Adolf Hitler

Adolf Hitler Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin), lider al Partidului Naţional-Socialist German, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut („Führer”) al Germaniei, a fost unul din cei mai cruzi dictatori din istoria omenirii. Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste, Hitler a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de Al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan de exterminare în masă a evreilor şi altor "indezirabili" şi de lichidare a adversarilor politici.

Adolf Hitler în 1933

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a Imperiului AustroUngar. Tatăl său, Alois Schicklgruber, era funcţionar vamal şi lucra la frontiera dintre Germania şi Austria, aproape de Braunau. A circulat zvonul potrivit căruia Alois ar fi fost fiul natural al negustorului înstărit Frankenberger (din Graz), în slujba căruia muncea mama sa, Anna-Maria Hiedler. Însă acest zvon a fost infirmat. Nu au fost găsite documente care să ateste existenţa respectivului comerciant, nici că mama lui Hitler ar fi lucrat în Graz în perioada relevantă[1]. După toate probabilităţile, zvonul a fost lansat de guvernatorul general nazist al Poloniei [Hans Frank][2]. Alois şi-a schimbat numele în Hitler, după numele de fată al bunicii, Hüttler, cât şi după numele tatălui său vitreg, Johann-Georg Hiedler - toate trei fiind variante ale aceluiaşi nume de familie, oscilaţiile ortografice fiind puse pe seama notarilor. Schimbarea numelui de familie a fost întărită de împrejurarea că la un moment dat, Johann-Nepomuk Hiedler fratele mai tânăr al tatălui vitreg, a recunoscut testamentar că el era de fapt tatăl lui Alois Schicklgruber. A treia soţie a lui Alois a fost Klara Pölzl, o nepoată a sa de gradul doi, ceea ce a fost considerat ca o relaţie semiincestuoasă şi a dus la contradicţii în Vatican. Din aceasta căsătorie au rezultat şase copii, dintre care au murit patru şi au supravieţuit numai Adolf şi Paula (n. în 1893). Copilăria viitorului dictator nu a fost uşoară, fiind bătut şi lovit fără milă de tatăl său. Deseori Klara intervenea să îşi apere copilul de lovituri, dar era şi ea bătută. Adolf a fost traumatizat de loviturile şi injuriile ce erau la ordinea zilei. În şcoala primară a fost un elev bun. Însă la gimnaziu, în Linz nu s-a remarcat. Potrivit dascălilor lui, a fost „un elev inteligent, dar fără nicio dorinţă de muncă”. Nu îi plăceau ştiinţele naturale şi matematica, era înclinat mai mult către artă. În 1907, la 18 ani, Adolf avea ambiţii să devină un pictor cunoscut, ca marii lui idoli. După moartea părinţilor, s-a mutat în 1907 la Viena, unde a încercat să se înscrie la Academia de Arte Frumoase, dar nu a reuşit să treacă examenele de admitere.

Moartea mamei sale (21 decembrie 1907) l-a marcat mult. După cum afirma el însuşi, „Klara Hitler a fost singura femeie pe care am fost în stare să o iubesc”. Dovada poate fi un poem scris în memoria mamei sale. Timp de şase ani a dus o viaţă mizeră în cele mai sărace cartiere ale oraşului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta şi vindea în cafenele. La Viena a aflat de concepţiile pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii şi discursuri şovine, antisemite, rasiste care l-au influenţat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist şi escroc Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mişcării Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naţionalist-şovină, şi primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creştin de orientare virulent antisemită. Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a vedea în Viena o „babilonie de rase”, a plecat în mai 1914 în Germania, la München, pe care îl considera „cu adevărat german”. După izbucnirea Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata germană (în Austria nu fusese acceptat pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de debilitate fizică). Pe front a fost decorat cu Crucea de Fier clasa I pentru capturarea unor soldaţi englezi. Sfârşitul războiului l-a surprins într-un spital, rănit în urma unui atac englez cu gaze de luptă. După război, Hitler şi-a schiţat în minte ceea ce urma să devină naţional-socialismul. O gândire bazată pe un antisemitism feroce şi o concepţie rasistă despre societate şi valorilor ei (Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formaţiune politică radicală, dar obscură, Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei, abreviat DAP). Partidul era, în ciuda numelui, nu de stânga, ci de extremă dreapta, ultranaţionalist, antisemitist şi anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv. Energia şi talentul său oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP). Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler. Ideologia naţional-socialismului Ideologia nazismului s-a bazat iniţial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasişti care, la sfârşitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritatea rasei. Conform acelor idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viaţa reprezenta numai „supravieţuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariană” şi îi revenea sarcina de a menţine puritatea rasei şi de a subordona rasele inferioare: evreii, ţiganii, slavii şi rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept un cancer care distrugea trupul Germaniei. Hitler era convins că „alterarea sângelui şi deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizaţiilor străvechi. Niciodată războiul nu a ruinat naţiunile. În această lume, cine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”. Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât şi de condiţiile foarte grele de despăgubiri de război impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză economică gravă. Firava democraţie (Republica de la Weimar) nu îi putea face faţă, populaţia devenind din ce în ce mai pauperizată şi nemulţumită. După o scurtă redresare, situaţia s-a agravat din nou prin declanşarea în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul şomerilor a ajuns la circa şase milioane. Din păcate pentru evoluţia ulterioară, puterile învingătoare în Primul Război Mondial nu au fost capabile să înţeleagă că o ţară umilită nu putea fi pol de stabilitate. Condiţiile impuse Germaniei, ca reparaţii de război, nu aveau cum să fie acceptate de o populaţie flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale. Din această situaţie, mişcarea nazistă, condusă de Hitler, a reuşit să obţină un capital politic important prin voturile care i-au fost acordate, până în 1932.

Ascensiunea la putere Încă de la începutul carierei sale politice, Hitler a fost conştient de capacitatea de influenţă a propagandei. În aprilie 1930, l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca şef al aparatului de propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziştii au folosit cu succes noile tehnici moderne de indoctrinare şi propagandă, afişele electorale şi radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler eşuat în München (1923) şi acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane şi automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul campaniilor electorale. În cele din urmă, naziştii au obţinut rezultatele scontate în alegerile din 1930 şi din iulie 1932 (dar procentajul obţinut în alegerile pentru Reichstag din 6 noiembrie 1932 s-a diminuat). Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre cauze slaba prezenţă a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză economică (soldată cu peste şase milioane de şomeri), precum şi politica deflaţionară cu care guvernul cancelaruluiHeinrich Brüning (1930-1932) a reacţionat la criza economică, amplificând-o. Succesul obţinut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care naziştii au format cel mai mare grup parlamentar în Reichstag după grupul social-democrat, l-a încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcţie decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler şi preşedintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcţia de cancelar. Din noul guvern făcea parte şi Franz von Papen, cancelar între 1 iunie şi 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 şi 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de preşedintele republicii, mareşalul Paul von Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.

În scurt timp, naziştii au preluat toate funcţiile de conducere, atât în parlamentul central (Reichstag) şi cele regionale, cât şi în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulţimii adunate în stradă şi a terorii instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) şi a celeilalte organizaţii paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eşalonul de protecţie”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile şi 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Prăbuşirea celui de-al Treilea Reich

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârşitului Hitler. Cu toate victoriile de început dintre anii 1939-1941, Hitler şi conducerea militară a Germaniei au făcut marea greşeală de a-şi subestima inamicii, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, precum şi greşeala de a începe un război pe două fronturi, cu aceste două puteri. Orbit de succesele înregistrate de „războiul fulger”

(Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operaţiunii Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printro campanie rapidă, înainte de venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primeşte o nouă lovitură în luna decembrie a aceluiaşi an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverşunarea sovieticilor, noroiul, apoi nămeţii şi frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedeşte că-şi pierduse clarviziunea militară ce îl caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând iniţiativa şi, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârşit, lăsând în urmă o Europă distrusă şi şaizeci de milioane de victime. Moartea lui Hitler - varianta general acceptată La 30 aprilie 1945, în toiul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietice se aflau la mică distanţă de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, muşcând o capsulă de cianură şi împuşcându-se. Trupul lui şi cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă) au fost depuse în craterul unei bombe, stropite cu benzină de Otto Günsche şi alte ajutoare din Führerbunker şi li s-a dat foc când Armata Roşie se apropia şi continuau bombardamentele. Înainte de a se sinucide, Hitler îşi otrăvise câinele pentru a testa otrava. La 2 mai, Helmuth Weidling a capitulat şi a predat Berlinul fără condiţii sovieticilor. Când au ajuns la cancelarie, forţele sovietice au găsit trupul Hitler şi au efectuat o autopsie folosind amprente dentare pentru identificare. Rămăşiţele lui Hitler şi ale Evei Braun au fost îngropate secret de SMERŞ (organizaţia „Smert Şpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale şi expus într-o expoziţie din anul 2000 provine din rămăşiţele pământeşti ale lui Hitler. Totuşi, autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulţi istorici şi cercetători. În mai 1945, Germania era complet ruinată şi nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă Rusia bolşevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremaţia aşa-zisei rase „ariene”.