Ad Astra 14

mai 2006

`

Interviu petru petrescu

anul al VII-lea

REVISTÃ SEMESTRIALÃ EDITATÃ DE LICEUL CU PROGRAM SPORTIV – piatra neamt

Interviu cu pictorul Petru petrescu (i)

A D A S T R A • • • • • • • • • • • •

mai 2006

14 Breviar cronologic -Data şi locul naşterii: 15 iunie 1929, Piatra Neamţ -Studii: Institutul de Artă Iaşi (elev al maestrului Vasile Dobrian) -Domenii de activitate: pictura în ulei, sgrafitto, mozaicul în culori, grafica (color), ceramica pictată, fresca şi vitraliul

1966- membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România 1968- membru titular al Academiei „Di Pontzen” Italia 1987- Premiul „Galion d’ore” Italia 1990- Premiul „Coroana de argint”, Italia 1991- Medalia de aur- Majdanek, Polonia 2004- „Diploma de Excelenţă”, UAPR – România 2005-„Diploma de Excelenţă” pentru contribuţia la crearea valorilor de patrimoniu- România 1960-2006- participări la saloane oficiale, expoziţii naţionale, interjudeţene şi judeţene 1960-2006- 38 expoziţii personale şi de grup 1970-2006- 32 de expoziţii internaţionale (Israel, Iugoslavia, Italia, Elveţia, Polonia, Germania, Cehoslovacia, Franţa, Japonia, Venezuela, Olanda, Spania, Austria, Thailanda, Taiwan) 1960-2006- prezenţă în 85 de albume şi cataloage naţionale 2005- debut literar cu volumul de poezie „Culoare şi Cuvânt”Crigarux Piatra Neamţ (consilier editorial Cristian Livescu)

Lucrări în străinătate (muzee şi colecţii particulare): Israel, Venezuela, Polonia, Taiwan, Japonia, Italia, Elveţia, fosta URSS, Polonia, Turcia, Franţa, SUA, Ungaria, Olanda, Spania, Germania şi Taiwan

„Suntem acum în Postul Paştelui. Urmează Patimile, Răstignirea, Moartea şi Învierea Domnului...Trăim într-o lume plină de noroi, dornică de răzbunare şi putere... Crime la tot pasul...Uităm de credinţă, familie, prieteni, de dragostea de ţară... Amintim de Sodoma şi Gomora... apocaliptică, în noi nu e nici un fel de regret. Sufletul rămâne trist, fără tămăduire... Omul, călătorul vieţii, dispare fără conştiinţă, păşind pragul porţilor cereşti, în taină, pentru Judecata de Apoi, uitând că s-a născut gol şi pleacă gol, lăsând după el urmaşilor amintirea timpului. Sfârşitul vieţii este de fapt începutul vieţii. Am fost educat în spiritul credinţei şi al moralei creştine. Arta constituie pentru mine o religie, în care universul uman se contopeşte cu cel cosmic. Cred că transcedentalul nu este un lucru în sine, o abstracţiune sau un simbol, ci o punte afectivă de legătură între cosmic şi teluric, între om şi Dumnezeu. Artistul nu poate fi mesagerul unui cult iniţiatic inaccesibil profanului ci un făuritor de imagini şi de frumos, în care să se regăsească în egală măsură realul şi imaginarul, spiritul şi natura, clipa şi veşnicia. Actul de creaţie este în acelaşi timp paradis şi purgatoriu... Dumnezeu a creat lumea şi pe om după chipul şi asemănarea Sa. Artistul trebuie să lupte cu armele hărăzite de Dumnezeu, pentru schimbarea în bine a omului şi a lumii. Nobilă misiune şi sublimă osândă! Opera mea artistică este trimisă ca mesaj al unei lumi pe care noi nu o cunoaştem dar care este aşteptată de mine, necesară mie, ca entitate a stelelor căzătoare...” Petru Petrescu (aprilie 2006)

Ana Vîrlan: Domnule Petru Petrescu, aţi marcat de curând împlinirea a 50 de ani de activitate artistică, revelându-vă în plenitudinea dumneavoastră printr-o nouă expoziţie cu o cromatică optimistă şi exuberantă şi printr-un volum de poezie în care spiritul ludic triumfă. Haideţi să încercăm o întoarcere în timp, cu dorinţa de a descoperi rădăcinile ambivalenţei artistice a lui Petru Petrescu, ca pictor şi ca poet. Unde şi când v-aţi născut? Petru Petrescu: Începutul vieţii mele se leagă de 15 iunie 1929 şi de frumosul oraş Piatra Neamţ. Piatra Neamţ era pe timpuri oraşul florilor, oraşul turistic ce s-a bucurat de o curăţenie extraordinară, de o acurateţe mai bine spus şi care s-a aflat, cred eu, în cea mai bună poziţie geografică din Moldova. Tatăl meu a fost tehnician-electrician, în 1923 el a făcut prima dată lumină în acest oraş. Îmi amintesc cu plăcere cum mergeam în uzină, situată unde e astăzi Poliţia. Jos erau nişte generatoare pe motorină, de o frumuseţe rară, cu lanţuri nichelate- tip german- care sunau ca nişte ceasornice...Erau nişte bijuterii...De aici, se trimitea lumina în întreg oraşul. Tata a construit şi condus toată reţeaua aceasta. Mama mea a fost învăţătoare, post-mortem- învăţătoare emerită. A scris un proiect de reformă a învăţământului. Era originară din satul Buhalniţa, membră a familiei Căderenilor. Căderenii erau mari diplomaţi, alături de Nicolae Titulescu. Mama a fost comandant de cohortă pe timpul străjerilor, a făcut toate muncile voluntar, s-a dăruit din suflet pentru ţară. Pe lângă proiectul de reformă a învăţământului, a scris şi o monografie a Buhalniţei şi a început un roman, Orbul, pe care nu l-a terminat. Eu l-am preluat şi-l voi termina, cu ajutorul lui Dumnezeu. Romanul transmite imaginea unei vieţi, aceea a mamei, şi a unei lumi până în anii ’39 -’40. De acolo, voi continua eu, cu generaţia nouă adusă până la nepoţi, în 2006.

II

Partea a ii-a În paginile 10-11

Olimpismul (VIi) Seria jocurilor olimpice moderne Pregătirea celei de-a IX-a ediţii a Jocurilor Olimpice, de la Amsterdam din 1928, s-a lovit de mari dificultăţi financiare întrucât guvernul olandez a refuzat să aloce Comitetului Olimpic cele două milioane de guldeni necesare organizării. Suma a fost adunată prin subscripţii, construindu-se astfel un stadion cu pistă de atletism şi cu bazin de înot. Nu s-a putut construi un sat olimpic, aşa încât sportivii au fost cazaţi pe vapoare, în şcoli şi unităţi militare dar, cu toate aceste greutăţi financiare, pregătirea tehnică a fost la înălţime şi marea competiţie a avut succes. Festivităţile au fost strălucite şi ceremonialul fastuos: pentru prima dată la aceste jocuri, flacăra olimpică a fost aprinsă pe terenul Olimpiei în Grecia, apoi a fost purtată de ştafete până în Olanda, marcând prin sosirea ei momentul începerii jocurilor, la 26 iulie 1928.

2006 mai

14

Participarea a fost numeroasă: 3015 sportivi (290 de femei) din 46 de ţări. Revelaţia acestei ediţii a fost Canada, care s-a plasat înaintea unor ţări mari, cu veche reputaţie sportivă. Finlandezul Nurmi ca alergător fondist, americanul Weissműller ca înotător, suedezul Lindquist la suliţă, Uruguay la fotbal îşi menţin locul de frunte câştigat la întrecerile anterioare. Primul loc la hochei pe iarbă a fost câştigat de India care-şi va păstra titlul la toate Jocurile Olimpice următoare. A X-a ediţie a Jocurilor Olimpice de la Los Angeles (SUA) din 1932 a avut de suferit de pe urma marii crize economice mondiale din acea epocă şi a marilor distanţe dintre acest oraş de pe coasta californiană a Pacificului şi ţările europene. Din aceste cauze, s-a înregistrat un număr scăzut de participanţi faţă de ediţiile precedente: doar 1408 sportivi din 38 de ţări.

A D A S T R A

Programul a fost acelaşi ca la Amsterdam, având în plus tirul şi în minus fotbalul. Atletismul a fost şi de această dată în centrul atenţiei, dar rezultatele au ` fost mai slabe. Din concurs a fost eliminat Paavo Nurmi, faimosul fondist finlandez fiind considerat „profesionist”. Japonezii s-au evidenţiat la înot, italienii la ciclism, francezii la scrimă iar cehoslovacii la haltere. A XI-a ediţie a Jocurilor Olimpice s-a organizat la Berlin în 1936 şi a fost folosită de Germania nazistă ca prilej de manifestare a propagandei fasciste. Participarea a fost numeroasă: 4069 de atleţi (328 de femei) din 49 de ţări. În program, au apărut pentru prima dată handbalul, baschetul, baseballul, caiac-canoe, polo-călare.Atletismul a rămas sportul dominant iar Jesse Owens (foto1), care a obţinut titlul de campion olimpic la patru probe, a devenit figura cea mai reprezentativă a acestor Jocuri Olimpice.

Gazdele au câştigat primele locuri la gimnastică şi canotaj iar la nataţie s-au remarcat japonezii. România a participat la opt discipline, evidenţiindu-se doar la călărie, prin căpitanul Rang care a obţinut medalia de argint. Al doilea război mondial a dus la o nouă întrerupere în seria Jocurilor Olimpice, în 1940 când trebuiau să se desfăşoare la Tokyo şi în 1944 când ar fi trebuit să fie la Helsinki. Seria Jocurilor Olimpice a putut fi reluată abia în 1948 cu ediţia a XIV-a, ce s-a desfăşurat la Londra când au participat 4468 sportivi (430 de femei), reprezentând 59 de ţări. Aceştia s-au întrecut la 18 discipline iar atletismul se menţine sportul numărul 1. La aceste Jocuri Olimpice se impune atenţiei sportivul Emil Zatopek care câştigă cursa de 10.000 de metri. O strălucită afirmare a spiritului olimpic a oferit-o cea de-a XV-a ediţie a Jocurilor Olimpice, organizată la Helsinki în 1952. Harnicul popor finlandez a pregătit o reuniune internaţională bine organizată: trei sate olimpice amenajate în pitoreşti peisaje, între lacuri şi păduri de o frumuseţe mirifică. Participarea sportivă a fost masivă, un adevărat record faţă de ediţiile precedente: 5867 concurenţi (573 femei) din 70 de ţări. Fostul campion finlandez la atletism, Paavo Nurmi, a purtat flacăra olimpică şi a dat semnalul începerii întrecerilor. Revelaţia Jocurilor Olimpice a fost Emil Zatopek (foto 2) care a câştigat uluitor cursele de 5000 m, 10.000 m şi de maraton. Sportivii sovietici au prima participare la Jocurile Olimpice, dominând întrecerile de gimnastică, haltere, lupte, box, tir, baschet încât, în clasamentul neoficial pe naţiuni (alcătuit pe bază de puncte) s-au clasat pe primul loc şi, după numărul de medalii (68, din care 21 de aur) pe locul al II-lea, după SUA (76 de medalii din care 40 de aur). Jocurile Olimpice de la Helsinki au însemnat şi pentru sportul din România o frumoasă afirmare prin Iosif Sîrbu la tir (medalia de aur). Alte medalii au fost cucerite de sportivii români la box şi lupte. (va urma)

Prof. Ilie Popescu

III

Performantà dupà performantÃ

A D A S T R A

mai 2006

14

În 25 martie 2006, a avut loc etapa judeţeană a Olimpiadei de Pregătire Teoretică Sportivă, olimpiadă care s-a desfăşurat în incinta Liceului cu Program Sportiv din Piatra Neamţ, reunind cei mai buni sportivi de la cele două licee de profil din judeţul Neamţ. În urma concursului s-au calificat patru finalişti, cei mai valoroşi la nivelul fiecărei clase: Alice Mihaela Moisă şi Larisa Condurat de la L.P.S. Piatra Neamţ respectiv Anamaria Maricica Iosob şi Irina Alexandra Neguriţă de la L.P.S. Roman. Odată calificate, cele două eleve ale liceului nostru au început pregătirea pentru marea finală, reuşind ca în cele trei săptămâni disponibile să-şi consolideze materia prevăzută în programa de concurs, dar în acelaşi timp să-şi întregească cunoştinţele, studiind numeroase lucrări de specialitate.

În perioada 15-18 aprilie, la Sibiu, s-a desfăşurat etapa finală a Olimpiadei de Pregătire Teoretică Sportivă, la care au participat cei mai valoroşi concurenţi din toate judeţele ţării.

Judeţul Neamţ a reuşit să impresioneze şi să obţină rezultate notabile, clasându-se pe primul loc din ţară, cu 82 de puncte acumulate. Astfel, eleva Alexandra Larisa Condurat de la L.P.S. Piatra Neamţ a obţinut locul I la segmentul rezervat concurenţilor din clasa a X-a, fiind declarată câştigătoare a Olimpiadei Naţionale de Pregătire Teoretică Sportivă, cu media 9.55. În întrecerea concurenţilor din clasele a XII-a, Alice Mihaela Moisă, tot de la L.P.S. Piatra Neamţ a reuşit să urce pe treapta a treia a podiumului cu nota 9.15. Aceste două eleve sunt pregătite de profesorii Carmen Asmarandei şi Valentin Gavril.

CEI “4A” AI PERFORMANTEI SPORTIVe (I) Noţiunea de performanţă are ca notă distinctivă rezultatul deosebit, remarcabil chiar, obţinut de om într-o probă, încercare sau întrecere. Oricum, performanţa sportivă este de cele mai multe ori privită ca “ispravă” deosebită a unui individ sau a unei echipe, având astfel şi o valoare socială. Căutarea performanţei, nevoia de realizare are la bază tendinţa de accedere către perfecţiune a individului care, chiar dacă nu-i depăşeşte pe alţii, se poate depăşi pe sine. Orice sportiv poate realiza o performanţă de succes, fie şi numai în comparaţie cu prestaţiile sale anterioare. De altfel, acesta este un motiv de mare importanţă în viaţa lui, mai ales în stadiile iniţiale ale activităţii sau la stadii competiţionale mai puţin pretenţioase. Esenţial este ca sportivul să-şi fixeze de fiecare dată un scop superior rezultatului anterior (aspiratia spre succes). Performanţa superioară, absolută într-o probă sportivă oarecare, poartă numele de record, valoare căutată cu insistenţă de sportivi, apreciată de public şi de către specialişti. În fiecare moment, recordul devine o limită superioară ce urmează, în mod firesc, să fie depăşită la un moment dat. Din punctul de vedere al psihologiei sportului, performanţa sportivă depinde de patru factori importanţi: aptitudinele, atitudinele, antrenamentul şi ambianţa. Ne vom ocupa de fiecare, prin câte o referire sintetică, în numerele viitoare ale revistei. (va urma)

Prof.Carmen Dulgheru

IV

Cele două eleve de la L.P.S. Roman au impresionat şi ele obţinând locul I cu media 9.40, la segmentul clasei a XI-a prin Anamaria Maricica Iosob şi mentiune la clasa a IX-a, cu media 8.20, prin Irina Alexandra Neguriţă. Revenind la cele două eleve pietrence, trebuie specificat că, atât Larisa cât şi Alice sunt componente ale echipelor de handbal ale liceului nostru. Larisa Condurat face parte din echipa de junioare II, coordonată de profesorul Ovidiu Ţoc, iar Alice Mihaela Moisă este jucătoare în formaţia de junioare I, condusă de prof. Elena Ciocârlan. Ambele echipe în care joacă cele două eleve sunt calificate la Turneele Semifinale ale Campionatelor Naţionale de Handbal. Alice Moisă este în ultimul an de studiu şi de performanţă şi îşi propune să treacă cu bine de examenul de bacalaureat, pentru ca mai apoi să devină studentă la o facultate de profil cu specializarea kinetoterapie. Larisa Condurat îşi propune să îmbine activitatea de performanţă cu cea teoretică şi să obţină cel puţin aceleaşi rezultate şi în anii următori. Iată că sportivii noştri sunt performanţi şi la partea teoretică, situaţie care demonstrează încă o dată că se poate face şi sport şi carte. “În fiecare zi, să salutăm razele dimineţii, Ele ne saltă pe valurile necunoscute ale vieţii, Prin iubire, credinţă, iertare, suferinţă şi speranţă, Poţi ajunge încet, încet spre marea... PERFORMANŢĂ.”

Prof. Carmen Asmarandei

Lps-Unic, noua campioanà la junioare I Unic-LPS Piatra Neamţ este noua campioană naţională la volei feminin, categoria junioare I, după finala disputată la Piteşti în cadrul Turneului Final al Campionatului Naţional (28 aprilie-2 mai) contra CSU Metal Galaţi. Elevele profesorilor Viorel Roşioru şi Mihaela Voivod au învins în grupe elevele din Tulcea şi Piteşti cu scorul de 3-0 respectiv 3-2, însă au pierdut cu scorul de 0-3 cu echipa gălăţeană. Terminând pe locul al II-lea în grupă, în semifinală s-au întâlnit cu ocupanta primului loc din cealaltă grupă, echipa din Lugoj. După un meci frumos, pietrencele au ieşit învingătoare (3-0) de pe teren. Acum aşteptau finala în care aveau ocazia să-şi ia revanşa în faţa echipei din Galaţi, aceasta eliminând în semifinală ocupanta locului doi din cealaltă grupă, IOR Bucureşti.

2006 mai

14

Conform spuselor profesorului-antrenor Viorel Roşioru, finala a fost una disputată. Antrenoarea Mihaela Voivod nu s-a îndoit nici un moment de victoria absolut necesară. Ea era convinsă încă dinaintea plecării că LPS-Unic Piatra Neamţ va lua titlul anul acesta: „Am nimerit într-o grupă grea (Tulcea, Piteşti, Galaţi) dar, până la urmă, s-a dovedit a fi un avantaj. Fetele au demonstrat că sunt cu adevărat o echipă şi au fost mult peste gălăţence.” Ultimul set a fost chiar dramatic, cu egalitate pe final, 22-22. A urmat un punct câştigat pe un atac în out al gălăţencelor şi un serviciu „AS” al Lilianei Curcă.

***

A D A S T R A

Podiumul Campionatului Naţional de volei feminin, categoria Junioare I este astfel format din: 1. LPS-Unic Piatra Neamţ 2. CSU Metal Galaţi 3. CSS Lugoj 4. IOR Bucureşti Următoarele poziţii din clasament au fost ocupate în ordine de echipele din Piteşti, Baia Mare, Sibiu şi Tulcea. La întoarcerea în Piatra Neamţ, fetele au fost aşteptate la Roznov de către viceprimarul Vasile Ouatu, preşedinte de onoare al clubului şi de către colegele mai mari. În oraş, la Restaurantul Unic, campioanele au fost primite cu tort, şampanie şi au dansat în acordurile imnului echipei Unic. Domnul Vasile Ouatu era la fel de fericit pentru această victorie, ca şi în 2002, când echipa Unic a câştigat titlul naţional la senioare. A declarat că, pentru această victorie a adunat jucătoare din ţară, acestea făcând multe sacrificii dar, după o muncă de trei ani, a venit şi mult aşteptatul rezultat. Lotul care a adus aurul naţional la Piatra Neamţ este alcătuit din: Alexandra Sobo, Florina Chirilov, Carmen Crişan, Veronica Lupaşcu, Liliana Curcă, Maria Graboveţcaia, Georgiana Cazacu, Bianca Racu, Andrada Dumitru, Anca Afloarei, Cătălina Lungu. 2 mai 2006 a fost din nou ziua unei Campioane pentru Piatra Neamţ! Cazacu Georgiana şi Carmen Crişan cl. a XII-a A

V

Selectia copiilor pentru practicarea organizatà a jocului de handbal in 7 (I)

A D A S T R A

mai 2006

14

Rezultatele muncii antrenorilor şi profesorilor de educaţie fizică cu grupele de copii şi juniori sunt determinate de modul în care ei înţeleg să organizeze atragerea, depistarea şi selecţionarea viitorilor handbalişti. Practica a demonstrat că, în acest scop, antrenorul sau profesorul trebuie să desfăşoare o activitate susţinută, cu răbdare şi competenţă profesională şi pedagogică. Atragerea şi selecţionarea copiiilor şi juniorilor constituie aspectul cel mai important pentru activitatea viitoare întrucât, în funcţie de complexul calităţilor fizice general întrunite şi de aspectul somatic, se vor putea realiza obiectivele propuse. Insistăm asupra necesităţii unei selecţionări corespunzătoare volumului de muncă depus, tocmai din cauza manifestării destul de des a unei greşite înţelegeri a selecţionării.

Selecţionarea copiilor este impusă de necesităţile jocului de handbal modern, care pretinde jucători rapizi, îndemânatici, cu calităţi fizice deosebite, dezvoltaţi armonios şi cu un gabarit corespunzător. Devenit prin excelenţă un joc bărbătesc, handbalul cere jucători robuşti, puternici, rapizi, cu forţă de aruncare la poartă de la distanţă, în condiţii de luptă directă cu adversarul. Tehnica şi pregătirea tactică, indiferent de gradul de măiestrie atins, nu poate suplini în totalitate valoarea calităţilor fizice şi a dezvoltării generale. Această idee ne duce la concluzia că riscurile de a greşi selecţionând jucători cu calităţi fizice deosebite şi o dezvoltare corespunzătoare este mai mic în comparaţie cu acela pe care-l prezintă alegerea unor jucători care manifestă uşurinţă în manevrarea mingii sau orientarea în teren, dar ale căror calităţi fizice sunt deficitare.

Dorintà şi performantà La începutul lunii ianuarie 2006, am demarat pregătirile pentru anul competiţional 2005-2006 în tabăra de la Durău, cu multe exerciţii fizice pe zăpadă şi cu pregătire tehnico-tactică. Revenite la Piatra Neamţ cu noi forţe şi cu dorinţa de a câştiga, ne-am continuat pregătirile pentru un debut spectaculos în cadrul Campionatului Naţional Volei (cadete). Primul meci din tur a fost la Iaşi. A rămas un meci de neuitat, încheiat cu 3-2. Returul s-a finalizat cu 3-0. Cu echipa Botoşanilor, am încheiat meciul cu 3-0 în tur şi am cedat cu 3-2 în retur. În urma obţinerii acestor rezultate, echipa LPS Piatra Neamţ s-a calificat la turneul semifinal pe prima poziţie din clasament. Echipele participante au fost LPS Piatra Neamţ, LPS Brăila, Dinamo Bucureşti şi Penicilina Iaşi. Primul meci din cadrul primei semifinale s-a desfăşurat la Piatra Neamţ, unde echipa noastră a jucat cu Penicilina Iaşi, meciul încheindu-se cu scorul de 3-0 pentru noi. LPS Brăila a pierdut pe teren propriu cu Dinamo Bucureşti (0-3). A urmat apoi meciul LPS Piatra Neamţ- LPS Brăila, scor 3-0 iar meciul LPS Iaşi-Dinamo Bucureşti s-a finalizat cu 1-3. În urma obţinerii acestor rezultate, LPS Piatra Neamţ şi Dinamo Bucureşti se aflau la egalitate. Meciul pentru primul loc s-a jucat la Dinamo Bucureşti unde echipa liceului nostru a cedat spectaculos cu 3-2. A urmat apoi returul. LPS Piatra Neamţ s-a deplasat la Iaşi, unde a învins cu 3-0 iar Dinamo Bucureşti a trecut de LPS Brăila cu 3-0. Ultima şansă pentru LPS Piatra Neamţ de a se califica la turneul final s-a consumat la Brăila pe 19 martie, unde echipa noastră a pierdut cu 3-2, în urma deciziilor luate de arbitri. Am înţeles atunci că nu numai la nivelul senioarelor ci şi la junioare se...intervine. Ultimul meci a fost pe 2 aprilie cu Dinamo şi s-a încheiat cu 3-0 în favoarea echipei LPS Piatra Neamţ. Echipa calificată la turneul final este Dinamo Bucureşti (5 victorii şi o înfrângere) iar bilanţul meciurilor echipei noastre este de 4 victorii şi 2 înfrângeri. a consemnat Alina Maria Marin clasa a X-a A

VI

Selecţionarea copiilor presupune cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi sex, a posibilităţilor actuale şi de perspectivă de care dispun copiii sau juniorii cu care se lucrează. Pentru aceasta, antrenorul trebuie să se informeze asupra antecedentelor sportive care îi oferă posibilitatea de a sesiza prin comparaţie valoarea reală a copiilor sau a juniorilor. Selecţionarea unui colectiv în vederea pregătirii lui pentru jocul de handbal, se realizează la început prin mobilizarea unui număr mare de copii din anumite şcoli sau cartiere şi încadrarea acestora pe o perioadă stabilită de profesor sau antrenor într-un program de lucru (de o lună). Această mobilizare se poate realiza prin asistenţe la lecţiile de educaţie fizică din şcoli, prin organizarea unor competiţii între clasele unei şcoli sau între diferite şcoli (copiii fiind de aceeaşi vârstă). În prima perioadă se va reţine un număr mai mare de copii din care, pe parcurs, profesorii sau antrenorii urmează să selecţioneze pe cei care corespund. Organizarea acestei perioade, precum şi activitatea imediat următoare reprezintă un moment hotărâtor pentru munca viitoare. Selecţionarea, fiind un proces complex, desfăşurat în timp, presupune organizarea activităţii de aşa natură încât să dea copiilor posibilitatea să-şi etaleze calităţile, verificându-i totodată pe aceştia sub toate aspectele. În acest fel, vom putea să-i cunoaştem tehnic şi să stabilim care dintre ei corespunde cerinţelor jocului de handbal. Dacă, din motive obiective sau subiective, acţiunea de selecţie nu ne-a asigurat numărul şi calitatea corespunzătoare, o vom relua folosind aceeaşi metodă şi depistând alţi copii capabili să completeze efectivul propus. Bineînţeles că modalităţile de organizare a selecţionării depind de locul şi de scopul pentru care se alcătuiesc echipele respective. Dacă selecţia se face pentru echipa reprezentativă a şcolii, de exemplu, vom antrena cei mai buni copii din şcoala respectivă. În cazul echipelor de club şcolar sau din şcolile sportive de elevi, vom folosi metoda prezentată anterior. (va urma)

Prof. RÃzvan caba

Pas cu pas, tot mai sus La doar două săptămâni de la turneul din Botoşani, între 2 şi 4 decembrie 2005, toate cele cinci echipe ale seriei A din Campionatul Naţional de Juniori III s-au întâlnit la Suceava pentru a susţine jocurile turneului amânat din cauza gripei aviare. Speram să ne consolidăm poziţia a doua din clasament şi, mai ales, să ne perfecţionăm jocul de ansamblu. *** În meciul inaugural cu LPS Suceava, ne-am străduit din răsputeri să fim la înălţimea gazdelor şi am reuşit aproape tot timpul. Totuşi, scorul final ne-a fost defavorabil: 22-25. Eforturile depuse cu sucevenii s-au resimţit din plin în jocul următor cu LPS Botoşani. După un meci întreg în care am alergat după adversarii noştri, am reuşit să scoatem un egal nesperat: 31-31.

2006 mai

14

Startul ezitant nu ne-a doborât şi, în înfruntarea cu LPS Iaşi am jucat mult mai bine, impunându-ne fără dubii cu 26 la 19. Victoria ne-a făcut să abordăm relaxaţi ultimul joc, cel cu LPS Vaslui. Le-am permis să stea permanent în plasa noastră şi am câştigat neconvingător cu 29-27. Cu toate sincopele din jocul nostru, mai important era că am reuşit 5 puncte în acest turneu, puncte care ne consolidau poziţia a doua din clasament. Urma vacanţa, veneau Sărbătorile de iarnă şi, mai ales, venea Moş Crăciun. În ianuarie, ne-am reluat pregătirile şi ne-am prezentat la turneul din 24-16 februarie 2006 de la Iaşi încrezători în forţele noastre. Dar primul joc ne-a dezumflat”, pierzând în faţa celor de la LPS Suceava cu 18-26. Ne-am răzbunat pe cei de la LPS Botoşani cu un sec 34-26, înaintea meciului cu gazdele.

A D A S T R A

Deşi ne-am zbătut mult ca să câştigăm şi să tranşăm lupta pentru locul al II-lea, n-am putut trece şi de „cavalerii fluierului” locali şi am pierdut la limită: 27-28 cu LPS Iaşi. Deşi dezamăgiţi, am reuşit apoi o mare surpriză: 29-29 cu LPS Vaslui. Urma ca ultimul turneu, de la Piatra Neamţ, să stabilească cele două echipe calificate în semifinale.

Până atunci, ne-am concentrat pentru a elimina greşelile din jocul nostru şi am insistat în special pe exerciţiile de apărare. La turneul din 17-19 martie 2006, nu ne-am risipit forţele cu LPS Suceava, pierzând cu 23-28, concentrându-ne pe jocurile următoare pe care le-am câştigat fără dubiu: 29-23 cu LPS Botoşani, 22-17 cu LPS Iaşi şi 32-19 cu LPS Vaslui. Prin aceste victorii, se împlinea obiectivul nostru de performanţă: calificarea la turneul semifinal. Un vis de ani de zile devenea realitate. Ne-am bucurat mult pentru acest rezultat ce răsplătea nenumăratele ore de antrenament, nenumăratele sacrificii pe care le făcusem şi mai ales confirma şcoala nemţeană de handbal. *** După ce am savurat câteva zile această izbândă, am aflat apoi oraşul şi echipele cu care urma, în perioada 7-9 aprilie 2006 să ne înfruntăm pentru două locuri în turneul final. La Brăila, întâlneam echipele din Roman, Ploieşti precum şi pe cea locală. Aşteptam cu multă nerăbdare, cu încredere şi în acelaşi timp cu speranţă. Primul joc, cu LPS Roman, a fost foarte dificil pentru că ne cunoşteam adversarii din „amicalele” anterioare. Marcaţi de importanţa deosebită a acestui meci pentru întregul turneu, am început mai greoi. Deşi conduşi la pauză, am reuşit să ne impunem spre sfârşitul jocului cu 32-31. Meciul următor, cu Grupul Şcolar nr. 1 Ploieşti, a fost controlat de la început până la sfârşit de noi, cei care am condus în unele momente cu 6-7 goluri. La final, scorul arăta 27-25 pentru noi. Paradoxal, deşi am câştigat două jocuri până atunci, datorită victoriei LPS Roman asupra LPS Brăila, la sfârşit toate echipele aveau şanse de calificare în turneul final.

Era imperios necesar să ne continuăm drumul frumos parcurs până atunci printr-o nouă victorie. Deşi am jucat cu gazdele susţinute de părinţi, prieteni şi colegi, ne-am mobilizat la maximum şi am făcut cea mai bună partidă de până atunci. În partea a doua, ne-am desprins decisiv la 6-7 goluri, nelăsând nici o speranţă celor de la LPS Brăila. Scorul final de 32-26 ne califica triumfal la turneul final. Ne-am îmbrăţişat cu toţii şi am jucat hora bucuriei la mijlocul terenului. Am reuşit încă o mare izbândă pe drumul marii performanţe. De-acum e posibil orice...dacă ne pregătim cu responsabilitate şi dacă vom juca lucid şi cu toată dăruirea. Să ne ajute Dumnezeu în perioada 24-28 mai 2006! *** La realizarea acestui parcurs de excepţie au contribuit următorii: portarii Severin Cozma şi George Coşmagă şi jucătorii de câmp Cosmin Ţigănaşu (193 goluri), Florin Creţu (120 goluri), Andrei Abalaşei (103 goluri), Marius Gheorghiu (101 goluri), Ştefan Ionel (42 goluri), Ionuţ Bârliba (31 goluri), Dragoş Săvescu (19 goluri), Claudiu Ivănescu (19 goluri), Sorin Apetrei (4 goluri), Petru Bursuc (1 gol), Alexandru Macovei, Radu Herlea, Dragoş Humenuc şi George Gavriliu.

Prof. Doru Serpe

VII

Problema mentinerii echilibrului

A D A S T R A

mai 2006

14

Starea de echilibru a bărcii în competiţie are o importanţă esenţială şi decisivă, mai ales în condiţiile vitrege; se ştie că simţul echilibrului este dat de aparatul vestibular al sportivului, iar acesta nu este la fel de bine dezvoltat la toţi. De aceea, antrenorul trebuie să se preocupe, ca prin exerciţii specifice, să amelioreze acest simţ, pentru că el poate fi educat. Cele mai utilizate exerciţii în această preocupare sunt cele realizate în barcă. Ele trebuie să conţină glisări înainte, cu viteza exagerat de lentă, lovituri puternice urmate de menţinerea echilibrului în poziţia de bază, aplecări pe spate, cu palele afară, după fiecare lovitură urmată de degajare etc. După mai multe lovituri puternice, barca poate fi lăsată să gliseze şi canotorii să execute mişcări complete de vâslire, fără a trage cu palele prin apă. Unele aşa-zise acrobaţii în simplu, cu ridicarea în picioare şi executarea unor exerciţii de gimnastică, nu fac decât să consolideze încrederea în sine şi faţă de barcă.Vâslitul cu un singur braţ în barca de rame, sau vâslitul cu ochii închişi ori în întuneric sunt alte exerciţii care dezvoltă simţul echilibrului. Totodată, vâslitul în întuneric contribuie foarte mult la dezvoltarea ritmului echipei deoarece, o lovitură uniformă poate fi reţinuta uşor numai după auz şi printr-un simţ dezvoltat al mişcării.

Există şi multe exerciţii de echilibru care se pot face pe uscat şi care contribuie la educarea acestui simţ, în special la tineri. Trebuie să se prefere acele exerciţii care se pot executa din poziţia „şezând”, tocmai pentru a transmite calitatea care trebuie însuşită asupra bărcii. De exemplu, sportivul poate să stea aşezat pe bârna de echilibru, târându-se cu sau fără sprijin pe mâini, de la un capăt la altul. Din aceeaşi poziţie, el mai poate să întindă picioarele, să execute balans lateral sau să facă înclinări laterale ale trunchiului. Pentru gimnastica braţelor, se pot executa diferite exerciţii, pe o bârnă de echilibru rotunjită pe partea inferioară şi sprijinită pe dispozitive boltite, încercând să sugereze o apropiere de condiţiile bărcii în apă.

Sportivul mai are posibilitatea să se aşeze într-o cadă cu format de albie, să-şi sprijine picioarele pe un fel de palonier şi să ţină cada în echilibru; asemenea forme aplică şi schiorii pentru coborâre, numai că ei stau în picioare pe un leagăn. Acelaşi efect s-ar putea obţine stând pe o scândură care a fost aşezată în prealabil pe o suprafaţă boltită. Pentru întărirea musculaturii abdominale sunt recomandate exerciţii de sărituri pe trambulină.

Relatia sportiv-ambarcatiune Când vorbim de performanţă în canotaj, ne gândim în mod firesc la performanţa realizată de sistemul sportiv-ambarcaţiune. Credem de cuviinţă să prezentăm şi unele aspecte ale relaţiei sportiv-ambarcaţiune care, deşi sunt elementare şi au devenit clasice prin abordarea în consens, reprezintă o particularitate importantă pentru abordarea efortului specific din canotaj. Ambarcaţiunea este un corp plutitor, datorită faptului că forţa ce acţionează de jos în sus asupra volumului său (prin scufundarea în apă) este mai mare decât greutatea ei (masa acesteia se compune din greutatea ei şi a canotorilor). Ea se află într-un echilibru instabil, cu cele două laturi ale sale, dezechilibrul şi redresarea. Ambarcaţiunea se deplasează pe apă cu ajutorul ramelor sau vâslelor, canotorul imprimă ramelor sau vâslelor o mişcare ciclică şi pala descrie o traiectorie asemănătoare cu două linii paralele, intersectate la capete de câte un semicerc. Jumătate din această traiectorie a palei se află în apă şi jumătate în aer, în directia opusă, pentru a reveni apoi în poziţia iniţială. Cele două jumătăţi de traiectorie reprezintă cele două faze principale ale ciclului de vâslit: prima este “trecerea” iar a doua “revenirea”. În afara acestor două faze principale, se mai disting în ciclul mişcării alte două faze intermediare, de legătură între fazele principale: una marchează sfârşitul “trecerii” şi începutul “revenirii” şi se numeşte “degajare”, iar cealaltă marchează sfârşitul “revenirii” şi se numeşte “atac”. Trăgând mânerul ramei sau vâslei, canotorul dă naştere unui număr de trei perechi de forţe, de valoare egală între ele, dar de sens contrar: la mâner, la furchet şi la pală. Primele două perechi de forţe, care acţionează la mâner şi la furchet, fiind aplicate în interiorul sistemului canotor-ambarcaţiune, se anulează reciproc, neproducând nici o deplasare a ambarcaţiunii pe apă. Cea de-a treia pereche de forţe care se dezvoltă la pala ramei sau vâslei, fiind aplicată în exteriorul sistemului, va produce deplasarea ambarcaţiunii. Aceasta este urmarea diferenţei de rezistenţă pe care apa o opune palei şi ambarcaţiei. Cu alte cuvinte, rezistenţa opusă de apă palei este cu mult mai mare decât rezistenţa pe care o opune apa ambarcaţiei care, prin forma sa hidrodinamică, reduce la minimum această rezistenţă. O parte însemnată a energiei vâslaşului se cheltuieşte pentru învingerea rezistenţei apei. Nu întotdeauna aceeaşi energie cheltuită produce aceeaşi viteză de deplasare a ambarcaţiei. Se ştie că vâslaşul care, în căutarea vitezei, face economia cea mai mare de energie, acela trece primul linia de sosire. Leo Lazauskas (1999) considera că modelul matematic care descrie cel mai fidel transmisia puterii musculare la pală şi înaintarea ambarcaţiunii este o pârghie de gradul al II-lea, iar viteza de înaintare a ambarcaţiunii provine din diferenţa dintre impulsia forţei şi forţa rezistivă. Caracterul vitezei de deplasare a ambarcaţiei, ca rezultat al gradului de eficienţă a acţiunii motrice efectuate de canotor, reprezintă unul dintre factorii de cea mai mare importanţă în obţinerea unui randament tehnic superior. Cel mai mic consum de energie a vâslaşului se realizează atunci când variaţiile între viteza maximă şi cea minimă atinsă de ambarcaţie, în ciclul unei loviri, sunt cele mai mici. Un element important, fără de care capacităţile motrice de care dispune canotorul nu s-ar putea valorifica, este priza pe mânere.

VIII

Prof. Valentin Gavril

COLABORAREA UNITÃTILOR DE PERFORMANTÃ CU UNITÃTILE şCOLARE Colaborarea acestor unităţi trebuie să îmbrace două forme: colaborarea la nivel managerial şi colaborarea la nivel de personal. Cred că, la această oră, educaţia fizică şi sportul nu au o reprezentare clară în faţa societăţii civile româneşti în ceea ce priveşte beneficiile practicării lor, atât la nivel de emulaţie, cât şi la nivel de performanţă susţinută. Mai întâi, ca mai toate celelalte domenii de activitate din România, nici sportul nu a fost ocolit de politic, influenţele acestui domeniu fiind puternic marcante, în funcţie de echipele manageriale existente. O altă problemă cu care se confruntă educaţia fizică şi sportul este baza materială învechită avută la dispoziţie de unităţile de învăţământ. La această oră, încă există şcoli sau licee care nu dispun de o sală de sport adecvată. O problemă mai veche şi care nu este remediată, în ciuda semnalelor de alarmă

2006 mai

14

trase de tot mai mulţi specialişti din diverse domenii de activitate, înrudite sau nu cu mişcarea fizică, este scăderea dramatică a numărului de ore de educaţie fizică în unităţile de învăţământ preuniversitar sau, cum se explică mai nou (prin curriculum) lăsarea lor la nivelul deciziei unităţii. Ca şi cum aceasta nu ar fi de ajuns, se adaugă şi scăderea populaţiei şcolare din România, pe fondul sărăciei şi al plecării multor tineri din ţară, mirajul vestului atrăgând în continuare pe şi mai mulţi. Ca să nu lăsăm la urmă, este dureroasă situaţia creată de numeroşii copii şi tineri care apelează la prieteni şi la cunoştinţe din domeniul sanitar şi obţin acele scutiri definitive de la educaţia fizică, devenind o modă ca şi aceea a scutirilor „pe caz de boală” de armată.

Concret, iată care cred eu că sunt problemele:

A D A S T R A

Anul acesta, Ministerul Educatiei şi Cercetării a făcut o modificare ce, din punctul meu de vedere, vine în sprijinul colegilor noştri din unităţile şcolare de învăţământ nespecializat, separând competiţiile federale pe ramură de competiţiile naţionale şcolare. Din păcate, în continuare există însă probleme legate de acei elevi participanţi care sunt ori nu legitimaţi sau luaţi în evidenţă în cadrul grupelor de performanţă de către profesorii antrenori pe ramură sau probă sportivă, deşi M.E.C. a venit şi în întâmpinarea unor astfel de situaţii creând în fişa individuală a elevului o rubrică ce trebuie completată de reprezentanţii D.J.S. şi în care să se confirme faptul că respectivii elevi nu sunt în evidenţele grupelor aflate în pregătire la unităţi sportive de performanţă de pe raza judeţelor unde îşi desfăşoară activitatea.

O altă problemă care există este tot una creată de numărul scăzut de elevi din unităţile şcolare (selecţia în unităţile şcolare a viitorilor sportivi care vor alcătui clasele a V-a şi a VIII-a din cadrul unităţilor sportive de performanţă, mai concret din cadrul Liceelor cu Program Sportiv). Argumentele cadrelor didactice sunt în principal axate pe faptul că, prin plecarea acestor copii, scade numărul de elevi din şcoli şi astfel se ajunge la desfiinţarea unor clase şi implicit a unor catedre. Argumentele care vin de cealaltă parte sunt că este absolut necesară această selecţie pentru formarea claselor a V-a şi a VIII-a, în caz contrar putând dispărea însăşi unitatea şcolară sportivă, prin dispariţia unor clase. Fiecare parte are argumente logice şi de bun-simţ care presupun de fapt lupta pentru supravieţuire a unităţilor de învăţământ, a claselor şi, mai ales, a cadrelor didactice. De aici se ajunge la situaţiile întâlnite şi în alte judeţe din România în care acestor profesori pur şi simplu li se refuză intrarea în incinta unităţilor şcolare pentru a mai face selecţie. Totuşi este ştiut faptul că aceste unităţi şcolare din mediul urban şi rural alcătuiesc marea bază de selecţie pentru sportul de performanţă. Fără această selecţie, sportul este sigur condamnat la dispariţie sau să aibă din ce în ce mai puţin copiii talentaţi, din cauza restricţiilor. Ajungem astfel la a se pune sub semnul întrebării însăşi existenţa acestor unităţi şcolare de performanţă. Sunt ele necesare în sistemul actual de învăţământ sau pur şi simplu există pe o piaţă şcolară suprasaturată de specializări şi specialişti, în condiţiile scăderii natalităţii şi a numărului de copii din România? Oricât de deranjantă şi fantastică ar părea pentru profesorii din cadrul acestor unităţi o astfel de variantă, nu cred că ar trebui exclusă nici o posibilitate în viitor, mai ales că din ce în ce mai mult apar schimbări ca urmare a alinierii tuturor domeniilor de activitate umană la normele impuse de Comunitatea Europeană. Şi nu în ultimul rând există susţinători ai ideii că se poate face sport de performanţă de către copiii talentaţi şi fără să fie transferaţi de la unităţile şcolare de unde provin, deci fără a mai fi necesar să se creeze clase cu profil sportiv. Şi să nu uităm că, din păcate, sportul nu este o politică naţională, în ţara aceasta priorităţile fiind cu totul altele. Este adevarat că s-au construit aceste săli de sport în anii trecuţi în cadrul unui program guvernamental de refacere a bazelor sportive şcolare. Este la fel de adevărat că există şcoli care sunt modele în privinţa dotărilor cu aparatură de specialitate dar câte sunt, în raport cu suprafaţa şi populaţia României? Sunt situaţii sporadice şi mai mult decât atât, au avut la conducere oameni vizionari care au iubit sportul şi care au şi ştiut că formarea unei astfel de baze moderne poate deveni o importantă sursă de venituri pentru unitatea respectivă, mai ales dacă o fac temeinic şi înainte de a exista o concurenţă puternică în zona respectivă. Ne place sau nu, membri sau nu ai Uniunii Europene, mai devreme sau mai târziu vom întâlni aceleaşi probleme cu care Germania sau alte ţări puternice din punct de vedere financiar s-au confruntat cu 20-30 de ani în urmă, când urmăreau progresul economic.

Prof. Ovidiu toc jr.

IX

(continuare din pagina 2)

A D A S T R A

mai 2006

14

Perioada studiilor a început în 1949 la Iaşi, unde l-am avut profesor pe maestrul Dobrian, care mi-a fost şi mentor. De asemenea, în primul an l-am avut profesor la sculptură pe Ion Irimescu. Îmi amintesc cum, într-una din lecţii, lucram la un basorelief. Tema abordată era una politică, conform principiilor vremii: Marx, Stalin, Lenin...Am făcut un basorelief Stalin pe care, după ce l-am terminat, l-am înţepat de jur împrejur cu o furculiţă. Maestrul Irimescu a venit la mine, a privit lucrarea, s-a mirat, n-a spus vreo două minute nimic, pe urmă m-a luat de braţ şi m-a scos afară, ca să discutăm. „Îţi dai seama ce faci tu aici?”- parcă-l aud...”Operă de artă”- am răspuns...”Cum să-l înţepi tu pe Stalin, te poate aresta mâine-poimâine securitatea... Du-te şi strică tot, şi... să nu se mai întâmple aşa ceva.” L-am avut profesor şi pe Corneliu Baba la pictură, iar la scenografie pe Wilke, mare scenograf la Teatrul Naţional. Am avut apoi bucuria şi norocul de a deveni asistent. Locuiam la Notre Dame de Sion, în faţa teatrului şi am devenit asistentul lui Wilke. Cred că atunci chiar am stârnit şi invidii în rândul colegilor mei.

Eram un perseverent prin definiţie, mi-a plăcut munca, mi-a plăcut arta...mi-a plăcut să învăţ de la fiecare, să fur meseria şi s-o port eu mai departe, după concepţia mea. Am excelat în perioada aceea prin decorul pe care l-am lucrat pentru piesa Hamlet. Wilke se îmbolnăvise şi am lucrat cu un alt maestru al scenografiei, Stamate. Toate culorile mi le pregăteam singur, pe bază de clei...Teatrul Naţional avea „uzină” unde se construiau decorurile şi se realizau picturile. La uzină, era în centru o sobă rotundă, mare, cu diametrul de doi metri şi jumătate. Fiecare culoare se pregătea într-o oală de metal... printr-un proces clasic, foarte anevoios. Astăzi, există toate condiţiile: ai culorile, te joci cu ele, poţi să creezi. Dar atunci, satisfacţia era mult mai mare, pentru că munca asiduă înnobilează...

Am simţit nevoia de a evada. Am avut vise, m-au măcinat doruri, gânduri. Sunt un om care primesc telepatie foartre uşor, în special de la persoane influente şi energia de afară mă sprijină parcă... Uneori am gândit ce au gândit alţii...Şi lucrul acesta m-a ajutat foarte mult în viaţă. De multe ori, mergând pe stradă chiar, m-am întrebat „de unde cunosc eu aceste lucruri?” E un mister pe care nu l-am desluşit nici la ora actuală. Şi totuşi, am mers pe acest drum, căci mi-a plăcut necunoscutul...Am încercat să fac legătura între pământ şi divinitate. Să descopăr, să redescopăr o lume nouă, condusă de aştri, pe caleşti de aur, într-o atmosferă de poveste. Toate aceste gânduri au avut un efect magistral asupra mea şi asupra artei mele, asupra creaţiei mele, în felul meu de a gândi şi de a construi. În artă, dacă nu construieşti şi dacă nu ai un suport imaginar, ireal, pe care să încerci să-l transformi în real, n-ai realizat nimic. Eşti zero ca artist, neputând să fii autentic. Am abordat fiecare lucrare ca şi cum ar fi fost ultima. Mi-a plăcut în mod deosebit fiecare lucrare. Dar a doua zi sau a treia zi când abordam o alta, o dădeam pe cea veche deoparte şi-mi spuneam: mai e totuşi ceva de completat în ea... La o săptămână sau cum venea vremea, reveneam asupra ei...asupra celei vechi... Consider acum că niciodată o lucrare nu este definitiv făcută... Mai rămâne ceva, o virgulă, un apostrof... Revenind asupra unor lucrări, reuşesc cu adevărat să mă detaşez de ele... Grafica o fac color. E recunoscută pe plan internaţional ca tehnică unică şi mi-a adus mari bucurii, multe premii, multe satisfacţii. Chiar acum câteva zile am trimis două lucrări în Taiwan, la a douăsprezecea bienală internaţională şi la Muzeul de Artă Modernă. Sigur că este o cinste, mă simt onorat... Am lucrat şaptesprezece tablouri, într-un ritm alert, apoi am făcut o selecţie de două lucrări care cred că mă reprezintă... În Asia, am avut întotdeauna succes: am apărut în 40 de albume şi am fost invitat de onoare în Thailanda. În 50 de ani, m-am bucurat de multe invitaţii la expoziţii internaţionale, bienale, trienale... La un concurs internaţional se prezintă în general 3000 de lucrări, juriul selectând apoi în final aproximativ 200. 40 de ani la rând nu am avut nici un eşec, am fost un ambasador onorific al culturii româneşti, reprezentând arta... Pe toate albumele mele internaţionale scrie România, apoi Petru Petrescu, Piatra Neamţ. Este o cinste şi pentru mine şi pentru ţară... Mi-a plăcut să lucrez, am făcut şi sculptură şi basorelief, mi-a plăcut bogăţia de culoare a acuarelei, e spontană...faţă de celelalte tehnici care sunt mai greoaie. Am abordat pictura în ulei, acrilurile, gravura, tehnica mixtă, monotipia, ceramica, vitraliile... Am realizat şi o frescă de 64 de metri patraţi (în spatele complexului Dacri, pe strada Petru Rareş) ce reprezintă o sinteză a legendei româneşti, îmbinată cu motivele de Cucuteni. Ana Vîrlan: Care este artistul plastic ce v-a influenţat oarecum existenţa şi creaţia artistică? Petru Petrescu: Primul artist, pe care-l recunosc şi ca mentor, un om deosebit şi de o modestie fantastică, a fost Vasile Dobrian, unul din marii noştri graficieni. I-am urmat paşii cu încredere, mergeam în atelierul lui des şi eram mâna lui dreaptă. Am învăţăt mult de la dânsul, am învăţat „meşteşugul”...Teoria o faci, cu restul... trebuie să te „descurci”...Dacă în faţa tabloului sau a lemnului care vibrează nu poţi să devii sensibil, eşti pierdut. Dacă nu cunoşti acel drum de taină, nu poţi să faci o operă de artă.

X

„Prin operele sale, artistul îşi creează un alibi în vederea judecăţii de apoi.” (Lucian Blaga)

Ana Vîrlan: Care rămâne scriitorul preferat, în aceste momente pe care le numiţi de taină şi de vibraţie spirituală? Petru Petrescu: Artur Silvestri, Grigore Ilisei, Valentin Ciucă dintre contemporani... Privind către clasicii literaturii noastre, admir monumentalitatea lui Rebreanu. Mă regăsesc, ca mod de gândire, în filosofia lui Platon. Îmi place să fac filosofie, o filosofie a culorii, filosofia imaginară a compoziţiei, o sinteză, un scenariu propriu-zis... Dacă nu faci dinainte acest scenariu, dacă nu-l derulezi în creier,

nu-ti va ieşi niciodată pe hârtie... De fapt, ideea se îmbracă în culoare, nu pânza, nu hârtia...

Ana Vîrlan: A existat o expoziţie de suflet? Cum glăsuieşte ea acum pentru Petru Petrescu? Petru Petrescu: 1988- Sala Dales. Am expus acolo 420 de lucrări, a fost un gen de retrospectivă. Everestul fiecărui pictor din România nu poate fi decât Sala Dales din Bucureşti. Am avut un mare succes, deşi pregătirile fuseseră, din cauza regimului de atunci, anevoioase. Au fost oameni care m-au ajutat, m-au înţeles: ministrul culturii de atunci, apoi scriitorul Amza Săceanu, un om deosebit care m-a ajutat enorm.

2006 mai

14

Existau şi atunci oameni care sprijineau actele de cultură. Alţii, le-au dărâmat. Da, am avut mare succes la Dales...A doua zi, la Uniune, am fost întrebat: ”Maestre, dar ce se întâmpla aseară la Dales, s-a dat salam?” Poate şi Ceauşescu, dacă o fi trecut spre Casa Poporului, s-a mirat de câtă lume era acolo... Au venit şi membri ai Ambasadelor Germaniei, Iugoslaviei. Cele mai multe lucrări mi-au fost cumpărate zilele acelea de către membrii Ambasadei Iugoslaviei la Bucureşti. A venit întâi secretara şi a cumpărat două tablouri. N-a durat jumătate de oră şi s-a întors cu încă doi membri ai ambasadei care au mai achiziţionat două lucrări. În două ore, am dat atunci 35 de tablouri... În viaţa mea nu mi se întâmplase aşa ceva... Preţurile însă erau modeste... La sfârşitul expoziţiei, s-a anunţat oficial ambasadorul

A D A S T R A

iugoslav: ”Domnule, vreau să te cunosc...Ai făcut prăpăd...ai <> toată ambasada.” Şi-a ales şi el un tablou, din lucrările care nu încăpuseră în spaţiul expoziţional şi, după ce m-a întrebat cât costă, s-a mirat de suma mică pe care o ceream. Mi-a plătit dublu. A doua zi, la Dales a venit şi maestrul Irimescu. Am fost cu Valentin Ciucă, l-am invitat. Era bătrân, îl dureau picioarele...dar a venit pe la orele 11, aşa cum promisese, după ce refuzase să i se trimită maşină, motivând că merge cu tramvaiul. A fost un profesor şi un om fantastic, nici nu sunt cuvinte ca să-l pot descrie. Dumnezeu să-l odihnească...s-a stins la sfârşitul anului trecut...A venit la Dales, a stat jumătate de oră, a privit lucrările expuse...S-a întors şi ne-a felicitat- de faţă era soţia mea, erau Valentin Ciucă, scriitorul Victor Crăciun, scriitorul Paul Anghel şi se mai aflau acolo secretarul şi delegatul cultural de la Ambasada SUA. Ion Irimescu m-a sărutat şi mi-a spus de faţă cu toţi: „Nu m-ai făcut niciodată de râs. Eşti un geniu.” Apoi s-a adresat celorlalţi: ”Petrescu va fi al doilea Brâncuşi al ţării noastre româneşti”... Sigur că satisfacţia a fost mare... Ana Vîrlan: Între premiile obţinute, care rămâne cel mai drag? Petru Petrescu: La Voroneţ, se făceau importante expoziţii naţionale, de mare valoare artistică şi umană. Am obţinut premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România şi premiul „Voroneţ”. Fiind membru al Academiei Italiene din Napoli (Di Pontzen), am obţinut două premii „Galionul de Aur”, apoi o medalie de aur la Marele Lagăr Majdanek în Polonia, unde m-am bucurat ani de zile, la toate bienalele, de succes. Am fost acolo invitat onorific, deşi nu eram evreu. Am avut întotdeauna sentimentul că trebuie să fac o artă specială, durerea oamenilor s-a simţit în opera mea, am mers mereu alături de dânşii. În familia mea, toţi au fost oameni sensibili, iubitori de aproape şi de artă. Am căutat întotdeauna ca frumosul pe care-l descopăr prin artă să fie justificat, să atingă toate cotele umane. Ana Vîrlan: Sunteţi parte a unor prestigioase organizaţii culturale şi artistice... Petru Petrescu: Sunt titular din 1960 al Uniunii Artiştilor Plastici din România, membru onorific al Academiei din Japonia, membru academician al Academiei Di Pontzen din Italia, distins cu Diploma de Excelenţă în România, în 2004. Chiar înainte de Revoluţia din 1989, am fost propus pentru acordarea titlului de „artist emerit”; probabil a rămas dosarul meu şi al altor doi artişti rătăcit pe undeva... În anul 2005, am fost răsplătit, de asemenea, cu Diploma de Excelenţă, la împlinirea a 50 de ani de activitate iar anul acesta cu Diploma de Excelenţă pentru crearea unor valori de patrimoniu. Ana Vîrlan: Lucrările dumneavoastră oferă alternative cromatice la definirea concretă a lucrurilor, a lumii. Haideţi să încercăm acum câteva definiţii, printr-o extrapolare către lumea cuvântului, a unor coordonate esenţiale ale existenţei. Să definim aşadar: contemporaneitatea... Petru Petrescu: O lume nebună. Ana Vîrlan: Dumnezeu. Petru Petrescu: Fără El, nimic... Ana Vîrlan: Arta... Petru Petrescu: Pionul principal al lumii... Ana Vîrlan: Artistul... Petru Petrescu: Supusul Divinităţii... Ana Vîrlan: Familia... Petru Petrescu: E totul pentru artist...

Prof. Ana vÎrlan

Ana Vîrlan: Tinereţea... Petru Petrescu: Bat-o focul... Ana Vîrlan: Senectutea... Petru Petrescu: Memorii...şi...proiecte încă... Ana Vîrlan: Viaţa... Petru Petrescu: E frumoasă, e nobilă şi începe dincolo de Porţile Raiului. Ana Vîrlan: Moartea... Petru Petrescu: Nu există. (va urma)

XI

Expeditie la munte (Poveste de iarnà in martie)

A D A S T R A

mai 2006

14

17 martie 2006 a fost ziua hotărâtă pentru o plecare la Durău, plecare amânată în mod repetat. Ca să ne facă în ciudă, se manifestă o schimbare bruscă de temperatură şi un soare de primăvară zâmbitor topeşte nemilos şi „văzând cu ochii” zăpada, iar din streşini curge fără încetare apa. Ne gândeam că vom găsi la destinaţie un peisaj deplorabil de sfârşit al unei ierni lungi şi întârziate, cu babe capricioase şi geruri de Bobotează. Ne-am adunat la ora fixată, mai puţin o titulară care a cedat subit pe ultimii metri ai unei curbe, poate ultima din cariera ei de sportivă. Îmbarcaţi într-un Mercedes încăpător, sub bagheta lui „nea’ Nelu”, baciul handbaliştilor pietreni, prezent şi activ la mai toate manifestările celor din această numeroasă familie, am luat „startul”.

Plecăm hotărâţi să învingem munţii, ocolişurile şi pantele, zăpada şi troienele, să ne primenim plămânii cu esenţa brazilor, să descoperim drumul succesului cu busola muncii dar şi a liniştii monahale a bătrânului Ceahlău. Parcurgem drumul fără incidente sau probleme, făcând doar un scurt popas la Pângăraţi pentru aprovizionarea cu unele „susţinătoare de efort” atât de necesare la munte pe vreme de iarnă. De la intersecţia cu Borsecul, după traversarea Bistricioarei, rulăm pe un drum ce aminteşte de asfalt, acum plin de gropi şi hârtoape, cu poduri distruse şi încercări timide de remedieri improvizate din „calicia” în care ne zbatem. Ce păcat pentru o zonă atât de frumoasă dar atât de izolată de indiferenţa oamenilor!

Iată-ne ajunşi la baza pantei ce urcă pieziş spre Hotelul „Cascada”, proprietatea familiei Zabulică, ultima haltă pe care o poate face un turist îndrăgostit de munte, în tentativa de urcuş pe cărările Ceahlăului Sfânt. Deodată, peisajul s-a schimbat şi iarna parcă era acolo dintotdeauna, cu nămeţi uriaşi, cu brazi plini de zăpadă şi cu o ninsoare care cernea sclipitoare din văzduhurile sub neguri ale Ceahlăului. Incredibila imagine a apărut surprinzător, trezindu-ne brusc din letargia în care am căzut cu puţin timp în urmă. Totul părea un splendid peisaj elveţian imortalizat într-o linişte şi o încremenire desăvârşită. Nimeni şi nimic nu ne tulbura bucuria şi nici împrejurimile de vis în care am „aterizat”. Doar noi, cu strigătele noastre de bucurie, cu gesturile de surpriză şi poantele copilăreşti, salutam acest minunat decor. ***

Pe nesimţite, ne-am transbordat în holul primitor şi călduros, unde gazda ne aştepta cu braţele deschise, într-o curăţenie şi o ordine perfectă. După o scurtă recunoaştere a zonei, am plecat să explorăm „axialul”, şi am devenit primii pământeni care au făcut pârtie în nămeţii neprihăniţi şi proaspeţi ce se opuneau cu încăpăţânare mărşăluirii noastre. Am făcut o încălzire de 4 kilometri şi o „mozoleală” cu zăpada proaspătă, botezând câteva novice aflate în prima lor expediţie. În holul de acum cunoscut, ne aştepta ceaiul fierbinte cu lămâie pe care l-am completat cu ghiduşiile şi vorbele noastre de voie bună. Spre seară, când totul era învăluit în întunericul misterios al pădurii şi muntelui, când cine ştie ce spirite ne urmăreau, noi ne instruiam în camera căpitanului, fixându-ne bornele acestei expediţii la munte. Încet dar sigur, ne-am înhămat la un program spartan de pregătire ce a inclus zilnic ascensiune 2 ore, axial 8km tur/retur şi dimineaţa, la prima oră, nelipsita înviorare.

XII

Sâmbătă seara „două ciocolate” din taraful propriu al „Cascadei”, întărite cu câteva cd-uri aduse de noi, au asigurat un binevenit antrenament suplimentar de joc de picioare, bazin, trunchi şi braţe necesar unei apărări mobile şi sigure. Duminică am început ziua la schitul vechilor sihaştri, rugându-ne pentru noi şi cei dragi dar aprinzând şi o lumânare pentru cei veşnic adormiţi din familiile noastre. După ascensiunea premiată cu ceaiul de afine de la cota Fântânele, a urmat programul de odihnă şi apoi am simţit bucuria sporturilor de iarnă pe pantele din staţiune tăcute şi pustii, chiar şi în acea zi de sărbătoare. Oare unde erau turiştii şi cei care ar fi trebuit să se distreze din când în când? Încheiam încă o zi de muncă, bucuroşi că aveam tot ce ne trebuie şi pregătindu-ne pentru o nouă săptămână mult mai grea. Târziu de tot, când şoaptele şi tresăririle nopţii mişunau nestingherite pe la geamurile noastre, adormeam cu toate năzuinţele şi speranţele viitoare la căpătâi. Oare vom reuşi? Din ceea ce ştim noi, dacă doreşti şi munceşti cu tenacitate, respectând frumuseţea şi morala luptei sportive, visele devin realitate.

Prof. Dorina si ovidiu toc (17-23 martie 2006)

Factorii limitativi în activitatea sportivà de performantà (Ii)

Factorii care au determinat apariţia şi evoluţia crizei jocurilor sportive pot fi enumeraţi astfel: arbitrajul- lipsa de profesionalism, interese partizane „motivate”, nesancţionarea greşelilor anterioare; inexistenţa unor politici performante din partea factorilor decizionali- federaţii, colegii centrale şi judeţene şi prezenţa în aceste organisme a unor oameni motivaţi de interese mercantile, lipsiţi de suportul profesional şi organizatoric; jocurile sportive s-au îndepărtat de realitatea socială şi de mediul profesional, au fost programate competiţii şcolare în perioada de vârf a activităţii elevilor, au fost organizate competiţii

2006 mai

14

în oraşe care nu dispun de o bază materială corespunzătoare şi nici de condiţiile sociale necesare pregătirii unor asemenea evenimente; - modul centralizat de pregătire (LPS, CSS) la nivel local a îngustat aria de selecţie şi pregătire; - s-a redus foarte mult activitatea competiţională la nivelul unităţilor şcolare (acest lucru se datorează în principal supraîncărcării programei şcolare, lipsei de stimulente, înţelegerii greşite din partea profesorilor şi a elevilor a democraţiei, dar şi apariţiei unor mijloace alternative la educaţia sportivă);

A D A S T R A

- existenţa în campionat, la toate nivelurile, a unor meciuri „strategice” (trucate); - impactul social scăzut al campionatelor şcolare şi lipsa unor precizări ale MEC privind obligaţiile profesorilor de specialitate, pe linia echipelor reprezentative; - centralizarea excesivă la nivelul MTS şi MEC a organizării şi programării competiţiilor, care lasă foarte puţin loc iniţiativelor locale şi regionale; - existenţa unor criterii neperformante şi a unor politici aleatorii, la nivelul loturilor naţionale; - apariţia şi manifestarea neînţelegerilor dintre antrenori şi conducerile cluburilor/ federaţiilor; `` de stimulente pentru sportivii selecţionaţi în loturi; - lipsa - transformarea ilogică şi incoerentă- cu măsuri de compromis- după 1989, a sportului dintr-un serviciu social într-unul economic; - lipsa de stimulente pentru profesorii care lucrează în performanţă, lipsa materialelor şi a bazelor sportive; - desfiinţarea cercurilor sportive din şcoli şi lipsa de preocupare a profesorilor datorată proastei recompensări materiale/remunerări; - dispariţia fondurilor de competiţii din cadrul LPS-urilor, diminuarea cantonamentelor şi a perioadelor de refacere, slăbirea alimentaţiei; *** Cum se poate face aşadar sport de calitate, cum se poate realiza performanţa, cum poate sportivul progresa? Lipsa materialelor, instalaţiilor, bazelor sportive sunt factori negativi care afectează grav activitatea sportivă şi sănătatea populaţiei. Mulţi copii provin din familii sărace care nu au ce să le dea de mâncare, cu ce să-i îmbrace, cu ce să-i încalţe. Pot ei să le cumpere adidaşi, tenişi? În plus, prin procesul de antrenament, copiii nealimentaţi se pot îmbolnăvi şi atunci, în loc să dezvoltăm, distrugem. Familiile care au bani îşi învaţă copiii comozi. Sfera atracţiilor este foarte mare: internet, discoteci, baruri, biliard, jocuri pe calculator etc. Au apărut tot mai evident pe piaţă drogurile şi pornografia. Fumatul, alcoolul se potrivesc de minune dorinţei tinerilor de a epata. Sunt tot mai multe familii dezorganizate, mulţi părinţi plecaţi în străinătate care lasă copiii de capul lor. Au loc multe certuri în familii, în general din cauza lipsei banilor. Pregătirea pentru viaţă lasă mult de dorit. Educaţia spectatorior este şi ea foarte importantă. Sportul trezeşte în privitori senzaţii extraordinare: incertitudine, emoţii extreme, speranţă deziluzii, bucurie, tristeţe. Trebuie estompat orgoliul spectatorilor şi dorinţa nebunească a acestora ca echipa, sportivul favorit să câştige cu orice preţ, cu orice mijloace (verbale sau fizice). Sportul trebuie să fie o bucurie. Înlăturarea acestor factori limitativi în dezvoltarea jocurilor sportive este necesar să se facă în urma unor analize profunde, astfel încât criza care se manifestă la ora actuală, în special cea de structură, să poată fi depăşită. Sunt necesare măsuri organizatorice, măsuri stimulative dar şi o nouă concepţie privind modul de selecţie, de pregătire şi de desfăşurare a competiţiilor. În toate aspectele prezentate, dominantă este diversificarea ofertei de servicii sportive, profesionalizarea managerilor şi un sistem logic de evaluare a calităţii profesorilor şi a valorii sportivilor.

Prof. Loredana Bulache

XIII

A D A S T R A

PrimÃvara

Pace

Din ce colţ de univers Primăvară, tu apari, Să îmbraci în cânt şi vers Pe cei mici şi pe cei mari?

Într-un colţ al Terrei Se naşte-un băieţel, Într-un alt colţ al planetei, Se stinge-un bătrânel.

Din ce colţ de paradis Ai împrumutat culori Pentru floarea de cais, Pentru multe alte flori?

Într-o ţară din lume Se duce război, Se moare pe rupte De boli şi nevoi.

Primăvară, tu întinzi Punţi de aur înspre cer Şi în braţe ne cuprinzi Să scăpăm de griji şi ger.

Părinţi cu copii, Copii cu părinţi, Fac şiruri spre şcoli Tăcuţi şi cuminţi.

Tudosà mÃdÃlina, clasa a V-a

Pentru pace în lume Duc ruga spre ceruri Pentru copii, pentru mame, Rămâi, pace, de-a pururi.

mai 2006

14 Timp Printre flori, încetinel A ieşit un ghiocel: Firav, alb şi subţirel, Ca un clopoţel. Pâlcul de omăt dispare. Din natura renăscută, Cu flori multe, lucitoare, Primăvara ne încântă. Tudosà mÃdÃlina clasa a V-a A Canarul

Ţineam în sufragerie un canar în colivie galben ca o păpădie. Îmi plăcea să îl alint şi credeam că-i fericit, auzindu-l ciripind. Până când o rândunică, de la tropice venită, s-a gândit să poposească, chiar la mine la fereastră. Nu ştiu ce-or fi povestit, dar canarul, necăjit, de atunci, s-a cam lăsat de cântat şi de jucat. Mă gândesc acum că poate, de puţină libertate i-o fi dor şi lui sărmanul, că tot stă închis cu anul. Şi orice colivie mică, de-o fi ea şi aurită, tot e ca o închisoare, pentru cei făcuţi să zboare. Iorga Sandra - clasa a V-a A

Cautà pacea... Singur eşti, nu ai pe nimeni, te-ai născut şi trăieşti... dar viaţa e un dar cum nici nu crezi, nici nu gândeşti. De pace să ai parte ea e sublimul dar şi nu-ţi fă viaţa ca la carte căci vei trăi-n zadar. Azi tu eşti singur şi te doare dar timpul tău nu e trăit, caută pacea, ea nu moare şi-ncearcă să te faci iubit. Găseşte bucurie pentru al tău suflet şi nu gândi la viitor, căci pentru tine, Cerul se gândeşte: tu speră doar, căci cei ce speră nu adorm, nu mor. Gâdioiu Codrin Clasa a XI-a A

Pace-dorinţa supremă, Pace-visul dintâi, Popoarele lumii te cheamă Eternă pe Terra rămâi. Chiriac George, cl. a XII-a A

SÃ sperÃm Afară-i încă zi şi văd trecând prin faţa mea, abia păşind, abia trăind, bătrâni şi mame şi copii. Şi le citesc în ochi amarul, căci vremea bună a trecut, arată greu chiar şi cântarul: paharul vieţii s-a umplut... Această lume, făr’de pace uitată e în colţul ei, iar noi nu mai avem ce face şi tot sperăm salvarea ei.

Iosub Monica Clasa a IX-a B

Lumina Învierii Acea Lumină care a răsărit atât de proaspătă şi puternică, odată cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, ne-a călăuzit şi ne va călăuzi în eternitate paşii spre mântuire, spre puritatea sufletului. Când în mormânt a rămas umbra albă şi rece a morţii şi peste stânga întunecată s-a ridicat lumină şi căldură, sufletul omului s-a umplut de credinţă şi adevăr, fiecare fiinţă având în propriile mâini cheia de aur a Împărăţiei Cereşti. Astfel, Mielul lui Dumnezeu ne-a dovedit că adevăratele minuni se săvârşesc prin credinţa în cele sfinte şi prin păstrarea sufletului. Chiar dacă în timp omul s-a preamărit pe sine şi a pierdut din darurile Dumnezeirii, la primirea Luminii Sfinte, fiinţa noastră se îmbracă an de an în haina speranţei, a credinţei, a dragostei. Cum Mântuitorul a lăsat dovada clară a existenţei mântuirii şi a vieţii veşnice, aşa şi noi trebuie să lăsăm dovada că Lumina Sfintei Învieri ne marchează viaţa şi ne transformă în aleşi ai drumului adevărat, ai Dumnezeului Adevărat. Hristos a înviat!

XIV

Gâdioi Irina - Clasa a IX-a B

First true love

Regret

every time I look into your eyes I feel something incredible I think of you and realise that you are unbelivable.

Durere surdă simt acum Pentru greşeala ce-am făcut: Pornit-am ieri pe-un drum, Iar astăzi sunt pierdut.

I love you more than everything you are the one I need but also very interesting the way you make me bleed I bleed when you are not around so you can make me happy I wanna scream because I like the sound "you’re mine and I am very lucky…" we have to share one sigle heart half is yours and half is mine means that we will never be apart but if we will give me a sign… I have a soul that needs your eyes I can't wake up I'm hypnotised in your arms I wanna die I swear I will not tell a lie. I swear I will not make you cry. but if I do... I will see you in heaven and there my lies will be forgiven

Nu uit ce tare am greşit, Având atâta necredinţă, Aş vrea să fiu iar liniştit Să simt din nou dorinţă. Inconştient, sfidat-am focul Ţinându-l strâns în palmă, Şi-acum nu-mi găsesc locul Căci flacăra spre ardere mă-ndeamnă. Munteanu Adrian - cl. a XI-a A

Linişte Viaţă fără moarte Moarte fără chin Chin fără durere Asta ne dorim!

GÃtej Flavius cl. A x-a c Her I had a dream of you Dreamed that we wore togheter This relationship will last forever I hope this will come true Something is very strange A feeling I can't change Not that I'll like to try Don't wanna make you cry. I see a shadow of a women seems that my soul has just been stolen I wanna find her so I can live in peace with her and our strog love forever she is the one I wanna hug and kiss made for eachother so we can live toghether.

GÃtej Flavius cl. A x-a c

O clipă vreau din viaţă, O unică secundă de răgaz, Să mă trezesc de dimineaţă Să pot să schimb ziua de azi.

Pace sau război Drum fără sfârşit Linişte deplină Asta ne-am dorit! Soare fără nori Zâmbet neforţat Vreme fără ploi Asta am aşteptat! Linişte şi pace Urlet fără glas Somn fără de voie Asta ne-a rămas! Munteanu Adrian -cl. a XI-a A

2006 mai

14

A D A S T R A

Vino! S-a lăsat amăgitoare noaptea, Cuprinsă de-un întuneric ameţitor. Se joacă şi luna Îmi mângâie chipul, Sperând să-şi alunge singurătatea. E tristă de veacuri, Deşi luminează... Asemenea unui zâmbet, Ea ascunde sute de lacrimi. Visez în tăcere, aştern gânduri şi şoapte Mă simt lăsat în tristeţe, Încerc să respir, dar îmi lipseşte aerul. Fără parfum degeaba-i şi floarea. De ce nu te-apropii? Strânge-mă-n braţe! Arată-mi lumina! Vino, te aştept! gÃitan Dragoş, clasa a V-a A

Pârâul din grÃdinà Îmi aduc aminte că, atunci când eram mai mititică, în spatele grădinii noastre curgea un pârâu cu apă rece. Mergeam cu mama şi stăteam pe malul lui uitându-mă la peştişorii mici şi neastâmpăraţi. Alaltăieri mi s-a făcut dor de pârâul din grădină şi am mers să-l văd. Dar nu mai era aşa cum îl ştiam. Ce se întâmplase oare? Pârâul mi-a înţeles gândul şi mi-a răspuns: -Aici sunt, abia mă vezi din gunoaie! -Ce-i cu tine? Ce ai păţit? l-am întrebat. -Sunt aşa din cauza oamenilor din satul tău, plânse pârâul. Aţi uitat cu toţii de mine, m-aţi transformat în groapă de gunoi. Faceţi curat în casă şi în curte şi aruncaţi totul în casa mea şi pe trupul meu! mă certă usturător pârâul. -Pârâule, dar unde-s peştişorii şi broscuţele, unde-s sălciile de pe malul tău, unde e apa ta curată? -Vai de...apa mea! Peştişorii au murit cu toţii: n-au mai avut apă curată şi aer curat...au fost otrăviţi când oamenii au aruncat nişte butoaie mai la deal, zise suspinând pârâul. -Dar broscuţele? am întrebat... -Au plecat toate, m-au lăsat singur, nu mai am pe nimeni...până şi firicelul cel mic de apă se ascunde încet, încet. Vezi, pe mal aveam sălcii verzi şi pletoase care îşi scăldau ramurile în apa mea...Le-au tăiat pe toate, încât malurile mele cad. Am avut un plop bătrân în vale, dar un fulger l-a lovit şi pe el şi a ars tot. Nici nu mă mai numesc pârâu pentru că nu mai am nimic- nici apă, nici peşti, nici broscuţe, nici sălcii. -Te pot cumva ajuta? l-am întrebat. -Da, cheamă-i pe ceilalţi copii şi curăţaţi-mă! Şi am să te răsplătesc. Mi-e dor de copiii care veneau, de turmele de vite care se adăpau din apa mea, mi-e dor de cerul înstelat care se oglindea în apă la mine. Mi-e dor de mine, a plâns încet, cu ultimele picături de apă curată, pârâul. Apoi s-a ascuns după un munte de cutii, dispărând pentru totdeauna... De ce nu înţelegem noi, oamenii, că „a noastră” este nu numai casa şi curtea...”Ale noastre” sunt şi pârâul, şi pădurea, şi parcul şi satul şi şcoala...Şi, dacă le îngrijim pe acestea, ne îngrijim pe noi.

Mihalache Elena-Raluca - Clasa a V-a Şcoala Grumazeşti

XV

ANI DE LICEU

A D A S T R A

mai 2006

14

15 Septembrie 2002. Curtea LICEULUI CU PROGRAM SPORTIV este cuprinsă de o forfotă uriaşă. Grupuri mai mari sau mai mici de elevi, părinţi şi profesori se pregătesc pentru deschiderea „oficială” a unui nou an şcolar şi îşi împărtăşesc cu nostalgie amintirile evenimentelor la care au fost părtaşi în zilele călduroase ale vacanţei. Dar iată că semnalul pentru deschiderea noului an şcolar se face auzit iar noi, elevii, suntem invitati să ne ocupăm locul rezervat în careu. Am ocupat, împreună cu vechii şi noii colegi spaţiul rezervat claselor a IX-a, mai exact prima latură a careului în formă de ,,U”. Din locul în care mă aflam, priveam cu uimire spre cealaltă latură a careului unde se aflau cei din clasa a XII-a. Mi se păreau nişte uriaşi faţă de noi cei din prima clasă de liceu şi mă gândeam cât de mult va trebui să ne pregătim pentru a avea ,,o alură” sportivă asemănătoare. Dar cel mai mult mă gândeam la cât vom avea de învăţat în următorii patru ani de la profesorii cu care ne vom pregăti teoretic, de la antrenorii cu care ne vom pregăti din punct de vedere sportiv, în general mă gândeam la exigenţele şi pretenţiile unui liceu vocaţional.

Îngrijorarea mea a crescut şi mai mult după ce conducerea liceului şi apoi fiecare diriginte a vorbit despre realizările anului precedent. Am aflat atunci că toţi elevii din clasa a XII-a au terminat cu note mari, ca au „luat” bacalaureatul şi că aproape toţi absolvenţii L.P.S. erau prinşi într-o formă de învăţământ superior. Dar cel mai mult m-au impresionat rezultatele sportive obţinute de mulţi dintre cei prezenţi sau dintre cei care încheiaseră cursurile liceale. Mă întrebam cu emoţie şi oarecare teamă dacă voi reuşi să fac faţă unei asemenea provocări ce implica atât pregătirea teoretică specifică oricărui liceu cât şi performanţa sportivă. După ce am aflat că diriginte la clasa a IX-a A (din care făceam parte) a fost desemnat domnul profesor Ilie Popescu, m-am mai liniştit, deoarece în clasa a VIII-a practicasem atletismul sub îndrumarea lui şi, începând cu clasa a IX-a, intenţionam să continuu cu rezultate mai bune tot...atletismul. Auzisem de la colegii „mai mari” despre exigenţa domnului profesor şi despre rezultatele remarcabile obţinute cu generaţii de sportivi în calitate de profesor antrenor. M-am hotărât atunci, la începutul clasei a IX-a, să lupt pentru a depăşi toate obstacolele iar prin rezultatele pe care le voi obţine la învăţătură şi în plan sportiv să demonstrez că voi reprezenta cu cinste tradiţiile şi exigenţele LPS Piatra Neamt. Pe parcursul clasei a IX-a, am reuşit să ne cunoaştem profesorii care ne predau, colegii de clasă, partenerii de echipă în sportul pe care îl practicam. În ciuda unor mici ,,derapaje”, am reuşit să formăm o clasă unită cu rezultate foarte bune atât la învăţătură, disciplină, cât şi în activitatea competiţională. Meritul cel mai mare în păstrarea echilibrului clasei, a nivelului ridicat la învăţătură, a disciplinei şi a rezultatelor sportive, îi revine domnului profesor Ilie Popescu care a ştiut cum să ne îndrume cu exigenţă dar şi cu prietenie pe parcursul celor patru ani. Desigur că în această perioadă au mai fost şi nemulţumiri din partea domnilor profesori datorate micilor ,,gafe” pe care unii dintre noi le-au făcut sub imboldul vârstei sau din prea mult teribilism. Toate aceste întâmplări mai mult sau mai puţin hazlii, au fost trecute la capitolul ,,amintiri din liceu” de care ne vom aduce aminte când ne vom revedea peste ani. Pentru tot ce am greşit cu ştiinţă sau neştiinţă, din glumă sau nepricepere, vă rugăm să ne iertaţi!

Ştim cu toţii că anii de liceu sunt anii cei mai frumoşi din viaţă. De aceea, acum când ne apropiem de examenul de bacalaureat, ne încearcă sentimente de nostalgie şi regret pentru scurgerea prea grabită şi ireversibilă a timpului. Deşi clasa noastră a fost o clasă ,,mozaic”, cu practicanţi ai mai multor ramuri sportive ca fotbal, volei, atletism, canotaj, gimnastică, am reuşit totuşi să ne împrietenim şi să devenim o clasă unită şi la bine şi la greu. Ne-am ajutat reciproc şi ne-am bucurat împreună de succesele obţinute atât în orele din clasă cât şi pe terenul de sport. Eu aş vrea să dau timpul înapoi şi să retrăiesc acele clipe minunate petrecute în orele de limba şi literatura română când ni se vorbea cu patos despre marii cărturari ai literaturii române şi universale. Aş dori să retrăiesc orele de matematică şi chimie, disciplinele mele preferate la care am obţinut cele mai mari note. Dar cel mai mult îmi vor lipsi orele de antrenament de pe muntele ,,COZLA” şi bucuria premierilor în cele treizeci de concursuri încheiate pe podium. Pentru toate eforturile depuse în cei patru ani de liceu de către întregul colectiv de profesori şi antrenori, vă rugăm să primiţi omagiul şi respectul nostru profound, împreună cu un sincer şi cald ,,VĂ MULŢUMIM!”. Pentru ajutorul dat şi implicarea în organizarea unor activităţi (în special „Balul Bobocilor” ) aducem mulţumiri doamnei profesoare MARIA BLAGA. Nu-i vom uita nici pe cei din serviciul tehnic-administrativ: secretariat-contabilitate, administratori, pedagogi, şoferi, doamnele de serviciu, personalul de la cantină, cărora le mulţumim din suflet pentru tot ce au făcut pentru noi. Personal, aduc un plus de recunoştinţă doamnei profesoare ANA VÎRLAN şi domnului profesor ILIE POPESCU. Cu regretul că timpul a trecut prea repede, şi uneori nu ne-am ridicat la nivelul exigenţelor profesorilor şi antrenorilor, anii petrecuţi la L.P.S ne vor marca tot restul vieţii cu cele mai interesante şi calde amintiri. Dar peste toate cele întâmplate, vor rămâne în mintea şi în sufletul nostru de viitori oameni maturi şi responsabili, calităţile extraordinare ale dascălilor noştri: profesionalismul, dăruirea, înţelegerea, răbdarea, devotamentul, efortul fizic şi intelectual, pentru a ne pregăti să reuşim în viaţă. După terminarea liceului, drumurile noastre se vor contura în funcţie de opţiunile fiecăruia. Dar indiferent unde vom fi, vom păstra în suflet chipul fiecărui dascăl care ne-a îndrumat paşii în cei patru ani de liceu şi promitem ca acolo unde vom trăi şi munci să nu vă dezamăgim.Vom face din efortul dumneavoastră (comun şi individual) un ţel în viaţă, un ţel având la bază principiile olimpismului: MAI REPEDE, MAI INALT, MAI PUTERNIC. La revederile de peste ani vrem să vă putem spune cu mândrie: „V-AM FOST ELEV LA L.P.S.”. Doresc tuturor colegilor succes la bacalaureat şi noroc în viaţă, iar colectivului de cadre didactice ani mulţi cu sănătate şi bucurii.

GAUDEAMUS IGITUR!

XVI

George Aurelian Chiriac clasa a XII-a A

Interviu cu o campioanã olimpicã -Laura BadeaAndrei Adumitroaie: Ce sport aţi practicat mai exact? Vă întreb deoarece ştiu că sunt mulţi oameni dezinformaţi care s-ar putea să nu ştie. Laura Badea: Scrima. Dar în copilărie am mai făcut balet, handbal şi am încercat puţin şi atletismul. Andrei Adumitroaie: Ce v-a determinat să vă apucaţi de sport? Şi de ce aţi ales scrima? Laura Badea: Am fost selecţionată la şcoală de o doamnă profesoară de la C.S.S. nr.1 Bucureşti când eram în clasa a II-a. Eu am mai făcut balet şi handbal, dar sportul care m-a atras a fost SCRIMA. De ce? Pentru că întotdeauna mi-a plăcut întrecerea, mi-a plăcut să am un adversar şi să mă lupt. Cred ca nu am greşit alegând acest sport.

2006 mai

14

Andrei Adumitroaie: Cât de greu a fost să ajungeţi la un nivel de înaltă performanţă? Laura Badea: Foarte greu, dar totul a fost făcut cu pasiune şi dăruire. Ca orice copil, şi eu am facut trăsnăi şi am avut de multe ori tentative de a renunţa la sport, dar în cele din urmă am mers mai departe. Andrei Adumitroaie: Cum vă simţiţi acum, ştiind că aţi participat la patru olimpiade? Laura Badea: Ca orice om normal care ştie că şi-a făcut profesia cu dăruire şi respect. Aş fi vrut să mai particip la încă o ediţie, dar trebuie să ştii şi când să te opreşti şi să reuşeşti să te realizezi şi pe plan personal, familial. Andrei Adumitroaie: Care vă este cea mai dragă medalie dintre toate pe care le-aţi câştigat până acum? Laura Badea: Cea mai dragă îmi este cea cucerită la Jocurile Olimpice de la Barcelona în 1992 (bronz) şi una cucerită în ţară la Cupa României (aur) pe care am câştigat-o la vârsta de 17 ani. Andrei Adumitroaie: Câte medalii aţi câştigat? Laura Badea: În jur de 26 la Campionatele Mondiale, Campionatele Europene, Jocurile Olimpice plus Campionatele Naţionale, concursurile de Cupă Mondială şi Campionatele Universitare. Andrei Adumitroaie: Este grea trecerea de la viaţa sportivă la cea familială? Laura Badea: Pentru mine nu a fost greu, deoarece am avut sprijinul soţului meu încă din 1994 (eram prieteni pe atunci). Totul constă în respect, dăruire, încredere în cel de lângă tine şi în tine personal. Andrei Adumitroaie: În copilărie aţi avut probabil un model în domeniul sportiv. Care este el şi dacă a fost sau este şi un model de viaţă? Laura Badea: Am avut bineînţeles. Primul a fost antrenoarea mea, doamna Vicol Maria, o mare campioană atât pe plan sportiv cât şi personal şi al doilea exemplu a fost Reka Szabo, după părerea mea cea mai bună floretistă a ţării dar care nu a avut şansa de a câştiga la Jocurile Olimpice. Andrei Adumitroaie: V-aţi gândit vreodată să şi antrenaţi? De ce? Laura Badea: Am antrenat în perioada când am fost însărcinată, mai exact în anul 2001. Mi-a făcut o deosebită plăcere, dar profesia de ANTRENOR nu este uşoară. Ea implică o serie de responsabilităţi şi sacrificii familiale. Andrei Adumitroaie: Cum a fost să reprezentaţi România? Ce aţi simţit atunci când v-aţi gândit că o întreagă naţiune vă susţine? Laura Badea: A fost o onoare pentru mine să reprezint România, să urc pe cele mai înalte trepte având tricolorul alături de mine. De fapt, atunci când tu câştigi, câştigă România şi când spui România te gândeşti la cele 22 milioane de români.

A D A S T R A

Andrei Adumitroaie: Cât de greu este să te reapuci de sport? Ce implică această dorinţă? Laura Badea: Nu-i este greu decât celui care nu ştie ce înseamnă viaţa sportivă. Reapucarea de sport implică dorinţa de autodepăşire, de recunoaştere a capacităţilor tale de muncă, a capacităţii tale de a învinge toate obstacolele. Dar nu trebuie să uiţi că eşti om, că se poate să şi pierzi, trebuie să continui mereu şi să ai un ţel în viaţă. <>, spunea Geo Bogza. Andrei Adumitroaie: Ce mesaj aţi dori să transmiteţi tinerilor sportivi doritori de performanţă? Laura Badea: Să fie ei înşişi, să se autodepăşească, să îmbine distracţia (mai moderată) cu antrenamentul şi să devină campioni în sport şi în viaţă.

Andrei Adumitroaie - clasa a XII-a A

MULT SUCCES!

XVII

Lectia de pedagogie …aplicatà Examenele şcolare

A D A S t R A

mai 2006

14

Despre pedagogie se vorbeşte rareori la şcoală, deseori la cercurile pedagogice şi de foarte multe ori înaintea examenelor de definitivat sau de gradul al II-lea. Şi nu se vorbeşte oricum, ci de cele mai multe ori cu teamă, cu teama de a nu putea înţelege, reţine sau explica noţiuni... la prima vedere atât de simple. Încercarea mea timidă are drept scop schimbarea opticii asupra unui domeniu în realitate extrem de facil, tocmai pentru că de fapt, zi de zi, ca oameni ai şcolii, nu facem altceva decât…pedagogie aplicată. Voi încerca în fiecare număr al revistei să aduc în discuţie câte o lucrare de specialitate, prezentând sumar conţinutul şi detaliind unele aspecte care mi-au reţinut atenţia. Încerc să dau culoare literară unei teorii care multora li se pare aridă. *

Am ales pentru acest articol lucrarea Studii de pedagogie generală a domnului Sorin Cristea, profesor universitar doctor la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din anul 2001, după ce a fost inspector general adjunct la Inspectoratul Şcolar Judeţean Bacău în 1990 şi apoi Secretar de Stat la Departamentul Învăţământ Preuniversitar. Lucrarea amintită a apărut la Editura Didactică şi Pedagogică în februarie 2004 şi cuprinde capitole referitoare la reforma învăţământului, proiectarea instruirii, teoria evaluării, proiectarea curriculară a lecţiei, cercetarea pedagogică. Pentru că se apropie perioada evaluărilor finale, m-am oprit asupra capitolului referitor la teoria evaluării şi am selectat câteva aspecte de interes general privind examenele şcolare.

* Examenele şcolare fac parte din categoria formelor de evaluare cu caracter oficial, cu o funcţie de certificare, dar şi de selecţie pedagogică şi socială. Metodologia organizării examenelor a evoluat în timp, în raport cu concepţia promovată de sistemele moderne, de învăţământ. Avem în vedere structura de organizare a sistemului (durata şcolii generale şi obligatorii, numărul profilurilor în învăţământul liceal şi profesional). Acţiunea de evaluare este periodică şi permanentă, deoarece este parte integrantă în structura oricărei acţiuni cu finalitate pedagogică. Ca forme de evaluare organizate în mod special, examenele şcolare concretizează calitatea pedagogică a sistemului de învăţământ. Sistemele moderne de învăţământ acordă prioritate examenelor naţionale de absolvire cu funcţia de certificare, dar şi de selecţie implicită, realizată la trecerea spre o treaptă superioară de învăţământ. Este cazul examenului de bacalaureat. Prelungirea şcolii generale şi obligatorii încurajează tendinţa renunţării la examenul final pentru trecerea de la învăţământul secundar inferior (în cazul nostru, gimnaziul) la învăţământul secundar superior (liceul sau şcoala profesională). Ca soluţie alternativă poate fi adoptată examinarea naţională anuală externă (cu evaluatori din alte şcoli) care permite valorificarea rezultatelor pe parcursul viitorului an şcolar. * Examenul de bacalaureat rămâne miza finală care evaluează calitatea educaţiei oferite pe parcursul întregului învăţământ şcolar. La graniţa dintre secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea, în Legea învăţământului secundar şi superior din 1898, Spiru Haret propunea chiar înlocuirea bacalaureatului (care solicita mai mult memorarea informaţiilor) cu un examen general de absolvire având ca scop prioritar evaluarea maturităţii psiho-intelectuale a elevilor. O inovaţie de acelaşi tip este pregătită în ultimii ani sub genericul bacalaureatului internaţional. Disciplinele propuse ca probe de examinare finală sunt selecţionate, în consecinţă, în raport cu capacităţile şi competenţele necesare unei personalităţi deschise, ceea ce înseamnă o personalitate creatoare, inovatoare, adaptată la condiţiile de schimbare. Modelul de evaluare rezultat include următoarele şase categorii de discipline de examen: 1) limbă şi literatură; 3) o limbă străină; 5) o ştiinţă socioumană; 2) matematică; 4) o ştiinţă exactă; 6) o disciplină opţională. În termeni de formare a personalităţi deschise, sunt avute în vedere capacităţile de: 1) comunicare competentă aplicabilă în diferite sisteme de referinţă; 2) esenţializare în termeni de gândire matematică; 3) receptare şi exprimare competentă a valorilor într-o limbă de circulaţie internaţională; 4) cunoaştere obiectivă prin explicaţie şi experiment; 5) cunoaştere subiectivă prin finalitate şi explicaţie; acţiune şi decizie, ceea ce demonstrează autonomia şi responsabilitatea în sens individual şi social;. 6) Aplicarea modelului bacalaureatului internaţional angajează două categorii de scopuri principale şi complementare: evaluarea tuturor absolvenţilor pe criterii formative unitare care asigură comparativitatea rezultatelor, pe fondul existenţei unui trunchi comun de a) pregătire generală; b) valorificarea rezultatelor la nivelul admiterii în învăţământul superior. Importanţa examenelor finale e dezvăluită în cadrul reformei învăţământului care urmăreşte democratizarea educaţiei prin egalizarea şanselor de reuşită într-o şcoală de calitate. Democratizarea nu presupune numai accesul la un învăţământ general şi obligatoriu până la 16 ani, ci şi egalizarea şanselor de reuşită şcolară într-o treaptă superioară. În acest context, trebuie interpretate următoarele aspecte: 1. considerarea ca examene naţionale (cu probe unice la nivel naţional şi cu examinatori din alte unităţi şcolare) a testării naţionale şi a examenului de bacalaureat; 2. introducerea de testări naţionale pe eşantioane reprezentative sau pe întreaga populaţie şcolară, la sfârşitul învăţământului primar, pentru a cunoaşte stadiul de pregătire a elevilor la sfârşitul acestei trepte de învăţământ; 3. examinarea oportunităţilor de introducere a testării naţionale la nivelul fiecărui ciclu de învăţământ: clasa a II-a, a VI-a, a X-a. Această evaluare trebuie să fie globală, ceea ce înseamnă că: - nu exclude nici un elev de la o verificare obiectivă a rezultatelor; - este organizată conform unor probe docimologice a căror proiectare este validată ştiinţific la scara întregului sistem de învăţământ; - asigură ierarhizarea şi selectarea elevilor, în raport cu un set de criterii unitare, valabile la scara întregului sistem de învăţământ. De asemenea, evaluarea trebuie să fie pozitivă, aceasta însemnând că: • nu exclude nici un elev de la o verificare finală, oferind fiecăruia şansa afirmării într-o competiţie reală cu toţi ceilalţi; • elimină stările afective negative (tipice unei competiţii bazate pe eliminarea imediată a unor candidaţi) – ceea ce se întâmplă în cazul examenelor de admitere.

XVIII

Prof. Anca Baroi

Cronicà de… “bac” Nu ştiu cine ar mai putea râde după gustul amar lăsat în suflet de sentimentul zădărniciei… Da, acest sentiment ne încearcă pe noi, dascălii, atunci când constatăm cu stupoare până unde pot merge “interpretările” pline de originalitate cocoşată ale unora dintre discipolii noştri. Poate veţi spune că e un act de tortură intelectuală încercarea de a-i supune pe cei care greşesc unei analize ulterioare greşelii lor…E justificată părerea dumneavoastră, dar numai în măsura în care mai există conştiinţa lucrului ratat şi încercarea unei autoanalize. Se “îndreaptă” către timpul trecut examenele. Se duc probele, una după alta, dar rămân an de an...acele greşeli, numite sec „perle”, a căror...opacitate ne doare şi ne lasă fără grai. Într-una din sesiunile trecute ale examenului de bacalaureat, scrisoarea amicală (de dragoste, după unii)… cu valoare de 10 puncte din 100….a reuşit să atingă, prin autorii ei (de ocazie, ori nu) extremele… Mi-am adus aminte astfel de scrisorile pe care Eminescu i le trimitea, plin de tristete, din searbăda capitală… Veronicăi…dar şi de răvaşele mai mult decât şchiopătânde ale lui Rică Venturiano (O noapte furtunoasă) ori Ghiţă Topor (Baltagul) … Mi-am adus aminte, am oftat şi...am rămas mută.

2006 mai

14

Subiectul al II-lea: Te numeşti Cristian/Cristiana Manolescu şi locuieşti în Tecuci. Redactează, pe o pagină distinctă a foii de examen, o scrisoare de 15-20 de rânduri, adresată prietenei tale, Alina, în care să descrii imaginea unui parc, în amurg. În scrisoare, vei integra (indiferent de ordine şi de forma lor în context) următoarele cuvinte: lac, statui, lebede, stropi, alb, culori. Data redactării scrisorii este 28.06.2004. Notă! Este obligatorie respectarea numelor şi a datei. Nota 10…

A D A S T R A

Fără notă…(greşelile sunt autentice) TECUCI 28.06.2004 Dragă Alina.

Tecuci, 28.06.2004 Iubito, Stau singur. De când ai plecat, Tecuciul ăsta blestemat nu mai are nimic să-mi ofere. Greutăţile m-au împins să te las să pleci dar acum regret enorm. Alina, nu mai suport singurătatea! Până şi parcul atât de drag nouă, nu mai are acel ceva care-l făcea ca nici un altul. Îţi mai aminteşti lacul? A secat inexplicabil şi acum privesc o mare de trestii triste. Îţi scriu chiar de la debarcader dar trebuie să mă grăbesc căci am parte azi de un amurg plumburiu ca sufletul meu. Cred că va ploua. Nu mai este lacul, nu mai sunt nici lebedele. Au plecat odată cu tine, numai eu n-am avut aripi. Copacii nu mai sunt nici ei aceiaşi, au devenit neprietenoşi. Cărările toate mă conduc spre aceeaşi stradă unde mă ciocnesc de fiecare dată de un miros cumplit. Statuile, înşiruirea paralelă a celor mai reprezentative figuri ale culturii române, profanate. Privesc uimit stopii de cerneală albastră de pe ochelarii lui Kogălniceanu…pe Eminescu l-au mutilat de tot. Chipul lui Alecsandri a rămas tot alb dar, din păcate, nu pe soclu - zace într-o baltă. Parcul şi-a pierdut culorile, viaţa lui Cristian Manolescu şi-a pierdut culorile. Întoarce-te, Alina! Cu dragoste, Cristi

Cu greu âţi scriu aceste rânduri; căci mă apasă grele gânduri; de tineacum âmi amintesc; şi-n ochi aş vrea să te privesc; pe malul lacului curat; să te iubesc nencetat; statuile martor să-mi fie; la necaz şi bucurie. Aş vrea să fii lângă mine-acum; să ne plimbăm prin parc împreună; prin deansa pastă de culori; ce ne-a unit; de-atatea ori. Sper că de curând voi putea veni pe la tine; să ne plimbăm ne contenit; prin stropii de ploaie ce ne-a unit; ca două lebede ce vor. ca tot pământu să fie-a lor. Şi vreau să le spun tuturor. că te iubesc. până am să mor. Pe-o foaie albă vreau. să-mi scrii: că mă iubeşti! şi-ai să revii. Şi-n. braţe. să mă ţii. Eu âţi doresc doar bucurii. Şi-acum. la încheiere. un.pupic. şi La revedere. Cu multă dragoste. al tău. Cristian. Manolescu.

a consemnat prof. ana vÎrlan

Codul comportÃrii profesorului - 10 reguli de bazà (I) Motto: Atunci când îndreptându-i pe cei mai mici ca tine pe calea educaţiei, începi să-ţi dai seama de propriile tale lipsuri şi cauţi să le îndrepţi, deci când începi să-ţi desăvârşeşti propria ta educaţie prin cei pe care-i educi, atunci ai devenit cu adevărat educator. 1. Nu se conduce elevul/clasa prin înfricoşare. Fără teroare! Nu se conduce elevul/clasa nici prin îngăduinţă exagerată. Fără laxism! 2. O greşeală nepedepsită- la început prin mustrare- va fi aproape sigur repetată şi astfel va prinde rădăcini. Pedeapsa să fie însă bine chibzuită şi întotdeauna să lase o portiţă de îndreptare, o „supapă” psihologică, pentru evitarea disperării şi a actelor necugetate pe care acestea le aduc. Nu închide ochii în faţa greşelii! 3. Uneori este bună o glumă (nevinovată, evident), pentru micşorarea tensiunii obositoare provocate de concentrare şi de efortul intelectual, dar numai când se simte utilitatea ei şi când „atmosfera” clasei o permite. Altfel, fiecare glumă se plăteşte mult prea mult faţă de micul ei folos şi platnicul este întotdeauna profesorul. Nu fă din clasă temniţă dar nici circ! 4. Bunăvoinţa faţă de copil să-ţi fie lege, dar aceasta nu înseamnă să te baţi pe umăr cu el. Păstrează distanţa! Păstrează distanţa, pentru că numai ea îi impune copilului o inhibare a pornirilor de depreciere a autorităţii tale şi numai ea îţi permite să ai spaţiul psihologic necesar pentru calcularea corectă a recompensei sau sancţiunii, după caz. 5. Nu bate! Nu lovi fizic pentru că nu poţi calcula nici efectele fizice nici efectele psihice. Bătaia inhibă pe moment anumite comportamente negative dar înrăieşte şi, prin repetare, îl obişnuieşte pe copil cu ce este mai rău ca pedeapsă, astfel că educatorul rămâne dezarmat. Lasă-i pe părinţi să hotărască în acest domeniu! 6. Pe copil îl doare mai tare ruşinea decât bătaia fizică sau bătaia psihică (ameninţarea). Pedalează pe sentimentul ruşinii! Puţini sunt cei care nu reacţionează. De obicei, ei se exclud din societatea clasei. (va urma)

selecţie, Prof. Adriana Caba

Revista AD ASTRA este publicaţie înregistrată la Biblioteca Naţională a RomânieiCentrul Naţional de Numerotare Standardizată Ad Astra /Piatra Neamţ

ISSN 1841 – 673X “Document M”- 2006 -publicaţia respectă Legea nr. 111/1995 şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise

Coperta (I, IV)- Petru Petrescu -toate drepturile rezervate-

XIX

Înviere A fost întâi o picătură, Apoi un firicel, apoi un râu, Un răsărit de soare, o rază de lumină, Şi totul a-nceput să pară viu. Când Domnu-a dat un singur semn, Ca viaţa să răsară din pământ, Natura s-a trezit din lungu-i somn, Ca un copil bălai cu pletele în vânt.

În poieniţă razele-şi fac loc, Printre gingaşe flori şi crudă iarbă, Iar rândunelele se-ntorc La cuiburile părăsite ieri în grabă. Ciobani cu turme de mioare, Cu câini şi mieluşei zglobii, Doinind din fluiere, pornesc agale, S-ajungă-n sate-nainte de chindii.

Pe dealuri, plugu-ntoarce brazda, Pământul reavăn se roagă după-apus, Iar sufletul în noi se primeneşte, În aşteptarea Învierii lui Iisus. George Aurelian Chiriac cl. a XII-a A

COORDONATOR:

PROF. ANA VÎRLAN

CORP REDACŢIONAL : PROFESORI: MARIA blaga, maria BOTEZ, Vasile filimon, ilie popescu ELEVI: CÃRBUNARIU MIRCEA, IOSUB MARIA-MONICA, isac alina, moisei andra (CL. A IX-A B), marius mihÃilà (cl. A x-a a), gÃluşcà alexandru, gÃtej flavius, nicolau toma, popa ioan-tudor (cl. A x-a c), diaconu marian, gÂdioiu codrin (cl. A xi-a a), pantÎru ionut, podariu Ramona (cl. A xi-a B), adumitroaie andrei, miron alexandru, SAVA CODRIN (cl. A xIi-a a), asandei Diana, cobuz cosmin, ilisei ovidiu (cl. A xiI-a b), EDITARE:”document m” ADRESA REDACTIEI: str. Obor nr. 2, piatra neamt, tel. 233.605 Email: [email protected] sau [email protected] Pret: 3,00 ron (30.000 lei)

ISSN 1841 – 673X