6montauk-conexiunea-extraterestra

Montauk – Conexiunea extraterestră Stewart Swerdlow Carte publicată de Peter Moon Ilustraţii de Nina Anue Copertă: Fluturele primordial Viziunea artistului asupra prototipului fluturelui primordial care a donat ADN pentru Proiectul Terra, pentru a crea pe pământ fiinţe cunoscute sub numele de fluturi. În partea dreaptă de sus a arcadei apare un simbol arhetipal care semnifică deschiderea ADN-ului. Simbolul din partea stângă de sus descrie perfecţiunea realităţii fizice. În acest desen, fluturele şi-a amestecat ADN-ul cu cel al unei creaturi umane. Fluturii de pe pământ monitorizează magnetismul planetei şi ştiu să îl modifice astfel încât acesta să aibă un efect benefic asupra mediului. Pe măsură ce avansăm în noul mileniu, poveştile legate de răpiri ale oamenilor de către extratereştri s-au înmulţit considerabil, penetrând conştiinţa colectivă a umanităţii. Deşi s-a ajuns astfel la o nouă viziune asupra condiţiei umane, foarte puţine asemenea relatări sunt acceptate şi înţelese de cititorul mediu. „Montauk: Conexiunea extraterestră” prezintă povestea remarcabilă a lui Stewart Swerdlow, un medium înzestrat care a cunoscut percepţiile extrasenzoriale încă de la naştere. Această capacitate ieşită din comun l-a transformat pe Stewart într-un veritabil magnet pentru supravegherea guvernamentală, în timp ce structura lui genetică unică a atras diferite rase extraterestre, care au încercat să-l folosească în funcţie de propriile lor interese. Aceste planuri sinistre au scăpat de sub control după ce Stewart a început o procedură de deprogramare împreună cu Preston Nichols, special concepută pentru a-i curăţa memoria şi influenţele de control care i-au fost inoculate în ea. Au urmat diferite ameninţări pentru Stewart. În final, după ce acesta a refuzat în repetate rânduri să întrerupă legăturile cu Nichols, a fost aruncat în închisoare. În pofida acestor evenimente, adevărul a început treptat să iasă la iveală, schimbându-i viaţa. Înstrăinat de familie, Stewart a fost trimis la închisoare pe motiv de fraudă financiară. Făcând eforturi supraomeneşti, el a reuşit în cele din urmă, folosindu-se inclusiv de înzestrarea primită de la Dumnezeu, să îşi reevalueze viaţa şi să scape de sub influenţa diferitelor agenţii şi entităţi care au încercat să se folosească de el. După ce a şters influenţele negative din memoria sa, Stewart a început să îşi recupereze anumite amintiri cheie, scăpând de sub controlul forţelor care au încercat să îl transforme într-un instrument, aşa cum procedează cu întreaga umanitate. Aspectul cel mai uluitor al incredibilei sale poveşti este însuşi faptul că doreşte să ne împărtăşească tuturor această cunoaştere ieşită din comun. Această carte este dedicată lui Janet Swerdlow, pentru devoţiunea, tenacitatea, bunătatea şi iubirea ei necondiţionată. O dedic de asemenea copiilor mei, care mi-au dăruit puterea şi speranţa de a merge mai departe în timpul orelor mele cele mai întunecate. Cuprins Introducere Capitolul unu Experimentul Philadelphia

1

Capitolul doi O copilărie ciudată Capitolul trei Menajeria Capitolul patru Pubertatea Capitolul cinci Teroare la Montauk Capitolul şase Peste ocean Capitolul şapte La Kibbutz Capitolul opt Siriusienii Capitolul nouă Flăcările gemene Capitolul zece Căsătoria Capitolul unsprezece Fenomene ciudate Capitolul doisprezece Copiii mei Capitolul treisprezece Recrutarea de către CIA Capitolul paisprezece Risc de securitate Capitolul cincisprezece Îl cunosc pe Preston Capitolul şaisprezece În Caraibe Capitolul şaptesprezece Revelaţia Capitolul optsprezece Christos Capitolul nouăsprezece Agende politice Capitolul douăzeci Noi capacităţi Capitolul douăzeci şi unu Sentinţa Capitolul douăzeci şi doi Închisoarea Capitolul douăzeci şi trei Eliberarea Capitolul douăzeci şi patru Viaţa merge mai departe Capitolul douăzeci şi cinci Janet Capitolul douăzeci şi şase Paradisul regăsit Finalul Limbajul hiperspaţiului Anexă Glosar Index Introducere Chiar în timp ce scriu această introducere, viziunea umanităţii asupra timpului şi spaţiului se schimbă radical. Considerat cândva domeniul exclusiv al fizicienilor şi matematicienilor de geniu, umanitatea a aflat că instituţiile şi universităţile sale „sacre” au minţit în această privinţă. Ca să fim delicaţi, putem spune că au interpretat greşit realitatea. Din fericire (sau din nefericire), secretele timpului şi spaţiului nu ne-au fost servite pe un platou de argint. Dimpotrivă, am învăţat despre ele pe pielea noastră, ca

2

nişte ucenici vrăjitori care încearcă să-i fure maestrului său secretele cunoaşterii. Magicianul care deţine aceste secrete nu doreşte să renunţe la supremaţia sa! De aceea, suntem nevoiţi să ne descurcăm cu puţinele informaţii care se scurg şi nu suntem lăsaţi să ne înscriem la „Universitatea Controlului Conştiinţei asupra Timpului şi Spaţiului”. Cel mai mare secret al timpului şi spaţiului care a ajuns până la noi este acela că aceste componente fundamentale ale dimensiunii noastre fizice pot fi manipulate. Această idee este încă nouă pentru savanţii convenţionali şi pentru mas-media controlată direct. Manipularea conştiinţei este cunoscută sub numele de „controlul minţii”, sintagmă pe care principalele organe ale mas-mediei refuză în continuare să o accepte. Din păcate, orice formă de manipulare a aspectelor spaţio-temporale este sinonimă cu o modificare în planul conştiinţei, şi deci cu o formă de control al minţii. Explicaţia este simplă: răspunsurile noastre la ideea de timp şi de spaţiu sunt în mare măsură condiţionate. Puţini sunt cei care pun la îndoială în mod serios şi conştient structura realităţii fizice aşa cum o cunoaştem noi. Deşi, la prima vedere, vinovată de această stare de lucruri pare să fie evoluţia naturii umane şi a creierului oamenilor, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. În realitate, creierul uman este un computer perfect, capabil să îi servească posesorului său ca un instrument în vederea atingerii iluminării cosmice. Din păcate, această capacitate a sa a fost scurtcircuitată la nivelul întregii umanităţi de diferiţi factori. Printre aceştia am putea enumera: extratereştrii, preoţimea din Antichitate, îndoctrinarea religioasă, găştile tinerilor şi programul CIA de control al minţii cunoscut sub numele de MK-Ultra. MK-Ultra nu este altceva decât o „modernizare” făcută cu mijloacele secolului XX a unor tehnici străvechi, cum erau cele folosite de gruparea medievală intitulată Asasinii, un cult provenit din Orientul Mijlociu care îşi programa victimele să ucidă cu ajutorul haşişului. După cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul a început să facă experimente cu drogurile de sinteză de genul aşa-numitului „ser al adevărului”. Acest fapt este atestat de dovezi şi nici măcar nu este negat deschis de către guvern. Tot ce au încercat oficialii a fost să minimalizeze la maxim adevărata semnificaţie a experimentelor făcute. Cărţile care descriu acest subiect se limitează să vorbească despre tratamentul aplicat prizonierilor de război, încercând să acrediteze ideea că aceste metode au drept unic scop obţinerea secretelor militare de la duşmani. Din când în când, câte o abordare mai îndrăzneaţă încearcă să investigheze potenţialul criminal al metodelor de control al minţii şi posibilitatea transformării oamenilor în simpli roboţi programaţi. Deşi reprezintă un pas în direcţia cea bună, această viziune nu merge suficient de departe. Dacă putem accepta premisa incontestabilă că diferiţi oameni lipsiţi de scrupule au participat la proiectul guvernamental al „serului adevărului”, faptele ne permit să alcătuim un scenariu din ce în ce mai incredibil. Când un om este supus procedurii de narcosinteză, subconştientul său poate fi accesat fără ca el să fie conştient de acest lucru. De cele mai multe ori, el va spune adevărul, răspunzând sincer la întrebările puse de anchetatori. Ceea ce este şi mai remarcabil este faptul că el poate spune adevărul despre anumite lucruri pe care nu le conştientizează în stare de veghe. Din această perspectivă, el poate fi folosit ca instrument de sondare a subconştientului colectiv. Evident, orice cercetător curios şi serios nu se va limita să pună întrebări referitoare exclusiv la secretele de război. El va profita de prilej şi îi va pune subiectului întrebări legate de Dumnezeu, de istoria evoluţiei şi de natura ultimă a realităţii. Cu siguranţă, unii subiecţi supuşi narcosintezei se vor dovedi mai înzestraţi decât alţii pentru acest tip de cercetare, aşa că se vor face un număr cât mai mare de studii clinice. Folosind psihicul uman, cercetarea ar putea avansa către zone neatinse vreodată până atunci de cunoaşterea umană. De pildă, dacă supui un om ca Einstein

3

unor experimente cu serul adevărului, ai putea obţine informaţii extrem de interesante referitoare la dilema universului. La un moment dat, un investigator va fi tentat să afle principiile creaţiei care rămân ascunse în faţa percepţiei noastre asupra „realităţii de zi cu zi”. Orice om care pătrunde în aceste zone ascunse de control al conştiinţei trăieşte practic ceea ce se numeşte o „iniţiere în ocultism”. Scenariul de mai sus este cât se poate de simplu şi nu îţi trebuie altceva decât un banal simţ al logicii pentru a-l accepta. În ceea ce priveşte istoria reală a acestui tip de cercetări, aceasta este o cu totul altă chestiune. Din păcate, deşi s-a aflat câte ceva, partea cea mai savuroasă a acestei istorii rămâne în continuare ascunsă. Ceea ce ştim sigur este că prin anii 50 s-au făcut nenumărate experimente cu LSD şi că a fost iniţiat un proiect de control al minţii prin tortură, condus de dr. Ewen Cameron. O mare parte din studiile referitoare la LSD s-au făcut sub conducerea dr. Timothy Leary, un profesor de la Harvard, discreditat public prin anii 60. Deşi Leary a pretins că s-a folosit de CIA pentru a obţine fondurile necesare investigaţiilor sale, serviciile secrete s-au folosit la rândul lor de el. Oricare ar fi adevărul, cert este că Leary a fost unul din cei doi piloni ai Proiectului Monarch, un proiect de control al minţii iniţiat şi condus în anii 50. Nu întâmplător, Leary şi colegii săi erau cunoscuţi sub numele de „Băieţii Monarch”. Ulterior, evoluţia proiectului de control al minţii a continuat în unitatea militară dezafectată de la Camp Hero, în Montauk Point, New York. Cele mai multe informaţii revelate public în legătură cu cercetările făcute la Montauk au fost furnizate de Preston Nichols, care a participat la acest proiect în calitate atât de anchetator cât şi de victimă. Preston a scris mai multe cărţi pe acest subiect, împreună cu mine. Am inclus în anexă o sinteză a operei sale, pentru cei care nu au avut ocazia să le citească până acum. Între altele, el a vorbit foarte mult de „băieţii din Montauk”, o expresie generală care se referă la toţi cei programaţi din punct de vedere mental prin intermediul psihicului lor sexual. Recent, el a început să aplice această sintagmă inclusiv femeilor, pe care le numeşte „fetele din Montauk”. Cel mai tulburător este faptul că aceşti oameni programaţi sunt foarte numeroşi. Numai în Long Island trăiesc probabil sute, şi aceasta nu este decât o picătură într-un ocean. Tot mai mulţi oameni atestă că au fost supuşi unor experimente ciudate de control al minţii. Ei au amintiri fragmentate ale unor evenimente cel puţin bizare. Vieţile lor sunt dovada cea mai vie a manipulării la care au fost supuşi prin tehnici de control al minţii. Ajungem astfel la subiectul cărţii de faţă: un individ care a suferit din cauza acestor experimente şi care a supravieţuit, putându-şi spune povestea. Numele său este Stewart Swerdlow. Am auzit pentru prima oară de Stewart Swerdlow în anul 1992, când lucram încă la manuscrisul cărţii Proiectul Montauk: Experimente legate de timp. Cel care mia povestit despre el a fost Preston, care mi-a relatat nişte lucruri incredibile legate de deprogramarea acestuia. Istoria era atât de neverosimilă încât am ajuns chiar să mă întreb dacă Stewart există cu adevărat. Mai târziu, am văzut o mărturie video a lui Stewart, în care acesta povestea implicarea sa în experimentele de control al minţii, din care o parte erau incluse în Proiectul Montauk. Cel puţin, m-am convins că personajul era real. Următorul eveniment legat de Stewart pe care l-am aflat a fost încarcerarea lui, în circumstanţe dintre cele mai bizare. După ce a început să lucreze cu Preston Nichols, în încercarea de a-şi recupera memoria, guvernul l-a acuzat de crime pe care nu-şi amintea să le fi comis. Fiind controlor financiar, numele său apărea pe cecuri emise cu cunoştinţa angajaţilor săi. Acuzaţia era de fraudă financiară, dar adevărata sa crimă era trădarea. După emiterea acestor acuzaţii, am auzit că Geraldo Rivera urma să facă o emisiune de televiziune pe tema răpirilor de către extratereştri, avându-l drept invitat

4

principal pe Stewart. În ultima clipă, Stewart a anulat participarea sa la emisiune, căci fusese ameninţat că i se va spori pedeapsa cu închisoarea dacă va apărea pe post. Deşi nu a apărut la televiziune, Stewart a primit o sentinţă foarte grea. Judecătorul părea să-l simpatizeze şi să creadă sincer că vinovăţia lui era limitată, dar a declarat că nu avea de ales şi că aceasta era cea mai mică pedeapsă pe care i-o putea da, potrivit legislaţiei în vigoare. Stewart a fost condamnat la trei ani de închisoare. După ce a fost închis, am început să scriu O nouă vizită la Montauk. Scopul acestei cărţi era să demonstrez cu argumente că Proiectul Montauk a existat cu adevărat. Existau diferite dovezi în această direcţie, dar trebuia să fac cercetări. Implicarea lui Stewart a devenit evidentă după ce am primit un telefon de la o femeie pe care o voi numi Elaine Donald. Stewart face referire la ea în această carte, numindo femeia cu accent de Brooklyn. Elaine m-a rugat să îi fac o vizită şi să discut despre Stewart cu ea. A adăugat că nu-mi putea spune nimic concret la telefon. Când i-am relatat lui Preston de această conversaţie, mi-a spus că Elaine era un medium care colabora cu FBI. Altfel spus, făcea lecturi psihice, spunându-le oamenilor că îi va căuta ea ca să le comunice rezultatele. Între timp, îi verifica şi le consulta dosarul FBI printr-un contact pe care îl avea la agenţie. Aşa cum bănuiţi, aceste dosare nu se referă în nici un caz la cazuri criminale. Se crede că există dosare ascunse pentru fiecare american, de care se foloseşte guvernul atunci când are nevoie. Poate că nici nu sunt deţinute de FBI, ci chiar de CIA. Nu ştiu nici astăzi dacă Preston a avut dreptate, dar m-am convins de un lucru: Elaine face într-adevăr lecturi psihice după investigarea clientului, spunându-i că revine ea pentru a-i comunica rezultatele. Elaine era absolut convinsă că Stewart nu avea nimic de-a face cu Proiectul Montauk şi că toate relele i s-au tras de la ideile pe care i le-a băgat în cap Preston. Mi s-a prezentat ca o prietenă personală a lui Stewart. Mi s-a părut absurd că m-a făcut să bat atâta cale, cerându-mi să o cred pur şi simplu pe cuvânt. Erau eu însumi destul de sceptic în ceea ce îl priveşte pe Stewart, dar cuvintele ei m-au convins că se petrece ceva ciudat. Totul a devenit şi mai ciudat când i-a dat un telefon unei prietene din Massachussetts, pe care o voi numi Mary Snodgrass. Aceasta a încercat la rândul ei să mă convingă de faptul că Stewart nu era implicat în Proiectul Montauk. Comentariile acestei femei erau încă şi mai absurde. Când mi-a spus că Stewart a negat orice implicare în Proiectul Montauk după ce a fost închis, i-am prezentat o contra-teorie. Iam spus că nu putem fi siguri că nu a fost programat din nou în închisoare. M-a asigurat că nu era cazul, aducându-mi ca dovadă supremă faptul că ştia acest lucru chiar de la paznicii închisorii. Era ca şi cum aş fi ascultat jurământul unei vulpi care spunea că găinile sunt bine încuiate şi că sunt în siguranţă. Culmea este că femeia chiar se aştepta ca eu să o cred. Probabil mă credea cam tâmpit. Mai târziu, Preston mi-a spus că Mary Snodgrass făcea parte din Aquarius Group, o grupare afiliată la CIA. Când Mary a citit relatarea mea referitoare la ea din cartea O nouă vizită la Montauk, s-a supărat, deşi am prezentat-o fără nici o exagerare. Am discutat despre toate aceste lucruri cu Preston şi ne-am consultat dacă pot fi incluse în carte. Am decis de comun acord că cel mai bine ar fi să îi scriem lui Stewart şi să îi cerem acordul. După câteva săptămâni, am primit de la el o scrisoare bătută la maşină, în care nega că ar fi participat vreodată la Proiectul Montauk şi denunţa colaborarea cu Preston. La prima vedere, părea un simplu răspuns negativ. Ceea ce nu ştiam la vremea respectivă era faptul că înainte de a fi închis, Stewart făcuse un jurământ în care atesta că era de partea lui Preston în revelarea Proiectului Montauk şi că nu va da niciodată înapoi. A instituit chiar un cod secret: orice scrisoare pe care urma să i-o trimită lui Preston din închisoare, bătută la maşină, nu va descrie adevăratele sale intenţii, ci va fi scrisă sub influenţa anchetatorilor. Scrisoarea nu trebuia considerată autentică decât dacă era scrisă de mână. Dat fiind că scrisoarea primită îmi era adresată mie, nu lui Preston, nu eram absolut sigur dacă regula se aplica şi în acest caz. De aceea, Preston a luat decizia să

5

folosim un nume fictiv pentru a-l descrie pe Stewart. Numele pe care l-am ales şi sub care apare în O nouă vizită la Montauk este Stan Campbell. Nu l-am întâlnit personal pe Stewart decât pe data de 12 august 1996, când am făcut împreună o excursie la Montauk Point. De la bun început, mi-a cerut opinia în legătură cu Elaine Donald. Când i-am spus că impresia mea în legătură cu ea era negativă, mi-a confirmat că nu nici el avea încredere în ea şi că femeia nu a acţionat în interesul lui. A vorbit în aceiaşi termeni şi în legătură cu Mary Snodgrass, spunândumi că aceasta manipulează oamenii şi că ea a fost aceea care i-a dictat cuvânt cu cuvânt scrisoarea pe care mi-a trimis-o din închisoare. Nici unul din cuvintele scrise aici nu i-a aparţinut personal. Nu a făcut decât să se conformeze, pentru a fi considerat un „prizonier model”. A adăugat că are să-mi spună foarte multe lucruri interesante. Cel mai important lucru era acela că s-au făcut eforturi concertate pentru a minimaliza ideea că experienţele prin care a trecut aveau ceva de-a face cu proiectul de control al minţii de la Montauk. Aşa l-am cunoscut pe Stewart Swerdlow. Întreaga sa existenţă părea să aibă de-a face cu infrastructura proiectului guvernamental de control al minţii. Cartea de faţă va descrie de asemenea felul în care i-a cunoscut el pe Duncan Cameron, Preston Nichols şi Al Bielek. Înainte de a-i da cuvântul, aş mai dori să adaug ceva interesant în legătură cu Stewart. Înainte de a-l întâlni, Duncan mi l-a descris pe Stewart ca fiind mai avansat psihic decât el. Ca să folosesc propria sa terminologie metafizică, Duncan susţine că marea majoritate a oamenilor sunt „de ordinul şapte”, ceea ce înseamnă că au o structură aurică în formă de salată, alcătuită din şapte straturi suprapuse, cu şapte frecvenţe de vibraţie diferite ale câmpului magnetic, concentrate în şapte nuclee (chakra-e), etc. Duncan mi-a spus că el este „de ordinul paisprezece”, având o aură cu dublă structură (14 straturi succesive, etc.). În viziunea lui, Stewart este „de ordinul 21”, având o triplă structură aurică. Duncan mi-a explicat că cei care aparţin acestei din urmă categorii reprezintă interferenţe ale unor alte dimensiuni superioare în realitatea noastră fizică. Acest lucru explică anumite fenomene ciudate sau paranormale despre care auzim, citim, sau chiar le experimentăm noi înşine. Ideea este că întreaga realitate manifestă este rezultatul unei conştiinţe a priori, care a creat materia, energia, timpul şi spaţiul. Dacă cei care se ascund în spatele experimentelor legate de controlul minţii se aflau în căutarea unui subiect ideal pentru explorarea dimensiunilor ascunse ale subconştientului colectiv, cu siguranţă Stewart era candidatul perfect. Experienţele prin care a trecut demonstrează din plin acest lucru. Aceasta este perspectiva din care ar trebui să citiţi această carte. Chiar dacă nu toate experienţele prin care a trecut Stewart s-au petrecut în realitatea fizică, putând fi dovedite ştiinţific, majoritatea au lăsat totuşi urme incontestabile, care pot fi verificate cu rigoare. Dar cel mai important mi se pare faptul că el este un individ extrem de inteligent şi de înzestrat, cu o capacitate uluitoare de a pătrunde în domeniul subconştientului. Povestea sa incredibilă ne oferă o perspectivă nouă asupra secretelor extraterestre, dar şi asupra conştiinţei care stă la baza lor. Încă şi mai important este faptul că doreşte să ne împărtăşească tuturor această cunoaştere. Capitolul unu Experimentul Philadelphia La bordul navei din oţel, marinarii îşi vedeau agitaţi de treabă, emoţionaţi şi îngrijoraţi. Li se spusese că vor face parte dintr-un exerciţiu secret, care va fi decisiv pentru rezultatul războiului dintre Europa şi Asia. Unii erau voluntari, alţii fuseseră

6

consemnaţi. Tuturor li s-a spus că dacă vor avea succes, vor intra în istorie ca cei care au salvat America şi lumea întreagă. Ancorată în port, ascunsă ochilor curioşi, nava era monitorizată de toate celelalte vase din baza navală. Numeroşi ingineri şi savanţi lucrau cu înfrigurare pentru a finaliza conexiunile unui echipament cât se poate de ciudat, situat în centrul de control de pe puntea superioară. Un al doilea centru de control, situat pe uscat, în imediata apropiere, era plin cu observatori ştiinţifici proveniţi din eşaloanele superioare ale guvernului. Comunicarea între cele două centre nu înceta nici o clipă. Johannes von Gruber a urcat fără zgomot pe navă şi s-a îndreptat direct către centrul de control, în care echipamentul era în sfârşit pregătit. El i-a observat pe tinerii marinari care îşi vedeau de treabă la posturile lor, în aşteptarea evenimentului care urma să se producă. „Dacă ar şti care este adevărata misiune a acestei nave, s-ar gândi de două ori înainte să rămână la bord, şi-a spus el. În întreaga istorie a umanităţii nu s-a încercat niciodată până acum un asemenea experiment, la o scară atât de mare şi cu fiinţe vii. Sper ca Tesla să aibă dreptate, căci altminteri se va dezlănţui iadul… la propriu!” Şi-a amintit apoi subit de călătoria care l-a adus în America. Fusese un drum lent şi obositor. Ca ofiţer de rang înalt decorat în Primul Război Mondial, von Gruber avea acces la multe surse de obţinere a unor documente false. Acestea i-au permis să călătorească în vara anului 1943, mai întâi în Elveţia, pentru a se întâlni cu câţiva indivizi foarte secretoşi, apoi în Spania, cu avionul, apoi în Portugalia, şi în cele din urmă în Statele Unite. Misiunea sa era personală, fiind considerată de o importanţă extremă de toate puterile care se ascundeau în culisele istoriei. Această călătorie era atât de secretă încât nici chiar rudele şi prietenii săi apropiaţi nu ştiau de ea. Dacă misiunea sa ar fi dat greş, tuturor li s-ar fi spus că a căzut în război. Nu mai avea însă uniforma de ofiţer al celui de-al Treilea Reich. O privire aruncată noii sale uniforme americane, de culoare kaki, cu cizme negre, le-a readus subit la realitate. Implicaţiile experimentului erau tot ce îl interesa la acel moment. În testele anterioare, obiecte de dimensiuni mici deveniseră invizibile timp de câteva secunde. Ce-i drept, nu toate animalele de laborator supuse testelor s-au întors la faza vizibilă, dar se presupunea că aceste erori au fost corectate. Mai întâi, oamenii de ştiinţă urmau să facă nava USS Eldridge complet invizibilă, iar apoi trebuiau să o readucă la starea normală. În continuare, ar fi trebuit să transporte pur şi simplu nava, cu tot cu echipaj, într-o locaţie diferită – probabil în Norfolk Harbor. O asemenea realizare ar fi eliminat definitiv războiul de pe pământ, căci cei care ar fi controlat această tehnologie ar fi devenit invincibili. Principalele guverne ale lumii – cele din Statele Unite, Germania, Marea Britanie, Rusia şi Franţa – s-ar fi unit între ele pentru a elimina puterile mai mici şi rasele care le incomodau. Intenţia lor era să trimită apoi armate vaste pretutindeni în univers. Noul guvern mondial ar fi domnit astfel asupra întregului univers! Pentru un asemenea obiectiv, Reich-ul era dispus chiar să se alieze cu Statele Unite. Datorită contactelor guvernului german cu anumiţi „vizitatori”, şi Statele Unite erau dispuse să lase deoparte diferenţele ideologice. Fiecare parte credea că, în final, va ajunge să controleze întregul plan. La momentul stabilit, echipamentul a fost pornit, mai întâi la putere mică. După ce piesele au intrat în vibraţie, luminile de pe navă şi de la centrul terestru au început clipească. Totul a fost scufundat într-o lumină verde. Johannes a simţit un fior de gheaţă de-a lungul coloanei vertebrale şi senzaţia că i se face greaţă. A continuat să privească, în timp ce cei de la bază transmiteau ordine să crească puterea la nivelul maxim, pentru a încheia astfel experimentul. Sistemul de comunicare cu nava a transmis un semnal de alertă, cerându-le tuturor să rămână pe poziţii până la încheierea experimentului. Oamenii de ştiinţă de la sol priveau scânteile electrice care ieşeau din navă. Aceasta a căpătat culoarea galben muştar, apoi verde strălucitor, şi în final, chiar

7

înainte să dispară în hiperspaţiu, o nuanţă albastru electric. În acel moment, camerele de luat vederi de la sol au înregistrat două obiecte zburătoare neidentificate, care pluteau deasupra navei. Odată cu dispariţia acesteia din câmpul vizual, au dispărut şi ele. La bordul navei Eldridge, von Gruber a simţit cum întregul corp îi este străbătut de valuri intense de energie. Deşi continua să simtă podeaua sub picioare, avea senzaţia că se prăbuşeşte. În jur vedea culori albastre, verzi şi violete. În aer se auzea un zgomot puternic, un fel de vâjâit ca de transformator. Întreaga navă a căpătat o aparenţă de vis. Oamenii din jurul său ţipau şi se văietau. Însăşi structura de metal a navei părea că vălureşte, ca şi cum ar fi făcut parte din ocean. În final, Johannes a renunţat la gândurile sale şi a privit cu atenţie în jur. I-a văzut pe unii membri ai echipajului alergând şi pe alţii dând ordine, cu vocile bolborosite, ca şi cum s-ar fi aflat sub apă. Acele aparatelor de pe panourile de comandă o luaseră razna, rotindu-se în toate direcţiile. Încet, Johannes a ieşit din cabina de comandă. A privit către ţărm şi a rămas şocat. Portul dispăruse. În locul lui a văzut impulsuri electrice, câmpuri energetice care pulsau în tot felul de culori, lumini care se roteau şi două nave ciudate care pluteau în apropiere. Von Gruber i-a văzut pe marinari strigând şi sărind peste bord. Le-a strigat să se oprească, dar fie nu l-au auzit, fie nu i-au acordat nici o atenţie. De îndată ce treceau de bord, corpurile oamenilor păreau să se dizolve în curenţii energetici. S-a uitat înapoi, către camera de control, şi a văzut oameni încercând să distrugă cu ciocanele echipamentul. A asistat inclusiv la imaginea oribilă a unor marinari dizolvându-se parţial în structurile de metal ale navei, ca şi cum totul îşi pierduse soliditatea. În jur nu mai exista decât energie fluidă. Imaginea era atât de înspăimântătoare încât însuşi Johannes a intrat în panică. Dacă rămânea pe punte, nava ar fi putut exploda sau s-ar fi putut transforma în energie. Dacă sărea peste bord, ar fi încetat să existe. Prin minte i-au trecut imagini cu soţia şi cu copiii săi. S-au succedat apoi gânduri cu superiorii săi din organizaţiile secrete. Aceştia nu i-au spus niciodată că s-ar putea întâmpla aşa ceva. La naiba cu cauza lor şi cu acest experiment nebunesc. Drept care, s-a aruncat el însuşi peste bord. La început, i s-a părut că zboară rapid prin aer. În jur se auzeau zgomote: un bâzâit puternic însoţit de păcănituri. Lui Johannes i-a trecut prin cap că poate aceasta este moartea. O stare de pace intensă a coborât asupra lui şi nu şi-a mai simţit corpul. Nu au rămas decât senzaţiile electrice. A început să audă zgomote ca de sonerie în urechi. Pe măsură ce acestea deveneau mai puternice, a simţit o presiune puternică, iar corpul său a început să capete din nou formă. Fiecare celulă a trupului părea să fie în vibraţie. Culorile au devenit din ce în ce mai cenuşii şi a simţit ceva solid sub picioare. Din ceaţa cenuşie care îl înconjura au început să apară forme şi culori naturale. Ameţit şi confuz, Johannes nu ştia unde se află. A văzut în jur o apă întunecată, înconjurată de stânci şi de pietre. Privind în jos, şi-a dat seama că se află într-un fel de peşteră făcută de om, chiar în peretele stâncos de pe malul apei. Deşi era bine luminată, nu se vedea nici un fel de instalaţie de iluminat. Subit, de el s-au apropiat trei persoane. Una purta o uniformă militară albastră, cu însemnele SUA. Celelalte erau două fiinţe mici şi cenuşii, cu ochii mari. Acestea i-au fluturat prin faţă nişte baghete lungi, confecţionate dintr-un material metalic. Văzându-le, lui Johannes i-a venit să ţipe, dar din gură nu i-a ieşit nici un sunet. Nu se putea mişca, şi totuşi a început să le urmeze de-a lungul unor scări sculptate în stâncă, care conduceau undeva în sus. În mintea sa s-a auzit o voce, care îi repeta continuu: „Nu-ţi fie teamă. Urmează-ne”. Omul îmbrăcat în uniformă militară le urma la rândul lui.

8

Al doilea lucru pe care şi l-a amintit Johannes a fost o cameră întunecată plină cu echipament. Fiinţele l-au aşezat pe un scaun, i-au prins corpul cu curele şi iau fixat capul pe un fel de suport. Speriat, era incapabil să vorbească sau să se mişte. După câteva ore, de el s-a apropiat un om îndesat şi mic de statură, îmbrăcat într-o salopetă verde, care i s-a adresat în germană: - Înţelegem că ţi-e frică, dar această senzaţie va dispărea în curând. Te afli într-o bază subterană americană. Locaţia precisă nu este importantă pentru tine acum. Ai ajuns aici din greşeală, dar vom avea grijă să corectăm acest lucru. Subit, poate din cauza şocului, Johannes şi-a recăpătat glasul. El a început să vorbească, rostind greu cuvintele: - Unde mă aflu, vă rog? - Acest lucru nu este important pentru tine. - Vă rog, lăsaţi-mă să mă întorc la familia mea. Vă spun tot ce doriţi să aflaţi. - Familia ta a murit. Suntem în anul 1960. Tot ce cunoşti a dispărut. Germania a pierdut războiul şi toţi superiorii tăi au fost executaţi. Johannes şi-a închis ochii şi a gemut. Cu siguranţă, trăia un coşmar îngrozitor. Din păcate, coşmarul a continuat, devenind chiar mai ameninţător odată cu apariţia unei fiinţe înalte, fără păr, cu ochii mari, albaştri, care i-a luat locul omului scund. Avea o înălţime de aproximativ 2,30 metri. Era foarte suplă, avea bărbia ascuţită şi pielea extraordinar de albă. Creatura nu i-a vorbit, dar i s-a adresat telepatic, direct în mintea sa. - Nu te teme. Te vom trimite într-un loc unde te vei simţi mai bine. În continuare, creatura a atins nişte butoane pe un panou de control. Prin corpul lui von Gruber au trecut curenţi electrici cu o intensitate ce părea să depăşească câteva mii de volţi. A intrat în convulsii violente, după care s-a liniştit. A simit cum alunecă printr-un tunel de lumină, la capătul căruia a fost întâmpinat de nişte fiinţe angelice, absolut minunate, care i-au strâns mâinile. A urmat o recapitulare a vieţii sale, şi-a adus aminte de vieţile anterioare şi a simţit un regret profund pentru faptele rele pe care le-a făcut, dar şi o mare fericire pentru cele bune. I s-a spus apoi că trebuie să încheie o misiune importantă pe pământ. I s-a arătat o femeie care năştea într-un spital recent construit. Până să-şi dea seama ce se întâmplă, s-a trezit din nou în tunelul de lumină, îndreptându-se în viteză către femeie. Capitolul doi O copilărie ciudată Eleanor a reuşit să dea naştere primului ei copil ceva mai târziu decât anticipase. Ajunsă la spital, a aşteptat multe ore, văitându-se de durere, în timp ce alte femei care veniseră după ea năşteau una după alta. Îngrijorat, medicul a început să o consulte. I-a spus că trebuie să i se facă o operaţie de cezariană pentru ca pruncul să se poată naşte, căci canalul prin care copilul ar fi trebuit să iasă la lumină era complet blocat. Medicul se afla într-o adevărată stare de şoc, întrebându-se cum a putut fi conceput copilul în aceste condiţii! Părea un veritabil miracol. Eleanor a fost transportată într-o altă aripă a spitalului, încă nedeschisă pentru public. Deşi era începutul lui noiembrie, sistemul de încălzire nu fusese încă instalat. Din fericire, chiar în ziua respectivă s-a întâmplat ca un specialist în domeniul naşterilor să viziteze spitalul. Acest medic urma să îl asiste pe doctorul ei în timpul operaţiei. Fiind atât de frig, femeia s-a simţit recunoscătoare când totul s-a terminat. Întrucât gâtul copilului era prins cumva în jurul osului pubian al mamei, medicii au fost nevoiţi să folosească forcepsul, deconectându-i cu atenţie capul. Au fost

9

nevoiţi să-l extragă apoi prin canalul recent creat prin mijloace chirurgicale. Când am apărut în sfârşit pe lume, la data de 5 noiembrie 1956, eram plin de vânătăi. Aveam o greutate de 4, 5 kilograme. Fratele bunicului meu a fost primul preşedinte al Uniunii Sovietice, Yakov Sverdlov. A fost un mare orator şi unul din principalii lideri ai mişcării bolşevice care tocmai lua naştere. Pe vremea când ţarul Nicolai se mai afla încă la putere, el l-a întemniţat pe Yakov în Siberia, în încercarea de a înăbuşi din faşă noua mişcare. Acolo, a fost coleg de celulă cu Stalin. Din cauza acestei nedreptăţi, Yakov a căpătat o mare ură împotriva ţarului şi a sistemului pe care îl reprezenta. Mai târziu, când familia imperială a fost pusă sub arest în oraşul Ekaterinburg din Munţii Urali, Yakov a ordonat executarea ţarului şi a familiei sale. În semn de recunoştinţă, noul guvern comunist a numit oraşul în care au fost executaţi aceştia Sverdlovsk. Aici s-a născut, între altele, actualul lider rus, Boris Yelţîn. Ucraina, o ţară care şi-a recăpătat de curând independenţa, şi-a numit la rândul ei un oraş (din partea de răsărit a ţării) Sverdlovsk. În Moscova există chiar un cartier numit Sverdlov. Bunicul meu a fost cel care a fondat Partidul Comunist din Statele Unite, prin anii 30. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, oficialităţile americane erau convinse că mama tatălui meu era spioană a URSS în Europa, împotriva germanilor. Când m-am născut eu, tata tocmai părăsise armata, după ce lucrase la anumite proiecte secrete de mare importanţă pentru guvern, undeva prin sud-vestul ţării. Înainte de a fi fost angajat să lucreze la aceste proiecte secrete, fusese supus de militari unor interogatorii extinse. M-am întrebat de multe ori de ce l-au ales pe el. Acum îmi dau seama că, fiind un inginer de geniu, guvernul dorea să se asigure de loialitatea lui. Tata nu vorbeşte niciodată despre părinţii săi sau de familia din care provine. Am adunat cea mai mare parte din informaţiile pe care le-am cules în legătură cu unchiul meu dinspre bunic, Yakov Sverdlov, citind cărţile de istorie rusă. Mama este o femeie foarte drăguţă, generoasă, plină de bunătate şi foarte devotată familiei sale. Bunica mea (mama ei) a colindat prin toată Europa Centrală însoţind caravanele de ţigani. Pe când era doar o fetiţă mică din Austria, ea se juca odată cu nişte veri, când a privit în sus şi a văzut imaginea unui bărbat care arăta exact ca şi Cavalerul de Spade din cărţile de joc. Le-a spus imediat verilor să privească în sus, dar aceştia au căzut ca seceraţi la pământ. La scurt timp după acest incident, bunica a fost trimisă la rudele ei din America. În mod incredibil, aproape un secol mai târziu am fost implicat într-un grup guvernamental alcătuit din indivizi care încercau să înţeleagă semnificaţia unui anumit mesaj primit din hiperspaţiu. Primit de undeva din afara pământului, acest mesaj nu reprezenta altceva decât imaginea unei fiinţe care semăna cu Cavalerul de Spade! Pe vremea când eram copil, vedeam spiritele celor morţi bântuind prin apartamentele altor oameni. În urechi auzeam tot timpul un ţiuit. Prin faţa ochilor deschişi îmi treceau lumini colorate şi aveam viziuni ale unor scene din viitor care se adevereau de fiecare dată. Din cauza coşmarurilor continue pe care le aveam, părinţii mei petreceau mai mult timp la mine în cameră decât în propriul lor pat. Am fost un copil ciudat şi plângăcios. Deşi eram foarte bun la şcoală, aceasta mi s-a părut mult sub nivelul meu şi foarte plictisitoare. De regulă, stăteam acasă pretinzând că sunt bolnav şi mă distram cu tot felul de jocuri psihice şi mentale. Nu aveam practic nici un prieten. Copiii de vârsta mea mi se păreau naivi şi stupizi. În locul lor, preferam compania adulţilor, îndeosebi a celor mai vârstnici. Dintr-un motiv sau altul, îmi plăcea să ascult poveşti de demult, în special din anii 30-40. Eram nebun după filmele de război, dar mi-era ruşine să îmi declar simpatia faţă de nemţi, din cauza originii mele evreieşti. La fel de interesantă era şi simpatia mea pentru indieni atunci când urmăream un western. În coşmarurile mele din copilărie aveam deseori vise cu extratereştri. După ce mă capturau şi mă examinau, aceştia mă îndoctrinau, alimentându-mi mintea cu

10

cantităţi uriaşe de informaţii. Deşi mă temeam de ei, îmi plăceau filmele de sciencefiction cu extratereştri şi ţineam întotdeauna cu ei. Sunt convins că psihoterapeuţii care citesc aceste rânduri cred că şi-ar putea da doctoratul cu mine. Diagnosticul standard ar fi fost probabil un abuz în copilărie, care a provocat acele stări de teamă şi de mânie care ieşeau la suprafaţa minţii prin intermediul coşmarurilor. Dincolo de aceste aparenţe, am fost examinat de patru terapeuţi diferiţi, care m-au declarat absolut sănătos, stabilind că nu am fost victima unui abuz. Îmi place să afirm că nu am avut niciodată copilărie, că m-am născut direct ca adult. Nu m-am simţit niciodată copil, nu mi-am dorit să particip la jocurile celor de vârsta mea, să mă duc la petreceri sau să fac toate acele lucruri pe care le fac copiii. Ori de câte ori încercam să le explic altora experienţele mele din timpul zilelor, dar mai ales al nopţilor, aceştia mă luau peste picior, spunându-mi că doar mi le imaginez. După o vreme, m-am închis în mine şi am devenit un băieţel nefericit şi foarte introvertit. Profesorii notau pe fişele lor în dreptul numelui meu: „Foarte inteligent, dar nu zâmbeşte niciodată”. Dar eu gândeam: „De ce aş zâmbi când ştiu ce lucruri îngrozitoare se vor întâmpla pe acest pământ?” În copilărie am avut probleme cu văzul şi auzul. Deşi mi-au făcut analize, medicii nu au găsit nici o boală. Mi-au dat oricum ochelari de vedere şi au încercat sămi îmbunătăţească starea de sănătate extirpându-mi amigdalele şi adenoizii. Din păcate, nu au avut succes. Chiar şi la ora actuală am probleme cu aceste două simţuri. În schimb, văd aurele şi simbolurile arhetipale care emană din structurile subconştiente ale oamenilor. De asemenea, aud tot felul de zgomote subtile. Cele mai negre coşmaruri pe care le-am avut în copilărie au fost întotdeauna legate de „răpirea mea de către extratereştri”. La ora actuală ştiu că doar puţine din acele experienţe au fost reale, în timp ce celelalte nu erau decât experienţe în hiperspaţiu, multe dintre ele fiind generate de experimentele guvernului. Îmi mai amintesc încă foarte bine teroarea pe care o simţeam atunci când eram răpit din patul meu în mijlocul nopţii de nişte fiinţe mici, îmbrăcate cu nişte combinezoane închise la culoare şi care nu rosteau niciodată cuvintele cu voce tare. Copil fiind, mă temeam să mă duc seara la culcare, speriat să nu fiu răpit din nou, de data aceasta pentru totdeauna, pentru a-mi face acele operaţii dureroase pe corp. Îmi spuneau întotdeauna că sunt înrudit cu ei şi că va veni o vreme când mă vor păstra pentru totdeauna. Deşi nu-mi păsa în mod deosebit de planeta pământ şi de populaţia crudă care trăia pe ea, îmi iubeam totuşi familia şi nu doream să o părăsesc. Îmi amintesc şi acum cât de insistent le rugam pe acele fiinţe să îmi dea drumul. În cele din urmă, o făceau, dar asta nu mă făcea să capăt mai multă încredere în ele. Ori de câte ori mă răpeau, îmi era foarte frig. Deşi am avut nenumărate experienţe de acest fel, nu pot spune cu siguranţă dacă mă aflam la bordul unei nave spaţiale, cu excepţia a două cazuri când am văzut că nu mă mai aflam pe pământ. Complet lipsite de inimă şi de emoţii, acele fiinţe îşi făceau testele, fără să le pese în vreun fel de mine, după care îmi dădeau drumul. Îmi amintesc că de câteva ori am coborât rapid cu un ascensor. Când am ajuns la destinaţie, am văzut inclusiv oameni îmbrăcaţi în uniforme de culoare albastru închis, fără ecusoane. Unii dintre ei erau înarmaţi. Alţii conduceau diferiţi copii sau adulţi către o încăpere sau alta din respectivul complex. Nu existau nicăieri ferestre. Pereţii şi podelele erau netede şi perfect şlefuite. Vehicule de dimensiuni mici se plimbau silenţios pe culoarele înguste ale complexului. De câteva ori, am fost condus în nişte încăperi asemănătoare unor peşteri, în care erau depozitate cutii. De atunci, nu mai suport să mă aflu într-un depozit uriaş. Îmi amintesc că odată am scăpat din camera în care fusesem închis şi că alergam gol pe coridoare. La un moment dat, m-am ascuns sub o masă dintr-o încăpere micuţă. Câţiva oameni au venit în căutarea mea. Când m-au găsit, am făcut pe mine de frică.

11

Evenimentul cel mai spectaculos din viaţa mea s-a petrecut când aveam şase ani. Îmi amintesc că mă aflam la bordul unei nave micuţe care zbura prin aer. Avea forma unei camere rotunde, cu pereţi argintii. În interior exista o scăriţă care ducea către o cameră în formă de dom. Nava nu avea alte încăperi. Lângă mine se afla o creatură cu o tentă cenuşiu-verzuie, cu capul în formă de inimă şi ochii rotunzi, de culoare neagră. Avea aceeaşi înălţime ca şi mine, nu purta haine şi nu avea decât patru degete la fiecare mână. Picioarele sale mici se terminau cu două degete de lungime egală. Pielea umedă a creaturii îmi amintea de frunzele care înfăşoară ştiuleţii de porumb. Mi-a vorbit mental, dar lent, şi mi-a arătat o fereastră în perete, indicându-mi să mă uit afară. Am constatat că ne aflam deasupra plafonului de nori. Nu departe de noi zburau alte nave, identice cu a noastră. Atmosfera din interior era umedă şi neplăcută. Deşi nu era deloc cald, transpiram abundent. Când am urcat scăriţa pentru a urma creatura în camera în formă de dom, aceasta a devenit dintr-o dată transparentă. Era ca şi cum am fi zburat pe acoperişul navei, fără pereţi în jurul nostru! Văzând viteza cu care călătoream, mi s-a făcut pielea de găină. Nasul îmi ardea, ochii îmi lăcrimau şi simţeam o senzaţie puternică de greaţă. Din când în când, nava îşi încetinea viteza şi putem vedea diferite locuri de pe pământ, pe deasupra cărora zburam. Îmi amintesc că am zburat o vreme foarte jos, pe deasupra unui ocean, apoi deasupra unor oraşe foarte mari, pe care le vedeam dincolo de nori. Acum ştiu că unul din aceste oraşe era Parisul. Un altul a fost cu siguranţă Roma, apoi Atena. Am văzut piramidele din Egipt şi întinderea deşertului. Au urmat nişte munţi foarte înalţi, înzăpeziţi, despre care acum cred că erau Himalaya. Îmi amintesc că am zburat o vreme cu viteză mică deasupra unui drum de ţară, probabil din India, apoi deasupra Chinei şi Japoniei. Uneori, numele ţării deasupra căreia ne aflam îmi trecea fulgerător prin minte, fără să ştiu de ce. Alteori, îl puteam vizualiza pe o hartă a lumii care îmi apărea distinct în minte. Alaska şi Antarctica mi s-au părut regiunile cele mai interesante, căci am o afinitate înnăscută faţă de locurile acoperite cu gheaţă sau cu zăpadă, dar despre acest subiect voi vorbi pe larg mai târziu. Creatura mi-a spus că am făcut înconjurul pământului de trei ori de la vest către est, şi de alte trei ori de la nord către sud, şi că a existat un motiv precis pentru această călătorie şi pentru alegerea locurilor pe care le-am văzut. În final, pe când am început să zburăm în sus, i-am spus că doresc să mă întorc acasă. Eram încă în pijamale şi nu doream să îmi sperii părinţii. Creatura nu mi-a răspuns, dar am început să coborâm atât de rapid încât am căzut la podea şi mi s-a făcut rău. În cele din urmă, nava spaţială şi-a încetinit viteza. Subit, am putut vedea pământul prin zidul transparent. Spaţiul cosmic era absolut întunecat. Nu se vedea nici o stea. Luna părea uriaşă. La mare distanţă am văzut un glob uriaş şi strălucitor; mi s-a spus că acela era soarele nostru. Creatura mi-a poruncit apoi să mă întorc şi să mă apropii de celălalt perete al navei. Am văzut cu uimire că ne apropiam de o uriaşă platformă metalică ce plutea prin spaţiu. Pe ea se aflau diferite tipuri de nave; altele zburau deasupra ei. Unele aveau formă de disc, în timp ce altele arătau ca nişte globuri, dar cele mai ciudate semănau cu nişte tuburi sau cu nişte triunghiuri. Nu-mi mai puteam ţine ochii deschişi, căci m-a cuprins brusc o stare de somnolenţă teribilă. Mi-am dat seama că nu mă mai pot mişca deloc. Când m-am trezit, pluteam prin aer într-un loc puternic luminat. În jurul meu pluteau în cerc tot felul de fiinţe, de toate speciile imaginabile. Uşor, am coborât la sol. Inima îmi bătea cu putere în piept, dar nu-mi era frică. Teama a apărut abia mai târziu, când mi-am dat seama că nu visez! Acela a fost momentul în care a început adevărata mea educaţie. Capitolul trei

12

Menajeria Aşezat în centrul acestui cerc, eram înconjurat de pretutindeni de o sumedenie de fiinţe, de toate tipurile posibile. Cel mai frumos şi mai impunător între toate era un fluture gigantic. Părea să plutească prin aer, în faţa unei ferestre uriaşe, prin care puteam vedea pământul. În mintea mea de copil de şase ani, eram convins că am ajuns pe un tărâm de basm. Mult prea entuziasmat pentru a fi speriat, simţeam că nu-mi pot închide gura căscată în faţa tuturor acestor minuni. După câteva minute, gândurile acestor fiinţe mi-au inundat mintea. Vorbeau cu toţii simultan (telepatic), aşa că tot ce auzeam era un fel de vuiet colectiv. La un moment dat, mi-am dat seama că mă pot pune la unison cu oricine doresc, ascultând ce zice. M-am concentrat mai întâi asupra fluturelui, pentru că mi se părea de o măreţie sublimă. Mi-ar fi plăcut să plutesc prin aer la fel de uşor ca şi el. La început, fluturele a părut uimit că l-am ales pe el între atâtea fiinţe. Surpriza lui m-a uimit în egală măsură! Crezusem că doreşte să vorbească cu mine. Auzeam în fundal voci care mă implorau să le acord atenţia mea. Văzând că îmi manifest intenţia de a vorbi cu fluturele, acestea au tăcut. M-am apropiat de fereastră şi de frumoasa creatură, fără să-mi simt deloc picioarele mişcându-se. Nu am făcut decât să mă gândesc că mă apropii de ea, şi acest lucru s-a produs! Camera era extrem de friguroasă, dar, dintr-un motiv sau altul, acest lucru nu mă deranja. Probabil mă aflam într-o stare de şoc. În cele din urmă, fluturele mi s-a adresat telepatic. Nu am auzit nici un cuvânt, dar ştiam ce dorea să-mi spună. Mi-a explicat că structurile noastre de comunicaţie erau extrem de diferite, motiv pentru care îi era foarte dificil să-mi vorbească. În timp ce încerca din greu să îmi traducă gândurile şi să îmi răspundă într-o manieră pe care să o înţeleg, mi-a spus că nu era nici mascul, nici femelă, şi că nu avea un nume, ca mine. În schimb, fiecare membru al speciei sale era identificat de ceilalţi în funcţie de tonalităţile frecvenţei sale individuale de vibraţie. La începutul istoriei pământului, această specie a donat din ADN-ul ei pentru Proiectul Terra, pentru a crea acele creaturi de pe planeta noastră cărora noi le spunem fluturi. A continuat spunându-mă că fluturii de pe pământ monitorizează magnetismul planetei şi ştiu să îl modifice astfel încât să aibă efecte benefice asupra mediul înconjurător. Moliile au fost create ca o contrapondere (ca un aspect negativ al fluturilor) de către partea întunecată. Pentru orice lucru bun de pe pământ, partea întunecată a creat un aspect opus, în vederea echilibrării situaţiei. Fluturele mi-a spus că specia sa nu construieşte nave spaţiale. Dacă doresc să călătorească în afara sistemului lor solar, o fac însoţind grupurile de humanoizi. Luxuriantă şi verde, planeta sa natală este plină de flori minunat colorate, care nu există pe pământ. Ea este localizată într-un sector îndepărtat al galaxiei, dar speciile lor au fost luate pentru a popula alte lumi din alte universuri, mai potrivite pentru nevoile lor. Oriunde s-ar afla în univers, fluturii pot comunica unii cu alţii la voinţă. Nu prea au contacte fizice cu alte specii aflate în alte lumi, dar le face plăcere să le trimită mesaje spirituale telepatice umanoizilor. În anumite cazuri, „adoptă” chiar câte un humanoid ca adept spiritual. De altfel, acesta era motivul pentru care venise el însuşi la această întâlnire. Se pare că eram adeptul lui! În final, mi-a spus că a sosit timpul să comunic şi cu alte fiinţe, dar a adăugat că atât timp cât voi rămâne pe acest pământ, îmi va trimite fluturi de pe Monarch pentru a mă saluta şi pentru a-mi da sfaturi. Ori de câte ori voi vedea un fluture alb într-un moment crucial, să ştiu că acesta avea un mesaj pentru mine. În timp ce fluturele gigantic comunica cu mine, din aripile sale superbe ieşeau scântei colorate. În continuare, m-am întors cu faţa către restul ciudatului grup. Aceştia au început să se rotească din nou în jurul meu. Următoarea creatură care a încercat să comunice cu mine era o călugăriţă albă (o insectă), de dimensiuni uriaşe. În timp ce mă apropiam de ea, am îngheţat de frică. Am încercat să ţip, dar din gură nu mi-a

13

ieşit nici un sunet. Călugăriţa emitea nişte sunete ciudate, care mă iritau îngrozitor. Pur şi simplu nu puteam rezista în prezenţa ei. Dându-şi seama de acest lucru, a dat imediat înapoi. Călugăriţa nu era o creatură malefică. Pur şi simplu, avea o structură mentală neconvenţională (ne-umanoidă). În raport cu realitatea noastră, speciile de insecte sunt cu adevărat extraterestre. Următoarea creatură care s-a aşezat în faţa mea avea o înălţime de aproximativ 1,75 m şi un cap mare, în formă de con. Purta o robă lungă, de culoare argintiu-cenuşie, şi avea pielea umedă, părând să imite culoarea robei. Ochii mari, ca de caracatiţă, erau opaci şi negri. Nu avea un nas vizibil, iar gura ei semăna cu cea a unui peşte. Mi-am dat imediat seama că era o creatură amfibie şi că în scurt timp va trebui să se întoarcă în apă. Mi-a spus telepatic că era de sex masculin şi că ADN-ul meu era de origine marină. Părea cumsecade şi a adăugat că va veni o vreme când îmi voi da seama de originea noastră comună. Următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost o senzaţie de ameţeală şi de greaţă. Am căzut la pământ, după care m-am trezit pe un scaun. În faţa mea stăteau şapte persoane. Mult prea mare pentru mine, scaunul părea un fel de tron. Abia ajungeam cu umerii la nivelul braţelor laterale, iar picioarele mele nu atingeau solul. Ori de câte ori una din fiinţe îmi vorbea, scaunul se rotea astfel încât să o pot privi în faţă. Au luat cuvântul pe rând, de la dreapta la stânga. Prima creatură avea o formă reptiliană şi semăna cu o şopârlă îmbrăcată cu o uniformă neagră. Vorbea cu un fel de sâsâit, într-un limbaj gutural şi greoi. Simultan, puteam auzi în minte traducerea cuvintelor sale. Mi-a spus că făcea parte dintr-un imperiu vast, care se întindea pe o mare porţiune a galaxiei, şi că membrii speciei sale încearcă să cucerească toate sistemele solare de la frontierele acestei galaxii. El însuşi era un trădător şi dorea să îi avertizeze pe membrii acestui consiliu de intenţiile acestor forţe invadatoare. Şopârla mi-a povestit că pământul a fost invadat cu mii de ani în urmă de o armată a poporului său, sosită cu o navă spaţială care staţionează la ora actuală pe o bază selenară. O altă asemenea navă urma să sosească, trebuind să ajungă până la sfârşitul acestui secol (XX), conform manierei noastre de a calcula timpul. După ce au fost alungaţi de pe pământ de către alţi invadatori proveniţi din Imperiul Lirian, s-au retras în interiorul pământului, unde au intrat într-o stare narcoleptică, din care vor fi reactivaţi la sosirea noii nave. Aceşti reptilieni au baze inclusiv pe Venus şi pe lunile altor planete din sistemul nostru solar. Poporul său este alcătuit exclusiv din membri de sex masculin, aşa că au fost nevoiţi să îşi creeze femele, cu scopul de a se reproduce. Totuşi, principala metodă de reproducere rămâne clonarea. În final, şopârla mi-a spus că va veni o zi când îi voi converti poporul la Lumină, căci sufletul meu a fost cândva un emisar coborât printre ei, cu mulţi ani în urmă. Îşi mai aduceau încă aminte de mine şi ar fi respectat cuvintele mele. Următoarea creatură cu care am vorbit era o fiinţă amfibie, care semăna perfect cu „Creatura din Laguna Neagră”. Avea un corp umed şi subţire, acoperit cu o piele solzoasă, de culoare verde-cenuşie. În timp ce încerca să-mi vorbească, respira greu. I-am auzit imediat gândurile intrându-mi în minte. Mi-a spus că civilizaţia sa a fost prima specie care a locuit pe acest pământ înainte de sosirea celorlalţi invadatori. La vremea respectivă, pământul era acoperit aproape în totalitate de ape şi mlaştini. Decimaţi de oameni şi de extratereştri, din specia sa nu au mai rămas la ora actuală decât o mână de membri, ascunşi în profunzimile oceanului. Din când în când, ies la ţărm ca să stea la soare (aşa au apărut de altfel legendele despre sirene). Această specie a lucrat foarte mult cu atlanţii, înainte de scufundarea continentului. Ei le-au servit acestora drept punţi de legătură cu delfinii şi cu balenele. A adăugat că aceste mamifere reprezintă rase avansate venite dintr-o altă galaxie. Cei mai mulţi dintre membrii speciei sale au părăsit planeta şi au plecat în oceanele subterane de pe

14

Neptun, cu ajutorul unor nave de extratereştri binevoitori. Mi-a mai spus că am un ADN de delfin. De aceea, puteam învăţa să comunic cu această specie, pentru a ajuta astfel deopotrivă umanitatea şi comunitatea acestor mamifere (inclusiv cea a balenelor). Următoarea fiinţă care mi-a adresat cuvântul semăna cu un om mititel, cu părul şi ochii atât de negri, încât aproape că străluceau. Privirea sa părea să pătrundă prin mine şi mi s-a părut extrem de greu să i-o susţin. Afirma că reprezintă Federaţia de Planete din această galaxie, care include peste 120 de civilizaţii diferite. Va veni o zi când i se va cere şi pământului să intre în ea, dar numai dacă vor reuşi să alunge forţa invadatoare care controlează la ora actuală planeta noastră. În caz contrar, pământul ar putea fi atacat de Federaţie, până la alungarea reptilienilor. Omul cu părul negru mi-a mai spus că am fost ales pentru a vorbi cu toţi aceşti extratereştri deoarece fiecare specie a contribuit la crearea ADN-ului meu. Am fost creat genetic cu scopul precis de a aparţine unui număr cât mai mare de grupuri. De aceea, fiecare din acestea era dispus să stea de vorbă cu mine şi să îmi accepte ideile, căci – până la un punct – aparţineam speciei lor. A adăugat că personalitatea sufletului meu a fost de acord cu această misiune încă cu foarte mult timp în urmă, încarnându-se în diferite galaxii şi universuri alternative, cu scopul de a se antrena. Mi-a mai spus că cea mai mare parte a informaţiilor care mi-au fost dezvăluite cu ocazia acestor antrenamente au rămas ascunse în memoria mea celulară, de unde nu vor ieşi la suprafaţă decât atunci când vor deveni necesare pentru a-mi îndeplini misiunea. Până atunci voi avea de luptat însă cu multe greutăţi şi voi avea un destin trist. Nedorind să mai aud nimic în această privinţă, mi s-a făcut rău, fiind pe punctul de a vomita. Următorul lucru pe care mi-l amintesc era că mă aflam în continuare pe scaun, vorbind cu o altă fiinţă. Această creatură era foarte palidă, având o culoare cenuşiu deschis. Avea ochii negri, rotunzi şi mari, şi un nas lung. Spatele capului îi era acoperit cu un fel de material. Avea gura subţire, care nu se mişca deloc atunci când vorbea, lucru care nu mă împiedica să îi aud telepatic cuvintele. Cu o atitudine rigidă, această fiinţă mi-a spus că venea din sistemul solar Rigel. Deşi nu şi-a dorit să ia parte la această întâlnire, superiorii lui i-au ordonat să vină. Misiunea sa era de a monitoriza întregul proces, căci am făcut cândva parte din rasa lor. Demult, lumea sa natală era parte integrantă din civilizaţia liriană. După ce s-a destrămat, reptilienii le-au invadat planeta. La ora actuală, membrii speciei sale au fost asimilaţi imperiului acestora, fiind nevoiţi să le asculte ordinele. Mi-a mai spus că îşi va trimite din când în când subalternii, nişte creaturi cenuşii micuţe, să mă controleze. De cele mai multe ori nu îmi voi aminti de aceste întâlniri, decât cel mult ca de nişte coşmaruri. A adăugat că va veni o vreme când aceşti cenuşii vor intra în război cu o parte din lumile reprezentate la această întrunire. Misiunea mea era să le monitorizez activităţile şi să le raportez superiorilor mei tot ce descopăr în legătură cu ei. Corpul meu conţine substanţele chimice necesare rasei sale. Mi-a mai spus că membrii rasei sale au avut şi ei o formă umanoidă, până când războiul le-a contaminat mediul şi au degenerat genetic. Corpul meu le-a fost prezentat ca un simbol al speranţei şi al păcii. Li s-a permis să îmi folosească sistemul genetic pentru a-şi actualiza propriul ADN muribund, dar nu-mi vor putea face rău cu bună ştiinţă, nu mă vor putea răpi permanent şi nu-mi vor permite să-mi aduc aminte de ceea ce îmi făceau pentru a preleva substanţele de care aveau nevoie. Acestea erau regulile pe care erau siliţi să le asculte pentru a putea beneficia de pe urma creaţiei mele, păstrând în acelaşi timp status quo-ul. Dacă misiunea mea ar fi eşuat sau dacă vreunul din participanţii la acest proiect nu ar mai fi dorit să continue, urma să fiu dus într-un loc sigur cât timp se vor lupta ceilalţi între ei, eventual chiar la suprafaţa planetei pământ. În final, mi-a spus că membrii speciei sale nu doreau decât să corecteze erorile comise împotriva lor,

15

pentru a putea evolua. Doreau să devină independenţi de reptilieni şi să îşi recreeze vechea civilizaţie, înainte de a fi prea târziu. Dilema în care se aflau era legată de faptul că dacă încercau prematur acest lucru, ar fi fost distruşi complet de cei care îi guvernau. Pe de altă parte, dacă ar fi continuat să asculte de aceştia, ar fi devenit ţinta atacurilor membrilor Federaţiei de planete. Simţindu-se neputincioşi în faţa acestei dileme, nu mai erau interesaţi decât să se salveze cu orice preţ. În acest moment, ultima fiinţă aflată la masa consiliului, chiar la mijloc, l-a întrerupt pe rigelian. Era o creatură foarte înaltă. S-a ridicat în picioare şi şi-a întins lateral mâinile. Purta o robă albă, frumoasă, ornată cu nişte modele de un albastru cum nu mai văzusem până atunci. Capul său mare era rotund în partea de sus şi avea o bărbie ascuţită. Stând cu braţele întinse, părea o statuie vie. Ochii săi ovali erau de un albastru strălucitor. Pielea îi era albă, la fel ca fildeşul. Era de departe cea mai impresionantă creatură de la această masă de consiliu. Când gândurile sale mi-au invadat mintea, nu mi-am mai putut aminti nici măcar propriul meu nume! Vedeam pur şi simplu cuvintele limbii sale ciudate învârtindu-se în aura eterică din jurul capului său. Mi-a spus cum îl cheamă, dar nu-mi pot aduce aminte. Venea de pe planeta Khoom din sistemul solar binar Sirius. Semenii săi erau descendenţi ai unor fiinţe nefizice care populau hiperspaţiul, o lume situată în afara conştiinţei timpului şi spaţiului. Ei au fost cei care au creat vechea civilizaţie egipteană şi poporul evreu, căruia i-a dăruit Tora. Craniul de cristal era creaţia lor şi erau responsabili de foarte multe evenimente care s-au petrecut în galaxia noastră şi dincolo de graniţele ei. Personalitatea sufletului meu aparţinea acestui popor, singurul suficient de avansat pentru a putea crea un corp hibrid ca al meu. Întrucât siriusienii dispun de cea mai avansată tehnologie din univers, toate celelalte specii apelează la ei pentru a obţine informaţii. Acum, când am ajuns în stadiul de adult, îmi dau seama că acest grup este cel care animă inclusiv războaiele între civilizaţii, pentru a le determina astfel să evolueze, dar şi în propriul lor interes. Cu cât voi îmbătrâni mai mult, a continuat fiinţa, cu atât mai multe amintiri îmi vor reveni în memorie. Nu îmi voi aminti doar ce se întâmplă acum, ci şi existenţiale mele din alte sisteme solare şi din alte universuri. Voi fi un maestru pentru foarte multe rase şi specii. Tot în interiorul meu se găseşte şi un program de autodistrugere, care mi-ar putea anula misiunea pentru totdeauna. Mi-a mai spus că deocamdată nu am cum să înţeleg semnificaţia misiunii mele, dar aşa trebuie să stea lucrurile. În acest fel, nu am cum să mă joc cu ea sau cu programarea mea. Sunt mulţi cei care vor încerca să mă păcălească – chiar şi cei pe care îi consider aliaţii mei cei mai apropiaţi. Siriusianul a adăugat că mă va ghida ori de câte ori voi avea nevoie, afirmând că personalităţile sufletelor noastre sunt conectate într-un mod pe care nu îl voi putea înţelege decât când voi fi mai matur. Adevărata mea misiune nu va începe decât atunci când mai multe fragmente ale eurilor mele alternative se vor unifica. Până atunci, situaţia în care mă voi afla va fi destul de precară. Voi înţelege motivele necesităţii acestui lucru, dar mult mai târziu. A început apoi să emită o lumină alb strălucitoare, cu nuanţe violete, aurii şi argintii. În final a dispărut în centrul propriei sale lumini, iar eu m-am trezit ţipând în patul meu de acasă, simţind o teroare greu de imaginat. Ţipetele mele au trezit-o pe surioara mea mai mică, iar părinţii au alergat speriaţi să vadă dacă mă atacă cineva. Nu mi-am putut trage sufletul decât după o vreme îndelungată. Nici chiar atunci nu iam lăsat însă pe părinţi să iasă afară din camera mea. Deşi mi-aş fi dorit din inimă, nu le puteam spune ce se întâmplase. Pur şi simplu, cuvintele nu s-ar fi potrivit în acest caz. În anii care au urmat, am avut coşmaruri repetate în legătură cu acest eveniment. Cu fiecare nou vis, îmi aminteam tot mai multe detalii. Cam la doi ani de la această experienţă, am început să văd imagini ale oamenilor morţi care bântuiau în

16

jurul celor vii. În plus, primeam informaţii mentale despre starea de sănătate a celor care se aflau în faţa mea. Simpla auzire a numelui unei persoane îmi permitea să mă pun în rezonanţă cu aura ei şi să ofer un tablou complet al stării sale de sănătate. Cu cât înaintam în vârstă, coşmarurile deveneau tot mai intense. La fel şi preocupările mele legate de extratereştri şi de OZN-uri. Exista un impuls interior care mă făcea să privesc fiecare film de science-fiction şi fiecare spectacol de televiziune pe această temă. Citeam de asemenea tot ce îmi cădea în mână despre explorarea spaţiului cosmic. Intuitiv, îmi dădeam pe loc seama dacă o poveste era adevărată sau falsă. Frustrarea mea a devenit din ce în ce mai mare pe măsură ce începeam să-mi dau seama că nu există nimeni pe suprafaţa pământului cu care să pot conversa despre aceste lucruri. Aş fi dorit să le împărtăşesc şi altora cunoaşterea mea legată de celelalte dimensiuni, dar mă temeam de reacţiile lor. În acele zile (sfârşitul anilor 50 şi începutul anilor 60), OZN-urile erau considerate încă de domeniul bolilor psihice. Când am ajuns la vârsta pubertăţii, schimbările produse în fiinţa mea au fost ceva mai profunde decât în cazul celorlalţi copii. Ele nu mi-au afectat numai trupul. Experienţele mele nocturne au devenit încă şi mai ciudate. Aproape în fiecare noapte, simţeam cum conştiinţa mea se desprinde de trupul fizic şi pătrunde într-o cameră puternic luminată în care primeşte numeroase instrucţiuni. Subiectele care îmi erau predate variau de la originea mea şi până la natura realităţii fizice şi călătoriile în timp. Reveneam întotdeauna în interiorul corpului fizic înainte de ivirea zorilor, epuizat şi tulburat. Mă simţeam de parcă aş fi alergat 80 de kilometri fără oprire. Prea obosit ca să mai doresc să merg la şcoală, mă prefăceam bolnav. Am repetat de atâtea ori această procedură încât am primit de vreo două ori vizita unui consultant din partea şcolii. Atunci când mă duceam totuşi la şcoală, întregul proces de învăţământ mi se părea extrem de plictisitor. Eram mai bun decât colegii mei la toate materiile şi simţeam că mă trag în jos. Mintea mea era preocupată tot timpul de stele, în care ştiam că există adevăratul meu cămin. Pământul îmi era la fel de străin cum i se pare unui om obişnuit o stea îndepărtată din galaxie. Nu îmi plăceau oamenii de pe această planetă, căci nu gândeam şi nu simţeam ca ei. Eram atât de singuratic încât părinţii mei au încercat cu disperare să îmi facă prieteni printre ceilalţi copii. Oricât de arogant ar putea suna, simplul gând de a juca nişte jocuri stupide cu alţi copii mi se părea aberant, în condiţiile în care aş fi putut foarte bine să lucrez la un program NASA. Noapte de noapte, îi imploram pe oamenii din stele să vină şi să mă ia acasă, pentru totdeauna. De ce a trebuit să vin pe această planetă primitivă? Deşi mă temeam întotdeauna de răpirile extratereştrilor, ceva mă făcea să mă simt mai apropiat de ei decât de oamenii de pe planeta mea. Într-o noapte, pe când aveam 11 ani, am trăit o altă experienţă interesantă. La miezul nopţii, m-am trezit în dormitorul meu cu senzaţia stranie că cineva mă priveşte. Am încercat să îmi strig părinţii, dar din gură nu mi-a ieşit nici un cuvânt. Doar corpul mi s-a înfiorat. Pe neaşteptate, m-am trezit în faţă cu trei fiinţe de culoare cenuşiu deschis. Brusc, corpul meu a luat o poziţie verticală şi a început să zboare, trecând prin fereastra închisă. M-am trezit într-o cameră micuţă, cu pereţii metalizaţi, alături de un extraterestru. Pe perete exista un ecran, în spatele căruia se afla o bandă transportoare, care trecea prin perete printr-o deschizătură. Micul cenuşiu mi-a spus telepatic să privesc imaginile de pe ecran şi să le corelez cu alimentele care vor trece cât de curând prin faţa mea pe banda transportoare. În timp ce identificam imaginile cu alimentele, trebuia să răspund dacă aş putea mânca aşa ceva. Pe ecran a apărut mai întâi imaginea unui rinocer în mişcare. Simultan, banda transportoare a început să se mişte, aducând o bucată de carne, despre care am înţeles că era de rinocer. Am strigat imediat (mental): „Cu siguranţă nu!” Pe ecran a apărut apoi imaginea unei vaci, iar banda transportoare a adus o

17

friptură. M-am gândit: „Asta da”, şi instantaneu, am simţit în gură gustul cărnii – negătită însă! Imaginile şi alimentele au continuat să se succede o vreme. Astfel, prin faţă mi-au trecut pui, capre, elefanţi, insecte, viermi, păsări, animale marine şi diferite plante. În final, am început să obosesc şi mi s-a făcut rău la stomac. Micuţa fiinţă a oprit atunci ecranul, escortându-mă abrupt înapoi în camera mea. Oricât de ciudat ar putea părea, m-a trecut simultan prin pereţii navei şi ai camerei mele. Am fost pur şi simplu aruncat înapoi în pat. Mi-am dat seama că sunt furioşi pe mine pentru că nu am încheiat testele sau studiile pe care le făceau. Era aproape dimineaţă. Mă simţeam cu adevărat rău, dar după ce îi spusesem de atâtea ori mamei că nu pot merge la şcoală, m-am forţat să mă ridic din pat. Amintirea acestei experienţe m-a bântuit zile la rând. Nu mă puteam opri să nu mă gândesc la acele imagini, conştient că extratereştrii omorâseră toate acele animale pentru a le obţine carnea. Acest lucru mi se părea cel mai îngrozitor între toate. Oroarea mea a devenit şi mai intensă când miam adus aminte că ultima imagine pe care o văzusem pe ecran (chiar înainte de a mi se face rău) era aceea a unui om! Capitolul patru Pubertatea Din punct de vedere exterior, anii adolescenţei s-au derulat în maniera tipică, dar viaţa mea interioară continua să fie la fel de ieşită din comun. Eram răpit de 2-3 ori pe săptămână. La ora actuală, îmi dau seama că nu toate aceste răpiri erau fizice. De fapt, nu am avut parte decât de 2-3 răpiri fizice pe an. În restul timpului era vorba de răpiri astrale ale sufletului meu, în vederea instruirii şi îndoctrinării sale. De regulă, mă culcam în patul meu şi mă „trezeam” într-o cameră micuţă, cu pereţii metalizaţi, în care totul părea construit dintr-o singură bucată, fără muchii sau încastrări. Pereţii nu aveau colţuri, ci erau rotunjiţi. Pe margine se aflau bănci, pe care stăteam gol, alături de alţi oameni. Pe ecran apăreau tot felul de imagini colorate, iar în minte auzeam cu toţii instrucţiunile pe care trebuia să le urmăm. Cea mai mare parte a învăţăturilor primite se referea la rolul pe care urma să-l joace în viitor planeta pământ. Se pare că eram un fel de brigadă sau de armată programată să îndeplinim anumite funcţii atunci când va sosi timpul. Nu ne puteam aminti aceste funcţii până când nu urmau să fie activate. În inima mea simţeam însă că era o programare malefică, dar nu ştiam cum să scap de ea. Faptul că purtam în interiorul meu asemenea lucruri teribile mă înspăimânta, cu atât mai mult cu cât nu ştiam exact despre ce este vorba. După mai multe ore de instrucţiuni, ne ridicam cu toţii, ne întorceam cu spatele la ecran şi eram escortaţi la casele noastre. Pe când aveam 13 ani, familia mea s-a mutat din Brooklyn în Suffolk County, Long Island. Faptul că eram atât de departe de aglomeraţia şi înghesuiala oraşului mă făcea să mă simt mult mai liber. Ne-am mutat într-o zi friguroasă de iarnă. Noua casă era uriaşă şi avea multe locuri în care mă puteam ascunde. Am primit o cameră personală, cu propria sa baie. Casa era despărţită printr-o curte interioară şi un gard de lemn de un cinematograf deschis. Iarna, când copacii rămâneau fără frunze, puteam vedea filmele proiectate de la fereastra celui de-al doilea etaj al casei. Îmi amintesc că am văzut astfel Cowboy-ul de la miezul nopţii, cu Dustin Hoffman şi cu Jon Voight, în anul 1970. Sora mea şi cu mine râdeam văzând scenele erotice, făcându-i pe părinţi să strige la noi de jos, dar acest lucru nu a făcut decât să ne amplifice amuzamentul. Primele săptămâni petrecute în noua casă nu au fost deloc rele. Visele mele erau normale, dar ceva mă neliniştea. Mă culcam întotdeauna purtând pijamale şi acoperit cu o pătură, dar dimineaţa mă trezeam gol şi cu pătura aruncată pe jos.

18

Alteori, eram proiectat în afara corpului fizic şi pluteam prin casă, într-o dimensiune diferită, în care totul pulsa şi strălucea. De câteva ori am avut coşmaruri recurente. În aceste vise, fugeam de nişte oameni în uniforme, într-un fel de depozit foarte mare, fără ferestre. Mă ascundeam întotdeauna sub o masă dintr-o cameră micuţă care dădea într-un coridor. În cele din urmă, bărbaţii dădeau buzna în camera mea, se uitau după mine fără să mă găsească şi ieşeau pentru a-şi continua căutarea. Ieşeam atunci de sub masă, dar chiar în acel moment intrau alţi oameni, care mă capturau. Începeam să ţip şi mă trezeam din somn, cu o senzaţie de sufocare. Ori de câte ori mă trezeam din aceste coşmaruri şi priveam pe fereastra dormitorului, vedeam faţa unui om blond înconjurată de o lumină roşiatică. De fiecare dată ţipam, iar omul blond începea să râdă de mine. Cu cât ţipam mai tare, cu atât mai puternice deveneau hohotele sale de râs. Simţeam atunci cum mi se scurge întreaga energie din corp. Invariabil, mama intra în cameră să vadă ce se întâmplă cu mine. Când priveam din nou pe fereastră, faţa nu mai era acolo. Acest coşmar s-a repetat ani la rând. Cel mai straniu mi se părea faptul că aveam senzaţia că îl cunosc pe omul acela. Aproape că mi se părea un prieten sau o rudă apropiată. Cu alte ocazii s-au întâmplat lucruri chiar mai rele. Cel puţin o dată sau de două ori pe lună, mă trezeam într-o cameră ciudată şi răcoroasă. Complet gol, mă simţeam paralizat şi incapabil să vorbesc. În jurul mesei pe care eram aşezat se aflau întotdeauna mici fiinţe cenuşii, care refuzau să răspundă gândurilor şi privirilor mele temătoare. Uneori, auzeam o voce în minte care îmi spunea că în curând totul se va termina şi că nu îmi voi mai aminti nimic. Drama era că îmi aminteam de fiecare dată totul. Îmi introduceau întotdeauna un tub prin penis, care era de regulă erect, şi îmi prindeau cu un aparat testiculele şi sfârcurile. Uneori, îmi băgau inclusiv un tub în rect. Întregul proces era extrem de dureros şi aveam tot timpul lacrimi în ochi. Aceste fiinţe erau reci şi neprietenoase. Odată, una dintre ele mi-a spus că făceam parte dintr-un proiect al lor, despre care ştiam şi cu care fusesem de acord. Ce mai, mi-a spus să tac din gură, căci eram unul dintre ai lor. La sfârşitul acestor experienţe, ejaculam întotdeauna dureros. Eram convins că lichidul seminal care ieşea era amestecat cu sânge. În final, îmi scoteau tuburile şi aparatele, lăsându-mă să zac multă vreme pe masa rece, fără nici un cuvânt. În continuare, unul dintre ei îmi examina ochii, nasul şi urechile. Prin nări îmi erau introduse nişte obiecte lungi, care arătau îngrozitor. De fiecare dată când făceau acest lucru, mă trezeam dimineaţa în patul meu cu o hemoragie nazală. La un moment dat, părinţii m-au dus chiar la un specialist, pentru a-mi cauteriza nările şi pentru a-mi face o spălătură în urechi. Hemoragiile nu s-au oprit însă. Ori de câte ori eram răpit de cenuşii, aveam un fel de reacţie fizică. De multe ori, ochii îmi erau iritaţi, căci îmi băgau în ei un fel de lentile de contact. Odată, mi-au extras o bucată mare de masă gelatinoasă din gât. Am vomat instantaneu. Efectul emoţional al acestor experienţe asupra mea ca adolescent era cât se poate de interesant: îmi doream cu disperare copii! Ciudată reacţie pentru un băiat adolescent. Mă simţeam exact ca un tată care şi-a pierdut copiii. Nu ştiam cine erau aceştia, unde erau; nu ştiam nici măcar dacă existau cu adevărat. Mintea mea logică îmi spunea că nu putea fi adevărat, dar emoţiile continuau să se manifeste. La vârsta de 17 ani, am primit o confirmare. M-am trezit într-o navă de-a lor, stând pe un scaun, complet îmbrăcat. Acest lucru era ieşit din comun, căci până atunci fusesem întotdeauna răpit gol. În jurul meu roiau micii cenuşii, în mijlocul cărora se afla însă şi o fiinţă înaltă şi blondă, îmbrăcată într-o uniformă albastră. Ceva mai în spate stăteau doi bărbaţi (oameni) îmbrăcaţi în uniforme militare. Se pare că erau simpli observatori, în timp ce fiinţa blondă era cea care controla direct situaţia.

19

După câteva minute, cenuşiii m-au dus într-o cameră mică, iluminată diferit. În interior se afla un bebeluş legănat în braţe de un alt cenuşiu cu vagi caracteristici feminine. Acest lucru m-a surprins la culme, căci îmi spuseseră întotdeauna că nu aveau sex (cel puţin, aşa cum îl înţelegem noi). Poate că femeia era un fel de hibrid. Când extraterestra mi-a pus copilul în braţe, mi s-a părut că nu avea deloc greutate. I-am privit faţa osoasă şi am văzut că avea pielea palidă şi moale. Avea ochii deschişi, închişi la culoare şi migdalaţi. Capul avea o formă alungită şi era lipsit de păr. Nu scotea nici un sunet. Ştiind că era prea slăbit pentru a scoate vreun zgomot sau pentru a se mişca, am simţit cum inima mi se umple de compasiune. Mi s-a spus apoi că era copilul meu şi că s-au folosit de materialul meu genetic pentru a produce mai mulţi asemenea copii. Câţiva dintre ei muriseră, iar cei mai puternici au fost duşi într-o altă locaţie, pe o planetă sigură (nu ştiu exact la ce se referau atunci când spuneau acest lucru). Prin actualul experiment, cenuşiii doreau să ştie în ce măsură răspundeau copiii mici (în special cei umani) la atingerea părintească şi dacă între ei şi părinţi se stabilea astfel o legătură sufletească. Îmi amintesc că m-am simţit fericit că aveam un copil, dar şi furios pentru că era bolnav şi pentru că nu era complet uman. Ştiam că nu voi putea spune nimănui de existenţa lui şi că nu voi asista la creşterea şi educarea lui. Fiinţa înaltă şi blondă părea mulţumită de felul în care s-a desfăşurat această întâlnire. Mi-au luat copilul din braţe şi l-au scos din cameră. I-am întrebat pe extratereştri dacă micuţul va trăi şi dacă îl voi mai putea vedea vreodată. Mi-am luat chiar inima în dinţi şi i-am întrebat dacă nu aş putea sta tot timpul cu el. Întrebările mele au rămas fără răspuns şi am fost trimis imediat acasă. M-am trezit câteva ore mai târziu, cu ochii în lacrimi. Dorul de copiii mei era mai puternic ca oricând. La scurt timp după această întâlnire, mi-am schimbat brusc obişnuinţele. Am simţit subit nevoia să îmi menţin corpul fizic într-o condiţie cât mai bună. Am început să fac exerciţii fizice dificile şi să ţin post de câteva ori pe săptămână. Nu mâncam decât o singură dată pe zi, exclusiv alimente foarte sărace în grăsime, şi beam foarte multă apă. Când vremea era frumoasă, am început de asemenea să fac multă plajă. Aveam tot timpul senzaţia ciudată că ochii mei erau folosiţi ca nişte camere de luat vederi. Ori de câte ori priveam ceva interesant, simţeam că o altă conştiinţă se uită prin ei, alături de mine. De câteva ori mi-am întors chiar capul ca şi cum aş fi dorit să surprind pe imagine întreaga panoramă. Cealaltă pereche de ochi din capul meu era interesată în special de călătoriile în interiorul vehiculelor aflate în mişcare, de cumpărăturile efectuate în mall-uri şi în magazine, şi era absolut fascinată de scenele de iarnă (care includeau zăpada şi gheaţa). Ori de câte ori ningea, ochii mei scanau întregul peisaj, urmărind să surprindă toate formele şi culorile mediului înconjurător, până la ultimul detaliu. Dându-mi seama că posesorul celorlalţi ochi din mintea mea nu era familiarizat cu zăpada şi cu frigul, am înţeles intuitiv că ochii mei le dădeau posibilitatea să recepteze impresii la prima mână, pe care nu le-ar fi putut obţine altfel. M-am întrebat chiar dacă acest fenomen nu era legat de capacitatea mea vizuală redusă. Oare îmi fusese introdus un aparat în globii oculari care le permitea celorlalţi să privească prin ei? Sau se foloseau doar de capacităţile lor mentale pentru a privi prin ochii mei? Când i-am întrebat în sfârşit, mi-au răspuns că se focalizau mental asupra unui mic cip pe care mi-l introduseseră în corneea celor doi ochi. Da, mi-au confirmat ei cu răceală, este posibil ca acest lucru să îmi diminueze capacitatea vizuală. Nu erau deloc nişte fiinţe pline de compasiune. În timpul uneia din răpirile ulterioare, am fost dus într-o cameră în care mau aşezat cu spatele la zidul metalizat. Camera era complet goală. Doar în stânga mea se afla unul dintre extratereştrii cenuşii. Subit, zidul din spatele meu a devenit un ecran uriaş, care îmi proiecta toate gândurile sub forma unor imagini vizuale. Nu ştiu dacă doar descărcau imaginile înregistrate prin ochii mei de-a lungul timpului sau chiar îmi prezentau gândurile actuale. Ca să verific, am început să fac un test. M-am gândit la un cal. Într-adevăr, imaginea de pe ecran s-a transformat într-un cal aflat în

20

galop. Acest experiment a părut să îl enerveze pe tovarăşul meu, care mi-a cerut cu asprime să încetez. În mod evident, mintea mea putea influenţa aparatul. Privind imaginile din copilăria mea şi altele care urmau – se pare – să se deruleze în viitor, am înţeles că acest exerciţiu era o proiecţie a vieţii mele pornind de la structurile mele mentale. Extratereştrii au înregistrat tot ce făcusem până atunci în viaţă şi calculatorul proiecta viitorul către care mă îndreptam. Acest lucru m-a speriat, căci m-am întrebat dacă nu cumva îmi pot influenţa viitorul, astfel încât acesta să corespundă intenţiilor lor, nu propriilor mele interese. Această experienţă s-a repetat de câteva, ori, după care a încetat brusc. Fie au obţinut toate informaţiile care îi interesau, fie au reuşit să îmi reprogrameze viaţa aşa cum doreau. Nu ştiu nici astăzi care este răspunsul corect. Răpirile au continuat până la sfârşitul adolescenţei şi în primii ani ai tinereţii mele. Cele mai multe serveau unor scopuri genetice, dar au mai existat câteva ocazii în care am fost îndoctrinat, folosit pentru drenaj energetic (ocazii cu care îmi foloseau energiile personale în scopurile care îi interesau), iar uneori pur şi simplu interogat. Aspectul cel mai hidos al acestor experienţe era legat de ceea ce doreau să le fac altor copii umani. Pe la mijlocul anilor 70, acest aspect a devenit din ce în ce mai evident. Eram de multe ori dus într-un sediu subteran, cu pereţi de stâncă, prin care se simţea umezeala. Uneori vedeam chiar picături de apă prelingându-se pe la colţuri. Nu existau ferestre, dar se auzeau în schimb zgomote. Erau ţipete de copii care plângeau. Capitolul cinci Teroare la Montauk Nici până în ziua de azi nu pot suporta ţipetele copiilor care plâng sau vocile înspăimântate. În plus, simt dorinţa copleşitoare de a avea grijă de toţi copiii abandonaţi din lume. Poate că este o penitenţă; poate că nu voi reuşi niciodată să îmi scot aceste imagini din minte. Poate aşa se explică de ce am avut atât de mulţi copii în această viaţă. Oricare ar fi adevărul, povestea pe care am să v-o spun în continuare prezintă adevărul curat, aşa cum s-a petrecut în realitate. Amintirile mele legate de Proiectul Montauk nu sunt deloc plăcute. Pe vremea când eram doar un copil în stadiul prepuber, rolul meu era de cobai. Aşezat pe o masă şi legat cu curele, eram examinat, scanat mental pentru identificarea semnăturii mele cerebrale sau abuzat sexual pentru stabilirea structurii mele energetice, care era redată apoi pe un computer. Aceste experimente au continuat până am ajuns în faza de pubertate. Întrucât nu încercasem să evadez decât o singură dată, eram considerat cooperant de către supraveghetorii mei adulţi. În plus, nu murisem din cauza testelor la care fusesem supus, aşa că mi s-a „oferit” posibilitatea unei promovări. Administratorii m-au pus să îi disciplinez pe copiii mai mici care erau aduşi în continuare, pregătindu-i astfel pentru testele fizice şi mentale care urmau. Pregătirea copiilor includea un proces educativ prin care aceştia erau învăţaţi să asculte orbeşte ordinele, fără să pună vreodată întrebări. I-am învăţat cum să se focalizeze mental la comandă astfel încât energiile lor corporale să poată fi folosite de mediumul care răspundea de ei, ce culori şi simboluri trebuiau să folosească mental pentru a facilita un anumit experiment, şi cum să depăşească mecanismul de autoapărare inerent oricărei fiinţe vii pentru a putea muri în caz de necesitate. Mediumii sunt de mai multe feluri: unii se folosesc de energiile psihice, iar alţii de cele mentale. Mediumii psihici nu fac decât să observe şi să descrie structurile subtile ale realităţii. Cei mentali pătrund efectiv în aceste structuri şi le manipulează, creând manifestări diferite ale realităţii. Ei reprezintă principalul obiect de interes al

21

guvernului. Oamenii pot crea maşinării sau computere care să citească structurile subtile ale realităţii, dar acestea nu pot fi modificate decât de mintea umană. Lucrul mediumilor mentali cu copiii nu este deloc uşor, căci ancora care stabilizează personalitatea sufletului de trup este extrem de fragilă în cazul acestora din urmă. Din nefericire, copiii mici de sex masculin au structura mentală şi psihică necesară pentru ca un medium mental să le poată folosi energia cu ajutorul unui computer. Dorinţele şi temerile acestor copii se opun însă direct acestei sarcini, provocând daune la toate nivelele. De multe ori, în asociere cu presiunile fizice şi mentale generate de aceste operaţiuni, teama îi ucide definitiv pe copii. Cei mai vulnerabili erau pre-adolescenţii cu vârste cuprinse între 3-12 ani. Foarte preţuiţi din cauza materialului lor genetic şi a tiparelor mentale perfecte pentru proiectele lor, acest grup era considerat pur şi necontaminat. Din păcate, teama copleşitoare a copiilor, combinată cu dorinţa arzătoare de a se întoarce acasă, conducea la blocaje şi scurgeri energetice care îi încurcau teribil pe oamenii de ştiinţă care se ocupau de ei. Peste toate, erau adeseori ţinta unor abuzuri sexuale făcute de anumiţi membri lipsiţi de scrupule ai proiectului. Din cauza lor, mulţi băieţi înnebuneau şi trebuiau lichidaţi, căci nu mai erau de nici un folos. Ar fi fost imposibil ca ei să fie returnaţi societăţii sau familiilor lor în acea stare, căci minţile lor erau prăjite şi nu mai putea fi reprogramate. Singura soluţie era moartea. Cel mai adesea, erau înfometaţi până la moarte şi lăsaţi să se descompună în anumite peşteri subterane. În final, rămăşiţele le erau aruncat în mare, unde erau consumate de animalele marine. În cazuri excepţionale, anumiţi savanţi sau alţi lucrători care nu aveau copii şi care se mutau în alte regiuni ale globului luau cu ei câte un copil preferat, făcându-i acte false, ca şi cum ar fi fost copilul lor. De multe ori, îi schimbau inclusiv culoarea părului şi amprentele digitale. Unii băieţi erau răpiţi, aşa cum a fost cazul meu, chiar din paturile lor. Timpul şi spaţiul erau manipulate apoi, într-o manieră care sfidează orice imaginaţie, pentru a ascunde dispariţia lor. Aceşti băieţi erau consideraţi speciali, în sensul că proveneau din familii care aveau conexiuni politice sau militare cu guvernul secret. Trataţi complet diferit de băieţii „obişnuiţi”, ei erau returnaţi fără excepţie căminelor din care au provenit. Pre-programaţi pentru anumite scopuri specifice, noi eram elita grupurilor de copii, aşa că primeam sarcini speciale. Unii dintre noi erau folosiţi pentru a ieşi în afară şi a găsi alţi băieţi care urmau să fie răpiţi şi folosiţi în proiect. Din câte mi-am dat seama, cu toţii aveam implanturi în interiorul ochilor. Era o tehnologie extraterestră pe care supraveghetorii noştri o aveau de la colaboratorii lor şi pe care o foloseau pentru a obţine informaţiile care îi interesau. Minţile noastre erau programate să ne vedem de treabă la şcoală, la cumpărături, etc., fără să ne dăm seama ce facem. Mă întreb câte asemenea victime nevinovate am desemnat eu însumi în vederea răpirii, fără măcar să-mi dau seama că îi condamn pe mulţi la moarte sigură! Îmi amintesc de poveştile cu doctorul Mengele din lagărul de concentrare de la Auschwitz. Se spune că atunci când sosea un transport nou cu deţinuţi, dr. Mengele îi tria de la bun început pe aceştia, stabilind cine urma să trăiască şi cine nu. El era cel care stabilea cine urma să fie pus la muncă silnică şi cine trebuia să facă parte din bizarele sale experimente. În ce fel eram eu diferit de acest monstru? La urma urmei, Johannes von Gruber nu a fost nazist? Nu a fost el implicat în varianta germană a Proiectul Montauk? Chiar şi astăzi, aceste sentimente de vinovăţie mă împiedică să am o imagine de sine pozitivă, făcându-mă să fiu excesiv de autocritic şi să mă pedepsesc frecvent. Poate că încerc astfel să răscumpăr o parte din răul pe care l-am făcut. Cea mai mare parte a băieţilor erau din afara zonei New York-ului, căci dispariţia unui număr atât de mare de copii dintr-un singur loc ar fi trezit suspiciuni.

22

De aceea, băieţii „obişnuiţi”, consideraţi „consumabili”, erau aduşi din alte părţi ale ţării. Răpiţi din familii care nu aveau să le simtă prea mult lipsa, aveau părinţi alcoolici, prostituate, dependenţi de droguri, sau proveneau din mediul rural, din familii cu mulţi copii. Dacă experimentatorii îşi doreau foarte tare un copil care nu corespundea acestui profil de familie, ei înscenau pur şi simplu un accident. Copilul era astfel luat sub prezumţia că a murit în accident şi nimeni nu se mai interesa de soarta lui. Aceste accidente includeau prăbuşiri ale unor maşini în râuri, incendii în urma cărora rămâneau corpuri de nerecunoscut şi dezastre naturale, de genul uraganelor, tornadelor şi cutremurelor. Pe scurt, erau folosite toate locurile în care se produceau catastrofe şi în urma cărora dispăreau foarte mulţi oameni, care puteau fi consideraţi morţi. Pe de altă parte, erau răpiţi foarte mulţi oameni care fugeau de acasă şi care bântuiau pe străzi, despre care se ştia că nu vor lipsi nimănui. Majoritatea erau adulţi, folosiţi în călătoriile în timp din cadrul Proiectului. Oamenii vii erau necesari pentru a observa efectele vortexului asupra trupului uman, precum şi pentru a afla cum poate fi mutată o persoană dintr-un punct spaţio-temporal în altul. Copiii nu erau folosiţi niciodată în aceste scopuri, căci semnătura lor energetică este complet diferită de cea a unui adult. De altfel, cei pe care doreau să îi folosească în ultimă instanţă în manipulările lor asupra timpului şi spaţiului erau adulţi. De multe ori, atunci când răpeau pe cineva din patul său sau dintr-o altă locaţie pentru a-l folosi în Proiect, trimiţându-l în final înapoi în mediul său, cercetătorii de la Montauk modificau timpul şi spaţiul astfel încât nici victima şi nici cei din jurul acesteia să nu-şi dea seama că a lipsit vreo clipă. Alteori, ei lăsau o structură energetică în camera victimei care îi împiedica pe cei din jur să intre în ea şi să-şi dea seama de dispariţiei ei. Vă reamintesc că aveau echipamente care le permiteau să trimită oameni în diferite locaţii în aceeaşi perioadă a „prezentului” şi să modifice timpul în anumite locuri geografice terestre. Puteau stabili cu uşurinţă vibraţia fiecărui loc de pe planetă, modificând astfel prezentul după cum doreau. Singurele probleme apăreau atunci când doreau să trimită pe cineva în alte lumi sau în momente îndepărtate din timp (din trecut sau din viitor). Până când reuşeau să descopere frecvenţele corecte, erau nevoiţi să facă tot felul de încercări, folosind în acest scop cobai umani (adulţi). Mulţi dintre aceştia s-au pierdut în timp sau în spaţiu, aşa cum s-a întâmplat cu cei de pe Eldridge. În cele din urmă, savanţii au reuşit să facă o hartă a punctelor spaţio-temporale care îi interesau, putând să călătorească cu uşurinţă între ele. La destinaţiile cele mai comune plasau întotdeauna un receptor pentru a fixa semnalul şi a uşura astfel conexiunile. Rolul meu era să îi pregătesc pe băieţi pentru lucrul cu mediumii, în special cu Duncan Cameron, mediumul-şef folosit în experiment. Utilizată ca baterie de alimentare a energiei mentale a mediumului, creativitatea unui copil mic este fără egal. Această energie era receptată, amplificată şi focalizată asupra lui Duncan pentru a-i mări acestuia puterea mentală de care avea nevoie pentru a deschide porţi către alte dimensiuni, creând astfel căi de acces către acestea. Capacităţile sale erau folosite pentru a face legătura cu hiperspaţiul şi cu planul astral, locul în care sunt înmagazinate toate materialele şi tiparele pre-fizice ale realităţii materiale. În final, acesta aducea informaţiile necesare în forme pe structura cărora puteau fi construite tehnologii. Băieţii erau rapid goliţi de energie şi trebuiau să se odihnească foarte mult timp. Atunci când unul dintre ei se simţea epuizat, îi era indus un program de teamă, pentru a crea astfel un val de adrenalină care să-i trezească din nou energia. Acest procedeu îi golea complet de energie pe mulţi dintre ei, care nu mai puteau fi folosiţi. Inimile lor fragile cedau. Alţii înnebuneau, sau aveau un atac cerebral. Atunci când pentru alimentarea cu energie erau folosiţi adolescenţi sau tineri, erau folosite programe combinate de teamă şi excitaţie sexuală, pentru a le dinamiza

23

astfel energia. De multe ori, cadavrele care rămâneau în urma experienţelor le erau cedate extratereştrilor cenuşii, care aveau nevoie de ele pentru sânge şi prelevări de ţesuturi. Cenuşiii nu se hrănesc la fel ca oamenii. Ei folosesc hormonii depozitaţi în organele şi ţesuturile diferitelor specii, dar mai ales ale oamenilor, căci au fost creaţi cu mii de ani în urmă dintr-un material genetic uman. Rasele micilor cenuşii nu sunt înzestrate cu sisteme digestive. Membrii lor absorb substanţele nutritive şi elimină deşeurile prin piele. După ce colectează diferite organe şi fluide corporale, ei le depozitează în recipiente uriaşe, în care se scaldă apoi ore întregi pentru a absorbi substanţele de care au nevoie. Acest procedeu le alimentează trupurile cu o energie care le ajunge timp de câteva zile. Altminteri, „foamea” îi face deosebit de nervoşi. Cu câteva secole în urmă, cenuşiii au creat genetic anumite fiinţe pe care le lăsau să crească pe pământ şi cărora le colectau fluidele corporale pentru a se hrăni, evitând astfel să fie detectaţi de oameni. Aceste fiinţe au devenit cunoscute sub numele de vampiri, incubi şi sucubi. Ele evită lumina soarelui, care anihilează energia fluidelor colectate. În vremurile moderne, extratereştrii se folosesc de o creatură din America Latină, cunoscută sub numele de chupacabra, sau „cea care suge sângele caprelor”. Alte grupuri de extratereştri sunt interesate exclusiv de experimentele legate de controlul minţii. Aceştia doresc să controleze grupuri largi de oameni, fără a crea o armată în acest scop. Din această categorie fac parte îndeosebi reptilienii mari veniţi din sistemul solar Draco. Cea mai dureroasă experienţă pe care am trăit-o, dincolo de suferinţele personale, a fost să aud ţipetele de teamă şi agonia copiilor şi adolescenţilor care erau folosiţi în experimentele de la Montauk. Deşi eram parţial responsabil de aducerea lor în această stare, nu puteam face nimic pentru a-i ajuta. Mă gândeam deseori la părinţii şi la rudele care nu vor şti niciodată adevărul în privinţa celor întâmplate cu copiii lor. Mă gândeam de asemenea la copiii cărora le era dor de părinţii lor. Simţeam atunci o mare apăsare pe piept. Chiar şi astăzi mă trezesc uneori în miez de noapte, sufocându-mă şi ţipând în urma coşmarurilor legate de aceşti copii. Privindumi propriii fii, mă jur că nimeni nu-i va supune vreodată unui asemenea tratament. Deşi îmi dau seama că nu am fost personal responsabil de faptele mele de atunci, nu pot să nu realizez că un anumit aspect al personalităţii sufletului meu a simţit nevoia să experimenteze aceste realităţi, lucru care mă înspăimântă. Mă rog frecvent ca Dumnezeu să aibă milă de acele sărmane victime, dar şi de sufletele torţionarilor lor. Capitolul şase Peste ocean Perioada pe care am petrecut-o la colegiu a fost marcată de confuzie. Am început şcoala la Universitatea McGill din Montreal, dar m-am simţit atât de neadaptat încât m-am întors în scurt timp în Statele Unite. Mă simţeam de mulţi ani atras de Canada, unde aveam rude la care îmi petreceam vacanţele de vară. Plănuiam chiar să emigrez în această ţară şi să devin cetăţean al ei, dar oricât de mult încercam să părăsesc Long Island-ul, ceva mă atrăgea înapoi. În cele din urmă, m-am înscris la un colegiu local din sudul Long Island, unde am studiat contabilitatea, o materie pe care o uram cu convingere. Bănuiesc că am fost împins să urmez acest curs pentru a ţine gestiunea băieţilor din Montauk. O parte a implicării mele în Proiect consta în păstrarea echilibrului între computerul care controla emisfera stângă şi cel care controla emisfera dreaptă a mediumului mental. Cele două coloane ale contabilităţii (debitul şi creditul) m-au învăţat să fac acelaşi lucru (ele trebuie menţinute tot timpul în echilibru). De altfel, fiecare aspect al vieţii

24

mele mă obligă să repet acest model (să menţin echilibrul). La vremea respectivă nici nu-mi dădeam seama cât de dezechilibrată era viaţa mea. În timpul ultimului meu an de colegiu mi-a apărut o alergie interesantă. În vacanţa de Crăciun, eram programat să îmi scot patru măsele de minte şi un molar. În timpul operaţiei, mi-a apărut o reacţie severă la anestezicul folosit, pentatolul de sodiu. Inima şi respiraţia mea s-au oprit. Inspirat, chirurgul dentar mi-a administrat oxigen şi mi-a făcut şocuri electrice pentru a-mi resuscita inima. După ce mi-am revenit, a continuat operaţia chirurgicală. Ani mai târziu, diferiţi medici mi-au spus că este foarte neobişnuit să fii alergic la pentatolul de sodiu. De regulă, numai cei asupra cărora s-a folosit excesiv această substanţă dezvoltă asemenea reacţii severe. Pentatolul de sodiu mai este cunoscut şi sub numele de „serul adevărului”. Administrat spionilor în timpul interogărilor, aceştia dezvăluie toate informaţiile secrete pe care le ascund. Mi-a fost oare injectată această substanţă pe vremea când mă aflam la Montauk Point? Îmi amintesc perfect că mi-au fost injectate ace, dar nu ştiu ce substanţă au folosit. Poate că pentatolul de sodiu este folosit inclusiv pentru controlul minţii umane (şi extraterestre). Tot în timpul anilor de colegiu am făcut şi una din primele mele excursii peste ocean. Am fost sponsorizat de o organizaţie sionistă care dorea să atragă voluntari în Israel, promovând astfel colonizarea deşertului de acolo. Aceştia recrutau oameni din toată lumea, îi îndoctrinau şi îi trimiteau în nişte ferme colective numite kibbutz-uri. Un kibbutz este probabil forma cea mai pură de comunism care a existat vreodată în lume. Nici un membru al colectivităţii nu primeşte mai mult sau mai puţin din produsele rezultate decât ceilalţi membri. Deasupra fiecărui kibbutz flutură steagul roşu sovietic, cu secera şi ciocanul. Chiar şi pământul este deţinut în proprietate de către guvern. Nici un individ nu are dreptul la proprietate. Singurul stimulent pentru a produce este loialitatea faţă de patrie şi faptul că ţi se asigură toate necesităţile. Deşi nu doream deloc să merg în această excursie, am fost obligat de un impuls interior, mai puternic decât logica mea şi decât avertismentele familiei mele. Călătoria în Orientul Mijlociu a fost lungă şi interesantă. Am ales un traseu care includea Franţa, Italia şi Grecia, ocazie cu care am descoperit frumuseţea fără seamăn a insulei Creta şi a vulcanului din Stromboli, în Sicilia. Deşi vulcanul Pompeii din Napoli părea să-mi aducă aminte de o existenţă anterioară, m-am focalizat îndeosebi asupra viitorului. În timpul călătoriei, o franţuzoaică cu cetăţenie italiană a încercat să mă convingă să mă fac medic şi să mă însor cu fiica ei. Ideea mi s-a părut absurdă la vremea respectivă, dar privind retrospectiv, mă gândesc că poate aş fi făcut mai bine să îi accept oferta! Când am ajuns în Israel, am fost cuprins de o emoţie copleşitoare. În timp ce avionul cobora pe aeroportul Lod, deasupra Tel Avivului, ochii mi s-au umezit de lacrimi. Mă simţeam de parcă aş fi ajuns în sfârşit acasă. Nu îmi pot explica aceste emoţii, căci mă simţeam cuprins de frică şi neîncredere. Intenţia mea era să ajung pe aeroport, iar apoi să mă întorc imediat în Statele Unite. De acum înainte, îl rog pe cititor să urmărească cu cea mai mare atenţie firul evenimentelor. Deşi pasajele care urmează pot părea confuze, le voi povesti exact aşa cum mi le amintesc. Nu uitaţi că aceste evenimente mi-au indus inclusiv mie o stare de confuzie. Am făcut totuşi tot ce mi-a stat în puteri pentru a reda aceste secvenţe ilogice în maniera cea mai raţională cu putinţă. Când am ajuns, s-a petrecut un lucru ciudat şi inexplicabil. După ce am părăsit avionul, m-am trezit rătăcind prin zona porţilor de intrare, încercând să ajung la banda care transporta bagajele, pentru a mi le recupera şi a mă întoarce acasă. Ridicându-mi privirea către panoul de afişaj al zborurilor, am văzut o cursă care urma să plece către Teheran, în Iran. Am simţit imediat că trebuie să mă urc în ea.

25

Am rămas astfel, transfigurat, până când cineva mi-a cerut să mă dau la o parte. Deşi credeam că nu trecuseră decât câteva secunde, mi-am dat seama privindu-mi ceasul că se scursese aproape o oră! S-a petrecut apoi un al doilea eveniment neobişnuit. Pe când încercam să ajung în zona bagajelor, am privit din nou către panoul de afişaj şi am sesizat o cursă care urma să plece către Johannesburg, Africa de Sud, cu escale în Addis Abeba, Etiopia, şi Nairobi, Kenya. Din nou, am rămas transfigurat, imaginându-mi că mă aflu la bordul acestei curse, împreună cu alţi oameni, dar ştiind că mă voi întoarce în Israel fără ca cineva să-şi dea seama de faptul că am fost plecat. Am fost trezit din această stare de un alt student, care venise cu mine în zborul iniţial şi care mi-a spus că ştie cum să ne retragem mai repede bagajele. Tânărul susţinea că era un student din Georgia venit să vadă Ţara Sfântă şi să lucreze la un kibbutz. Nu-mi plăcea de el, căci era arogant şi făcea tot timpul comentarii răutăcioase. De altfel, un al şaselea simţ îmi şoptea că nu spune tot adevărul. După ce ne-am luat bagajele, am ajuns într-o zonă a aeroportului în care trebuia să fim aşteptaţi de un reprezentant al Fundaţiei Tineretului Sionist din SUA, care urma să ne preia şi să ne ducă în kibbutz-ul în care urma să lucrăm în următoarele două luni. Alături de noi mai aşteptau trei femei. Au trecut mai multe ore, dar nimeni nu a venit să ne întâmpine. Nu-mi amintesc ce s-a petrecut în acest interval de timp, cu excepţia faptului că stăteam pe bagaj. La un moment dat, a apărut un israelian negricios. Acesta ne-a spus că în loc să mergem direct la kibbutz, urma să rămânem peste noapte în Ierusalim. Înghesuiţi în micul său Renault, ne-am îndreptat către acest străvechi oraş. Eram atât de epuizat încât nu mai puteam admira peisajul istoric pe lângă care treceam în timp ce urcam munţii Iudeei, îndreptându-ne către oraşul sfânt. Pe drum, am trecut pe lângă tot felul de clădiri moderne, construite printre ruine şi rămăşiţe ale unor tancuri şi piese de artilerie iordaniene. Oraşul Ierusalim este construit – conform legii – exclusiv din pietrele luate din munţii din jur. De aceea, este greu să spui de la distanţă unde începe oraşul şi unde se termină regiunea rurală care îi precede. Oricum, priveliştea este magnifică. Semnificaţia cuvântului Ierusalim este „Oraşul Păcii”. Prea obosit ca să mai mănânc, tot ce îmi mai doream era să fac un duş şi să mă trântesc într-un pat confortabil. Femeile care ne însoţeau au fost lăsate la un motel exclusiv pentru femei. Şoferul ne-a dus apoi pe mine şi pe tovarăşul meu către un loc care semăna cu o închisoare. Era o clădire mare, din piatră, cu porţi de metal şi fortificaţii, complet neluminată. Şoferul a menţionat în treacăt că era o fostă baracă a armatei britanice. Avea mărimea unui castel, dar nu era nimeni în ea decât noi! După ce ne-a scos bagajele, şoferul ne-a cerut să-l urmăm şi a descuiat poarta grea din metal. Interiorul era întunecat, umed şi îţi dădea fiori pe şira spinării. Am aşteptat în vestibul până când şoferul a aprins luminile, după care l-am urmat de-a lungul unei scări înguste până la un etaj unde se aflau tot felul de dormitoare. Ne-a introdus într-o cameră mică, asemănătoare cu o celulă de închisoare, cu două paturi de metal şi două scaune din lemn. Un singur bec atârna din tavan, agăţat de un fir. Ne-a arătat apoi cum putem ajunge printr-un coridor la o sală de duşuri, care arăta de parcă nimeni nu se mai spălase acolo din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ne-a spus apoi că se va întoarce dimineaţa, după care a mormăit ceva din care rezulta că îşi va petrece noaptea la Tel Aviv şi că avea un drum lung de făcut. A plecat brusc. Tovarăşul meu nu a scos aproape nici un cuvânt. Am făcut duş pe rând, după care ne-am culcat în paturile neconfortabile de metal. Când am stins unicul bec, camera s-a scufundat într-o beznă desăvârşită. Aproape că puteam simţi gândurile soldaţilor care staţionaseră cândva aici. Le simţeam singurătatea şi dorul de casă. Amintindu-mi de propria mea familie şi de confortul de acasă, m-am gândit că am fost nebun să vin aici. Lătratul câinilor de afară mi-a adus aminte de alte zgomote familiare de acasă. M-am simţit astfel şi mai însingurat. Când am auzit un muezin (un

26

cleric musulman) făcând apelul pentru rugăciunile de noapte din minaretul unei moschei din apropiere, am realizat mai clar ca oricând că „nu mă mai aflam în Kansas!” Următoarea experienţă nu pare să se încadreze în această suită logică. Înclin să cred că ea a fost „înghesuită” în timpul liniar. Urmăriţi-mă cu atenţie. Privind în sus, am observat nişte mici sfere luminoase care apăreau pe tavan. Se învârteau şi îşi schimbau culorile de la alb la galben, apoi la albastru şi verde. Simţeam că mă învârt odată cu ele. Le-am urmărit cu privirea până când am simţit că nu îmi mai pot ţine ochii deschişi. Pe neaşteptate, m-am trezit înapoi pe aeroportul din Tel Aviv, în ziua când am aterizat pe el. Am urcat în avionul de Teheran. Nu aveam alt bagaj decât o mică geantă de mână care nu îmi aparţinea. Deşi mi s-a părut ciudat, ştiam exact ce fac. Îmi amintesc că am decolat şi ne-am îndreptat către nord-vest, nu către est, unde se afla Iranul. Cel care stătea alături de mine mi-a spus într-o ebraică perfectă că, fiind israelian, aparatul nu putea zbura deasupra teritoriilor arabe. De aceea, ne îndreptam către spaţiul aerian turcesc. Urma apoi să ne îndreptăm către est şi să intrăm astfel în spaţiul teritorial iranian. Totul se petrecea în anul 1975, când nu exista un tratat de pace în regiune. Dimpotrivă, se vorbea de un nou război. În timp ce munţii Anatoliei apăreau la orizont, o voce ne-a anunţat că trebuie să tragem storurile geamurilor în timp ce treceam pe deasupra spaţiului aerian iranian. Urma să fim însoţiţi de avioane de luptă iraniene, care ar fi tras fără ezitare dacă ar fi observat storurile netrase. Ni s-a mai spus că acest procedeu se aplica doar avioanelor care nu zburau pe rute regulate, suspectate de spionaj. Îmi amintesc apoi că am zburat pe deasupra Teheranului, cu praful şi cu minaretele sale. Câţiva zgârie-nori stăteau mărturie a programului de modernizare iniţiat de şah. După ce am aterizat, am părăsit avionul. Am intrat singur într-o maşină neagră, micuţă şi strălucitoare, care m-a condus pe străzile înguste ale oraşului, apoi pe nişte bulevarde largi, care dădeau într-o autostradă ce ieşea din oraş şi se îndrepta către munţii acoperiţi cu zăpadă. Şoferul a luat-o pe un drum de ţară, după care am cotit brusc la stânga şi am ajuns la o peşteră în stânca muntelui. În timp ce intram în peşteră, mi-am amintit ca prin ceaţă de Johannes von Gruber, apărând brusc în peştera subterană. Doresc să-i reamintesc cititorului că majoritatea amintirilor sunt liniare, adică urmează una după cealaltă, într-o ordine secvenţială. În cazul de faţă, conştiinţa mea pare să fi urmat însă mai multe linii temporale, pătrunzând în realităţile lor corespondente. Fiecare univers alternativ se întrepătrunde cu celelalte, iar conştiinţa mea avea un acces simultan la toate datorită unui proces de activare a lui kundalini1, care mi-a trezit integral puterea minţii. Pentru a putea înţelege un anumit eveniment, trebuie să mă focalizez asupra lui. Ceea ce încerc în capitolul de faţă este să enumăr evenimentele în ordinea în care le-am experimentat. Deşi ele s-au petrecut simultan, mintea umană nu le poate percepe decât unul câte unul. Din restul timpului petrecut în Iran nu am reţinut decât frânturi de amintiri. Am auzit voci vorbind în limba ebraică, în farsi (persană) şi în germană, şi ocazional în rusă. În cea mai mare parte a timpului mă simţeam drogat şi dezorientat. Îmi amintesc de doi oameni de ştiinţă îmbrăcaţi în halate albe, care au intrat în camera mea. Mi s-au adresat în germană. Îmi mai amintesc de o examinare dureroasă, în timpul căreia am fost complet dezbrăcat. În final, pe cap mi-a fost aşezată o cască metalică ce părea să îi transmită creierului meu tot felul de informaţii. Tot ce ştiu este că am fost programat să fac ceva, ce nu trebuia să conştientizez. Am fost dus apoi cu 1

Activarea lui kundalini se referă la trezirea energiei fundamentale situate (de regulă latent) la baza coloanei vertebrale şi la trezirea succesivă a centrilor de forţă (chakra-elor), permiţând astfel folosirea integrală a minţii şi conştientizarea simultană a mai multor realităţi.

27

un lift care a coborât cu o viteză ameţitoare. Cu această ocazie, mi-am adus aminte de excursia cu OZN-ul pe care am făcut-o pe vremea când eram doar un băieţel de şase ani şi când am coborât cu o viteză atât de mare încât mi s-a făcut rău. Eram însoţit atunci de un extraterestru asemănător unei plante. Presiunea datorată vitezei era atât de mare încât pielea mi s-a lipit de oase şi dinţii mi s-au încleştat. Când liftul s-a oprit pentru o clipă, mi s-a făcut din nou rău. Îmi simţeam picioarele atât de grele încât îmi era greu să mi le mişc. Peste toate, mi-am dat seama că făcusem pe mine. Am fost introdus într-un vehicul alungit, în forma unui diamant, care aştepta pe un peron asemănător celor din gări. Atât în faţă cât şi în spate se întindea un tunel care părea infinit. În timp ce uşa vehiculului se închidea în urma mea, am remarcat că în interior se aflau deja doi bărbaţi mai în vârstă decât mine, îmbrăcaţi în costume negre, cu cămăşi albe. Vehiculul a pornit şi a început să meargă cu o viteză atât de mare încât a început să vibreze. Unul din cei doi bărbaţi mi-a zâmbit şi mi-a spus că ne aflăm într-un metrou care înconjoară întregul glob, călătorind prin hiperspaţiu. „Nimeni nu ştie cine l-a construit, a adăugat el, dar prietenii noştri extratereştri ne-au arătat cum îl putem folosi şi cum putem construi noi tronsoane”. Probabil am adormit. Cert este că atunci când m-am trezit, mă aflam din nou pe aeroport. De data aceasta, am urcat în cursa de Johannesburg, cu escală în Addis Abeba şi Nairobi. Cei doi bărbaţi mă însoţeau şi de această dată, susţinându-mă de o parte şi de alta. Deşi mi s-a părut ciudat, o parte din mine accepta situaţia şi ştia ce se petrece. Era ca o experienţă „deja-vu” a vizitei mele în Iran. Mă simţeam confuz, dar viaţa mea este alcătuită în principal din evenimente neconvenţionale. După ce am decolat şi am luat-o către sud, pe deasupra deşertului Negev, avionul a zburat o vreme pe deasupra Mării Roşii. La stânga se vedea coasta Arabiei Saudite. La dreapta se întindea Egiptul, apoi Sudanul. Tovarăşii mei mi-au spus că dea lungul întregului traseu, asupra noastră erau îndreptate arme antiaeriene. La cea mai mică schimbare a cursului de zbor, acestea ar fi deschis focul asupra noastră – un gând foarte liniştitor atunci când călătoreşti neajutorat prin aer! M-am rugat ca pilotul să aibă mâinile sigure pe manşă. Pe când treceam de graniţa Sudanului, am făcut un viraj brusc către vest. Miam îndreptat coloana, dar nu am reuşit să scot nici un cuvânt; nu ştiu dacă din teamă, pentru că mi se uscase gâtul, sau din ambele motive. Unul dintre tovarăşii mei mi-a spus că ne îndreptam către coasta Etiopiei şi către centrul Africii, ceea ce însemna că eram în siguranţă. Stăteam aşezat la fereastră. Una dintre escorte era aşezată pe acelaşi rând cu mine, dar către culoarul din mijloc. Scaunul dintre noi era gol. Cealaltă escortă stătea pe un scaun dincolo de culoarul despărţitor. Am aterizat la Addis Abeba, dar nu am stat decât cât să alimentăm avionul. Câţiva pasageri au coborât. Nu mi-am părăsit nici o clipă locul, nici măcar ca să mă duc la toaletă. Etiopia mi s-a părut murdară şi urâtă. Aerul era uscat şi mă făcea să tuşesc. Oraşul era înconjurat de deşert. Următoarea escală a fost la Nairobi şi a durat puţin peste o oră. Ţinutul mi sa părut mai verde şi existau mai multe rezervaţii naturale. Oricum, aeroportul era primitiv, supraîncălzit şi lipsit de aer condiţionat. Aici, mi s-a permit să merg la baie, însoţit de una din escorte. Toaletele erau murdare şi podeaua era acoperită cu nisip şi cu murdărie. Pe pereţi se mişcau şopârle. M-am simţit neconfortabil şi nelalocul meu. Ne-am întors în avion şi am zburat pe deasupra unor păduri tropicale luxuriante, de o mare frumuseţe. Am văzut în zare un munte superb, acoperit cu zăpadă, despre care mi s-a spus că era Kilimanjaro. Locul părea înconjurat de o aură ciudată. Nu m-ar mira deloc dacă aş afla că sub el există o bază subterană de un fel sau altul. Am continuat să zburăm pe deasupra unor munţi de o mare frumuseţe. La un moment dat am văzut un vulcan. Mi s-a spus că ne aflăm deasupra Zairului. Peisajul verde de sub noi a căpătat treptat nuanţe de galben şi maro, şi am fost informat că ne

28

aflăm deasupra Zimbabwe (care se numea Rhodesia la vremea respectivă) şi a Africii de Sud. După ce am ajuns la Johannesburg, tovarăşul meu mi-a spus că mă pregătesc pentru o experienţă interesantă. Avionul a fost oprit înainte de a ajunge la terminal. Soldaţi în uniforme maronii, care îmi aminteau de imaginile cu nazişti, ne-au pus să coborâm din avion şi ne-au îmbarcat într-un jeep, cu care ne-au dus până la un alt avion mai mic, care aştepta pe o pajişte din apropiere. Privind cursa cu care veniserăm, El Al 707, care îşi continua drumul către terminal, i-am spus celui care mă escorta că îmi era frică să zbor cu avioane mici. A fost o greşeală, căci m-a lovit imediat în biceps cu un obiect extrem de ascuţit. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit pe un scaun, cu cureaua ataşată, privind pe un hublou. Dedesubt se vedea un peisaj de ţară. Mi s-a spus că mergem la o întrunire foarte importantă din Capetown. Probabil că am adormit din nou. Când m-am trezit, am văzut nişte plaje superbe şi un oraş foarte frumos. Când am aterizat, am căzut din nou în inconştienţă. La trezire, eram gol şi legat de un scaun rece şi dur, într-o cameră fără ferestre, cu ziduri din cărămizi. Am văzut mai mulţi soldaţi îmbrăcaţi în uniforme care aminteau de cele ale naziştilor, un om mai în vârstă într-o uniformă albastră, care părea americană, şi un extraterestru cenuşiu, mic şi hidos, îmbrăcat în alb, care îmi amintea de personajul de desene animate Gumby. Neavând ochelarii la mine, trebuia să îmi mijesc ochii pentru a vedea cât de cât. Simţind o durere în zona inghinală, m-am uitat în jos şi am constatat că aveam un tub introdus în penis. Testiculele îmi erau prinse în nişte cleşti. Durerea era greu de suportat şi orice mişcare nu făcea decât să o amplifice. Deşi camera era friguroasă, transpiram abundent. Mi-aş fi dorit să plâng, dar lacrimile refuzau să îmi iasă din ochi. Mi-aş fi dorit să ţip, dar nu aveam voce. Celelalte persoane din cameră şi-au dat seama că m-am trezit. Adresându-mi-se într-o engleză perfectă, omul îmbrăcat într-o uniformă albastră mi-a spus să nu mă tem. A adăugat că făceam parte dintr-un plan măreţ, de care depindea soarta umanităţii din mai multe lumi paralele – dacă supravieţuiam. Mulţumesc frumos! Probabil că am leşinat din nou. Când mi-am revenit, eram aşezat pe o bancă, cu spatele la zid. Eram în continuare gol, dar aveam un prosop în jurul coapselor. În faţa mea se aflau mai mulţi bărbaţi care îmi vorbeau în ebraică. Aveau voci blânde, dar îmi displăceau teribil. Mă simţeam foarte stânjenit. Când m-au întrebat cum mă simt, le-am răspuns scurt: „Bine”. Ceva mai încolo se afla siriusianul înalt despre care am vorbit mai devreme în această carte. Mi-a spus telepatic că era un ambasador al ţării sale trimis la israeliţi şi la aliaţii acestora de pe planeta Khoom din Sirius A. Făcând eu însumi parte din rasa lor, aveam o misiune de îndeplinit. În timp, o voi înţelege şi îi voi ierta pentru tot ce mi-au făcut. Anumite celule ale trupului meu fuseseră programate să-şi amintească diferite informaţii în viitor. Aceste informaţii nu puteau fi extrase însă decât prin metode specifice, aplicate la momentul potrivit. Corpul meu era construit special în acest scop, având o structură energetică unică. Va veni o zi când mă voi întoarce pe Khoom pentru a-mi ajuta poporul să îşi depăşească anumite tipare mentale distructive. Experienţele pe care le trăiam aici, ca şi cele avute în alte sisteme solare, aveau o importanţă vitală pentru această misiune. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit din nou în vehiculul tubular care călătorea cu mare viteză prin canalul hiperspaţiului. Când am deschis ochii, i-am regăsit pe cei doi tovarăşi ai mei, care îmi zâmbeau. În acel moment simţeam că îi urăsc şi, dacă aş fi putut, i-aş fi ucis. Nu puteam face însă nici cea mai mică mişcare. Tot ce puteam face era să-i privesc şi să-i urăsc. Câteva clipe mai târziu, m-am trezit pe patul metalic din baraca din Ierusalim. Eram gol şi transpirat. Mă simţeam epuizat mai presus de orice închipuire. Studentul arogant se afla deja la duş. Ceasul arăta orele 8:00 dimineaţa. Când m-am dat jos din pat, m-am simţit de parcă aş fi fost îngropat sub câteva sute de tone de ciment. Trebuia totuşi să mă pregătesc şi

29

să plec la kibbutz. Nu ştiam exact dacă ceea ce trăisem fusese o halucinaţie, sau un eveniment real. Mintea logică îmi spunea că aşa ceva nu se putea întâmpla. Corpul meu era însă categoric în această privinţă. Capitolul şapte La Kibbutz Când am coborât, aducându-ne bagajele, femeile ne aşteptau deja în interiorul unui mic microbuz. Ni s-a spus că s-a produs o schimbare de planuri. Kibbutz-ul bogat din nordul Galileii în care ar fi trebuit să mergem era plin, aşa că urma să ne ducem într-un kibbutz sărac numit Gvar Am, care înseamnă puterea poporului. Acest kibbutz era localizat chiar lângă Fâşia Gaza, în deşertul Negev. Următorul oraş israelian prin care urma să trecem era Ashkelon. Călătoria până la Gvar Am a fost îngrozitoare. Când ne-am oprit la Ashkelon, l-am aşteptat pe reprezentantul kibbutz-ului, care urma să ne conducă mai departe. Zona era plină de muncitori palestinieni veniţi la muncă, pentru a-şi câştiga traiul de zi cu zi. Ni s-a spus să ne ferim de ei, căci erau puşi pe furtişaguri şi tâlhării. Oraşul arăta la fel ca orice localitate din Orientul Mijlociu: cu drumuri aglomerate, veritabile furnicare de oameni, şi cu tot felul de mirosuri care îţi tăiau orice apetit. Când reprezentantul kibbutz-ului a ajuns, acesta ne-a condus la noul nostru cămin. Am fost cazaţi în cele mai vechi clădiri de pe proprietate, construite cândva de primii colonişti germani stabiliţi în această regiune, prin anii 30. Podelele din piatră ale clădirii nu erau bine netezite, având suişuri şi coborâşuri care îmi aminteau de valurile oceanului. Pereţii şi acoperişul erau din lemn. Deasupra porţii era o inscripţie cu un vers dintr-un vechi cântec ebraic: „Heenay ma tov u ma nayim shevet achim gom yachad (Iată cât de bine şi de minunat este atunci când fraţii trăiesc împreună”. M-am întrebat dacă prin „fraţi” înţelegeau viespile şi gândacii de mărimea unor şobolani, care mişunau prin încăpere! Aerul era uscat şi fierbinte; nativii nu păreau deloc prietenoşi. Bănuiesc că îi priveau cu dispreţ pe străinii care veneau să lucreze în kibbutz-ul lor, apoi se întorceau în ţările lor bogate pentru a spune poveşti despre vizita pe care au făcut-o în patriamamă, în timp ce ei rămâneau şi îşi duceau mai departe existenţa mizerabilă. Nu a trecut mult până când tinerii din zonă ne-au asaltat cu întrebări despre proprietăţile noastre. Vă reamintesc că mă aflam într-o societate pur comunistă, în care nimeni nu avea voie să aibă alte bunuri decât restul comunităţii. În fiecare zi ne trezeam la 4:30 dimineaţa şi începeam să lucrăm la livezile de peri de la 5:00 la 8:00, când se servea micul dejun, dar nu înainte ca o bună parte din voluntarii scoţieni să leşine deja din cauza epuizării şi a căldurii. După micul dejun, ne înclinam capetele înaintea drapelului roşu cu secera şi ciocanul, după care ne întorceam la lucru. La amiază era prea cald ca să putem lucra, aşa că ne întorceam la sediu ca să luăm prânzul. După-amiaza era liberă, dar nu aveam unde să ne ducem. Cât timp am stat la acest kibbutz, m-am împrietenit cu un englez. Ne făcea plăcere să lucrăm împreună şi am rămas în contact mulţi ani după această experienţă, ba chiar ne-am vizitat reciproc. Câţiva ani mai târziu, am aflat că era dublu agent, atât al serviciilor secrete britanice, cât şi al celor sovietice. În scurt timp, m-am săturat de regimul spartan comunist şi m-am decis să fug din kibbutz. Pentru a putea pleca oficial, trebuia să primesc aprobarea consiliului local. Am preferat să nu risc, aşa că într-o dimineaţă devreme, cu mult înainte de răsăritul soarelui, mi-am împachetat lucrurile şi am plecat. Intenţia mea era să îmi caut rudele din cartierul Holon. M-am trezit însă angrenat într-o altă aventură, pe care nu o planificasem.

30

Drumul cu autobuzul până la Tel Aviv era lung şi încins. De-a lungul coastei, aerul era umed, nu uscat, ca cel din interior. Aşezat în autobuz cu bagajul (destul de voluminos) alături, am constatat că sunt măsurat din cap până în picioare de ceilalţi pasageri, care se temeau să nu fiu un eventual terorist. Un străin cu un bagaj voluminos în autobuz era ceva destul de suspect. La sosirea în staţia centrală din Tel Aviv, m-am trezit că nu ştiu ce să fac. Păreau să existe o mie de autobuze care plecau în toate direcţiile. Oamenii alcătuiau un adevărat furnicar. După ce m-am agitat îndelung, am reuşit să găsesc un autobuz care părea să ducă la Holon. Când mi-am plătit biletul, l-am rugat pe şofer, care avea o figură părintească şi bună, să mă anunţe unde trebuia să cobor. Mi s-a părut că am călătorit câteva ore. În cele din urmă, am rămas singura persoană din autobuz. Când i-am reamintit şoferului de promisiunea pe care mi-a făcut-o, a răspuns că a uitat să mă anunţe, aşa că mă va conduce personal cu autobuzul până la adresa dorită. Din păcate, nu cunoşteam decât strada şi oraşul. Şoferul nu auzise niciodată de strada respectivă, aşa că m-a dus până la un fel de iarmaroc, în speranţa că voi găsi acolo pe cineva care să mă ajute. Oricum, a fost deosebit de amabil. Nu vei găsi niciodată aşa ceva în New York! M-a lăsat la un colţ de stradă, cu puţin timp înainte să se însereze. I-am mulţumit şi a plecat. Singur, obosit, înfometat şi speriat, am început să merg pe străzile înguste, perfect conştient de faptul că habar n-am încotro mă îndrept. În final, m-am decis să îmi caut un loc de dormit pe stradă, urmând ca a doua zi să mă duc la aeroport şi să mă întorc acasă. Nici un loc nu mi se părea suficient de sigur, aşa că am continuat să rătăcesc fără ţintă. Subit, m-am oprit în faţa unei clădiri vechi din piatră, care s-ar fi integrat perfect într-un film despre Casbah. Deşi nu existau lumini la intrare, m-am simţit ispitit să intru în ea. Urcând pe scările vechi ale clădirii, am auzit vocile locatarilor care sporovăiau în ebraică şi în arabă. Mirosurile atât de caracteristice Orientului Mijlociu mă asaltau din toate părţile. În cele din urmă, m-am oprit la etajul cinci, mam îndreptat către o poartă şi am bătut la uşă. Intenţia mea era să cer un sfat, sau chiar un loc de dormit peste noapte. Mi-a răspuns un bătrânel pe nume Leon, care nu vorbea decât în ebraică şi în poloneză. Când i-am spus numele meu, mi-a zâmbit şi mia răspuns că mă aştepta! Cum vă spuneam mai devreme, regula de aur a vieţii mele este neprevăzutul. În cele din urmă, s-a dovedit că bătrânelul era nimeni altul decât soţul verişoarei bunicii mele. Forţe invizibile mă conduseseră la poarta lui. Bătrânul i-a telefonat fiicei sale, care şi-a adus întreaga familie să mă cunoască. În final, m-am dus acasă la ea, unde am şi rămas în următoarele două luni. Nu mă întâlniseră niciodată şi nu le cunoşteam nici măcar numele. Întreaga întâmplare mi s-a părut un miracol, ce-i drept, unul binevenit. Capitolul opt Siriusienii Apartamentul din Holon a devenit sediul meu permanent, din care făceam excursii frecvente prin regiune, care dureau uneori mai multe zile. Una din aventurile care au urmat s-a petrecut pe când mă aflam în deşertul Negev, în sudul Israelului. Tocmai trecusem de zona interzisă din jurul oraşului Dimona, o localitate în care se afla o uzină nucleară secretă. Locul era păzit de Falasha, Evreii Negri din Etiopia, care pretind că sunt descendenţii regelui Solomon şi ai reginei din Sheba. Se presupune că regina s-a înapoiat în cele din urmă în Etiopia, ducând cu ea Arca Conventului, care a şi rămas în această ţară, unde a fost păzită cu stricteţe până recent.

31

Se spune că regele Solomon a fost un mistic cu puteri remarcabile. Sfetnicii săi discutau adeseori cu el despre viitor. Legenda afirmă că regele a fost avertizat că vor veni vremuri când Israelul va fi cucerit de duşmani, principala ţintă fiind chiar Arca Sfântă a Conventului. Bănuiala mea este că, în înţelepciunea lui, Solomon a încercat să ascundă Arca într-un loc în care nimeni nu s-ar fi gândit să o caute. Din fericire, regina din Sheba tocmai îi ceruse amantului ei regal un semn de afecţiune şi credinţă. De aceea, Solomon a trimis Arca în Etiopia, cu suita reginei, făcând un duplicat pe care l-a expus public. Pentru a-şi asigura şi mai mult devoţiunea reginei, Solomon a avut grijă ca aceasta să-i poarte copilul în pântec, astfel încât să simtă o obligaţie faţă de poporul copilului ei. Planul s-a dovedit perfect. Descendenţii reginei au devenit cunoscuţi sub numele de Falasha, o facţiune numeroasă din Etiopia. Se crede că la un moment dat au existat peste 500.000 de Falasha în această ţară. Însuşi Haile Salassie, liderul Etiopiei până la detronarea sa printr-o lovitură de stat militară, s-a auto-numit „Leul Iudeilor”. Mossad-ul israelian (agenţia serviciilor secrete din această ţară) a sprijinit provincia Eritreea să scape de tutela Etiopiei, deoarece aici se afla ascunsă Arca, iar guvernul militar a refuzat să coopereze cu israeliţii. De aceea, aceştia din urmă nu s-au sfiit să creeze o ţară de sine stătătoare cu care să negocieze. Arca a fost transferată cu succes în Ţara Sfântă, iar guvernul militar din Etiopia le-a permis comunităţii Falasha să emigreze în Israel. A fost o suită ciudată de evenimente, despre care se crede că anunţă venirea lui Mesia al evreilor. Ajung lângă Dimona, am fost răpit de siriusieni şi am trăit o nouă aventură incredibilă. Tocmai mă plimbam printre formaţiunile stâncoase care ieşeau din deşert. Soarele era puternic, iar atmosfera extrem de uscată. Transpiram abundent, dar apa mi se evapora de pe corp în numai câteva secunde. Brusc, am fost orbit de o lumină puternică. Acoperindu-mi ochii cu mâinile, mi-am dat seama că nu se auzea nici un zgomot; de fapt, tăcerea era atât de deplină încât părea neverosimilă. Când mi-am descoperit ochii, m-am trezit în faţa unei camere uriaşe ce părea un fel de sală a tronului greacă sau romană, mărginită de coloane uriaşe şi având pe perete un ecran. Lumina era iminentă şi nu părea să provină dintr-o sursă. Nu existau ferestre sau uşi. Un siriusian îmbrăcat într-o robă albă cu ornamente albastre a apărut dintr-o nişă ascunsă lângă ecran. Era aproape identic cu cel pe care îl văzusem în copilărie. Avea pielea palidă şi o înălţime de aproximativ 2,30 metri. Urechile îi erau ascuţite şi mari, nasul lung şi la fel de ascuţit, iar ochii migdalaţi erau mari şi albaştri. Gura şi buzele erau foarte subţiri. Avea degete lungi şi delicate. Stătea în faţa mea cu braţele deschise. Roba îi atingea pământul. Era o privelişte minunată. Parcă era o statuie vie! Nu simţeam nici un fel de teamă, în prezenţa lui, căci mai cunoscusem o fiinţă asemănătoare şi încă de prima dată m-am simţit „acasă” împreună cu ea. Ecranul s-a închis în urma lui şi am văzut pe el imaginea pământului, de care ne îndepărtam într-o navă spaţială care se îndrepta lin către Marte. În camera în care ne aflam nu exista nici o senzaţie de mişcare. Atmosfera era caldă şi primitoare, chiar mai confortabilă decât acasă. Fiinţa a avansat şi mi-a zâmbit, spunându-mi telepatic „Bun venit”. Mi-a confirmat – prin gândurile sale – că ne îndreptăm către Marte, pentru a vedea ceva care îmi va fi de folos mai târziu. A continuat spunându-mi că specia sa a creat un popor din oamenii care fuseseră aduşi pe pământ de pe o altă planetă. Aceste creaturi sunt cunoscute sub numele de ebraici, aşa cum îşi spun inclusiv cei de pe pământ. O mare parte din moştenirea lor genetică a fost distorsionată însă din cauza mileniilor care s-au scurs. Specia sa se afla la ora actuală în contact cu urmaşii acestor creaturi originale, încercând să-i purifice şi să le corecteze defectele înainte de a se declanşa următorul val de erori. Concluzia era că siriusienii nu considerau că actualii evrei mai

32

au structura genetică pe care au creat-o cândva ei. Întrucât este prea târziu pentru a le mai schimba structura fizică, tot ce se mai poate face era să le fie schimbate tiparele mentale, permiţându-le astfel să ia contact cu ale fiinţe extraterestre. În timp ce comunica telepatic cu mine, imaginile cuvintelor sale apăreau pe ecranul din spatele său. Am putut vedea astfel istoria acelor perioade îndepărtate ca şi cum s-ar desfăşura în prezent. M-am trezit apoi pe o masă, într-o cameră puternic luminată, cu aspect de clinică. Siriusianul era de faţă, însoţit de un cenuşiu cu ochi rotunzi şi negri, şi o înfăţişare amuzantă. Mi-a fost prezentat ca un vegan (un membru al populaţiei de pe Vega), o altă creaţie a siriusienilor din propriul lor material genetic, amestecat cu puţin material genetic prelevat de la cenuşii. Deşi nu eram legat, nu mă puteam mişca. Mi-am dat seama că sunt gol. Pentru prima dată în viaţa mea, mi s-a făcut frică inclusiv de siriusieni. În faţa mea se afla un aparat strălucitor, în timp ce cei doi mi-au verificat organele genitale, stomacul şi pieptul. Siriusianul mi-a spus că trebuie să verifice eventualele reziduuri care să ateste rezonanţa genetică a corpului meu cu al lor. A adăugat că mi-au creat corpul folosindu-se de anumite forţe terestre, pentru a-şi putea duce la bun sfârşit planul. Se pare că eram un fel de cobai într-un joc interstelar. Pentru ca complica şi mai mult lucrurile, mi-a spus că personalitatea sufletului meu era un fel de entitate provenită dintr-un sistem nefizic aparţinând constelaţiei Sirius, care avea un nivel de conştiinţă chiar mai înalt decât al lui. Corpul meu conţinea ADN siriusian, absolut necesar pentru ca personalitatea sufletului meu să poată opera cu el. În timp ce vorbea, am început să am crâmpeie de viziuni în care îmi era revelată adevărata mea identitate. Erau imagini deopotrivă magnifice şi înspăimântătoare. Pe faţă au început să-mi curgă lacrimi pe care îmi era imposibil să le controlez. Siriusianul şi veganul păreau amuzaţi de acest lucru. M-am gândit în sinea mea: „Dacă aş arăta la fel ca unul dintre voi, nu aş râde!” M-am trezit apoi că sunt ridicat instantaneu într-o poziţie verticală. Purtam o robă siriusiană şi nu îmi simţeam deloc picioarele. Trăiam o senzaţie de mare exaltare, imposibil de descris pentru cineva care nu a trăit-o personal. Simţeam că ştiu totul, că sunt una cu întregul univers şi cu toate fiinţele, fără a-mi pierde însă identitatea individuală. L-am urmat pe siriusian prin perete şi am ajuns într-un fel de peşteră maronie, cu un tavan foarte înalt, care părea să se întindă pe kilometri întregi. Privind înapoi, am văzut nava care ne transportase. Semăna cu o perlă gigantică. Avea o culoare albă, cu o uşoară tentă violet, şi nu scotea nici un zgomot. Mi-am dat seama instantaneu că am călătorit prin spaţiu la fel ca un electron atunci când se transformă în undă, într-o realitate situată între lumea fizică şi cea spirituală. În faţa mea se afla un grup mare de oameni. Majoritatea păreau de 20 şi ceva de ani, câţiva erau adolescenţi, iar alţii erau mai în vârstă. Săpau la unison, folosind lopeţi, şi se mişcau ca nişte roboţi. Nişte fiinţe mari, cu capetele ca nişte pepeni, îi supravegheau. Printre ei se mişcau şi câţiva cenuşii, cu o înălţime de 1,30 m. Am văzut o sumedenie de tuneluri şi foarte multe nave de forma unor discuri. Brusc, toţi oamenii s-au oprit din lucru şi au privit în sus, unde se afla o platformă. O voce puternică a strigat: „Va vorbi emisarul venit din Rigel”. În acel moment, o fiinţă cu o înălţime de 1,65 metri a apărut pe platformă. Avea ochii negri şi rotunzi. Capul său mare era acoperit la spate. Purta un fel de uniformă neagră şi părea destul de ameninţător. Avea în mână un baston care părea simultan metalic şi cristalin. Toţi cei de faţă păreau să îi înţeleagă comunicarea mentală. După ce a explicat că actualul grup de oameni şi-a încheiat misiunea pe pământ şi pe avanpostul de pe Marte, el le-a spus că urmează să fie examinaţi în vederea unui transport pe Rigel, pentru a fi folosiţi la diferite experimente. Cei cărora nu li se va găsi o întrebuinţare vor fi eliminaţi. Bărbaţii au fost conduşi apoi într-un disc zburător. Am remarcat în treacăt că aveau lanţuri la picioare. Întreaga scenă

33

părea orchestrată numai pentru mine. Nu ştiu dacă acest lucru era adevărat, şi care era scopul. Poate că întregul incident nu reprezintă altceva decât o amintire implantată în memoria mea. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit din nou pe nava siriusiană. Călătorind prin hiperspaţiu, eram aşezat într-o cameră întunecoasă, direct pe podea, alături de vegan şi de siriusian. Lumina slabă îmi permitea să văd simultan atât în interiorul navei, cât şi în afara ei. Hiperspaţiul avea nuanţe minunate de albastru închis şi violet. În timp ce călătorea, nava părea să aibă forma unui diamant. Siriusianul mi-a spus că ne îndreptăm către ţara noastră natală, Khoom, o planetă care orbitează în jurul lui Sirius A în sistemul lor binar. Ulterior, puteam să iau singur decizia dacă doream să mă întorc pe pământ. Mi-am dat seama că noi trei suntem singurele fiinţe de la bordul navei, care era operată exclusiv de voinţa noastră. M-am simţit într-o stare de pace şi siguranţă totală. Ştiam că mă îndrept spre casă. Nu-mi amintesc mare lucru despre şederea mea pe Khoom. Mi s-a spus că memoria îmi va reveni la momentul potrivit. Era o lume îngheţată, acoperită cu zăpadă şi gheţuri. Strălucirea soarelui la suprafaţa planetei era orbitoare. De aceea, locuitorii săi trăiau în subteran. Planeta era protejată de un sistem de apărare extrem de elaborat şi absolut impenetrabil. Deşi a fost cândva o lume cu o climă subtropicală, Khoom a fost împinsă de pe orbita ei primordială cu mulţi eoni în urmă din cauza războaielor. Din spaţiu, pare o planetă alb-albăstrie. Nu are luni. Victimă a bătăliei între forţele binelui şi cele ale răului, planeta a fost scoasă de pe orbita ei de cei care au creat rasa draconiană, reptilienii care încearcă să domine galaxia şi spaţiul de dincolo de ea. Creatorii acestei rase au venit dintr-un alt timp şi spaţiu. Ilustrând prima geneză a lui Lucifer, numele lor denotă răul suprem. În acelaşi spaţiu fizic ca şi Khoom, dar pe o frecvenţă de vibraţie diferită, se află o altă lume, nefizică, guvernată de un consiliu alcătuit din nouă fiinţe, numit Consiliul Ohalu. Deşi nu sunt identici cu „Cei Nouă” de care vorbeşte un anumit gen de literatură, ei comunică într-adevăr cu aceştia. Primul care a scris despre „Cei Nouă” a fost dr. Adreja Puharich. Acest savant a lucrat cu diferiţi mediumi, între care a întâlnit câţiva care pretindeau că se află în contact cu acest grup extraterestru. Primul care i-a identificat ca foste fiinţe fizice care şi-au transferat minţile şi esenţele sufleteşti în nouă computere avansate a fost Uri Geller. Fiecare din aceste nouă computere reprezintă un aspect diferit al Minţii lui Dumnezeu. „Cei Nouă” comunică cu câţiva indivizi atent selectaţi de pe pământ, încercând să ridice astfel nivelul de conştiinţă planetar. Consiliul Ohalu guvernează inclusiv planeta Khoom din sistemul solar Sirius, căci siriusienii nu sunt altceva decât vibraţiile inferioare corespondente acestui consiliu, la fel cum oamenii de pe pământ nu sunt altceva decât vibraţiile inferioare corespondente ale sufletelor lor. Se pare că cel care m-a trimis pe pământ a fost Consiliul Ohalu, care i-a învăţat pe siriusieni cum să-mi creeze corpul fizic. Mi-au spus că pe pământ există nouă fiinţe asemenea mie. Fiecare dintre ele este sub controlul unui membru al consiliului. Cât timp am stat pe Khoom, mi s-au arătat trecutul şi viitorul. Am fost dus apoi pe o altă planetă, care orbitează în jurul lui Sirius B. Era o lume acoperită cu o junglă tropicală şi mlăştinoasă, în care trăiau nişte fiinţe scunde, care locuiesc în colibe. Extrem de avansate, aceste creaturi se pot proiecta astral oriunde doresc. Atunci când doresc să călătorească fizic într-o altă lume, preferă să apeleze la alţii. Rareori se întâmplă însă să o facă, întrucât nu-şi prea doresc să plece din locul lor de baştină. Nu au un limbaj vorbit, căci comunică exclusiv mental. Sirisienii mi-au povestit – între altele – de iminenta invazie a draconienilor asupra pământului, însoţiţi de aliaţii lor, cei din Confederaţia Orion. Au adăugat că cei din Orion şi cei din sistemul solar Sirius se află la ora actuală în război. Negustorii supremi ai universului, siriusienii le-au furnizat celor din Orion arme pe care aceştia

34

le folosesc acum împotriva lor. Oricum, siriusienii îşi păstrează întotdeauna armele cele mai bune pentru ei înşişi, aşa că nu pierd niciodată o bătălie. De fapt, ei îi privesc pe cei din Orion ca pe nişte copii neascultători care se joacă cu chibriturile. Nu încearcă în nici un fel să-i distrugă, ci doar să-i ţină sub control. În general, nu intervin în destinul oamenilor şi al celorlalte fiinţe din univers, lăsându-le să îşi urmeze destinul. Deşi nu doream să mă întorc pe pământ, Consiliul Ohalu m-a convins să o fac. Ajuns înapoi în Israel, am constatat că nu au trecut decât trei zile. Îmi era tot timpul sete, slăbisem cinci kilograme şi eram atât de obosit că nu mai vedeam clar. Întors la Holon, am dormit încontinuu aproape o săptămână, cu mici pauze pentru a mânca ceva. În timpul acestei perioade de „odihnă”, am înţeles că Arca Conventului nu era altceva decât un aparat de comunicare între lumea fizică şi hiperspaţiu. Se pare că siriusienii le-au dat evreilor instrucţiuni, spunându-le cum să o construiască. Cu câţiva ani în urmă, aparatul a fost reconstruit de cei de la Universitatea din Minnesota, urmând cu precizie instrucţiunile din Biblie. Aparatul s-a dovedit însă atât de puternic încărcat cu energie încât a fost considerat periculos şi a trebuit distrus. După părerea mea, siriusienii încearcă să contracareze planurile celorlalte facţiuni implicate pe pământ: cei din aşa-numita Nouă Ordine Mondială, draconienii, cenuşiii, blonzii înalţi, etc. Scopul lor este să lase evenimentele să se deruleze până când ajung la apogeu, iar apoi să uzurpe orice putere existentă pe pământ, eventual prin intermediul israelienilor. Aceasta este doar o speculaţie personală. Timpul ne va spune mai multe. Capitolul nouă Flăcările gemene După vacanţă, m-am întors în Statele Unite pentru a-mi continua studiile universitare. Chipurile care îmi apăreau noaptea la fereastră şi răpirile nocturne efectuate de extratereştrii cenuşii au continuat cu o frecvenţă chiar mai mare. Dorinţa mea de a avea copii şi o tovarăşă de viaţă a devenit aproape o obsesie. Într-o noapte, am fost dus într-un loc în care am cunoscut cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. La vremea respectivă, nu ştiam că nu are decât 16 ani. O mai văzusem o dată, mai demult, la o întrunire pe care am avut-o noi, băieţii, cu supraveghetorii noştri. Ni s-a spus atunci că aceia dintre noi care eram implicaţi în experimente genetice trebuia să fim împerecheaţi cu anumite femei, pentru a produce un tip particular de progenituri. Proiectul era cunoscut sub numele de „Proiectul Căsătoriei” sau „Proiectul Primei Soţii”. Personal, am fost împerecheat cu o fată de 14 ani din Massachusetts, a cărei structură energetică arăta faptul că avea aceeaşi frecvenţă ca şi mine, lucru cunoscut în literatura metafizică prin expresia „suflete pereche”. Numele fetei era Mia, ceea ce mi s-a părut foarte relevant, căci o simţeam într-adevăr a mea. Au fost efectuate ceremonii false, pe care noi le-am luat foarte în serios. Ni s-au eliberat chiar certificate care atestau faptul că am fost uniţi prin căsătorie cu scopul precis al împerecherii. În acea seară, toate perechile căsătorite au primit câte o masă într-o cameră albă, în care au fost nevoite să îşi ducă la bun sfârşit sarcina (să îşi consume căsătoria). Pentru Mia, experienţa a fost destul de neconfortabilă, pe de o parte pentru că era virgină, iar pe de altă parte pentru că eram priviţi de numeroase perechi de ochi de dincolo de un panou de sticlă. În următorii doi ani, Mia şi cu mine nu am avut nici un fel de contact fizic. Nu mi-o puteam scoate însă din gânduri şi din vise. Ştiam că în curând ne vom reuni şi speram ca de data aceasta să fie pentru totdeauna. Am pierdut foarte mult timp şi am

35

făcut mari eforturi căutând o femeie care să semene cu Mia, dar în zadar. Inima mea îi aparţinea definitiv acesteia. În mai multe ocazii, pe când călătoream prin hiperspaţiu, Mia era prezentă. Îmbrăcată în alb, avea câmpul energetic al unui înger. Era suficient să mă gândesc la ea pentru a mă vindeca de orice boală. Bănuiesc că şi ea trăia experienţe asemănătoare în ceea ce mă priveşte, dar era foarte tânără şi probabil nu înţelegea sau nu accepta ceea ce se petrecea. Într-o seară, când Mia avea 16 ani şi eu 24, am fost reuniţi într-o clinică, sub privirile atente ale oamenilor de ştiinţă. Ni s-a explicat aici că genetica noastră era perfect aliniată, având secvenţe care se completau reciproc. Mia avea o genetică mai mult pleiadiană, în timp ce genetica mea era mai mult siriusiană. Această combinaţie ar fi produs un copil cu capacităţi absolut neobişnuite. După ce ne-au dezbrăcat, ne-au introdus într-o cameră albă şi am fost puşi să facem dragoste de trei ori la rând. Întregul episod a fost asemănător unui vis. În final, am ştiut că Mia a rămas însărcinată. Zăcea pe masă, ameţită şi nemişcată. În ceea ce mă priveşte, am fost dus într-o altă cameră, pentru o examinare amănunţită. Bănuiesc că au făcut acelaşi lucru cu ea. Un an mai târziu, am fost informat că aveam un copil pe nume Jaime. Când fetiţa avea câteva luni, mi s-a permis să o văd. Mi s-a spus că nu mă pot implica în educaţia ei, pentru a evita astfel contaminarea tiparelor sale mentale. Urma să fie supravegheată şi monitorizată îndeaproape pe întreaga durată a procesului de creştere. Am văzut-o din nou la vârsta de doi ani, după care nu am revăzut-o timp de 12 ani. M-am concentrat adeseori pentru a-i cunoaşte gândurile, dar am suferit intens că nu pot face parte din viaţa ei. Ştiu că Mia şi Jaime au avut parte de multe greutăţi în timpul acestor ani. Mi-aş fi dorit să le pot ajuta. Deşi îmi doream cu atâta disperare copii, ştiam că aceştia îmi vor fi întotdeauna luaţi. Nu eram considerat un părinte potrivit pentru un copil cu capacităţi speciale, căci eram prea dominator şi înclinat către control. În plus, se temeau să nu îmi educ copilul în spiritul convingerilor mele, împiedicând astfel fluxul natural al informaţiilor pe care ar fi trebuit să le primească. Mia a avut parte de greutăţi din partea familiei sale, cu care a sfârşit prin a întrerupe complet orice comunicare. Interesant este faptul că una din vecinele ei din copilărie avea să joace mai târziu un rol esenţial în viaţa mea. Voi scrie despre acest lucru într-un capitol ulterior. Într-adevăr, Mia şi cu mine suntem ca două flăcări gemene. Cândva, personalităţile sufletelor noastre au fost una. Ne-am despărţit în urmă cu mai mulţi eoni, în timpul unei călătorii pe Arcturus. Ea şi-a dorit să trăiască în Pleiade, iar eu am preferat să merg în Sirius. În final, amândoi am ajuns pe pământ, dar niciodată nu ne-am întrupat în acelaşi timp, până în actuala viaţă. Când două flăcări gemene se întrupează în acelaşi timp, înseamnă una din două: fie au o misiune uluitor de importantă pe care trebuie să o ducă la bun sfârşit pentru civilizaţia din care provin, fie urmează sfârşitul unui ciclu temporal. Istoria noastră pre-terestră mi-a fost povestită în timpul unei şedinţe de de-programare de la începutul anilor 90. De altfel, amintirea personalităţii sufletului ei a fost întotdeauna extrem de puternică în memoria mea, chiar şi înainte să o cunosc în actuala viaţă fizică. Jaime are un potenţial cu totul special. Fetiţa are capacitatea de a vedea viitorul şi toate realităţile alternative posibile, stabilind astfel care este calea de urmat cea mai avantajoasă. Imaginaţi-vă ce ar însemna acest lucru pentru cei care deţin puterea pe pământ. Mi-am petrecut mult timp pentru a o ajuta pe Jaime în hiperspaţiu, vindecând-o de orice dezechilibru ar fi suferit. La ora actuală este adolescentă şi nu îşi realizează încă potenţialul de care dispune. Am scris o carte exclusiv despre Jaime, dar până acum nu a citit-o. Mama ei o împiedică deocamdată, aşteptând ca Jaime să mai crească şi să se maturizeze suficient pentru a putea cunoaşte adevărul. Nu mi-ar plăcea să văd că fetiţa mea repetă aceleaşi greşeli pe care

36

le-am făcut eu şi mama ei. Oricum, întotdeauna va fi protejată, căci puteri mult mai înalte decât a mea sau a guvernului veghează asupra ei. În anii din urmă, Mia şi cu mine ne-am reîntâlnit. Ne ocupăm acum cu vindecarea vechilor răni. Mia a venit la mine pentru consiliere şi pentru a o ajuta să îşi aducă aminte experienţele noastre din trecut. Întotdeauna voi fi alături de ea. La ora actuală, Mia trece printr-o perioadă dificilă, căci negativitatea trebuie eliminată definitiv din tiparele ei mentale. Trebuie să aleagă o cale – fie cea a luminii, fie cea întunecată. Dacă va alege corect, capacităţile ei vor creşte. Jaime este şi ea foarte dificilă şi încăpăţânată, amintindu-mi în multe privinţe de mine însumi. Deşi în clipa de faţă nu avem o relaţie foarte strânsă, timpul în care va avea nevoie de mine pentru a se pregăti în vederea aventurii vieţii se apropie. Capitolul zece Căsătoria După ce am absolvit colegiul, un prieten de familie mi-a găsit o slujbă în New York City. Ca să ajung la serviciu, trebuia să parcurg zilnic 160 de kilometri, lucru pe care l-am detestat de la bun început. În plus, trebuia să mă scol foarte devreme pentru a mă pregăti în vederea unui drum atât de lung. Programarea care îmi fusese inoculată mă silea să fac o oră de exerciţii fizice în fiecare dimineaţă şi alta seara. Dimineaţa ridicam greutăţi, iar seara făceam aerobic (uneori, şi body-building). Nu mâncam la micul dejun sau la prânz decât mâncarea pregătită de mama. În timpul pauzei de masă de la prânz făceam marşuri (mers rapid) pe o distanţă de cinci kilometri în jurul clădirii în care lucram. Vara, mă întorceam în clădirea dotată cu aer condiţionat din Park Avenue scăldat în sudoare. Iarna, nu renunţam la acest exerciţiu, deşi eram nevoit să-l practic pe un frig de crăpau pietrele. Eram pur şi simplu condiţionat de necesitatea de a face exerciţii fizice. Nu puteam controla acest proces. Nu aveam un gram de grăsime corporală, dar chiar şi aşa, toată lumea credea că sunt nebun. În timpul acestei perioade, coşmarurile mele s-au înrăutăţit. Visul în care încercam să scap din acea bază subterană devenea din ce în ce mai obsesiv. Eram întotdeauna prins şi mă trezeam mereu ţipând. În alte vise o vedeam pe Mia. Eram dus într-o cameră cu pereţi argintii, în care o puteam vedea pe Mia gravidă, cu imaginea fătului pe ecranul din spatele ei. Ce nu ştiam la vremea respectivă era că aceasta era o sonogramă. Experienţele cele mai neplăcute erau cele în care eram prins în curele pe o masă, gol puşcă, ataşat la o maşinărie. La un moment dat, mi-am putut vedea interiorul trupului pe un ecran, în timp ce alţii îmi făceau o operaţie chirurgicală. Maţi putea întreba cine erau aceşti „alţii”. Nu ştiu cu precizie nici acum. Uneori era vorba de extratereştri de diferite specii. Alteori erau oameni îmbrăcaţi în halate albe. Odată, am fost legat cu spatele la zid, cu organele genitale şi sfârcurile prinse cu fire de un aparat care scotea lumini verzi şi violete. După o vreme, am fost dezlegat şi îmbrăcat cu un fel de togă albă. Am fost condus într-o cameră austeră şi slab luminată, în care nu se aflau decât o măsuţă din lemn şi un scaun pe care trebuia să mă aşez. La un moment dat, în cameră au intrat o femeie şi un bărbat îmbrăcaţi în nişte uniforme medicale. Bărbatul s-a aşezat la masă, în faţa mea, în timp ce femeia, care avea părul roşcat, a rămas în picioare, cu un clipboard în mână. Mi s-a adresat în limba rusă. Bărbatul vorbea germana. Le-am răspuns în respectivele limbi. M-au întrebat cum mă simt şi mi-au comunicat rezultatul testelor pe care mi le făcuseră. Au părăsit apoi camera, iar eu am rămas singur. Deşi eram extrem de obosit, înţelegeam perfect de ce mă aflam acolo şi ce trebuia să fac. Gândurile care îmi

37

treceau prin cap erau că a doua zi trebuia să mă duc la lucru şi că mi-aş fi dorit să fiu în patul meu. Ceasul de pe perete arăta orele 2:00 dimineaţa. Când cei doi s-au întors, femeia mi-a pus o serie de întrebări despre viaţa mea sexuală. M-am simţit stânjenit. Avea circa 50 de ani. Prin minte mi-a trecut gândul că dacă ar fi fost bărbat, mi-ar fi fost mai uşor să-i răspund. De aceea, ori de câte ori îi răspundeam, mă uitam la bărbatul de alături. Mi-au spus că experimentele vor fi repetate în viitor, folosind acelaşi tip de donatori. Când i-am întrebat despre ce vorbesc, mi-au răspuns că se referă la copilul pe care îl aveam cu Mia. Au adăugat apoi că mariajul meu cu ea s-a destrămat şi că trebuia să mă integrez pentru o vreme în lumea exterioară, ducând o viaţă cât mai convenţională cu putinţă. Confuz, le-am spus că doresc să îmi văd copilul. Următorul lucru pe care mi-l amintesc era ceasul deşteptător din dormitorul meu şi gândul că trebuie să plec la slujbă. Eram gol şi epuizat, iar pătura era trântită pe jos. Încă mahmur, mi-am pus halatul şi m-am dus la baie. Am constatat că am penisul roşu şi că mă ustură atunci când urinez. Spatele mă durea şi gâtul îmi era foarte rigid. Nu mi i-am putut scoate toată ziua din cap pe cei doi doctori. Chiar şi astăzi, încă mai sunt obsedat de ei. La vremea aceea, eram auditor intern la o companie farmaceutică. Eram nevoit să călătoresc foarte mult (săptămâni la rând), aşa că nu îmi rămânea prea mult timp pentru viaţa socială. Am cunoscut-o pe Michele, prima mea soţie, după ce am cerut şi am primit transferul la o divizie cu sediul permanent în New York. Michele lucra ca secretară pentru unul din cercetătorii companiei. Prezentarea ne-a făcut-o o altă colegă de-a ei, care spera să rămânem împreună, căci locuiam amândoi în Long Island. Adevărul este că nu-mi păsa prea tare de Michele, căci era răutăcioasă şi cu nasul pe sus, dar ceva m-a făcut să o invit să petrecem împreună un week-end. Absolut convins că nu ne vom potrivi, mi-am aranjat alte două întâlniri (cu alte femei). Eram sigur că prima întâlnire cu Michele va fi şi ultima. Ne-am dus la un restaurant, după care am făcut o plimbare prin Port Jefferson, oraşul meu favorit din Long Island. Am vizitat magazinele pentru turişti, am privit feribotul care pleca spre Bridgeport, după care am vorbit de planurile noastre de viitor. Spre surpriza mea, am constatat că avea idei asemănătoare cu ale mele. Amândoi doream să ne căsătorim, să avem copii, să ne bucurăm de vacanţe; pe scurt, să ducem vieţi cât mai convenţionale. Seara, când ne-am întors acasă, ştiam deja foarte multe lucruri despre Michele şi familia ei. Nu îmi plăcea tot ce aflasem, dar erau cu siguranţă multe lucruri pe care le aveam în comun. De teamă, nu i-am spus nimic despre viaţa mea secretă şi despre experimentele la care eram supus. Ştiam că o asemenea poveste ar fi pus pe fugă chiar şi pe cea mai curajoasă dintre femei. Am continuat să mă văd cu Michele, deşi inima îmi spunea că fac o greşeală. Pur şi simplu, avea ceva care mă scotea din minţi. Poate că era vorba de temperamentul ei, sau poate felul în care vorbea cu oamenii. Poate că nu era vorba decât de familia ei disfuncţională. Ar fi trebuit să-mi ascult sentimentele, dar, ca de atâtea ori, am fost nevoit să ascult de un ordin interior pe care nu îl puteam controla. Michele nu era idealul meu de femeie. Îmi era dor de Mia, dar până la urmă ne-am căsătorit. Logodna noastră a luat pe toată lumea prin surprindere, inclusiv pe mine! Nu o cunoşteam decât de o lună. De fapt, nici măcar nu am întrebat-o dacă doreşte să se mărite cu mine. Într-o după-amiază, pe când stăteam în maşina ei, pe docurile din Babylon, s-a făcut o linişte mormântală. Am întrerupt conversaţia banală în care eram angrenaţi şi ne-am privit timp de câteva clipe care ne-au părut o eternitate. Apoi, la fel de brusc, lucrurile au revenit la normal. Respirând profund, am căzut amândoi de acord să ne grăbim către casă ca să le anunţăm tuturor fericita veste. În

38

realitate, nu doream să mă însor cu ea; nici ea să se mărite cu mine. Probabil nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat, dar lucrurile nu mai puteau fi desfăcute. Când le-am spus părinţilor mei, aceştia nu au manifestat nici o reacţie. Părinţii ei nici atât. I-am cumpărat un inel şi am făcut publică intenţia noastră la aniversarea tatălui meu, care împlinea 50 de ani. Cu o noapte înaintea acestei aniversări, am făcut pentru prima oară dragoste fără să ne protejăm. În urma acestei nopţi, Michele a rămas însărcinată. Decizia ei a fost să facă un avort, căci nu dorea să arate că este însărcinată când este dusă la altar; am fost de acord. Privind retrospectiv lucrurile, acum îmi pare rău că nu am încercat să o opresc. La ora actuală, sunt convins că avortul este un act greşit, exceptând cazul în care viaţa mamei este în pericol sau în care sarcina a fost rezultatul unui viol. Ştiu acum că personalitatea sufletului nu pătrunde în noul trup decât odată cu prima respiraţie a acestuia, dar consider că cea care trebuie să decidă dacă doreşte sau nu să îşi continue viaţa fizică este exclusiv ea. Oamenii care nu îşi doresc copii ar trebui să îşi ia măsurile de precauţie necesare înainte de sarcină, nu să distrugă o viaţă potenţială după ce au creat-o. Deşi aceste cuvinte pot părea fundamentaliste unora, ştiu cu siguranţă că aceasta este calea cea dreaptă. Logodna ar fi trebuit să ne deschidă ochii în privinţa viitoarei căsătorii. Neam certat de multe ori şi au fost multe neînţelegeri între noi. La un moment dat, Michele dorea să renunţe, căci nu era îndrăgostită de mine. Nici eu nu eram îndrăgostit de ea, dar, dintr-un motiv sau altul, simţeam că trebuie să mă însor neapărat în acel moment. Practic, nu mai aveam timp să caut pe altcineva! Drept urmare, am convins-o să continuăm. Într-o seară, după ce ne-am dus la culcare, am primit o vizită mentală de la o fiinţă pe care nu o pot descrie decât ca o pulsaţie energetică. Nu avea formă, dar îmi era foarte familiară. Nu avea sex, dar o percepeam mai degrabă ca pe un bărbat decât ca pe o femeie. Părând că înţelege disconfortul meu în faţa alegerii unei asemenea partenere de căsătorie, m-a reconfortat trimiţându-mi valuri de energie luminoasă. Vorbindu-mi telepatic, mi-a spus că totul se desfăşoară conform planului. Această femeie fusese de acord să fie canalul de intrare în planul fizic al copiilor mei. De altfel, căsătoria nu va fi permanentă. Se pare că fusesem eu însumi de acord cu acest plan. Trebuia să mă consider norocos că nu am împărtăşit destinul celorlalţi copii implicaţi în Proiectul Montauk. Majoritatea nu aveau să cunoască niciodată sentimentul de a fi părinte. Mulţi dintre ei nu vor avea nici măcar relaţii amoroase în lumea exterioară. Într-o bună zi, a continuat entitatea, aveam să cunosc adevărul despre mine însumi, dar până atunci, mă aflam sub controlul deplin al celor care îmi controlau viaţa. După această experienţă, am acţionat cu o hotărâre nouă, ca şi cum aş fi avut o misiune de îndeplinit. Nunta a fost frumoasă şi scumpă, după care am plecat la Acapulco, pentru a ne petrece luna de miere. La întoarcere, am închiriat un apartament spaţios în Bayside, Queens, de la ferestrele căruia puteam vedea zgârienorii din Manhattan. Aveam amândoi slujbe bine plătite şi păream angrenaţi într-o spirală ascendentă, dar numai Dumnezeu şi supraveghetorii mei ştiau ce mă aşteaptă în viitor. Mi-ar fi plăcut să ştiu şi eu… Capitolul unsprezece Fenomene ciudate La un an după ce ne-am căsătorit, am cumpărat un lot de teren pe coasta sudică a Long Island, lângă Patchogue, cu scopul de a ne construi o casă pe el. Două luni mai târziu, Michele a rămas pe neaşteptate însărcinată. Planurile noastre de plată a ipotecii presupuneau ca amândoi să lucrăm cu normă întreagă. Era o perioadă în care ratele de ipotecă ajungeau până la 20%.

39

Iniţial, situaţia noastră financiară părea destul de sumbră. Spre uimirea noastră, constructorul casei a fost de acord să reducă cu trei procente ipoteca. În plus, ne-a oferit tot felul de alte facilităţi, căci casa noastră era una din ultimele pe care le avea de construit în zonă şi dorea să scape de ea. Şi mai incredibil, atât mie cât şi lui Michele ni s-a oferit o promovare la slujbă, însoţită de o creştere substanţială de salariu. Ne-am putut astfel plăti rata lunară mult mai uşor. În continuare, Michele a primit un concediu prelungit de maternitate, plătit integral. În pofida sorţilor care păreau nefavorabili, „puterile” care vegheau asupra noastră au făcut totul pentru a ne muta în acea casă. În final, Michele a necesitat o operaţie de cezariană, care a făcut să nu se poată duce la lucru alte câteva săptămâni, dar a continuat să fie plătită. Deşi ne iubeam casa, întâmplările care s-au petrecut în ea ne-au depăşit cu mult aşteptările. Era o casă în stil ranch, localizată deasupra unuia din tunelurile subterane ale metroului care călătorea prin hiperspaţiu şi care făcea legătura între continentul american şi Long Island, având ca destinaţie finală Montauk Point. De la casa noastră şi până la Montauk Point era o distanţă de 90 de minute de mers cu maşina. De mai multe ori, am văzut lumini ciudate plutind pe deasupra casei noastre şi îndreptânduse fie către ocean, fie către Montauk Point. La exact o lună după ce ne-am instalat, ne-au vizitat părinţii lui Michele, veniţi din New Mexico. Urmau să stea la noi până la naşterea copilului. Într-o noapte geroasă de ianuarie, ne aflam cu toţii în vizită la părinţii mei, unde fuseserăm invitaţi la cină. Michele şi cu mine ne-am simţit tot timpul prost. Când ne-am întors acasă, ştiam că ceva nu era în regulă. La plecare, lăsasem luminile aprinse; acum erau stinse. Întreaga casă era scufundată într-o beznă ciudată, care îţi dădea fiori pe şira spinării. Când am intrat, am găsit geamul de la uşa din spate spart. Din casă lipseau un televizor micuţ şi nişte bijuterii. În schimb, arma şi banii socrului meu erau la locul lor! Am anunţat poliţia, care a trimis doi detectivi la faţa locului. Aceştia au căutat amprente, dar nu au găsit. Zăpada de afară era prea îngheţată pentru a putea lăsa urme de paşi pe ea. La plecare, cei doi detectivi ne-au spus că spargerea a fost dată probabil de puştii din vecini, în căutare de bani pentru droguri. Mi se părea greu de crezut. A doua zi, am găsit mâzgălit pe o porţiune a geamului spart cuvântul „Hello”. Indiferent cine a fost, ştia exact ce face. Se pare că dorinţa spărgătorilor a fost ca noi să ştim că se află prin apropiere. Nu ne-a fost luat nimic de valoare şi nu au distrus nimic, cu excepţia geamului de la uşa din spate. Oricum, am luat avertismentul în serios. După ce s-a născut primul nostru fiu, Matthew, socrii mei s-au întors acasă. În timpul zilei, viaţa noastră se derula relativ normal, dar în timpul nopţilor era cu totul altceva. Auzeam zgomote ciudate în casă şi în jurul ei, sau chiar paşi pe acoperiş. La început, am crezut că sunt zgomote specifice lemnăriei care se usucă, dar apoi neam dat seama că paşii apăreau întotdeauna lângă garaj, la capătul casei, se îndreptau spre dormitorul nostru, se opreau, după care se întorceau şi o luau în direcţia opusă! Ne-am gândit că poate era vorba de un animal, dar zgomotele au continuat chiar şi într-o zi în care a nins abundent. Nici un animal nu ar fi putut avea picioare atât de lungi pentru a se urca pe acoperiş trecând prin stratul acela gros de zăpadă. De mai multe ori, ne-a trezit din somn un bocănit suficient de puternic pentru a muta patul din loc şi pentru a zgâlţâi întregul tavan. A treia oară când s-a întâmplat, am alergat afară şi m-am uitat pe acoperiş, dar nu am văzut nimic acolo. Cerul era senin şi vântul nu bătea deloc. Aceste fenomene ne-au scos din minţi. Oare ce putea fi? Cu o altă ocazie, la puţin timp după ce ne-am dus la culcare, am auzit cheile de la casă scoţând un clinchet. Erau puse pe un panou în bucătărie, dar nu m-am putut duce să le verific, căci trupul meu refuza să se mişte. Următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost că m-am trezit dimineaţa, după un vis în care fusesem răpit.

40

Prezenţa extratereştrilor în visele şi coşmarurile mele a continuat cu o intensitate şi mai mare. De două-trei ori pe săptămână eram vizitat chiar în patul meu, deşi îmi ţineam ochii deschişi. Dacă încercam să ţip, pe gură nu îmi ieşea nici un sunet. Michele era imposibil de trezit în asemenea momente, părând complet moartă faţă de lumea exterioară. Într-o altă noapte, imediat după culcare, am auzit ceva spărgându-se în bucătărie, cu un zgomot înfiorător. Convins că s-au întors hoţii, i-am spus lui Michele să sune la poliţie, în timp ce eu urma să verific ce se întâmplă. Tot ce am găsit în bucătărie a fost coşul de gunoi răsturnat. Uşile şi ferestrele erau încuiate. Când au sosit poliţiştii, au căutat în exterior cu lanternele. În final, ne-au spus că nu au găsit altceva decât urmele de paşi ale copiilor noştri. Le-am răspuns că nu aveam decât un singur copil, care nu mergea încă. Urmându-i pe poliţişti afară, am văzut într-adevăr nişte urme ca de copii sub vârsta de zece ani. Începeau de sub fereastra dormitorului nostru şi continuau prin întregul perimetru al casei. Câteva zile mai târziu, am instalat un sistem de alarmă şi am construit un gard cu o înălţime de doi metri în jurul proprietăţii. Într-o seară, Michele era plecată şi copilul dormea. Tocmai mă uitam la televizorul de la subsol, când privirea periferică mi-a fost atrasă de o mişcare în bucătărie. Privind în sus, am văzut o licărire mişcându-se rapid dincolo de uşa cuptorului. La început am crezut că este doar o reflexie a farurilor unei maşini care trecea pe afară, dar mi-am dat seama că cuptorul era orientat în direcţia opusă, şi oricum, storurile de la ferestre erau trase. O oră mai târziu, am văzut din nou aceeaşi licărire. Am auzit apoi un scaun din bucătărie trântit la pământ. Aproape că mi-a sărit inima din piept. M-am îndreptat încet către bucătărie. Toate luminile erau aprinse. Unul din taburetele de la masă era tras mai departe, dar era în picioare. Aveam nişte taburete grele, din metal, pe care le ţineam întotdeauna trase lângă masă atunci când nu le foloseam. Întreaga poveste mi-a dat o stare de nervozitate, şi când nevastă-mea s-a întors acasă, i-am spus ce s-a întâmplat. Mi-a mărturisit la rândul ei că de când s-a născut Matthew, s-a simţit în permanenţă supravegheată, în special când se afla la subsol. Ori de câte ori se uita în sus, vedea o siluetă scundă, acoperită cu o manta, ascunzându-se după colţ. De îndată ce îşi dădea seama că a fost văzută, fugea repede către dormitoare. Acest fenomen s-a repetat zi şi noapte. Cine era acea figură micuţă şi de ce ne supraveghea? Se pare că nu dorea să ne facă rău, ci doar să ne sperie. Avea o formă umanoidă şi nu se lăsa văzută decât atât cât să ne dăm seama că este lângă noi. Coşmarurile mele nocturne au crescut din nou în intensitate. În fiecare seară mă duceam la culcare cu teamă. Cel puţin de două ori pe săptămână mă trezeam în altă parte. Uneori mă aflam în prezenţa unor extratereştri; alteori, într-un laborator, înconjurat de tot felul de echipamente şi de oameni de ştiinţă care lucrau. De fiecare dată, eram absolut gol, zăceam pe o masă sau pe o platformă, cu tot felul de fire şi de aparate ataşate de mine. Odată, m-am trezit într-un tub negru şi lung, extrem de rece. Prin ferestrele laterale i-am putut vedea pe cenuşii lucrând cu nişte echipamente. Eram ţintuit de o masă metalică, la fel de rece, cu tot felul de fire şi de obiecte ascuţite înfipte în corp. Când am urlat că îmi este frig şi mă doare, unul din cenuşii mi-a făcut semn prin fereastră. Mi-a transmis telepatic că nu contează, căci oricum nu îmi voi mai aminti nimic după aceea. A continuat apoi să-şi vadă de treabă, fără nici un semn de compasiune. Unul din tuburi îmi era înfipt în penis şi pătrundea adânc în interior, până la testicule. Am încercat să ţip din nou, dar mi-am dat seama că nu mai aveam voce. Când m-am trezit înapoi în patul meu, tremuram din toate încheieturile, îmi era greaţă şi simţeam nevoia să urinez de urgenţă. Văzând puroiul albicios care îmi ieşea din corp, mi s-au înmuiat genunchii.

41

Cu o altă ocazie, m-am trezit în mijlocul nopţii din cauza unei luminozităţi stranii. Privind în sus, am văzut două capete care pluteau deasupra patului meu, fără corpuri. Nu erau umane, dar nici extraterestre. Păreau mai degrabă nişte roboţi. Vorbeau unul cu celălalt într-o limbă ciudată şi trebuiau să se întoarcă faţă în faţă atunci când comunicau. Din când în când, priveau în jos către mine. Am vrut să ţip, dar nu aveam voce. Am încercat să o trezesc pe nevastă-mea, dar nu m-am putut mişca. În cele din urmă, cele două capete au dispărut. Camera a redevenit întunecoasă şi mi-am recăpătat instantaneu vocea. Am trezit-o imediat pe Michele, care era deja obişnuită cu coşmarurile mele. De mai multe ori, nevastă-mea a visat la rândul ei că este răpită de oameni care o pun pe o masă şi o examinează în faţa unui auditoriu alcătuit din figuri orientale. De fiecare dată, aceştia o verificau dacă este însărcinată. Ori de câte ori avea acest vis, descoperea în scurt timp că era într-adevăr gravidă. Odată, după ce ne-am trezit, ne-am povestit reciproc acelaşi vis. Eram urmăriţi de oameni înalţi, cu părul blond şi feţe ciudate, îmbrăcaţi în halate medicale. Ne-au aşezat pe un pat, în vederea examinării, dar ne-am ridicat amândoi şi am luat-o la goană. Ne-au prins în scurt timp şi ne-au adus înapoi. Mi-au spus că aveam implantat în corp un aparat care îmi stimula producţia de spermatozoizi, pentru a fi cât mai fertil. Am într-adevăr un nodul subcutanat în regiunea scrotului, care mi-a apărut brusc pe vremea când eram adolescent, prin anii 70. În perioada cât am stat la Montauk, un medic mi-a spus că sunt folosit nu doar ca baterie pentru mediumii care aveau nevoie de energie, ci îndeosebi în scopuri de procreare. Extratereştrii erau extrem de mulţumiţi de calitatea spermei mele. Într-o noapte, am auzit în salon un zgomot, chiar când eram pe punctul de a adormi. Câteva clipe mai târziu, în cameră au intrat tot felul de oameni graşi, scunzi şi albaştri, conduşi de un cenuşiu ce părea liderul lor. Complet paralizat, nu mă puteam mişca sau vorbi. De teamă, ochii îmi ieşeau din orbite. Am văzut cum mă ridică şi mă transportă pe deasupra capetelor lor, ca pe un buştean. În timp ce priveam tavanul dormitorului, imaginea acestuia s-a schimbat, căpătând o textură metalică, cu inflexiuni de bronz auriu şi cu diferite gravuri. Când am fost pus pe picioare, am simţit cum corpul meu revine la normal. A fost unica experienţă de acest fel, şi nu pot spune că a fost propriu-zis neplăcută. Am fost condus apoi către o poartă care se deschidea ca o spirală dintr-un punct central, făcând trecerea către o cameră rotundă cu o depresiune circulară în mijloc. În jurul depresiunii se afla o balustradă pe care stătea o fetiţă cu părul blond, cu spatele la mine. Pe pereţii circulari ai camerei se aflau panouri de control, dincolo de care priveau nişte extratereştri cenuşii. Doi bărbaţi în uniforme militare au intrat şi m-au încadrat de o parte şi de alta. Mi-au spus să mă duc la fetiţă, căci mă aşteaptă. Un cenuşiu m-a luat de braţ şi m-a condus la fetiţă. Când m-am apropiat, am văzut că avea un cap destul de mare raportat la restul corpului. Braţele îi erau în schimb foarte subţiri. Purta o rochiţă fără mâneci. M-a luat de gât şi m-a îmbrăţişat. Am simţit instantaneu o senzaţie copleşitoare de iubire şi de pace. Aş fi vrut să pot rămâne cu ea pentru totdeauna. Unul dintre bărbaţii îmbrăcaţi în uniforme militare mi-a spus că era fetiţa mea, dar că nu era umană. Urma să fie trimisă undeva departe şi dorea să mă vadă încă o dată, căci era posibil să fie ultima oară. Cenuşiul ne-a despărţit şi fetiţa s-a uitat în sfârşit la mine. Ochii îi erau ovali şi aveau cea mai pură culoare albastră pe care am văzut-o în viaţa mea. Nările îi erau doar nişte deschizături minuscule, şi avea buzele foarte subţiri. Părea atât de speriată şi de tristă încât îmi venea să plâng. Din păcate, nu-mi mai amintesc altceva. M-am trezit dimineaţa în patul meu, cu o senzaţie de tristeţe, dar şi de afecţiune. Mi se părea că am descoperit în sfârşit iubirea. Casa mea a căpătat o tristă celebritate pentru atacurile din partea elicopterelor negre care zboară de regulă către est, îndreptându-se către Montauk

42

Point. În mijlocul nopţii, acestea zboară la numai câţiva metri deasupra acoperişului casei mele, declanşând toate alarmele, ale căror baterii se termină rapid. De multe ori, în timpul acestor „atacuri cu elicoptere” sună telefonul, dar când răspund linia este moartă sau nu se aude decât un bâzâit la celălalt capăt. Posturile de radio se schimbă misterios, obiectele dispar zile întregi, după care revin în casă, dar nu la locul lor. Cu toate aceste fenomene ciudate şi cu toate problemele financiare pe care le aveam, îmi iubeam casa şi eram hotărât să rămân în ea. Obsesia mea faţă de exerciţiile fizice s-a amplificat, căci trupul meu trebuia să fie perfect sănătos în vederea experimentelor la care eram supus. Ironia sorţii a făcut însă ca temerile provocate de coşmarurile din timpul nopţii să mă determine să beau cam mult, şi chiar să fumez din când în când câte o ţigară. Ori de câte ori fumam sau beam, extratereştrii nu făceau experimente cu mine, dar oamenii de ştiinţă nu se lăsau impresionaţi de atâta lucru. Viaţa mea continua să fie o aventură continuă, marcată din păcate de foarte multă confuzie. Încercam să descopăr răspunsuri la întrebările mele şi o cale către Dumnezeu. Ori de câte ori mi se părea că am descoperit calea cea dreaptă, o nouă experienţă mă arunca din nou în confuzie. Simţeam că mintea mea nu îmi aparţine, motiv pentru care eram nefericit şi mă simţeam adeseori deprimat. Pe scurt, nu eram deloc satisfăcut de direcţia pe care o lua viaţa mea. Capitolul doisprezece Copiii mei Cât timp am trăit în casa din Patchogue, am avut împreună cu soţia mea trei băieţei minunaţi. Toţi s-au născut prin operaţie cezariană. Între aceste naşteri, lui Michele i-au apărut nişte chisturi ovariene mari, care au necesitat extirpare chirurgicală. Medicul i-a recomandat să rămână din nou însărcinată, pentru a lăsa ovarele să se odihnească o vreme. La scurt timp după ce ne-am mutat în casa cea nouă, în anul 1983 s-a născut Matthew, exact la data aşteptată. Michele a avut o naştere cu probleme; după 12 ore de contracţii fără nici o evoluţie, medicii au considerat necesar să-i facă o operaţie cezariană. Am fost amândoi foarte dezamăgiţi, căci urmaserăm cursuri pentru o naştere naturală. Cu o greutate de aproape cinci kilograme, Matthew avea obrajii rumeni, ochii mari şi albaştri, şi un păr incredibil de negru. De mic, Matthew a avut probleme cu colicii. Timp de 18 luni, a plâns în toate nopţile şi a refuzat să doarmă. Singurul care putea să-l legene ca să adoarmă eram eu. În tot acest timp, soţia mea şi cu mine am avut amândoi vise despre răpirea lui Matthew de către nişte necunoscuţi. Mult timp, am preferat să nu ne povestim reciproc visele. Personal, am continuat să am coşmarurile mele obişnuite despre răpiri şi experimente. Noutatea era că Michele a început să aibă şi ea asemenea vise. Îmi spunea că sunt contagios! Visam amândoi că oameni necunoscuţi ni-l luau pe Matthew, spunându-ne apoi că a murit. Îmi amintesc că plângeam isteric în somn, înainte să mă trezesc, după care alergam în camera copilului să verific dacă visul era adevărat sau nu. Alteori o auzeam pe Michele făcând acelaşi lucru. Îmi spunea de fiecare dată că nu face decât să verifice cum se simte copilul. Într-o dimineaţă, pe când ne uitam cum micuţul se joacă, am discutat dacă să-i luăm o îngrijitoare. I-am spus lui Michele că mi-ar fi frică să-l las cu o străină. A izbucnit în lacrimi şi mi-a spus că este de aceeaşi părere, după care mi-a povestit pentru prima oară de visele pe care le avea. Simţind că îmi îngheaţă sângele în vine, i le-am împărtăşit şi eu pe ale mele. Am stabilit de comun acord să nu-l lăsăm niciodată singur cu altcineva decât cu un membru al familiei.

43

În timpul uneia din excursiile mele nocturne, mi s-a spus că, de fapt, copiii mei nu erau ai mei. Fiind simple experimente, ei nu se aflau sub jurisdicţia mea. De aceea, dacă va fi necesar, va trebui să-i predau. Mi s-a părut absolut inacceptabil şi mam decis să nu permit niciodată ca acest lucru să se întâmple. M-am jurat că nu voi mai renunţa niciodată la un copil al meu. Experimentatorii ar fi trebuit să mă ucidă mai întâi pe mine, dacă doreau să îmi ia copilul. Nu-mi dădeam seama la vremea respectivă că acest lucru nu ar fi contat prea mult pentru ei! 25 de luni mai târziu s-a născut Jeremy. A urmat apoi Daniel, peste alţi doi ani şi jumătate. Îi iubeam pe toţi trei mai presus de propria mea viaţă. Refuzam chiar şi să mă gândesc că vreunul dintre ei ar putea trece vreodată prin torturile fizice şi mentale prin care am fost nevoit să trec eu. Hotărât să-i învăţ cum să se apere împotriva acestor atacuri din exterior, mi-am dat seama odată cu trecerea timpului că duceam o bătălie pierdută din start. Matthew era un copil inteligent. A început să meargă la vârsta de opt luni şi jumătate şi a vorbit la scurt timp după aceea. Pe măsură ce trecea timpul, ochii i se făceau din ce în ce mai negri, semănând dureros de mult cu cei ai unui extraterestru. La vârsta de patru ani, mi-a vorbit de un bărbat înalt cu ochii roşii strălucitori. Mi-a spus că acesta purta haine negre, trăia în subteran şi venea noaptea în camera lui. Întrucât nu am discutat niciodată cu copiii mei despre experienţele pe care le-am trăit, ar fi fost imposibil să preia aceste informaţii de la mine. În plus, îi monitorizam atent orele petrecute în faţa televizorului şi nu îi dădeam voie să se uite la filme de groază. Când a mai crescut, am observat că ori de câte ori la televizor venea vorba de extratereştri într-o formă sau alta, Matthew fugea din cameră. Cel mai mult îi displăceau micii cenuşii. Când pe ecran apăreau asemenea imagini, îşi acoperea ochii şi urechile cu o pernă şi mă ruga să-i spun când se termina programul. Altminteri, refuza să discute cu mine despre acest subiect. Într-o după-amiază de vară, după ce băieţii s-au dat cu bicicletele prin curtea din spate, ne-am aşezat cu toţii sub un copac, pentru a ne odihni la umbra lui. Matthew a făcut o observaţie referitoare la albastrul cerului, după care ne-a indicat un nor circular, aflat chiar deasupra noastră. Fiind singurul nor de pe cer, ne-am uitat cu toţii la el cu un sentiment de tulburare. Subit, norul a dispărut în numai câteva secunde, ca şi cum ar fi fost şters cu guma de la un capăt la altul. După ce a dispărut, copiii au alergat în casă şi au refuzat să mai iasă la joacă, deşi afară era o vreme minunată. Câteva luni mai târziu, adunam frunze în curte. Matthew, care avea şapte ani la acea vreme, m-a întrebat dacă poate să mă ajute. După ce am discutat despre şcoală şi despre alte subiecte obişnuite, Matthew m-a întrebat pe neaşteptate dacă ştiu ceva despre subteranele pământului. Când i-am povestit despre versiunea oficială a ştiinţei despre interiorul pământului, a insistat să-mi spună că acolo există oraşe mari. A adăugat că omul îmbrăcat în negru venea noaptea la el în cameră ca să-l înveţe despre aceste lucruri. Omul i-a spus că vine din acea lume şi că Matthew însuşi era unul de-al lor. I-a mai spus că a fost trimis la suprafaţă pentru a o supraveghea pe soţia mea şi pe mine, ca să nu facem greşeli. Să fi fost vorba de fiinţa pe care am văzut-o împreună cu Michele după naşterea lui Matthew, din subsolul care dădea în bucătărie? Matthew a continuat spunându-mi că energia este distribuită în galeriile subterane prin intermediul unor relee care trimit raze energetice unul către celălalt. Descrierea era atât de precisă încât mi-am dat seama că nu putea proveni din imaginaţia unui copil de şapte ani! În continuare, Matthew mi-a povestit că „omul în negru” scoate un fel de bâzâit de frecvenţă joasă, care se traduce în mintea lui prin cuvinte. Fiinţa i-a spus lui Matthew că sub Long Island, la fel ca sub toate regiunile din lume, trăiesc oameni. Cândva, au trăit la suprafaţă, dar acum se ascund.

44

Cu cât treceau anii, cu atât mai multe îmi destăinuia Matthew despre vizitele sale nocturne. De două ori pe săptămână era luat din corpul său, trecând printr-un vortex. Mai întâi, îşi vedea corpul adormit pe pat. În continuare, simţea că pluteşte către acoperiş, trecea prin acesta şi se simţea atras de o lumină strălucitoare. În final, se trezea într-un loc în care se aflau mai mulţi extratereştri cenuşii, care îl priveau. Îi dădeau tot felul de lucruri cu care să se joace, dar i-au arătat şi diferite tehnologii, inclusiv dispozitivul energetic care le alimentează nava. Avea forma rotundă a unei mingi de fotbal şi i s-a dat voie să-l ţină în mâini. I-au mai arătat nişte arme, care arătau ca nişte lansatoare portabile de rachete, şi i-au spus că va veni o zi când va folosi el însuşi aceste arme în bătălia pentru pământ. Au adăugat că atunci când va fi mai mare, va face experimente cu materiale genetice ale diferitor fiinţe, pentru a crea altele mai bune. De atunci, Matthew a rămas cu o fascinaţie aparte pentru bătăliile în spaţiu şi pentru armele atotputernice cu laser. A avut chiar o viziune cu el însuşi rănit într-o bătălie împotriva extratereştrilor, în timp ce apăra o anumită zonă de pe această planetă. La fel ca şi mine, Matthew vede aurele şi arhetipurile care se învârt în jurul capetelor oamenilor. Se poate focaliza la dorinţă asupra frecvenţei individuale şi poate citi gândurile oamenilor. Cel de-al doilea fiu al meu, Jeremy, este un copil de excepţie, fiind antrenat în şcoli speciale pentru copii avansaţi. Spre deosebire de fratele său, nu este deloc interesat de extratereştri sau de fenomenele psihice. Singura dată când a făcut o menţiune despre ceva ieşit din comun s-a întâmplat pe când avea doi ani. Lăsasem cartea Comuniune pe măsuţa pentru cafea. Cartea are pe copertă imaginea unui extraterestru cenuşiu. Jeremy a comentat că imaginea era a unui om rău. Îl cunoştea, căci a venit noaptea în camera lui, i-a luat jucăriile şi nu i le-a mai dat înapoi de atunci. Trebuie să recunosc că jucăriile lui Jeremy dispăreau adeseori din camera lui, dar am presupus întotdeauna că el era cel care le rătăcea. În realitate, prin anii 80 multe articole dispăreau pur şi simplu din casă, reapărând uneori (în cel mai bun caz) câteva săptămâni sau luni mai târziu. De cele mai multe ori dispăreau pentru totdeauna, dar dacă reapăreau, erau plasate în locuri dintre cele mai ciudate, precum congelatorul, colţul din spate al unui dulap sau în spatele cuptorului. Fiul meu cel mai mic, Daniel, a pătruns în această lume într-o manieră interesantă. Când soţia mea era gravidă în patru luni, o analiză a sângelui a scos la iveală existenţa unei proteine ciudate, care indica posibilitatea ca fătul să fie afectat de Sindromul Down sau de spina bifida. Am fost foarte îngrijoraţi, până când am primit rezultatele amniocentezei, care arăta că fătul este normal. Totuşi, la scurt timp înainte de a primi rezultatele analizei, am trăit o experienţă de răpire absolut terifiantă. Luat din pat în mijlocul nopţii de către cenuşii, am ţipat, dar nu am putut-o trezi pe soţia mea. Am fost dus într-o navă, mai precis într-o cameră argintie, puternic luminată şi fără piese de mobilier. În cameră a intrat un extraterestru cenuşiu, despre care am intuit că este femeie. Avea în braţe o mică mogâldeaţă. În timp ce se apropia de mine, o voce masculină mi-a spus că dorea să-mi arate ceva. Trăgând uşor pătura care acoperea mogâldeaţa, extraterestra a scos la iveală un copilaş adorabil, cu părul blond. Vocea masculină mi-a spus că micuţul este al meu şi m-a întrebat dacă doresc să-l ţin în braţe. Când am răspuns că vreau, extraterestra a tras complet pătura care acoperea copilul. S-a dovedit că acesta avea capul prins de un trup de caracatiţă, cu mai multe tentacule. Ţipând de oroare, am strigat să îl ia de la mine. Vocea mi-a spus că micuţul urma să fie dus într-o lume acvatică şi că nu îl voi mai vedea vreodată. Trezindu-mă în patul meu, m-am rugat din inimă ca Danny să fie un copil normal. Nu vă pot descrie uşurarea pe care am simţit-o când medicul ne-a spus că analizele au ieşit perfecte. Când Danny a început să vorbească, mi-a povestit de un bărbat cu o faţă de clovn care venea noaptea în camera lui şi îl ducea să zboare. Mi-a spus că atunci când omul îi punea o baghetă magică pe frunte, se trezea imediat într-un loc în care existau lumini colorate, ca nişte baloane.

45

Odată, Danny s-a trezit având faţa plină de zgârieturi. Când l-am întrebat cum a reuşit să se zgârie astfel, mi-a răspuns că omul cu faţa de clovn l-a dus să îşi cunoască surioara. Când a încercat să îi atingă faţa, aceasta l-a zgâriat pe faţă, căci avea cleşti în loc de mâini! Una dintre zgârieturi, situată la baza nasului, s-a concretizat într-o cicatrice care a rămas până astăzi. De altfel, el mai are o cicatrice pe piept, care indică faptul că a suferit o operaţie chirurgicală cusută în final cu copci, deşi noi nu ştim nimic de o asemenea operaţie. Danny are capacitatea de a vedea şi de a comunica cu îngerii. Ori de câte ori le pune întrebări despre viitor, aceştia îi răspund cu o precizie uimitoare. Nu este vorba de fiinţe extraterestre, ci de entităţi angelice, care vin la el în timpul nopţii, când nu doarme. Nu îl duc nicăieri, nu îl ating şi nu îl sperie. Capitolul treisprezece Recrutarea de către CIA În timpul anilor pe care i-am petrecut la Patchogue, am făcut mai multe excursii la Montauk Point. În mod paradoxal, abia aşteptam să merg acolo, dar când ajungeam, simţeam o senzaţie de teamă şi de nelinişte. Îmi manifestam imediat dorinţa de a ne întoarce acasă, lucru care nu părea să-i încânte deloc pe ai mei, care abia aşteptau să exploreze zona după o călătorie de o oră şi jumătate. Aveam întotdeauna coşmaruri cu o zi înainte şi după o excursie la Montauk. Îmi aminteam tot timpul de acea noapte din anul 1976, când un OZN ne-a urmărit până acasă, după ce am luat cina în oraşul Montauk. Din punct de vedere fizic, simţeam fiori reci de la baza şirei spinării până în creştetul capului. Părul mi se încărca întotdeauna cu electricitate statică. Pielea mi se făcea ca de găină şi simţeam nevoia continuă de a urina şi o senzaţie de răceală în stomac. Pe scurt, mă simţeam de parcă prin corp mi-ar fi trecut un curent electric de voltaj mediu. În mod ciudat, după ce vizitam Montauk-ul vedeam întotdeauna în minte scrisori scrise în caractere evreieşti. Acestea apăreau sub formă de crâmpeie în faţa ochilor, sau în gândurile mele. Uneori, mă trezeam dintr-un somn adânc şi îmi aminteam diferite informaţii din aceste scrisori. Am devenit fascinat de piramide şi de relaţia lor cu Egiptul şi cu Atlantida. Am aflat chiar (intuitiv) că o rămăşiţă din Atlantida era localizată în Long Island. Îmi doream să scap de toată această poveste. Căsnicia mea nu mergea prea bine. Mă certam tot timpul cu Michele, insultându-ne adeseori în faţa copiilor. Îmi uram slujba şi am început chiar să urăsc ceea ce reprezint: un om cu un trecut obscur, care nu poate vorbi nimănui despre acesta, şi cu un viitor marcat de aceleaşi răpiri, coşmaruri şi obsesii. Nu este o imagine tocmai încântătoare. Din toate aceste motive, citeam cu religiozitate pagina cu anunţuri din ziarul de duminică, încercând să descopăr o cale de ieşire din impas. Într-o zi, un anunţ mititel dintr-un colţ al paginii mi-a atras atenţia, obsedându-mă atât de tare încât am simţit nevoia să fac ceva. Anunţul spunea că CIA caută agenţi pentru intern şi extern. Doritorii trebuiau să scrie o scrisoare de intenţie şi să o trimită la o adresă din Maryland. Am scris câteva cuvinte pe o bucată de hârtie şi am pus-o la poştă. Nevastă-mea mi-a spus că sunt nebun, dar în ultima vreme îmi spunea tot timpul acest lucru… Nu am văzut niciodată un asemenea anunţ, nici până atunci, nici de atunci încoace. Părându-mi-se atât de ciudat, le-am vorbit despre el câtorva prieteni despre care ştiam că citesc pagina de anunţuri cu aceeaşi fervoare ca şi mine. Nici unul dintre ei nu îl remarcase! Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar sunt nebun.

46

Au trecut mai multe săptămâni, dar nu am primit nici un răspuns. Într-o noapte, la 2:00 dimineaţa, a sunat telefonul. Am auzit-o pe Michele răspunzând: „Nu vă daţi seama cât e ceasul?” Apoi mi-a înmânat brusc receptorul, spunându-mi: „E pentru tine – prietenii tăi de la Washington!” Am auzit în receptor vocea unui bărbat care mi-a spus că au primit scrisoarea mea şi că este prietenul meu din Washington. Înţelegeam despre ce vorbeşte? „Da”, am răspuns eu. A continuat spunându-mi că voi primi în curând un pachet mare prin poştă, cu nişte teste psihologice importante, pe care trebuie să le completez atât eu cât şi soţia mea. Dacă vom termina testele în intervalul de timp specificat, trebuia să le trimit înapoi prin poştă, apoi să aştept alte instrucţiuni. La scurt timp după această conversaţie mi-a fost livrat un plic, care conţinea două seturi foarte ample de teste pentru Michele şi pentru mine. Erau incluse de asemenea nişte formulare în care trebuia să completez diferite informaţii referitoare la rude, prietenii recenţi şi cei din copilărie, felul în care reacţionez în diferite circumstanţe, precum şi preferinţe şi antipatii. În sfârşit, plicul conţinea un formular de examinare fizică completă, care conţinea inclusiv o analiză complexă a sângelui pe care trebuia să mi-o fac la un medic. Intervalul de timp în care trebuia să completăm aceste formulare sau să le returnăm era de zece zile. Alergând încolo şi încoace ca un nebun, am reuşit să completez toate formularele şi să-mi fac toate analizele. De câteva ori, am primit nişte telefoane noaptea, în care eram întrebat dacă am nelămuriri. De fiecare dată, la celălalt capăt al firului era o altă persoană, care se recomanda cu un nume fictiv. Am primit în curând o altă scrisoare adresată confidenţial în care era menţionat numele fictiv pe care trebuia să-l folosesc ori de câte ori îi contactam: Nathan Diton. Instrucţiunile îmi cereau să distrug scrisoarea şi să nu deconspir nimănui acest nume, nici măcar soţiei mele. Mi s-a dat apoi un număr de telefon sigur, la care trebuia să sun de la un telefon public, între anumite ore. Apelul meu urma să fie direcţionat apoi către un agent de legătură. Următorul telefon nocturn pe care l-am primit m-a trimis la Hyatt Regency Hotel din New York City. Mi s-a spus că mă prezint într-o anumită zi, la o anumită oră, şi să sun de la telefonul din recepţie la o anumită cameră din hotel. După ce îmi spuneam numele fictiv, urma să aştept returnarea apelului. Am făcut ce mi s-a spus, după care am aşteptat aproape o oră, înainte să fiu chemat de recepţioner. Acesta mia spus să folosesc din nou telefonul pentru oaspeţi. Am format numărul camerei şi mi s-a spus să urc, dar la un alt etaj şi la o cameră diferită. Scăldat în sudoare, am bătut la uşă, după care am observat că aceasta era situată în imediata vecinătate a unei magazii pentru ustensile. După câteva clipe, mi-a deschis un bărbat scund, destul de vârstnic, cu o faţă pătrăţoasă. Purta un costum negru, o cămaşă albă şi o cravată neagră, arătând ca un spion din filmele anilor 30. După ce mi-a strâns mâna, mi-a spus cum îl cheamă, cu un puternic accent britanic. Extrem de politicos, m-a rugat să iau loc pe un scaun aşezat cu faţa la o oglindă aflată pe peretele care dădea în magazia de alături. Când am remarcat şi servieta neagră de pe pat, m-am simţit foarte stânjenit şi a început să-mi pară rău că am venit. Stând lângă mine, bărbatul mi-a vorbit pe un ton prietenos, dar plin de forţă. Cu un zâmbet discret, mi-a spus că organizaţia sa este foarte interesată de mine. În finalul chestionarului pe care îl completasem cu informaţii despre rude şi hobby-uri, am menţionat că ar putea fi o problemă legată de activităţile unchiului meu dinspre bunic din Uniunea Sovietică. Zâmbind, mi-a spus să nu-mi fac probleme. Se pare că guvernul era interesat de mine pentru că vorbeam zece limbi străine. Căutau un asemenea lingvist care să poată călători prin lume sub acoperirea unui om de afaceri, pentru a colecta informaţii de la anumite persoane. La fel de bine, aş fi putut fi folosit ca ataşat la o ambasadă, pentru a aduna informaţii din această ipostază. Urma să mi

47

se pună la dispoziţie tot ce aş fi cerut. Altfel spus, aş fi devenit aproape un om bogat. Pentru antrenament, aveam două posibilităţi: fie să fiu pregătit la o şcoală a lor, cu toate cheltuielile plătite, şi apoi să fiu mutat în Virginia, fie să fiu antrenat într-o casă sigură dintr-o locaţie nedivulgată, astfel încât nimeni să nu ştie că am participat la şcoala lor. La sfârşitul întâlnirii, mi-a strâns din nou mâna şi mi-a dat nişte materiale ca să le citesc. Mi-a cerut apoi să mă înscriu la un test de opt ore care se ţinea în weekend-ul următor la Institutul de Tehnologie din New York. Mi-a dat o parolă alcătuită din cifre, menţionând că intrarea se făcea exclusiv pe bază de invitaţie. În final, m-a privit în ochi şi mi-a spus cu răceală: „Să fii acolo!” Am părăsit oraşul şi m-am îndreptat către casă. Capul îmi pleznea, gura îmi era uscată şi nu mă puteam împiedica să nu transpir abundent. Dintr-un motiv sau altul, am simţit nevoia să mă duc la plajă. Mi-am luat familia şi ne-am îndreptat cu toţii către plaja Smith Point, din partea sudică a insulei. Ajuns acolo, îmi amintesc că am privit lung către est, unde se afla Montauk Point. Capitolul paisprezece Risc de securitate Testul se dădea la etajul doi al unei clădiri situate la capătul campusului. Am fost printre primii care au sosit. Pe măsură ce soseau şi alţii, am constatat că nimeni nu vorbea cu ceilalţi, aşa cum primiserăm instrucţiuni. Eram în total circa 20 de persoane, toţi cu vârste între 25 şi 30 de ani. Marea majoritate erau bărbaţi albi. Fiecare secţiune a testului a fost cronometrată şi supravegheată de altcineva. Nu ni s-a permis să punem întrebări. Printre subiecte se numărau: matematica, evenimentele de zi cu zi, ştiinţa şi chiar muzica. Erau probleme cu opţiuni multiple, eseuri, probleme de logică, întrebări la care trebuia să completăm răspunsul, etc. Părând interminabil, testul a durat de la 8:00 dimineaţa până la 4:00 după-amiaza. Nu am primit decât ceva frugal de mâncare şi câteva pauze scurte pentru toaletă. Când am plecat, de-abia mai puteam conduce maşina. Faţa îmi era contorsionată. Îmi simţeam dureros fiecare muşchi, aveam o migrenă cumplită, iar încheieturile mă chinuiau îngrozitor. Chiar şi dinţii mă dureau, astfel încât nu puteam vorbi. Mă simţeam de parcă aş fi fost călcat de tren. Au trecut 48 de ore până când mi-am revenit la normal. Câteva săptămâni mai târziu, am primit un nou apel telefonic, în care mi s-a spus că testul meu a fost atât de bun încât şefii mă doreau imediat la Washington. Odată ajuns acolo, urma să stau la un hotel sigur. Trebuia să dau un test cu poligraful, să fiu evaluat mental la Langley şi să mi se facă un nou examen medical. Am făcut rezervări pentru un zbor la Washington în săptămâna care urma. Zborul TWA de la LaGuardia la Aeroportul Naţional din Washington a fost lipsit de evenimente, ba chiar reuşit, dat fiind că am trecut peste Chesapeake Bay pe o vreme excepţional de frumoasă. Apa era de un albastru ireal şi conturul ţărmului era încântător. Nu-mi luasem cu mine decât un bagaj de mână, căci nu suport să aştept pe aeroport la bagaje. Când avionul a aterizat, am trecut direct în sala de aşteptare. Aici, am fost preluat de cineva fără prea multă ceremonie şi înghesuit într-un taxi. Maşina a plecat înainte de a apuca să-i spun şoferului unde să mă ducă. Acesta era un bărbat de origine indiană. Cu un zâmbet larg pe buze, era excesiv de prietenos şi mi-a pus tot felul de întrebări despre mine. Când a auzit că sunt din Long Island, a devenit agitat şi mi-a spus că şi el este tot de acolo, şi că mai are încă rude în zonă. Când i-am spus că îmi plac îndeosebi parcurile şi plajele, mi-a răspuns că locul său favorit a fost întotdeauna Montauk Point şi că era de părere că indienii nativi din acea zonă era foarte interesanţi. În acest punct al conversaţiei, mi-

48

am dat seama că ieşiserăm din districtul Washington şi că ne îndreptam către Virginia. Nici măcar nu-i spusesem şoferului care este destinaţia mea! De aceea, l-am întrebat cum se face că ştie încotro mă îndrept. Brusc, s-a prefăcut surprins şi m-a întrebat la ce hotel doresc să mă cazez. Nu-i spusesem însă că doresc să merg la un hotel. I-am răspuns că aveam rezervare la hotelul Holiday Inn din Tyson’s Corners. A dat din cap şi nu a mai avut multe de comentat în restul drumului. Câţiva ani mai târziu, aveam să aflu că acest hotel era de fapt o casă de siguranţă care aparţinea CIA-ului şi că fusese folosit pentru a prinde în capcană şi a captura un agent sovietic. Aşa cum fusesem instruit, m-am cazat la hotel sub numele meu fals, Nathan Diton. Hotelul avea mai multe etaje. Camera mea se afla cam la jumătatea înălţimii sale. Văzând că sunt cazat tot într-o cameră vecină cu debaraua, m-am amuzat, convins că sunt supravegheat în permanenţă. Mai puţin încântat am fost când am constatat că până şi oglinda din baie era plasată tot pe peretele care dădea în debara. La câteva secunde după ce am intrat în cameră, a sunat telefonul. O voce de bărbat mi-a urat bun venit în Virginia şi mi-a spus să nu părăsesc hotelul sub nici un motiv. Urma să primesc un telefon a doua zi, dimineaţa devreme, în care voi primi informaţiile necesare referitoare la examinarea cu poligraful. În continuare, m-am dus jos, la sala de forţă şi la piscină. Spre uimirea mea, nu am văzut mai mult de cinci oameni în toată clădirea, lucru destul de straniu pentru un hotel de dimensiunea acestuia. La restaurant, am rămas la fel de şocat să constat că sunt singurul client. M-a servit o femeie frumoasă de origine arabă, care mi-a spus că era din Iordania. Am vorbit o vreme despre Orientul Mijlociu şi i-am povestit că am făcut o excursie în ţara ei. Mă simţeam extrem de stingher şi de singur. Am mâncat rapid. Pe când mă pregăteam să plec, am văzut un grup alcătuit din trei japonezi aşezându-se la bar. Păreau foarte bine dispuşi. Râdeau şi făceau glume în japoneză. M-am ridicat, am plătit nota şi m-am întors în camera mea, anticipând o noapte lungă, petrecută în solitudine. După ce am făcut un duş, am dat drumul la televizor, am verificat dacă uşa era închisă şi m-am trântit în pat, acoperindu-mă cu pătura până sub bărbie. Am aprins apoi lampa de lângă pat. Acesta a fost ultimul lucru pe care mi-l amintesc, până când a sunat telefonul. Când m-am trezit, eram gol şi cu faţa în jos, cu posteriorul ridicat. Pătura zăcea aruncată pe jos. Televizorul era tot aprins, la fel ca şi lampa de lângă pat. Ceasul arăta ora 8:00. Nu m-am trezit niciodată în viaţă atât de târziu! O voce diferită de bărbat mi-a spus să cobor la micul dejun, apoi să mă prezint într-o altă cameră la ora 10:00. În timp ce aşezam receptorul la loc în furcă, prin minte îmi treceau zeci de întrebări. Cine mă dezbrăcase? Cum de m-am trezit la ora 8:00 după ce mă pusesem în pat la ora 9:00 seara, fără să ştiu cum s-a scurs timpul? De ce îmi ardeau testiculele şi de ce aveam dureri în rect? Speriat, mi-aş fi dorit să plec, dar unde aş fi putut merge? Ochii mă usturau şi pieptul îmi pulsa nebuneşte. Oare avusesem parte de o experienţă sinistră în noaptea precedentă? După un mic dejun frugal, am început să mă plimb prin perimetrul hotelului, aşteptând să treacă timpul. În tot acest timp, prin minte îmi treceau crâmpeie de amintiri legate de o femeie blondă şi înaltă. Era legată cu curele pe o masă. Lângă ea eram legat eu. De câte ori îmi treceau asemenea imagini prin minte, simţeam o durere de stomac şi o senzaţie de neajutorare. Peste toate, în aer plutea un miros de gaz care îmi dădea o stare de leşin. Simţeam cum mi se învârte capul. Să fi fost o simplă stare de nervozitate? Mi-am dorit din nou să fiu acasă. La ora 10:00, m-am prezentat în camera care îmi fusese indicată. Am fost întâmpinat de o femeie brunetă, cu o înfăţişare plăcută, care punea în funcţiune un echipament. Avea mai puţin de 30 de ani. Era durdulie, dar foarte prietenoasă, şi mi-a

49

explicat cum se va derula testul. Mi-a spus dinainte toate întrebările care urmau să-mi fie puse, ca să nu avem surprize. Doreau cu orice preţ să trec testul. Mi-a spus că va dura circa două ore. M-am aşezat pe un scaun, în timp ce ea îmi citea întrebările stând pe pat. Unele erau întrebări foarte simple, cum ar fi cele despre mediul în care am crescut sau despre preferinţe şi antipatii. Altele erau foarte directe şi personale. Se refereau la apetitul meu sexual şi la modalitatea în care folosesc baia! Când mi-a prins firele cu care m-a conectat la poligraf eram deja lac de sudoare. Am început testul la ora 11:30. M-am mai uitat o dată la ceas la ora 12:00. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că se făcuse ora 3:00 dupăamiază. Şocat, mi-am dat seama că nu-mi amintesc nimic din ceea ce s-a petrecut în cele trei ore! Femeia îmi scotea firele. Mi-a spus că mă voi simţi bine în Virginia, după care m-a rugat să aştept timp de 15 minute după plecarea ei, apoi să fac curat în cameră, ca şi cum nu ar fi fost nimeni în ea. În final, trebuia să las cheia la recepţie, să mă întorc în camera mea, să aştept instrucţiuni şi să nu vorbesc cu nimeni. Am făcut tot ce mi s-a cerut. La ora 4:00 după-amiaza, un bărbat îmbrăcat în costum a intrat în camera mea. Mi-a decontat banii pe care îi plătisem pe biletul de avion şi mi-a spus că urma să primesc instrucţiunile referitoare la evaluarea mentală de la Langley a doua zi dimineaţă. În acea noapte am preferat să nu dorm deloc. M-am uitat toată noaptea la televizor şi am citit ceva. Dimineaţa, am primit un telefon în care mi s-a spus că mă întorc la New York, fără nici o altă explicaţie. Am luat primul zbor înapoi. Câteva săptămâni mai târziu, cineva m-a sunat la serviciu. O voce de bărbat mi-a spus că cererea mea a fost respinsă, din cauza unui risc de securitate. Când i-am cerut detalii, mi-a răspuns doar să mai încerc peste câţiva ani. Capitolul cincisprezece Îl cunosc pe Preston Privind retrospectiv, ceea ce s-a întâmplat în continuare în viaţa mea pare un vis, dar s-a petrecut cu adevărat. Încă îmi vine greu să discut despre aceste lucruri. Totul a început atunci când patronul meu s-a mutat într-un alt sediu, iar eu am decis să nu mai lucrez pentru el. În timp ce îmi căutam de lucru, am văzut pe spatele unui camion de distribuţie a alimentelor în spatele căruia mă aflam un număr care începea cu 800. Acest număr m-a obsedat săptămâni la rând, până când m-am decis în sfârşit să sun. M-au angajat pe loc şi am început să lucrez în mai puţin de două săptămâni. Eram încântat că am o slujbă atât de aproape de casă, încât puteam merge chiar pe jos până la serviciu, dacă doream. Totuşi, încă din primele zile de lucru mi-am dat seama că era ceva în neregulă. Patronii erau patru fraţi, extrem de aroganţi şi de încrezuţi. Ţineau tot timpul şedinţe între ei, cu porţile închise, după care le dădeau angajaţilor ordine pe un ton aspru. Am aflat în scurt timp că aveau legături cu crima organizată, dar şi cu diferiţi bancheri, politicieni şi oameni de afaceri de mare anvergură. Duminicile, când nu era nimeni prin preajmă, aveau întruniri cu liderul unui sindicat al crimei, o figură dintre cele mai cunoscute în New York City. Din când în când, preşedintele unei mari bănci locale venea cu elicopterul şi discuta ore întregi afaceri cu ei. În depozitele lor erau depozitate mari sume de bani. Aveau afaceri cu alţi distribuitori şi producători, de mare anvergură, cu care nu se puteau compara, deşi conturile lor măsurau opt cifre. La scurt timp după ce am fost promovat auditor al companiei, unul din cei patru fraţi mi-a cerut să îi imit vocea şi să vorbesc în locul lui la telefon cu diferiţi clienţi, şi chiar cu profesorii de la şcoala fiicei sale. Toţi patru aveau copii răsfăţaţi, cu probleme de comportament. Mi s-a cerut de asemenea să scriu scrisori adresate altor companii, pretinzând că sunt unul dintre ei. Nu-mi plăceau aceste lucruri, dar nu

50

doream să-mi pierd slujba. Cei patru fraţi erau bogaţi, puternici, şi nu se sfiau să îşi ameninţe duşmanii atunci când era cazul, sau chiar să se ameninţe între ei. Unul dintre ei a cumpărat casa lui Ferdinand Marcos de pe coasta sudică a Long Island. Un altul şi-a construit o casă uriaşă pe coasta nordică. Ceea ce nu ştiam la vremea respectivă era că Duncan Cameron, mediumul principal folosit în Proiectul Montauk, era angajat la ei ca tâmplar! Într-o zi, cam la doi ani de la angajare, patronul mi-a cerut să răspund la un telefon, în locul lui. Când l-am întrebat despre ce este vorba, mi-a spus că are legătură cu piaţa şi cu stocurile. Mi-a cerut apoi să fac tot ce dorea interlocutorul meu, după care a părăsit clădirea. Mi s-a transferat apelul telefonic. O voce ciudată s-a recomandat şi mi-a spus numele unei companii din Colorado care se ocupa cu investiţiile. Când i-am spus că firma mea nu avea legături de afaceri cu ei, şi-a schimbat tonalitatea vocii şi am simţit o stare de ceaţă mentală. Nu îmi mai amintesc decât că era vorba de o companie din Austria care vindea echipamente speciale pentru protecţia clădirilor împotriva cutremurelor şi a furtunilor. Compania dorea să intre pe piaţa americană şi avea nevoie de investitori. Ceea ce s-a întâmplat în următoarele 18 luni a fost deopotrivă oribil, şocant şi foarte tulburător pentru mine şi pentru familia mea. Cum-necum, am reuşit să cumpăr stocul respectiv de produse, folosindu-mă de fondurile corporaţiei şi de sigiliul păstrat într-un seif a cărui combinaţie nu o aveam. În anul care a urmat, se spune că am delapidat peste 300.000 de dolari! Fac această afirmaţie: „se spune”, deoarece personal nu-mi amintesc nimic de acest fel. Chiar şi ancheta FBI a stabilit că scrisul de mână de pe cecurile emise nu-mi aparţinea. În plus, nimeni nu a putut găsi dovezi în calculator că aş fi umblat la coduri pentru a scrie cecurile. La ora actuală, sunt convins că am fost manipulat fizic, într-un fel sau altul, şi silit să comit această crimă. Tot ce îmi amintesc este că am fost într-adevăr la băncile locale pentru a deschide conturi pentru anumite corporaţii fictive. De asemenea, am folosit o parte din fonduri pentru mine, pentru simplul motiv că mi s-a spus că pot face acest lucru. O parte din cecurile cu pricina erau chiar ştampilate de cei patru fraţi. Deşi ştiau tot ce se întâmplă în conturi, contabilii şi auditorii firmei nu au spus nimic timp de un an de zile. Conturile fictive au fost deschise chiar la banca folosită de patronul meu. Dacă aceste activităţi s-ar fi derulat împotriva voinţei acestuia, cum credeţi că aş fi putut să continui „delapidarea” o perioadă atât de lungă de timp? Privind retrospectiv, îmi dau seama că în toată acea perioadă am acţionat mai degrabă ca un observator care priveşte de la distanţă, decât ca un participant activ. Ştiu că la vremea respectivă mă gândeam că toată povestea aceasta trebuie să se oprească, dar nu puteam face nimic. Pur şi simplu, nu îmi puteam controla propriile gânduri şi acţiuni. Aş fi dorit să fug, dar gândul la copiii mei m-a împiedicat să fac acest lucru. În anumite zile mă gândeam chiar să mă sinucid. Odată, m-am dus să deschid alte conturi fictive la Banca de Economii din Long Island, şi îmi amintesc că era coadă la ghişeu. Dincolo de acesta se afla o femeie roşcată, care s-a sculat şi a venit la mine. Mi-a vorbit cu un puternic accent rusesc şi mi-a spus să o iau în faţa cozii şi să mă aşez la ghişeul ei. De acum înainte, urma să vin direct la ea ori de câte ori aveam nevoie de serviciile băncii. Deşi în mod normal ar fi trebuit să îmi prezint actele pentru a putea deschide aceste conturi false, mi-a spus că nu are nevoie de ele. A acceptat imediat să încaseze cecurile, în timp ce eu aşteptam. Privindu-mă ciudat, mi-a spus că este din Leningrad şi mi-a vorbit de unchiul meu dinspre bunic şi de familia acestuia din Uniunea Sovietică. Mi-a spus că numele real al acestuia nu era Sverdlov şi că şi-l crease singur. El a fost cel care a ordonat uciderea ţarului şi a familiei sale, la Ekaterinsburg, motiv pentru care oraşul a fost numit mai târziu în onoarea lui: Sverdlovsk. Mi-a povestit de asemenea că soţul ei era redactor la Radio Europa Liberă şi că acesta ar putea fi interesat să-mi ia un interviu care să fie difuzat în Rusia. Într-un mod extrem de straniu, în următoarele luni am continuat să

51

mă lovesc de această femeie oriunde m-aş fi dus. Chiar şi maşina ei, pe care flutura un steguleţ al Rusiei, apărea adeseori subit în faţa sau în spatele maşinii mele, când eram în trafic. Într-o zi, după ce au început problemele cu justiţia, m-am dus la bancă să închid conturile. O altă femeie mi-a spus iritată că prietena mea rusoaică nu mai lucra la ei. A refuzat să îmi spună mai multe, iar eu nu am mai revăzut-o niciodată pe femeia roşcată. Tot în această perioadă am devenit obsedat de OZN-uri şi de extratereştri. Aceştia îmi apăreau în vise aproape în fiecare noapte. De aceea, când am văzut în ziar un anunţ despre formarea unui grup de sprijin pentru cei răpiţi de extratereştri, am sunat imediat. Am fost sunat înapoi de o femeie cu o voce prietenoasă şi deschisă. Întrucât aveam o casă mare, chiar în centrul insulei, am căzut de acord să o folosim ca loc pentru întâlnirile noastre săptămânale. Deşi acest lucru a indispus-o foarte tare pe nevastă-mea, am acceptat. Am devenit extrem de încăpăţânat şi de agresiv, îndeosebi cu familia şi cu prietenii. Cu toţii mi-au spus că m-am transformat peste noapte într-un om rău. Foarte sever cu copiii, ţipam tot timpul la ei. Le spuneam să îşi strângă jucăriile, chiar şi atunci când se jucau cu ele. Din păcate, la ora actuală îmi dau seama că acel comportament avea să stea la baza anilor de terapie la care urmau să fie supuşi. Chiar şi propria mea mamă a început să-mi spună Hitler. Culmea este că la vremea respectivă aproape că îmi plăcea porecla. Când am constatat că grupul de sprijin era un pretext pentru ca tot felul de ciudaţi să se perinde prin casa mea, am decis să pun capăt acestui experiment. La ultima noastră întrunire, ne-am dus împreună să vedem filmul Comuniune, pe care eu îl consideram o farsă. În noaptea prăbuşirii acelui avion în Long Island, m-a sunat lidera grupului, care mi-a spus că doreşte o nouă întrunire, întrucât şi-a dat seama „despre ce este vorba”. Când a ajuns, m-a prins de mâini şi a început să vorbească. Abia aşteptam să ascult răspunsurile pe care le aşteptam de atâta vreme. Iată ce mi-a spus: „Totul este numai din vina lui Satan. Acesta ne controlează minţile şi ne spune tot felul de poveşti ciudate. Îşi pune demonii să ia chipul unor extratereştri, pentru a ne amăgi. M-am dus la biserică şi i-am spus preotului ce cred. M-a aşezat pe un scaun şi a început să se roage pentru mine. Am auzit atunci voci ciudate şi am vorbit în limbi străine”. Când preotul i-a spus în sfârşit că a fost eliberată, s-a dus acasă şi a distrus toate cărţile, benzile şi notele despre OZN-uri. I-am mulţumit pentru vizită şi am condus-o rapid către uşă. Eram convins că era nebună de legat, chiar mai nebună decât credeau oamenii că sunt eu. Cel puţin, pentru ea totul s-a terminat. De acum înainte, nu va mai avea îndoieli sau întrebări fără răspuns. Îşi găsise calea. În timpul acestei perioade de nebunie temporară, am primit un telefon la slujbă de la un alt bărbat. Vorbind cu un accent franţuzesc, acesta mi-a spus că lucra pentru o altă companie de investiţii, de data aceasta din New York. Când a adăugat că este din Madagascar, în mintea mea s-a făcut din nou ceaţă! Nu-mi amintesc restul conversaţiei, cu excepţia faptului că am fost de acord să mă întâlnesc cu un prieten deal lui, foarte bogat, fost angajat la NASA. În săptămâna care a urmat, în biroul meu a intrat un bărbat înalt şi subţire, care s-a recomandat ca lucrând pentru compania „Real World One”. Numele său era John Giovanelli şi avea foarte multe particularităţi. Mai întâi de toate, vorbea întotdeauna cu o voce foarte joasă şi monotonă. Avea pielea extrem de palidă, şi indiferent de temperatura de afară, purta întotdeauna cămăşi cu mânecă lungă şi un pulover. În anul care a urmat, acest om m-a convins să intru în afaceri alături de el şi să construim împreună case ieftine pe coasta de est a Long Island. După ce i-am dat câteva mii de dolari, a dispărut complet de pe suprafaţa pământului.

52

Odată, înainte să dispară, a venit acasă la mine, însoţit de soţia sa cubaneză, şi mi-a povestit de planurile sale de a deschide o afacere în Madagascar. Mai târziu, când ne-am întâlnit în oraş, era însoţit de „prietena lui” din Washington, D.C. Mi-a spus că aceasta lucra pentru o Organizaţie a Statelor Africane, aşa că putea fi persoana noastră de legătură cu aceste ţări. Ca să nu lungesc vorba, în final bărbatul a fost arestat pentru că încerca să cumpere green-card-uri la negru, fiind acuzat inclusiv de propuneri indecente făcute femeii procuror care îl ancheta! Halal prieteni mai aveam… Între timp, problemele mele au continuat să devină din ce în ce mai complicate. Aproape în fiecare zi, pe acoperişul casei mele aterizau elicoptere negre. Coşmarurile despre răpiri şi vizite în subteran au devenit atât de intense încât a ajuns să-mi fie frică să mai stau în propria mea casă. În anul 1990, de Valentine Day, am sunat la Autoritatea Federală pentru Aviaţie pentru a face o plângere din cauza elicopterelor. Chiar a doua zi am primit un telefon de la inspectorii Poliţiei Federale. Aceştia mi-au spus că eram supus unei investigaţii. Am simţit că mi se opreşte inima. Atât mi-a fost! Am fost convins că totul se va sfârşi. Mă simţeam simultan uşurat şi deprimat. Avocatul care o ajutase pe sora mea să divorţeze mi-a recomandat un avocat specializat în cazuri penale. La vremea respectivă nu prea ştiam mare lucru despre sistemul legal şi aveam mare încredere în avocatul meu. Deşi i-am plătit o sumă mare de bani, mi-am dat seama în scurt timp că nu era deloc de partea mea. De fapt, era prieten bun cu procurorul care mă ancheta, cu care lucrase înainte la Agenţia împotriva Drogurilor. După ce mi s-au făcut două teste cu poligraful, mi-au spus că am trecut la unul, dar am picat la celălalt. Investigatorii mi-au comunicat că, după părerea lor, sunt vinovat, dar eu ştiam că fusesem manipulat. Ori de câte ori încercam să le redau varianta mea, îmi spuneau pe un ton răstit să tac din gură. În timpul acestei perioade cumplite, m-am izolat în casă. Mă temeam chiar şi să mă duc la fereastră, căci ştiam că sunt supravegheat. Uneori suna telefonul, dar când ridicam receptorul nu auzeam decât o respiraţie de cealaltă parte sau ţiuitul unui computer. Într-o zi, am răspuns la un apel împotriva voinţei mele şi am auzit în aparat vocea unei femei cu un puternic accent de Brooklyn. Mi-a spus că era prietena unui amic comun şi că dorea să îmi publice povestea, astfel încât să le fie de folos şi altora. M-a invitat apoi în casa ei din Brooklyn, unde urma să cunosc pe cineva pe nume Preston Nichols. Acesta urma să ţină un discurs despre Proiectul Montauk. Când am auzit care era tema discuţiei, mi-a îngheţat sângele în vine, dar am acceptat să vin. Tot ea a aranjat mai târziu ca Preston să mă conducă acasă. La scurt timp după ce am vorbit cu ea, femeia mi-a trimis o bandă video despre OZN-uri şi despre Montauk. A inclus de asemenea în pachet şi o cutie plină cu documente despre proiectul Majestic-12. Erau acolo hărţi ale unor tuneluri subterane, rapoarte de autopsie ale unor extratereştri, şi chiar fotografia unui extraterestru mort! De ce îmi trimitea oare toate aceste informaţii? Întrunirea a avut loc în seara în care sărbătoream a zecea aniversare a căsătoriei noastre. Nu conta prea mult, căci avusesem o căsnicie foarte nereuşită. Mi se părea chiar mai potrivit să nu fiu acasă în seara respectivă. Atunci când am ajuns, am rămas şocat să constat cât de mulţi oameni se strânseseră. Nu bănuisem până atunci că existau atât de mulţi oameni interesaţi de aceste subiecte; nici nu-mi imaginasem că ar putea exista oameni care să ţină conferinţe pe aceste teme. Gazda a fost amabilă, dar era în mod evident o persoană pusă pe făcut bani. Mi-a spus că este co-autoarea unei cărţi, că este medium psihic şi primeşte informaţii de la o entitate pe care o cunoaşte din copilărie, şi că un extraterestru reptilian şi-a manifestat interesul amoros pentru ea. În drum spre casă, Preston mi-a povestit ceva mai multe despre experienţa de la Montauk şi a adăugat că bănuieşte că sunt unul din „băieţii din Montauk”. Era

53

vorba de copii folosiţi în experimente îngrozitoare, genetice şi de control al minţii, precum şi legate de călătoriile în timp. În timp ce îmi povestea de evenimentele de la Montauk, pe şira spinării îmi treceau fiori reci. Părea să îmi povestească propria mea viaţă. M-am întrebat chiar cum de putuse afla de experienţele mele. Preston a continuat şi mi-a spus că nu eram singurul. Existau şi alţii ca mine. I-am răspuns că doream să-i cunosc, ca să mă conving că nu sunt nebun. A aranjat să ne întâlnim odată în săptămâna următoare, acasă la mine, într-o zi când soţia mea lipsea de acasă şi la o oră când copiii mei dormeau. Când a sosit, ne-am retras în biroul meu particular. Eram nervos şi nu ştiam la ce să mă aştept. Când Preston a început să-mi aplice tehnica sa psihotronică (bazată pe tehnologia inventată de Wilhelm Reich)2, am intrat imediat în transă. Corpul meu a devenit rigid. Când am început să retrăiesc acele experienţe, mi-am pierdut vocea. Auzeam întrebările lui Preston, dar nu puteam răspunde la ele. Nu mi-a spus nici o clipă ce anume să vizualizez sau să retrăiesc. Subit, m-am trezit din nou în anii îndepărtaţi ai adolescenţei, legat de o masă, într-o cameră puternic luminată. Mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în medici lucrau asupra trupului meu. Eram în stare de conştienţă şi simţeam durerile aferente operaţiei. În plus, îi auzeam ce vorbesc. Spuneau că îmi vor folosi materialul genetic şi că îmi vor introduce un dispozitiv în zona inghinală, pentru a mă face extrem de fertil. Am vizualizat în continuare o scenă în care eram înconjurat de cenuşii, care mi-au cerut să fac ceva, dar nu ştiu ce anume. Din când în când, simţeam că plutesc prin nişte câmpuri de energie colorată şi extrem de strălucitoare; alteori, mă învârteam printrun vortex, apoi mă deplasam în sus cu o viteză ameţitoare. În final, am simţit că mă întorc în interiorul corpului, dar nu m-am putut mişca, deşi am încercat să revin la poziţia verticală. L-am auzit pe Preston încercând să mă trezească, dar tot nu mă puteam mişca. Foarte lent, corpul meu a început să răspundă din nou la comenzi, dar îmi era extrem de frig. Mă simţeam ameţit şi dezorientat. După ce i-am povestit lui Preston tot ce mi-am amintit, acesta mi-a spus că în timpul experienţei, corpul meu a devenit rigid ca o piatră. Se pare că cineva mă antrenase foarte mult timp să am o asemenea reacţie. Deşi de-abia aşteptam să mă întâlnesc din nou cu Preston, mă şi temeam de ceea ce mi-ar putea aduce deblocarea amintirilor. La următoarea întâlnire, Preston ia adus cu el pe Al Bielek (fratele lui Duncan Cameron din timpul Experimentului Philadelphia), care se afla chiar în spatele lui, şi pe încă un bărbat. Faţa acestuia mi-a amintit instantaneu de faţa care râdea de mine la fereastra dormitorului în copilăria mea. Cine putea fi acest om? Ce însemna acest coşmar care prinsese viaţă? Privindumă la fel de uimit, Duncan Cameron mi-a zâmbit şi a intrat în casă. DUMNEZEULE! Era chiar omul de la fereastra dormitorului meu! Era o persoană reală… Nu fusese un vis! Era faţa celui care îmi terorizase anii adolescenţei. Când Duncan mi-a fost prezentat, am simţit un curent electric trecându-mi pe şira spinării. Era o senzaţie pe care aveam să o simt de multe ori în timp ce îmi erau eliberate amintirile reprimate. Era aceeaşi senzaţie pe care o simţeam când eram copil, atunci când împotriva mea era folosit la Montauk instrumentul electric cu care obişnuiau să supună voinţa copiilor, silindu-i să devină ascultători. Prietenos şi politicos, Duncan nu semăna deloc cu cel pe care mi-l imaginam eu. Avea o voce blândă, care nu amintea cu nimic de mediumul malefic pe care îl cunoscusem în timpul coşmarurilor mele din adolescenţă. Pe de altă parte, am fost încântat să pot 2

Această tehnică presupune creşterea cantităţii de energie orgonică (energia vieţii) în corp, pentru ca mintea să o poată utiliza în scopuri psihice sau pentru proiecţii în hiperspaţiu. O parte din acest echipament a fost descris în primele două cărţi din seria Montauk. Psihotronica este o ştiinţă care asigură interfaţa între spirit, minte şi corp, punând un accent particular pe influenţa tehnologiei asupra acestora.

54

vorbi în sfârşit despre aceste experienţe cu oameni care înţelegeau despre ce este vorba, fără să mă tem că voi fi considerat nebun. Peste toate, aceştia îmi puteau aduce dovezi care să ateste veridicitatea sau falsitatea acestor experienţe. Şedinţa din acea noapte a fost extrem de interesantă. După ce am intrat în starea de transă, în corpul meu a intrat o mică fiinţă albă, care semăna cu un cenuşiu clasic. La început a vorbit într-o limbă stranie, pe care numai Duncan o înţelegea, după care a vorbit în engleză, căpătând accente ameninţătoare. Entitatea a spus că avea tot dreptul să îmi posede corpul, căci eram unul de-al lor! Contestând această afirmaţie, Preston i-a spus că sunt o fiinţă umană, cu un suflet primit de la Dumnezeu, şi că nimeni nu are dreptul să folosească trupul meu decât numai eu însumi. Entitatea l-a blestemat pe Preston şi i-a spus că lucram pentru ei şi că îndeplineam o misiune vitală pentru succesul programului lor pe pământ. Atât Preston cât şi Duncan au văzut cum forma corpului meu se schimbă, transformându-se în forma unui extraterestru cenuşiu. Trăsăturile feţei mele s-au modificat la rândul lor. Fiinţa a început apoi să îmi mişte corpul. Ea s-a sculat în picioare (în corpul meu) şi a început să se plimbe încolo şi încoace, făcând comentarii maliţioase la adresa celor prezenţi. Deşi aveam ochii închişi, corpul meu se plimba prin cameră de parcă i-aş fi ţinut deschişi. Când Preston a început să-i pună întrebări referitoare la planurile lor, creatura a ezitat să răspundă. În continuare, o entitate infinit mai puternică a expulzat literalmente micul cenuşiu din corpul meu şi a preluat controlul. S-a recomandat ca fiind un comandant draconian, pe nume Gengeeko. Preston l-a recunoscut imediat ca fiind unul din războinicii reptilieni, extrem de puternici. Creatura i-a spus lui Preston că o forţă de invazie se afla în drum spre pământ şi că nimic nu o putea opri din cale. Prima lor navă era chiar luna care orbitează în jurul pământului. Aceasta a sosit în jurul planetei noastre cu mulţi eoni în urmă, cu scopul de a controla planeta. După ce au creat civilizaţia lemuriană, draconienii au fost alungaţi de pe pământ de atlanţi şi de descendenţii Imperiului dezmembrat Lirian, cu ajutorul pleiadienilor. Acum, se întorceau să pună stăpânire pe ceea ce era al lor, urmând să folosească pământul ca bază militară pentru intrarea în galaxie. Abia acum am înţeles de ce erau interesate atâtea rase de planeta noastră. Dacă acest punct strategic cădea, restul galaxiei ar fi fost în pericol. În continuare, draconianul s-a ridicat şi l-a avertizat pe Preston să nu îşi folosească echipamentul şi contactele pleiadiene pentru a încerca să-i oprească. Ceea ce a urmat a fost de necrezut. El l-a atacat fizic pe Preston! Ajutat de Duncan, Preston a fost nevoit să respingă atacul (făcut în corpul meu), până când entitatea s-a liniştit şi a continuat să vorbească. Pretinzând că oamenii sunt slabi, el a spus că aceştia au nevoie de ordinea pe care invazia lor o va impune pe pământ. În acest fel, toată lumea va avea de profitat. Draconienii vor primi materialele, forţa de muncă şi hrana de care au nevoie pentru a putea invada restul galaxiei, iar pământul va fi protejat de-a pururi de ei. Liderii politici ai umanităţii ştiu de invazia care se pregăteşte, pregătind treptat populaţia prin intermediul spectacolelor de televiziune şi al filmelor artistice. Există chiar lideri ai unor ţări care sunt oameni cu suflete de draconieni. Reptilianul a continuat să vorbească prin gura mea, afirmând că Naţiunile Unite urmau să devină un forum al guvernului central mondial. Conducătorii Statelor Unite respectau întru totul planurile draconienilor, adeseori fără să ştie acest lucru. Unii lideri şi-au pregătit refugii pe Marte, unde aveau deja echipamente activate, precum şi pe alte planete şi luni din sistemul solar. Pe Marte există o bază subterană uriaşă, construită de siriusieni cu 500.000 de ani în urmă. Gengeeko a mai spus că îmi putea folosi trupul deoarece am fost cândva un ambasador în ţara lor trimis de Consiliul Ohalu, formaţiunea care conduce sistemul solar siriusian. Din acest punct de vedere, eram neutru şi nu-mi păsa prea mult cine se

55

află la putere. Acest lucru corespunde într-adevăr naturii mele cele mai intime; nu am nimic de politician în mine. Ceea ce mă interesează este să-i ajut pe indivizi să avanseze pe calea evoluţiei mentale şi sufleteşti. Continuând, Gengeeko a afirmat că am fost creat prin tehnologii genetice extraterestre şi că personalitatea sufletului meu nu este umană; ea nu aparţine nici măcar acestui sistem solar. Aşa se explică de ce posed atât de multe capacităţi considerate neconvenţionale pe pământ. Când am ieşit din această transă, câteva ore mai târziu, corpul meu era deshidratat şi îmi era foarte frig. Dezorientat şi confuz, nu mi-am revenit la starea normală decât două zile mai târziu. Peste toate, am rămas cu o hemoragie rectală, dificultăţi respiratorii şi frisoane puternice. Una peste alta, nu a fost deloc o experienţă plăcută. Capitolul şaisprezece În Caraibe În noaptea care a urmat vizitei lui Gengeeko, am început să-mi amintesc detalii legate de o croazieră pe care am făcut-o cu doi ani înainte, împreună cu Michele. În cea de-a doua zi, pe când navigam de-a lungul coastei Cubei, am fost cuprins de o senzaţie ciudată în timp ce priveam munţii înalţi şi sătucurile de pescari de pe ţărm. Când am ajuns în Havana, am făcut fotografii, dar mai târziu, când le-am developat, pe acestea nu se vedea nimic, decât un fel de ceaţă sau de fum. Am intuit că motivul avea de-a face cu mine şi că voi juca probabil un anumit rol într-un eveniment care se va petrece în Cuba chiar a doua zi. În noaptea respectivă a plouat şi marea era destul de agitată. În timp ce dormeam, am fost trezit de o voce care striga „David”. Am deschis ochii şi am întrebat-o pe nevastă-mea ce dorea. Nu mi-a răspuns nimic. Când m-am întors către ea, am văzut în locul lui Michele o femeie frumoasă, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă albă, care flutura într-un curent de aer imaginar. Şi-a unit palmele ca şi cum m-ar fi implorat şi a continuat să strige: „David”. Subit, a devenit din ce în ce mai mică şi a ieşit plutind pe fereastra din spatele cabinei (altminteri, închisă). Mi-am dat seama că sunt scăldat în sudoare şi că mi-e rău de la stomac. După ce m-am întins din nou pe spate, am intrat într-un fel de transă. Prin faţa ochilor mei a apărut viziunea unui avion care circula pe o pistă. Personal, stăteam dincolo de gardul aeroportului, alături de alţi oameni. În mâini aveam un aparat care a emis o undă de energie. Când avionul s-a ridicat în aer, cineva mi-a spus că îl dobor. Am pornit aparatul printr-o comandă mentală. Din acesta a ieşit o rază de lumină roşie, care a lovit în plin avionul, deşi acesta era acum ascuns de rafalele de ploaie. Am auzit o explozie şi vocea unui bărbat care îmi spunea: „Excelent!” A doua zi, m-am trezit cu o durere îngrozitoare de cap şi de stomac. Soţia mea nu-şi amintea nimic din noaptea trecută. Mi-a spus chiar că a dormit foarte adânc. În ziua respectivă am ajuns în peninsula Yucatan, în Mexic, unde am făcut o excursie minunată la ruinele mayaşe. Am rămas extrem de impresionat de sculpturile în piatră care înfăţişau şerpi zburători şi fiinţe care păreau să controleze nave spaţiale. Urcarea treptelor care duceau către vârful piramidelor mi-a făcut o plăcere imensă. Când m-am întors pe navă, am luat unul din ziarele locale. Spre marea mea uimire, am văzut pe prima pagină poza unui avion care căzuse cu o noapte înainte lângă aeroportul Havana, datorită furtunii. Toţi cei de la bord muriseră. Majoritatea victimelor erau turişti italieni care se întorceau la Roma! Ce făcusem? Cum era posibil? Oare chiar am fost la aeroport în timpul acelei viziuni? Să fi fost mai mult decât o simplă viziune?

56

În restul zilei aproape că nu am vorbit cu nimeni. A doua zi, m-am certat cu Michele, în timp ce ne îndreptam către insulele Cayman. Noaptea, mi s-a făcut frică să mă culc. De aceea, am ieşit împreună cu Michele să luăm o gură de aer. Cerul era senin şi stelele magnifice. Am început să mă relaxez, simţind că tensiunea începe să mă părăsească. Subit, un arc de lumină strălucitoare a iluminat întreaga navă. Începea de undeva, din sud, şi se întindea până spre Cuba. Toţi cei aflaţi pe punte la ora aceea au rămas sideraţi. Fenomenul s-a repetat apoi din nou. De data aceasta, lumina avea o tentă albăstrui-verzuie. În timp ce majoritatea cuplurilor se grăbeau să intre în cabine, m-am gândit că poate întregul fenomen nu era altceva decât un fulger. Întradevăr, părea să fie un curent de energie. Sprijinindu-ne de balustrada din faţă a vasului de croazieră, am constatat, împreună cu Michele, că cerul devenise complet negru. Pe neaşteptate, o sferă de culoare argintie a venit rapid dinspre dreapta, ieşind din mare, a trecut la câţiva centimetri de feţele noastre, după care şi-a continuat călătoria pe deasupra mării. Ne-am privit unul pe celălalt. Am întrebat-o pe Michele: „Ai văzut?” Nevastă-mea a dat din cap uluită, când un al doilea obiect argintiu a ieşit din mare, a trecut pe deasupra capetelor noastre într-o fracţiune de secundă, după care a continuat să plutească într-o altă direcţie. Ne-am întors instantaneu şi am alergat în cabinele noastre! Următoarea escală era Haiti. În timp ce mă plimbam pe coasta nordică a insulei, am fost copleşit de un val de căldură şi lumină. Nu ştiu ce anume l-a provocat, dar după ce m-am întors acasă, m-am trezit că sufăr de un caz sever de arsură provocată de radiaţii. Pielea mi s-a înroşit, am făcut febră şi pe piele mi-au apărut băşici. Buzele îmi erau arse şi gâtul blocat. Din penis îmi ieşea o pastă albicioasă. Nu puteam să mă mişc, să beau sau să mănânc. Speriat şi în delir, am pierdut patru kilograme zilnic. Medicul a refuzat să mă atingă şi chiar să ia mostre din fluidele mele corporale. Practic, eram pe moarte. Mi-a spus că dacă simptomele vor continua timp de trei zile, fără să beau apă, mă va interna în spitalul pentru boli exotice. În noaptea respectivă, m-am pregătit pentru moarte. Eram atât de slăbit încât eram chiar recunoscător că voi muri. Am închis ochii şi m-am aşteptat la tot ce putea fi mai rău. Ştiam că nu voi rezista niciodată într-un spital. Când mi-am deschis în sfârşit ochii, eram înconjurat de cenuşii. Sângele meu curgea prin nişte tuburi care îmi fuseseră înfipte în braţe. Eram înfăşurat cu un cearşaf argintiu. Incapabil să mă mişc sau să vorbesc, pur şi simplu nu-mi păsa ce se întâmplă. Mi-am amintit atunci de un alt moment în care stăteam pe o masă, într-o cameră strălucitor de albă. Aveam şi atunci tuburi introduse în mâini şi priveam cum sângele îmi curge printr-un aparat manevrat de doi cenuşii. Prin hubloul din faţa mea puteam vedea nişte stânci albe. Pe cer se vedea… pământul! Eram într-o clinică pe lună! M-am trezit gândindu-mă cât de ciudat este să ai o amintire în timpul unei viziuni – sau poate nu era o viziune? În continuare, am observat că băşicile şi febra îmi dispăruseră. Puteam să mă dau jos din pat! Privindu-mă în oglindă, am remarcat că faţa mea revenise la normal. Gâtul nu mă mai durea şi am putut bea în sfârşit apa pe care mi-o doream atât de mult. Chiar şi urina îmi devenise clară. Evident, nimeni nu m-a crezut când le-am spus ce s-a întâmplat. Practic, nici nu există o explicaţie logică. Tot ce ştiu este că aşa s-au petrecut lucrurile. Chiar şi fişa medicală dovedeşte acest lucru. Nu ştiu nici astăzi ce fel de radiaţie a fost cea la care am fost expus. Nimeni nu mi-a explicat nimic. Oricum ar fi, nu doresc să mai trăiesc vreodată o suferinţă atât de atroce. Capitolul şaptesprezece Revelaţia Următoarea dată când Preston a adus aparatul care folosea tehnologia lui Wilhelm Reich, el a venit şi cu un reportofon. De data aceasta, în trupul meu a intrat o

57

entitate pe nume „Tubor”, cu o forţă atât de mare încât m-am clătinat şi aproape am căzut la pământ. Tubor pretindea că este unul din draconienii care aveau misiunea de a pregăti pământul în vederea ocupaţiei. Sarcina lui era de a veghea ca alte influenţe umane sau extraterestre asupra populaţiei să nu le afecteze planurile. Aceşti reptilieni sunt foarte obraznici şi extrem de ostili faţă de oricine încearcă să-i interogheze. Tot ce a comentat Tubor a fost că era dezgustat de corpul meu şi că îi displace profund ceea ce simt oamenii. Nu întâmplător ne consideră ei o rasă slabă, fragilă şi predispusă către reacţii emoţionale excesive. Insistând că aveau un contract cu mine care le permitea să îmi folosească oricând doresc trupul înainte de sosirea oficială, Tubor a mai spus că eu urma să fiu omul de legătură în timpul invaziei. Folosirea unui intermediar uman ar fi permis ambelor părţi să înţeleagă mai bine structura mentală a celeilalte părţi. A confirmat şi el că am fost cândva de acord cu acest plan, pe vremea când eram ambasadorul siriusian în ţara lor, precum şi în Arcturus şi într-o planetă numită Umo. În această calitate de diplomat, negociasem cu succes un contract pentru un schimb de tehnologie între draconieni şi siriusieni. Cei de pe Sirius A au fost de acord să le livreze înalta tehnologie în schimbul permisiunii de a călători oriunde doreau cu navele lor prin Imperiul Draco, fără a plăti vreun fel de taxe. Acest contract i-a supărat pe cei din Confederaţia Orion, care, fiind controlaţi de draconieni, nu-şi puteau cuceri libertatea. Semnarea contractului a provocat chiar un război între Confederaţia Orion şi Sirius A, care continuă până în prezent. Tubor ne-a mai spus că Proiectul Montauk a utilizat tehnologie siriusiană. Draconienii controlau toate experimentele, dar erau cu deosebire interesaţi de cele care implicau manipularea genetică. Fiind o rasă androgină, ei sunt extrem de interesaţi de rasele care procreează sexual. Faptul că sexualitatea poate fi folosită pentru programarea oamenilor şi dobândirea controlului asupra minţii lor îi fascinează de-a dreptul. Când Preston a încercat să-i pună întrebări sau să îşi exprime anumite opinii, Tubor s-a enervat. El l-a numit în bătaie de joc pe Preston – Pripitul3, iar pe Duncan – Cutia cu Bălegar4. Din când în când, Tubor şuiera şi îşi întindea braţele către cei doi. A încercat chiar să îmi rănească trupul lovindu-l şi răsucindu-mi membrele. O oră mai târziu, o altă entitate a intrat în corpul meu, scoţându-l afară cu forţa pe Tubor. După ce a căzut la pământ ca o cârpă, corpul meu s-a ridicat din nou. Noua entitate a pretins că este un siriusian pe nume Mishka. Ne-a spus că a intrat forţat în trupul meu numai pentru a-mi arăta cum trebuie să procedez de acum înainte pentru a nu mai permite folosirea ostilă a corpului meu. Având ADN siriusian, puteam învăţa cu uşurinţă cum să mă apăr de agresiuni folosindu-mi capacităţile. Mishka ne-a spus că locuieşte pe o mare staţie spaţială siriusiană numită Calumba, care orbitează între Marte şi Terra. Scopul ei este să monitorizeze interferenţele cu pământul şi cu planetele din apropiere. Siriusienii sunt extrem de independenţi şi sunt consideraţi negustorii universului. Având cea mai înaltă tehnologie din univers, multe rase apelează la ei pentru ajutor. Chiar şi armele folosite de draconieni au provenit de pe Sirius. Când Preston a remarcat că acest lucru îi face vinovaţi de răul pe care draconienii îl fac altora, Mishka a replicat că fără aceste arme, ei s-ar folosi de forţe mult mai brutale pentru a-şi doborî victimele. Pe scurt, siriusienii se consideră forţa de echilibru din galaxia noastră. În următoarele luni, Mishka, asistentul acestuia, Marshak, Tubor şi Gengeeko s-au folosit în repetate rânduri de corpul meu pentru a lansa avertismente şi ultimatumuri. Mi s-a transmis astfel informaţia că URSS-ul era aliat cu draconienii şi că le permitea să folosească bazele ruseşti pentru diferite operaţiuni. La un moment 3 4

Joc de cuvinte: Pressed On (Pripitul, în traducere aproximativă), se pronunţă identic ca Preston. Joc de cuvinte: Dunk Can (asemănător cu Dung Can – Cutie cu Bălegar), se pronunţă identic cu Duncan.

58

dat, URSS-ul se va diviza însă în naţiuni mai mici şi va rupe înţelegerea cu ei. Când acest lucru s-a şi întâmplat, mi s-a spus că această poveste era doar un pretext pentru a da restului lumii sentimentul unei false păci. Guvernele sovietice care se succedau respectau cu stricteţe această linie directoare. Când ocazia potrivită se va ivi, ei nu vor ezita să atace din nou ţările din jur, care nu suspectează nimic. În acest fel, draconienii aveau un aliat puternic pe pământ, care îi ajuta să îşi rezolve treburile murdare. În timpul uneia din aceste şedinţe, la suprafaţa minţii mele a ieşit o amintire îngropată foarte adânc. Mi-am amintit că în timp ce dormeam în camera hotelului din Virginia, patru bărbaţi au venit şi mi-au injectat o substanţă care m-a paralizat complet. Mi-au înfăşurat corpul într-o pânză de cort, m-au pus într-un cărucior şi mau dus astfel până la lift. După ce m-au scos din hotel, m-au aşezat în portbagajul unei maşini şi au condus timp de cel puţin două ore, pe nişte drumuri în serpentină ce părea să urce. Îmi amintesc că eram sufocat din cauza gazelor de eşapament, dar nu puteam face nimic. Când maşina s-a oprit brusc, am fost scos din portbagaj şi dus în vestibulul unei case mari cu un frontispiciu din piatră. Mi-am dat seama că sunt gol. În continuare, am fost dezlegat şi dus de nişte oameni în uniforme militare într-un subsol răcoros, din piatră. Acolo, m-au legat din nou şi m-au aşezat pe o masă în formă de Y. Mi s-a aşezat un dispozitiv pe tâmple şi mi s-a inserat ceva lung în anus. Un bărbat în uniformă medicală mi-a injectat apoi un ac lung şi dureros sub penis, chiar deasupra scrotului, şi a spus: „Nimeni nu va găsi urme aici”. Unul dintre militari l-a numit pe acest bărbat „Dr. Hans”. Mai erau şi alţii în cameră. Am mai auzit nume şi apelative precum Jim, Jesse sau Colonelul. După ce miau ataşat nişte electrozi pe sfârcuri, penis şi scrot, mi-au injectat ceva în ombilic. Am văzut tot felul de maşinării, dar nu mi-am dat seama la ce folosesc. În continuare, s-a deschis o uşă şi în cameră a intrat un cenuşiu. M-a atins cu un deget care părea murdar şi lipicios. M-am strâmbat şi am vrut să ţip. Cineva a spus că trebuie să fiu returnat la hotel până la ora 4:30. Au căzut cu toţii de acord să mă ducă în camera mea prin bucătărie. Următoarea amintire a fost că m-am trezit în patul meu, gol, cu faţa în jos şi cu posteriorul ridicat. Preston a emis ipoteza că fie încercau să obţină informaţii stocate în celulele mele, fie depozitau ei înşişi asemenea informaţii pentru un scop viitor. Oricare ar fi adevărul, experienţa a fost una dintre cele mai neplăcute. Şedinţele cu Preston au continuat acasă la mine, o dată sau de două ori pe săptămână. Aveam nevoie de intervalele de pauză pentru a mă odihni şi pentru a-mi relaxa trupul. Într-un fel, scufundarea în experienţele de zi cu zi îmi aducea o mare uşurare. Rutina mea zilnică părea să contracareze toate aceste contacte atât de bizare. Într-o noapte, mi-am fixat ceasul să sune la ora obişnuită: 4:45 dimineaţa. Alarma m-a trezit însă la ora 2:00. Când m-am uitat la ceas, am constatat că alarma era setată corect. Am auzit atunci o voce în minte care mi-a spus să vin în linişte până în sufragerie. Dintr-un motiv sau altul, nu mă temeam şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit. În timp ce treceam prin hol, am văzut că sufrageria era scăldată într-o lumină gălbuie, blândă, deşi nici o lampă nu era aprinsă. M-am aşezat într-un fotoliu şi am aşteptat. În colţul opus al camerei, a apărut subit o lumină albastru închis, care părea să emane din tavan şi care a coborât până când a atins solul. Din această lumină au apărut două fiinţe înalte, suple, dar puternice, acoperite cu pelerine negre care le acopereau în întregime trupurile. Nu aveau decât capul descoperit. Pelerinele aveau gulere înalte, stil Dracula. Ambele entităţi aveau capete prelungite şi lipsite de păr, cu ochi migdalaţi şi albaştri. Nasurile şi bărbiile erau ascuţite. În timp ce una dintre ele s-a apropiat de mine, am observat că avea pielea foarte palidă. Având o înălţime de aproximativ 2,40 metri, aproape că atingea tavanul. Pe măsură ce se apropia, în jurul capului meu au început să se

59

învârtă tot felul de litere şi de simboluri. Fiinţa a spus: „Acum ne înţelegi în sfârşit limbajul”. S-a recomandat ca fiind Mishka şi mi-a spus că a adus pe cineva special care dorea să mă cunoască. Cealaltă fiinţă s-a apropiat şi ea. Era puţin mai scundă. Nu avea decât 2,15 metri. Trăsăturile sale semănau ceva mai mult cu cele ale oamenilor. Mishka mi-a spus că ne va lăsa singuri, după care a dispărut într-o străfulgerare albastră. Cealaltă fiinţă s-a apropiat de mine şi mi-a întins o mână, cu toate cele cinci degete întinse. „Bună, tată”, mi-a spus el. Şocat, l-am întrebat ce vrea să spună cu asta. Mi-a răspuns că numele său era Elsinob şi că, echivalată în ani pământeşti, vârsta sa ar fi de 400 de ani. Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, a continuat el, personalitatea sufletului meu era întrupată ca profesor la o universitate din centrul Germaniei. La vremea respectivă, am fost răpit de cenuşii. Aceştia au luat o mostră genetică din trupul meu şi le-au vândut sperma mea siriusienilor, care au folosit-o pentru un experiment de hibridizare. Rezultatul a fost Elsinob, care şi-a dorit întotdeauna să îşi cunoască tatăl biologic. De aceea, mi-a monitorizat personalitatea sufletului în timp şi spaţiu, aşteptând până când am devenit capabil să înţeleg şi să accept ce anume s-a întâmplat. ADN-ul său era practic identic cu al meu, căci structurile de ADN se formează în jurul tiparelor mentale ale personalităţii sufleteşti. De aceea, i se pare normal să-mi spună „tată”. Dorea de asemenea să ştiu că apreciază contribuţia mea la crearea sa. A adăugat că minţile noastre sunt legate şi că într-o bună zi vom avea o misiune comună pe acest pământ. La ora actuală trăieşte pe Calumba, staţia spaţială dintre pământ şi Marte, de unde călătoreşte în sistemul solar Sirius şi în alte lumi atunci când este cazul. Ţara noastră natală este planeta Khoom. Chiar dacă la ora actuală este acoperită cu gheaţă, îşi păstrează încă frumuseţea excepţională. Femeile siriusiene, a continuat el, sunt mult mai mici şi mai subţiri ca bărbaţii. Fiind integrate într-o societate numai a lor, nu prea călătoresc prin spaţiu. Mi-a mai spus că în testiculele mele fusese implantat un aparat pentru creşterea numărului de spermatozoizi, care mă făcea să fiu extrem de fertil. De aceea, foarte multe rase erau interesate de mine, pentru a obţine materialul meu genetic. Deşi era mândru de asta, a adăugat că nu ar mai trebui să accept să fiu folosit fără discriminare, de către oricine. Restul conversaţiei a inclus o serie de informaţii despre interesele siriusienilor legate de Israel şi de poporul evreu. Mi-a spus că evreii au fost creaţi printr-un efort comun de către siriusieni şi draconieni. Materialul genetic original a provenit de la Ebraici, o rasă de sorginte siriusiană. Liderii civilizaţiei siriusiene, cei care alcătuiesc Consiliul Ohalu, le-au dat evreilor Tora (primele cinci cărţi ale lui Moise, respectiv Vechiul Testament din Biblie), care era plină de informaţii codificate pe care ar trebui să învăţ să le descifrez. De fapt, ohalienii sunt fiinţe nefizice, care trăiesc în hiperspaţiu. Siriusienii nu sunt altceva decât descendenţii lor în planul fizic. Limba pe care o vorbesc membrii consiliului este ebraica veche. Este o limbă sfântă, care provine direct din mintea lui Dumnezeu. Fiecare literă a ei reprezintă un simbol, un număr, un arhetip şi o formă geometrică ce traduce voinţa spirituală în planul fizic. De aceea, fiecare capitol din Vechiul Testament poate fi decodificat pornind de la structurile alcătuite de litere. Atunci când mai multe tipare recurente se suprapun, ele dau naştere unor forme geometrice, printre care cea de gogoaşă, de diamant, de triunghi tridimensional, etc. Prin înfăşurarea acestor structuri se obţine forma unui tetraedru multidimensional. Altfel spus, proiecţia sa în planul tridimensional este cea de tetraedru, dar adevărata sa formă transcende orice formă grafică ce ar putea fi desenată cu actuala tehnologie de care dispunem. Toate literele din alfabetul ebraic pot fi găsite în forma tetraedrului.

60

În vechiul alfabet ebraic există patru litere care au deasupra o „coroană” stilizată. Nimeni nu ştie de ce. Un lucru este cert: chiar dacă toate celelalte litere ar fi uitate, dintr-un motiv sau altul, acestea patru sunt suficiente pentru a reconstrui forma tetraedrului, din care ar putea fi apoi din nou derivate celelalte litere. Oamenii de ştiinţă din Ierusalim şi New York au început abia recent să-şi dea seama de informaţiile codificate în Vechiul Testament, pe care le studiază cu ajutorul computerului. Ce tip de minte a putut crea acest document care transcende timpul? Cu siguranţă, nu una umană. În concluzia conversaţiei noastre, Elsinob mi-a spus să mă întorc în pat. În timp ce mă îndreptam către dormitor, am observat că strălucirea din sufragerie a dispărut. În clipa când am pus capul pe pernă, am adormit. Ceasul a sunat apoi ca de obicei, la ora 4:45. La trezire, mi-am amintit totul. Abia acum mi s-a făcut frică. Capitolul optsprezece Christos Având în sfârşit acces la informaţii şi amintiri personale, au început să-mi displacă şedinţele cu Preston. Nu mai simţeam nevoia să aplic procedeul lui Wilhelm Reich, pe care îl percepeam ca pe o invazie în sfera intimităţii mele. Între timp, unul din prietenii lui Preston mi-a dat numărul de telefon al unei femei din New England, despre care spunea că m-ar putea ajuta să îmi fac publică povestea. Răpită de mic copil, aceasta a rămas oarbă în urma experimentelor la care a fost supusă. Din fericire, avea capacitatea vederii psihice, de care se folosea pentru a de-programa alte persoane traumatizate de evenimente considerate neconvenţionale. În timpul lunilor care au precedat încarcerarea mea, am lucrat numai cu ea. Am aflat astfel foarte multe lucruri despre mine şi despre capacităţile cu care sunt înzestrat. Chiar şi după ce am fost închis, vorbeam ore întregi cu această femeie de la telefonul închisorii. Lucram împreună pentru a vindeca alte persoane de boli şi accidente grave. Am învăţat multe lucruri despre trecutul meu, dar şi despre viitor. De aceea, le-am prezentat-o lui Preston şi unui binecunoscut antrenor de fotbal. La început, au părut să se înţeleagă, dar, în timp, a încercat să mă despartă de prietenii mei. M-a avertizat că Preston şi Duncan au o reputaţie proastă în domeniile lor de referinţă şi mi-a spus că nu crede că Proiectul Montauk şi în Experimentul Philadelphia au avut cu adevărat loc. Întrucât devenise mentorul meu, am ascultat-o şi m-am despărţit de aceşti oameni. Treptat, a început să mă înveţe ce să spun, cu cine să vorbesc, ce să studiez şi cum să acţionez. Factura ei de telefon şi toată „educaţia” mea erau plătite de preşedintele unei mari companii petroliere. M-am împrietenit cu acesta încercând să-l vindec de un cancer foarte avansat. După ce a murit, plăţile au încetat. Deşi nu-mi dădeam seama la vremea respectivă, femeia nu făcea altceva decât să mă transforme într-un robot care asculta numai de ea. Peste toate, mi-a făcut diferite promisiuni pe care nu şi le-a respectat. Cel mai recunoscător îi sunt pentru faptul că mi-a făcut din nou legătura cu Mia şi cu fiica mea, pe care nu o văzusem de foarte mulţi ani. Aproape instantaneu, Mia a devenit punctul meu de echilibru în hiperspaţiu. Capacităţile mele extrasenzoriale s-au îmbunătăţit dramatic. Puteam acum să transcend timpul şi spaţiul la voinţă. Am învăţat cum să îi ajut pe cei răpiţi să se vindece şi cum să citesc minţile oamenilor. Atunci când aveam urgenţe, puteam comunica direct cu extratereştrii. Pe măsură ce data sentinţei se apropia, am început să mă simt din ce în ce mai arogant şi mai pus pe harţă. M-am certat cu părinţii şi cu sora mea. Căsnicia mea era pe punctul de a se destrăma de tot. Copiilor le era teamă de mine. Chiar şi mie însumi îmi era teamă de mine. Eram tot timpul obsedat de gândul de a fugi sau de a mă

61

sinucide. Îl întrebam de multe ori pe Dumnezeu care este rostul vieţii mele şi am decis mai degrabă să mor decât să ajung la închisoare. De aceea, într-o zi, am ieşit cu jeepul de pe şosea şi am încercat să intru într-un copac. Am apăsat pe accelerator, am orientat volanul astfel încât să mă îndrept direct spre copac, şi am închis ochii, aşteptând impactul. Au trecut câteva momente, dar nu s-a întâmplat nimic. Când am deschis ochii, am constatat că mă aflu pe un alt drum, conducând lent! Cum a fost posibil? Starea continuă de anxietate a condus la apariţia unor dureri de piept. Medicul pe care l-am consultat mi-a prescris Prozac, un antidepresiv. În urma ingerării acestuia, am devenit anorexic şi insomniac. De aceea, medicul mi-a prescris noi medicamente, care să mă ajute să dorm. Ziua mă simţeam foarte bine, dar nopţile erau groaznice. Când a auzit aceste simptome, mi-a dublat dozele. În scurt timp, am început să leşin din cauza faptului că nu mâncam nimic şi am pierdut într-o asemenea măsură simţul realităţii că, într-o zi fierbinte de vară, am ieşit afară fără haină, cu intenţia de a muri îngheţat! Când nevastă-mea m-a tras înapoi în casă, am fugit în baie şi am încercat să-mi tai venele cu o foarfecă. Michele a spart uşa şi a intrat peste mine. Mi l-a arătat pe Danny (copilul meu cel mic) şi mi-a spus să mă gândesc la viitorul lui. Am suspinat, simţindu-mă mai rău ca oricând până atunci. La scurt timp după acest incident, hotărârea de a părăsi această lume mi-a revenit. Refuzam să mai accept legile şi decepţiile specific umane. Am aflat că până şi soţia mea colaborează cu procurorul, ca să nu mai vorbim de avocatul pe care îl plăteam. Cu toţii doreau să mă convingă să mărturisesc singur că am comis crima de delapidare. Procurorul şi avocatul m-au ameninţat chiar că o vor arunca şi pe Michele la închisoare dacă nu voi mărturisi ce doresc de la mine, sub pretextul că a fost complicea mea. Fără ştirea mea, au sunat-o pe nevastă-mea şi au silit-o să mă convingă să scriu scrisori din care să rezulte că sunt vinovat. Nimeni nu dorea să creadă ce aveam eu de spus. Când i-am dat avocatului să citească un text pe care l-am scris şi în care îmi descriam propria viaţă, mi-a spus că voi fi închis pe viaţă dacă voi publica aşa ceva. A adăugat că voi fi etichetat drept nebun şi închis pentru totdeauna într-un azil. Ori de câte ori eram la el în birou, elicopterele negre îi acopereau literalmente fereastra, zburând în imediata ei apropiere. Disperat şi deprimat la culme, l-am sunat pe Duncan şi i-am lăsat un mesaj de adio pe robot. În noaptea care urma, nevastă-mea urma să iasă în oraş cu nişte prietene. Intenţia mea era să-mi curm viaţa imediat ce băieţii s-ar fi dus la culcare. Lam sunat pe Duncan pentru simplul motiv că eram convins că era singurul om din lume care îmi putea înţelege durerea şi suferinţa, singurul care ştia ce înseamnă să nu aparţii acestei lumi, să fii folosit de toţi, dar să nu fii apreciat de nimeni. Gata, eram decis să pun capăt acestui coşmar. De aceea, după ce băieţii s-au dus la culcare, i-am sărutat pe frunte, în semn de rămas bun. M-am gândit apoi la ce intenţionez să fac, la durerea pe care o vor simţi părinţii şi copiii mei. Michele s-ar fi simţit cu siguranţă uşurată; nu mă putuse suporta niciodată. De altfel, eram convins că avea o relaţie cu şeful ei. După toată această trecere în revistă, m-am decis să trec la treabă. La urma urmei, după ce mă vor plânge o vreme, părinţii şi sora mea îşi vor vedea în continuare de vieţile lor. Oricum, îi aveau pe nepoţi. Băieţii mei erau suficient de tineri pentru a mă uita după o vreme. Gândindu-mă la cel care aş fi putut să fiu şi la ceea ce eram de fapt, am început să plâng. Nu aveam nici o garanţie că pe lumea cealaltă îmi va fi mai bine, dar m-am rugat ca Dumnezeu şi îngerii săi să mă protejeze şi să mă ghideze. Iam cerut iertare, incapabil totuşi să-i iert la rândul meu pe cei care m-au adus în această situaţie. Am deschis o sticlă de votcă şi am luat cutia de Prozac. Am continuat să beau şi să iau pastilă după pastilă, până când n-am mai ştiut ce fac. Am alunecat lent într-o stare de somnolenţă, aşa că mi-am pus capul pe masa din bucătărie. Îmi era frig, dar

62

nu-mi mai păsa. Nu ştiu cât timp a trecut până când am simţit mâini grele scuturându-mă şi voci îngrijorate în jurul meu. Nu doream decât să fiu lăsat în pace. Prin ochii înceţoşaţi, i-am văzut în bucătăria mea pe Preston, Duncan şi Al Bielek. Se pare că Duncan a venit acasă seara şi a auzit mesajul meu. I-a chemat imediat pe ceilalţi şi au venit să mă salveze. Au sunat la spitalul local şi la centrul de control al otrăvurilor din Atlanta, cerând ajutor. Eram încă suficient de conştient pentru a le spune că nu merg la nici un spital. I-am rugat să mă lase să mor. M-au dus la subsol şi m-au aşezat pe canapea. Cineva m-a silit să beau o cafea şi să mănânc o prăjitură. Au rămas multă vreme cu mine şi au vorbit încontinuu. Treptat, am devenit din ce în ce mai conştient. Mă simţeam stânjenit, dar o parte din mine era fericită că au venit. La ora actuală, îmi dau seama că mesajul pe care i l-am lăsat lui Duncan a fost o tentativă a subconştientului meu de a fi salvat. Acesta nu dorea să mor, ci doar să îmi schimb modul de viaţă. Într-un fel, doream să aflu dacă exista cineva pe lume căruia îi păsa de mine. De aceea, le sunt recunoscător celor trei pentru că mi-au salvat viaţa. Sinuciderea nu reprezintă niciodată o soluţie. Sunt atâtea experienţe pentru care merită totuşi să trăieşti. Dată fiind starea mea psihică şi faptul că data sentinţei se apropia, Preston a început să vină de mai multe ori pe săptămână, pentru a mă ajuta să descarc informaţiile înmagazinate în mine. Duncan mă suna aproape în fiecare zi pentru a se asigura că mă simt bine. Am început să am viziuni în care mă aflam la Ierusalim în perioada în care Iisus urca pe Muntele Templului. Mă simţeam din ce în ce mai copleşit de prezenţa Lui. În timpul uneia din cele mai intense şedinţe pe care le-am făcut cu Preston şi cu Duncan, am intrat în transa indusă de aparatul lui Wilhelm Reich. Mi-am amintit brusc de unul din momentele de la Montauk, când eram legat pe o masă, iar un bărbat aflat în spatele unui perete de sticlă îmi administra şocuri electrice. Altcineva, pe nume Jesse (să fi fost oare şoferul maşinii din perioada cât m-am aflat în Virginia?), se afla lângă mine şi îmi injecta ceva cu un ac. Deasupra mea se afla un ecran dreptunghiular, pe care se vedea o scenă petrecută într-un oraş din vechime. Oamenii erau îmbrăcaţi în robe. Instantaneu, m-am trezit atras în acea imagine, cu o viteză uluitoare. Tranziţia s-a produs printr-o mişcare în spirală, care m-a ameţit şi mi-a dat o stare de greaţă. Am ajuns astfel pe treptele unei clădiri romane, construită din piatră galbenă, cu coloane în faţă. Poarta clădirii s-a deschis şi pe ea a ieşit un om îmbrăcat cu o robă. Am ştiut imediat că acest om era Iisus. O voce din mintea mea a spus: „Ucide-l! Ucide-l!” Am simţit lângă piciorul stâng un pistol. Nu mai folosisem niciodată până atunci o armă. Deşi întreaga mea fiinţă se revolta împotriva acestei comenzi, am ţintit arma către acel om minunat. Aflat sus, la capătul treptelor, Iisus sa uitat la mine cu o privire calmă şi intensă. Părea complet împăcat. Am aruncat arma şi am fugit după colţ. Nu am putut să trag! Alergam însă de parcă aş fi comis crima. Oare fugeam de propria mea latură spirituală? Un lucru ştiam sigur: că El mă iertase. În continuare, m-am trezit la picioarele unei cruci uriaşe din lemn. Privind în sus, am văzut aceeaşi faţă nobilă privind în jos către mine. Din frunte îi curgea sânge, iar în partea dreaptă a corpului avea o rană urâtă. Am simţit apoi că am ceva în mâini. Am privit în jos şi am constatat că în mâna stângă aveam o eprubetă de sticlă, iar în cea dreaptă un ac. Oare de unde apăruseră? Intuitiv, am ştiut că trebuie să umplu eprubeta cu sângele acestui om. Întrucât nu puteam ajunge până la fruntea sau la rana sa laterală, i-am înţepat cu acul degetul mare de la piciorul stâng. Nici măcar nu a tresărit. A continuat să mă privească, cu capul căzut în piept. Am umplut eprubeta cu sânge. Deşi era o rană mică, sângera abundent. Privind din nou în sus, am văzut că îmi zâmbea. Oare ştia că nu acţionez din propria mea voinţă? Că eram obligat să fac acest lucru? Mi-am dorit să fi fost eu pe cruce, în locul Lui.

63

Am astupat capătul de sus al eprubetei cu degetul şi m-am trezit instantaneu într-un deşert friguros, cu un relief roşiatic. În jurul meu domnea tăcerea. Cerul avea o nuanţă rozalie şi era dificil să respir în acea atmosferă. Mi-am dat seama că mă aflu pe Marte. Continuând să ţin în mână eprubeta, am început să merg prin deşert, afundându-mă uşor în nisipul moale. În vârful unei coline din apropiere, am văzut o figură înaltă, îmbrăcată cu o robă strânsă pe talie cu o frânghie, cu capul acoperit de o glugă. Pe fundalul roşiatic, figura părea cenuşie. Ştiam că trebuia să-i dau eprubeta. În timp ce şi-a întins mâna stângă către eprubetă, cu dreapta şi-a tras gluga. În faţa mea se afla Duncan, care îmi zâmbea! M-a prins de braţ şi am plecat împreună către o peşteră care se deschidea în interiorul peretelui de stâncă. Ieşind brusc din transă, am simţit cum pe obraji în curg lacrimi. Corpul îmi era ca de gheaţă. Duncan m-a liniştit, spunându-mi că şi el era la fel de afectat de acel experiment. Îmi amintesc să sângele lui Christos trebuia folosit pentru a clona un corp cu un creier android, un fel de copie a lui Iisus, dar cu o minte controlată de guvern! Sângele său s-ar fi potrivit perfect cu cel de pe Giulgiul din Torino, şi nimeni nu s-ar mai fi putut îndoi că acesta era adevăratul Christos. Era un plan perfect de control al maselor. Locul ideal pentru ascunderea mostrei de sânge era Marte. Guvernul folosea baza abandonată de pe această planetă încă din anii 50. Nava Aurora, construită de guvernul secret cu tehnologie OZN (obţinută la acea vreme în urma capturării OZNurilor prăbuşite la sol), zbura pe Marte în fiecare săptămână, pornind de la baza sa din Nevada, celebra Zonă 51. Guvernul secret spera de asemenea să poată activa sistemele de apărare de pe Marte şi de pe lună înainte de invazia draconiană. Era însă o cursă contra cronometru. De aceea, oficialii doreau ca masele să aibă o încredere oarbă în ei şi să creadă orice le-ar fi spus. Şi în cine altcineva ar fi avut încredere oamenii dacă nu în Christos însuşi? Capitolul nouăsprezece Agende politice După ce mi-am reamintit episodul cu Iisus, am început să simt o stare de vinovăţie pentru toate acţiunile mele în slujba guvernului. Mi-am dat seama că majoritatea copiilor cu care lucrasem erau fie morţi, fie nebuni. Ştiam de asemenea că cei care au supravieţuit torturilor şi acţiunilor de control al minţii erau „adormiţi”. Altfel spus, erau programaţi să facă anumite lucruri în anumite momente în care vor fi activaţi. Marea majoritate nu ştiau ce anume se ascunde în mintea lor. Unii dintre aceşti „somnambuli” erau programaţi să acţioneze ca grupuri vigilente pentru a elimina opoziţia împotriva guvernului în perioade de haos. Alţii trebuiau să creeze enclave sataniste, pentru a atrage noi victime pentru experimentele care continuau să se deruleze. Mai erau şi unii programaţi să conducă acte de sabotaj împotriva forţelor invadatoare şi să întrerupă sistemele acestora de comunicaţie ori de câte ori acest lucru era posibil. La ora actuală, îmi dau seama că unele dintre aceste grupuri au fost activate prematur, sau poate au fost testate în funcţie de evenimentele curente. Sunt absolut convins că programatorii lor doresc să se asigure că totul funcţionează la parametrii doriţi. În acest scop, ei selectează un grup-ţintă şi transmit membrilor acestuia un semnal care activează un anumit software inoculat în mintea lor. Aceste programe sunt îngropate adânc în subconştientul acestora. La primirea semnalului, programul începe să se deruleze. Este ca şi cum ai introduce temporar o dischetă în computerul minţii, care începe să ruleze un program diferit. Indivizii acţionează potrivit acelui program. Când experimentul se încheie, discheta este scoasă şi softul original se activează din nou. Sunt şi cazuri în care noul software este activat prematur. În altele, el nu mai poate fi dezactivat.

64

Aşa se explică evenimente de genul bombei din Oklahoma City, exploziile de la metroul din Paris, atacurile împotriva civililor din Orientul Mijlociu, şi chiar atacul cu bombă de la Jocurile Olimpice din Atlanta, din anul 1996. Luate în parte, aceste atacuri nu înseamnă nimic pentru publicul inocent. Dacă le privim însă în totalitatea lor, ele îşi revelează faţa hidoasă. În timpul antrenamentului la care am fost supus, am fost învăţat cum să mă amestec printre oameni, cum să acţionez şi ce să spun pentru a evita orice suspiciune, şi cum să atrag încrederea celor din jur. Am fost învăţat chiar cum să mă infiltrez în orice organizaţie, dispărând apoi fără urmă. Dacă aş fi dorit, aş fi putut deveni fără probleme un actor, şi probabil că aş fi luat cu uşurinţă premiul Oscar. De altfel, am şi fost trimis la Hollywood pentru câteva zile, pentru a juca rolul unui turist în autobuz. Nu v-ar veni să credeţi dacă aţi şti câte contacte am reuşit să-mi creez în numai câteva zile. O mare parte din informaţiile primite mi-au fost inoculate de către instructori cu care mă antrenam ore întregi pe teren. Majoritatea antrenamentelor se făceau în Orientul Mijlociu şi în Hawaii. Spre exemplu, o tânără japoneză din Honolulu, care făcea pe ghidul turistic, m-a dus odată într-un apartament din Kuhio Boulevard, în care se aflau mai mulţi agenţi. Aceştia erau eurasiatici cu numeroase contacte în Japonia. Timp de câteva zile, m-au îndoctrinat învăţându-mă care sunt jocurile de interese între puterile zonei. Cea mai mare parte a sumelor imense de bani care curgeau către băncile japoneze proveneau de fapt din SUA şi Marea Britanie, fiind transferaţi prin terţe canale, pentru a nu le putea fi identificată sursa. În schimb, guvernul japonez este controlat de puterea de la Beijing, care se consideră încă urmaşa dinastiilor de acum câteva mii de ani. Chinezii au avut întotdeauna legături secrete, dar durabile, cu Ierusalimul. Există legende care atestă existenţa unor evrei chinezi încă din perioada invaziilor romane în vechiul Israel. Refugiaţii evrei au ajuns la graniţa de vest a Chinei, unde au convertit mii de oameni la credinţa lor. Deşi evreii nu sunt cunoscuţi pentru prozelitismul lor, nu trebuie să uităm că regele Solomon a convertit-o pe regina din Shaba la credinţa iudaică, creând astfel o întreagă cultură a evreilor negri etiopieni. În plus, evreii refuză de regulă căsătoriile inter-confesiuni, cu excepţia cazului în care partenerul sau partenera acceptă convertirea la iudaism. Aşa se explică de ce există atâţia evrei blonzi şi cu ochi albaştri, proveniţi din Europa centrală şi de nord. O asemenea convertire în masă s-a produs lent, dar sistematic, şi în partea centrală şi de vest a Chinei, acum mai bine de o mie de ani. La sfârşitul Evului Mediu, se crede că existau milioane de evrei chinezi, care controlau majoritatea comerţului în regiune. Această realitate istorică a fost păstrată în secret de-a lungul secolelor. Chiar şi astăzi, israelienii îi ajută frecvent pe chinezi cu tehnologie şi cu sfaturi. În schimb, chinezii le-au promis ajutor în invazia planificată pentru viitorul apropiat asupra ţărilor musulmane fundamentaliste. Intenţia lor este să atace din est, în timp ce israelienii vor ataca dinspre vest. Dacă sute de milioane de chinezi vor ataca Iranul şi Irakul, este puţin probabil că vor întâmpina vreo rezistenţă. Israelienii ar putea anihila la fel de uşor Siria, Iordania şi statele din Golf, cu ajutorul armelor lor nucleare. Dispun de asemenea de arme sonice şi cu laser, pe care le-au primit de la siriusieni. Fundamentaliştii musulmani reprezintă singura forţă de rezistenţă care s-ar opune deschis invaziei draconiene la sosirea acestora. De aceea, draconienii îşi doresc eliminarea lor anticipată, pentru a-şi asigura o tranziţie a puterii cât mai lină. Un alt interes comun al chinezilor şi al israelienilor este menţinerea disensiunilor dintre India şi Pachistan, pentru ca nici una din cele două ţări să nu devină prea puternică în regiune. Aşa se explică inclusiv revolta cecenilor împotriva fostei Uniuni Sovietice. Toate aceste revolte nu sunt altceva decât diversiuni inteligente

65

puse la cale pentru a slăbi armatele respectivelor ţări, astfel încât la momentul potrivit nimeni să nu fie capabil să ajute ţările musulmane atacate. Am primit de asemenea informaţii legate de viitorul negrilor din Africa şi al descendenţilor acestora. Rasa neagră a fost creată cu mai mulţi eoni în urmă de un grup de extratereştri care aveau nevoie de sclavi pentru a munci în minele din Africa şi din Asia. Aşa se explică folosirea negrilor ca sclavi de diferite naţiuni ale pământului, întrucât aceştia au programat genetic un statut inferior. Celelalte rase au la rândul lor amintiri genetice care le determină să îi considere sclavi. Această stare de lucruri trebuie însă să se schimbe, căci rasa neagră a evoluat de-a lungul timpului, trecând pe un nivel superior de conştiinţă. De altfel, la ora actuală există o întreagă planetă pregătită exclusiv pentru ea, pentru a se evita astfel interferenţele în evoluţia lor ulterioară. Lideri precum Louis Farrakhan sau Jesse Jackson au rolul de a pregăti subconştientul colectiv al negrilor, învăţându-i că sunt diferiţi şi că trebuie să rămână separaţi de restul societăţii. Personal, nu concep ideea de separaţie, dar nu pot să nu recunosc cât de abuziv a fost tratată în trecut această rasă. De aceea, nu exclud ca negrii să întâmpine cu entuziasm şansa de a-şi crea o civilizaţie proprie, în care să aibă parte de toată frumuseţea, abundenţa şi naturaleţea care le-au lipsit până acum. Am mai aflat că, la origini, pe pământ au existat douăsprezece rase extraterestre primordiale, care s-au înţeles între ele să însămânţeze viaţa umană pe această planetă cu ajutorul manipulărilor genetice, ca parte a unui mare experiment. Scopul lor era să stabilească dacă toate principalele frecvenţe care există în galaxie pot trăi armonios împreună, sau vor avea tendinţa să se distrugă reciproc. Cele douăsprezece rase de extratereştri şi-au supravegheat atent creaţiile de-a lungul mileniilor. Unele şi-au pierdut interesul, în timp ce altele şi-au modificat fundamental ideile originale. Oricum, fiecare dintre ele are la ora actuală interesul de a-şi ajuta rasele umane corespondente înainte de sosirea forţelor invadatoare pe pământ, care îi vor afecta pe toţi deopotrivă. Rezultatul invaziei nu poate fi încă prevăzut. Multe din aceste rase primordiale păstrează încă baze în sistemul nostru solar, pentru a supraveghea pământul. Baza siriusiană de pe Marte există de mii de ani. Amfibienii au baze pe Neptun şi pe Titan, una din lunile lui Saturn. Draconienii, respectiv reptilienii care se pregătesc să ne atace, au baze pe Venus, dar şi în interiorul pământului. Pleiadienii au o bază pe o lună a lui Jupiter. Alţii îşi menţin platforme sau staţii orbitale în jurul pământului şi al altor planete din sistemul nostru solar. Mulţi dintre ei nu doresc (încă) să fie descoperiţi. Pe la începutul anilor 90, am fost contactat de un om din Los Angeles în numele Marinei Popovici, cosmonauta sovietică, care tocmai făcea un turneu de conferinţe în ţara noastră. În secret, ea investiga dispariţia unei nave sovietice plecată în misiune de recunoaştere pe Marte. În timp ce se apropia de Phobos, una din lunile marţiene, din spatele acesteia a apărut o navă străină, cu o formă ciudată, care a emis un fel de undă către nava sovietică, de care nu se mai ştia nimic de atunci. Doamna Popovici cunoştea istoria familiei mele în Rusia (vă reamintesc că unchiul meu dinspre bunic a fost primul preşedinte al Uniunii Sovietice) şi ştia de trecutul şi de pregătirea mea. De aceea, era interesată să afle ce ştiam de dispariţia navei sovietice. După mai multe tentative de a discuta cu mine la telefon, Marina a fost trimisă brusc înapoi la Moscova. Din câte ştiu, nu s-a mai întors niciodată în SUA. Nu am avut niciodată şansa să-i spun că nava sovietică fusese distrusă de una siriusiană, cu aprobarea guvernului american şi a celui israelian! Se pare că aceşti lideri nu doreau ca lumea să afle de monumentele care există pe Marte, sau că americanii lucrează deja în bazele subterane de pe această planetă, încercând să activeze tehnologia extraterestră. Ruşii lucrează cu fiinţele din Tau Ceti, care au creat rasele

66

slave. Deşi în teorie atât siriusienii, cât şi ruşii, cei din Tau Ceti, israelienii şi americanii lucrează împreună împotriva Confederaţiei Orion şi a Imperiului Draco, fiecare are propria sa agendă politică, ascunzând informaţii de aliaţii lor. Americanii şi israelienii doresc controlul suprem, pentru a putea domina în final întreaga lume. Premisa lor este simplă: guvernul care va deţine în final cele mai multe informaţii şi tehnologia cea mai înaltă va învinge. Cât timp a stat în SUA, Marina Popovici a apărut la multe spectacole de televiziune, explicând că guvernul rus ştie de existenţa OZN-urilor şi a extratereştrilor. Din păcate, agenda ei nu s-a potrivit deloc cu cea a guvernului american, care doreşte să ascundă aceste informaţii prin dezinformare. De aceea, a fost obstrucţionată discret, iar în final silită să se întoarcă acasă. Despre aceste subiecte sensibile nu au voie să vorbească decât oamenii autorizaţi de guvernul SUA, dar mai ales de cei care controlează acest guvern din culise. Ceilalţi oameni nu pot decât să repete ceea ce li se spune. Un asemenea om a fost Carl Sagan. Tot în această categorie intră şi anumiţi producători celebri de la Hollywood, care scriu scenarii politice şi de science-fiction pentru filmele lor. Capitolul douăzeci Noi capacităţi Antrenamentul meu personal, care mi-a amplificat capacitatea de a vedea aurele şi de a citi gândurile, a început încă de pe vremea când eram copil. După prima mea întâlnire cu un extraterestru, mi-am dat seama că am dobândit o „cunoaştere”. Puteam citi literalmente gândurile oamenilor care se aflau lângă mine doar privindu-i. La vremea respectivă, nu-mi dădeam seama că acest lucru era ciudat; eram convins că toată lumea face acelaşi lucru. Când le-am povestit mamei şi bunicii mele, acestea au crezut că fabulez. De aceea, am renunţat imediat să mai pomenesc de acest subiect şi nu m-am mai folosit de acea putere. Cu fiecare nouă întâlnire cu extratereştrii, capacităţile mele se amplificau din ce în ce mai mult. La vârsta de zece ani, puteam privi aura oamenilor, dându-mi seama ce anume funcţionează greşit în corpul lor. Puteam privi chiar şi în propriul meu corp, corectând şi vindecând orice durere sau boală. Am dobândit această cunoaştere în mod natural, ca şi cum mi-ar fi fost pre-programată. Altfel spus, era rezultatul activării succesive a anumitor secvenţe de ADN din corpul meu, care corespunde unei treziri parţiale a energiei fundamentale kundalini, proces prin care toată lumea trece, într-un grad mai mare sau mai mic. Codurile ADN nu sunt altceva decât nişte instrucţiuni care îi spun corpului ce trebuie să facă sau să devină. Unele devin operative încă de la naştere. Acestea ne fac să avem ochi albaştri, două mâini şi două picioare, etc. Altele nu se activează decât mai târziu în viaţă, cum ar fi: anumite stări de boală, talentul de a cânta la un instrument sau din voce, etc. De-a lungul coloanei vertebrale există o serie de centri nervoşi, numiţi ganglioni, cărora le corespund nişte centri energetici numiţi chakra-e, cuvânt care înseamnă „roată” în sanscrită. Ei se succed de-a lungul coloanei vertebrale, care este curbată şi are forma unui „S” sau a unui şarpe. În limba sanscrită, kundalini înseamnă chiar „şarpe”. Activarea acestei energii se referă la deschiderea tuturor chakra-elor situate de-a lungul coloanei. Această trezire activează la rândul ei toate secvenţele de ADN din corp. Dacă energia este trezită prematur, ea poate conduce la nebunie, boală şi chiar la moarte. Îmi amintesc că în timpul răpirilor mele de către extratereştri, aceştia mi-au vorbit despre diferite subiecte, inclusiv despre viitorul umanităţii. Mi-au fost predate de asemenea tehnici de control al minţii şi de vindecare. Aceste îndoctrinări nu se făceau verbal. De regulă, eram un grup de oameni care stăteam pe o bancă curbată într-una din navele lor. În spatele nostru se afla un aparat mare, dotat cu ecran, prin

67

care se făcea transferul informaţiilor în minţile noastre. Nu îmi aminteam niciodată informaţiile exacte până când nu aveam nevoie de ele. În asemenea momente, ele îmi apăreau în partea frontală a minţii mele. Era suficient un cuvânt, o imagine, un miros, o culoare sau un eveniment pentru a declanşa activarea informaţiilor, după care puteam avea acces oricând doream la ele. Este ca şi cum ai găsi subit un cont bancar secret despre care nu ştiai că îl ai. De îndată ce descoperi numărul contului, poţi face retrageri de numerar oricând doreşti. Când am devenit adolescent, procesul de învăţare a luat o turnură nouă. În afara îndoctrinării practicate de extratereştri, „visam” uneori că mă aflu într-o şcoală, dar nu de felul celor de pe pământ. Era un fel de „academie în hiperspaţiu”. Nu eram niciodată singur, ci participam la cursuri împreună cu alţi oameni. Eram instruiţi în tot felul de domenii, de la vindecare la schimbările planetare şi ale universului sau vechea istorie a pământului şi a galaxiei. Instructorii ne testau scanându-ne minţile, pentru a vedea dacă informaţiile au fost asimilate. De cele mai multe ori erau buni şi blânzi, dar atunci când doreau puteau fi foarte severi şi înspăimântători. În cea mai mare parte, erau fiinţe angelice; unii nici nu aveau o înfăţişare fizică, apărând doar ca nişte sfere de lumină. Existau şi câţiva profesori care arătau exact ca extratereştrii. O mică parte dintre ei aveau chipuri umane. Aceştia erau suflete ale unor oameni decedaţi care îşi făceau datoria pentru a avansa mai sus pe scara nivelului de conştiinţă. Erau evaluaţi şi primeau note de la fiinţele angelice, la fel cum făceau ei cu studenţii lor. În cazul meu, acest proces de învăţare a durat circa 20 de ani. Spre deosebire de această etapă din viaţa mea, sarcinile pe care le aveam de îndeplinit pentru guvern nu erau deloc plăcute. Multe dintre ele aveau chiar efecte negative asupra corpului meu. La Montauk, o mare parte din antrenamentul la care am fost supus avea la bază metoda condiţionării prin reacţii adverse. Aceasta consta în primirea unor pedepse corporale sau mentale pentru fiecare răspuns greşit. „Educaţia” noastră (a băieţilor de la Montauk) se făcea într-o cameră friguroasă şi goală, în care eram ţinuţi în pielea goală şi bătuţi fără milă de un torţionar. Dacă cineva crâcnea în timpul unei şedinţe, instructorii îi prindeau organele genitale cu mâna şi le strângeau foarte tare. În plus, ne înţepau cu instrumente ascuţite şi ne aplicau şocuri electrice. Scopul era să învăţăm astfel să răspundem la un interogatoriu şi să ne ascundem în timpul unei misiuni. Din când în când, ni se spunea cine suntem şi ce rol vom avea după ce vom fi reintegraţi în familiile noastre. Am aflat astfel că SUA nu erau decât o faţadă a adevăratei puteri de pe pământ şi că trebuia să manifestăm o supunere necondiţionată faţă de această putere reală din spatele guvernului. Erau zile în care lecţiile ni se predau în întregime într-o altă limbă, precum germana, rusa sau ebraica. Personal, înţelegeam cu uşurinţă aceste limbi, dar nu eram sigur dacă şi ceilalţi înţeleg ceva. Acestea erau zilele bune… Lecţiile cele mai brutale constau în legarea noastră de nişte mese şi injectarea cu nişte substanţe care ne modificau starea de conştiinţă. Când mă aflam într-o asemenea stare, la tâmple şi la organele genitale mi se ataşa un aparat. Acesta scotea un fel de bâzâit, însoţit de o vibraţie pe care o simţeam în întregul corp. De regulă, era o senzaţie dureroasă, care mă speria şi mă făcea să-mi fie greaţă. De-abia aşteptam ca aceste şedinţe să se termine. La ora actuală, bănuiesc că în acest fel îmi inoculau în corp informaţii codificate, la fel cum au procedat extratereştrii cu mintea mea. Foloseau metode bazate pe aceeaşi tehnologie a lui Wilhelm Reich (la fel ca cea pe care mi-a aplicat-o Preston), prin care introduceau sau anulau anumite informaţii. În acest fel, se asigurau că nici un interogator nu ar fi putut scoate la iveală informaţiile ascunse în corpul subiectului dacă nu ar fi avut la dispoziţie un aparat similar de modificare a stării sale de conştiinţă şi de activare a secvenţelor celulare corespunzătoare. Stocarea sau scoaterea informaţiilor prin această metodă era un proces extrem de delicat, căci activarea unei secvenţe greşite putea ucide persoana sau o putea face să înnebunească.

68

Tot la Montauk, am fost învăţat să alimentez cu energie şi cu informaţii un medium aflat pe un scaun şi conectat la diferite computere de control al minţii. Eram legat la rândul meu de un scaun şi ascultam instrucţiunile în căşti. După ce mă conectam telepatic şi energetic cu mediumul, continuam să primesc instrucţiunile, dar numai pe cale mentală. Îi transferam energie direct din mintea şi din corpul meu, pentru a-i amplifica astfel la maxim puterea în timpul experimentului. În schimb, computerele îmi dinamizau propriile mele capacităţi, permiţându-mi să călătoresc în planul astral sau în hiperspaţiu. În timp, am învăţat să fac acest lucru şi fără ajutorul computerului sau al altor influenţe străine. Când cei care mă monitorizau au descoperit acest lucru, au început să mă supravegheze şi mai îndeaproape. Ştiau că am un temperament puternic şi că mă folosesc uneori de puterile mele pentru a le da peste cap experimentele. Pentru a mă împiedica să mai fac astfel de lucruri, mi-au dat sarcina de a-i pregăti pe copiii începători. Intenţia lor era să mă determine să îmi folosesc capacităţile împotriva unor oameni aleşi de ei, nu împotriva lor. Sarcina era ingrată, dar înclin să cred că mi-a oferit o oarecare plăcere sadică, căci ceva din Johannes von Gruber continua să existe în mine. Eram foarte strict cu copiii care îmi fuseseră daţi în grijă. Am început cu grupe de băieţi cu vârste între 4 şi 10 ani, dar am avansat rapid la grupe de adolescenţi şi tineri cu vârste de până la 25 de ani. Rareori mi-a fost dat să văd oameni cu vârste mai mari de 25 de ani. Se considera că dincolo de această vârstă, tiparele mentale devin prea rigide, iar spargerea lor ar putea ucide rapid victima. De altfel, marea majoritatea a băieţilor de care vorbesc au murit sau au înnebunit ei înşişi. Cei mai puternici dintre ei au fost trimişi ca sclavi pentru cenuşii, în alte lumi. Uneori, trupurile lor erau folosite în experimente legate de călătoriile în timp, pentru a alinia frecvenţele între diferitele câmpuri temporale. Pierderea unui trup în hiperspaţiu nu era considerată de nimeni ceva deosebit. Am primit de asemenea numeroase cărţi şi broşuri cu tehnici de vindecare şi de control al minţii. În continuare, mi s-au dat diferite exerciţii, pentru a-mi testa astfel capacitatea practică. Am obţinut cele mai bune rezultate la testele de modificare a culorilor aurice. Din cauza acestor abuzuri, vedea şi auzul mi-au fost afectate pentru totdeauna. În loc să privească şi să asculte la fel ca în cazul celorlalţi oameni, creierul meu s-a obişnuit să culeagă îndeosebi informaţii din câmpurile energetice. De pildă, în loc să privesc corpul fizic al persoanei aflate în faţa mea, eu primesc în primul rând informaţii legate de tiparele sale mentale şi de secvenţele ADN. Aparatele electromagnetice de tipul telefoanelor, computerelor şi televizoarelor amplifică aceste câmpuri energetice, permiţându-mi să îi „citesc” şi mai uşor pe oameni. Fluxurile energetice masive care au trecut prin corpul meu la o vârstă încă fragedă mi-au afectat definitiv sistemul nervos, făcându-mă iritabil şi greu de suportat. Sistemul meu digestiv s-a deteriorat. Am ulceraţii de-a lungul întregului tract stomacal şi intestinal, care îmi provoacă hemoragii interne şi o stare aproape continuă de slăbiciune. Am de asemenea dureri abdominale severe şi migrene îngrozitoare. Nu pare deloc o imagine plăcută, ceea ce nu mă împiedică să pun un diagnostic asupra altei persoane aflată în partea opusă a globului sau să simt un cutremur care se petrece la câteva mii de kilometri depărtare. În plus, pot comunica cu fiinţe aflate în alte dimensiuni sau galaxii. Fiecare capacitate extrasenzorială de care dispun a avut însă preţul ei. Mai trebuie să precizez că femeia din New England (care m-a de-programat timp de câţiva ani) mi-a activat şi capacitatea înnăscută de a citi şi de a înţelege arhetipurile mentale. Măcar pentru asta îi sunt recunoscător. Apreciez de asemenea procedura pe care mi-o aplică Preston, de scoatere la lumină a amintirilor îngropate adânc, odată cu care mi s-au activat şi o parte din aceste capacităţi. Mi-ar fi plăcut să pot învăţa aceste lucruri pe o cale mai uşoară, dar se pare că personalitatea sufletului meu a acceptat cândva această cale dificilă. Nu aveam de ales decât să acţionez aşa cum m-am auto-programat sau să mor. De aceea, sunt recunoscător că am

69

supravieţuit pentru a-mi spune povestea şi pentru a le fi de folos altora prin cunoştinţele mele. Capitolul douăzeci şi unu Sentinţa În tot acest timp, procesul meu se apropia de sfârşit. Cu o întârziere de doi ani, sentinţa a fost dată la data de 27 februarie 1992. Avocatul mi-a promis că dacă voi accepta să fac o confesiune, voi primi o sentinţă privativă de libertate de patru luni la o tabără de detenţie din apropiere, cu condiţii foarte bune, asemănătoare unui club de ţară, din care aş putea petrece două luni într-o casă de corecţie din New York. Cu două săptămâni înainte de data sentinţei, am primit informaţii că una din principalele puteri ale lumii intenţiona să trimită o rachetă nucleară într-o ţară micuţă din Orientul Mijlociu. Având anumite canale în ţara respectivă, am avertizat guvernul acesteia împotriva atacului iminent. Îmi place să cred că am jucat un anumit rol în salvarea cetăţenilor acelei ţări. Din păcate, această acţiune a avut repercusiuni tragice asupra libertăţii mele personale. La o săptămână după ce am trimis avertismentul, avocatul mi-a spus că data sentinţei a fost schimbată şi mi-a cerut să scriu o scrisoare de regret pe care să o citesc în faţa judecătorului. Eram într-o stare de şoc, căci nu mă aşteptam ca sentinţa să fie pronunţată atât de curând. Deşi i-am dat şi ultimii mei bani, acest avocat continua să ia şapte piei de pe mine. Îmi spunea tot timpul că mă va reprezenta chiar dacă aş mărturisi că am comis cele mai atroce crime. Pur şi simplu, nu înţelegeam ce doreşte de la mine. Se pare că procurorul, care îi era prieten, şi agenţii guvernamentali, împreună cu nevastă-mea, îl convinseseră să mă facă să plătesc până când nu voi mai rămâne cu nimic, după care urma să mă părăsească. Bănuiesc că acest comportament că nu este ieşit din comun în profesiunea avocăţească. Tot el m-a pus să folosesc un contabil care era prieten de-al lui. Acesta mi-a rearanjat dosarele astfel încât să nu pot fi acuzat de evaziune fiscală. A încercat astfel să justifice toţi banii luaţi de la compania pentru care am lucrat, inclusiv sumele returnate. Din păcate, datorită acestor aranjamente, s-a creat o asemenea încurcătură încât nu cred că voi mai scăpa vreodată de hărţuiala fiscului. Se pare că intenţia a fost de a mă ţine într-o stare continuă de sărăcie, la cheremul companiilor de credit şi al agenţiilor de colectare. Cei aflaţi în această situaţie nu prea îşi pot permite să facă probleme guvernului. În ziua în care s-a dat sentinţa, la tribunal s-au prezentat părinţii mei, sora, soţia, Preston şi Duncan. Chiar şi antrenorul de fotbal pe care l-am ajutat cândva a fost prezent. Întrucât judecătorul avea multe cazuri în acea zi, a durat câteva ore până s-a ajuns la dosarul meu. Deşi procurorul îmi promisese că va cere clemenţă, a ţinut o pledoarie de încheiere în care nu a pronunţat nici un cuvânt în favoarea mea. În cele din urmă, am fost condamnat la 33 de luni de detenţie într-o închisoare federală şi mi s-a cerut să mă prezint în termen de 30 de zile. Judecătorul mi-a spus că nu crede că vinovăţia mea şi că mi-a dat sentinţa cea mai blândă pe care o permitea legea. A adăugat că are mâinile legate şi că ar trebui să fac apel. Slavă cerului că sala era plină cu martori, căci cuvintele sale au dispărut ulterior în mod misterios din procesul verbal! Nu-mi venea să cred că voi putea supravieţui o perioadă atât de lungă în închisoare. În mod evident, avocatul mă minţise. De altfel, am aflat mai târziu că mi-a ascuns în mod intenţionat anumite informaţii pe care le cunoştea. Spre exemplu, am fost condamnat sub incidenţa unei legi noi, aprobată în anul 1987, în care se preciza clar că perioada de încarcerare nu poate fi mai mică de 85% din pedeapsa acordată. Înainte de anul 1987, legea preciza că perioada de încarcerare poate fi redusă la

70

33,3% din pedeapsă. Avocatul m-a informat în mod greşit că voi fi liber în 11 luni. În realitate, am fost nevoit să stau aproape 23 de luni în închisoare, plus încă şase într-o casă de corecţie. Cu o săptămână înainte de ziua în care trebuia să mă predau, i-am sunat pe şerifii federali pentru a afla unde voi fi dus. Am fost şocat să aflu că urma să fiu trimis la Ashland, Kentucky! Nu am auzit în viaţa mea de acest loc. De altfel, era situat în afara regiunii federale la care eram arondat, şi, oricum, este împotriva legii să trimiţi un deţinut la o distanţă mai mare de 500 de mile de casă, cu excepţia cazului în care viaţa sa este pusă în pericol sau în care reprezintă o ameninţare pentru comunitatea locală. În mod evident, cineva dorea să mă pedepsească inclusiv emoţional, trimiţându-mă cât mai departe de familia mea. Mi-am dat seama că îmi va fi greu să îmi mai văd copiii în timpul perioadei de detenţie. În acel moment, aş fi preferat mai degrabă să fiu executat. Îi uram în egală măsură atât pe guvernanţi cât şi pe avocatul meu. Deşi mi-a fost foarte dificil, între timp i-am iertat, ştiind că prin acţiunile lor, au ales o cale care se va dovedi foarte dificilă pentru ei. Mi-am rezervat un bilet de avion fără retur pentru o dimineaţă de vineri. Trebuia să mă prezint la închisoare la ora 2:00 după-amiaza. În caz contrar, aş fi fost considerat un fugar. Programul era următorul: trebuia să zbor mai întâi de la Islip, New York, până la Pittsburgh, Pennsylvania, apoi să mă transfer într-un avion către Huntington, West Virginia, de unde trebuia să iau un taxi către Kentucky. Nu uitaţi că acceptasem să mă predau singur. Niciodată nu am fost însoţit de paznici sau de forţe de ordine; nici chiar când m-au transferat la o altă închisoare, sau când am fost mutat în casa de corecţie. Mi-am petrecut ultimele 30 de zile de închisoare închis în casă. Am stat aproape de copii, am mâncat felurile mele preferate de mâncare şi am băut multă votcă. În zilele în care mă simţeam deosebit de deprimat, acceptam vizitele mamei sau ale lui Duncan, care veneau să îmi ridice moralul. De cele mai multe ori, preferam însă să fiu lăsat în pace şi să mă scufund într-o stare de beţie. În ultimul an făcusem chiar şi şedinţe de terapie, dar psihiatrul meu era mai interesat de poveştile mele despre răpiri din timpul stărilor de hipnoză, decât de starea mea psihică propriu-zisă. În cea mai mare parte a timpului, după ce băieţii plecau la şcoală şi Michele la slujbă, mă retrăgeam la subsol şi plângeam până când nu mai eram capabil să produc vreo lacrimă. Între timp, continuam să lucrez zilnic la telefon cu prietena mea din New England, care mă de-programa. Mi-a adus multă alinare, dar şi-a exercitat excesiv de puternic capacitatea de control asupra mea. Mai târziu, aveam să aflu că a avut anumite motive, nu tocmai dezinteresate. Facturile telefonice îi erau plătite de un fost preşedinte al companiei Sunoco Oil, care locuia în Toronto. Aşa cum am povestit într-un capitol anterior, acest om era bolnav de cancer, într-o fază terminală. Una din condiţiile de-programării mele era să lucrez cu el pentru vindecare. Era un om bun şi generos, de care am să-mi amintesc întotdeauna cu mare plăcere. În dimineaţa în care trebuia să plec la închisoare, am suferit o cădere nervoasă. Pur şi simplu nu mă puteam da jos din pat! Refuzam să mă dau jos din el, căci ştiam că nu mă voi mai întoarce vreodată înapoi. Eram sigur că voi muri, dacă nu în închisoare, cel puţin în avionul care trebuia să mă ducă acolo. Văzând că refuz să plec, nevastă-mea a sunat-o imediat pe de-programatoare şi mi-a dat-o la telefon. Aceasta mi-a spus că puteam face lucruri deosebite în închisoare, căci acolo se aflau oameni care aveau o nevoie disperată de ajutorul meu. A adăugat că aceasta era o misiune din partea extratereştrilor cu care lucra, pe care trebuia să o duc la bun sfârşit.

71

Există o diferenţă între alien şi extraterestru5 (ET). Un alien este o fiinţă ce trăieşte într-o altă lume fizică. Un ET este o fiinţă care trăieşte într-o stare superioară de existenţă, la limita dintre lumea fizică şi cea angelică. Extratereştrii (ET) sunt fiinţe foarte avansate, care îşi pot asuma forme fizice, dacă acest lucru se dovedeşte necesar. De pildă, Consiliul Ohalu este alcătuit din ET. Grupul cu care lucra deprogramatoarea mea se numea EI, deoarece nu şi-au dat un nume şi au preferat această denumire generică (Extraterrestrial Inteligences). Femeia mi-a mai spus că dacă voi privi pe fereastra avionului, EI îmi vor da un semn. Asigurându-mă din nou că totul va fi bine, mi-a mai spus că avionul nu se va prăbuşi, căci acest lucru nu ar fi corect faţă de ceilalţi pasageri din el. Mi-a cerut apoi să vizualizez nişte mâini violet susţinând avionul în aer. Ajuns pe aeroport, am trăit cele mai traumatice momente din întreaga mea viaţă. Nu îmi venea să le dau drumul copiilor. I-am îmbrăţişat atât de strâns încât aproape că i-am sufocat. Privindu-le feţele inocente, lacrimile au început să îmi curgă necontrolat pe obraji. Îmi simţeam inima ca de plumb. Tristeţea pe care o simţeam era insuportabilă. Pur şi simplu, nu-mi venea să urc treptele care duceau la uşa avionului. Cred că am provocat o adevărată scenă, căci nevastă-mea a început să ţipe la mine să plec odată. M-am întors încă o dată să le văd feţele dragi. În timp ce avionul a început să ruleze pe pistă, o parte din sufletul meu m-a părăsit şi nu s-a mai întors niciodată în acest trup. În acele momente, mi-am imaginat dramatismul victimelor din lagărele de concentrare atunci când trebuiau să îşi ia rămas bun pentru totdeauna de la cei dragi. Am urcat foarte rapid deasupra norilor şi lumina puternică a soarelui m-a trezit din nou la realitate. Nu-mi venea să cred că mă predam voluntar şi acceptam să intru la închisoare pentru ceea ce mi se ceruse să fac pentru guvernul meu. Am încercat să uit de toate citind o carte, dar am descoperit că nu mă pot concentra. În timp ce priveam pe fereastră, m-am întrebat când îmi voi revedea copiii. Voi rata atât de multe evenimente din viaţa lor. Mi se părea atât de nedrept! Eu nu am răpit pe nimeni din mijlocul familiei sale! Atunci, de ce eram pedepsit în acest fel? Apoi mi-am amintit de băieţii din Montauk. Câţi dintre părinţii lor nu i-au mai revăzut niciodată? Poate că era un act de justiţie divină, deşi nu m-am considerat niciodată vinovat de ceea ce s-a întâmplat atunci. La urma urmei, eu însumi am fost o victimă. Privind plafonul de nori, am văzut reflexele luminii solare. Apoi mi-a sărit în ochi mesajul. Norii alcătuiau două litere majuscule: „EI”! Când am aterizat la Pittsburgh, m-am gândit în mod serios să iau o altă cursă şi să fug din ţară. Am avut nevoie de întreaga mea voinţă pentru a mă urca în avionul de Huntington. Vederea iniţialelor pe cer mi-a redat într-o oarecare măsură starea de calm interior, dar eram încă într-o stare emoţională extrem de intensă. Zborul a fost scurt, după care am aterizat în West Virginia. Parcă m-aş fi întors în timp. Mă simţeam de parcă aş fi aterizat într-un film despre Beverly Hillbillies. Pur şi simplu, nu-mi venea să cred că asemenea oameni existau în realitate, şi nu doar ca eroi de film. Şocul cultural a fost imens. Taximetristul m-a dus în Kentucky, dar mai întâi a vrut să mă lase la un penitenciar de stat din apropiere. Văzând clădirea sumbră, aproape că am făcut un atac de cord. Dându-şi seama de greşeală, şoferul a râs. Când am ajuns la intrarea în tabăra federală de detenţie, mi s-a părut că seamănă cu un campus universitar. Am apăsat apoi pe sonerie. 5

N. Tr. Atât alien cât şi extraterrestrial se traduc în limba română prin „extraterestru”. Nu există în limba noastră un cuvânt corespondent pentru fiecare dintre ele. De aceea, pentru a păstra distincţia făcută în acest paragraf, am păstrat cuvântul alien în original. În restul textului, cuvântul alien este peste tot tradus prin extraterestru.

72

Capitolul douăzeci şi doi Închisoarea Un paznic morocănos, între două vârste, mi-a dat drumul să intru. Era prietenos şi m-a condus într-o cameră în care o femeie mi-a făcut inventarul obiectelor personale. Mi-am amintit din nou de victimele Holocaustului. De data aceasta, mi-am imaginat prizonierii care soseau la Dachau şi la Auschwitz, unde erau puşi să se dezbrace şi li se luau obiectele personale. Deşi scenariul nu era absolut identic, premisele erau asemănătoare. Un alt paznic m-a dus într-o cameră din spate, m-a pus să mă dezbrac şi mi-a examinat orificiile corpului, după care mi-a dat o uniformă verde, de tip militar. Am fost dus apoi într-o altă cameră, pentru evaluare psihologică. Se pare că cineva de la procuratură a scris pe dosarul meu că eram predispus către sinucidere. Când psihologul a intrat în cameră, am cedat nervos, fără să mă mai pot controla. Nu puteam vorbi şi răspunde la întrebări. Nu mă gândeam decât la felul în care arătau feţele copiii mei atunci când am urcat în avion. Nu credeam că am să-i mai văd vreodată. Singura mea alinare era promisiunea neveste-mi că avea să-i aducă în vacanţa de Paşti, ca să mă viziteze. Nu mai erau până atunci decât trei săptămâni. După ce am suspinat timp de câteva ore, am fost dus în tabăra de detenţie şi prezentat unui alt deţinut, care trebuia să-mi arate locul. Amabil şi înţelegător, acesta mi-a spus că avea o soţie şi o fiică de care îi era teribil de dor. Am intrat în dormitor şi i-am cunoscut pe colegii mei de detenţie. S-au adunat în jurul meu ca muştele în jurul unui borcan cu miere. Aveau un accent puternic sudist, pe care nu reuşeam să-l înţeleg decât cu mare greutate. Ei au fost cei care mi-au explicat diferenţa dintre vechea lege şi cea actuală, sub incidenţa căreia am fost condamnat. Auzind că va trebui să-mi ispăşesc 85% din pedeapsă, nu 33%, aşa cum îmi spusese ticălosul pe care l-am angajat drept avocat, m-am simţit încă şi mai devastat, dacă puteţi crede acest lucru. Nici unul din aceşti băieţi de la ţară nu văzuse până atunci vreun new-yorkez. Întrucât legea interzicea să fiu deportat atât de departe de casă, erau convinşi că eram un mafiot. Marea majoritate erau închişi pentru trafic de droguri sau pentru alte motive, şi aveau pedepse pe termen lung. Ca să fii încarcerat într-o închisoare federală, trebuia să mai ai cel puţin zece ani de detenţie. Unul dintre prizonieri era un fost miner într-o mină de cărbuni. A primit şase ani de închisoare pentru că tocmai îşi vizita fiul când Brigada Antidrog a făcut un raid în casa acestuia. Erau şi câţiva oameni în vârstă care fuseseră închişi pentru evaziune fiscală. Nici unul din colegii mei nu era violent. Nici unul nu ar fi trebuit despărţit de familia sa. Faptele de care se făceau vinovaţi nu ar fi justificat pedepse mai mari decât munca pentru comunitate. Majoritatea căsniciilor lor aveau să se destrame din cauza acestei despărţiri. Mulţi nuşi vor mai găsi niciodată slujbe decente. Pur şi simplu, nu-mi venea să cred ce inimi bune aveau şi cât de amabili erau aceşti oameni. De ce cheltuia guvernul nostru sume atât de mari de bani din taxele contribuabililor pentru a-i ţine închişi? Nu-mi propun să descriu în acest capitol tot ce am trăit în tabăra de detenţie. Singurul lucru pe care vreau să-l subliniez este că am învăţat foarte multe lucruri despre aşa-zisul nostru sistem juridic. Am văzut oameni murind din cauza lipsei de îngrijiri medicale sau de medicamente. Am văzut cu ochii mei risipa care se face pentru a le construi ofiţerilor şi paznicilor birouri luxoase şi cluburi de recreaţie care semănau cu staţiunile de odihnă. Am mâncat din conserve de alimente pe care scria: „A nu fi consumate de oameni”. Aceasta nu era justiţie; era o farsă. Marea majoritate a celor închişi erau vinovaţi de crime minore şi nu ar fi trebuit să stea în închisoare! După părerea mea, procurorii lor erau mai vinovaţi decât ei.

73

Fiind unul din puţinii prizonieri care aveau toţi dinţii în gură, dentistul închisorii m-a programat de mai multe ori. Nu mai văzuse niciodată atât de mulţi dinţi sănătoşi într-o singură gură. Asistenta sa fusese vecină cu Billy Ray Cyrus, vestitul cântăreţ de muzică country, aşa că am fost nevoit să ascut ore întregi poveştile ei despre acesta, cu gura plină de pansament dentar. Dată fiind educaţia mea, am fost promovat rapid ca profesor principal în Programul pentru obţinerea Gradului General de Echivalare a Studiilor (GGES), fiind nevoit să îi scriu supervizorului meu rapoarte săptămânale. Am devenit astfel veriga de legătură între închisoare şi cursurile prin corespondenţă pe care le ţineau colegiile locale. Psihologul închisorii mă ruga adeseori să îi consiliez pe prizonierii noi care aveau probleme de adaptare. Era convins că dacă eu am reuşit să mă adaptez acolo, oricine altcineva putea face acelaşi lucru. M-am înscris de asemenea într-un grup spiritual, condus de un preot care fusese înainte pilot de elicopter şi lucrase pentru John F. Kennedy. Acesta vizita închisoarea o dată sau de două ori pe săptămână, pentru a-i ajuta pe deţinuţi. Am scris chiar un articol, care a fost publicat de el în revista Gideon. Îi sunt recunoscător acestui om pentru sprijinul său şi pentru inspiraţia pe care mi-a transmis-o. Dar cea mai mare realizare a mea a fost propunerea de a ţine un curs în interiorul închisorii, pe care directorul departamentului educativ mi-a aprobat-o. Leam predat astfel colegilor mei tehnici de reducere a stresului şi metode terapeutice cu ajutorul culorilor. Eram nevoit să predau înaintea fiecărei lecţii o copie a cursului pe care urma să-l predau supraveghetorului meu, dar mă împrietenisem cu acesta. Aceste lecţii au avut un succes uriaş. Practic, întreaga tabără de detenţie a învăţat să descifreze limbajul culorilor, arhetipurile şi tiparele mentale. Am făcut de asemenea analize extensive ale viselor. În scurt timp, deţinuţii au început să stea la coadă în faţa celulei mele, pentru a obţine analize private ale viselor lor. Colegul meu de celulă a trebuit să facă rezervări, ba chiar să-i trimită pe mulţi dintre ei înapoi la celulele lor, ca să pot dormi şi eu câteva ore. La curs, i-am învăţat pe deţinuţi să se vindece singuri de toate tipurile de boli, inclusiv de hipertensiune, obezitate, diabet, artrită, sau de banala răceală. Pe de altă parte, petreceam în fiecare zi ore întregi la telefon cu deprogramatoarea mea. Aceasta m-a ajutat enorm, îndeosebi în zilele în care eram foarte stresat. Mi-a cerut să îmi folosesc capacităţile mentale pentru a vindeca diferiţi pacienţi de cancer, SIDA şi de alte boli grave. Am lucrat inclusiv pentru faimosul medium israelian Uri Geller (la cererea lui). Îmi făceam fişe detaliate în legătură cu fiecare pacient, pentru a-mi da seama care tratament este cel mai benefic între toate. Cea mai mare parte a muncii de cercetare pe care am făcut-o s-a desfăşurat în tabăra de detenţie. Nopţile, şi uneori chiar în timpul zilei, primeam mesaje de la un consiliu numit „Cei Nouă”. Acesta reprezintă nouă aspecte diferite ale Minţii lui Dumnezeu, extrem de aplicate, proiectate în realitatea fizică cu scopul de a ajuta umanitatea. În toată perioada cât am fost închis am primit aproape zilnic mesaje de la ei. Astăzi, deşi sunt liber, nu mai am aproape nici un contact cu ei. Am primit de asemenea mesaje înscrise pe formaţiunile noroase. Ori de câte ori priveam cerul, vedeam simboluri sau arhetipuri venite din hiperspaţiu, de o claritate perfectă. De îndată ce le citeam, dispăreau! Pentru a-mi dovedi că nu sunt nebun, i-am rugat şi pe ceilalţi să-mi spună ce văd. Au rămas trăsniţi când au văzut aceleaşi mesaje. Dar cel mai tare îi uimea faptul că puteam şterge mesajele prin simpla lor lectură! Preston a încercat să îmi trimită anumite mesaje prin poştă, dar nu primeam decât plicurile goale. Toate scrisorile erau citite înainte de alţii şi toate telefoanele erau monitorizate şi înregistrate. Uneori, rosteam la telefon ameninţări la adresa

74

guvernului, dar nimeni nu m-a băgat în seamă. Într-o zi, am provocat chiar un cutremur de mică intensitate în Kentucky, căci nu mi-am mai putut controla mânia. Cel mai tare mă înfuria felul în care administraţia se juca cu minţile deţinuţilor. Le promiteau tot felul de lucruri, fără să-şi respecte apoi promisiunile, trimiteau oameni în izolare fără motive serioase şi făceau raiduri neaşteptate în celule pentru a găsi materiale de contrabandă. Şi aşa ne eram greu pentru că eram închişi. Ce rost avea să ne mai şi tortureze psihic prin asemenea metode? Un alt lucru care mă înfuria era convingerea că soţia mea avea o afacere amoroasă cu şeful ei. De îndată ce am plecat de acasă, a început să-l invite frecvent la masă. De asemenea, făcea deseori excursii cu acesta pe iahtul lui. Michele mi-a spus apoi că şeful ei intenţiona să ne cumpere casa. A început să bântuie prin baruri şi cluburi de noapte, şi mi-a dat de înţeles că nu mai sunt binevenit acasă. Nu mă mir că a colaborat cu procurorul pentru a scăpa de mine. Cel mai rău a fost faptul că a refuzat să îmi facă vizita promisă, împreună cu copiii, în timpul vacanţei de Paşti a acestora. Am fost devastat. Până la urmă, mi-a făcut totuşi trei vizite la Kentucky, cât timp am fost închis, şi mi-a trimis chiar nişte bani pentru telefoane şi pentru diferite cumpărături. Oricum, bunica mea avea o vorbă, şi s-a dovedit că avea mare dreptate: „La ce foloseşte o vacă ce dă o găleată de lapte, dacă apoi îi dă cu piciorul şi o răstoarnă?” Ca să fiu sincer, nu o condamn deloc pentru că nu a mai dorit să-şi petreacă restul vieţii împreună cu mine. Pur şi simplu nu ne înţelegeam, iar capacităţile cu care eram înzestrat şi convingerile mele mi-au atras numeroase necazuri. Deşi, personal, aş fi fost dispus să continuăm relaţia, de dragul copiilor, aceasta nu mergea. Ceea ce nu înseamnă că nu m-a ajutat din când în când. Spre exemplu, a reuşit să-mi obţină un transfer într-o altă închisoare, situată în Pennsylvania, pe un vârf de munte. Guvernul ar fi dorit să mă trimită în zona Marilor Lacuri, căci ştiam deja prea multe lucruri. Cât timp am stat la închisoare, am învăţat foarte multe lucruri despre Noua Ordine Mondială. De pildă, am învăţat că taberele de detenţie reprezentau un model pentru felul în care va arăta această lume a viitorului: oamenii vor trăi în tabere de muncă silnică, pentru care nu vor primi decât hrană şi adăpost. Am aflat de asemenea faptul că marile bănci japoneze erau doar o acoperire pentru deturnarea banilor americani şi germani, ba chiar şi faptul că existau deja oameni clonaţi, unii dintre ei chiar integraţi în societate pentru a fi testaţi. Un prieten mi-a demonstrat că Serviciul Poştal american nu era altceva decât o acoperire pentru o bancă britanică şi că trimiterea unei scrisori nu costă în realitate mai mult de doi cenţi, dacă scrii adevăratul cod legal pe ea. Am aflat, între altele, că trupe străine erau deja antrenate în secret în SUA în aşteptarea acelui moment în care toate naţiunile se vor supune Consiliului Naţiunilor Unite, pe care îl vor recunoaşte ca unic guvern al pământului. Mi s-a spus că SIDA a fost creată într-un laborator american şi că a fost testată în anul 1967 pe un pacient care nu bănuia nimic, dintr-un spital din St. Louis, Missouri. Pe scurt, am aflat atât de multe lucruri încât, după ce am fost transferat, am fost închis în biroul supraveghetorului şi interogat timp de două zile şi două nopţi. Mi s-au pus extrem de multe întrebări. Pe cine sprijin? Dacă Statele Unite ar fi invadate, cu cine aş ţine? Mi-aş folosi vreodată capacităţile împotriva Statelor Unite? Intenţionez să dezvălui vreodată ce am aflat opiniei publice? Susţin invazia extratereştrilor pe această planetă? M-au ameninţat că dacă voi vorbi vreodată public despre această interogare sau despre convingerile mele, guvernul mă va declara nebun şi mă va închide pe viaţă. Evident, am dat răspunsuri diplomatice la toate aceste întrebări! Cert este că ele miau cimentat convingerile pe care le aveam despre guvernul care ne conduce. Am mai aflat din folclorul închisorilor că în munţi există deja rebeli înzestraţi cu vaste

75

arsenale de armament. Nu aşteaptă decât un semn pentru a se revolta. Acest semn se simte deja pretutindeni. Capitolul douăzeci şi trei Eliberarea Călătoria în Pennsylvania mi-a reamintit pentru o clipă de libertate. Am luat mai multe autobuze care m-au transportat din Kentucky în Ohio, apoi în West Virginia şi Pennsylvania. Vă reamintesc că nu am fost însoţit nici o clipă de paznici sau forţe de ordine şi că aş fi putut scăpa oricând aş fi dorit. Nu am făcut-o, căci nu doream să devin un fugitiv pentru tot restul vieţii şi să nu-mi mai pot vedea astfel familia. În timpul călătoriilor cu autobuzul, stăteam lângă diferiţi cetăţeni americani şi mă amuzam la gândul reacţiei pe care ar fi avut-o dacă ar fi ştiut că eram transferat dintr-o închisoare în alta. Păream la fel de liber ca şi ei, dar eram un prizonier al guvernului Statelor Unite. Când am ajuns în sfârşit la Minersville, am căutat o cabină de telefon pentru a chema un taxi. Nu am văzut nici o cabină, aşa că i-am întrebat pe cei de la banca locală dacă aveau telefoane publice. Doamnele din spatele ghişeului s-au dovedit extrem de amabile şi m-au lăsat să folosesc telefonul lor. M-au întrebat dacă eram nou venit în oraşul lor şi le-am răspuns afirmativ. Au vrut să ştie dacă am o slujbă; le-am răspuns din nou afirmativ. Când m-au întrebat unde merg, le-am răspuns senin: „La închisoarea federală din munţi”. Feţele li s-au golit instantaneu de sânge. La urma urmei, erau singure în bancă, alături de un deţinut. Le-am putut citi cu uşurinţă teama de jaf sau de viol, în timp ce se îndepărtau nervos, dar politicos, de mine. De aceea, am adăugat rapid că eram profesor şi le predam cursuri deţinuţilor, dar nu leam mai putut recâştiga încrederea. Mi-am luat bagajul şi am aşteptat în stradă timp de trei ore venirea singurului taxi din oraş. Această tabără de detenţie era foarte diferită de cea din Kentucky. Părea mai degrabă o bază secretă a guvernului. Tabăra din Kentucky era situată în centrul oraşului. Copiii se duceau la şcoala de peste drum. Aici, clădirile erau sumbre şi înconjurate de pretutindeni de pereţii stâncoşi ai munţilor. Încă de la primul contact mi-am dat seama că paznicii de aici erau mai apatici decât colegii lor din Kentucky, şi chiar mai stupizi, dacă acest lucru poate fi imaginat. Poate că era vina cărbunelui din mină, care le amorţise complet simţurile. Dormitoarele erau mai compacte aici, clădirea semănând cu un bloc de apartamente. Majoritatea deţinuţilor proveneau din nord şi erau neprietenoşi, aroganţi şi bogaţi. Mulţi dintre ei erau avocaţi, lucru care m-a încântat. Mi se părea că acesta este locul pe care îl merită orice avocat. Păcat că erau în viaţă! Locul era situat la doar cinci ore de mers cu maşina de casa mea. De aceea, Michele a început să mă viziteze mai des. Nu făceam însă decât să ne certăm; mi-am dat seama o dată în plus că nu puteam face casă comună împreună. Mi-am amintit însă din nou de copii, aşa că m-am decis să perseverez. La fel ca dincolo, am fost rapid numit şef al departamentului educativ. Le-am predat deţinuţilor cursuri de GGES şi de EDL (engleză ca a doua limbă). Majoritatea cursanţilor erau imigranţi ilegali din America Latină. Aveam şi câţiva cursanţi arabi, chinezi şi europeni. Din când în când, treceam de la lecţiile de engleză la adevărurile care se ascund în spatele guvernului american. Unii dintre cursanţii mei erau foşti terorişti, aşa că au rămas şocaţi de ce le-am spus. Când gărzile se apropiau, reveneam imediat la lecţia obişnuită. În mod normal, nu ar fi trebuit să predau cursuri fără un paznic sau un supraveghetor de faţă. Aceştia au căpătat însă atâta încredere în mine încât m-au lăsat să îmi ţin cursurile aşa cum doream. De fapt, supraveghetorul-şef al închisorii mă ruga adesea

76

să le predau inclusiv celorlalţi supraveghetori! Evident, o parte din deţinuţi a interpretat acest lucru ca pe un semn că eram un spion în slujba administraţiei. Nu mi-a păsat. Aveam un post bun, şi chiar am scris o carte despre metoda de predare a GGES şi EDL, pe care guvernul şi-a arogat-o rapid, pretinzând că a fost scrisă de experţii săi. Aveam printre colegi foşti preşedinţi şi vicepreşedinţi ai unor mari corporaţii. Am aflat foarte multe lucruri de la ei, motiv pentru care le sunt recunoscător. În închisoarea din Pennsylvania am cunoscut un om care avea să devină cel mai bun prieten al meu: Peter Filatov. La început nu l-am simpatizat deloc. Părea distant şi arogant, dar el a continuat să insiste. Într-o zi, când m-am întors în dormitor, am aflat că patul şi lucrurile mele fuseseră mutate în celula lui Peter. M-am simţit iritat, dar am stat toată noaptea de vorbă şi am descoperit că aveam multe lucruri în comun. El era de origine ucraineană, iar eu de origine rusă. Ne plăcea la amândoi să facem exerciţii fizice. Ne-am simţit amândoi trădaţi de cei în care avuseserăm încredere. I-am relatat povestea mea, convins că mă va crede nebun, dar a dat semne că mă înţelege şi mi-a cerut să afle mai multe. De aceea, l-am învăţat despre tiparele mentale, terapiile prin culori şi analiza viselor. În timp, i-am povestit de capacităţile mele extrasenzoriale şi a insistat să scriu o carte, pentru a împărtăşi şi altor oameni această cunoaştere. La început am refuzat, dar Peter ştia să fie foarte convingător. Rezultatul acestei colaborări a fost o carte intitulată Vei culege ceea ce ai semănat, însoţită de un manual practic, Vindecarea minţii. De atunci, Peter a devenit cel mai bun prieten al meu. El a fost primul om care a suspectat că femeia care mă deprograma nu era complet dezinteresată, având anumite interese personale. Mie mi se părea un suflet cu adevărat bun, dar Peter şi-a dat seama în ce măsură îmi controla viaţa şi fiecare mişcare pe care o făceam. Într-o zi, am primit de la Peter Moon o scrisoare în care acesta îmi cerea permisiunea să îmi publice povestea vieţii în cărţile sale din seria Montauk. Când i-am spus de-programatoarei acest lucru, a avut o explozie de mânie şi mi-a dictat imediat o scrisoare pe care m-a pus să i-o trimit domnului Moon. De aceea, vă imaginaţi surpriza pe care am trăit-o când un coleg deţinut, Craig, a venit în celula mea şi m-a rugat să-i dau un autograf. Avea în mână o carte pe care i-o trimisese mama sa din Florida. Era prima carte din seria Montauk şi avea numele meu trecut la referinţe! În scurt timp, am devenit o celebritate în rândul deţinuţilor. Toţi erau convinşi că eram spion. Nu-şi puteau imagina în nici un fel experimentele la care fusesem supus, legate de călătoriile în timp şi de manipularea genetică. Craig mi-a spus că maică-sa era practicantă a radionicii şi că dorea să stea de vorbă cu mine, dar am preferat să nu mă implic. Voi reveni mai târziu la această conexiune. Gardiana care tria scrisorile venite prin poştă era o femeie frumoasă, căreia îi voi spune Jane. Era un fost puşcaş marin şi avea un corp care ar fi putut ucide mai rapid decât o grenadă. Ne-am împrietenit, aşa că a început să-mi dea poşta în particular. Se furişa adesea în sala de gimnastică atunci când făceam exerciţii şi făcea comentarii la adresa corpului meu. Era cea mai drăgălaşă creatură pe care am văzuto vreodată. Îmi plăcea să-mi petrec timpul alături de ea, dar am fi putut avea amândoi necazuri serioase dacă s-ar fi aflat. De dragul meu, Jane a permis anumitor articole de contrabandă să intre în tabără şi mi-a permis să expediez anumite lucruri prin poştă fără permisiunea superiorilor mei. În final, mi-a mărturisit că singurele scrisori pe care trebuia să le citească erau ale mele. A adăugat că mă găsea fascinant, iar scrisorile primite de la diferiţi oameni i se păreau absolut exotice. La un moment dat, am lucrat cu un actor pe nume Dack Rambo, binecunoscut din serialul de televiziune Dallas. Dack contractase SIDA, şi un prieten californian al de-programatoarei mele m-a rugat să lucrez cu el. În scurt timp, Dack mi-a devenit nu doar client, ci şi prieten. Era ţinut sub papuc de maică-sa şi de sora

77

lui, care îi făceau din viaţă un calvar. Din păcate, deşi boala i-a intrat o vreme în remisiune, a murit, lucru care m-a întristat teribil. Când medicii săi din Los Angeles au insistat să facă radiaţii şi chimioterapie contra sindromului Karposi, l-am avertizat să nu accepte acest lucru. Din nefericire, nu m-a ascultat. Aceste tratamente i-au slăbit într-o asemenea măsură inima încât, la un moment dat, aceasta s-a oprit. Continui să am contacte cu Dack în hiperspaţiu, şi din când în când îmi dă diferite sfaturi. I-am promis că îi voi împlini visul de a deschide cândva un centru de vindecare pentru pacienţii care suferă de boli terminale. Sper să îmi pot onora în viitor această promisiune. Şeful soţiei mele era prieten cu un congresman din Long Island. Michele a vorbit cu acesta şi l-a rugat să aranjeze transferul meu într-o bază militară din Philadelphia. Folosind instrucţiunile ei, i-am scris congresmanului o scrisoare în care i-am spus ce doresc de la el, menţionând că avem o alimentaţie neadecvată, un serviciu de asistenţă medicală complet ineficient, şi că guvernul cheltuieşte banii aiurea pentru tot felul de proiecte minore, în detrimentul deţinuţilor. Imaginaţi-vă surpriza mea când congresmanul i-a transmis scrisoarea supraveghetorului meu! De atunci, am început să fiu monitorizat foarte atent, ca să nu mai vorbesc de mustrările pe care leam primit din partea administratorului închisorii. Acesta mi-a spus că l-am făcut de râs în faţa Congresului. De teama consecinţelor, am informat-o rapid pe Michele de situaţia creată. Congresmanul l-a sunat imediat pe supraveghetor, care l-a asigurat că mă aflu într-o deplină siguranţă. În decurs de câteva săptămâni, am fost transferat la baza militară din Philadelphia. Aceasta era situată chiar în vecinătatea portului în care fusese ancorat cândva USS Eldridge! Într-un fel, cercul s-a închis. Perioada pe care am petrecut-o în Philadelphia a fost scurtă, de numai patru luni şi jumătate. În acest interval, am aflat că guvernul deţine stocuri uriaşe de materiale ascunse prin toată ţara, pentru a fi folosite în caz de urgenţă naţională sau globală. Mi s-a spus de asemenea că sub şantierul naval şi sub baza militară se afla un imens complex de tuneluri şi drumuri, cu o lungime de mai mulţi kilometri. M-am întrebat dacă nu cumva acestea făceau legătura cu tunelurile subterane folosite pentru trenuri de mare viteză, precum cele pe care le văzusem şi le folosisem la Montauk. Aceste vehicule sunt atât de rapide încât sfidează pur şi simplu timpul şi spaţiul. Ele intră într-un hiperspaţiu subteran, care le permite să călătorească între California de Sud şi Maine în mai puţin de o oră! Aceste tuneluri şi tuburi acoperă practic întreaga planetă. Au fost descoperite la începutul acestui secol, dar nimeni nu ştie cine le-a construit. Extratereştrii le folosesc pentru a călători între bazele lor subterane. Reprezintă puncte secrete de intrare în Statele Unite, şi guvernul deţine o hartă cu toate aceste locaţii. Una din aceste rute are ca punct de destinaţie Montauk Point. Am continuat să îmi petrec săptămânal câteva ore la telefon, vorbind cu deprogramatoarea mea. De pildă, am lucrat împreună cu Richard Hoagland şi cu NASA asupra unei imagini misterioase emise de cometa numită „Şirag de Perle”, care se apropia de Jupiter. Mi s-a spus că imaginea semănă cu cea a Cavalerului de Spade din cărţile de joc. Imaginaţi-vă surpriza mea când am auzit acest lucru, căci aceasta era imaginea pe care a văzut-o bunica mea când era doar o fetiţă în munţii Austriei! Aşa cum am povestit în primul capitol, când bunica le-a spus verilor ei să privească pe cer, aceştia au căzut ca seceraţi şi au murit. Hoagland era extrem de interesat de această poveste, inclusiv de capacitatea mea de a înţelege vechile hieroglife şi caractere ebraice. Se pare că aceste semne erau de asemenea transmise către pământ de pe respectiva cometă, dar nimeni nu înţelegea care este mesajul lor. Peste toate, literele erau intercalate cu anumite simboluri venite din hiperspaţiu. Combinaţiile de numere şi de arhetipuri erau considerate indescifrabile de NASA şi de alte agenţii care le studiau.

78

Îmi sunam în fiecare zi de-programatoarea şi îi comunicam semnificaţia ultimului set de transmisiuni. În cea mai mare parte, era vorba de instrucţiuni pentru upgradarea ADN-ului uman şi a tiparelor mentale actuale. Pe lângă acestea, mai erau şi o serie de avertismente legate de extratereştri şi de anumite catastrofe care se vor petrece pe pământ. Am înţeles că aceste mesaje proveneau de la o civilizaţie ET avansată, similară Consiliului Ohalu cu care comunicam eu. Potrivit mesajelor, cometa „Şirag de Perle” era un eveniment creat de anumite fiinţe cu scopul de a transforma planeta Jupiter într-un soare, care ar fi trebuit apoi să topească gheaţa de pe lunile lui Jupiter şi ale lui Saturn. În acest fel, s-ar fi creat mai multe planete mici, asemănătoare pământului, care ar fi putut fi colonizate. Mi s-a dat chiar o listă cu populaţia care ar putea locui pe fiecare asemenea lună, odată dezgheţată. Perioada de încarcerare s-a scurs astfel în totalitate, nemairămânându-mi de ispăşit decât cele şase luni pe care trebuia să le petrec „într-o frumoasă casă de corecţie din Bedford-Stuyvesant, cartierul Brooklyn, New York”. Ca de obicei, am fost trimis la noul loc de detenţie fără să fiu însoţit. Mergând pe străzile New Yorkului, am avut mare grijă să nu mă las atras în vreo confruntare între găştile de cartier. Casa de corecţie era situată chiar lângă o clădire din care se auzeau continuu focuri de armă. Ni s-a spus să nu ne apropiem de ferestre în timpul nopţii. Regimul de detenţie era într-adevăr mult mai uşor aici. Ziua mă puteam chiar plimba pe afară, dar noaptea eram obligat să dorm în clădirea casei de corecţie. În timpul unui control de rutină dintr-o noapte, un gardian m-a băgat într-o toaletă, sub pretextul unei probe de urină necesară pentru a depista eventualele droguri pe care le-aş fi consumat. După ce a închis uşa cu cheia, mi-a arătat nişte fotografii ale Zonei 51, luate dintr-un satelit sovietic, şi mi-a cerut să identific clădirile şi căile de acces. A continuat să vină şi după aceea în camera mea, de câteva ori pe săptămână, pentru a discuta despre OZN-uri şi despre planurile guvernului. Odată, a intrat într-o stare necontrolată de emoţie, şi chiar a plâns. Mi-a spus că subiectul îl sperie şi că era fericit că poate discuta cu cineva despre el. După ce am părăsit instituţia şi m-am întors acasă, m-a sunat şi m-a întrebat dacă poate aduce la mine acasă un grup de oameni ca să discutăm despre OZN-uri, dar nu a venit niciodată. La scurt timp după aceea, de-programatoarea mi l-a prezentat pe autorul cărţii Omul care ştia prea multe. Acesta a rămas un week-end întreg acasă la mine şi mi-a luat un interviu pentru un spectacol special care urma să fie difuzat pe HBO. Mia cerut chiar notiţele personale, pe care mi le-a ţinut timp de câteva luni. Până la urmă, spectacolul nu s-a mai ţinut, iar relaţia mea cu de-programatoarea s-a deteriorat. Începuse să îşi asume informaţiile pe care i le transmiteam, spunându-le altor persoane că le introdusese personal în mintea mea, pe vremea când mi-a făcut o vizită la închisoare. În curând, mi-am dat seama cât de mult mă manipulase. Se pare că a încercat chiar să se bage în căsnicia mea. De aceea, am început să o sun mult mai rar. La rândul ei, nu m-a mai sunat decât atunci când dorea să obţină anumite informaţii referitoare la mesajele pe care le primeam sau pentru a-i critica pe Preston şi pe Duncan. Dincolo de aceste amănunte, mă bucuram că sunt din nou acasă, alături de copiii mei, şi am încercat să fac tot ce puteam pentru a-mi pune căsnicia pe roate. Nu am reuşit. Capitolul douăzeci şi patru Viaţa merge mai departe Când m-am întors acasă, am constatat că nu prea erau multe slujbe disponibile în Long Island. În cele din urmă, am acceptat o slujbă prost plătită de instructor într-o instituţie de tratament a persoanelor retardate mental şi a adulţilor cu handicapuri psihice. Aveam imediat acces la informaţiile din ADN-ul şi din tiparele lor mentale, şi îmi dădeam seama că marea majoritate au fost diagnosticaţi şi trataţi

79

greşit încă din copilărie. Acest lucru mi-a creat o stare îngrozitoare de stres, căci nu mi se permitea să fac comentarii cu privire la pacienţi sau la tratamentul care li se acorda. Mi-ar fi plăcut să îi pot trata cu ajutorul culorilor, sau să le modific tiparele mentale, îmbunătăţindu-le astfel starea de sănătate. Lucrul în această instituţie era mai rău decât detenţia într-o închisoare. Oamenii trebuiau să raporteze tot ce vedeau. Supraveghetorii nu erau cu mult mai vârstnici decât copiii mei şi nu aveau nici un fel de experienţă în lumea reală. Scriau de multe ori rapoarte defavorabile despre angajaţii lor, nu pentru că aceştia le-ar fi dat motive, ci pur şi simplu din răutate. Trebuia să fii extrem de atent cum te comportai şi ce spuneai în faţa unui pacient, căci orice putea fi interpretat greşit şi considerat un abuz. Această experienţă mi-a amintit de zilele petrecute la Montauk, când copiii de vârste mici erau învăţaţi cum să lucreze cu mediumul principal, Duncan. Nici acolo nu exista nimeni care să îi supravegheze pe torţionari, împiedicându-i să comită toate acele atrocităţi. Poate că o putere superioară m-a plasat în acest loc, cu scopul de a învăţa o lecţie despre umilinţă şi iertare. Pacienţii instituţiei în care lucram erau oameni neajutoraţi, care depindeau întru totul de cei din jur, chiar şi pentru cele mai mici nevoi. Au existat anumite momente în viaţa mea când m-am simţit şi eu la fel. Am înţeles cu această ocazie că aşa trebuie să ne privească îngerii şi extratereştrii avansaţi (ET): ca pe nişte retardaţi şi handicapaţi psihici. Oamenii speră tot timpul că puterile superioare îi vor ajuta să avanseze şi îi vor trata cu compasiune. Pornind de la această imagine, mi-am propus ca ţel să procedez la fel cu pacienţii din clasa mea. Am iniţiat chiar un curs avansat pentru pacienţii vârstnici sau bolnavi. Din fericire, nici unul dintre cursanţii mei nu era violent, dar pe holurile instituţiei erau mulţi pacienţi periculoşi. Chiar dacă personalul era instruit cum să se comporte în cazul unor izbucniri violente, mulţi din cei aflaţi în preajma bolnavilor în criză aveau de suferit. Am rămas uimit să constat ce sume uriaşe de bani risipeşte aiurea statul pentru a-i îngriji pe aceşti oameni. Bănuiesc că scopul oficialităţilor era să evite cu orice preţ o nouă situaţie de genul celei petrecute la Willowbrook. Dacă vă mai aduceţi aminte, Willowbrook a fost o instituţie pentru bolnavi mintali din Long Island. Faptele petrecute aici au fost expuse public de Geraldo Rivera, la începutul anilor 70. Acesta s-a infiltrat în interior ca un angajat oarecare şi a filmat cu o cameră ascunsă toate abuzurile făcute de angajaţii instituţiei asupra unor copii şi adulţi handicapaţi. Geraldo a devenit astfel faimos şi s-a îmbogăţit. Perpetuând şi tolerând asemenea abuzuri, statul a creat un mediu terapeutic complet neadecvat, în care lucrează oameni necalificaţi, care nu fac decât să risipească aiurea banii adunaţi de la contribuabili. Sub faţada oricărei instituţii de îngrijire a bolnavilor cu handicapuri psiho-mentale se ascunde de regulă o afacere cât se poate de rentabilă, condusă de indivizi preocupaţi de cu totul altceva decât de sănătatea pacienţilor lor. Patronii acestor afaceri câştigă sume uriaşe de bani, în timp ce îşi plătesc angajaţii cu sume la limita supravieţuirii. În tot acest timp, viaţa mea personală a continuat să se destrame. Soţia mea refuza să facă vreun efort cât de mic pentru a face căsnicia noastră să meargă. A devenit din ce în ce mai ostilă faţă de mine. De pildă, deşi gătea şi spăla pentru ea şi pentru copii, refuza să facă acelaşi lucru şi pentru mine. Trebuia să-mi fac curat şi sămi gătesc singur. Privind retrospectiv lucrurile, îmi dau acum seama că Michele s-a bucurat de absenţa mea de acasă în timpul anilor de detenţie şi că a devenit foarte independentă în această perioadă de timp. Singurul lucru de care nu şi-a dat seama era că acest independenţă era susţinută de şeful ei, un avocat bogat, care îi dădea bani în plus pentru ea şi pentru copii. De pildă, i-a dat bani pentru o maşină nouă şi chiar ne-a cumpărat casa, sub pretextul că o salvează pe Michele de riscul de a fi declarată în incapacitate de plată (ceea ce ar fi condus oricum la vânzarea casei). Îşi dădeau

80

diferite întâlniri şi participau la tot felul de mese private. Pretindea că îmi ajută familia, dar nu încerca decât să mă dea afară din casa mea şi să câştige afecţiunea copiilor mei cumpărându-le daruri. Soţia lui era genul lui Joan Rivers sau Barbra Streisand: refuza să vadă realitatea în faţă. Incapabilă să renunţe la statutul ei social şi la stilul de viaţă pe care îl avea, îi permitea bărbatului ei să facă ce vrea. Când am încercat să vorbesc cu ea, m-a acuzat că sunt instabil psihic şi chiar nebun, folosinduse de experienţele pe care le-am trăit la Montauk. La fel ca în cazul tuturor oamenilor, sunt convins că şi aceştia doi vor fi nevoiţi mai devreme sau mai târziu să facă faţă unor lecţii dificile, care îi vor sili să se privească aşa cum sunt în realitate. În tot acest timp, m-am mutat într-un fost garaj, situat în partea laterală a casei şi transformat într-o locuinţă. Am refuzat să părăsesc definitiv casa până la definitivarea actelor de divorţ. În acest fel, soţia mea nu mă putea acuza că aş fi părăsit-o. Am fost întotdeauna fascinat de aparatele cu ajutorul cărora am fost programat, iar mai târziu de-programat de către Preston. De aceea, m-am folosit de faptul că am rămas singur pentru a studia amănunţit radionica, şi în curând am devenit chiar profesor şi consultant de radionică. Instructoare mi-a fost mama amicului meu din închisoare, Craig, o doamnă foarte prietenoasă din Florida. Caroline m-a instruit la telefon, dar mi-a trimis şi numeroase benzi video şi audio. Împreună, am creat tipare vibratorii pe frecvenţa delfinilor, asociată cu frecvenţa vechilor arhetipuri ebraice, urmărind să vindecăm astfel structurile mentale cu ajutorul aparaturii radionice. La ora actuală, sunt singurele tipare vibratorii de acest tip din lume. Pentru cei care nu ştiu ce sunt tiparele radionice, acestea reprezintă desene schematice folosite ca bază pentru crearea unui concept nou. În radionică, sunt folosite ca sursă pentru o transmisiune vibratorie emisă către o ţintă, cu scopul de a o vindeca sau de a-i schimba tiparele mentale. Am putut continua astfel experimentele terapeutice începute în închisoare. Iam fotografiat pe pacienţii din instituţia la care lucram, după care am folosit fotografiile pentru a face tratament radionic asupra lor (la mine acasă). Rezultatele au fost impresionante. Folosindu-mi aparatele, am reuşit să ţin întreaga clădire sub control, astfel încât nimeni să nu mai fie vreodată rănit. După ce am învăţat să recunosc furtuna electrică ce se declanşează în minţile epilepticilor în timpul crizelor, am creat o serie de tipare radionice pentru a opri crizele de epilepsie. Am inventat chiar un fel de pălărie (sau un fel de cască, dacă doriţi) care poate fi purtată de epileptici şi care înlătură curenţii electrici în exces din creierele lor, prevenind astfel crizele. Văzând structurile aurice bizare care îi înconjoară pe bolnavii mintali, am învăţat cum pot fi schimbate acestea pentru a fi transformate în structuri mai funcţionale. Această tehnică mi-a permis să elimin în numeroase ocazii comportamentele agresive. De fapt, am învăţat această metodă în timpul experimentelor de la Montauk. Unul dintre acestea presupunea schimbarea câmpului auric al unei ţinte de către mediumul care se concentra, pentru a vedea în ce măsură se schimbă tiparele mentale ale victimei. Experimentatorii doreau să stabilească astfel dacă tiparul mental este primul care trebuie să se schimbe pentru modificarea aurei, sau invers. În final, experimentul a demonstrat că schimbarea câmpului auric echivalează cu tratarea unui simptom (nu a cauzei). Adevărata transformare se produce numai dacă este schimbat tiparul mental. Rezultatele au arătat însă că manipularea culorilor şi a simbolurilor din câmpul auric conduce la o schimbare temporară a tiparului mental, suficientă pentru a putea induce ţintei programarea dorită. Schimbările permanente nu se produc însă decât dacă se umblă mai întâi la transformarea tiparelor mentale. Câmpul auric este apoi imediat influenţat. Într-o zi m-a sunat Caroline pentru a-mi povesti de o femeie pe care tocmai o cunoscuse la telefon. Era convinsă că această femeie avea multe în comun cu mine şi

81

că vom fi la fel ca un frate şi o soră. Femeia era căsătorită şi trăia în Oregon, la graniţa cu Idaho. Locuia aşadar la 4500 de kilometri de mine! Ce, Doamne iartă-mă, aş fi avut să-i spun? Nu doream însă să o refuz pe Caroline, care a fost atât de bună cu mine. De aceea, într-o seară am sunat-o pe necunoscută. Din fericire, mi-a răspuns robotul. Am lăsat un mesaj scurt pentru Janet Dian şi m-am rugat ca totul să se termine aici. Am sunat-o apoi pe Caroline şi i-am spus că i-am lăsat un mesaj femeii de care mi-a spus, dar este puţin probabil că îmi va întoarce apelul. Între timp, am cunoscut un model profesionist feminin la unul din cursurile pe care le predam în New Jersey. Când această femeie a intrat în clasă, întreaga încăpere s-a luminat. Deşi Mia şi Jaime au venit tocmai din Massachussets ca să mă vadă, atenţia mea era împărţită între ele şi această femeie. Capitolul douăzeci şi cinci Janet După ce am petrecut câteva zile alături de acest model, mi-am dat seama că nu ar fi o mamă vitregă bună pentru copiii mei. Chiar şi aşa, am continuat să mă întâlnesc cu ea, fascinat de frumuseţea ei. Între timp, doream să menţin contactul cu Mia şi cu Jaime. În sufletul meu se întâmplau foarte multe lucruri, din care nu lipseau frustrarea şi disperarea datorate faptului că îmi pierdeam familia. Într-o noapte, pe când stăteam în pat şi mă gândeam, a sunat telefonul. Am auzit pentru prima oară vocea lui Janet. Era atât de blândă şi de dulce, încât părea o şoaptă. Avea indiscutabil o calitate angelică, fără nici cea mai mică urmă de mânie sau de ostilitate, aşa cum eram obişnuit să reacţioneze femeile. Extrem de sfioasă în timpul primei părţi a conversaţiei noastre, mi-a spus că nu a fost niciodată la New York şi că a fost căsătorită cu acelaşi bărbat timp de 22 de ani. După ce am schimbat informaţiile de rigoare, prin care ne-am spus cine suntem şi cu ce ne ocupăm, am început să discutăm de situaţia în care ne aflăm în prezent. Realitatea nu era deloc încurajatoare: eram fiecare căsătorit cu o altă persoană şi ne despărţeau 4500 de kilometri. În sinea mea, mă gândeam că nu mai am nevoie de o altă prietenă prin telefon. Conversaţia a trecut apoi la subiectul implicării mele în Proiectul Montauk. Mi-a spus că nu a auzit decât vag de acest proiect, dar că va face rost de cărţile în care era prezentat şi se va informa pentru a afla mai multe. În timp ce îi povesteam experienţele de la Montauk, am început să-mi aduc aminte de anumite lucruri legate de Janet, deşi nu am cunoscut-o niciodată conştient în această viaţă. Astfel, mi-am adus aminte că am fost împreună cu ea într-un alt timp şi într-un alt spaţiu, pe o altă planetă, în urmă cu circa un mileniu. Am încercat să alung această imagine din minte, dar nu am reuşit decât să atrag din ce în ce mai multe detalii. Astfel, prin minte mi-a trecut imaginea ei părăsindu-şi soţul, mutându-se pe coasta estică a SUA şi căsătorindu-se cu mine. Am avut chiar şi un copil. Dintr-un motiv sau altul, am simţit nevoia să-i spun toate aceste lucruri la telefon. Timp de câteva secunde, la celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere care a părut să dureze o eternitate. M-am gândit că iar m-a luat gura pe dinainte, stricând din start o prietenie care ar fi putut fi minunată. De necrezut însă, Janet s-a dovedit receptivă la aceste planuri. Am discutat chiar de o eventuală vizită a ei la New York, de îndată ce se întorcea din excursia pe care şi-o programase în Peru. După ce am închis telefonul, mi-am dat seama că am fost deplasat. La urma urmei, era o femeie cu care nu vorbisem niciodată până în seara respectivă, căreia iam spus să îşi părăsească soţul şi viaţa actuală, să renunţe la slujba care o satisfăcea şi să traverseze jumătate din continent pentru a se mărita cu mine şi pentru a-mi face un copil! Cred că am exagerat puţin cu graba. În fond, nu am avut nici măcar ocazia de a ne întâlni!

82

Eram convins că după ce se va gândi mai bine, va stabili că sunt nebun şi nu mă va mai suna niciodată. În mod surprinzător, mi-a scris mai multe scrisori, în care mi-a relatat că îşi aduce şi ea aminte de trecutul nostru comun. Mi-a trimis de asemenea produse vindecătoare pentru a-mi calma nervii şi pentru a-mi purifica trupul. Ori de câte ori mă suna de la biroul ei din Idaho, ştiam dinainte că este ea. La fel, ori de câte ori o sunam eu, îmi răspundea înainte să apuc să scot un sunet: „Bună, Stewart”. Nopţile, zburam prin hiperspaţiu pentru a mă întâlni cu energia sufletului ei. Făceam dragoste cu ea în fiecare noapte în această stare energetică, lucru care a contribuit la crearea unei fuziuni cu totul speciale a tiparelor noastre mentale. Mă gândeam la ea în fiecare secundă. Părinţii şi sora mea îmi spuneau că sunt nebun dacă m-am îndrăgostit de o femeie măritată care locuieşte la 4500 de kilometri de mine. Vă reamintesc că la acea vreme locuiam încă în garajul casei ocupate de soţia şi copiii mei. Nimeni nu părea să mă ia în serios. Ca de atâtea ori până atunci, am început să mă îndoiesc eu însumi de sănătatea mea mintală. La circa o lună după ce am sunat-o pentru prima oară pe Janet, de Ziua Mamei, m-am certat îngrozitor cu nevastă-mea. Aceasta a dus băieţii în maşină, după care s-a întors în casă şi a început să mă lovească în mod repetat cu pumnii în cap. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost un scaun care zbura prin aer, îndreptânduse către capul meu, în timp ce încercam să dau un telefon la poliţie. Când mi-am revenit, după două ore şi jumătate, am constatat că în camera mea se aflau mai mulţi asistenţi medicali, care încercau să mă readucă la viaţă. M-au luat în ambulanţă şi mau dus în camera de urgenţă a spitalului, unde mi-au tratat contuzia şi rănile din zona gâtului. În sfârşit, mi-a devenit absolut evident că nu îmi mai puteam salva căsnicia. Între mine şi Michele totul murise de mult timp, dar pur şi simplu nu dorisem până atunci să iau din nou lucrurile de la capăt cu altcineva. Aceasta era principala teamă care m-a făcut atâta timp să încerc să mă împac cu ea. Adevărul este că nu ar fi trebuit să mă însor cu această femeie de la bun început. La scurt timp după acest incident, divorţul s-a finalizat şi m-am mutat în casa părinţilor mei. Cu o noapte înainte de a pleca definitiv din casa lui Michele, am mai trăit o ultimă experienţă stranie. Pe la miezul nopţii m-am trezit paralizat şi am văzut în camera mea un vârtej de energie neagră. Am leşinat aproape instantaneu. Când mam trezit a doua zi dimineaţă, îmi era atât de rău de la stomac încât aproape că eram incapabil să mă mişc. Din fericire, ca de obicei, bunul meu prieten Peter m-a ajutat şi de această dată. A condus aproape 160 de kilometri cu maşina ca să ajungă la mine, m-a ajutat să-mi strâng lucrurile şi a dus totul acasă la părinţii mei. Nu m-aş fi descurcat niciodată fără ajutorul lui. În prima noapte petrecută în dormitorul din casa părinţilor mei, m-am simţit mai singur şi mai trist ca oricând până atunci. Nu-i mai aveam alături pe copii. Tot timpul cât am stat la închisoare am rezistat la gândul că voi ieşi şi îmi voi relua viaţa alături de familia mea. Acum ştiam că nu mai există nici o speranţă în acest sens. Îmi simţeam inima grea. Eram neajutorat şi rătăcit. Am plâns toată noaptea. Mi-aş fi dorit să pot vorbi cu Janet, dar aceasta era în Peru, şi oricum, avea propriile ei probleme cu soţul ei. După ce i-a povestit de mine şi de intenţia ei de a-l părăsi, acesta a implorat-o să nu plece. Apoi, i-a chemat pe toţi membrii familiei şi pe prietenii lor şi le-a spus că Janet este instabilă psihic şi că ar trebui internată într-un azil. A uitat să le spună însă de câte ori a bătut-o, punându-i în pericol chiar viaţa. Janet se temea că soţul ei nu o va lăsa să plece. Deşi s-a mutat în casa de oaspeţi, şi-a luat toate armele la el. Mama lui Janet a venit din Misouri, încercând să calmeze situaţia şi să îşi protejeze fiica. Până la urmă, Janet a părăsit Oregonul doar cu câteva lucruri pe care şi le-a putut împacheta rapid. Urma ca mama ei să i le trimită şi pe celelalte. Janet i-a spus soţului ei că se va întoarce din călătoria în Peru şi va încerca să rezolve lucrurile. Ştia că altfel ar fi împiedicat-o să plece. Adevărata ei intenţie era însă să vină din Peru direct în Misouri, la mama ei, iar apoi să se mute

83

permanent la New York, pentru a locui cu mine. Era un mare act de curaj şi de credinţă, dar era mânată înainte de viziunile ei despre viitor şi de amintirea celor 22 de ani de abuzuri fizice şi emoţionale, de care dorea să uite. Cât timp am corespondat prin scrisori, ne-am dat seama că avem amândoi aceleaşi amintiri dintr-un trecut îndepărtat, în care locuiam pe o planetă diferită. La acea vreme, eu eram diplomat şi om de ştiinţă, iar Janet era profesoară. Deşi eram humanoizi, nu aveam înfăţişări 100% umane. Alcătuiam un cuplu, dar nu eram căsătoriţi, căci pe acea planetă nu exista acest ritual. Lumea în care trăiam era întunecată şi cenuşie. Temperatura era în permanenţă scăzută, din cauza norilor care acopereau tot timpul cerul. Mai târziu, am aflat că acest lucru se datora unui atac masiv al unor extratereştri agresivi şi malefici. Între două bătălii cu aceştia, am decis să părăsesc planeta şi să caut ajutor şi provizii, absolut necesare pentru a susţine războiul. Intenţia mea era să mă întorc înainte de următorul atac şi să le fac o ofertă invadatorilor printr-o terţă parte neutră. Janet s-a opus acestei călătorii, temându-se că nava mea va fi atacată în spaţiu. De aceea, a refuzat să mă însoţească. Ne-am spus la revedere pe platforma de lansare a navelor cosmice. Afară era întuneric şi frig. După ce i-am atins mâna, am intrat în navă, împreună cu alţi oameni. Până aici, amintirile noastre sunt comune. Din acest punct, ele se despart. Janet îşi aminteşte că a privit lansarea navei, care a explodat în aer, omorându-i pe toţi cei de la bord. Eu îmi amintesc doar o lumină galbenportocalie care a învăluit întreaga navă, după care s-a făcut beznă. Cred că acest incident a stat la baza despărţirii noastre fizice în acest univers. A trebuit să treacă un mileniu ca să ne putem reîntâlni din nou, timp în care am învăţat amândoi foarte multe lecţii, care ne-au permis să ne regăsim din nou în final. Aşa îmi explic inclusiv teama de nu fi abandonată de care suferă Janet, dar şi teroarea mea în faţa gândului că o aeronavă ar putea exploda. În plus, amândoi ne temem că nu fim părăsiţi de celălalt, oricare ar fi motivul. În ziua în care trebuia să sosească Janet, m-am dus ca de obicei la lucru, dar eram nervos şi nu mă puteam concentra decât cu mare dificultate. Am decis încă de la telefon că dacă prima impresie nu va fi una favorabilă, nu ne vom considera ataşaţi unul de celălalt şi ne vom vedea fiecare de drum. În ceea ce mă priveşte, mă simţeam condus de o forţă pe care nu o puteam controla. Cu câteva zile în urmă, mi-am găsit singurul card de credit pe care îl mai aveam. Am folosit întregul credit la care aveam dreptul pentru a cumpăra un inel de logodnă. De asemenea, am făcut rezervări la un hotel local, pentru a putea petrece ceva timp împreună înainte de a le-o prezenta pe Janet părinţilor mei. După ce am ieşit de la slujbă, am cumpărat un buchet de flori, m-am dus acasă şi mi-am împachetat câteva lucruri, după care m-am îndreptat emoţionat către aeroport. Când am ajuns acolo, avionul era pe punctul de a ateriza. Ca de obicei în stări emoţionale intense, am început să transpir abundent, iar mâinile au început sămi tremure. În timp ce mă îndreptam către poarta de intrare cu florile în mână, câteva stewardese au făcut comentarii în legătură cu ele. Mi se părea că toată lumea se uită la mine. Gâtul mi s-a uscat instantaneu, iar pantofii mi se păreau ca de plumb. Mam sprijinit de un zid, tremurând transpirat şi deshidratat. M-am gândit o clipă să plec. Dacă era urâtă? Sau nebună? Avionul s-a oprit şi uşa s-a deschis. Dacă plecam acum, nu m-ar fi putut găsi niciodată. Inima îmi bătea atât de tare încât eram sigur că trăiesc un atac de cord. Pasagerii au început să coboare. Toţi mi se păreau ciudaţi. Poate că una dintre femei era ea şi eu nu-mi dădeam seama. Dacă trecuse pe lângă mine, găsindu-mă neatrăgător, sau bizar? Aş fi fost distrus. În sfârşit, a apărut o femeie roşcată, subţire

84

şi palidă, care ducea nişte bagaje grele. Îi ştiam faţa de pe coperta cărţilor pe care mi le trimisese6. Era foarte drăgălaşă şi purta o rochiţă albă; părea un înger. Înainte să-mi dau seama ce fac, picioarele mele s-au pus în mişcare. M-am îndreptat spre ea şi i-am înmânat florile. În timp ce mi le lua din mână, mi-am dat seama că le strânsesem atât de tare încât muşchii îmi amorţiseră de tot. Când am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o, s-a topit pur şi simplu în braţele mele. S-a aşezat apoi pe un bagaj, ca să-şi revină din emoţie. Cât despre mine, eram incapabil să rostesc vreun cuvânt şi mă simţeam absolut stupid. Orice aş fi spus, mi se părea nelalocul lui. Janet era mai înaltă decât arăta în poze şi era foarte delicată. După ce i-am luat şi restul de bagaje şi am ajuns la maşină, mă simţeam mult mai în largul meu. Mi se părea că o cunosc de o viaţă. Aceeaşi senzaţie o avea şi ea. Desigur, pe un nivel subconştient, contactul mental şi spiritual dintre noi a fost permanent, de la ultima noastră întâlnire, petrecută acum un mileniu, şi până astăzi. Am petrecut împreună un week-end minunat la hotel. În final, le-am prezentat-o părinţilor mei, care au plăcut-o instantaneu. Chiar şi copiii mei au simpatizat-o spontan. Pe de altă parte, mama mi-a spus că nu înţelege cum putem fi atât de apropiaţi de vreme ce nu ne-am întâlnit niciodată în persoană. A continuat spunându-mi că din respect pentru copiii mei, Janet nu putea locui acasă la noi la un interval de timp atât de scurt după despărţirea mea. Divorţul nu era încă finalizat. Deşi eram amândoi dezamăgiţi, am decis să lăsăm timpul să lucreze, până când circumstanţele ne vor fi mai favorabile. Janet urma să se întoarcă în Misouri, la mama ei, până când vom putea locui permanent împreună. După ce ne-am întors la hotel, i-am povestit de experienţele mele de la Montauk. Janet s-a folosit de capacităţile ei pentru a-mi înlătura un obiect eteric implantat în regiunea plexului solar. Instantaneu, am simţit că spiritul meu se înalţă pe un nivel superior. Nici măcar nu ştiusem de existenţa acelui obiect. Janet mi-a explicat că obiectul mi-a fost implantat de de-programatoarea din Massachussets. Prin înlăturarea lui, acea femeie avea să-şi piardă puterea asupra mea. Într-adevăr, de atunci nu m-a mai sunat niciodată! A început în schimb o campanie negativă împotriva mea, spunând tuturor că îi foloseam materialele în nume personal şi că îi distorsionam învăţătura. Mă întreb în acest caz de ce mi-a cerut tot timpul sfatul şi ajutorul, până în ziua în care în viaţa mea a apărut Janet? Bănuiesc că şi-a dat seama că Janet mă va ajuta să văd cu claritate adevărul, pentru prima dată în viaţa mea, şi că nu mă va mai putea controla ca până atunci. Oricare ar fi motivul, cert este că a dispărut complet din viaţa mea. În ziua în care Janet a plecat înapoi în Misouri, am plâns ca un copil. Incapabil să mă dau jos din pat, mă simţeam distrus, căci nu ştiam când o voi putea revedea. Am petrecut următoarele două săptămâni vorbind cu ea la telefon şi scriindu-i scrisori de dragoste. Mama ei nu era mulţumită de relaţia noastră, dar încerca să se adapteze la situaţie. Într-o dimineaţă devreme, Janet m-a sunat şi mi-a spus că şi-a făcut un test de sarcină, care i-a indicat faptul că urma să fim părinţi. Maică-sa pur şi simplu a explodat, nefiind de acord cu calea aleasă de fiica ei. I-a spus că trebuie să se întoarcă la New York, indiferent ce spun ceilalţi. Dintre toate locurile din lume, părinţii mei s-au decis să-şi petreacă vacanţa tocmai la Montauk Point. Când s-au întors acasă, a trebuit să le spun că a doua zi soseşte Janet. Nervos, am solicitat o şedinţă de familie în sufragerie imediat ce au intrat pe uşă. Ai mei erau obosiţi şi flămânzi. Soră-mea avea un rânjet satisfăcut pe faţă. O rugasem să le spună ea de sosirea lui Janet, dar m-a refuzat şi mi-a spus că nu este treaba ei. 6

Janet Dian este autoarea celor trei cărţi din seria “În căutarea de sine”, care reprezintă un ghid pentru descoperirea Sinelui Suprem.

85

Am început prin a le mulţumi pentru ospitalitate şi pentru faptul că m-au acceptat la ei în casă după divorţul meu. După o respiraţie profundă, le-am spus că mama lui Janet nu mai era de acord cu prezenţa ei în casa sa, aşa că aceasta urma să sosească a doua zi. Nu avea unde altundeva să se ducă, aşa că va veni la mine. Nu-şi va aduce decât o valijoară. Restul lucrurilor îi vor fi trimise de maică-sa. Janet spera ca divorţul ei să se finalizeze în două-trei luni. În scurt timp, speram să ne putem muta într-o casă a noastră. Aşadar, vizita ei în casa părinţilor mei urma să fie doar temporară. Mama şi tata mi-au ascultat discursul fără să scoată un cuvânt. Când am terminat, mama m-a întrebat calmă: „O, să înţeleg că Janet este gravidă?” Am simţit că gura mi se deschide de la sine. Nu-mi venea să cred. Am întrebat-o de unde ştie acest lucru. Mi-a răspuns că soră-mea i-a spus încă de acum o săptămână! De unde putea şti soră-mea aşa ceva, când eu însumi nu primisem vestea decât cu o zi în urmă? Am aflat cu această ocazie că soră-mea primea mesaje telepatice de la rudele noastre decedate. Este vestită pentru rapiditatea cu care punea în mişcare orice tablă Quija, obţinând informaţii care se verificau de fiecare dată. Am scos un oftat de uşurare. Ca de obicei, părinţii mei au fost politicoşi şi amabili. Mi-au spus că Janet poate sta oricât de mult doreşte, cu condiţia ca atunci când copiii mei vin în vizită, să dormim în camere separate, pentru a nu se simţi ofensaţi sau confuzi în această perioadă dificilă de după divorţ. Deşi la vremea respectivă nu prea am fost de acord cu cererea mamei, între timp am înţeles-o. Chiar şi simplul fapt că au acceptat acest aranjament a fost un gest de nobleţe din partea părinţilor mei. Am sunat-o imediat pe Janet şi i-am spus că totul este în regulă. Îmi era atât de dor de ea încât mă durea inima. Week-end-ul pe care l-am petrecut împreună a fost atât de perfect încât nu îl voi uita niciodată. Nu trăisem niciodată până atunci o dragoste atât de intensă şi de necondiţionată. O parte din mine refuza chiar să creadă că totul este real. Janet era de o bunătate rară şi nu rostea niciodată cuvinte grele. Nu am văzut-o niciodată furioasă sau supărată. Avea întotdeauna o stare de calm pe care le-o transmitea şi celor din jur. Din cauza experienţelor mele trecute, am aşteptat multă vreme să se întâmple ceva rău, dar nu s-a întâmplat niciodată nimic. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că putea exista pe lume o fiinţă care să mă iubească atât de mult şi din toată inima. După atâţia ani de abuzuri, manipulări, jocuri ale minţii şi restricţii de toate felurile, mă simţeam de parcă m-aş fi trezit dintr-o lungă stare de comă! Capitolul douăzeci şi şase Paradisul regăsit Cele două luni pe care urma să le mai petrecem în casa părinţilor mei s-au transformat într-un an. Fostul soţ al lui Janet era un om dificil şi a refuzat să-i acorde divorţul pe care îl merita din plin, după tot ce îi făcuse. În cele din urmă, Janet a preferat să accepte nişte condiţii financiare absolut dezavantajoase, numai ca să încheie odată acest capitol din viaţa ei. Nici sarcina nu a fost uşoară. La şase luni, Janet a intrat în durerile unei naşteri premature. După atâtea vizite la spital, a fost nevoită să stea zece săptămâni la pat, pentru a se odihni. Din fericire, mama şi soră-mea au tratat-o regeşte. Am fost întotdeauna binecuvântat cu o familie minunată, care m-a sprijinit ori de câte ori am avut nevoie, chiar şi atunci când părinţii mei considerau că sunt nebun sau pripit. La început, Janet ar fi vrut să nască asistată de o moaşă holistică, fiind complet împotriva medicamentelor. Din păcate, naşterea prematură s-a dovedit extrem de dureroasă. În final, i-a fost chiar recunoscătoare ginecologului ei, care

86

folosea metode tradiţionale şi i-a furnizat o cantitate impresionantă de medicamente pentru a o ajuta să suporte naşterea şi perioada post-natală. Canalul lui Janet refuza să se dilate, iar monitorul fetal începea să indice probleme. Când Zachary s-a născut în sfârşit, la ora 6:05 dimineaţa (cântărind, incredibil, 3,4 kilograme), în urma unei operaţii de cezariană, medicii au constatat că avea cordonul ombilical înfăşurat de două ori în jurul gâtului. Fără cezariană, Zachary ar fi fost strangulat. Doctoriţa, o femeie excepţională, a fost foarte atentă şi răbdătoare cu Janet. La câteva ore de la naştere, Zachary putea fi deja alăptat şi îşi ţinea capul drept. Era cam devreme pentru aşa ceva, dar s-a dovedit rapid că era un suflet bătrân, care nu avea intenţia să rămână prea multă vreme copil. A acţionat la fel ca un adult încă de la bun început. La vârsta de trei luni bea apă din pahar (nu cu biberonul), la şapte luni şi jumătate a început să meargă, iar la opt luni a scos primul cuvânt. Pentru Janet, Zachary reprezintă un dar nesperat. Este o mamă înnăscută. Chiar şi după multe nopţi nedormite, nu îşi pierde niciodată răbdarea cu micuţul. Îi admir enorm tenacitatea, calmul, energia şi devoţiunea. Ar putea fi un model pentru orice mamă din lume. Încă tot nu înţeleg cum de mă iubeşte şi pe mine atât de mult. La ora actuală, avem în sfârşit propria locuinţă, ceea ce îmi permite să vorbesc mult cu ea despre amintirile şi experienţele mele. Este o excelentă ascultătoare, căci nu ia tot ce îi spun ad literam, ci îmi pune o sumedenie de întrebări, iar atunci când este cazul îşi manifestă îndoiala. Janet m-a ajutat astfel să îmi clarific amintirile şi să îmi explic anumite circumstanţe care, în caz contrar, ar fi rămas ascunse într-o ceaţă a confuziei. Fiind „cealaltă jumătate a mea”, Janet simte la fel ca mine şi poate să trezească prin anumite cuvinte-cheie diferite segmente ascunse ale memoriei mele. Oamenii fac o confuzie între cele două expresii: „cealaltă jumătate” şi „suflete surori”. Două suflete surori sunt diviziuni ale aceleiaşi scântei ieşite din acelaşi Spirit (Suprasuflet7). Deşi separate, cele două diviziuni reprezintă aceeaşi entitate. De regulă, două suflete surori nu se încarnează în acelaşi timp, decât în circumstanţe cu totul excepţionale. „Jumătatea cealaltă” se referă exact la ceea ce afirmă această expresie: la energiile polar opuse ale aceleiaşi entităţi. Cele două aspecte se încarnează întotdeauna în acelaşi timp, căci au nevoie de aceleaşi experienţe. Două „jumătăţi” împart aceeaşi minte şi au personalităţi aproape identice. De regulă, ele se căsătoresc. Una reprezintă emisfera cerebrală dreaptă (masculină), iar cealaltă emisfera cerebrală stângă (feminină) ale aceleiaşi personalităţi ieşită dintr-un Suprasuflet. Două suflete surori pot fi comparate cu două mlădiţe ieşite din aceeaşi rădăcină (sămânţă). „Jumătăţile polar opuse” apar atunci când una dintre mlădiţe se împarte în două, crescând din aceeaşi tulpină. Aşa se explică referinţele din Biblie la Copacul Vieţii şi metaforele lui Iisus cu privire la proprietarul viei. Uneori, calmul şi seninătatea lui Janet aproape că mă scot din minţi, căci nu sunt obişnuit cu aşa ceva. Trebuie tot timpul să mă controlez, căci am fost condiţionat să mă aştept tot timpul la ceva rău. Janet m-a învăţat altceva: că merit toate darurile pe care mi le oferă universul şi că Dumnezeu îmi dă întotdeauna tot ce am nevoie pentru a evolua. Nu este o cunoaştere nouă pentru mine, dar am învăţat în sfârşit cum să o transpun în practică. Ea mi-a permis să trăiesc la ora actuală într-o casă nouă, să am o maşină nouă şi să mă bucur plenar de relaţia cu copiii mei. Am inclusiv o slujbă nouă, la care mă duc cu mare plăcere. Cu puţin timp în urmă nu aş fi crezut niciodată că aş mai putea avea o asemenea viaţă. Nu-mi pot compara existenţa de până acum 7

Un suprasuflet este “Tatăl/Mama” copiilor săi. El reprezintă maestrul care tutelează numeroasele sale subdiviziuni (aflate în diferite realităţi). Totalitatea Suprasufletelor alcătuieşte Conştiinţa Christică.

87

decât cu un computer puternic, înzestrat cu toate accesoriile necesare, dar necuplat la sursa de putere. Acum, am descoperit şi sursa de putere. A fost întotdeauna prezentă, dar nu am ştiut s-o localizez. Decizia mea este să îmi petrec restul vieţii ajutându-i pe cei din jur în toate felurile posibile. Mă folosesc de capacităţile mele mentale pentru a face lecturi psihice, care includ întotdeauna sfaturi pentru sănătate şi analiza tiparelor mentale. Îi ajut pe cei care au trăit experienţe traumatice de natură neconvenţională şi care nu ştiu să se ajute singuri. Printre aceştia se numără supervizori care au participat la Proiectul Montauk sau la alte proiecte asemănătoare, oameni cărora li s-a activat prematur energia kundalini, posedaţi, răpiţi, contactaţi, suferinzi de cancer sau de SIDA, deţinuţi, victime ale abuzului de droguri şi bolnavi mintal. Dorinţa mea cea mai mare este să îmi utilizez cunoaşterea dobândită prin experienţe atât de dureroase în folosul întregii umanităţi. Îi invit pe toţi cititorii acestei cărţi să se unească cu mine în efortul de a salva umanitatea de pe această planetă de la autodistrugere. Viaţa m-a învăţat că nimic nu este imposibil. Proiectul Montauk m-a învăţat că mintea are puteri creatoare nelimitate. Vă propun să ne unim cu toţii pentru a construi o lume mai bună, în care să nu mai existe decât armonie şi pace. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi ascultat povestea. Postfaţă De Peter Moon Ceea ce tocmai aţi citit este povestea incredibilă a unui individ cu totul ieşit din comun. Deşi nu suntem în poziţia de a judeca adevărul obiectiv al experienţelor personale ale lui Stewart, putem trage anumite concluzii evidente. Mai întâi de toate, sunt fericit să constat că epoca în care trăim şi climatul moral modern ne permite să nu etichetăm din start aceste experienţe ca fiind elucubraţiile unui nebun. În trecut, aceste informaţii ar fi fost respinse pentru simplul motiv că mentalitatea general acceptată nu ar fi putut admite niciodată implicaţiile lor. O altă concluzie absolut indubitabilă este că Stewart este un individ cu o inteligenţă ieşită din comun, care vorbeşte fluent zece limbi străine. Orice om care îl cunoaşte personal îşi poate da seama nu numai că are un IQ remarcabil, dar şi capacităţile extrasenzoriale pe care le descrie în carte. La fel de evident este faptul că s-au făcut numeroase încercări de a-i manipula viaţa pentru a-i folosi talentele excepţionale în diferite scopuri şi interese. Adevărul relativ al istoriilor prezentate în carte este mai puţin important ca faptul că a supravieţuit acestor încercări. De multe ori, nici chiar el nu înţelege mai mult ca dumneavoastră sau ca mine ce anume i s-a întâmplat cu exactitate şi cum pot fi suprapuse aceste poveşti cu „realitatea obiectivă”. Firul roşu care i-a marcat întreaga viaţă a fost perseverenţa forţei vieţii, care a reuşit în final să ajungă la iubirea de care avea nevoie pentru a se putea elibera din capcanele manipulării. Mai presus de orice, povestea vieţii lui Stewart este o relatare dramatică a evoluţiei sale către principiul suprem al iubirii. Mai devreme sau mai târziu, acesta va fi salvarea fiecăruia dintre noi. Nu există o altă cale. De aceea, cel mai bine ar fi să începem de pe acum să învăţăm acest principiu. Aspectul cel mai remarcabil al lui Stewart este capacitatea sa uluitoare de a intra în contact cu energii şi fenomene considerate în mod curent drept paranormale sau interdimensionale. Deşi aceste fenomene nu sunt întotdeauna uşor de tradus în concepte umane, Stewart reuşeşte să le transpună într-un cadru ştiinţific, organizat. El numeşte acest cadru limbajul hiperspaţiului. Prin acest concept, se referă la acele

88

simboluri şi arhetipuri subconştiente de care depind toate cuvintele, gândurile şi acţiunile noastre. Orice om foloseşte în mod curent şi continuu acest limbaj al hiperspaţiului, dar puţini o fac la nivel conştient. Atât timp cât ne aflăm în starea obişnuită de veghe, noi nu folosim decât fragmente din limbajul primordial al umanităţii, cunoscut şi sub denumiri precum „Limba Babilonului” sau „Vril”. Stewart are capacitatea unică de a recunoaşte acest limbaj şi de a ni-l împărtăşi. Unul din ţelurile pe care şi le-a propus este să ofere umanităţii un manual care să-i ajute pe oameni să înţeleagă aceste simboluri care există în psihicul lor individual, influenţându-le viaţa de zi cu zi. Cine reuşeşte să interacţioneze astfel cu subconştientul său ajunge să îşi elimine obstacolele existenţiale şi să separe lumina de întuneric. Şi, mai important decât toate, aşa-numitele zone gri devin mai puţin neclare. Învăţarea acestui limbaj permite ridicarea nivelului de conştiinţă cu o octavă. Spun acest lucru din experienţa mea personală, căci, lucrând cu Stewart, am devenit unul din adepţii lui. De atunci am experimentat multe schimbări dramatice în viaţa mea personală, şi cred că acesta este doar începutul. În majoritatea cazurilor, Stewart a întrecut toate aşteptările celor care au apelat la el pentru ajutor. De aceea, el scrie la ora actuală o carte, cu scopul nu doar de a-i învăţa pe oameni acest limbaj, dar şi de a-i ajuta să îşi repare sau să îşi reorganizeze propria viaţă. Titlul provizoriu ales pentru această carte este Manual de cultivare a capacităţilor extrasenzoriale. Informaţiile pe care ni le poate împărtăşi sunt atât de vaste încât mi-am propus, alături de Janet Swerdlow, să edităm această carte în acest fel încât să poată fi uşor citită şi înţeleasă de individul mediu. Deşi ne aşteptăm să aibă mai multe volume, prima sarcină pe care ne-am propus-o este să facem o sinteză a imensei cunoaşteri teoretice şi practice a lui Stewart, într-o carte a cărei lectură să permită fiecărui cititor să avanseze rapid către noi orizonturi şi culmi ale conştiinţei. În ultimă instanţă, acest lucru poate fi tradus printr-o mai mare armonie şi prin mai multă fericire în viaţa noastră de zi cu zi. Indiferent dacă aţi fost răpit de extratereştri, dacă aţi fost abuzat de un membru al familiei sau dacă sunteţi pur şi simplu plictisit, există undeva o realitate nouă, palpitantă, care vă aşteaptă. Aşa cum ştiţi, primesc foarte multe scrisori şi solicitări de la oameni care doresc să-i ajut în diferite proiecte. De aceea, sunt nevoit să aleg doar o parte dintre ele, pe care le analizez cu cea mai mare atenţie. Principalul proiect în care doresc să mă implic la ora actuală este următoarea carte a lui Stewart. Lucrul cu el mi-a făcut o plăcere imensă şi de-abia aştept să aflu ce surprize ne va mai rezerva în viitor. Capitolul următor este o scurtă prezentare făcută de Stewart Swerdlow referitoare la limbajul hiperspaţiului. Limbajul hiperspaţiului De Stewart Swerdlow Calea pe care am parcurs-o ca să ajung în locul în care mă aflu la ora actuală a fost lungă şi dificilă. Mi-ar fi plăcut să pot urma o cale mai uşoară, dar se pare că aceasta a fost intenţia sufletului meu: să învăţ lecţii dure şi neconvenţionale. Experienţele pe care le-am trăit m-au făcut să caut răspunsul la două întrebări: mai întâi, ce am de făcut în continuare, pornind de la aceste experienţe? Şi în al doilea rând: la ce foloseşte experimentarea unor dificultăţi atât de mari? La ora actuală am înţeles că ţelul meu este acela de a-i ajuta pe toţi oamenii care trăiesc în această lume, poate chiar şi în alte lumi, împiedicându-i să trăiască la rândul lor asemenea experienţe traumatice sau vindecându-i. Scopul meu este să elimin nevoia de medici, psihiatri şi terapeuţi de toate felurile, învăţându-i pe oameni cum să se vindece singuri prin analizarea propriilor tipare mentale. Dacă veţi învăţa să descoperiţi cauzele şi motivele proceselor dumneavoastră mentale, le veţi putea şterge efectele negative, care atrag după sine experienţe negative.

89

Procesul nu este uşor şi nu poate fi făcut de nimeni altcineva în locul dumneavoastră. Dacă o altă persoană încearcă să vă vindece sau să vă transforme cu forţa, fără să vă înveţe însă să corectaţi tiparele mentale care au stat la baza dezechilibrului de care suferiţi, acesta se va întoarce din nou, uneori în condiţii chiar mai neplăcute, pentru a vă motiva astfel să iniţiaţi adevărata vindecare şi transformare de sine. Orice impuls negativ promovează de fapt o acţiune de corectare. Scopul pe care mi l-am propus în viaţă este acela de a-i motiva pe oameni să se vindece singuri. Intenţionez să scriu chiar o carte în acest scop, care să îi inspire şi să îi ajute să ducă la bun sfârşit acest proces. Voi include în ea informaţii despre valorile numerice şi despre simboluri, despre felul în care pot fi receptate şi traduse datele primite din hiperspaţiu, despre analiza viselor, analiza tiparelor mentale, câmpurile aurice, tehnici de vindecare, modele radionice, călătoriile în timp, lectura ADN-ului, Ierarhia Îngerilor, comunicarea cu cei decedaţi, călătoriile în planul astral şi în hiperspaţiu, precum şi un dicţionar al hiperspaţiului. Toate aceste tehnici de vindecare fizică şi mentală se vor focaliza asupra eliminării tiparelor mentale negative care vă împiedică să vă conectaţi la sinele dumneavoastră real şi să comunicaţi cu el. Mintea lui Dumnezeu nu gândeşte în concepte inferioare precum limbajul scris sau vorbit de oameni. Ea se foloseşte de culori, tonalităţi şi arhetipuri, cu ajutorul cărora creează Triada comunicării şi înţelegerii. Cosmic-interdimensionalinteruniversal – aceasta este triada care stă la baza întregii creaţii. Cei care înţeleg limbajul hiperspaţiului pot comunica cu orice minte, oriunde s-a afla aceasta în timp sau în spaţiu. Limbajul hiperspaţiului transcende cu mult limitele timpului şi spaţiului. Înţelegerea terapiei prin culori, care face parte integrantă din limbajul hiperspaţiului, reprezintă un aspect fundamental al procesului de învăţare şi de control asupra tiparelor noastre mentale. Imaginaţi-vă că aţipiţi în pat sau în fotoliu şi că vă treziţi că zburaţi cu o viteză incredibilă deasupra unui ţinut străin. Cerul are o altă culoare şi pe el luminează mai mulţi sori. Pe măsură ce scena continuă să se deruleze, începeţi să vedeţi simboluri geometrice şi hieroglife ciudate, care strălucesc în diferite culori şi se aranjează în secvenţe ciudate. Informaţiile pulsează în întreaga dumneavoastră fiinţă, creându-vă probabil o stare de confuzie şi de agitaţie. Pentru o clipă, experimentaţi o atotcunoaştere universală. Totul pare să capete sens. Trăiţi o stare de fericire absolută. Subit, vă treziţi cu o senzaţie de lumină, dar uitaţi instantaneu toate informaţiile la care aveaţi acces cu numai o clipă în urmă. Vă simţiţi capul, maxilarele şi ceafa tensionate, ca şi cum aţi fi trecut printr-o situaţie extrem de stresantă. Să fi fost un coşmar? Să vi se fi tras de la hot-dog-ul cu chili pe care l-aţi mâncat la cină? Oare vă pierdeţi minţile? Răspunsul la toate aceste întrebări este: „Nu”. Pur şi simplu, aţi experimentat o călătorie în hiperspaţiu – într-un plan în care nu există timp şi spaţiu şi în care totul se întâmplă simultan. Acest nivel al realităţii scoate întotdeauna la lumină tiparele mentale ale conştiinţei dumneavoastră. Acestea iau forma unor simboluri geometrice colorate şi sunt numite „arhetipuri”. Arhetipurile sunt reprezentări vizuale ale structurii mentale a unui individ. Ori de câte ori acesta gândeşte, ideile, emoţiile şi convingerile sale iau forma unor structuri arhetipale colorate. Starea de fericire şi de omniscienţă se explică prin faptul că accesul la aceste structuri vă permite să „citiţi” şi să descoperiţi cine sunteţi cu adevărat! Revenirea la starea de veghe conduce de regulă la uitarea acestor informaţii, pentru simplul motiv că acestea nu pot fi accesate cu uşurinţă de creier, care nu este antrenat să descifreze decât aspectele fizice ale vieţii pe pământ. La baza realităţii fizice stau nivele energetice care manipulează structurile atomice ale existenţei. Aceste energii sunt controlate de MINTE. altfel spus, orice gând direcţionează energia către crearea respectivei realităţi. Oamenii sunt angrenaţi automat în acest proces creator, atât la nivel individual, cât şi ca familii, grupuri rasiale, naţiuni, şi în ansamblul lor, ca umanitate. În mod evident, cu cât grupul care

90

gândeşte în mod similar este mai mare, cu atât mai puternică şi mai rapidă devine manifestarea gândurilor sale în planul fizic. Acesta este nivelul pe care se joacă destinelor popoarelor şi ale naţiunilor. Arhetipurile şi culorile lor asociate reprezintă simboluri ale tiparelor mentale, fiind forma cea mai pură de limbaj şi comunicare care există. Ele se manifestă pe frecvenţa divină, care este omniprezentă şi comună tuturor fiinţelor create. Prin folosirea limbajului hiperspaţiului, omul poate înţelege şi comunica cu orice creatură, oriunde s-ar afla aceasta. Cu cât conştiinţa coboară mai jos în manifestare, ajungând până în straturile dense ale realităţii fizice, cu atât mai distorsionat devine acest limbaj. Culorile şi arhetipurile sunt traduse de creier în imagini picturale pe care le percepe mintea individului sau subconştientul colectiv (conştiinţa de grup). Pe o frecvenţă încă şi mai joasă, ele se transformă în cuvinte verbale, apoi în cuvinte scrise, şi în sfârşit în gesturi fizice (în cazul societăţilor cele mai primitive). De cele mai multe ori, starea de vis conţine arhetipuri care nu pot fi comunicate de regulă de mintea supraconştientă sau subconştientă celei conştiente, pentru simplul motiv că aceasta din urmă este supusă regulilor societăţii, care resping atenţia acordată formelor neconvenţionale. Oamenii care „văd” simboluri sau care au viziuni sunt consideraţi (în cel mai bun caz) la limita „normalităţii”. De aceea, simbolurile din vise sunt extrem de importante. Păstrarea unui jurnal al viselor reprezintă o tehnică de primite a unor mesaje sau informaţii importante, care pot fi traduse prin învăţarea semnificaţiei acestor simboluri. Unul din principalele motive pentru care doresc să scriu manualul de cultivare a capacităţilor extrasenzoriale este chiar acesta: de a vă ajuta să interpretaţi simbolurile pe care le vedeţi în vise. Arhetipurile tiparelor mentale sunt strâns asociate cu corpul fizic. Energiile emanate de gânduri (şi manifestate prin arhetipuri) sunt cele care creează secvenţele de ADN, care structurează apoi corpul. De aceea, este corect să afirmi că omul este ceea ce gândeşte! Tiparele mentale dau naştere unor „propoziţii” alcătuite din arhetipuri, grupate câte patru. În mod similar, ADN-ul oricărui om este alcătuit din patru proteine. De aceea, cei care înţeleg semnificaţia arhetipurilor şi a secvenţelor lor se pot transforma prin simpla manipulare a acestora, prin intermediul gândurilor lor şi folosind tehnici de vizualizare a culorilor. Există anumite coduri alcătuite din arhetipuri şi culori care pot debloca secvenţele de ADN. Voi vorbi şi despre acestea în cartea pe care intenţionez să o scriu. Procesul trebuie să se desfăşoare sub supravegherea unui maestru, pentru a preveni activarea necontrolată a energiei kundalini, sau deschiderea prematură a principalelor secvenţe de ADN, înainte de a le fi sosit timpul. Fără această supraveghere, omul poate înnebuni, se poate îmbolnăvi de boli terminale, poate ajunge posedat, predispus către sinucidere sau dependent de diferite substanţe chimice. De aceea, antrenamentul necorespunzător este extrem de periculos şi este interzis de legile cosmice. Este ca şi cum i-ai da unui copil cheile unei maşini puternice, spunându-i că poate să o conducă! Aşa ceva pur şi simplu nu se face! În realitatea fizică, vehiculul de care ne folosim este corpul, iar mintea este şoferul. Cheile maşinii nu trebuie date decât unui şofer lucid, matur şi bine antrenat. Orice om care a văzut cercurile făcute în lanurile de grâu a văzut practic arhetipurile de care vorbesc. Majoritatea acestor cercuri sunt extrem de complexe, fiind alcătuite din mai multe arhetipuri sau simboluri universale, care trebuie analizate pentru a fi înţelese. Fiecare cerc reprezintă o frază, iar uneori un paragraf întreg. Voi discuta şi despre semnificaţia lor în cartea mea, şi voi arăta cine sunt cei care le creează. Speranţa mea este ca lucrarea pe care intenţionez să o public să le fie de folos tuturor cititorilor care doresc să se transforme, cultivându-şi discernământul, luciditatea şi cunoaşterea.

91

Stewart Swerdlow Ţine conferinţe, ateliere de lucru şi şedinţe de consiliere. Printre serviciile pe care le asigură se numără: •

Terapia prin culori

•

Analiza tiparelor mentale şi a ADN-ului

•

Analiza viselor

•

Analiza numelui

•

Programe de vindecare alternativă

•

Programe speciale pentru epileptici şi persoane cu handicapuri mentale

•

Programe personalizate de reducere a greutăţii corporale

•

Programe de antrenament pentru corp, suflet şi minte

•

Programe radionice

Persoanele interesate îi pot scrie pe adresa PO Box 1473 Lake Grove, New York 11755-1473 Sau pot suna la numărul de telefon 516-447-6919 E-mail: expansions&aol.com Web site: http://www.dreams-are-us.com Anexă Scopul acestei anexe este de a-i familiariza cu acest subiect pe cei care nu ştiu nimic despre Proiectul Montauk şi despre cărţile anterioare scrise pe această temă, astfel încât să poată înţelege referinţele care se fac la acest proiect în lucrarea de faţă. Cartea Proiectul Montauk: experimente în timp a fost lansată pe piaţă în iunie 1992, ca o prezentare concisă şi sintetică a unuia din cele mai secrete şi mai uluitoare proiecte de cercetare efectuate în întreaga istorie a umanităţii. Proiectul Montauk (după cum este cunoscut în folclorul popular) îşi are originea în anul 1943, când s-au făcut experimente legate de invizibilitatea pe radar la bordul navei USS Eldridge, un distrugător recent construit. Întrucât nava era staţionată în acea vreme la baza navală din Philadelphia, evenimentele legate de ea au devenit generic cunoscute sub numele de „Experimentul Philadelphia”. Scopul acestui experiment a fost acela de a face ca nava să devină nedetectabilă de către radar, dar efectele sale secundare au fost cu totul dramatice şi neaşteptate. Nava a devenit invizibilă nu doar pentru radar, ci şi pentru ochiul uman, fiind dislocată din timpul şi spaţiul cu care suntem familiarizaţi! Deşi realizarea era remarcabilă din punct de vedere tehnologic, pentru oamenii implicaţi în experiment ea a avut efecte catastrofale. Marinarii aflaţi pe navă au fost transportaţi într-o altă dimensiune, din care s-au întors îngroziţi, într-o stare de mare confuzie mentală. Unii dintre ei au murit, iar cei care au supravieţuit au fost lăsaţi la vatră, fiind consideraţi „instabili psihic” sau discreditaţi, şi întreaga afacere a fost îngropată. După război, cercetările au continuat sub conducerea doctorului John von Neumann, cel care coordonase şi aspectele tehnice ale Experimentului Philadelphia.

92

Acestuia i s-a ordonat să descopere de ce vibrează mintea omului şi de ce nu pot fi supuşi oamenii unor fenomene interdimensionale fără a fi afectaţi. A început astfel un proiect masiv de studiere a factorilor psihici umani, realizat la Brookhaven National Laboratories din Long Island, New York şi cunoscut sub numele de Proiectul Phoenix. Laboratoarele Brookhaven au fost înfiinţate imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, fiind primul centru de cercetare a energiei atomice din lume. Înainte de război, zona respectivă a fost folosită ca sediu al celei mai mari organizaţii de nazişti din Statele Unite, cunoscuţi sub numele de Bund. Von Neumann a fost ales pe bună dreptate pentru a conduce noul proiect. El nu a fost doar inventatorul calculatorului modern şi un geniu matematic recunoscut, dar a avut şi acces la uriaşele resurse ale complexului militar industrial care includea incredibila bază de date a naziştilor referitoare la cercetările psihologice desfăşurate de aceştia şi pe care aliaţii au capturat-o după cel de-al Doilea Război Mondial. Folosindu-se de toate aceste resurse, von Neumann a încercat să asocieze tehnologia computerelor cu echipamentul radio din ce în ce mai sofisticat, în încercarea de a lega între ele minţile oamenilor şi maşinile. În cele din urmă, eforturile lui au fost încununate de succes. După ani de experimente empirice, gândurile oamenilor au putut fi înregistrate de receptoare radio ezoterice, pe bază de cristale, fiind stocate apoi în computere sub formă de biţi. Structura gândurilor putea fi afişată apoi pe un ecran de calculator şi tipărită la o imprimantă. Metoda a fost ulterior dezvoltată, până când s-a putut crea o maşină virtuală de citire a minţii. Între timp, tehnologia a evoluat, astfel încât s-a putut crea un aparat de receptare a gândului unui medium şi de redirecţionare a lui astfel încât să afecteze potenţial mintea unei alte persoane. În final, Proiectul Phoenix a permis mai buna înţelegere a manierei în care funcţionează mintea umană, generând un potenţial uriaş de control al minţii. Proiectul s-a concretizat într-un raport către Congres, care a dispus abandonarea sa, inclusiv de teama ca senatorii şi congresmenii să nu fie controlaţi ei înşişi. Interesele private care au contribuit la susţinerea proiectului nu au ascultat însă de decizia Congresului, încercând să convingă armata de ideea că această tehnologie putea fi folosită în timp de război pentru a controla minţile inamicilor. Un grup restrâns, dar cu resurse financiare nelimitate, a luat decizia în secret, se pare în legătură cu responsabilii armatei, de a crea o nouă bază de cercetare la Camp Hero, o bază militară dezafectată care aparţinuse cândva forţelor aeriene, localizată la Montauk Point, în statul New York. Locaţia a fost aleasă deoarece aici exista o uriaşă antenă radar Sage care putea emite pe frecvenţa de aproximativ 400-425 MHz, întâmplător sau nu, exact frecvenţa pe care se putea pătrunde în conştiinţa minţii umane. Reactivarea bazei militare de la Camp Hero a început pe la sfârşitul anilor 60, deşi fără fonduri aparţinând bugetului armatei. Proiectul Montauk a continuat până în anul 1972, incluzând experimente masive de control al minţii efectuate pe oameni, animale şi alte forme de conştiinţă despre care se credea că există. De-a lungul anilor, cercetătorii de la Montauk şi-au perfecţionat tehnicile de control al minţii şi au continuat să sape din ce în ce mai adânc în căutarea limitelor potenţialului uman. Dezvoltându-se capacităţile psihice ale mediumurilor, s-a ajuns la amplificarea gândurilor acestora cu ajutorul unor echipamente tehnice până la punctul susţinerii unor iluzii subiective sau obiective. Printre acestea se număra şi crearea unei materii virtuale. Realizările au depăşit tot ce se cunoştea în materie de „experienţă umană obişnuită”, dar cercetătorii nu s-au oprit aici. Ei şi-au propus să pătrundă încă şi mai adânc în universul misterelor. După ce s-a descoperit că un medium putea crea materie, ei au observat că aceasta putea apărea în momente diferite, în funcţie de ceea ce gândea mediumul. S-a pus problema ce s-ar întâmpla dacă mediumul s-ar gândi să manifeste o carte, dar nu astăzi, ci ieri? Experimentele făcute cu condus la ideea că timpul poate fi controlat. După ani de cercetări empirice, s-au putut deschide portaluri temporale, printr-o serie de experimente masive şi

93

absolut cutremurătoare. Apogeul a fost atins prin deschiderea unui portal temporal care a condus la anul 1943 şi la Experimentul Philadelphia. Toate aceste informaţii nu ar fi cunoscut niciodată lumina tiparului dacă nu ar fi existat Preston B. Nichols, un geniu al electronicii care a descoperit într-o zi că a fost victima acestor experimente. În timp ce lucra pentru un contractor din Long Island în domeniul apărării, studiind telepatia la mediumurile psihice, Preston a descoperit existenţa unor unde radio de mare putere transmise de undeva, care îi blocau pe cei cu care lucra. Fiind un expert în electronică şi în aparatură radio, lui Preston nu i-a fost greu să localizeze sursa undelor, care era situată în baza aeriană de la Montauk. Descoperirea l-a determinat să înceapă un studiu care a durat mai bine de un deceniu. A cumpărat o mare parte din echipamentul folosit anterior în cadrul Proiectului Montauk şi, spre marea sa uimire, a aflat că foarte mulţi oameni din Montauk îşi aminteau că ar fi lucrat şi el la proiect. Punctul culminant s-a produs atunci când soţul verii sale a susţinut acelaşi lucru. Cei doi bărbaţi aproape că s-au încăierat pe această temă, Preston susţinând că nu a lucrat niciodată la Montauk. La scurt timp după această ceartă, el a început să perceapă crâmpeie dintr-o viaţă despre care anterior nu fusese conştient. După ce a vorbit cu mai mulţi oameni de ştiinţă şi ingineri asociaţi într-un fel sau altul cu Proiectul Montauk, Preston a înţeles ce s-a întâmplat de fapt. Se pare că era supravieţuitorul unei vieţi duble, în care a lucrat în acelaşi timp în Montauk şi într-o altă locaţie. Descoperirile lui Preston au fost confirmate de un bărbat ciudat, pe nume Duncan Cameron, care a apărut la poarta sa în anul 1985. Duncan avea o aptitudine ieşită din comun pentru analiza psihică şi susţinea chiar că ar fi fost antrenat în acest domeniu de NSA (National Security Agency). Fără să-i spună nimic despre legăturile sale personale cu Montauk, Preston l-a dus pe Duncan să viziteze zona şi a rămas uimit să constate că acesta cunoştea perfect baza militară (acum dezafectată), amintindu-şi că ar fi lucrat el însuşi acolo. Se pare că Duncan fusese principalul medium folosit pentru experimentele legate de călătoriile în timp, amintindu-şi chiar că fusese la bordul navei USS Eldridge în timpul Experimentului Philadelphia, împreună cu fratele său Edward (cunoscut astăzi sub numele de Al Bielek). Din spusele lui Preston şi Duncan, se pare că Proiectul Montauk a atins punctul culminant la data de 12 august 1983, când s-a deschis un portal temporal, dar lucrurile au scăpat de sub control, aşa că Duncan a convocat mai multe persoane şi au luat hotărârea să boicoteze proiectul. În timp ce se afla pe Scaunul de la Montauk (un aparat conectat la receptorii radio ezoterici pe bază de cristale care transmiteau gândurile unui transmiţător gigantic), Duncan a eliberat o bestie uriaşă din subconştientul său, care a distrus literalmente proiectul. După acest dezastru, supraveghetorii proiectului au luat subit decizia să îl abandoneze. În consecinţă, gurile de aer şi intrările către încăperile subterane în care se derulau experimentele au fost cimentate. Ce s-a petrecut cu exactitate a rămas însă până astăzi un mister. Deşi a existat un film video neautorizat distribuit pe scară largă şi s-au ţinut mai multe conferinţe legate de Proiectul Montauk, pe piaţă nu apăruse nici o carte referitoare la acest subiect. Au existat autori care au încercat să-şi asume această sarcină, dar care s-au dovedit incapabili să o ducă la bun sfârşit, ori au fost speriaţi într-un fel sau altul de anumite forţe oculte. Un reporter care lucra pentru New York Times a făcut investigaţii legate de acest subiect, convins că era vorba de o fraudă, dar când a descoperit că totul era real a dat înapoi. Personal, m-am întâlnit cu Preston într-o perioadă în care eram interesat de un sistem sonor complex pe care îl inventase el. În scurt timp, m-am trezit că ascult una dintre cele mai fascinante poveşti pe care le-am auzit vreodată, mai bună decât orice science-fiction. După câteva luni, m-am decis să scriu o carte pe această temă, intitulată Proiectul Montauk: experimente în timp. Singura persoană cu care m-am consultat în timpul acestui demers a fost Preston (care dorea să-şi protejeze sursele).

94

Nu mi-am propus să fac investigaţii personale costisitoare, care m-ar fi făcut să pierd foarte mult timp, ci mi-am propus să scot mai întâi cartea, folosindu-mă apoi de ea pentru a aduna alte indicii care să le completeze pe cele existente şi eventual chiar să dovedească această poveste incredibilă. Într-adevăr, după publicarea cărţii Proiectul Montauk au apărut numeroase fapte şi dovezi care au demonstrat că în spatele informaţiilor neverosimile oferite de Preston se ascundea un scenariu real. Am colectat aceste dovezi în cea de-a doua lucrare a seriei, O nouă călătorie la Montauk. Cea mai spectaculoasă informaţie primită a fost descoperirea potrivit căreia Proiectul Montauk era legat într-un mod misterios, dar indubitabil, de cel mai mare ocultist al tuturor timpurilor: Aleister Crowley, descris uneori prin apelativul: „cel mai malefic om din lume”. Potrivit rapoartelor, Crowley a folosit el însuşi anumite practici de magie sexuală în scopul de a manipula timpul, de a comunica cu diferite entităţi dezîncarnate şi de a călători în alte dimensiuni. Au existat chiar ipoteze potrivit cărora natura interedimensională a Experimentului Philadelphia nu ar fi fost altceva decât expresia exterioară a operaţiunilor magice ale lui Crowley. Dovezile cele mai convingătoare referitoare la legătura cu Crowley au apărut după mult timp, dar descoperirea a început să prindă contur chiar de la prima mea conversaţie cu Preston, care a afirmat din senin că era înrudit cu magicianul Aleister Crowley. Era convins că într-o viaţă anterioară el şi Duncan au fost Preston şi Marcus Wilson, doi fraţi gemeni care au fost primii producători de instrumente ştiinţifice din Marea Britanie, prieteni şi asociaţi în afaceri cu familia lui Aleister Crowley. Deşi povestea părea neverosimilă, am început să caut referinţe legate de fraţii Wilson în cărţile lui Aleister Crowley, dar nu am găsit nimic. Totuşi, spre surpriza mea, am aflat nu numai că magicianul a vizitat Montauk-ul în anul 1918, dar chiar menţionează un anume „Duncan Cameron” în autobiografia sa. A urmat apoi un lung şir de sincronicităţi legate de familiile Cameron şi Crowley (despre care am vorbit pe larg în O nouă călătorie la Montauk), dar nici o informaţie legată de fraţii Wilson nu a ieşit la iveală. Semnificaţia acestor sincronicităţi (legate de numele Cameron şi Crowley) mia devenit mai clară după ce am aflat de existenţa unei femei care îşi spunea „Cameron”, faimoasă pentru că s-a măritat cu Jack Parsons, inventatorul rachetei propulsate cu combustibil solid şi discipol al lui Crowley. Cei doi soţi au participat la un proiect interdimensional cunoscut sub numele de Proiectul Babalon (o ceremonie care includea acte de magie sexuală, pe care unii o consideră cel mai mare proiect magic al secolului XX). A urmat o nouă serie de sincronicităţi incredibile, care m-au condus la cunoaşterea „accidentală” a unui prieten al lui Cameron în timpul unei călătorii de afaceri în California. Am aflat astfel că femeia locuieşte în partea de vest a Hollywoodului şi în scurt timp am ajuns să-i povestesc personal despre Experimentul Philadelphia, despre Proiectul Montauk şi despre relaţia dintre numele lui Crowley şi cel de Cameron. Spre marea mea surpriză, m-a informat că numele ei real nu era Cameron, ci Wilson! În sfârşit, aveam dovada că povestea lui Preston nu era o simplă invenţie, ci avea o bază reală. Mai mult, am aflat astfel, dincolo de orice îndoială, că existau o serie de corespondenţe ciudate legate de interdimensionalitate. Câteva luni mai târziu aveam să primesc o scrisoare uluitoare, semnată Amado Crowley, un bărbat care pretindea că era fiul nelegitim al lui Aleister Crowley. Acesta nu numai că mi-a mărturisit că îşi amintea de faptul că tatăl său a vorbit despre fraţii Wilson, dar mi-a furnizat şi dovezi irefutabile că era într-adevăr fiul lui Aleister Crowley.

95

Amado a verificat existenţa familiei Wilson şi, în plus, mi-a oferit o spectaculoasă relatare legată de ce a făcut tatăl său în ziua de 12 august 1943 (ziua în care s-a desfăşurat Experimentul Philadelphia). Se pare că în acea zi, Aleister a condus o ceremonie magică la Men-an-Tol, în Cornwall, Anglia, un loc în care există o stâncă mare care iese din apă. Potrivit relatării lui Amado, Aleister l-ar fi aşezat pe acesta într-o gaură din stâncă, a cărei direcţie indica cu precizie Long Island, în statul New York. În trecut, stânca de la Men-an-Tol era utilizată pentru ritualuri similare, pentru a o invoca pe Marea Zeiţă. În mod evident, aveam de-a face cu o corespondenţă ocultă majoră. Chiar în perioada în care am trimis la tipar lucrarea O nouă călătorie la Montauk am făcut o nouă descoperire. Am găsit într-o carte o fotografie făcută la începutul secolului care demonstra faptul că, pe timpuri, la Montauk Point au existat piramide. Continuarea investigaţiei mi-a permis să aflu că baza militară Camp Hero, în care s-a desfăşurat Proiectul Montauk, era situată pe unul din locurile sacre ale indienilor Montauk sau Montaukets, tribul nativilor care au locuit dintotdeauna în Long Island, cărora le aparţinea de drept. Din păcate pentru indieni, un tribunal din New York a declarat tribul lor dispărut din punct de vedere legal, decizia fiind considerată de numeroşi experţi drept cel mai flagrant caz de injustiţie din istoria relaţiilor cu nativii americani. Printr-o nouă sincronicitate, am descoperit că numele de familie al familiei regale care conducea tribul Montauk era Pharoah. Informaţiile de mai sus au fost incluse în cea de-a treia carte a seriei, intitulată Piramidele din Montauk. Am stabilit aici noi conexiuni între clanul Pharoah din Montauk şi faraonii din Egiptul Antic. Un studiu mai aprofundat al cărţilor lui Aleister Crowley şi al ştiinţei geometriei sacre mi-au permis să descopăr că Montauk Point este un punct nodal al reţelei morfogenetice a pământului, de o importanţă majoră, comparabilă cu cea a ansamblului de la Stonehenge sau a piramidelor din Gizeh. Operatorii Proiectului Montauk şi-au propus să controleze în acest punct nodal „programul soft” al evoluţiei pe planeta Pământ, încercând să influenţeze felul în care gândesc, simt şi trăiesc diferitele forme de viaţă de pe acesta, inclusiv oamenii. Am numit acest „sistem de tip computer” al evoluţiei: reţeaua morfogenetică, definindu-l ca un program de adaptare continuă al naşterii, creşterii, morţii şi reciclării continue a forţei vieţii pe planeta noastră. Această reţea a evoluţiei este obiectivul major pe care încearcă să-l controleze diferitele şcoli ale misterelor. Există la ora actuală numeroase facţiuni care încearcă să obţină rolul principal în această luptă de dominaţie a planetei. Nenumărate dovezi demonstrează dincolo de orice îndoială că la Montauk se desfăşoară operaţiuni clandestine. Avem nu doar mărturii ale unor persoane care au participat la proiect, ci şi înregistrări ale unor transmisiuni radio ciudate, uneori chiar ilegale, care continuă să emită din Montauk Point. Mas-media locală din Long Island refuză să investigheze aceste probleme. Publicarea lucrării Piramidele din Montauk a adus la cunoştinţa opiniei publice din întreaga lume cererile indienilor Montauk. Speranţa mea a fost ca acest scandal să pună în mişcare roţile puterii, astfel încât Montauk Point să fie redat proprietarilor săi de drept. Din păcate, deşi s-au realizat anumite progrese, la ora actuală există două facţiuni rivale chiar în cadrul tribului care nu reuşesc să se pună de acord, lucru care a împiedicat rezolvarea cazului, întrucât guvernul nu este dispus să recunoască ambele grupări. Scenariul este foarte complex, iar eu nu mă pot implica în el, căci ţine de treburile interne ale tribului. Întreaga poveste este şi mai mult complicată de scandalurile şi dezvăluirile politice din Suffolk County şi East Hampton, districtul şi oraşul în care este situat Montauk. Unul din aceste scandaluri a izbucnit odată cu atacarea în presă şi în justiţie a lui Robert Cooper, unul din liderii tribului Montauk şi consilier al oraşului East Hampton. Cel care l-a atacat în justiţie, pe motiv de calomnie, a fost Tom Scott, şeful poliţiei locale. Deşi tot ce a făcut Cooper a fost să solicite „cercetarea” anumitor acuzaţii care implicau poliţia locală, Scott a declanşat o uriaşă bătălie juridică, cu

96

costuri enorme pentru oraşul East Hampton. După declanşarea unui scandal de mari proporţii, Scott de renunţat la proces, întrucât era evident că nu are nici o şansă. Detaliile acestui caz au fost descrise în revista noastră, The Montauk Pulse. Alte dovezi scandaloase legate de acest caz mi-au fost prezentate de unul din juriştii tribunalului, care cunoştea bine cazul Cooper. Acesta mi-a povestit că în timpul procesului, unul din judecători i-a cerut procurorului districtual al districtului Suffolk County, James Catterson Jr., să realizeze o investigaţie oficială pentru a determina dacă au existat abuzuri ale poliţiei din oraşul East Hampton. Investigaţia a fost manipulată şi s-a condus la concluzia că nu s-au făcut asemenea abuzuri ale poliţiei. Ascunderea adevărului era evidentă şi a fost demonstrată ulterior în articolele presei locale. Am făcut personal anumite cercetări, care mi-au permis să descopăr anumite informaţii extrem de interesante legate de persoana care a condus investigaţia oficială în numele procurorului districtual şi care a muşamalizat cazul. Era vorba de aceeaşi persoană care a prezentat anterior „dovezi” referitoare la abandonarea bazei aeriene de la Montauk. Ironia mi s-a părut extremă. Procurorul districtual Catterson a intrat la rândul lui în acţiune şi a dispus arestarea lui John Ford, fondatorul şi preşedintele Long Island UFO Network8. John mi-a făcut o vizită în martie 1996 şi mi-a spus că intenţionează să scrie o carte în care va prezenta informaţii extinse referitoare la industria de apărare din Long Island şi la conexiunile dubioase ale acesteia cu forţele politice. Jurist ieşit la pensie (nu cel care mi-a dezvăluit informaţiile legate de procesul lui Cooper), John Ford are o reputaţie excelentă, fiind vestit pentru felul în care s-a folosit întotdeauna de lege pentru a îndrepta diferite nedreptăţi şi abuzuri. Este şi un cercetător foarte meticulos, cu cunoştinţe largi în toate domeniile. În luna iunie, John a fost arestat sub pretextul unei conspiraţii la uciderea a trei directori de companii din Suffolk County prin injectarea de radiu în pastele lor de dinţi. Deşi acuzaţiile erau de un ridicol absolut, mas-media din New York şi din Long Island a prezentat subiectul pe prima pagină, cu titluri de o şchioapă. Au existat chiar experţi care au afirmat că radiul în această doză nu are efecte letale şi ar fi fost nevoie de mai mulţi ani pentru ca el să producă un eventual efect. Ford a fost acuzat de asemenea de posesie de arme ilegale, dar s-a renunţat rapid la această acuzaţie din lipsă de probe. Informaţiile care ar fi demonstrat conspiraţia lui John Ford au fost declarate „din surse acoperite” şi rămâne ca ele să fie demonstrate în faţa tribunalului. Însuşi mandatul de percheziţie a fost emis după cercetarea apartamentului lui John Ford, unde s-a găsit o anumită cantitate de radiu. Apropiaţii lui John susţin că acesta foloseşte din când în când radiul pentru a-şi calibra contorul Geiger. Se pare că întregul scenariu al arestării a avut la bază declaraţiile unui „prieten” al lui Ford, care i-a cerut acestuia să-i dea nişte radiu. Întâmplător, acesta lucra pentru marină şi a fost arestat la rândul lui pentru implicare în conspiraţie. Din iunie 1996 şi până în aprilie 1997, John Ford a lâncezit în închisoare fără să fie judecat. A trecut aproape un an de la arestare şi încă nu există dovezi care să ateste vinovăţia sa. Ford susţine că însuşi avocatul său lucrează împotriva intereselor sale. Un prim exemplu îl constituie faptul că acesta a cerut şi a obţinut o examinare psihică a clientului său, care l-a declarat incompetent. Din această cauză, se pare că procesul nu va mai avea loc. Am publicat aceste informaţii pentru a atrage atenţia opiniei publice internaţionale asupra acestui abuz, dar şi pentru a demonstra cât de sensibil este climatul politic în tot ceea ce priveşte cazul Montauk. Din perspectiva acestor informaţii, tragedia provocată de prăbuşirea avionului din cursa TWA Flight 800, în care au murit sute de oameni ca urmare a unei greşeli inexplicabile de pilotaj, capătă o lumină nouă. Deşi s-au avansat multe teorii, mijloacele mas-media au refuzat cu îndârjire să investigheze cauza cea mai 8

Organizaţie care se ocupa cu cercetarea OZN-urilor din Long Island.

97

probabilă a catastrofei: emiterea unui flux de particule de la Laboratoarele Brookhaven care a activat din greşeală o rachetă nucleară. Anumite surse din serviciile secrete au dezvăluit că în acea perioadă de-a lungul coastei Long Island se făceau exerciţii militare, în urma cărora dintr-un aparat de zbor a fost trimisă o rachetă nucleară dezactivată. Fiind un simplu exerciţiu militar, încărcătura nucleară a rachetei nu era activată, aceasta fiind în căutarea unei ţinte purtătoare de căldură pentru a i se verifica sistemul de operare. Pe scurt, racheta trebuia să urmărească o ţintă generatoare de căldură ce atârna în urma unui avion C-130, urmând să orbiteze în cerc în jurul acesteia. Ţinta nu a funcţionat, aşa că racheta a căutat sursa cea mai apropiată de căldură, care s-a dovedit a fi avionul din cursa TWA Flight 800. Aşa cum era programată, ea a orbitat în cerc în jurul acestuia. Se pare însă că un flux de particule emis fie de Laboratoarele Brookhaven, fie de un satelit SDI (Strategic Defense Initiative – Iniţiativa de Apărare Strategică, cunoscută şi sub numele de „Războiul Stelelor”), a activat bomba. Ce s-a întâmplat mai departe se cunoaşte. Deşi sursa mea din serviciile de contrainformaţii mi-a cerut în mod oficial să afirm că această teorie reprezintă doar un „zvon”, sunt cât se poate de convins că aceasta este realitatea. Refuzul insistent al mas-mediei de a recunoaşte posibilitatea implicării unui accelerator de particule mi se pare o dovadă în sine. Toate aceste informaţii demonstrează că situaţia politică în Long Island este foarte încinsă. Catastrofa s-a soldat cu foarte mulţi morţi, dintre care o mare parte francezi. Am vorbit cu ziariştii francezi despre Cursa 800, iar aceştia l-au intervievat detaliat şi pe Preston Nichols. Nu ştiu exact ce a publicat presa franceză, dar este cert că oamenii încep să se apropie din ce în ce mai tare de adevăr. Situaţia referitoare la procesul Montauk este încă şi mai dramatică. Un consultant care lucrează pentru Bill Clinton mi-a spus că acest subiect este cel mai sensibil de pe agenda politică a Statelor Unite. Prinşi între potenţialul de control al minţii şi drepturile indienilor Montauk, politicienii sunt cu ochii pe proces, dar nimeni nu spune nimic. Întrucât anomaliile electronice legate de controlul minţii pot fi verificate cu uşurinţă, membrii Congresului nu mai au de ales, fiind nevoiţi să trateze chestiunea cu toată seriozitatea. Dreptul indienilor Montauk de a-şi recupera pământul sacru este inalienabil şi nici o putere nu li-l poate contesta. De aceea, întregul spectru politic se află în cumpănă. Acest lucru este vizibil inclusiv în zona militară, îndeosebi după acuzaţiile care au fost aduse armatei pentru rolul pe care l-a jucat în prăbuşirea Cursei TWA Flight 800. La începutul anului 1997 s-au produs mai multe incidente aviatice legate de apropierea avioanelor militare de luptă de diferite avioane comerciale. Surse din serviciile secrete mi-au dezvăluit că aceste incidente au fost provocate intenţionat de armată, pentru ca spaţiul lor aerian să fie mai bine definit. Nimeni nu a fost rănit, dar piloţii aparatelor comerciale au trecut prin mari emoţii şi au fost nevoiţi să execute manevre riscante. Se pare că explozia Cursei 800 s-a datorat unei asemenea încurcături a culoarelor de zbor. Nu este exclus ca dacă fluxul de particule a fost emis intenţionat, militarilor să li se fi făcut o înscenare. La fel de posibilă este şi varianta unui simplu accident. Cert este că oficialii armatei doresc să se distanţeze de asemenea incidente, întrucât nu vor să fie traşi la răspundere pentru ceea ce s-a întâmplat. Există în toată această ecuaţie o variabilă misterioasă, legată se pare de aparatul C130. Scenariul de mai sus dezvăluie o adevărată breşă în puterea politică de la Washington. În trecut, lucrurile erau clare: guvernul american reprezenta un front unit împotriva Rusiei sau a oricărui alt duşman al patriei. La ora actuală avem de-a face cu elicoptere negre fără indicatoare, trupe ONU de menţinere a păcii şi tot felul de facţiuni grupate în miliţii care ameninţă suveranitatea guvernului central aşa cum o ştiam până acum. Diferite grupări din zona armatei, a serviciilor secrete şi a comunităţii politice se luptă deschis pentru putere. Există forţe politice care doresc renunţarea la principiile Constituţiei Statelor Unite. Militarii, a căror putere se trage

98

direct din Constituţia SUA, nu doresc să fie înlocuiţi de diferite miliţii ONU de menţinere a păcii. Problema devine din ce în ce mai complexă şi ar putea constitui un subiect de-sine-stătăor al unei cărţi. Aşa cum am arătat în lucrarea Proiectul Montauk, drama este că forţele care au stat la baza acestui proiect nu au operat în limitele cadrului legal al Statelor Unite sau ale legii marţiale a armatei, preferând să se infiltreze sub forma unor grupuri oculte în orice instituţii sau organizaţii care le permit acest lucru. Dacă dorim să înţelegem din cine sunt alcătuite aceste grupuri şi care este sursa lor de putere, este necesar să privim dincolo de aparenţe, căci dacă ne vom limita să le înfruntăm cu mijloacele legilor aflate în vigoare ne vor distruge cu uşurinţă. Toate aceste evenimente m-au determinat să împing şi mai departe investigaţia legată de puterile oculte care se ascund în spatele Proiectului Montauk. Mergând pe firul conexiunilor descoperite anterior, în special al celei naziste, am descoperit o serie de revelaţii uluitoare care demonstrau că aceste puteri oculte există într-adevăr, manifestându-şi direct influenţa. Am publicat toate aceste informaţii în lucrarea Soarele Negru: conexiunea nazist-tibetană cu Proiectul Montauk, în care am oferit o perspectivă nouă asupra istoriei naziştilor, a puterilor care se ascund în spatele lor şi a conexiunilor ezoterice care există între acestea şi Proiectul Montauk. Montauk pare o poveste fără sfârşit, un fel de căutare eternă, pentru a înţelege mai bine viaţa pe care o trăim. Glosar Chakra-e – De-a lungul coloanei vertebrale există o serie de centri nervoşi, numiţi ganglioni, cărora le corespund nişte centri energetici numiţi chakra-e, cuvânt care înseamnă „roată” în sanscrită. Ei se succed de-a lungul coloanei vertebrale, care este curbată şi are forma unui „S” sau a unui şarpe. Din acest motiv, sistemul chakraelor mai este cunoscut şi sub numele de kundalini, care înseamnă în limba sanscrită „şarpe”. Secvenţe de ADN – expresia se referă la acele fragmente de ADN care se deschid prin activarea energiei kundalini. Codurile ADN nu sunt altceva decât nişte instrucţiuni care îi spun corpului ce trebuie să facă sau să devină. Unele devin operative încă de la naştere. Acestea ne fac să avem ochi albaştri, două mâini şi două picioare, etc. Altele nu se activează decât mai târziu în viaţă, cum ar fi: anumite stări de boală, talentul de a cânta la un instrument sau din voce, etc. Activarea energiei kundalini este sinonimă cu trezirea (deschiderea) chakra-elor situate de-a lungul coloanei vertebrale. Hiperspaţiu – zonă a conştiinţei care există în afara timpului şi spaţiului liniar. Kundalini – cuvânt sanscrit care înseamnă „şarpe”. În studiile ezoterice şi în religia hindusă, kundalini face referire la curba coloanei vertebrale, care arată la fel ca un şarpe şi de-a lungul căreia se află cei şapte ganglioni nervoşi, cărora le corespund în plan energetic chakra-ele. În limba sanscrită, cuvântul chakra înseamnă „roată”. Când vorbesc de „trezirea (sau activarea) lui kundalini”, ezoteriştii se referă la activarea succesivă a celor şapte chakra-e, pe care o mai numesc şi „ridicarea şarpelui”. Activarea lui kundalini – acest proces se referă la deschiderea tuturor chakraelor situate de-a lungul coloanei. Această trezire activează la rândul ei toate codurile şi secvenţele de ADN din corp. Dacă energia este trezită prematur, ea poate conduce la nebunie, boală şi chiar la moarte. În literatura de specialitate, activarea lui kundalini este asociată cu expansiunea conştiinţei şi amplificarea receptivităţii extrasenzoriale. Vezi şi chakra, secvenţe de ADN şi kundalini.

99

Medium mental - Mediumii sunt de mai multe feluri: unii se folosesc de energiile psihice, iar alţii de cele mentale. Mediumii psihici nu fac decât să observe şi să descrie structurile subtile ale realităţii. Acest fenomen este cunoscut sub numele de „lectură psihică”. Cei mentali pătrund efectiv în aceste structuri şi le manipulează, dând naştere unor manifestări diferite ale realităţii. Oamenii pot crea maşinării sau computere care să citească structurile subtile ale realităţii, dar acestea nu pot fi modificate decât de mintea umană. Consiliul Ohalu – consiliu alcătuit din nouă fiinţe care trăiesc într-o lume nefizică, ce ocupă acelaşi spaţiu ca şi planeta Khoom din sistemul solar Sirius. Aceste fiinţe trăiesc pe o frecvenţă de vibraţie diferită de cea a fiinţelor fizice. Consiliul Ohalu guvernează planeta Khoom şi sistemul solar Sirius. Suprasuflet - Un suprasuflet este “Tatăl/Mama” copiilor săi. El reprezintă maestrul care tutelează numeroasele sale subdiviziuni (aflate în diferite realităţi). Totalitatea Suprasufletelor alcătuieşte Conştiinţa Christică. Radionică – tehnică prin care un individ cu capacităţi extrasenzoriale diagnostichează şi tratează un pacient prin folosirea unui aparat electronic. Există numeroase tipuri de asemenea aparate, mai mult sau mai puţin eficiente. Procedurile Wilhelm Reich – set de tehnici care amplifică energia orgonică (energia vieţii) din corp, pentru ca mintea să o poată utiliza în scopuri psihice (în hiperspaţiu). O parte din aceste proceduri au fost detaliate în primele două cărţi din seria Montauk. Pacientul este adus într-o stare de „transă orgonică”, în care, deşi continuă să recunoască mediul înconjurător, se află într-o stare de conştiinţă modificată, care îi permite să extragă informaţii la care nu ar fi avut acces în mod normal. Suflete surori – două entităţi separate care au ieşit din aceeaşi scânteie a Suprasufletului. De regulă, două suflete surori nu se încarnează în acelaşi timp, decât în circumstanţe cu totul excepţionale. Termenul este adeseori confundat cu cel de „cealaltă jumătate”. Acesta se referă exact la ceea ce afirmă această expresie: la energiile polar opuse ale aceleiaşi entităţi. Cele două aspecte se încarnează întotdeauna în acelaşi timp, căci au nevoie de aceleaşi experienţe. Două „jumătăţi” împart aceeaşi minte şi au personalităţi aproape identice. De regulă, ele se căsătoresc. Una reprezintă emisfera cerebrală dreaptă (masculină), iar cealaltă emisfera cerebrală stângă (feminină) ale aceleiaşi personalităţi ieşită dintr-un Suprasuflet. Două suflete surori pot fi comparate cu două mlădiţe ieşite din aceeaşi rădăcină (sămânţă). „Jumătăţile polar opuse” apar atunci când una dintre mlădiţe se împarte în două, crescând din aceeaşi tulpină.

100