Abordarea Psihanalitica Si Cea Fenomenologica.rtf

Marin F. Georgeta – Iulia Psihologie Anul II idd 2011/2012 Psihologia Personalitatii Abordarea psihanalitica si cea fenomenologica Freud versus Rogers

Freud a definit instinctul ca fiind o reprezentare mentală a unui stimul de origine internă, organică. Instinctele sunt elementele de bază ale personalităţii, forţele motrice care conduc comportamentul şi îi determină direcţia. Instinctele sunt o formă de energie fiziologică transformată – care leagă nevoile corpului de dorinţele mentale. Instinctul nu este o stare a organismului, ci mai degrabă este nevoia corporală (organică) transformată în stare mentală, este dorinţa Teoria lui Freud poate fi considerată “homeostatică” deoarece ea sugerează că noi suntem motivaţi în a păstra starea de echilibru fiziologic, sau balanţa, de a păstra corpul liber de tensiuni Freud a grupat instinctele în două categorii: instinctele vieţii (de supravieţuire: “Eros”) şi instinctele morţii (“Thanatos”). Primele servesc scopul supravieţuirii individului şi speciei prin căutarea satisfacerii nevoilor de hrană, aer, apă şi sexuale. Ele sunt orientate în acelaşi timp spre creştere şi dezvoltare. Energia psihică, manifestată prin instinctele vieţii, este libidoul. Acesta poate fi ataşat sau investit în obiecte, concept numit de Freud – catexie. Spre exemplu, dacă îţi place colegul(a) de cameră, Freud ar spune că libidoul tău este catectat spre el sau ea. Cel mai important instinct de supravieţuire, în concepţia lui Freud, este pulsiunea sexuală, pe care o defineşte în termeni generali. El nu se referă doar la erotism, ci include aproape toate comportamentele şi gândurile de plăcere, îşi descrie viziunea ca lărgind, extinzând conceptul de sexualitate. In opoziţie cu instinctele vieţii Freud a pus instinctele de distrugere sau instinctele morţii. O componentă a instinctelor morţii este agresivitatea, dorinţa de moarte îndreptată către sine sau alte persoane şi lucruri. Agresivitate ne îndeamnă să distrugem, să cucerim, să ucidem. Freud a ajuns la concluzia că agresivitatea implică o anumită latură sexuală a naturii umane. Freud a dezvoltat ideea de instincte ale morţii mai târziu, atunci când interesul lui pentru acest lucru devinise personal. Problemele sale fiziologice şi psihologice, cât şi

cancerul, s-au agravat, a fost martor la măcelul din Primul Război Mondial, iar una din fiicele sale a murit la vârsta de 26 de ani, lăsând în urmă doi copii. Toate aceste evenimente l-au afectat şi rezultatul lor a fost acela că moartea şi agresivitatea au devenit teme majore ale teoriei sale. Conceptul de instincte ale morţii s-a bucurat de o acceptare limitata, chiar şi în rândul discipolilor devotaţi ai lui Freud. In rezumat: toată energia psihică de care personalitatea are nevoie, este direct derivată din instincte; acestea asigură energia, motivaţia şi direcţia pentru toate laturile personalităţii. S.Freud considera că personalitatea cuprinde trei subsisteme majore: inconştientul, preconştientul şi conştientul sau mai târziu sinele – partea biologica a personalităţii; eul – partea psihologica a personalităţii; supraeul – partea morala a personalităţii, contribuţia societăţii în formarea personalităţii. Inconştientul este nivelul cel mai profund al psihismului uman. El este sediul dorinţelor şi actelor refulate (reprimate), al instinctelor sexuale, al agresivităţii şi al nevoilor primare. Preconştientul conţine toate gândurile, informaţiile, deprinderile care nu sunt în prezent conştiente, dar care pot fi actualizate uşor în conştiinţă. Acest nivel al psihismului acţionează ca un fel de „filtru” care permite accesul în conştiinţă doar acelor impulsuri şi tendinţe care sunt acceptabile pentru ea. Conştientul este partea de la suprafaţă a aparatului psihic, iar conţinutul lui este reprezentat de un flux continuu de percepţii, sentimente, informaţii. Funcţia lui principală este de a răspunde cerinţelor realităţii, de a evita pericolul şi de a menţine un comportament acceptabil din punct de vedere social. SINELE (id-ul). Pentru Freud, originea personalităţii este Sinele, cel mai vechi dintre cele trei sisteme. Sinele cuprinde tot ceea ce este dat omului la naştere. Se supune principiului plăcerii, ce vizează obţinerea rapidă a trăirilor plăcute, urmărindu-se astfel reducerea disconfortului, durerii şi tensiunii. Sinele îşi satisface pulsiunile prin procese primare, care constau într-un flux continuu de evenimente, care cer o satisfacere imediata şi directă. Sinele este un rezervor al instinctelor, forţe înnăscute, cu trăsături atât fizice (organice), cât şi psihice (dorinţele). Freud considera cele trei componente ale personalităţii ca fiind rezultatul libido-ului definit ca “dorinţă fizică”, “tendinţă erotică”, “dorinţă sexuală”, “motiv al vieţii sexuale”. EUL (ego-ul). Se dezvoltă din Sine, însă, spre deosebire de acesta, Eul se supune principiului realităţii, care vizează satisfacerea nevoilor Sinelui într-un mod care susţine autoconservarea. Fiinţele echipate doar cu Sine ar avea dificultăţi în supravieţuire.. Eul

funcţionează la un nivel mintal mai înalt decât Sinele, folosindu-se de procese intelectuale. Acestea implică operaţii intelectuale precum: gândirea, evaluarea, planificarea, luarea deciziilor. Eul menţine legătura cu realitatea şi cu conştiinţa, dar nu este în totalitate conştient. Eul este mai degrabă o “armă” a Sinelui decât o entitate independentă. Atunci când vorbea despre relaţia dintre Sine şi Eu, lui Freud îi plăcea să folosească metafora “calului şi a călăreţului”: energia calului (Sinele) trebuie controlată de călăreţul lui (Eul). La acţiunea nevoilor imperioase ale Sinelui, Eul răspunde uneori printr-o stare de anxietate, definită ca o stare neplăcută de disconfort emoţional. Eul urmăreşte micşorarea acestor stări de anxietate şi menţinerea controlului Sinelui prin mecanisme de apărare. Mecanismele de apărare protejează personalitatea, ţinând în frâu ideile inacceptabile care tind să ajungă la nivelul conştiinţei. In opinia lui Freud, aceste mecanisme de apărare intervin mai ales în nevroză (o formă de anxietate datorată unui supracontrol al instinctelor). SUPRAEUL (superego-ul). Este rezultatul unei interiorizări a normelor şi standardelor impuse de societate. Acţionează în conformitate cu principiul moralităţii. Ca şi Eul, se dezvoltă din energia Sinelui. Supraeul colaborează la realizarea controlului asupra impulsurilor Sinelui, prin direcţionarea energiei spre inhibarea instinctelor sexuale şi agresive. Conţinutul fiecărui Supraeu este specific fiecărei persoane şi rezultă din introspecţie, un proces prin care personalitatea se conformează normelor şi standardelor impuse de părinţi sau de alte persoane (preoţi, profesori), încercându-se o identificare cu aceştia. în cadrul personalităţii, Supraeul poate fi o forţă relativ independentă şi dominatoare. Poate acţiona împotriva Sinelui şi Eu-lui, conformând excesiv personalitatea la normele sociale. Rezultatul este reprezentat de tipurile de comportament anxios precum şi de tendinţa de perfecţiune totală în absolut tot ceea ce facem. Freud vede personalitatea ca un câmp de luptă interior, unde luptătorii sunt Sinele, Eul şi Supraeul. Aceste structuri duc o luptă permanentă pentru dominarea personalităţii. Rezultatul este capturarea energiei unuia dintre cele trei sisteme de către celelalte două. Câştigătorul poate folosi această energie pentru scopurile proprii. Poate exista şi un final temporar: alianţa a două dintre cele trei sisteme. Comparaţia celor trei sisteme ale personalităţii, identificate de Freud se poate de schematizat astfel: Freud consideră că aceste trei instanţe care determină personalitatea unui individ se află într-un permanent conflict: Sinele încearcă să obţină satisfacerea impulsurilor, în timp ce Supraeul stabileşte uneori standarde morale foarte înalte şi greu de atins. Eul este cel care trebuie să asigure echilibrul între cele trei tipuri de exigenţe care îi sunt impuse: de către Sine, de către Supraeu şi de către realitate. Pentru a se proteja împotriva presiunilor exercitate de

Sine şi de Supraeu, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare: refularea, negarea, proiecţia, raţionalizarea, sublimarea. Freud a presupus existenţa a cinci stadii secvenţiale ale dezvoltării personalităţii. Patru dintre acestea sunt asociate cu zonele erogene, suprafeţele sensibile ale corpului de la care pot fi obţinute satisfacţii instinctuale. In ordinea apariţiei lor, ca zone focale, acestea sunt: gura, anusul, penisul, clitorisul, vaginul. Freud a presupus clitorisul a fi un penis în miniatură, deoarece ambele structuri sunt organe sexuale externe, care devin erecte în timpul stimulării sexuale. Freud considera “sexul” (sexualitatea) a cuprinde orice sentiment plăcut asociat cu stimularea zonelor erogene, chiar dacă sau nu stimularea implică gura, anusul, penisul, clitorisul, vaginul. Libidoul a fost folosit ca un termen substituent pentru satisfacţiile şi dorinţa sexuală; care sunt de asemenea reflectări ale lui Eros, instinctul spre viaţă. Un exemplu de satisfacere ale libidoului în special de eliberare a tensiunii asociată cu defecaţia. Fiind dat acest punct de vedere asupra sexualităţii este uşor să vedem de ce Freud s-a referit la stadiile de dezvoltare ca “psihosexuale”, folosind termenul de sex în cel mai larg sens, deoarece câteva stadii implică organe, de obicei, privite ca “sexuale” si alt; organe cu un sens mai puţin sexual. Declaraţia lui Freud: „copilul este tatăl adultului” reprezintă credinţa sa fermă că personalitatea de bază a fiecărei persoane este stabilită la vârsta de cinci ani. Această idee este înrădăcinată în noţiunea lui Freud de determinism, care lasă puţin spaţiu libertăţii personale. Stadiul oral. Faza I. în timpul stadiului oral sau narcisistic (centrat pe sine), care începe la naştere, activitatea psihică a organismului se focalizează asupra nevoilor gurii şi tubului digestiv, inclusiv limba şi buzele. “Narcis”, figură mitologică greacă care şi-a zărit imaginea într-o apă şi s-a îndrăgostit de el însuşi; ţelul lui Eros de ocrotire de sine este determinat de producerea de energie, posibilă prin hrana primită în gură. Independent de hrană, mişcările de supt ale unui copii, deasemenea, îl aprovizionează cu plăcere. “Sugerea degetului mare” arată că plăcerea câştigată de la sân sau sticlă este bazată nu doar pe gratificarea foamei dar şi a stimulării membranei mucoasei orale erogene; astfel sugarul îşi va înlătura dezamăgit degetul mare, de vreme ce nu produce lapte. Importanţa stadiilor în înţelegerea personalităţii adulte se manifestă în conceptul freudian de “fixaţie”.Slăbirea dezvoltării într-un stadiu particular datorită faptului că satisfacţiile potrivite stadiului sunt frustrate, duce la investiţia de energie a libidoului în acest stadiu. Când sub stres persoana, care are fixaţie denotă regresie, are loc o retragere a sentimentelor, comportamentului şi a gândurilor – caracteristică stadiului de fixaţie timpurie

(soldatul sub foc strigă “MAMA”). Freud s-a referit la două tipuri de personalitate, în relaţie cu fixaţia în stadiul oral. Tipul de personalitate oral – perceptivă este derivat din plăcerile copilăriei de a primi mâncarea în gură. Persoanele cu această trăsătură stabilesc interrelaţii caracterizate prin dependenţă faţă de alţii, sunt psihologic, creduli, naivi, sugestibili. Este ca şi cum ei ar fi dispuşi “să înghită” orice. Ei sunt de asemenea interesaţi să primească informaţii şi cunoştinţe şi să strângă bunuri materiale. Persoanele cărora le plac foarte mult bomboanele, dulciurile, fumatul, sexul oral, cei obezi, sunt deseori identificaţi în literatura psihanalitică ca oral receptivi. Tipul oral-agresiv, este derivat tot din plăcerile copilăriei asociate gurii, mâncării şi mâncatului, dar mult mai tăios şi cu mai multă folosire a dinţilor. Persoanele de acest tip preferă bomboanele tari şi pipele în locul ţigărilor. Ei sunt agresivi în interrelaţiile lor, ca şi cum ar muşca “mâinile care îi hrănesc”. Modul lor de a vorbi este sarcastic şi argumentativ. Stadiul anal. Faza a II. în timpul stadiului anal (2-3 ani) gratificarea sexuală apare când defecaţia eliberează tensiunea unui intestin plin şi simultan stimulează anusul. Există mulţi oameni care toată viaţa lor au un sentiment voluptuos, privind defecaţia şi descriu acest lucru ca fiind departe de a fi neînsemnat. Un aspect important al stadiului anal este antrenamentul la toaletă (educaţia pentru igienă personală), care îi implică pe copii şi părinţii în probleme de interacţiune socială şi conflict. Din punct de vedere al părinţilor este controlul social: „copilul meu ar trebui să meargă la toaletă ?! Punctul de vedere al copilului pe de altă parte este de unul de putere: ar trebui să fac ce vreau eu”. Diferenţele individuale sunt arătate în modul în care părinţii şi copiii răspund la aceste întrebări. Unii părinţi sunt rigizi şi pretenţioşi aşteptând ca „copilul lor să meargă chiar acuma la toaletă”. Aceste interacţiuni pot conduce la o luptă a dorinţelor când copilul experimentează conflictul şi presiunile sociale pentru a „evolua” în faţa mamei şi tatălui. Astfel de experienţe pot conduce la situaţii viitoare, de răzvrătire asupra altor figuri autoritare din societate. Pe de altă parte unii părinţi sunt permisivi în acceptarea preferinţelor şi programului copilului lor raţionând favorabil la nevoile personale ale copilului: „poţi să stai cât vrei”, „suntem atât de mândri”. Astfel de reacţii pot creste pozitiv stima de sine. Fixaţia în stadiul anal poate produce tipul personalităţii anal-retentive, caracterizat prin amânarea satisfacţiilor anale până la ultimul moment posibil; indivizii aparţinând acestui tip de personalitate sunt foarte chibzuiţi. Altă caracteristică legată de această orientare include încăpăţânarea. în contrast, tipul anal – expulsiv reacţionează împotriva încercărilor celorlalţi de a-i limita, făcând ceea ce vor ei, datorită faptului că în copilărie au defecat când şi unde au

vrut. Caracteristicile acestor oameni includ dezordine, stilul lor de viaţă adultă este murdar şi neglijent, ei pot arăta distrugere agresivă şi izbucniri emoţionale. Stadiul falie. Faza III. În stadiul falie (4-5 ani) satisfacţia este primar câştigată prin stimularea penisului sau clitorisului (masturbare). Stadiul falie este esenţial pentru ideile teoretice ale lui Freud din câteva motive: 1)

este unul din stadiile infantile ale dezvoltării psihosexuale.

2) acum apar complexele legate de neliniştea castrării şi invidiei că vreau să o iubesc pe mama aşa cum face el, ar putea să mi-1 taie. Pe de alta parte fetele manifestă un sentiment de inferioritate datorită faptului că nu posedă organ masculin, şi dorinţa de compensaţie că într-o zi vor obţine unul al lor. Ele îşi blamează mamele pentru lipsa lor de penis: „până la urmă nu are nici ea unul… trebuie să găsesc o cale să am unul”. Băieţii reacţionează la ameninţarea imaginară a castrării prin acceptarea statutului dominant şi de putere a tatălui. Ei se identifică cu tatăl devenind „ca tata” de dragul siguranţei. Asemenea animalelor, băiatul gândeşte că dacă va deveni asemenea tatălui său, el va adopta caracteristicile masculine care sunt aparent plăcute mamei, astfel superegoul este format ca un cod moral interior bazat pe translaţia tatălui la tabuurile, relele şi drepturile societăţii. Formarea superegoului este pasul final în rezolvarea complexului Oedip. Eşecul în identificarea potrivită şi, astfel, eşecul în rezolvarea complexului Oedip are implicaţii importante pentru personalitatea adultă, masculină. Masculul – ca fixaţie în stadiul falie poate deveni un Don Juan ca adult, dedicându-şi viaţa promiscuităţii sexuale în căutarea gratificării sexuale, negate lui ca şi copil. Alternativ, el poate rata asumarea caracteristicilor masculine datorate slabei identificări cu tatăl. Rezultatul poate fi orientarea feminină şi o posibilă atracţie pentru bărbaţi. Dacă sentimentele libidoului sunt spre mamă, primul obiect al plăcerii falice a copilăriei, nu sunt eliminate în totalitate ele vor rămâne adânc îngropate în inconştient fapt realizat prin mecanismele de apărare ale egoului, care operează automat şi inconştient. Perioada de latenţă. Faza IV. Se caracterizează prin absenţa zonelor erogene dominante. Latenţa este o perioadă liniştită între vârstele de 6 şi 12 ani în timpul căreia copiii îşi lasă atracţia deoparte pentru părinţi şi devin dezinteresaţi din punct de vedere sexual. Instinctele libidoului, căutând expresie în continuare sunt reduse în intensitate sau mai adânc îngropate în inconştient prin reprimare. Ele sunt transformate prin sublimare – un proces care reorientează ţelurile instinctuale în direcţii noi, care sunt mai acceptabile din punct de vedere cultural şi personal.

Stadiul genital. Faza V. Stadiul final al dezvoltării lui Freud, stadiul dragostei sexuale mature incluzând sentimentele de afecţiune şi dorinţă îndreptate spre altă persoană; începe la pubertate şi diferă de primele trei (pregenitale). Diferenţele se învârtesc în jurul procesului prin care un obiect evocă o nevoie (catharsis – obţinerea unei purificări, o purgaţie care să descarce afectele patogene), acestea reprezentând investiri sau ataşări ale energiei libidoului persoanei fie pentru obiecte reale în lumea externă, fie pentru imagini fanteziste într-o lume interioară. “Eliberările” pregenitale sunt caracterizate de centrarea în sine a plăceri, în contrast plăcerile genitale sunt îndreptate mai altruist spre altceva decât şinele cuiva. Aceste energii externe sunt reprezentate de două ideale psihoanalitice ale funcţionalităţii persoanei normale mature: a iubi şi a munci; satisfacerea cu succes a acestei ţinte contribuie la îndeplinirea felurilor instinctuale ale lui Eros. Persoanele incapabile de ataşamente psihologice vor manifesta în acest stadiu anormalităţi în ceea ce priveşte desfăşurarea personalităţii. În ceea ce priveşte imaginea lui Freud despre natura umană ne-o prezintă sub un aspect cam sumbru. Chiar din contră, el sugerează că în fiecare persoană există o celulă întunecată în care se duce o bătălie continuă. Condamnaţi la anxietate, la opunerea faţă de cel puţin câteva impulsuri care ne conduc, noi experimentăm tensiune şi conflict. Ne apărăm la nesfârşit de forţele Sinelui care rămân mereu dispuse să ne streseze. Totuşi Freud recunoaşte o universalitate în natura umană, în care toţi trecem prin stadiile dezvoltării psihosexuale şi care sunt motivate de aceleaşi forţe ale Sinelui, asigurând unicitatea personalităţii. Eul şi Supraeul au aceleaşi funcţii pentru fiecare persoană dar conţinutul lor variază de la o persoană la alta, deoarece ele sunt formate prin intermediul experienţei personale în problema liberul arbitru versus determinism, Freud oferă o viziune deterministă. Practic tot ce facem, gândim, visăm este predeterminat de instinctele vieţii şi morţii, forţele inaccesibile şi invizibile din noi. Personalitatea este determinată de interacţiunile care apar înainte de 5 ani, într-un timp când controlul nostru era limitat. Imaginea lui Freud despre natura umană pictată în această nuanţă rece reflectă viziunea sa personală despre umanitate care se întunecă cu vârsta şi cu pierderea treptată a sănătăţii Teoria personalităţii elaborată Cari Rogers, în 1959, a constituit una dintre primele provocări

reale

la

adresa

abordărilor

psihanalitice

ale

personalităţii.

Rogers

consideră că aceste viziuni asupra personalităţii sunt foarte limitate, prezentând idei foarte înguste în legătură cu potenţialul uman. Pentru teoreticianul psihanalist, o personalitate sănătoasă este, pur şi simplu, una care a reuşit să reducă tensiunile dintre părţile sale distincte, până la un nivel pe care îl poate stăpâni.

Rogers consideră că există o parte mai bună a personalităţii umane, care se manifestă prin năzuinţa continuă spre creştere şi dezvoltare, în care oamenii sunt angajaţii în permanenţă (dacă nu sunt tulburaţi sau sub tensiune). El susţine că fiinţele umane au o necesitate fundamentală de a-şi dezvolta potenţialul cât mai mult posibil şi, din activitatea sa clinică, deduce că probleme nevrotice sau psihotice se dezvoltă atunci când acest aspect al personalităţii unei fiinţe umane este în mod consecvent reprimat. Rogers se referă la acest lucru folosind termenul nevoie de auto actualizare ~necesitatea de actualizare sau de realizare a potenţialului propriu. Deoarece această necesitate este atât de importantă, Rogers susţine că evaluăm, prin prisma ei, toate experienţele noastre de viaţă. Experienţele care ne încurajează dezvoltarea sunt cele pe care le percepem ca pozitive sau utile, pe când pe cele care ne inhibă sau ne suprimă autoactualizarea le percepem ca negative sau neplăcute. Deoarece fiecare individ are capacităţii şi tendinţe diferite, fiecare îşi elaborează propriul set de valori specifice, care sunt, deseori, similare cu ale altora, chiar dacă nu perfect identice. O altă diferenţă între viziunea lui Rogers şi abordare psihanalitica ale personalităţii este că acesta percepe personalitatea ca o unitate coerentă, şi nu împărţită în secţiuni sau părţi separate. El îşi centrează teoria pe ideea „sinelui”, deoarece, în lucrul cu pacienţii săi, a constatat că aceştia aveau idei foarte clare în privinţa „eurilor lor interioare”, pentru care psihologul a propus denumirea de concept de sine, şi că, deseori, erau tulburaţi de comportamentele care nu se potriveau cu ideile lor. „Nu înţeleg, nu-mi stă în fire să fac asta”, ar fi o remarcă tipică pentru acest tip de anxietate. Conceptul de „sine” este fundamental în teoria lui Rogers asupra personalităţii. El a descoperit că mulţi dintre pacienţii săi aveau o imagine a aceea ce doreau să fie (şinele ideal), foarte diferite de felul în care credeau că sunt în realitate. Cu cât şinele ideal era mai diferit de şinele real, cu atât pacientul se simţea mai anxios şi mai nefericit. Această discrepanţă între şinele ideal şi cel real este deseori evidentă la persoane care suferă de boli digestive. In cartea sa, Grăsimea este o problemă feminină, Susie Orbach susţinea că bolile digestive, cum ar fi bulimia şi anorexia nervoasă, apar ca urmare a importanţei acordate frumuseţii şi zvelteţii în societatea occidentală. Femeile sunt continuu sub presiunea imaginii felului în care ar trebui să arate, iar respectul lor de sine este legat de succesul pe care îl au în hrănirea şi îngrijirea altora. Pregătirea mâncării este, şi ea, o cale de exprimarea a personalităţii. Cei care suferă de anorexie au deseori imagini corporale anormale, considerându-se graşi atunci când sunt extrem de slabi. în parte, terapia lui Orbach constă în modificarea imaginii de sine a suferinzilor, pentru a aduce imaginea sinelui ideal mai aproape de şinele real.

Cealaltă necesitate a personalităţii umane pe care Rogers a evidenţiat-o este necesitatea preţuirii. El susţine că orice fiinţă umană trebuie să fie preţuită de alte persoane, preţuire care să se manifeste fie prin dragoste, afecţiune sau chiar simplu respect. Pentru că este vorba, într-adevăr, de o necesitate, şi nu de un element fără de care să ne putem descurcă, este foarte important ca omul să găsească această preţuire şi, în unele cazuri, acest lucru poate deveni atât de important, încât să interfereze cu nevoia de autoactualizare. După Rogers, în aceste condiţii, individul începe să aibă probleme. In general, cei din jur au tendinţa de a condiţiona preţuirea de un comportament „adecvat”. Cu alte cuvinte, ei admiră o persoană dacă aceasta se comportă într-un anumit fel. Aceasta înseamnă că fiecare persoană ştie care sunt tipurile de comportament care pot şi care nu pot câştiga preţuirea celorlalţi. Aceste idei sunt cunoscute sub denumirea de condiţii de valorare şi sunt foarte importante în ghidarea comportamentului individual, deoarece ele conduc individul spre tipurile de comportament aprobate de societate. Când aceste condiţii de valorare impun individul să acţioneze pe căi cu totul opuse comportamentului de autoactualizare apreciat pozitiv de persoana respectivă, atunci apare ameninţarea, pentru că necesitatea de autoactualizare a individului este ameninţată. Aceasta produce anxietate, deoarece omul devine conştient (chiar dacă acest lucru nu-i este foarte clar) că există o lipsă de concordanţă între acţiunile şi valorile sale. Datorită ameninţării produse de această neconcordanţă, individul dezvoltămecanisme de apărare, care protejează şinele de confruntare cu situaţia reală. Aceste mecanisme de apărare sunt de două tipuri: negarea (adică refuzul de ă admite că există vre-o neconcordanţă) şidistorsionarea(adică falsificarea sau modificarea amintirii experienţei neplăcute, pentru a deveni mai puţin ameninţătoare). De aici se pot dezvolta uneori probleme psihice serioase, deşi majoritatea persoanelor utilizează puţin aceste mecanisme de apărare în viaţa cotidiană. Rogers a văzut personalitatea ca pe un fel de „mască” pe care o folosim în raport cu alte persoane, în viaţa cotidiană. El afirma că este important faptul ca această „mască” să fie similară „sinelui interior” real, pentru că, în caz contrar, omul ar fi considerat drept un prefăcut. Dar chiar dacă personalitatea se potriveşte cu şinele interior, nu este totuşi identică, şi fiecare fiinţă umană este singura care ştie cum este pe dinăuntru. După Rogers, dezvoltarea unei personalităţi sănătoase presupune inexistenţa conflictelor între „condiţiile de valorare” şi imboldul lăuntric de autoactualizare, deoarece pentru majoritatea indivizilor există cel puţin una sau două persoane, în decursul vieţii, care le oferă opreţuire necondiţionată. Cu alte cuvinte, individul ştie că există cineva, sau a existat cineva în trecut, care ţine la el indiferent de comportamentul său. Preţuirea necondiţionată este

deosebit de valoroasă, pentru că eliberează individul de necesitatea de a căuta tot timpul aprobarea socială, dându-i în schimb libertatea de a-şi explora talentele, înclinaţiile şi capacităţile. Cu alte cuvinte, oamenii îşi pot exprima necesitatea de autoactualizare fără să aibă grijă de dezaprobările sociale pe care le-ar putea produce. Rogers insistă că majoritatea, dacă nu toţi pacienţii săi nevrotici, aveau părinţi care nu le-au dat copiilor lor sentimentul puternic de a fi iubiţi şi apreciaţi în mod absolut, în schimb le-au condiţionat întotdeauna dragostea de „buna purtare”. Acest lucru, aprecia el, a transmis copilului mesajul că nu era iubit deloc şi că părinţilor le-ar fi plăcut, de fapt, un alt copil, ideal, care să nu fie niciodată obraznic. Prin urmare, aceşti copii au crescut cu năzuinţa de a fi admiraţi de alţii, neglijându-şi în acest timp autoactualizarea. Astfel de persoane tind să aibă standarde ridicate de comportament, foarte nerealiste, altfel spus, conceptul lor de sine ideal nu se mai corelează deloc cu şinele real Bibliografie: 1.

Atkinson R.,et al., (2002), ”Introducere în psihologie”, vol II, partea a VI, Ed

Tehnică, Bucureşti 2. Allport G.W., (1981), „Structura şi dezvoltarea personalităţii”, EDP, Bucureşti 3. Dafinoiu I., (2002), “Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul”, Ed.Polirom, Iaşi 4. Matthews G.,et al., (2005), ”Psihologia personalităţii. Trăsături, cauze, comsecinţe”, Ed.Polirom, Iaşi 5. Mărgineanu N.,(1999), ”Psihologia persoanei”, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti 6. Rădulescu-Motru C., (2003),”Curs de psihologie”, Bucuresti 7. Zlate M.,(1997), „Eul şi personalitatea”, Ed.TREI, Bucureşti 8. Hjelle L.A.,Ziegler D.J., (2001) „Personality. Theories.Basic assumptions, research and applications”, Ed.Piter, Sankt-Peterburg 9. Raigorodcki D.(red.) 1999, „Psihologia personalităţii.Crestomaţie”(rus). Vol 1 şi 11, Ed.Bahrah,