An 4-s-dr.diplomatic Si Consular

Universitatea “Spiru Haret” Facultatea de Drept şi AdministraŃie Publică ConstanŃa Specializarea: Drept Titular de disciplină: Asist. Univ. drd. Cristina Boroiu

DREPT DIPLOMATIC SI CONSULAR-SINTEZE

DIPLOMAłIA SI EVOLUTIA SA ISTORICA

I . Mediul internaŃional actual şi evoluŃia uzanŃelor diplomatice Studiul activităŃii diplomatice şi consulare, precum şi al uzanŃelor protocolare pot fi mai bine înŃelese raportat la mediul diplomatic internaŃional. Acest mediu este alcătuit din ansamblul relaŃiilor internaŃionale, care mai este denumit şi “scena internaŃională” sau “arena mondială”. 1. Caracteristicile mediului diplomatic internaŃional : - Democratizarea relaŃiilor internaŃionale , începută încă în perioada dintre cele două războaie mondiale prin enunŃarea principiului naŃionalităŃilor de către preşedintele american W. Wilson. drept urmare a proceselor istorice care au avut loc , astăzi mediul diplomatic internaŃional se caracterizează printr-un număr foarte mare de actori –state independente (e semnificativă creşterea numărului de state membre ONU de la 51 de semnatari ai Cartei în 1945 la 184 de membri), ceea ce indică clar procesul continuu de democratizare a relaŃiilor internaŃionale. - Indivizibilitatea păcii în condiŃiile de azi când un conflict într-o zonă sau alta are un impact, direct sau indirect, asupra tuturor statelor( conflictul din fosta Iugoslavie, războiul din Golf , Irak, Afganistan etc.). Astfel, indivizibilitatea păcii a condus la o continuă şi permanentă preocupare a statelor de a analiza evenimentele şi a lua decizii, împreună, în colectiv, vizând protejarea securităŃii lor naŃionale şi de a găsi sisteme de securitate colectivă. - Un nou mediu de securitate s-a conturat, la nivel global, printr-o amplă redefinire a raporturilor internaŃionale, cu implicaŃii asupra securităŃii tuturor statelor. In Europa, acest proces are ca principal rezultat pozitiv reducerea sensibilă a riscului unei confruntări majore. - InterdependenŃa cresândă dintre state stimulată de revoluŃia ştiinŃifică şi tehnică, care a creat un sistem de dependenŃe reciproce şi, totodată, o intensificare a interacŃiunilor între state de o amploare enormă.

- Globalizarea unor probleme majore care, în prezent, se materializează prin apariŃia unei întregi categorii de chestiuni interesând ansamblul umanităŃii şi devenind, deci, o preocupare internaŃională. Rezolvarea lor nu mai poate fi abordată decât global. Globalizarea economiei constituie una dintre cele mai frapante trăsături ale mediului internaŃional. Firmele şi oamenii de afaceri se orientează spre locurile de pe mapamond cele mai profitabile, cu maximum de eficienŃă economică. Economiile statelor devin tot mai dependente unele de altele. Se creează, astfel, o economie mondială care operează simultan pe toate continentele. - Impactul mediului internaŃional asupra diplomaŃiei a produs o adaptare a metodelor, mijloacelor şi regulilor care o guvernează, oferind actului diplomatic o nouă calitate şi relevanŃă. RenunŃând la ceea ce era caduc, dreptul şi uzanŃele diplomatice s-au întărit, normele cutumiare transformându-se în norme contractuale în raporturile dintre state. Răspunzând sfidărilor civilizaŃiei moderne, diplomaŃia şi-a lărgit orizontul de cuprindere şi şi-a diversificat activităŃile tocmai pentru a sluji mai bine obiectivul său esenŃial de promovare a înŃelegerii şi colaborării între state. Astfel, s-a înregistrat o vădită extindere a atât a diplomaŃiei bilaterale cât şi multilaterale. - Extinderea diplomaŃiei la nivel înalt ( la nivelul şefilor de stat sau de guvern şi al miniştrilor de externe ). Creşterea în complexitate şi în implicaŃii a problematicii internaŃionale, conjugată cu facilităŃile moderne de transport şi şi comunicaŃii, a generat un nou tip de acŃiune diplomatică denumită “de nivel înalt” sau “ la vârf”. Ea constă în participarea directă a şefilor de stat sau guvern, a miniştrilor de externe, la reuniunile cu caracter bilateral sau multilateral între state.

2. NoŃiunea de diplomaŃie

a ) EvoluŃia noŃiunii de diplomaŃie Din punct de vedere etimologic, cuvântul „diplomaŃie” se consideră că vine de la grecescul „dyploo” (a plia), cuvânt care desemna acŃiunea suveranilor de a elabora copii de pe actele oficiale. ÎnŃelesul este acela că actele respective oficiale erau redactate în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimişilor iar celălalt se păstra la arhivă. Majoritatea autorilor care s-au ocupat de studierea acestui domeniu sunt însă de acord să-i atribuie filologului şi filosofului francez Emile Littre (1801-1881) stabilirea faptului că noŃiunea de “diplomaŃie”, chiar dacă are o origine mai veche, a început să se generalizeze abia în secolul XVII, fiind aplicată la început în mod restrictiv pentru a defini un ansamblu de documente şi tratate privind relaŃiile internaŃionale. Diplomatul englez Ernest Satow localizează acest cuvânt pentru prima dată în Anglia în 1645. Filosoful german

Gottfried Leibnitz(1646-1712) şi cărturarul francez Dumont folosesc cuvântul „diplomatic” în lucrările lor Codex Juris Gentium Diplomaticus(l693) şi, respectiv, Corps Universel Diplomatique du Droit des Gens (1726). Este evident că, în titlurile acestor lucrări, sensul cuvântului „diplomaticus” şi respectiv „diplomatique” este legat de ideea de înŃelegeri sau contracte internaŃionale. Termenul de „diplomaŃie” este utilizat în mai multe sensuri. El desemnează mai ales arta diplomaŃiei, dar şi cariera de diplomat sau persoanele care îmbrăŃişează această carieră, precum şi politica externă a unui stat. In limba română, ca termen de drept internaŃional şi de politică externă, îl întâlnim spre sfârşitul secolului al XIX-lea, împrumutat din limba franceză. În sensul de document în accepŃia veche (diplomă = „hrisov”) îl întâlnim în Hronicul românomoldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea. Termenii de astăzi sunt adoptaŃi în perioada premergătoare revoluŃiei de la 1848, fiind întâlniŃi, de exemplu, în Vocabularul franŃezo-românesc, publicat la Bucureşti în anii 1840—1841 de Aaron Florian, G. Hill şi Petrache Poenaru. În acest dicŃionar, termenul francez „diplomaŃie” este definit de cărturarii vremii drept „ştiinŃa care învaŃă a cunoaşte interesele şi raporturile statelor şi ale suveranilor între sine; chiar aceste interese şi raporturi; miniştrii, ambasadorii ş.a. care pun la orânduială, tractează despre dînsele”. Cuvântul românesc „diplomaŃie” nu intrase încă în limbă. Cuvântul „amassade” se explică prin „deputăŃie trimisă la un stat suveran. Potrivit celor afirmate cel mai bun mijloc descoperit de civilizaŃie pentru a preveni ca relaŃiile dintre state să fie guvernate numai de forŃă îl reprezintă diplomaŃia. Altfel spus, negocierile politice, negocierile diplomatice, sunt singura alternativă la politica de forŃă pe plan internaŃional. În lucrarea de referinŃă a lui Sir Ernest Satow, „Guide to diplomatic practice”, acesta defineşte diplomaŃia ca fiind aplicarea inteligenŃei şi tactului în conducerea relaŃiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, care se extind uneori de asemenea la relaŃiile lor cu statele vasale sau, mai pe scurt, conducerea afacerilor dintre state prin mijloace paşnice. Dintre definiŃiile cele mai apropiate de sensul originar al cuvântului „diplomaŃie” se poate cita cea a lui De Flassan, la începutul secolului al XIX-lea : „DiplomaŃia este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace ştiinŃa raporturilor exterioare, care are la bază diplome sau acte scrise emanate de suverani. Ferdinand de Cussy, în lucrarea sa „Dictionnaire ou manuel-lexique du diplomate et du consul”, spune că diplomaŃia este „totalitatea cunoştinŃelor şi principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între state”. O altă definire a diplomaŃiei care a fost făcută la o dată mai recentă (1866), îi aparŃine unui reputat autor de drept internaŃional, Charles de Martin, care spunea că diplomaŃia este ştiinŃa relaŃiilor externe sau a afacerilor străine dintre state şi într-un sens mai precis, ştiinŃa sau arta negocierii.

II. Istoria diplomaŃiei În lucrarea sa “Le droit diplomatique contemporain” publicată în anul 1962 la Geneva şi Paris, Phillipe Cahier face o periodizare a evoluŃiei diplomaŃiei, aceasta urmând în timp mai multe etape.

Originea diplomaŃiei

a) DiplomaŃia antichităŃii Prima perioadă din istoria diplomaŃiei, conform celor susŃinute de el, începe din antichitate şi durează până în secolul XV, în această fază, a originii diplomaŃiei, Phillipe Cahier face o serie de consideraŃii, inclusiv încercări de subdivizări pentru perioada respectivă. Ceea ce el apreciază ca fiind specific diplomaŃiei în perioada ei de origine este caracterul itinerant. Ambasadorii, diplomaŃii, erau trimişi numai când exista un obiectiv precis de rezolvat şi era nevoie, fie de o declaraŃie de război, de încheierea unui tratat de pace, de o alianŃă sau de un acord de comerŃ. În perioada respectivă nu existau reguli foarte precise care să se aplice activităŃii diplomatice, care de altfel, nu era suficient de bine organizată. Existau documente cu caracter diplomatic, existau demersuri şi acŃiuni diplomatice, însă nu exista noŃiunea de ambasador sau diplomat rezident şi, neexistând reguli foarte precise, activitatea diplomatică avea în mare măsură un caracter ad-hoc. În această perioadă de început a diplomaŃiei un rol deosebit îl au şcolile antice, egipteană şi asiriană. Cel mai important document diplomatic antic cunoscut este Tratatul de pace încheiat între faraonul egiptean Ramses II şi Hattushil III, regele hitiŃilor, la 1278 î.Ch, redactat în limbile egipteană şi hitită, şi gravat pe tăbliŃe de argint. Tratatul are un preambul în care se declară că prietenia tradiŃională dintre egipteni şi hitiŃi, alterată doar în vremea de tristă domnie a predecesorului lui Hattushil, care a declarat război marelui rege Ramses al Egiptului, se restabileşte pentru eternitate. Textul tratatului conŃine o alianŃă ofensivă şi defensivă nu numai împotriva inamicilor externi, ci şi împotriva unor eventuale răzvrătiri interne. Tratatul se încheie cu jurăminte de lealitate şi îndeplinire fidelă, precum şi cu invocarea mărturiei miilor de zei şi zeiŃe ale Ńării hitiŃilor, care se angajează în faŃa miilor de zei si zeiŃe a1e Egiptului să îndeplinească în calitate de martori tot ceea ce fusese înscris în tăbliŃele de argint şi cu blestemele cele mai grave pentru cei care ar viola tratatul. Un rol deosebit are şi şcoala greacă, bazat pe necesitatea statelor-cetăŃi (polis) de a stabili legături între ele. MenŃiuni despre trăsăturile diplomaŃiei greceşti avem încă din

secolele VII-VIII î.Ch. Ele se referă la desemnarea de soli de către cetăŃenii cetăŃii, misiunile de încheiere a unor alianŃe şi înŃelegeri şi chiar a unor alianŃe, cunoscute sub numele de amficŃionii, grupări religioase care pe lângă rolul de a asigura buna desfăşurare a unor serbări religioase, erau şi o formă de solidaritate a oraşelor care intrau în componenŃa lor. Acestea pot fi considerate şi ca precursoare ale organizaŃiilor internaŃionale de mai târziu. Tot în şcoala greacă apar şi primele forme de protecŃie pentru cetăŃenii străini, care aveau să devină mai târziu instituŃiile consulare. Şcoala romană are trăsături caracteristice care derivă din faptul că diplomaŃia era un element secundar, faŃă de forŃa militată, pentru un imperiu cu ambiŃii universale cum era imperiul roman. Romanii au folosit pe scară largă tratatele ca instrumente de expansiune politică, chiar şi pe cele cu denumiri dintre cele mai inocente: de capitulare (dedito), de alianŃă (societas sau foedus), de prietenie (amicitia), de egalitate (foedera aequa), de inegalitate (foedera minus aeaua), de ospitalitate (hospitum). Principiul juridic constant proclamat, chiar dacă nu întotdeauna respectat, a fost acela că în orice împrejurare cuvântul dat trebuie onorat. Din acest punct de vedere, se consideră că principiul pacta sunt servanda a apărut în perioada romană. Conflictul dintre tendinŃa romanilor de a reglementa totul prin reguli juridice (jus civile - aplicabil însă numai cetăŃenilor romani) şi tendinŃa lor de a nu admite nici o egalitate între drepturile lor şi cele ale popoarelor supuse, a condus la apariŃia unui drept special denumit jus gentium, pe care unii autori îl consideră a fi la originea Dreptului InternaŃional. Acest drept reglementa conduita cetăŃenilor romani în raporturile cu străinii, întrucât, până la reforma lui Caracalla, nu toŃi locuitorii Imperiului roman aveau calitatea de cetăŃeni. Pe măsură ce Roma a început să decadă, acest jus gentium a dat treptat naştere concepŃiei „dreptului natural”, adică a unor norme ce există independent de un tratat sau o altă înŃelegere privind raporturile reciproce între indivizi sau grupuri, si deasupra acestora, având un conŃinut etic. De asemenea, în Imperiul roman încep să apară reguli pentru diplomaŃie, care aveau în foarte mare măsură o aureolă de sacralitate (spre exemplu, la Roma problemele de protocol reveneau colegiului preoŃesc, preoŃii respectivi, pe lângă serviciile religioase, se ocupau şi cu servicii de protocol, de ceremonial şi diplomaŃie).

Faza diplomaŃiei permanente.

A doua perioadă din istoria diplomaŃiei. Potrivit celor consemnate de Phillipe Cahier în cartea sa, începe din secolul XV şi durează până la Congresul de la Viena din anul 1815.

În secolul al XV-lea, în spaŃiul republicilor italiene, are loc o schimbare radicală a caracteristicilor diplomaŃiei, din itinerantă, ea devine permanentă. Originea diplomaŃiei permanente este fixată de majoritatea autorilor la VeneŃia, această republică, considerată ca fiind o putere maritimă şi militară însemnată, avea o prosperitate care era bazată în mare măsură pe expansiunea sa comercială. Aceste interese comerciale erau la început promovate prin ambasadori şi diplomaŃi, care executau misiuni temporare, dar, destul de repede veneŃienii au realizat faptul că pentru promovarea intereselor economice nu sunt suficiente deplasările limitate în timp pentru a rezolva o problemă, ci este nevoie de urmărirea lor cu un caracter de continuitate, astfel, ei au stabilit primele misiuni diplomatice permanente la Constantinopol şi Roma, după aceea şi în alte republici italiene. VeneŃienii sunt consideraŃi ca fiind întemeietorii diplomaŃiei permanente şi prin faptul că au adoptat reguli foarte precise de desfăşurare a activităŃii diplomatice, existând în arhive rapoartele pe care le întocmeau; sunt consemnate de asemenea sarcinile pe care le aveau diplomaŃii, de observare şi informare. Spre lauda lor, ei au fost primii care au păstrat în ordine arhivele de stat. Documentele lor diplomatice acoperă o perioadă de nouă secole, din 883 pînă în 1797, şi cuprind atât instrucŃiunile către ambasadorii trimişi în Ńări străine, cît şi rapoartele acestor ambasade. Asemenea rapoarte au fost minuŃios rezumate şi catalogate în registre numite rubricarii. “Mentorii” VeneŃiei în materie de diplomaŃie au fost bizantinii, primii care au organizat un departament specializat destinat afacerilor externe, au pregătit diplomaŃi de profesie pentru serviciul de ambasadori la curŃile străine. Solii primeau instrucŃiuni scrise şi recomandarea de a se arăta invariabil curtenitori în relaŃiile cu străinii si de a nu critica, ba mai degrabă a elogia cele văzute peste graniŃă. La încoronarea unui nou împărat erau trimise misiuni speciale spre a vesti evenimentul. Pentru acoperirea spezelor acestor misiuni, solilor li se îngăduia să ia cu ei baloturi de marfă, pe care le vindeau la sosire contra valută locală. Acest expedient economic, deşi imitat de veneŃieni în anumite cazuri, nu s-a transmis ulterior în practica diplomatică. A ieşit la iveală că ambasadorii misiunilor finanŃate prin asemena procedee înclinau să dea mai multă atenŃie profiturilor comerciale decât tratativelor. Alte obiceiuri bizantine însă au viciat metodele diplomaŃiei în decursul multor veacuri. In primul rînd, extrema importanŃă acordată în BizanŃ chestiunilor de protocol şi ceremonial, împăratul Constantin Porfirogenetul a scris un voluminos tratat pe această temă, care pare să fi făcut oficiul de manual pentru succesori. b) Faza diplomaŃiei permanente este faza în care se adoptă primele documente ce fixează statutul diplomatic. ConvenŃia de la Viena, printre alte decizii, a adoptat şi una referitoare la rangul şi precăderea trimişilor diplomatici. În această fază, caracteristicile diplomaŃiei sunt următoarele: - regulile de drept diplomatic sunt imprecise; existau privilegii şi imunităŃi diplomatice, dar de multe ori ele nu se respectau; - diplomatul este considerat ca fiind îndeosebi reprezentantul unui suveran şi nu al unei Ńări;

c) - nu exista încă o veritabilă carieră diplomatică, diplomaŃii nu sunt profesionişti; ambasadorii, trimişii, solii, sunt aleşi de către suveran dintre oamenii cu un anumit renume la curtea lui (nobili sau alte persoane care se bucură de o imagine remarcabilă, negustori, magistraŃi de excepŃie, etc.). De asemenea, nu exista un personal diplomatic în sensul modern al cuvântului, colaboratorii ambasadorului erau de fapt angajaŃii lui proprii; d)- trimişii diplomatici, pe lângă reprezentarea suveranului şi a intereselor statului, acordau o atentie deosebită activităŃii de informare, intrigile de curte erau de multe ori alimentate de diplomaŃii străini.

Faza dezvoltării diplomaŃiei. A treia fază din istoria diplomaŃiei are deja caracteristicile unei diplomaŃii moderne prin faptul că dreptul diplomatic devine un ansamblu coerent de reguli care reglementează activitatea diplomatică, bazat pe o cutumă, pe obiceiurile care s-au creat în cele două faze de început ale diplomaŃiei, această fază fiind de fapt rezultatul unei aplicări şi a unei folosiri îndelungate a mijloacelor diplomatice care stabileşte şi un anumit obicei. Congresul de la Viena din 1815 a marcat începutul fazei a treia din istoria diplomaŃiei, la acest congres adoptându-se primele documente care fixează statutul diplomatului. Congresul de la Viena şi o serie de conferinŃe care au avut loc după el, stabilesc deja reguli clare şi precise în desfăşurarea activităŃii diplomatice, ierarhia diplomatică, ordinea de precădere. În opinia lui Phillipe Cahier,caracteristicile celei de-a treia faze a istoriei diplomaŃiei sunt: diplomaŃii devin reprezentanŃii statelor suverane şi independente şi nu a unui suveran; membrii ambasadei fac parte din administraŃia de stat, sunt funcŃionari, au un statut bine precizat şi se bucură de imunităŃi şi privilegii diplomatice; regulile de bază ale dreptului diplomatic care se referă la etichetă şi la protocol, la ordinea de precădere, la ierarhie, la deschiderea şi închiderea misiunilor diplomatice, privilegiile şi imunităŃile, încep să devină reguli foarte clare şi bine stabilite, iar rolul de “spion” şi de “conspirator” al ambasadorului începe să se diminueze, fiind preluat de persoane de specialitate şi începe să crească rolul său în reprezentare, negociere, în dezvoltarea şi menŃinerea unor relaŃii între Ńări; diplomaŃia este realizată aproape exclusiv prin diplomaŃi; deciziile de politică externă sunt adoptate de organele care au această competenŃă, însă punerea lor în practică este atributul diplomaŃilor; creşterea importanŃei opiniei publice în folosirea instrumentelor diplomatice. Deşi diplomaŃia este încă în această fază o diplomaŃie secretă şi de foarte multe ori iniŃiativele diplomatice, negocierile, demersurile diplomatice nu ajung la cunoştinŃa marelui public, începe şi opinia publică să aibă o anumită pondere, devine un element care să fie luat în calcul în activitatea diplomatică.

Faza de decădere a rolului diplomaŃiei tradiŃionale . A patra fază a istoriei diplomaŃiei se caracterizează, pe de-o parte printr-o anumită decădere, reducerea rolului diplomaŃiei tradiŃionale, a diplomaŃiei bilaterale, a ambasadorilor care sunt acreditaŃi în diverse Ńări şi pe de altă parte, prin apariŃia unei noi diplomaŃii, bazată pe conferinŃe şi reuniuni internaŃionale, opinia publică începând să joace un rol foarte important. Decăderea mijloacelor tradiŃionale şi scăderea rolului diplomaŃilor sunt legate şi de creşterea rapidă a rolului pe care-l au mijloacele de informare în masă, a comunicării. InformaŃiile privitoare la diferite evenimente ajung mult mai rapid pe calea mijloacelor de informare în masă decât pe calea rapoartelor de la ambasade care urmează o procedură complicată: fie o procedură de transmitere cifrată care conduce la anumite decalaje, fie prin curierul diplomatic, ceea ce produce un anumit dezavantaj diplomaŃiei tradiŃionale din punct de vedere al transmiterii informaŃiei faŃă de mijloacele de informare în masă care sunt mult mai rapide. ApariŃia structurilor de state care încep să promoveze printr-o diplomaŃie comună anumite obiective care le sunt comune, reprezintă a doua caracteristică a acestei faze a diplomaŃiei. Începe să apară o diplomaŃie care este rezultanta unor structuri, fie integratoare, fie colective, al căror rol este mai important decât cel pe care-l pot avea statele în mod individual. A treia caracteristică a acestei faze este legată de faptul că, pe lângă rolul clasic pe care-l avea sistemul diplomatic, încep să se implice tot mai multe structuri în materie diplomatică, şefii de stat şi de guverne încep să aibă un rol activ în diplomaŃie prin întâlnirile pe care le au, prin contactele pe care le stabilesc, devin diplomaŃi activi prin promovarea intereselor statelor lor. De asemenea, la nivel parlamentar, la nivel sportiv, încep să apară mijloace noi de promovare a intereselor prioritare ale statelor prin alte sisteme decât sistemul diplomatic. Uneori asemenea instrumente pot să devină instrumente foarte importante, chiar mai importante decât cele care Ńin de diplomaŃia tradiŃională, cum ar fi diplomaŃia militară (ajutoarele militare care se dau unor Ńări) sau diplomaŃia economică (fondurile pentru dezvoltarea unor state), diplomaŃia culturală (promovarea anumitor valori), sunt instrumente folosite direct pentru promovarea unor interese specifice.

III. DiplomaŃia românească. Pentru România, Ńară cu un potenŃial militar şi economic

mijlociu, diplomaŃia a fost

întotdeauna unul din mijloacele cele mai importante de promovare a intereselor sale naŃionale fundamentale. SituaŃia pe care a avut-o România, Ńară aflată la încrucişarea unor mari interese ale imperiilor vecine, a făcut ca diplomaŃia să fie unul dintre instrumentele cele mai necesare pentru realizarea obiectivelor naŃionale. În „ÎnvăŃăturile „lui Neagoe Basarab”, în secolul al

XVI-lea, există numeroase referiri la alegerea solilor, în capitolele VII şi IX, atât în ce priveşte alegerea lor, cât şi modul de comportament. Sunt incluse, de asemenea, reguli de protocol şi comportament extrem de avansate pentru epoca respectivă, demonstrând o reală influenŃă a sistemului bizantin asupra protocolului CurŃilor domneşti de la noi. Pe lângă solii ocazionale, Ńările române au avut şi misiuni cu caracter permanent. Este vorba, mai ales de aşa-zisele capuchehăi, acreditate de domni pe lângă Poartă, la Constantinopol. Sediul capuchehăilor łării Româneşti se numea Vlad-serai şi se afla în Fanar, în cartierul Tahtaminare, cel al capuchehăilor Moldovei era Bogdan-serai şi se găsea în cartierul Duraman, iar sediul capuchehăilor Transilvaniei era situat în cartierul Balata. Rolul diplomaŃiei româneşti în momente importante din istoria României.

1. Unirea Principatelor a fost realizată în mare măsură prin intermediul diplomaŃiei. După războaiele ruso-turce, ConferinŃa de la Paris şi ConferinŃa de la Berlin, problema care se punea pentru Ńările române era aceea de recunoaştere a dublei alegeri a domnitorului A.I.Cuza în Moldova şi łara Românească, la data de 5 şi 24 ianuarie 1859, care a avut consecinŃe deosebite şi pentru diplomaŃia românească. Pentru România, singura modalitate de obŃinere a acestei recunoaşteri pe plan internaŃional a fost folosirea instrumentului diplomatic. Una dintre primele măsuri care au fost adoptate de către A.I.Cuza a fost crearea Ministerului Afacerilor Externe, una dintre primele instituŃii comune, care a fost folosită pentru promovarea ideii de uniune naŃională. Prima acŃiune a acestui minister a fost înfiinŃarea unei ambasade la Constantinopol şi transformarea reprezentantului român de aici în trimis diplomatic (1859), urmată de deschiderea a trei oficii diplomatice ale României în FranŃa, Rusia şi Germania. 2. După primul război mondial,în tratatele de pace încheiate la Versailles, România a avut în această perioadă o politică concentrată pe două mari direcŃii de acŃiune: lupta împotriva revizionismului (schimbarea frontierelor create după primul război mondial) şi crearea unor sisteme colective de securitate. Combaterea revizionismului era combinată şi cu organizarea Balcanilor. DiplomaŃia românească a fost reprezentată în această perioadă de Nicolae Titulescu, numit la 6 iulie 1927 ministrul afacerilor externe, care a avut un rol deosebit de important pentru ambele obiective, atât în combaterea revizionismului, cât şi în crearea Micii Antante şi a Antantei Balcanice. Două mari personalităŃi ale diplomaŃiei româneşti, Tache Ionescu şi I.G.Duca, care au avut un rol însemnat în evoluŃia României şi în promovarea unor interese fundamentale ale ei şi au contribuit la formarea marelui diplomat Nicolae Titulescu. 3. Un alt moment important în care diplomaŃia românească a avut un rol însemnat îl reprezintă istoria celui de-al doilea război mondial, negocierile de pace de la Paris, încheiate cu Tratatul de pace cu România din 1947, negocieri care au constituit un semieşec pentru România prin faptul că nu i-a fost recunoscut statutul de Ńară beligerantă, cu toate

consecinŃele care au decurs din această nerecunoaştere, una dintre ele fiind obligaŃia României de a plăti reparaŃiile de război, ceea ce a însemnat o lovitură importantă pentru economia Ńării noastre. În al doilea rând, clauzele Tratatului de pace de la Paris au fost nefavorabile şi în ceea ce privea dezarmarea României, impunând limitări extrem de stricte ale forŃelor armate. 4. În perioada cuprinsă între anii 1970-1980, diplomaŃia românească a început să aibă un rol activ din momentul în care s-a preluat ideea naŃionalismului comunist şi când politica externă a servit ca unul dintre mijloacele concrete pentru afirmarea acestui tip de politică. 5. După 1989, s-a produs o schimbare de reorientare profundă a politicii externe promovate de statul român, o reorientare care a avut ca obiect revenirea la valorile tradiŃionale ale diplomaŃiei româneşti specifice perioadei de dinaintea celui de-al doilea război mondial, respectiv, conceptul de Românie, Ńară central-europeană cu interese în Balcani. In al doilea rând, asumarea rolului de factor de securitate, de stabilitate, a responsabilităŃii pe care România o are în această zonă, precum şi ideea de Românie –Ńară care în mod tradiŃional este o punte de comunicare cu zona Orientului Apropiat, Marea Neagră şi Asia. Reorientarea politicii externe are drept urmare ca obiectiv fundamental integrarea europeană şi euroatlantică - obiectiv a cărui materializare va duce la dobândirea de către România a unui nou statut internaŃional important.

Notiunea, definirea şi caracteristicile dreptului diplomatic

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept international care se

referă

la organizarea, sarcinile, competenta şi statutul organelor pentru relaŃiile

externe. Dreptul diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului international public care are ca obiect normele şi practica ce reglementează relaŃiile externe ale statelor şi ale altor subiecŃi de drept international sau ca fiind acea parte a dreptului internaŃional care stabileşte regulile practicii relaŃiilor externe ale statelor între ele,

ori ca

o ramură a

dreptului international public care reglementează înfiinŃarea, funcŃionarea şi statutul juridic, precum şi desfiintarea organelor relaŃiilor internaŃionale.

Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activitătii diplomatice desfăşurate de organele interne ale statelor, ca şi de organele externe ale acestora, create în

acest scop – misiunile diplomatice permanente şi misiunile diplomatice ad-hoc –, precum şi anumite laturi ale activitătii conferinŃelor şi organizaŃiilor internationale.

De aici rezultă că:

-

dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului international, ci constituie o ramură

a acestuia; -

în comparatie cu celelalte norme ale dreptului international în ansamblu, normele

dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea obiectivelor de politică externă şi oferă modalitătile de stabilire şi de ducere a relaŃiilor dintre state şi, într-un fel, contribuie direct efectiv la asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului international; -

dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului international pentru că se ocupă

de însuşi mecanismul care face să existe şi să se desfăşoare relaŃiile dintre state; -

la baza dreptului diplomatic stau aceleaşi principii fundamentale şi generale pe care se

sprijină şi dreptul international contemporan; principiile fundamentale ale dreptului international constituie criteriul suprem în aprecierea legalitătii activitătii diplomatice, ele constituie călăuza activitătii diplomatice şi trebuie să fie respectate cu strictete; -

fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii şi dezvoltării unor

relaŃii normale între state, de mentinere a contactelor şi de realizare a unei colaborări între ele – ceea ce presupune prezenta şi functionarea într-un stat străin a organelor de reprezentare – precum şi în dezideratul pe care-l au statele ca relaŃiile diplomatice să funcŃioneze pe o bază stabilă şi ordonată.

IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC

Prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, întelegem mijloacele juridice prin care statele exprimă şi consacră normele formate prin acordul lor de vointe cu privire la domeniul relaŃiilor diplomatice. Caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic: -

precizările cu privire la izvoarele dreptului international sunt valabile şi în ce priveşte

dreptul diplomatic; cel

izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului international, cât şi în al dreptului intern: normele

referitoare la

înfiintarea,

functionarea

şi încetarea

misiunilor diplomatice sunt, în primul rând, norme care tin de ordinea juridică

internatională; în legislatia internă a statelor există norme care reglementează un aspect sau altul în legătură cu organele diplomatice (numirea lor, statutul juridic etc.). Sunt, aşadar, surse ale dreptului diplomatic: •

cutuma,

•

tratatul,

•

principiile generale ale dreptului recunoscute de naŃiuni,

•

legile interne,

•

jurisprudenta

•

şi doctrina.

RELAłIILE DIPLOMATICE

RelaŃiile diplomatice sunt o parte a relaŃiilor internaŃionale şi „alcătuiesc o categorie specială de raporturi între state, de o calitate superioară şi de o importantă deosebită”. Dictionarul diplomatic din 1979 defineşte astfel relaŃiile diplomatice: raporturi politice cu caracter oficial şi de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de vointă reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele şi le trimit în scopul dezvoltării colaborării internationale şi al apărării intereselor fiecărui stat şi ale cetătenilor săi pe teritoriul celuilalt stat. RelaŃiile diplomatice reprezintă forma superioară a legăturilor dintre state; ele contribuie la lărgirea şi intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile de activitate (politic, economic, cultural-ştiintifice, consular etc.). Evolutia relaŃiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la aparitia unor noi raporturi, nu numai între state, ci şi între acestea şi organizaŃiile internationale, realizându-se nu numai prin misiuni permanente, ci şi prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a creării acestui nou tip de relaŃii, diplomaŃia cunoaşte la ora actuală mai multe forme de manifestare: • diplomaŃia permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin intermediul organizaŃiilor internationale; • diplomaŃia ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale;

Pentru stabilirea relaŃiilor diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor conditii care, deocamdată, scapă reglementărilor de drept international. Totuşi, din practica statelor rezultă că cel putin următoarele conditii trebuie îndeplinite: • entitatea care stabileşte relaŃii diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept international, deoarece principalele subiecte sunt statele; • când două state stabilesc relaŃii diplomatice, este necesară recunoaşterea lor reciprocă, deoarece relaŃiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar atunci când este doar o recunoaştere de facto. Uneori, prin actul recunoaşterii se exprimă şi intentia de a stabili relaŃii diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoaşterii nu implică şi existenta obligatorie a relaŃiilor diplomatice între cele două state; • stabilirea relaŃiilor diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc, prin exprimarea liberă a consimŃământului părtilor, acord care poate lua forma unui tratat solemn sau a unui schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă formă potrivit practicii diferite a statelor.

Deşi relaŃiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate ca stare de normalitate, există posibilitatea încetării acestora, aceasta putând fi:

• totală – ceea ce presupune ruperea relaŃiilor diplomatice; • temporară – ceea ce presupune suspendarea relaŃiilor diplomatice. Ruperea relaŃiilor diplomatice poate avea loc din motive diverse, cel mai adesea aplicată ca măsură de constrângere fără folosirea fortei, sau ca rezultat al stării conflictuale armate. Această modalitate de încetare a relaŃiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al statelor, care se poate manifesta: • expres (declaratie oficială, motivată sau nu) sau EX GEORGIA SI RUSIA, COLUMBIA SI NICARAGUA, RWNDA SI FRANTA • tacit, caz în care deseori sunt ascunse adevăratele intentii. Suspendarea relaŃiilor diplomatice este rezultatul unor împrejurări temporare care fac imposibilă mentinerea lor pentru perioade determinate, cum ar fi, de exemplu, ocuparea teritoriului statului (debelatio). Dreptul

international

public

actual

oferă

posibilitatea

uzitării

institutiei

puterii

protectoare, adoptată prin Rezolutia Adunării Generale a ONU, nr. 22AM, din 13 februarie 1946 ceea ce înseamnă reprezentarea intereselor unui stat chiar în timp de conflict armat. RelaŃiile diplomatice constituie cea mai însemnată formă a relaŃiilor dintre state şi dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai importante cerinte ale securitătii internationale.

a) Stabilirea relaŃiilor diplomatice Stabilirea relaŃiilor diplomatice constituie un act international politic şi juridic în acelaşi timp, pentru stabilirea cărora fiind necesar un acord între cele două state interesate. Stabilirea

relaŃiilor

diplomatice

necesită

îndeplinirea

cumulativă

a

următoarelor

conditii: -

entitătile între care se stabilesc relaŃiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică

internatională, adică să aibă calitatea de subiect de drept international, titular de drepturi şi obligatii internationale; -

cele două state sau guvernele celor două state trebuie să se fi recunoscut; recunoaşterea

statelor şi a guvernelor reprezintă punctul de plecare în stabilirea de relaŃii diplomatice şi o premisă a relaŃiilor diplomatice; prin stabilirea de relaŃii diplomatice se declanşează actiunea prin care statele îşi recunosc în mod reciproc personalitatea juridică internatională, nu se pot stabili relaŃii diplomatice decât între două state care se recunosc; -

trebuie să existe un acord în acest sens între cele două state; stabilirea de relaŃii

diplomatice are loc pe baza consimŃământului lor mutual, în temeiul unui acord de vointe între statele implicate în acest proces. Art. 2 din convenŃia de la Viena privind relaŃiile diplomatice stipulează în mod expres că: „Stabilirea de relaŃii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin consimŃământ mutual”. Acordurile prin care se stabilesc relaŃii diplomatice pot fi tratate, clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între miniştrii de externe. RelaŃiile diplomatice se stabilesc pe termen nedefinit, întrucât semnifică permanenTa conlucrării permanente. (Traian Chebeleu) Este necesar ca acordul dintre cele două state să se refere explicit la stabilirea relaŃiilor diplomatice. Stabilirea de relaŃii diplomatice şi trimiterea de misiuni permanente sunt două acte diferite. Statele pot stabili între ele relaŃii diplomatice fără a trimite reprezentanŃi şi fără a înfiinta misiuni permanente, ci prin misiuni temporare sau prin intermediul misiunilor diplomatice ale unui stat terŃ. Acordul prin care se înfiintează o misiune diplomatică poate avea forma unui tratat special sau poate să facă parte dintr-un tratat general; el poate fixa data în care vor fi înfiinŃate misiunile diplomatice sau să prevadă numai în general; poate stabili rangul şefului misiunii diplomatice. De obicei, după stabilirea relaŃiilor diplomatice, precum şi după încheierea acordului cu privire la înfiinŃarea de misiuni diplomatice permanente, statele părti publică un comunicat.

b) Încetarea relaŃiilor diplomatice

Încetarea relaŃiilor diplomatice poate fi:

-

temporară VENEZUELA SI SPANIA, VENEZUELA SI COLUMBIA

-

definitivă.

În prima situaŃie, relaŃiile diplomatice sunt suspendate, în cea de-a doua, relaŃiile diplomatice se rup. Suspendarea şi ruperea relaŃiilor diplomatice sunt două instituŃii juridice distincte, împrejurări specifice conducând fie la suspendarea, fie la ruperea relaŃiilor diplomatice. Efectele generate de fiecare sunt diferite. În cazul suspendării, relaŃiile diplomatice se menŃin în forma în care existau la data suspendării, nefiind necesară prezentarea unor noi scrisori de acreditare de către şeful de misiune diplomatică. Prin

ruperea

relaŃiilor

diplomatice, raporturile oficiale dintre cele două state sunt

întrerupte, misiunile diplomatice se închid, agenŃii diplomatici şi ceilalŃi membri ai misiunii diplomatice trebuie să părăsească teritoriul statului acreditar. Ruperea

relaŃiilor

diplomatice

este

urmată

de

retragerea

reciprocă

a

misiunilor

diplomatice. Ea poate fi cauzată de o politică duşmănoasă a unui stat împotriva celuilalt, de comiterea unor acŃiuni care exclud posibilitatea desfăşurării normale a misiunii diplomatice etc. Restabilirea relaŃiilor diplomatice care au fost rupte se face printr-un acord între cele două state interesate.

MISIUNILE DIPLOMATICE – CATEGORII, STRUCTURĂ, ORGANIZARE

a) Organele de stat interne pentru relaŃiile diplomatice Activitatea de politică externă a statului se realizează atât de autoritatea legislativă, cât şi de autoritătile administratiei publice centrale, pe baza prevederilor legislatiei interne referitoare la organizarea şi functionarea acestora. Parlamentul, ca autoritate legislativă, este cel care adoptă legile de ratificare şi aderare la tratatele internationale, precum şi alte legi prin care se transpun în plan normativ strategiile de politică externă a statului. El poate stabili chiar relaŃii directe, cu pronuntat caracter diplomatic, sau poate să-şi exprime pozitia fată de anumite aspecte internationale cu implicatii directe în politica externă a statului. De asemenea, el este cel care desemnează reprezentanŃii statului pentru unele organizaŃii internationale, de exemplu, în Parlamentul Consiliului Europei. Şeful statului este reprezentantul statului în raporturile cu alte state şi, în virtutea acestei calităti, poate încheia tratate internationale, adresează mesaje Parlamentului cu privire la problemele politicii nationale, inclusiv cele de politică externă, acreditează şi recheamă reprezentanŃii diplomatici, aprobă, înfiintează, desfiintează sau schimbă rangul misiunilor diplomatice. De asemenea, reprezentanŃii diplomatici ai altor state sunt acreditati pe lângă şeful statului. Când se află în străinătate, şeful statului beneficiază de toate imunitătile şi privilegiile diplomatice. El poate negocia încheierea tratatelor internationale fără a prezenta deplinele puteri. Şeful guvernului, ca şi şeful statului, exercită atributii de reprezentare a statului în relaŃiile externe, poate negocia şi încheia tratate internationale fără a prezenta deplinele puteri, numeşte negociatorii acordurilor internationale care sunt supuse aprobării lui, numeşte şi recheamă unele categorii de diplomati. Ca şi şeful statului, când se află în străinătate, se bucură de toate imunitătile şi privilegiile diplomatice. Ministerul

Afacerilor

Externe

reprezintă

organul

central

de

specialitate

al

administratiei de stat, creat special pentru a organiza şi desfăşura direct relaŃiile de politică externă ale statului. Ministrul afacerilor externe îndeplineşte aceste functii împreună cu personalul ministerului şi cu personalul diplomatic din străinătate, mentinând o legătură strânsă cu şefii misiunilor diplomatice străine acreditati în statul său. Ministerul Afacerilor Externe, ca organ de specialitate în domeniul relaŃiilor externe, pregăteşte proiectele tratatelor care urmează a fi încheiate cu alte state, poate încheia anumite acorduri, notifică statelor străine numirea sau rechemarea unor agenti diplomatici şi îndeplineşte alte atributii pentru realizarea generală a politicii externe a statului. Ministrul de externe reprezintă guvernul în străinătate şi poate negocia şi încheia acorduri internationale fără a prezenta deplinele puteri. El îndeplineşte atribuTii directe cu privire la

toate aspectele politicii externe a statului şi are competenta de a controla misiunile diplomatice şi consulare ale statului său, iar când se află în străinătate, beneficiază de toate imunitătile şi privilegiile diplomatice.

b) Organele de stat externe pentru relaŃiile diplomatice Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei entităti cu personalitate internatională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau altă entitate cu personalitate internatională, cu consimŃământul acestora, cu scopul de a asigura realizarea şi mentinerea relaŃiilor diplomatice. Statul care trimite misiunea diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte se numeşte stat acreditar. Practica statelor şi a organizaŃiilor a dus în timp la aparitia mai multor categorii de misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomatiei bilaterale (mai ales), cât şi în cadrul diplomatiei multilaterale.

Misiunile diplomatice pot fi clasificate în mai multe categorii, astfel: a) misiunea diplomatică permanentă şi misiunea diplomatică temporară – prima categorie nu are existenta fixata în timp, cea de-a doua fiintând pentru o anumită perioadă; b) misiunea diplomatică cu sarcini generale şi misiunea diplomatică trimisă cu însărcinare precisă – prima este, de regulă, o misiune permanentă, cea de-a doua categorie, o misiune temporară, având sarcini determinate, precum participarea la anumite solemnităti, la negocierea unui tratat etc.; c) după rangul misiunii diplomatice, nivelul de reprezentare şi al calităŃii pe care o are subiectul de drept international al cărui organ este, în cadrul diplomaŃiei bilaterale, deosebim între: Ambasadă – care constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel mai înalt, condusă de un ambasador; NunŃiatura apostolică – care reprezintă misiunii a Sfântului Scaun într-un stat, condusă de nunŃiul apostolic; LegaŃie – misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un ministru sau ministru rezident (astăzi în număr redus); InternunŃiatura apostolică – reprezintă Sfântul Scaun în Tările unde nu există nunŃiatură, corespunde ca rang legaŃiei şi este condusă de un internunŃiu; Înaltul Comisariat – misiune diplomatică a unui stat cu care acesta are relaŃii şi interese deosebit de strânse – statele Commonwealthului britanic (Canada, Australia,

Noua Zeelandă, Ceylon), condusă de un Înalt Comisar, de acelaşi rang cu Comunitatea

ambasada;

francofonă prezintă varianta Înaltelor ReprezentanŃe conduse de un Înalt

Reprezentant; d) o altă categorie de misiuni diplomatice o constituie aceea a delegaŃiilor permanente ale statelor la organizaŃiile internationale şi misiunilor internationale în diferite state sau la diferite organizaŃii internationale. În

cadrul

diplomaŃiei

multilaterale

întâlnim

următoarele

categorii

de

misiuni

diplomatice: a)

reprezentanŃele permanente sau delegaŃiile permanente acreditate de un stat pe lângă o

organizaŃie internatională guvernamentală; b) misiunile permanente ale organizaŃiilor internationale pe lângă state.

Structura misiunilor diplomatice diferă de la Tară la Tară şi de la misiune la misiune. R.G. Feltham consideră că structura unei misiuni diplomatice reflectă funcŃiile acesteia şi prezintă ca valabil următorul exemplu: Şeful misiunii Cancelaria Departamentul politic AdministraŃia şi coordonarea Secretariatul şi arhivele Securitatea ComunicaŃiile şi celelalte servicii tehnice Personalul localnic Contabilitatea Departamentul comercial Departamentul consular Serviciul militar, naval, aerian şi alte servicii specializate

ÎNFIINłAREA ŞI ÎNCETAREA UNEI MISIUNI DIPLOMATICE Misiunea diplomatică este definită în doctrină ca fiind „organ al unui subiect de drept international, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept international şi însărcinat cu asigurarea relaŃiilor diplomatice ale acestui subiect”. Un alt autor consideră misiunea diplomatică „agenŃia ori instituŃia pe care un stat o înfiinTează într-un alt stat cu consimŃământul acestuia, în scopul de a menŃine cu el relaŃiile diplomatice”

Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc şi se menŃin relaŃiile diplomatice, contribuind direct şi nemijlocit la realizarea colaborării dintre ele.

Încheierea acordului pentru înfiinTarea unei misiuni diplomatice permanente este precedată de tratative politice pentru discutarea acestui lucru. Acordul de înfiinTare a misiunii diplomatice poate îmbrăca forma juridică a unui tratat de-sinestătător sau poate face parte dintr-un tratat cu un conTinut mai larg.

Statul care trimite misiunea diplomatică poartă denumirea de stat acreditant. Statul pe al cărui teritoriu Acordul

cuprinde

clauze

se înfiinŃează misiunea diplomatică se numeşte stat acreditar. referitoare

la

rangul

efectivul,

competenta

misiunii

diplomatice, la faptul dacă este vorba de un schimb de misiuni diplomatice sau de înfiinŃarea numai a unei singure misiuni etc. Cauze de ordin politic, precum dezvoltarea sau intenŃia de a dezvolta relaŃiile dintre state, conduc la schimbarea rangului misiunii diplomatice, de regulă, în sens superior. Transformarea necesită, de asemenea, acordul reciproc şi expres al statelor. Atunci când, din diferite motive, misiunea diplomatică nu mai este în măsură să funcŃioneze şi să reprezinte interesele statului acreditant în statul acreditar intervine suspendarea acestei misiuni, deşi relaŃiile diplomatice se menŃin. În doctrină sunt menŃionate, ca exemple care ilustrează această situaŃie, cazurile statelor care, fiind ocupate de forŃele germane, şi-au transferat guvernele lor în alte state (mai ales la Londra). Încetarea misiunii diplomatice înseamnă întreruperea completă a funcŃiilor misiunii diplomatice, încetarea automată a sarcinilor care revin membrilor misiunii diplomatice.

Încetarea misiunii diplomatice poate avea drept cauze: a) ruperea, din diferite cauze, a relaŃiilor diplomatice; statul acreditar este obligat să respecte şi să asigure protecŃia localurilor reprezentanŃei împreună cu bunurile şi arhiva ei (art. 45 din ConvenŃia de la Viena). Se poate apela la un stat terŃ agreat de cele două părŃi pentru reprezentarea intereselor pe timpul cât relaŃiile diplomatice sunt rupte; b) dispariŃia unuia dintre state (fuziune sau dezmembrare) constituie un alt mod de încetare a activităŃii unei misiuni diplomatice; c) refuzul de recunoaştere a guvernelor nou instalate în unul din cele două state; d) suprimarea din motive bugetareetc.

MEMBRII MISIUNII DIPLOMATICE convenŃia de la Viena din 1961 cu privire la relaŃiile diplomatice clasifică membrii misiunii diplomatice în trei categorii:

-

şeful misiunii,

-

membrii personalului misiunii,

-

personalul privat al misiunii.

Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificaTi în teri categorii: -

membrii personalului diplomatic,

-

membrii personalului administrativ şi tehnic,

-

membrii personalului de serviciu.

NUMIREA MEMBRILOR MISIUNII DIPLOMATICE

Conform art. 14 din convenŃia de la Viena din 1961, şefii misiunilor diplomatice pot face parte din una din categoriile următoare, în funcŃie de acordul mutual stabilit de guvernele interesate: 1.

ambasadori, nunŃii apostolici şi alŃi şefi de misiuni având un rang echivalent (de

exemplu, înalŃi comisari schimbaŃi între Tările membre ale unei comunităŃi) care sunt acreditaŃi pe lângă şefii de stat; 2.

trimişi diplomatici, miniştri şi nunŃii papali interimari care sunt acreditaŃi pe lângă

şefii de stat (această categorie este acum practic inexistentă); 3.

însărcinaŃi cu afaceri (en titre, en pied sau titulari) care sunt acreditaŃi pe

lângă Ministerele de Afaceri Externe (şi această categorie este rar întâlnită. Nu se poate face nici o discriminare între şefii misiunilor diplomatice pe baza categoriei din care fac parte, cu excepŃia chestiunilor de prioritate şi de protocol, iar în această privinTă dreptul de primire de către şeful statului este rezervat acelora cu rang de ambasador.

FUNCłIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE

In acceptiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau cai oficiale, diplomatia indeplineste o multitudine de functiuni, care ar putea fi sintetizate dupa cum urmeaza: A. Reprezentarea Dreptul de reprezentare este inerent suveranitatii. Prin urmare numai statele suverane pot trimite agenti diplomatici care sa le reprezinte in raporturile cu alte state sau cu alte institutii cu personalitate juridica internationala. Pierderea suveranitatii duce automat la pierderea dreptului de reprezentare. De altfel, inca Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranitatii pot trimite soli, adica sa se faca reprezentati, si ca ,,regii care au fost insa biruiti intr-un razboi solemn, si li s-a rapit domnia, au pierdut, impreuna cu celelalte prerogative ale acestuia, si dreptul de a trimite soli". Vechiul concept dupa care agentii diplomatici erau reprezentantii personali ai suveranului a fost in mare masura depasit astazi, atat de practica relatiilor intemationale contemporane, cat si de evolutia stiintei politice. Astazi, agentii diplomatici nu mai sunt identificati cu persoana fizica a guvernantilor; ei reprezinta statele care i-au acreditat. Conventia de la Viena din 1961 privind relatiile diplomatice plaseaza pe primul loc intre functiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a reprezenta statul acreditant in statul acreditar" (articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci cand statele intra in legaturi reciproce, asigurarea mentinerii acestor legaturi, dezvoltarea unor relatii normale, de colaborare, presupune in primul rand existenta unor reprezentanti ai lor care trebuie sa intre in interactiune. Ca principala functie a misiunii, aceasta este incredintata in primul rand sefului de misiune, desi si alti agenti diplomatici pot indeplini functii de reprezentare. Dat fiind ca reprezentarea inseamna in practica substituirea celui care a dat mandatui de reprezentare, este evident ca diplomatia reclama oameni bine pregatiti, cu simt de responsabilitate si daruire totala indeplinirii instructiunilor primite. Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de curtoazie si politete, menite sa asigure un cadru propice dialogului intre reprezentantii statelor, ca si respectarea egalitatii in drepturi dintre state. B. Aplicarea si infaptuirea politicii externe a statului Politica externa a unui stat este totalitatea obiectivelor si metodelor pe care guvernul acelui stat le elaboreaza in relatiile cu alte state, inclusiv atitudinea fata de problemele

internationale. Diplomatia are functia de a servi aceste scopuri, metode si mijioace. Diplomatia nu elaboreaza politica externa; ea este o tehnica sau un instrument de punere in practica a acestei politici. O consecinta a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat - ministerul de externe, misiunile diplomatice - nu fixeaza scopurile politicii externe ale acelui stat. El este chemat ca, prin intreaga sa activitate, folosind instrumentele si specificul activitatii diplomatice, sa realizeze si sa puna in valoare politica externa a statului pe care il reprezinta.

C. Protectia intereselor statului si ale cetatenilor sai Si aceasta functie este expres definita in Conventia de la Viena din 1961, care, la articolul 3, aliniatul b, prevede functia misiunii diplomatice de ,,a ocroti in statul acreditar interesele statului acreditant si ale cetatenilor sai, in limitele admise de Dreptul International". Protectia cetatenilor unui stat in strainatate a fost in mod traditional considerata ca fiind o functie a consulilor. Cu amalgamarea administrativa crescanda in tot mai multe state a serviciilor consulare cu cele diplomatice, aceasta distinctie rigida se estompeaza din ce in ce mai mult. De aceea, Conventia de la Viena privind relatiile diplomatice stabileste in mod explicit ca o misiune diplomatica poate indeplini si functii consulare, care includ eliberarea de pasapoarte, inregistrari de nasteri, casatorii si decese, alte functii notariale, in limitele permise de legislatia si practica statului acreditar. In ceea ce priveste protectia pe care diplomatia este chemata sa o asigure intereselor statului acreditant in statul acreditar, ea trebuie exercitata in termeni generali, urmarindu-se in principal aspecte privind: • pastrarea bunului renume, a demnitatii si onoarei statului acreditant in statul acreditar; • urmarirea indeplinirii intocmai, cu buna credinta, a intelegerilor incheiate intre statul acreditant si cel acreditar. In aceasta categorie de indatoriri intra, spre exemplu, efectuarea de demersuri si proteste, daca este cazul, atunci cand se produc violari ale frontierei, spatiului aerian sau marii teritoriale din partea statului acreditar, pronuntarea de discursuri de catre oficialitati ori publicarea de carti, emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presa susceptibile a fi atribuite unor oficialitati, si care prin tonul lor violent, agresiv sau tendentios pot aduce prejudicii statului acreditant si relatiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernamant a sefului misiunii diplomatice sau a agentilor diplomatici, pentru a deosebi un act tendentios de actele de libera expresie a persoanelor, in conditiile libertatii presei si a separarii puterilor in statele democratice.

In ceea ce priveste persoanele si bunurile lor, protectia diplomatica porneste de la temeiul ca cetatenia este legatura care uneste o persoana cu un stat anume, ceea ce genereaza obligatii si drepturi reciproce, intre care si acela de a pretinde protectia persoanei, atunci cand aceasta se afla in afara teritoriului tarii sale. Protectia diplomatica este actiunea prin care un stat preia pe contul sau o revendicare a unui cetatean al sau si o prezinta ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar ameninta sau viola dreptul acelui cetatean iar acesta s-ar afla in imposibilitatea de a-si valorifica singur drepturile. Protectia diplomatica a cetatenilor statului acreditant in statul acreditar trebuie sa se execute in limitele admise de Dreptul International. Principalele conditii ca aceasta protectie sa se poata executa sunt: • actul impotriva caruia cetateanul solicita protectie sa aiba un caracter international ilicit; • cetateanul sa nu aiba si cetatenia statului acreditar; • cetateanul sa faca dovada ca a epuizat toate posibilitatile oferite de legislatia statului acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul impotriva caruia se plange. Motivele pentru care o persoana se poate afla pe teritoriul unui stat strain sunt multiple. In general, aceasta se datoreste desfasurarii unor activitati economice, comerciale, industriale, stiintifice, turistice, legaturi familiale etc. Indiferent de motiv, insa, iesind de sub jurisdictia sa nationala, din momentul in care intra pe teritoriul unui alt stat, un cetatean se supune jurisdictiei acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaste propriilor cetateni, cu exceptia drepturilor politice. Acest regim de tratament este acceptat astazi, practic, la scara universala. De aceea, eventualele discriminari in prejudiciul strainilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea accesului in justitie, daune care nu au primit reparatiile cuvenite s.a. inceteaza de a tine de jurisdictia interna a statului vizitat si intra in domeniul Dreptului International, dand posibilitatea statului de origine sa actioneze pentru restabilirea legalitatii. Demersurile diplomatice pentru exercitarea protectiei pot fi oficiale sau oficioase, adica neoficiale, in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient. Daca pe nici una din aceste cai nu se ajunge la o solutionare satisfacatoare, ne aflam in prezenta unui diferend international intre statul acreditar si cel acreditant, care se cere solutionat potrivit mijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnica a diferendelor dintre state. Uneori, protectia diplomatica a drepturilor cetatenilor a dat nastere la complicatii internationale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de catre persoana lezata a tuturor cailor de recurs interne, juridice si administrative, pe care

legislatia statului in care s-a produs lezarea le pune la dispozitia persoanelor fizice. Principiul, de origine cutumiara, a fost consacrat intr-una din sentintele Curtii Internationale de Justitie. De asemenea, tarile latino-americane au inclus o clauza in acest sens in Tratatul american pentru reglementarea pasnica a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. Declaratia Adunarii Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale pasnica a diferendelor cuprinde si ea clauza epuizarii cailor de recurs interne. In conditiile de astazi, recurgerea la protectia diplomatica a co-nationalilor devine din ce in ce mai putin frecventa, datorita perfectionarii legislatiei si avansului pe care statul de drept il cunoaste in tot mai multe tari ale lumii. D. Negocierea Printre functiile misiunii diplomatice, Conventia de la Viena o prevede pe aceea de ,,a duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3, aliniatui c). Negocierea este poate una din cele mai importante functii ale diplomatiei, in indeplinirea menirii sale de a pune in practica politica externa. Dintre toate procedeele, negocierea este fara indoiala cea care se identifica cel mai mult cu diplomatia, in asa masura incat, adesea, un ,,bun negociator" este sinonim cu un ,,bun diplomat". In esenta, negocierea este confruntarea dintre vointele suverane cu scopul de a ajunge la un acord in problemele de interes comun, pe cale pasnica si pe calea compromisurilor de o parte si de alta. Unul din marii juristi romani care s-au ocupat de teoria si metodologia negocierilor, distinge trei faze: • prima faza a pre-negocierilor, care incepe prin stabilirea contactului intre parti - o faza extrem de importanta in special in situatiile de tensiune in care partile au suspendat orice raporturi intre ele; in aceasta faza intre reprezentantii partilor au loc intalniri, discutii, schimburi de pareri, astfel incat partile sa ajunga sa-si cunoasca reciproc pozitiile; • faza a doua a negocierilor propriu-zise - in care partile se angajeaza efectiv in identificarea acordului in problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza in care ,,o actiune politica se transforma intr-un act de drept international; • faza a treia a post-negocierilor - in care se discuta textul acordului care reglementeaza diferendul sau intelegerea intervenita intre parti in problema negociata. Este o certa evolutie in conceptul de negociere, in raport cu cel enuntat de Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obtinerea pe toate caile a avantajului maxim, fara a tine seama de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealalta parte. De aici si faima proasta a diplomatilor, care mai are si astazi reverberatii, ca experti in arta inducerii in eroare, in ascunderea adevarului in fraze mestesugite, oameni cu doua fete s.a.

Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzactie, de acomodare si salvgardare a intereselor ambelor parti, cu scopul de a se obtine rezultate durabile. Rezultatele unei negocieri in care o parte profita de o pozitie momentana mai puternica sau de o conjunctura favorabila, pentru a impune acceptarea de catre cealalta parte a unei anumite rezolvari, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decat precare. Este de asteptat ca la proxima ocazie care se va ivi, partea lezata sa repuna in discutie rezultatele negocierii. Ori, un asemenea tip de negocieri nu poate decat sa conduca la instabilitate in relatiile Internationale. Desigur, nu exista o formula pentru succesul negocierii, care sa fie aplicabila ca un panaceu negocierilor in general, data fiind varietatea extrema a subiectelor de negociere, ca si a partilor care intra in negociere. Maniera de negociere depinde in mare masura de negociator; ea este eminamente personala si subiectiva. Cu toate acestea, un negociator trebuie sa intruneasca un numar de conditii esentiale pentru a incheia cu succes o negociere, intre care: • stapanirea temeinica a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecarei probleme, prin studierea amanuntita a dosarului problemelor ce urmeaza a fi negociate; • cunoasterea intentiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge intre pretexte si dificultati reale ale acestuia, ca si informarea cat mai completa asupra personalitatii celui cu care se poarta negocierea - temperament, reactii previzibile, orizont cultural, argumente la care este sensibil s.a.; • asigurarea unei documentari corespunzatoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii; • asigurarea serviciilor unor consilieri si experti pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere; •

prezentarea cu claritate a pozitiilor propriului guvern; apararea lor cu fermitate, atunci

cand sunt in joc interese majore, si capacitatea de a discerne pozitiile susceptibile de compromis si concesii, pentru a veni in intampinarea aspiratiilor legitime ale celeilalte parti. Rezultatele negocierii se consemneaza, de regula, intr-un document. Daca negociatorii au imputernicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la incheierea negocierii. Daca nu au asemenea imputerniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adica sub rezerva aprobarii lui de catre fiecare dintre guverne. Ar mai trebui facuta distinctia intre negocieri si discutii. Negocierile presupun un acord prealabil intre parti de a cauta impreuna solutia unei probleme date. Discutiile diplomatice sunt doar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de pareri, care nu urmaresc neaparat realizarea unui acord. E. Observarea si informarea

Aceasta functie a misiunii diplomatice este sintetizata de Conventia de la Viena din 1961 in urmatorii termeni: ,,a se informa prin toate mijioacele licite despre conditiile si evolutia evenimentelor din statul acreditar si a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant" (articolul 3, aliniatuild). Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substantiate intre statul acreditant si cel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatica sa cunoasca bine realitatea politica, sociala si economica locala, sa fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvemului statului acreditar, precum si cu obiectivele si metodele sale de politica externa si, in general, sa identifice orice evolutii din statul acreditar care ar putea influenta, in bine sau in rau, relatiile cu statul acreditant. In lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agentilor diplomatici sunt in principal: • convorbiri cu oficialitatile statului acreditar, centrale si locale; • vizite speciale in scopuri de informare, la Ministerul de Externe; •

urmarirea dezbaterilor parlamentare si a altor manifestari publice la care particira

oficialitati ale statului acreditar, in care acestea iau cuvantul sau iau parte la lucrari; • stirile si comentariile din mijloacele de informare in masa din statul acreditar – agentii de presa, ziare, reviste, radio, televiziune; • intalniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de informatii. In statele democratice, sunt firesti contactele agentilor diplomatici si cu reprezentamtii formatiunilor politice de opozitie, dat flind ca acestea fie ca au fost, fie pot venii oricand la guvemare, si, in consecinta. sunt interesate in relatiile internationale ale statului acreditar. O indatorire de baza a misiunii diplomatice in exercitarea functiei de observare si informare este aceea de a raporta informatiile

obtinute cu maxima obiectivitate, chiar daca ele ar fi neplacute pentru autoritatile statului acreditant, astfel incat sa permita acestora evaluari asupra unor date reale. Daca procedeele folosite pentru obtinerea de informatii sunt anormale, indeosebi pentru date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea incepe sa semene cu spionajul. Pentru o misiune diplomatica, o asemenea practica este ilegala si ilicita. Este insa adevarat ca, in perioade internationale mai tulburi, cum a fost perioada Razboiului Rece, adeseori statele aflate in tabere opuse au folosit acoperirea diplomatica pentru agentii lor secreti, dat fiind ca, in aceasta postura, riscul pe care il au agentii prinsi este doar acela de a fi expulzati din statul acreditar. Ceea ce nu este acceptabil in activitatea normala a exercitarii functiilor diplomatice este culegerea clandestina de informatii, inclusiv obtinerea de informatii de la agenti platiti. F. Protejarea relatiilor dintre state Avand ca obiectiv statornicirea unor relatii prietenesti intre state, diplomatia are, de asemenea, functia de a aborda intotdeauna de o maniera pozitiva problemele care apar si de a inlatura dificultatile si obstacolele care survin in relatiile dintre doua sau mai multe state. Aceasta functie se poate realiza punandu-se in valoare toate mijioacele specifice si avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agentilor diplomatici, care trebuie sa colaboreze si sa caute solutii chiar si atunci cand statele lor se afla pe pozitii diametral opuse sau chiar pe picior. de razboi. Mai mult decat atat, diplomatia poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizand din timp evolutiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state si cautand solutii care sa aplaneze divergentele si neintelegerile inca din faza lor incipienta. Diplomatia preventiva capata astazi un loc tot mai important in preocuparile statelor, indeosebi in cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizatia Natiunilor Unite, Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa, Uniunea Europeana si Alianta Atlanticului de Nord. Ea isi propune ca, prin masuri practice de bune oficii si mediere, ca si prin incheierea unor acorduri intre statele interesate sa preintampine evolutii care ar putea degenera in confruntari militare.

IMUNITĂłI, PRIVILEGII ŞI FACILITĂłI DIPLOMATICE

I. EvoluŃia imunităŃilor şi privilegiilor

diplomatice

II.NoŃiunea de imunităŃi şi privilegii diplomatice. III.Clasificarea imunităŃilor şi privilegiilor diplomatice IV.Fundamentarea teoretică a imunităŃilor şi privilegiilor diplomatice V.Tipurile de imunităŃi şi privilegii diplomatice recunoscute pe plan internaŃional, din punct de vedere juridic, rolul şi funcŃiile lor.

I.EvoluŃia imunităŃilor şi privilegiilor diplomatice InstituŃia imunităŃilor şi privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile diplomaŃiei, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfăşoare relaŃiile dintre state, prin intermediul unor trimişi speciali, riscurile pentru aceştia fiind inacceptabile. Atât în orânduirea sclavagistă cât şi la inceputul orândurii feudale, solii se bucurau de inviolabilitatea personală, ca să poată fi puşi la adăpost de orice primejdii, ameninŃări sau presiuni. În acelaşi spirit, trebuie menŃionat că la Roma, cât timp solii Ńărilor prietene se aflau pe teritoriul roman, se bucurau de o atenŃie deosebită. Persoana solilor era considerată sacră şi inviolabilă, chiar dacă ei veneau dintr-o Ńară duşmană. Dacă cineva aducea prejudicii solului unei Ńări duşmane, faptul trebuia socotit ca o încălcare a dreptului ginŃilor, deoarece solii sunt consideraŃi persoane sfinte (sancti habentur legati) – afirma jurisconsultul Pomponius în Digesta (L, 7, 17). Chiar şi la popoarele migratoare se încetăŃenise ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel, Attila, conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe Vigilo, solul bizantin, deşi aflase că acesta venise cu misiunea să-l asasineze (episod petrecut in anul 448 d. Hristos). Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia plătită uriaşa sumă de răscumpărare – wergheld – de 1800 solizi, în timp ce pentru asasinarea unui ostaş din armata regelui francilor se plătea numai 600 de solizi. Odată cu apariŃia reprezentanŃelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea persoanei s-a adăugat inviolabilitatea domiciliului şi imunitatea de jurisdicŃie. Astfel, în anul 1670, Adunarea generală a Provinciilor Unite – łările de Jos – a emis un decret prin care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum şi membrii suitei lor, în timpul şederii în Ńară, nu pot fi arestaŃi, iar averea lor nu poate fi sechestrată pentru datorii contractate in Olanda, iar în 1708, mergând pe aceeaşi linie, Petru I, într-o scrisoare adresată moştenitorului tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone organelor statului să nu îndrăznească să aducă vreo

atingere onoarei ambasadorilor, să nu reŃină sau să aresteze oamenii acestora şi să nu le confişte sau sechestreze bunurile. În 1709, parlamentul englez a votat legea intitulată “Actul de garanŃie a privilegiilor ambasadorilor şi miniştrilor faŃă de suveranii şi demnitarii străini”, prin care se stabilea ca toate măsurile judecatoreşti luate împotriva agenŃilor diplomatici acreditaŃi, indiferent de rangul acestora, vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de luarea unor asemenea măsuri vor fi pedepsite; în timp ce , în anul 1794, ConvenŃia franceză a adoptat o lege conform căreia, organelor publice li se interzicea săvârşirea oricăror acte care ar putea constitui atingeri împotriva reprezentanŃilor statelor străine. În această primă etapă a diplomaŃiei, regulile referitoare la imunităŃi şi privilegii erau de natură cutumiară şi se bazau pe practica statelor, astfel cum aceasta era reglementată pe plan intern. Dar, evoluŃia progresivă a relaŃiilor internaŃionale a făcut necesară elaborarea şi codificarea unor norme privitoare la imunităŃile şi privilegiile diplomatice care să răspundă noii realităŃi. Primele încercări de codificare s-au realizat prin anexa a XVII-a la Actul final al Congresului de la Viena din 1815, modificat trei ani mai târziu la Aix-la Chapelle. Astfel, cea de-a V-a ConferinŃă internaŃională americană întrunită la Havana în 1928, a adoptat ConvenŃia privind agenŃii diplomatici; iar ConvenŃia de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relaŃiile diplomatice a realizat codificarea normelor cutumiare deja existente, la care sa adăugat dimensiunea novatoare; de dezvoltare progresivă, luând act de noile realităŃi ce se manifestaseră în viaŃa diplomatică. internaŃională şi a exigenŃelor acestora, introducând noi reguli ce nu fuseseră încă universal acceptate. Faptul că imunităŃile şi privilegiile sunt în primul rând de natură cutumiară şi mai apoi consacrate în textul ConvenŃiei de la Viena, a fost recunoscut de Curtea InternaŃională de JustiŃie, care într-o decizie din data de 24 mai 1980, referitoare la activitatea personalului diplomatic şi consular al SUA la Teheran, ca urmare a unei crize care a apărut atunci, a recunoscut în mod expres în motivarea deciziei sale că aceste imunităŃi şi privilegii sunt de natură cutumiară, consacrate şi în ConvenŃia de la Viena şi ele nu pot fi modificate prin acŃiuni unilaterale ale unui stat. Deşi este o instituŃie veche, consacrată în dreptul internaŃional cutumiar şi în convenŃiile internaŃionale (ConvenŃia de la Viena), asta nu înseamnă că domeniul imunităŃilor şi privilegiilor diplomatice nu ridică şi astăzi probleme de recunoaştere şi de aplicare în practică şi o dovada că acest domeniu rămâne un domeniu de preocupare, este faptul că şi în prezent, pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU există un punct special, „Examinarea de măsuri eficiente pentru protecŃia şi securitatea misiunilor diplomatice şi a reprezentanŃilor diplomatici”, punct care se dezbate anual şi în care se discută despre problemele care apar în legătură cu aplicarea imunităŃilor şi privilegiilor diplomatice şi cu măsurile care ar urma să fie adoptate pentru a permite desfăşurarea în bune condiŃii a activităŃii acestor misiuni diplomatice, pentru asigurarea protecŃiei şi securităŃii lor.

II. NoŃiunea de imunităŃi şi privilegii diplomatice. ImunităŃile şi privilegiile diplomatice decurg din principiul fundamental potrivit căruia statele au controlul asupra teritoriului şi persoanelor care locuiesc pe acest teritoriu. Acest principiu fundamental al dreptului internaŃional creează şi nevoia pentru imunităŃi şi privilegii, pentru că în cazul în care nu ar exista o asemenea instituŃie, agenŃii diplomatici ar fi şi ei supuşi controlului statului pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea generând dificultăŃi în desfăşurarea activităŃii lor. Dar, în atare condiŃii, o misiune diplomatică nu şi-ar mai putea exercita funcŃiile şi deci, justifica existenŃa ei1; ca atare, trebuie să i se creeze, ei şi membrilor ei, minimum necesar de condiŃii – acele imunităŃi şi privilegii care alcătuiesc ceea ce în mod curent se înŃelege prin “statut diplomatic”. Acest statut are ca efect scoaterea diplomaŃilor de sub autoritatea şi competenŃa judiciară a statului acreditar şi le oferă condiŃiile necesare pentru functionarea lor. ObligaŃiile statului primitor de a asigura securitatea personală diplomaŃilor şi de a-i excepta de la urmărire penală sunt esenŃiale şi inerente caracterului reprezentativ al trimisului diplomatic şi funcŃiilor sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenŃie a unui stat sau altul. InstituŃia imunităŃilor şi privilegiilor diplomatice constituie garanŃia activităŃii diplomatice însăşi pentru că, fără acordarea de imunităŃi şi privilegii, care crează pentru agenŃii diplomatici acea condiŃie juridică de natură să le asigure libertatea deplină şi securitatea necesară, exercitarea funcŃiilor de către aceştia nu ar avea loc; constituind aşadar instituŃia ce ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic. Această poziŃie ocupată de instituŃia imunităŃilor şi privilegiilor diplomatice este confirmată de apariŃia simultană a acesteia cu dreptul diplomatic; deoarece nu a existat trimis diplomatic şi deci, nici diplomaŃie, decât atunci când s-a admis ca acestui reprezentant trebuie să i se acorde anumite garanŃii. Asigurarea tratamentului pe care-l presupun imunităŃile şi privilegiile diplomatice constituie o premisă necesară, nu numai pentru relaŃiile normale dintre cele două state între care s-a stabilit raportul de misiune, ci şi pentru comunitatea internaŃională în ansamblul ei. Deci, importanŃa existenŃei unei misiuni diplomatice, este data şi de implicaŃiile asupra relaŃiilor normale dintre statul acreditar, influenŃând relaŃiile comunităŃii internationale însăşi. a) Definirea noŃiunii de imunitate Imunitatea reprezintă în mod indiscutabil cel mai expresiv element al statutului diplomatic. În accepŃiunea cea mai largă, prin imunitatea diplomatică se înŃelege tratamentul pe care, în dreptul internaŃional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în acestea. În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile şi obligaŃiile2 la care sunt ŃinuŃi alŃi subiecŃi de drept (cetăŃeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat3; exceptarea de la o obligaŃie juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicŃia penală şi civilă a statului acreditar4.

Aşadar, imunitatea diplomatică apare ca o excepŃie de la principiul general de supunere faŃă de jurisdicŃia locală a individului rezident pe teritoriul statului; drept5 acordat de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său precum şi a bunurilor lor în baza cărora sunt exceptaŃi de la jurisdicŃia autorităŃilor judiciare sau de la care ar putea să o exercite autorităŃile administrative ale statului acrditar; cu alte cuvinte de la jurisdicŃia penală, civilă şi administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află. ImunităŃile reprezintă elementul cel mai important pentru activitatea diplomatică şi consulară; ele constituie ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat diplomaŃilor şi care se bazează pe dreptul internaŃional, care obligă statele să acorde organelor diplomatice imunităŃile necesare pentru desfăşurarea în bune condiŃii a activităŃii lor.

În literatura de specialitate, când se defineşte noŃiunea de imunitate, se insistă asupra faptului că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicŃiei şi nu imunitatea de la jurisdicŃia insăşi, adică de la răspunderea legală.

b ) Definirea noŃiunii de privilegii diplomatice Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat agenŃilor diplomatici, conŃinutul lor constând în acordarea accesului la unele facilităŃi determinate de prestaŃii speciale şi se exprimă în acordarea de către statul de reşedinŃă a unor înlesniri excepŃionale şi care au un conŃinut, în principal, pozitiv, neimplicând în mod necesar, o activitate specială din partea beneficiarilor. În consecinŃă, privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi agenŃilor diplomatic2, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în raport cu străiniii obişnuiŃi, cât şi chiar faŃă de proprii cetăŃeni ai statului acreditar1. c) DiferenŃierea imunităŃii de privilegii Trebuie arătat că în ConvenŃia de la Viena, deşi sunt tratate ca noŃiuni distincte nu se face distincŃie între imunităŃi şi privilegii şi acestea nu sunt definite în mod separate. Nu există nici criterii care să conducă la separarea lor. Din practică, apare evident însă faptul că imunitatea de jurisdicŃie, de exemplu, este altceva decât un privilegiu oarecare. Alegerea criteriilor pentru a diferenŃia imunităŃile de privilegii s-a făcut în funcŃie de epoca istorică şi de stadiul evoluŃiei acestor instituŃii, un rol impotant fiind atribuit temeiului pe care acestea au fost acordate – temeiul legal sau ideea de curtoazie. În prezent însă, atât imunităŃile cât şi privilegiile au un caracter convenŃional, după cum ambele apar ca o exceptare de la aplicarea unor prevederi legale. Ceea ce le diferenŃiază, în primul rând, este gradul sporit de importanŃă pe care imunităŃile par să-l aibă pentru funcŃionarea misiunii dipomatice, implicaŃiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activităŃii diplomatice.

În al doilea rând, poziŃia imunităŃilor şi privilegiilor faŃă de ordinea juridică din statul acreditar nu este identică, în veme ce imunităŃile Ńin de dreptul procesual – neexistând posibilitatea de a sancŃiona neobservarea unei norme de drept material, privilegiile Ńin de dreptul material. În cazul privilegiilor, nu există o obligaŃie pentru agentul diplomatic într-un domeniu în care pentru orice altcineva există o asemenea obligaŃie. DiferenŃele dintre imunităŃi şi privilegii sunt mai degrabă de natură teoretică, pentru că în realitate ele reprezintă un ansamblu de condiŃii favorabile, necesare pentru desfăşurarea activităŃii diplomatice şi consulare.

III. Clasificarea imunităŃilor şi privilegiilor diplomatice. a) ImunităŃile de jurisdicŃie şi de executare: -imunitatea de jurisdicŃie, penală, civilă şi administrativă, înseamnă că misiunile diplomatice şi agenŃii diplomatici sunt scutiŃi de aplicarea legilor penale, civile şi administrative care este prevăzută de dreptul intern al statului în care îşi desfăşoară activitatea. -imunitatea de executare a sentinŃelor prevede faptul că, în cazul în care se ajunge ca împotriva unei misiuni diplomatice sau a unui agent diplomatic să se obŃină o hotărâre penală, civilă sau administrativă, imunitatea de jurisdicŃie nu permite ca această decizie să fie pusă în aplicare faŃă de agenŃii diplomatici sau faŃă de misiunile diplomatice. b) Inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor misiunilor diplomatice şi agenŃilor diplomatici: -inviolabilitatea localurilor, bunurilor şi arhivelor misiunilor diplomatice; -inviolabilitatea agenŃilor diplomatici. c) LibertăŃile agentului diplomatic şi ale misiunii diplomatice: -libertatea de mişcare care înseamnă că misiunile diplomatice şi agenŃii diplomatici au dreptul să circule liber în interiorul Ńării de reşedinŃă; -libertatea de comunicare înseamnă că misiunile diplomatice şi agenŃii diplomatici pot comunica liber cu autorităŃile care i-au acreditat. d) Scutirea de taxe, asistenŃă socială, anumite impozite şi taxe, inclusiv a taxelor vamale. e) Dreptul misiunilor diplomatice şi a agenŃilor lor de a folosi însemnele naŃionale care identifică statul care i-a trimis.

IV. Fundamentarea teoretică a imunităŃilor şi privilegiilor diplomatice Există mai multe teorii privind fundamentarea sau justificarea imunităŃilor şi privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic. Această fundamentare teoretică a variat de la o epocă la alta. Teoria extrateritorialităŃii ambasadorului, aceea a caracterului său reprezentativ, aceea a interesului funcŃiunii, precum şi cea a “convenŃiei tacite” între guvernul acreditant şi cel

acreditar au fost invocate, când separat, când împreună, pentru justificarea imunităŃii de jurisicŃie1. a) Teoria extrateritorialităŃii. Prima şi cea mai veche pare să fie doctrina “extrateritorialităŃii”. În sensul originar şi cel mai cuprinzător, extrateritorialitatea – expresia provine de la Hugo Grotius care spunea despre agentul diplomatic; fingitur extra territorium – constituia ficŃiunea juridică în virtutea căreia persoanele, locuinŃa şi bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca existând, nu pe teritoriul statului în care materialmente se aflau, ci pe teritoriul statului căruia îi aparŃinea agentul diplomatic. Ele s-ar fi aflat în afara teritoriului statului acreditar, iar clădirile ocupate de misiune erau considerate ca fiind o porŃiune din teritoriul străin în teritoriul statului de reşedinŃă2. Teoria extrateritorialităŃii reprezintă teoria cea mai importantă din istoria doctrinelor, care a fundamentat imunităŃile şi privilegiile diplomatice. Timp de aproape trei secole – secolul XVII – începutul secolului XX – această teorie a inspirat practica statelor dar şi marea majoritate a proiectelor de codificare. Teoria aparŃine lui Hugo Grotius1 şi se bazează pe observaŃia că ambasadorul nu este Ńinut să respecte legea Ńării unde el îndeplineşte o misiune, întrucât, susŃine el, acesta este considerat că n-a părăsit niciodată Ńara sa, întrucât funcŃiile pe care le exercită în statul acreditar pot fi considerate ca şi cum le-ar îndeplini în propria sa Ńară. Ambasada este considerată ca o parte din teritoriul naŃional şi, ca atare, ambasadorul nu face decât să respecte legea Ńării pe teritoriul căreia se află, care este cea a statului său2. Aplicarea acestei ficŃiuni a dat însă naştere şi la abuzuri din parte reprezentanŃilor diplomatici3. Ea reprezintă aşadar o ficŃiune care ar putea justifica arbitrariul, întrucât o misiune diplomatică ar putea îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său – cum ar fi spionajul – fără a încălca legea statului acreditar. Doctrina fost serios criticată, fiind ulterior abandonată.

b).Caracterul reprezentativ (teoria reprezentării) O altă teorie care a fost pusă la baza imunităŃilor şi privilegiilor diplomatice este aceea a “caracterului reprezentativ” al trimisului diplomatic sau aceea a substituirii de suveranitate – trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului. Conform acestei teorii, agentul diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran, se substituie statului trimiŃător şi deci, imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată4. Diplomatul îl reprezintă pe suveran, este agentul acestuia, iar statul primitor este obligat să trateze trimisul într-un mod corespunzător cu caracterul lui reprezentativ5. “Teroria reprezentării”, considerată de unii autori prima concepŃie cu privire la fundamentul imunităŃilor6 a fost susŃinută de Montesquieu, care afirma că “ambasadorii sunt cuvântul prinŃului care îi trimite şi acest cuvânt trebuie să fie liber”, şi Burlamaqui, fiind fundamentată

prin formula “par in parem non habet jurisdictionem”. Pe baza acestei teorii, se considera că orice ofensă dusă diplomatului era o ofensă adusă suveranului, şi pentru că un stat nu poate fi supus legilor altuia, se ajungea la concluzia că nici diplomatul nu poate fi supus legislaŃiei statului de reşedinŃă. Părerea nu mai poate fi susŃinută în timpurile moderne, întrucât diplomaŃii nu mai reprezintă pe şeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiŃi de acesta – ci statul, a cărui politică sunt obligaŃi să o urmeze. Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi statul pe care îl reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit o presupune teoria reprezentării. Diplomatul are, într-adevăr dreptul de reprezentare generală a statului, în numele căruia acŃionează, dar el îndeplineşte sarcini concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor reguli care sunt de drept administrativ, nefiind vorba deci de o substituire. Paul Fauchille dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, din care deduce nevoia de asigurare a independenŃei sale faŃă de statul acrediatar, ca premisă necesară exercitării funcŃiei sale. ConvenŃia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu respinge complet aceată teorie, astfel că în textul final este luată în considerare şi teoria caracterului reprezentativ recunoscând că misiunea diplomatică “reprezintă statele”Dar, aşa cum am mai spus, nici teoria caracterului reprezentativ – în formularea actuală – nu asigură o explicaŃie corespunzătoare, fiind uneori ilogică sau inaplicabilă (potrivit acestei teze, s-ar ajunge, să se acorde un statut mai larg decât este necesar) şi dacă în mod logic uneori, aceasta s-ar putea justifica, în schimb în alte cazuri, s-ar nega minimum de tratament care s-ar cuveni acordat, pe motiv că persoana respectivă nu are caracter reprezentativ. Potrivit acestei teorii, ar trebui să existe un statut special pentru şeful de misiune în raport cu ceilalŃi agenŃi diplomatici – ceea ce nu se întâmplă în realitate. c) Necesitatea funcŃională (teoria funcŃiei) Vattel a elaborat o teorie denumită funcŃională1 care se bazează pe ideea că un reprezentant diplomatic nu va putea exercita funcŃiile sale dacă nu este independent faŃă de statul de reşedinŃă. TendinŃa modernă este să se acorde imunităŃi şi privilegii unui trimis pe baza “necesităŃii funcŃionale” (functional necessity), respective, imunităŃile sunt acordate diplomaŃilor pentru că aceştia nu ar putea să-şi exercite funcŃiile lor în mod deplin decât dacă se bucură de asemenea imunităŃi. Această teorie a fost denumită şi teoria serviciului public (fundamentul privilegiilor şi imunităŃilor constând în scopul urmărit de misiune). Apare evident că, dacă agenŃii diplomatici ar fi supuşi în mod obişnuit intervenŃiei legale şi politice din partea statului sau a indivizilor şi astfel, ar deveni mai mult sau mai puŃin dependenŃi de bunăvoinŃa guvernului statului în care sunt acreditaŃi, ei ar fi influenŃaŃi de

considerente de securitate şi confort într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-şi exercite funcŃiile. Această teorie a necesităŃii funcŃionale este astăzi larg admisă în doctrină şi în lucrările Institului de drept internaŃional şi ale lui Harvard Law School. Ea este acceptată de jurisprudenŃă şi practică şi consacrată în preambulul ConvenŃiei de la Viena. Acest element din preambulul ConvenŃiei de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic poate fi regăsit, de altfel în Modus Vivendi al SocietăŃii NaŃiunilor, iar prevederi similare au apărut, în mod frecvent, în cele mai moderne acte constitutive ale organizaŃiilor internaŃionale, precum şi în alte protocoale şi convenŃii încheiate în domeniul privilegiilor şi imunităŃilor încheiate înaintea ConvenŃiei de codificare de la Viena. Pe această bază, a fost elaborat şi proiectul Comisiei de drept internaŃional a ONU care a precedat conferinŃa de codificare de la Viena, cu privire la dreptul diplomatic. Pe aceeaşi linie s-a plasat şi ConvenŃia de la Viena din 1961 privitoare la relaŃiile diplomatice atunci când, în Preambul, se stipulează că “Statele PărŃii la prezenta ConvenŃie, convinse că scopul acestor privilegii şi imunităŃi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcŃiilor misiunilor diplomatice…” Teoria necesităŃii funcŃionale, mai simplă şi mai raŃională, corespunde mult mai bine stadiului actual al relaŃiilor internaŃionale; legând acordarea privilegiilor şi imunităŃilor de îndeplinirea funcŃiilor misiunilor diplomatice. Din punct de vedere practic, această reglementare, reluată în doctrina şi practica internaŃională are şi avantajul de a nu permite anumite abuzuri. Teoria nu este insă pe deplin satisfăcătoare şi la adăpost de orice critică, pentru că dă naştere la interpretări restrictive care pot fi dăunătoare relaŃiilor internaŃionale. Acest aspect se poate exemplifica prin faptul că practica de a face diferenŃieri între activităŃile oficiale şi cele private ale agenŃilor diplomatic şi refuzul de a acorda imunităŃile şi privilegiile pentru aceasta din urmă, are la bază tocmai această teorie a necesităŃii funcŃionale. Conceptul imunităŃii funcŃionale nu constituie o bază pe deplin satisfăcătoare şi pentru că prilejuieşte diferenŃe de vederi şi de atitudini cu privire la faptul de a şti care acte jurisdicŃionale din partea unui stat ar constitui o interferenŃă cu funcŃiile legitime ale unui agent diplomatic. Cu toate acestea, doctrina “imunităŃii funcŃionle” pare să fie singura bază practicabilă pentru imunităŃile diplomaŃilor în special, dacă avem în vedere practica modernă a statelor. În ciuda lacunelor sale, teoria necesităŃii funcŃionale este considerată ca fiind cea mai convenabilă ca bază a unei convenŃii internaŃionale multilaterale menite să consacre minimul de imunităŃi şi privilegii de care agentul diplomatic trebuie să beneficieze. Se poate considera că teoria functională, completată cu cea a reprezentării explică în bună măsură, dar nu în totalitate, ansamblul de imunităŃi şi privilegii. ImunităŃile şi privilegiile apar ca o consecinŃă necesară a dreptului fundamental la independenŃă, la suveranitate şi respect mutual al statelor. Pe aceste principii şi pentru aceste raŃiuni, este necesar să se recunoască

privilegiile şi imunitatea de la jurisdicŃia penală şi civilă pentru agentul diplomatic în statul în care el funcŃionează2.

d) Principiul reciprocităŃii în acordarea

imunităŃilor şi

privilegiilor diplomatice

Este bine ştiut că relaŃiile internaŃionale au constituit un domeniu

în care reciprocitatea a

jucat dintotdeauna un rol important. Se pune, aşadar, problema dacă imunităŃile şi privilegiile diplomatice nu au la bază unul din principiile cu aplicaŃie fundamentală în relaŃiile internaŃionale şi în dreptul internaŃional, şi anume, principiul reciprocităŃii sau, cel puŃin, dacă principiul reciprocităŃii nu are vreun efect în această materie. S-a subliniat ideea că recursul la reciprocitate intervine, de regulă, în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri. Un asemenea avantaj nu se acordă însă sau nu se poate explica acordarea sa decât în condiŃii de reciprocitate. În lipsa obligaŃiei, singurul temei care poate explica acordarea tratamentului special îl constituie primirea la rândul său a unui tratament echivalent – deci ideea de reciprocitate. Cu toate acestea, se considera că reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată faŃă de organele străine, pentru a răspunde la măsurile analoage edictate de statutul de apartenenŃă al acelor orgne ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea o finalitate pozitivă, generând sau extinzând un tratament. Unii autori au susŃinut că, de vreme ce imunităŃile şi privilegiile sunt oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil pe reprezentanŃii proprii în străinătate1. ConvenŃia de la Viena din 1961 permite o asemenea practică – atât în sens negativ, deci o aplicare restrictivă, cât şi în sens pozitiv, deci o extindere a regimului de imunităŃi şi privilegii. Potrivit articolului 47 din ConvenŃia de la Viena 1961 nu se consideră discriminare2: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziŃiile prevăzute în ConvenŃie pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant (punctul 2a) şi posibilitatea să unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziŃiile prezentei convenŃii. Rezultă că imunităŃile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului diplomatic, minimul acestora este stabilit prin ConvenŃia de la Viena din 1961, cele care depăşesc acest minimum devin obligatorii pe baza de reciprocitate. Statele pot, convenŃional, să stabilească imunităŃi şi privilegii mai mari decât cele cuprinse în ConvenŃia de la Viena din anul 1961; ele pot însă hotărî restrângerea lor, numai daca nu este asigurată reciprocitatea; aşa cum, statele în condiŃii de reciprocitate, pot restrânge unele imunităŃi şi privilegii dacă o situatie de excepŃie ar impune-o.

Trebuie să menŃionăm însă că această aplicaŃie care s-a dat principiului reciprocităŃii conduce la grave consecinŃe; din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la maximum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaŃilor străini şi care sunt cele pe care le pot refuza. Concluzia este că se poate ajunge la practici dicriminatorii supărătoare, diplomaŃii dintr-o Ńară bucurându-se de privilegii diferenŃiate. Doctrina a criticat o asemenea soluŃie, arătând că “în contextul modern al societăŃii internaŃionale, aplicarea principiului reciprocităŃii în ceea ce priveşte drepturile minime ale unui trimis nu pare să contribuie la menŃinerea unor mai bune relaŃii internaŃionale”. Dacă s-ar adopta principiul reciprocităŃii ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea “variate seturi de reguli” care privesc imunităŃile trimişilor acreditaŃi de ele, or, aceasta ar duce la confuzie şi incertitudine, atât pentru autorităŃile administrative, cât şi pentru instanŃele judecătoreşti naŃionale. Trebuie spus ca , ideea de reciprocitate ar putea fi avută în vedere, dar numai ca unul dintre elementele secundare, complementare, care stau la baza imunităŃilor şi privilegiilor diplomatice, deoarece rolul pe care acest concept l-a avut în trecut nu mai poate subzista astăzi, când statutul diplomatic constituie o regulă generalmente recunoscută şi înscrisă în ConvenŃia de codificare a dreptuli diplomatic – devenind o regulă convenŃională recunoscută şi practicată de toate statele. Ca urmare, principiului reciprocităŃii nu i se poate contesta unu anumit rol regulator;dar acesta nu trebuie admis a funcŃiona într-un sens distructiv.

IV.Tipurile de imunităŃi şi privilegii diplomatice recunoscute pe plan internaŃional, din punct de vedere juridic, rolul şi funcŃiile lor.

a) Imunitatea de jurisdicŃie. Imunitatea de jurisdicŃie a misiunilor diplomatice şi a agenŃilor diplomatici face obiectul prevederilor art. 31 şi articolelor următoare din ConvenŃia de la Viena. Această imunitate de jurisdicŃie are un caracter procedural, în sensul că nu aduce atingere responsabilităŃii pe care o au agenŃii diplomatici şi misiunile diplomatice de a respecta regulile şi de a nu le încălca. Ea se referă doar la faptul că agenŃii diplomatici sunt exceptaŃi de la aplicarea procedurală a jurisdicŃiei locale. Articolul 31 al ConvenŃiei de la Viena prevede că agentul diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicŃie penală în statul acreditar. Acesta este cel mai important element pentru că imunitatea de jurisdicŃie penală, aşa cum este prevăzută de ConvenŃia de la Viena este generală, nu conŃine nici un fel de excepŃii sau limitări. Privarea de libertate, arestarea, condamnarea, executarea unor sentinŃe privative de libertate, pentru un agent diplomatic, este situaŃia cea mai gravă în care s-ar putea afla şi care ar conduce la negarea funcŃiei sale ca

agent diplomatic, de aceea, în mod evident, imunitatea de jurisdicŃie penală este cea mai importantă imunitate de jurisdicŃie pentru că este şi mijlocul cel mai direct de a face presiuni, mai ales fizice, asupra unui agent diplomatic. În continuare, ConvenŃia de la Viena se referă şi la imunitatea de jurisdicŃie civilă şi administrativă, situată însă pe un plan secundar faŃă de cea penală, conŃinând şi anumite clauze care o completează. Articolul 31 menŃionează faptul că agentul diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicŃie civilă şi administrativă, în afară de trei cazuri: –în cazul în care este vorba de un imobil privat situat pe teritoriul statului acreditar, de la imunitatea de jurisdicŃie civilă şi administrativă, fac excepŃie situaŃiile legate de proprietatea imobiliară pe care o are. Dacă un agent diplomatic îşi cumpără proprietăŃi într-un alt stat, nu în interesul misiunii diplomatice ci al său personal, imunitatea de jurisdicŃie civilă nu i se aplică, el trebuie să se conformeze regulilor care guvernează proprietatea imobiliară în statul respectiv şi de asemenea, dispoziŃiilor administrative care se referă la obligaŃiile sale în calitate de proprietar. –în cazul în care este vorba de o succesiune şi agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, ca administrator, ca moştenitor sau legatar, cu titlu privat şi nu în calitatea sa de reprezentant al unui stat (dacă un agent diplomatic are o moştenire pe teritoriul statului unde îşi desfăşoară activitatea, el nu se poate prevala de imunitatea de jurisdicŃie civilă şi administrativă, legile privind moştenirea i se vor aplica şi lui, în afară de cazul în care un cetăŃean român îşi lasă prin testament proprietatea lui statului român); –a treia excepŃie prevăzută în ConvenŃia de la Viena la imunitatea de jurisdicŃie civilă şi administrativă se referă la o acŃiune legată de activitatea profesională sau comercială, indiferent care ar fi aceasta şi care este exercitată de agentul diplomatic din statul acreditant în afara funcŃiilor sale oficiale (agentul diplomatic, în afara activităŃii sale profesionale, poate avea şi o activitate lucrativă cu caracter comercial). Din cadrul unei ambasade, persoanele care beneficiază de imunitatea de jurisdicŃie penală, civilă şi administrativă sunt: şeful misiunii diplomatice; personalul diplomatic şi membrii familiilor lor; personalul administrativ şi tehnic; angajaŃii personali ai şefului misiunii diplomatice. Această extindere a imunităŃilor asupra personalului ambasadei se explică prin faptul că nu numai trimisul diplomatic trebuie să fie protejat în acŃiunile sale faŃă de orice fel de presiuni care se pot face direct asupra lui, dar, datorită faptului că aceste presiuni pot fi exercitate şi asupra membrilor de familie sau asupra angajaŃilor ambasadei, ei trebuie la rândul lor să fie protejaŃi. Ca aplicabilitate, imunitatea de jurisdicŃie este valabilă în toate tribunalele din Ńara respectivă, iar misiunile diplomatice beneficiază şi ele la rândul lor, de toate imunităŃile de jurisdicŃie, penală, civilă şi administrativă, care sunt aplicabile.

b) Imunitatea de execuŃie se referă la faptul că agentul diplomatic nu poate fi obligat să fie martor într-un proces. Chiar dacă este o acŃiune în instanŃă independentă de persoana lui, el nu poate fi chemat în faŃa justiŃiei pentru a depune mărturie. Chemat ca martor în justiŃie (martor la o crimă sau la un accident de circulaŃie), agentul diplomatic nu poate fi obligat să depună mărturie. Numai în cazul în care el acceptă să renunŃe la imunitatea sa de execuŃie poate să fie chemat în calitate de martor în instanŃă sau, în cazul în care imunitatea de jurisdicŃie i-a fost ridicată de statul care l-a trimis (el nu este scutit de responsabilitate dacă a săvârşit o faptă gravă). Potrivit art. 32 din ConvenŃia de la Viena, statul acreditant poate renunŃa la imunitatea de jurisdicŃie a agenŃilor diplomatici şi a celorlalte persoane care beneficiază de imunitate (art. 37), numai că această renunŃare trebuie să fie expresă, nu implicită, şi ea este comunicată printr-o declaraŃie oficială, în care statul trimiŃător anunŃă retragerea imunităŃii de jurisdicŃie a persoanelor respective. În situaŃia în care un agent diplomatic deschide un proces civil sau administrativ, el nu se mai poate prevala de imunitatea lui de jurisdicŃie. Atât în cazul în care agentul diplomatic renunŃă la imunitate, cât şi în cazul în care el porneşte un proces şi nu se mai poate prevala de imunitate, el rămâne totuşi cu imunitatea de execuŃie, astfel încât, chiar dacă în final tribunalul adoptă o decizie, el nu este obligat să execute decizia respectivă. Pe lângă faptul că agenŃii diplomatici şi personalul diplomatic beneficiază de imunităŃile de jurisdicŃie şi de execuŃie, ei sunt scutiŃi în statul în care îşi desfăşoară activitatea şi de dispoziŃiile ce privesc securitatea socială, de dispoziŃiile legate de codul muncii. Această imunitate de sarcini sociale (scutiri de la plata la asigurările sociale, fondul de pensii, şomaj, sănătate) se aplică atât agenŃilor diplomatici cât şi personalului ambasadei, care nu este însă scutit de aceste obligaŃii sociale în Ńara de origine. În cazul în care se doreşte participarea la regimul de securitate socială din Ńara respectivă, ConvenŃia de la Viena nu interzice acest lucru prin dispoziŃiile sale. Pe lângă dispoziŃiile ConvenŃiei de la Viena şi aceste reguli generale, statele au posibilitatea să încheie acorduri bilaterale în care să decidă asupra unor reglementări diferite de cele prevăzute în ConvenŃie (România a încheiat asemenea acorduri cu Marea Britanie, unde personalul diplomatic, membrii familiei, pot exercita diverse funcŃiuni, fiind bineînŃeles supuşi legilor din statul respectiv). Potrivit ConvenŃiei de la Viena există obligaŃia de principiu generală, care cere agenŃilor diplomatici să respecte legile şi reglementările din statul în care îşi desfăşoară activitatea. c) Cazuri în care imunitatea poate fi ridicată: -În cazul în care se constată încălcarea grava a legislaŃiei, există posibilitatea ridicării imunităŃii agenŃilor diplomatici de către statul acreditant, urmând ca ei să fie judecaŃi şi

condamnaŃi pentru infracŃiunile comise, conform legilor în vigoare din Ńara respectivă deşi, în principiu, ei beneficiază de imunitate. -ImunităŃile de care beneficiază agenŃii diplomatici încetează în momentul în care ei îşi încheie misiunea şi îşi pierd calitatea de diplomaŃi. –Există şi situaŃii în care agentul diplomatic renunŃă la imunitatea de care beneficiază în calitatea sa de trimis diplomatic, moment în care el poate fi acŃionat în justiŃie. –Potrivit articolului 9, paragraful 1, din ConvenŃia de la Viena, statul acreditar poate în orice moment şi fără să fie obligat să motiveze în vreun fel hotărârea sa să informeze statul acreditant că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este „persona non grata”. Statul acreditant va chema în această situaŃie persoana în cauză sau va decide încetarea funcŃiunilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană poate fi declarată „non grata” (neacceptată), chiar înainte de a sosi pe teritoriul statului acreditar. În esenŃă, instituŃia „persona non grata” este unul dintre mijloacele prin care se previne o folosire abuzivă a instituŃiei privilegiilor şi imunităŃilor diplomatice. Acest lucru se poate întâmpla în trei cazuri: –se numeşte persoana respectivă dar ea nu a ajuns să-şi preia postul; chiar dacă este încă pe teritoriul Ńării ei, ea poate fi declarată „persona non grata” şi, în consecinŃă, i se poate refuza viza (dacă există sistem de vize) şi astfel, respectiva persoană nu mai poate să vină să-şi ia în primire postul; –dacă un diplomat din cadrul unei misiuni este declarat „persona non grata” în timp ce nu se află la post din diferite motive (concediu, vizite, etc.), el nu se mai poate întoarce la misiunea diplomatică respectivă; –dacă un agent diplomatic care este prezent în cadrul misiunii este declarat „persona non grata”, el trebuie să părăsească teritoriul Ńării în care îşi desfăşoară activitatea, împreună cu familia, în termen de maxim 48 de ore.

d) Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice, a persoanei agentului diplomatic, a mijloacelor de transport şi a corespondenŃei. Inviolabilitatea sediilor şi persoanei, reprezintă unul dintre privilegiile cele mai vechi care au fost acceptate. Ea face obiectul art. 22 din ConvenŃia de la Viena în care se spune că „localurile misiunii sunt inviolabile, nu este permis agenŃilor statului acreditar să pătrundă în afară de cazul în care au consimŃământul şefului misiunii”. Statul acreditar, pe teritoriul căruia se află ambasada, are obligaŃia specială de a adopta toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica invadarea localurilor misiunii sau prejudicierea acestora şi pentru a preveni orice acte care ar împiedica desfăşurarea activităŃii în cadrul ei. Localul misiunii, împreună cu toate dotările lui, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul unor percheziŃii, rechiziŃii, exproprieri sau alte măsuri de execuŃie.

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice cuprinde atât imobilele, cât şi mijloacele de transport, documentele şi corespondenŃa, arhivele şi apartamentele personale ale personalului diplomatic. Există un principiu cutumiar legat de această inviolabilitate, care precizează faptul că acestea nu pot fi folosite într-un mod incompatibil cu statutul diplomatic şi cu sarcinile misiunii diplomatice. Referitor la inviolabilitatea corespondenŃei diplomatice, a documentelor şi a arhivei, art. 24 din ConvenŃia de la Viena, prevede că arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi indiferent de locul în care s-ar afla, iar în art. 27, alin. 1 din ConvenŃie, se prevede faptul că statul acreditar trebuie să permită şi să protejeze libera comunicaŃie a misiunii diplomatice în toate scopurile oficiale, pentru aceasta misiunea putând folosi mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod sau cifrate. Securizarea corespondenŃei diplomatice se asigură în general prin sistemul „valizelor diplomatice”, valize care conŃin documente cu caracter confidenŃial şi sunt transmise, fie prin intermediul curierilor diplomatici, fie, mai frecvent, utilizând sistemul de transmitere neînsoŃită, cu aeronave, prin liniile aeriene obişnuite. ConvenŃia de la Viena prevede posibilitatea ca dreptul de comunicare şi inviolabilitatea comunicărilor, să fie protejat inclusiv prin folosirea unor sisteme de criptare a convorbirilor sau a corespondenŃei, care, în principiu asigură securitatea comunicărilor. În ceea ce priveşte însă modalităŃile de comunicare, în ConvenŃia de la Viena există o limită, în sensul că mijloacele radio de comunicare nu sunt permise decât cu acordul statului respectiv. e) Inviolabilitatea personală a agenŃilor diplomatici este prevăzută în art. 29 al ConvenŃiei de la Viena, care precizează faptul că persoana agentului diplomatic este inviolabilă, el nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detenŃie, fiind tratat de către statul acreditar cu respectul care i se cuvine, stat care adoptă toate măsurile necesare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei sale, libertăŃii sau demnităŃii sale. Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este completată cu inviolabilitatea reşedinŃei sale, potrivit dispoziŃiilor ConvenŃiei de la Viena, apartamentul privat al agentului diplomatic beneficiază de aceeaşi inviolabilitate şi protecŃie ca şi localurile misiunii, de asemenea, documentele şi corespondenŃa sa, sunt inviolabile. InstituŃia „azilului diplomatic” este legată de principiile de inviolabilitate, de principiul imunităŃii de jurisdicŃie şi care decurge de fapt din teoria extrateritorialităŃii emisă de Hugo Grozius. În Europa, practic, această instituŃie a dispărut începând cu secolul XIX, cazurile de exercitare a dreptului la azil diplomatic fiind izolate şi nesemnificative. Există însă dispoziŃii convenŃionale care reglementează azilul diplomatic, o ConvenŃie de la Havana din 1928, modificată la Caracas în 1954 şi o ConvenŃie de la Montevideo din 1933, care consacră dreptul la azil diplomatic, care este aplicată şi recunoscută mai ales în zona Americii Latine. În plus, tema protecŃiei diplomatice şi a azilul diplomatic, se află şi în atenŃia Comisiei de drept internaŃional a ONU, care urmează să codifice reguli referitoare la azilul diplomatic.

f) CondiŃiile în care se exercită azilul diplomatic sunt: -să fie acceptat; zona în care este cel mai larg acceptată această instituŃie este America Latină, în Europa practic nu mai este

folosită;

-să fie cazuri legate de probleme politice; azilul diplomatic nu poate fi acordat infractorilor, celor care au comis acte penale; -să se supună anumitor reguli; interdicŃia statului de a viola ambasada pentru a urmări o persoană şi obligaŃia de principiu, ca pe baza unor negocieri, să permită celui care a beneficiat de azil diplomatic să părăsească teritoriul Ńării cu toate garanŃiile de securitate din partea autorităŃilor. În cazul unor mişcări revoluŃionare, sociale, de mare anvergură, dacă din motive politice, o persoană îşi vede pusă în primejdie viaŃa, demnitatea, el se poate refugia într-o ambasadă, după care, ambasada negociază cu guvernul statului condiŃiile în care el poate părăsi teritoriul respectiv.

DREPTUL CONSULAR

1.PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE DREPTULUI CONSULAR

a) DefiniŃia dreptului consular este acea parte a dreptului internaŃional public care reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaŃiile consulare dintre state, organizarea şi funcŃionarea oficiilor consulare, precum şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului acestora. Această definiŃie descriptivă cuprinde, de fapt, trei mari caracteristici : - normele generale care guvernează relaŃiile consulare în general; - regulile şi normele care privesc organizarea şi funcŃionarea oficiilor consulare;

- normele referitoare la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului lor, respectiv, imunităŃile şi privilegiile consulare. Din punct de vedere istoric, relaŃiile şi activitatea consulară au apărut înainte de activitatea diplomatică, pentru că, din momentul în care au început să se dezvolte relaŃiile comerciale şi oamenii au început să călătorească în alte Ńări, unii dintre ei stabilindu-şi chiar reşedinŃe într-o altă Ńară, au apărut probleme legate de statutul lor, de protecŃia lor şi de promovarea intereselor lor în Ńările în care trăiau. Caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabileşte mecanismele care funcŃionează pentru a realiza un obiectiv foarte precis, acela de protejare a cetăŃenilor şi a intereselor lor, precum şi a intereselor statului trimiŃător. b) Deosebirile dintre activitatea oficiilor diplomatice şi cele consulare Deosebirea fundamentală care există între activitatea oficiilor diplomatice şi a celor consulare este aceea că, în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune principală, promovarea intereselor statului acreditant şi a instituŃiilor sale în Ńările în care sunt acreditate, oficiile consulare reprezintă acea parte a serviciului exterior al unei Ńări care se ocupă, pe lângă aceste aspecte, şi de protejarea şi reprezentarea intereselor cetăŃenilor din Ńara respectivă în străinătate. A doua deosebire importantă între dreptul consular şi cel diplomatic este aceea că, în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care reglementează activitatea oficiilor diplomatice sunt reguli de drept internaŃional , în timp ce în cazul dreptului consular, o parte importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură internă ale statelor care sunt implicate în deschiderea oficiilor consulare, atât statul trimiŃător cât şi statul primitor.

2. IZVOARELE DREPTULUI CONSULAR Ca în toate domeniile de reglementare a dreptului internaŃional public, unul din izvoarele principale ale dreptului consular îl reprezintă cutuma internaŃională, care s-a creat de fapt, chiar înainte de apariŃia unor cutume referitoare la activitatea oficiilor diplomatice. Cutuma internaŃională are un rol important, mai ales din momentul în care a început să fie codificată, luând forma unor convenŃii internaŃionale scrise, tratate bilaterale sau multilaterale, care constituie al doilea izvor important al dreptului consular. Cea mai însemnată convenŃie de codificare a dreptului consular este ConvenŃia de la Viena, cu privire la relaŃiile consulare, semnată la 24 aprilie 1963, cu ocazia ConferinŃei NaŃiunilor Unite asupra relaŃiilor consulare, care s-a reunit la Viena în perioada 4 martie-22 aprilie 1963. În conformitate cu art. 77, ConvenŃia de la Viena a intrat în vigoare la 19 martie 1967, cea de-a treizecia zi potrivit regulilor, după data depunerii la Secretariatul General al ONU al

celui de-al 22-lea instrument de ratificare. Este o convenŃie internaŃională fundamentală pentru că ea codifică toate regulile în materie consulară şi, este de asemenea importantă pentru faptul că România a ratificat această convenŃie prin Decretul 481 din data de 20 decembrie 1971. În cea de-a doua categorie de izvoare ale dreptului consular, pe lângă tratatul multilateral (ConvenŃia de la Viena care a codificat regulile cutumiare), există şi un număr însemnat de acorduri bilaterale încheiate de Ńările care doresc să-şi deschidă oficii consulare. Deschiderea de oficii consulare se face pe baza unor acorduri care se încheie între statul acreditant şi statul acreditar, acorduri care conŃin reguli şi norme referitoare la organizarea, funcŃionarea, imunităŃile şi privilegiile oficiilor consulare. Această a doua categorie de izvoare, cele care se referă la tratatele internaŃionale, sunt compuse din convenŃii multilaterale (ConvenŃia de la Viena) şi din convenŃii bilaterale, pe care statele (inclusiv România) le încheie pentru a-şi deschide oficiile lor consulare. Pe lângă ConvenŃia de la Viena, convenŃie fundamentală, care cuprinde reglementările de bază în materie consulară, există şi o convenŃie europeană cu privire la funcŃiile consulare, încheiată în 1967, şi care a urmărit să adapteze prevederile generale ale ConvenŃiei de la Viena la cutuma, la practica europeană. ConvenŃia europeană asupra funcŃiilor consulare din 1967, spre deosebire de ConvenŃia de la Viena este mai limitată, în primul rând pentru faptul că părŃi la această convenŃie sunt numai statele europene, şi în al doilea rând pentru faptul că obiectul său de reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă doar la funcŃiile consulare şi nu tratează problemele generale, în ansamblul lor, ale activităŃii consulare.

3. ISTORIA RELATIILOR CONSULARE ROMANESTI

RelaŃiile consulare au apărut ca urmare a dezvoltării unor relaŃii economice active cu caracter internaŃional, a dezvoltării comerŃului, în primul rând, a circulaŃiei de persoane. România a fost una dintre Ńările care au intrat imediat în acest sistem internaŃional, datorită şi faptului că era cea mai importantă Ńară riverană la Dunăre. Până la apariŃia căilor ferate, schimburile economice şi circulaŃia de persoane, se realizau în mare parte pe Dunăre. După dezvoltarea sistemului de căi ferate, a şoselelor şi autostrăzilor, rolul transportului fluvial s-a redus, însă, la începutul secolului al XIX-lea, Dunărea era una dintre cele mai importante artere de circulaŃie, atât pentru transportul de mărfuri, cât şi pentru cel de persoane. Un alt argument care a făcut ca România să se implice foarte rapid în aceste schimburi internaŃionale a fost şi faptul că în acea perioadă ea reprezenta o Ńară exportatoare de materii prime (grâu, cherestea, minereu, animale, etc.), interesul faŃă de ea fiind însemnat. În acelaşi timp, pentru un număr semnificativ de Ńări, mai ales din Europa

Centrală, Dunărea reprezenta şi ieşirea la Marea Neagră şi din acest punct de vedere interesul pentru circulaŃia pe fluviu era foarte mare. RelaŃiile consulare încep practic să aibă un regim juridic în România odată cu semnarea regimului de capitulaŃie între Ńările occidentale şi Imperiul Otoman, care au fost primele acorduri conŃinând dispoziŃii concrete în materie consulară referitoare la tratamentul şi regimul străinilor. Regimul capitulaŃiilor avea ca obiectiv crearea unui regim mai favorabil pentru străini decât regimul naŃionalilor din Imperiul Otoman. Practica cea mai democratică în relaŃiile cu străinii vine din partea Ńărilor care acceptă să ofere străinilor un regim identic cu regimul naŃionalilor, ei putând astfel să se bucure de aceleaşi drepturi şi obligaŃii. În general, în orice lege privind regimul străinilor, inclusiv în legile româneşti, există anumite clauze care restrâng drepturile străinilor faŃă de cetăŃenii naŃionali. Regimul capitulaŃiilor din Imperiul Otoman stabilea pentru străini drepturi mai mari decât erau cele de care beneficiau naŃionalii turci, de fapt îi scotea pe străini din jurisdicŃia imperiului, consulii care erau numiŃi în Imperiul Otoman aveau drept de jurisdicŃie asupra cetăŃenilor lor, şi în consecinŃă, regimul stabilit pentru cetăŃenii străini din acest imperiu, era unul foarte favorabil pentru ei. O situaŃie asemănătoare a existat şi în China, unde puterile occidentale au încheiat acorduri asemănătoare, pe anumite zone, cu guvernul chinez şi care au pornit de la aceeaşi abordare, urmărind crearea unui statut privilegiat pentru străini, faŃă de cetăŃenii naŃionali. Istoria relaŃiilor consulare ale României este strâns legată de istoria luptei pentru independenŃă a statelor româneşti şi ea urmează într-un fel, eforturile care s-au făcut pentru câştigarea independenŃei de stat a României. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, după Tratatul de la Adrianopol din 1829, încep să apară şi în România consulatele străine, pe baza prevederilor acestui tratat, care încep să deschidă Imperiul Otoman în faŃa expansiunii economice a Ńărilor occidentale într-un proces înglobat, în care intră şi România. Primele două consulate din România au fost deschise de Rusia în anul 1781 în capitalele celor două Ńări româneşti, la Bucureşti şi la Iaşi, după care au fost deschise consulate la GalaŃi şi Brăila. La momentul respectiv, Rusia a avut un rol însemnat în apărarea credinŃei ortodoxe în provinciile care făceau parte din Imperiul Otoman. Peste numai doi ani, respectiv în 1783, în România s-a deschis consulatul austriac, urmat de o serie de consulate deschise de Prusia în 1785, FranŃa în 1798, Anglia în 1803, Belgia şi Olanda în 1838 şi respectiv în 1841, ultimele două Ńări deschizându-şi consulatele la GalaŃi. Acestea erau de fapt Ńările care s-au implicat în perioada respectivă în reglementarea raporturilor cu provinciile creştine din Imperiul Otoman. România a avut o relaŃie specială în materie consulară cu Grecia care şi-a deschis primul consulat în anul 1835 la Iaşi, după care au urmat consulatele deschise la GalaŃi, Focşani, Bârlad, Brăila, Ploieşti Craiova şi Giurgiu. Grecia a fost una dintre Ńările cele mai active în relaŃiile cu România în acea perioadă, consulatele ei erau deschise pe baza unor

interese economice concrete, dar, pornind şi de la existenŃa diasporei greceşti în diferite zone ale României. În anul 1859, SUA îşi deschide consulate la Bucureşti, Iaşi, GalaŃi şi Brăila. Începuturile activităŃilor consulare în România dovedesc interesul mare care a existat pentru Ńara noastră, interesul economic în primul rând, dar şi interesul politic al acestor Ńări de a-şi proteja şi de a promova interesele cetăŃenilor străini în România. România şi-a început activitatea de deschidere de consulate în exterior după realizarea Unirii şi înainte de Războiul de IndependenŃă, primele consulate le-a deschis în anul 1880 la Patras şi Corfu în Grecia de Nord. După primul război mondial România şi-a deschis consulate la New-York, Chicago şi Washington, unde funcŃionează şi astăzi. Alte consulate au mai fost deschise de Ńara noastră în anul 1905 la Cairo, în 1919 la Alexandria şi Port-Said (Egipt). Toate aceste consulate reprezintă de fapt oficii consulare speciale separate deschise de România; în toate aceste Ńări şi în multe altele, existau ambasade, oficii diplomatice, care potrivit prevederilor dreptului diplomatic au posibilitatea să îndeplinească şi activităŃi cu caracter consular.

4.

REGLEMENTAREA

ACTIVITATII

CONSULARE

ROMANESTI

IN

STRAINATATE.

Una dintre primele măsuri care au fost adoptate după Unirea Principatelor, a fost şi promulgarea de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unui Decret pentru reorganizarea Ministerului Afacerilor Externe, decret adoptat la data de 27 iulie 1862 şi al cărui obiectiv principal a fost crearea unei instituŃii unice din cele două ministere de externe existente în Moldova şi în łara Românească după Unirea din anul 1859. Acest decret era compus din trei părŃi, una dintre ele fiind dedicată problemelor consulare, ceea ce dovedeşte importanŃa pe care guvernul român de atunci o acorda activităŃii consulare. El este urmat la scurt timp de adoptarea unui ansamblu de legi organice referitoare la organizarea şi funcŃionarea Ministerului Afacerilor Externe, în anul 1873, care conŃin dispoziŃii speciale referitoare la activitatea consulară, aceste legi fiind urmate de adoptarea primului Regulament consular al României, în anul 1880. Cel de-al doilea regulament consular adoptat în 1937 a avut un conŃinut relativ mai complet, cuprinzând 176 de articole care acopereau atât probleme cu caracter general, care se refereau la activitatea consulară, cât şi dispoziŃii în legătură cu funcŃiile consulare şi activitatea oficiilor şi a agenŃilor consulari. România a folosit intens activitatea consulară pentru promovarea intereselor cetăŃenilor ei, a societăŃilor şi a firmelor româneşti şi de asemenea, în Ńara noastră exista o reŃea importantă de oficii consulare din partea altor state, inclusiv numeroase consulate

onorifice, consulate care nu sunt conduse de diplomaŃi de carieră sau de funcŃionari, ci de cetăŃeni care trăiesc pe teritoriul Ńării respective şi care acceptă să reprezinte benevol interesele unei categorii de cetăŃeni. După al doilea război mondial, în România a avut loc o scădere a activităŃii consulare, generată de concepŃia că oficiile diplomatice şi consulare sunt structuri care permit desfăşurarea unor activităŃi contrare intereselor statului şi alimentată de prezenŃa numeroasă a ruşilor care au avut întotdeauna rezerve faŃă de străini. Măsurile restrictive adoptate de guvernul românesc de atunci au dus practic la lichidarea majorităŃii consulatelor care îşi desfăşurau activitatea pe teritoriul românesc şi la desfiinŃarea consulatelor onorifice care nu au mai fost acceptate în România după cel de-al doilea război mondial şi care au reintrat în practica consulară a Ńării noastre abia după decembrie 1989. Cu excepŃia consulatului Rusiei şi cel al Turciei de la ConstanŃa, toate consulatele au fost închise. Începând cu anul 1989, activitatea consulară a fost reluată, astăzi existând disponibilitate totală pentru orice Ńară care doreşte să-şi deschidă consulate în România, din cele mai recente făcând parte consulatele Spaniei şi Germaniei de la ConstanŃa. Există de asemenea, un număr important de consulate româneşti în străinătate. Localizarea acestor consulate urmăreşte ca amplasarea lor, să fie în zone în care cetăŃenii români au interese economice deosebite (multe dintre ele sunt situate în zone portuare) sau, să fie în zone unde există o populaŃie etnic legată de Ńara trimiŃătoare, pentru a le facilita accesul la serviciile consulare pe care le oferă aceste oficii. Pentru reglementarea activităŃii noastre consulare, autorităŃile române au încheiat o serie de convenŃii bilaterale, în care se reglementează deschiderea de consulate, organizarea şi funcŃionarea lor, circumscripŃiile pe care le au, atribuŃiile, imunităŃile şi privilegiile funcŃionarilor şi a diplomaŃilor consulari. Printre primele convenŃii consulare pe care le-a încheiat România, au fost cele semnate cu SUA şi Belgia în 1881, precedate de convenŃii bilaterale încheiate cu Italia şi ElveŃia, la sfârşitul anului 1880. După adoptarea ConvenŃiei de la Viena din 1963, care stabilea un cadru de reglementare foarte precis, România a continuat să încheie convenŃii consulare bilaterale, astfel încât, astăzi există în jur de 30 de convenŃii de acest tip.

5. MODUL DE STABILIRE SI FUNCTIONARE A RELATIILOR CONSULARE

RelaŃiile consulare reprezintă un raport între state, dar un raport care se stabileşte în interesul cetăŃenilor acestor state şi a dezvoltării relaŃiilor economice dintre ele, un raport care are caracter convenŃional, este bazat pe acordul statelor (al statului trimiŃător şi al statului

primitor) şi sunt caracterizate de principiile reciprocităŃii, caracterului direct şi al celui bilateral. a - Stabilirea relaŃiilor consulare. Potrivit articolului 2 al ConvenŃiei de la Viena, stabilirea relaŃiilor consulare între state se face pe baza consimŃământului mutual al acestora. Acordul se realizează pe baza notificării de către un stat a interesului său de a deschide un oficiu consular în cealaltă Ńară, notificare acceptată de celălalt stat, constituind astfel împreună, acordul pentru stabilirea de relaŃii consulare între cele două Ńări. Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două Ńări au decis să stabilească relaŃii diplomatice între ele, în afară de situaŃia în care în înŃelegerea respectivă se specifică altfel, acordul lor reciproc pentru stabilirea de relaŃii diplomatice implică şi consimŃământul acestora pentru relaŃiile consulare şi nu este necesară încheierea unui acord special pentru stabilirea de relaŃii consulare. b - Întreruperea sau încetarea relaŃiilor diplomatice între două state nu atrage după sine în mod obligatoriu şi ruperea relaŃiilor consulare. În numeroase cazuri, chiar dacă statele au decis să rupă relaŃiile lor diplomatice, relaŃiile consulare au continuat, pentru că ele sunt relaŃii între două state concepute să servească interesele cetăŃenilor acestor Ńări. RelaŃiile consulare pot ajunge să înceteze în momentul în care dispare unul dintre state sau în cazul în care, pe baza aceluiaşi acord, statele hotărăsc să nu mai întreŃină asemenea relaŃii.

6. OFICIUL CONSULAR(CONSULATUL)

Oficiul consular este un organ autonom, care se creează pentru a permite exercitarea funcŃiilor consulare prevăzute în ConvenŃia de la Viena şi în acordurile bilaterale încheiate de statele respective. Fiecare oficiu consular are un sediu, o circumscripŃie şi de asemenea, un anumit rang, de precădere o clasă, care sunt fixate de către statul trimiŃător şi supuse aprobării statului de reşedinŃă. a - Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând, prezentarea unei cereri în care se specifică oraşul în care se doreşte înfiinŃarea lui, în al doilea rând, există obligaŃia de a propune o anumită zonă (circumscripŃie) din teritoriul Ńării care va fi arondată la postul consular respectiv şi clasa consulatului, iar toate acestea împreună, trebuie să obŃină aprobarea statului de reşedinŃă. Orice modificare ulterioară în legătură cu clasa oficiului consular, cu locul său de reşedinŃă şi cu circumscripŃia în care îşi desfăşoară activitatea nu se poate face decât cu consimŃământul statului de reşedinŃă, care este necesar şi în cazul în care un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenŃie consulară, într-o altă localitate decât cea în care şi-a stabilit sediul.

Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcŃii consulare, din acest punct de vedere existând două mari categorii de oficii consulare, cele care funcŃionează în cadrul misiunilor diplomatice din capitalele Ńărilor şi în cadrul cărora este desemnat un diplomat şi se creează o structură care se ocupă de relaŃii consulare şi a doua categorie, consulatele speciale, care se înfiinŃează în alte oraşe decât capitala, cu circumscripŃii foarte bine stabilite şi încadrate cu personal corespunzător. b – Personalul oficiului cosular este compus din şeful consulatului, din funcŃionari consulari şi angajaŃi, împreună cu personalul de serviciu. Acest personal al oficiului consular este numit de către statul trimiŃător care notifică statului de reşedinŃă numele şi prenumele, categoria şi clasa funcŃionarilor consulari şi circumscripŃia în care urmează să funcŃioneze. Potrivit articolului 9 din ConvenŃia de la Viena, şefii posturilor consulare sunt repartizaŃi pe patru clase care cuprind: consuli generali, consuli, viceconsuli şi agenŃi consulari. Şeful unui post consular ocupă o poziŃie deosebită în cadrul oficiului consular, indiferent de modul în care este el definit, de clasa pe care o are şi este numit de către statul trimiŃător, dar, pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea, are nevoie de acordul statului primitor, pe teritoriul căruia urmează să funcŃioneze. ModalităŃile prin care sunt numiŃi şefii oficiilor consulare, sunt fixate prin legi şi regulamente care Ńin atât de statul trimiŃător, cât şi de cele ale statului primitor. Şeful unui oficiu consular, în momentul în care este numit, primeşte un document din partea celui care l-a numit sub forma unei scrisori sau a unui act similar care atestă calitatea în care a fost trimis. Acest document este trimis pe cale diplomatică sau pe orice altă cale corespunzătoare, guvernului din statul pe teritoriul căruia şeful postului consular urmează să-şi exercite funcŃiunile şi dacă statul de reşedinŃă îl acceptă, el poate să-şi ia în primire postul respectiv. Exequatorul este o autorizaŃie specială pe care statul de reşedinŃă o acordă şefului oficiului consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi exercita funcŃiile sale. Statul de reşedinŃă care refuză să elibereze un exequator nu este obligat să comunice statului trimiŃător care sunt motivele refuzului său. Se consideră că exequatorul este un act discreŃionar pe care orice stat de reşedinŃă are dreptul să-l adopte sau nu, şi care nu trebuie motivat în nici un fel de către funcŃionarii săi. Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat, statul pe teritoriul căruia îşi desfăşoară el activitatea are obligaŃia să informeze imediat autorităŃile competente din circumscripŃia sa consulară şi, de asemenea, potrivit prevederilor articolului 14 din ConvenŃia de la Viena, are obligaŃia să adopte toate măsurile necesare pentru a-i permite să-şi realizeze sarcinile şi obligaŃiile care îi revin în această calitate. Există şi posibilitatea exercitării temporare a funcŃiei de şef de post consular, în condiŃiile în care şeful numit este împiedicat să-şi îndeplineasă funcŃiunile sale, sau, în cazul în care

postul său este vacant, se poate numi un „gerant” interimar care acŃionează cu titlul provizoriu de şef al postului consular respectiv. Încetarea activităŃii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat care funcŃionează în cadrul lui, se poate face prin retragere de către statul care l-a trimis, statul respectiv având posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i încheie astfel misiunea. În foarte multe servicii diplomatice există perioade fixe de timp în care un diplomat lucrează în serviciul diplomatic exterior sau în cadrul unui oficiu consular, de 4-5 ani. O altă posibilitate de încetare a activităŃii este aceea de a fi declarat „persona non grata” şi toate celelalte situaŃii prin care activitatea poate înceta (cazuri de îmbolnăviri, decese, etc.).

7. FUNCTIILE OFICIILOR CONSULARE FuncŃiile consulare reprezintă totalitatea activităŃilor oficiilor consulare şi ale personalului acestora. Din punct de vedere al conŃinutului acestor funcŃii, ele pot fi împărŃite în două categorii: –funcŃii care sunt conferite de către statul trimiŃător oficiului consular respectiv; –funcŃii care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea. Ca regulă generală, conŃinutul acestor funcŃii consulare este negociat şi inclus în convenŃiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte importantă a acestor convenŃii consulare se concentrează tocmai pe funcŃiile asupra cărora cele două state îşi dau acordul să fie îndeplinite de către oficiile consulare. a) Clasificarea funcŃiilor consulare. După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează, funcŃiile consulare pot fi: – funcŃii cu caracter politic, altele decât funcŃiile diplomatice; - funcŃii economice importante: promovarea schimburilor economice dintre statul trimiŃător şi statul primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul activitatea; – funcŃii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează minicentre culturale, având o activitate culturală intensă (Consulatele de la VeneŃia, Canal Grande, etc.) şi unde funcŃia consulară de promovare a culturii este de fapt una dintre cele mai importante; - funcŃii care se referă la protecŃia cetăŃenilor; spre deosebire de ambasade, care se concentrează în principal pe promovarea intereselor statelor, a autorităŃilor de stat, consulatele se preocupă de problemele cetăŃenilor. Ele includ de asemenea, funcŃii administrative, funcŃii de stare civilă, notariale, jurisdicŃionale şi funcŃii care se referă la marina comercială, nave şi aeronave şi la obligaŃii militare.

FuncŃiile consulare sunt prevăzute în ConvenŃia de la Viena, de asemenea, convenŃiile bilaterale încheiate de state au capitole importante care se referă la funcŃiuni şi totodată, există o practică internaŃională a statelor care stabileşte funcŃiile unui oficiu consular. Articolul 5 din ConvenŃia de la Viena, care prezintă funcŃiile consulare, începe cu cea mai importantă funcŃie în viziunea consulatului, aceea de a proteja în statul de reşedinŃă, interesele statului trimiŃător şi a cetăŃenilor săi, persoane fizice şi juridice, în limitele admise de dreptul internaŃional. La paragraful 2, acest articol prezintă cea de-a doua funcŃie consulară, favorizarea dezvoltării relaŃiilor comerciale, economice, culturale şi ştiinŃifice, în general, promovarea de relaŃii prieteneşti între statul trimiŃător şi statul primitor. A treia funcŃie consulară prevăzută în ConvenŃia de la Viena la articolul 5, paragraful c, similară cu funcŃiile pe care le au şi ambasadele, se referă la informarea prin mijloace licite asupra situaŃiei din circumscripŃia consulară respectivă. Sunt prevăzute în continuare la acest articol şi alte funcŃii care se referă la practica generală care există în materie. b) FuncŃiile specifice ale oficiilor consulare româneşti în străinătate. - Prima funcŃie pe care o au toate consulatele româneşti este şi aceea de a îndeplini acte diplomatice, cu excepŃia cazului în care există rezerve. Articolul 17 al ConvenŃiei de la Viena, pornind de la practica existentă în materie, are următoarea formulare: „Întrun stat, unde statul trimiŃător nu are misiune diplomatică şi nu este reprezentat de către o misiune diplomatică a unui stat terŃ, un funcŃionar consular poate, cu consimŃământul statului de reşedinŃă şi fără ca statutul său consular să fie afectat, să fie însărcinat să îndeplinească acte diplomatice”. Se precizează imediat în paragraful 1 al acestui articol faptul că, îndeplinirea acestor acte de către un funcŃionar consular, nu-i conferă acestuia dreptul de a beneficia de imunităŃile şi privilegiile diplomatice. Exercitarea de funcŃii diplomatice de către oficiile consulare are un caracter excepŃional şi derogatoriu. Ea priveşte numai cazul în care un stat nu dispune de misiune diplomatică în Ńara respectivă sau, dintr-un motiv sau altul, misiunea diplomatică nu funcŃionează. ConvenŃia de la Viena are o referire la aceste situaŃii introducând ideea „poate, cu consimŃământul statului primitor”, fiind vorba deci de o posibilitate care are nevoie să fie acceptată de către statul care primeşte agentul consular şi mai ales, acest caz nu transformă agentul consular într-o persoană care dispune de imunităŃile şi privilegiile diplomatice. - A doua categorie de activităŃi le cuprinde pe cele cu caracter politic, altele decât cele diplomatice. Oficiile consulare au ca obiectiv dezvoltarea relaŃiilor prieteneşti, promovarea cooperării în diverse domenii, apărarea intereselor statului trimiŃător şi activitatea de informare asupra situaŃiei economice, politice şi sociale din Ńara în care funcŃionează

consulatul respectiv. În toată practica românească, care de fapt urmează practica internaŃională în materie, sarcina promovării relaŃiilor pe diverse planuri dintre România şi Ńara respectivă este una dintre sarcinile pe care le au consulatele. De asemenea, apărarea intereselor statului român în străinătate, inclusiv prin încheierea de convenŃii, tratate internaŃionale, este unul dintre obiectivele activităŃii consulare, precum şi activitatea de informare prin toate mijloacele licite asupra condiŃiilor şi evoluŃiei vieŃii comerciale, economice, culturale şi ştiinŃifice, rapoartele întocmite pe aceste teme fiind prezentate guvernului român şi chiar persoanelor interesate de aceste informaŃii. Misiunea de informare a consulatelor, nu urmăreşte doar să transmită evaluări ale situaŃiilor din Ńara pe teritoriul căreia îşi desfăşoară activitatea, guvernului de la Bucureşti ci, urmăreşte să pună la dispoziŃia cetăŃenilor care călătoresc în Ńara respectivă toate informaŃiile care le sunt necesare pentru a evita problemele care se creează în asemenea cazuri. - Cea de-a treia funcŃie importantă a consulatului român, care decurge din practica internaŃională în materie şi din prevederile ConvenŃiei de la Viena (art. 5; pct. b), o reprezintă promovarea relaŃiilor economice şi comerciale, o sarcină esenŃială, alături de apărarea intereselor cetăŃenilor români. Oficiile consulare sunt plasate în general în zone portuare, de interes economic şi, în mod firesc, promovarea relaŃiilor economice şi comerciale este nu numai o sarcină importantă ci şi posibilă în condiŃiile respective. Ca urmare, pe lângă tot ceea ce înseamnă activitate de contact, de sprijinire, de propunere a unor „afaceri” pentru cetăŃenii Ńării trimiŃătoare, oficiile consulare pot pregăti şi negocia acorduri economice şi comerciale în materie care să fie încheiate între statele lor, pot propune măsuri de dezvoltare a schimburilor comerciale prin sugestii directe în legătură cu domeniile şi persoanele care urmează să fie contactate, coordonează activitatea reprezentanŃilor economici ai firmelor, ai instituŃiilor româneşti care se ocupă de promovarea relaŃiilor economice şi se preocupă de asigurarea unui tratament favorabil pentru toŃi întreprinzătorii români în străinătate. Această activitate de promovare este una dintre activităŃile cele mai importante nu numai pentru consulatele româneşti ci şi pentru consulatele altor Ńări, iar consulii au această preocupare prioritară de a recomanda, de a descoperi posibilităŃile concrete de dezvoltare ale schimburilor şi de a recomanda parteneri în Ńara respectivă. Acest lucru se datorează şi faptului că în România nu există multe firme specializate care să poată asigura prezentarea unor rapoarte în legătură cu bonitatea unor parteneri. Orice firmă românească care intenŃionează să dezvolte o relaŃie economică într-o altă Ńară, este pusă uneori în faŃa unei alegeri dificile, de a accepta un partener pe care nu-l cunoaşte. În statele care au o economie de piaŃă funcŃională există societăŃi speciale care verifică bonitatea oricărei firme şi contra unei taxe, se întocmeşte un raport privind firma

respectivă, dând astfel posibilitatea unei evaluări şi, pe această bază, putându-se aprecia dacă firma respectivă poate fi un partener de afaceri sau nu. În sistemul nostru şi al altor Ńări, o mare parte din această funcŃie este preluată de oficiul consular, pentru că personalul acestuia intră în contact cu autorităŃile locale, cu întreprinzătorii locali, îi cunoaşte direct şi poate să funcŃioneze ca un fel de consilier al celor care doresc să pornească o relaŃie de afaceri şi să dezvolte o anumită operaŃiune în zona lui consulară. - Cea de-a patra categorie de funcŃii importante pe care le dezvoltă consulatele româneşti din străinătate o constituie funcŃiile de promovare a relaŃiilor culturale. Promovarea relaŃiilor culturale pentru o Ńară ca România are o importanŃă mai mare decât pentru alte Ńări, pentru faptul că, dacă România nu-şi poate propune să devină o mare putere economică sau militară datorită resurselor limitate pe care le deŃine, România poate aspira însă la titlul de mare putere în domeniul cultural, fiind o Ńară care pe teme culturale poate să promoveze imaginea unei Ńări care are o contribuŃie de care trebuie să se Ńină seama în acest domeniu al colaborării culturale. România a fost una dintre Ńările care a dat în domeniul cultural oameni care s-au bucurat de o apreciere însemnată pe plan internaŃional, de aceea promovarea relaŃiilor culturale este una dintre modalităŃile foarte bune de a promova pe plan internaŃional o imagine favorabilă despre România. Acest lucru face ca sarcina oficiilor consulare şi a ambasadelor să fie foarte importantă, ele desfăşurând o intensă activitate în scopul promovării unei imagini despre România ca Ńară culturală, cu tradiŃii, cu contribuŃii importante în domeniul culturii. Avantajul pe care îl au oficiile consulare este faptul că ele pot crea un interes mai mare pentru activităŃile culturale datorită amplasării lor în afara capitalelor. În capitala oricărei Ńări, sunt foarte multe evenimente culturale şi este mult mai greu de pătruns pe o asemenea piaŃă, în schimb, într-un oraş de provincie, interesul pentru asemenea evenimente este mai mare şi de aceea foarte multe dintre oficiile consulare au succes în realizarea acŃiunilor de acest fel. b) Elementele activităŃilor de promovare în domeniul cultural: - Organizarea de acŃiuni: expoziŃii, turnee, spectacole, concerte, pe scurt, tot ceea ce Ńine de organizarea unor evenimente care să permită proiectarea unei imagini despre dezvoltarea şi evoluŃia culturală a României pe un domeniu specific de activitate. Preocuparea este de a organiza aceste acŃiuni pe domeniile în care mesajul trece uşor pentru că este într-un limbaj universal: artele plastice şi muzica clasică. - MenŃinerea relaŃiei cu artiştii naŃionali care trăiesc în zona respectivă constituie una dintre obligaŃiile consulatului român din străinătate. Există o tradiŃie şi în cultura noastră, ca şi în alte culturi, ca mulŃi artişti să migreze spre zone în care din punct de vedere al artei pe care ei o practică, consideră că au mai mari şanse de afirmare internaŃională. MenŃinerea acestui contact cu artiştii valoroşi este extrem de importantă

şi pentru a vedea în ce măsură, lucruri care fac parte din patrimoniul naŃional pot fi recuperate şi să-şi găsească locul firesc (exemplu: opera lui Constantin Brâncuşi). - Negocierea acordurilor culturale, acorduri care se încheie între state, care prevăd acŃiuni, schimburi comune de expoziŃii, de trupe, inclusiv probleme financiare, etc. Este foarte important în promovarea relaŃiilor şi a imaginii culturale să se asigure un echilibru între promovarea culturii tradiŃionale (folclorul românesc) şi promovarea culturii culte, împletirea armonioasă a acestor două tipuri de culturi trebuie să ne reprezinte peste tot în lume. - O altă funcŃie a consulatelor este funcŃia care se referă la paşapoarte. Este o funcŃie administrativă şi intră în competenŃa consulatelor să elibereze anumite tipuri de paşapoarte provizorii şi de vize. Regula generală în sistemul românesc este că paşapoartele turistice sunt eliberate de Ministerul de Interne, iar paşapoartele de serviciu şi cele diplomatice se eliberează de către Ministerul Afacerilor Externe. De asemenea, şi vizele se pot acorda de către Ministerul de Interne, însă pentru politica de vize consulatele au o competenŃă foarte dezvoltată. Pe lângă elaborarea acestor documente provizorii de identitate şi de călătorie, funcŃia principală a consulatelor este aceea de a elibera vize pentru cetăŃenii care au obligaŃia de a deŃine o viză pentru a putea călători în România. Au fost diferite perioade în sistemul nostru în care vizele se acordau şi la frontieră, pentru a facilita călătoriile, însă, odată cu liberalizarea regimului de călătorii în acelaşi timp cu înăsprirea condiŃiilor pentru acordarea de vize cetăŃenilor din Ńările cu mare tentaŃie la emigraŃie, s-a renunŃat la acest sistem şi în momentul de faŃă consulatele sunt cele care au dreptul exclusiv de a elibera vize pentru cetăŃenii străini care doresc să călătorească în România. După renunŃarea la vize pentru cetăŃenii români, sistemul de acordare a vizelor pentru cetăŃenii din Ńările care au obligaŃia de a deŃine vize s-a înăsprit simŃitor pentru că în mod evident, România a devenit o Ńară „de frontieră” a Uniunii Europene, folosită ca o Ńară de frontieră mai ales pentru trecerile ilegale şi în consecinŃă, a trecut la aplicarea unei politici severe de acordare a vizelor, ceea ce înseamnă în foarte multe cazuri, solicitarea unei invitaŃii pentru a veni în România, prezentarea biletului de călătorie dus-întors, dovada că se deŃine suma de bani necesară pentru întreŃinere în perioada respectivă, asigurarea medicală pentru cei care călătoresc în România. Noile condiŃii de acordare a vizelor a creat şi anumite dificultăŃi României în relaŃiile tradiŃionale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel, Ion M. - Dreptul diplomatic şi consular - Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996 2. Anghel, Ion M. - Drept diplomatic şi consular - vol.II, EdiŃia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002 3. Bonciog, Aurel - Drept consular - Ed. FundaŃiei „România de Mâine”Bucureşti, 1996 4. Feltham, R.G. - Introducere în dreptul şi practica diplomaŃiei - Bucureşti, Editura ALL, 1996 5. Iacob, Gh. - Introducere în diplomaTie - Editura FundaŃiei "AXIS", laşi, 1998 6. Mazilu, Dumitru – DiplomaŃia. Drept diplomatic şi consular – Ed. LUMINA LEX, Bucureşti, 2003 7.

Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan; Gâlea, Ion – Drept diplomatic şi consular. Sinteze

pentru examen – Ed. All Beck, 2002 8. Năstase, Dan – Drept diplomatic şi consular Bucureşti, 2006

Ed. FundaTiei România de Mâine,