Aparatul Fonator Si Muzica

Aparatul fonator si muzica Limbajul este apanajul fiintelor vii. Stim ca animalele comunica transmitandu-si prin gesturi ori sunete starile emotive de teama, manie, durere, bucurie, foame, impreunare etc. De asemenea, si omul isi transmite emotiile, sentimentele, dorintele tot prin gesturi si sunete, adaugandu-se la acestea vorbirea articulata. Astfel devine posibila comunicarea, transmiterea oricarui tip de mesaj, cu scopul evident de întelegere între oameni, de facilitate a convietuirii lor împreuna, vorbirea fiind unul din factorii esentiali ai însasi existentei fiintei umane. Omul face parte dintr-o societate a carei configurare si supravietuire nu poate fi conceputa fara comunicarea dintre indivizi si care determina si conserva aceasta forma de transmitere a informatiilor. Aparatul fonator este format dintr-un ansamblu de organe, muschi, oase ale corpului uman care, prin punerea lor în functiune si în conditii optime, determina calitatea vocii (atât vorbite cât si cântate). Cele mai importante dintre acestea sunt plamânii, diafragma, traheea, laringele, faringele bucal, faringele nazal (cavumul), fosele nazale, cavitatea bucala, dintii, limba, buzele, oasele fetei si care sunt indispensabile unul de celalalt în crearea actului fonator si a emisiei celor doua elemente fonetice care sunt consoanele si vocalele. Altfel spus, la crearea actului fonator participa intr-o stransa colaborare sistemul respirator si rezonatorii. Sunetul este perceput sub forma unor vibratii ale aerului, pe care urechea le receptioneaza (le transmite din cea externa in cea interna), le transforma in impulsuri nervoase pe care le transmite mai departe spre creier, acolo unde ia nastere senzatia de auz. Vibratiile sunt unde acustice care se propaga in aer si ajung, dupa ce sufera transformarile de care am amintit mai sus, in receptorul auditiv formând sunetul. Sunetele pot fi simple sau complexe, cele complexe fiind formate dintr-un sunet simplu, numit fundamental, care este îmbracat cu un numar de armonice care variaza in functie de aparatul fonator. Laringele Laringele este organul vorbirii conţinând corzile vocale, care vibrează pentru a produce vorbirea. In consecinţă, este un instrument extrem de delicat, dar, de asemenea, are şi o funcţie mai puţin complexă - o poartă de trecere spre plămâni. Corzile vocale îndeplinesc o funcţie asemănătoare cu cea a anciei unui instrument de suflat, cum ar fi clarinetul. Când un muzician suflă aerul prin ancie, lemnul sau plasticul de grosime mică vibrează, producând sunetul de bază, care este apoi modificat de conductele şi orificiile instrumentului. In mod similar, corzile vocale vibrează în timpul

vorbirii, iar sunetele produse sunt modificate de faringe, nas şi gură. Corzile vocale sunt două pliuri fine, asemănătoare ca formă buzelor care se închid şi se deschid după cum trece aerul prin ele. O extremitate este ataşată de o pereche de cartilaje mobile, denumite aritenoide, în timp ce a doua este ferm ancorată de cartilajul tiroid, care formează mărul lui Adam. Cartilajele aritenoide îşi modifică poziţia astfel încât spaţiul dintre corzi variază ca formă între un V, deschis în timpul vorbirii, la o fantă îngustă în timpul deglutiţiei. Vibraţia corzilor vocale în timpul vorbirii apare atunci când spaţiul dintre ele se îngustează şi aerul din plămâni este expulzat prin acest spaţiu în laringe. Aceasta se numeşte fonaţie. Amplitudinea vocii este determinată de forţa cu care aerul este expulzat, iar tonalitatea - de lungimea şi gradul de tensionare ale corzilor vocale. Profunzimea şi timbrul natural al vocii sunt determinate de forma şi mărimea faringelui şi a laringelui, a nasului şi a gurii; acesta este motivul pentru care bărbaţii care, în general, au corzile vocale mai lungi şi cu mişcare mai liberă tind să aibă voci mai profunde decât femeile, care, în general, au un laringe mai mic decât bărbaţii. Cavitatea bucală este profund implicată în vorbire, deoarece ajută la modelarea sunetelor emise de cavitatea fonatone a laringelui. Pronunţarea unor consoane cum ar fi K sau T, de exemplu, necesită ca aerul ce vine de la laringe să fie mult diminuat de limbă şi palat, în timp ce vocalele A şi E nu necesită acest lucru, ci doar o anumită poziţie a limbii şi dinţilor. Fiecare sunet este determinat de o mişcare uşor diferită a buzelor, limbii şi dinţilor. Capacitatea surzilor de a citi pe buze se datorează rolului pe care cavitatea bucală îl joacă în producerea vorbirii. Producerea sunetelor Pentru a transforma sunetele simple emise de corzile vocale în cuvinte inteligibile, buzele, limba, palatul moale şi cavităţile care dau rezonanţa vocii îşi au fiecare rolul lor. Cavităţile rezonante includ toată cavitatea bucală, nasul, faringele (care leagă cavitatea bucală cu esofagul) şi cutia toracică. Controlul acestor structuri este realizat de către sute de muşchi, care conlucrează cu o viteză incredibilă. Deci vorbirea este alcătuită din vocale şi consoane. Calităţile rezonante ale diferitelor cavităţi ale gurii şi sistemului respirator determină individualitatea vocii. De exemplu, aşa-numiteîe sunete nazale, cum ar fi m, n şi ng necesită, pentru o pronunţie corectă, o rezonanţă liberă a nasului. încercaţi să vă strângeţi de nas atunci când spuneţi ceva - efectul comic arată cum spaţiul aerian al nasului conferă claritate vorbirii noastre. Diferiţi oameni au forme diferite ale nasului, toracelui şi gurii, de aceea sunetele vocilor sunt diferite. Craniul, de asemenea, intră în rezonanţă când vorbim şi o parte din ceea ce spunem se va auzi datorită transmiterii prin oasele craniului, la fel ca şi sunetele captate de urechi. Aceasta nu furnizează numai un "feedback" vital în ce priveşte propria vorbire, dar explică şi de ce vocile noastre sună atât de neobişnuit când sunt redate pe o bandă magnetică - sunetele pe care le auzim în acest caz sunt doar cele transmise prin aer. Trunchiul cerebral controlează atât muşchii intercostali, situaţi între coaste care determină expansiunea plămânilor, cât şi muşchii abdominali, care determină presiunea

aerului inspirat şi expirat. Pe măsură ce aerul este expulzat din plămâni, aria motorie comandă în acelaşi timp mişcările corzilor vocale în fluxul de aer expirat, determinând vibraţia acestora şi producând un sunet simplu. Gradul presiunii aplicate asupra plămânilor în timpul expiraţiei determină viteza de trecere a aerului printre corzile vocale şi. cu cât aceasta este mai mare, sunetul produs are o intensitate mai mare. Atunci când şoptim, corzile vocale sunt foarte îndepărtate, aşa că nu vibrează realmente la trecerea aerului, ci se comportă numai ca suprafeţe de frecare. Dar în cea mai mare parte, pronunţarea cuvintelor este realizată de mişcarea buzelor, limbii şi palatului moale - controlate de cortexul cerebral. Muzica, în sens generic, se referă la vibraţie în primul rând, apoi orice aranjament de sunete generate în mod deliberat sau nu. Definiţia muzicii în sens precis este un subiect controversat, dar de obicei este vorba despre sunete organizate, de natură temporală, asociate cu un anume grad de ritm, melodie şi armonie, care impresionează analizatorul auditiv al fiinţelor datorită substratului afectiv-emoţional. Există nenumărate metode de a asculta muzică. O metoda tradiţională este de a o asculta live, în prezenţa muzicienilor. Muzica poate fi ascultată live şi prin intermediul unui radio sau televizor, însă rezultatul este mai apropiat de redarea unei înregistrări audio sau a urmăririi unui videoclip muzical. Unele recitaluri live conţin elemente preînregistrate, cum este cazul DJ-ilor care folosesc discuri vinil pentru a produce muzică prin zgârierea acestora. Evident că o altă alternativă de a asculta muzică este producţia proprie, fie că folosiţi un instrument muzical, cântaţi vocal sau compuneţi. Chiar şi hipoacuzicii pot experimenta muzica, simţind vibraţiile în corp; cel mai faimos exemplu de muzician lipsit de auz este Ludwig van Beethoven, care a creat multe compoziţii celebre după ce şi-a pierdut auzul complet.