565

ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul II, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.841-1254.

Capitolul V ROMÂNIA - STAT NAŢIONAL UNITAR. UNITATEA ADMINISTRATIVĂ, ECONOMICĂ, CULTURALĂ ŞI SPIRITUALĂ A ROMÂNIEI Dr. Dumitru Firoiu, Dr. Gheorghe Iancu, Dr. Ioan Bolovan, Dr. Sorina Bolovan, Dr. Virgil Pană, Dr. Aurel Negucioiu, Dr. Anton Drăgoescu, Dr. Toader Ionescu, Dr. Vasile Puşcaş, Vasile Ciubăncan, Dr. Achim Mihu, Dr. Virgil Câmpean, Dr. Ioan Radu, Dr. Dumitru Salade, Dr. Ana Fabian, Dr. Nicolae Both, Dr. Steliana Codreanu, Dr. Liviu Literat, Dr. Grigor Pop, Dr. Iustinian Petrescu, Dr. Horia Colan, Dr. Crişan Mircioiu, Dr. Ioan Puia, Dr. Leon Muntean, Dr. Mircea Păcurariu 5.1. Caracterul plebiscitar burghezo-democratic al formării statului naţional unitar şi suveran – reflectat în actele constituţionale ale Marii Uniri 5.2. Unificarea legislativă Sistemului administrativ al României (1919-1940) 5.3. Realităţi demografice în Transilvania în epoca contemporană 5.4. Integrarea minorităţilor naţionale din Transilvania în organismul statal românesc (1918-1940) 5.5. Transformarea economiei româneşti într-un complex economic naţional–statal unitar 5.5.1. Unele delimitări conceptuale 5.5.1.1. Ideea complexului economic naţional–statal unitar 5.5.1.2. Semnificaţia conceptului 5.5.1.3. Trăsături definitorii ale CENSU 5.5.2. Din istoria formării Complexului economic naţional – statal unitar al României 5.5.2.1. Renaşterea naţională şi evoluţia societăţii şi economiei româneşti în secolul al XIXlea 5.5.2.2. Statul naţional unitar şi complexul economic al României 5.5.2.3. Unele trăsături ale evoluţiei CENSU în perioada interbelică 5.5.3. Complexul economic al României în contextul european – 1938 5.6. Din istoria economică a Transilvaniei interbelice 5.6.1. Economia Transilvaniei în perioada 1918-1922 5.6.2. Dezvoltarea economiei Transilvaniei în perioada 1923-1928 5.6.3. Criza economică din 1929-1933 5.6.4. Evoluţia economică a Transilvaniei în anii 1934-1938 5.6.5. Băncile, creditul şi cooperaţia în Transilvania interbelică 5.6.5.1. Evoluţia băncilor după Marea Unire. Perioada de tranziţie şi refacere, 1919-1925 5.6.5.2. Perioada de avânt a dezvoltării reţelei bancare transilvănene, 1926-1930 5.6.5.3. Efectele crizei economice asupra sistemului bancar 5.6.5.4. Redresarea băncilor şi a creditului după 1935 5.6.5.5. Cooperaţia românilor din Transilvania după Unire, până în 1940 5.6.5.6. Evoluţia cooperaţiei la minorităţile din Transilvania

5.7. Învăţământ, ştiinţă, cultură şi biserică în Transilvania interbelică 5.7.1. Dezvoltarea învăţământului primar şi secundar în perioada interbelică 5.7.1.1. Starea de fapt a învăţământului primar şi secundar în preajma şi după anul 1918 5.7.1.2. Dezvoltarea învăţământului primar şi secundar de stat în perioada interbelică 5.7.2. Învăţământul superior în Transilvania interbelică 5.7.2.1. Marea Unire din 1918 – crearea cadrului afirmării ştiinţei şi culturii naţionale româneşti 5.7.2.2. Preluarea Universităţii româneşti din Cluj 5.7.2.3. Constituirea autorităţii universitare şi începutul activităţii la Universitatea din Cluj 5.7.2.4. Inaugurarea oficială a Universităţii 5.7.2.5. Activitatea didactică a Universităţii din Cluj 5.7.2.6. Direcţii de evoluţie a învăţământului şi cercetării ştiinţifice la Universitatea din Cluj 5.7.2.6.1. Învăţământul şi cercetarea istoriei în perioada interbelică 5.7.2.6.2. Învăţământul şi cercetarea lingvisticii şi filologiei literare 5.7.2.6.3. Filozofia din Transilvania după Marea Unire 5.7.2.6.4. Învăţământul juridic şi ştiinţele de stat 5.7.2.6.5. Învăţământul şi ştiinţa economică 5.7.2.6.6. Învăţământul şi cercetarea în psihologie şi pedagogie 5.7.2.6.7. Învăţământul ştiinţelor biologice 5.7.2.6.8. Învăţământul şi cercetarea în domeniul matematicii 5.7.2.6.9. Învăţământul şi cercetarea în fizică 5.7.2.6.10. Învăţământul şi cercetarea în chimie 5.7.2.6.11. Geografia la Universitatea din Cluj 5.7.2.6.12. Învăţământul şi cercetarea în geologie 5.7.2.6.13. Învăţământul şi ştiinţele tehnice în Transilvania interbelică 5.7.2.6.14. Şcoala medicală clujeană 5.7.2.6.15. Învăţământul superior agronomic în Transilvania interbelică 5.8. Biserica românească din Transilvania între anii 1918-1948

5.1. CARACTERUL PLEBISCITAR BURGHEZO-DEMOCRATIC AL FORMĂRII STATULUI NAŢIONAL UNITAR SUVERAN - REFLECTAT ÎN ACTELE CONSTITUŢIONALE ALE MARII UNIRI Ca deziderat istoric vital, crearea statului naţional unitar român a fost rezultatul voinţei plebiscitare a naţiunii române de a trăi unită, în cadrul fruntariilor aceluiaşi stat şi sub conducerea unui singur sceptru -care să amintească de Regatul Dacic şi de măreaţa realizare a lui Mihai Viteazul. Secolul al XIX-lea, cu marile lui evenimente: revoluţia burghezo-democratică de la 1848, când s-a strigat: "Vrem să ne unim cu ţara!", formarea statului naţional român (1859) şi cucerirea deplină a independenţei de stat (1877), precum şi evenimentele începutului de secol XX, au arătat clar că poporul român vroia "Dacia aşa cum ea fu, fiindcă istoria şi dreptul..., trecutul şi prezentul ne dau dreptul de a aspira la o Dacie romană"1. Primele două decenii ale sec. al XX-lea a cunoscut puternice încleştări între state, care au culminat cu primul război mondial, război care a însemnat şi prăbuşirea marilor imperii cotropitoare din Europa. În acest cadru istoric a venit "ziua pe care de veacuri întregul neam românesc o aştepta pentru unirea românilor de dincolo şi a celor de dincoace de Carpaţi", adică ziua eliberării de sub jugul străin a fraţilor din Ardeal, din Maramureş, din Banat şi ţara Crişurilor2, precum şi a celor din Basarabia şi Bucovina. Actul istoric al creării statului naţional unitar român a fost un act profund democratic şi revoluţionar. Aceste trăsături i-au fost date, pe de o parte, de activitatea desfăşurată în anul 1918 pentru instaurarea puterii naţional-revoluţionare româneşti în teritoriile ce fuseseră cotropite de străini în decursul istoriei, acum când marile imperii europene se năruiau3, iar pe de altă parte, de pregătirile concrete, de desfăşurarea acţiunilor şi de hotărârile adoptate, prin voinţa întregii naţiuni române (la care au aderat şi unele minorităţi naţionale) de a se uni în cadrul unui singur stat naţional4. I. a) În privinţa Transilvaniei, activitatea concretă desfăşurată pentru instaurarea puterii naţional-revoluţionare, în condiţiile declanşării revoluţiei burghez-democratice în timpul primului război mondial, a avut loc sub conducerea Consiliului Naţional Român Central - organ politic suprem, creat la sfârşitul lunii octombrie 1918 şi compus paritar: din 6 membrii reprezentând Partidul Naţional Român şi 6 reprezentând Partidul Social Democrat5. La începutul lunii noiembrie 1918, acest organ şi-a început activitatea, o activitate care a urmărit, în primul rând şi în principal, organizarea maselor pentru lupta ce urma să se ducă la unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, pentru afirmarea dreptului poporului român de "a dispune liber de soarta şi viitorul său"6. Acest organ a fost, până la crearea Consiliului Dirigent, "supremul for politic al naţiunii române din Ungaria şi Transilvania"7. La 2 noiembrie 1918 a fost lansat Apelul Consiliului Naţional Român prin care se "aducea la cunoştinţa «naţiunii române» dreptul de liberă dispunere a naţiunilor, egala îndreptăţire a acestora, cerând poporului şi soldaţilor să fie cu răbdare, cu iubire către neamul lor care a intrat în rândul naţiunilor libere, să se arate demni de încrederea altor naţiuni, să aibă încredere în Consiliul naţional, recunoscut de marile puteri ale lumii şi de guvernul revoluţionar maghiar şi care reprezintă întregul neam românesc din Transilvania şi Ungaria", sintetizând în 5 puncte "imperativele vremii", lansându-se şi chemarea către toţi românii de a ajuta consiliul pentru ca "tânăra şi frumoasa naţiune română" să se prezinte înaintea lumii "în deplina ei curăţenie, nepătată, în întreaga ei splendoare"8.

S-a trecut apoi, sub îndrumarea Consiliului Naţional Român Central (C.N.R.C.) la organizarea în teritoriu, a consiliilor naţionale române la nivel de comitate (consiliile comitatense), de oraşe şi comune. Concomitent au fost organizate gărzile naţionale militare şi civile, sub îndrumarea consiliilor locale, întreaga activitate desfăşurându-se sub directa îndrumare a C.N.R.C. şi în conformitate cu directivele sale. "Politica promovată de C.N.R.C. în perioada premergătoare Adunării naţionale de la Alba Iulia a întrunit adeziunea întregului popor român, ea reflectând aspiraţiile naţionale şi cele sociale ale maselor populare, în special ale ţărănimii"9 şi scrisorile, telegramele, delegaţiile care soseau au fost dovezi clare; la adunarea din comuna Răvăşel, jud. Caraş-Severin s-a salutat cu mare bucurie Consiliul Naţional Central Român şi s-a arătat că se avea "toată încrederea" în el şi în politica promovată, accentuându-se că, faţă de acest organ politic al românilor, se "are toată încrederea şi pe care îl recunoaşte de îndreptăţit, care reprezintă orişiunde şi faţă de orişicine naţiunea română din Ungaria şi Ardeal. Adunarea aşteaptă ca Consiliul Naţional Român Central să aducă la îndeplinire drepturile şi aspiraţiile naţiunii române din Ungaria şi Ardeal"10. "Pe măsură ce organizarea consiliilor şi a gărzilor naţionale lua amploare, sub conducerea lor teritoriul Transilvaniei trecând practic în mâinile reprezentanţilor poporului, autoritatea Consiliului naţional român sporea, baza sa de acţiune, ca urmare a subordonării noilor organe create pe plan local, lărgindu-se necontenit"11. Sunt de remarcat două aspecte foarte importante. În primul rând este de reţinut că, nu au fost puţine cazurile când organele locale s-au născut în efervescenţa revoluţionară, dejucându-se acţiunile reprezentanţilor claselor dominante maghiare, deţinătoare încă a unora din verigile aparatului de stat din Transilvania, care nu doreau dispariţia dominaţiei statului maghiar asupra acestui străvechi pământ românesc. Asemenea situaţii au avut loc la Braşov şi în ţara Bârsei, într-o serie de localităţi din Banat (la Caransebeş, de ex.). În al doilea rând trebuie să se reţină că aceste organe locale s-au constituit pe baza unor principii largi democratice, ele compunându-se din persoane alese din rândul acelora care, în decursul anilor, se remarcaseră în lupta inegală dusă cu autorităţile statului maghiar pentru menţinerea fiinţei naţionale a românilor, pentru drepturile lor, pentru eliberare naţională. De regulă, aceste organe locale s-au constituit prin alegeri desfăşurate în mari adunări populare. "Adunările populare de alegere a consiliilor naţionale locale au fost prilejul de a afirma dreptul la libertate al tuturor popoarelor, ca ele «să decidă asupra sorţii lor şi ele să se guverneze după spiritul şi aspiraţiile lor», şi în acest context dreptul poporului român la libertate şi unitate naţională; «aşa şi noi românii, în această parte de aci înainte suntem de sine stătători şi neatârnători... ». Acest spirit a caracterizat întreaga activitate de constituire a consiliilor naţionale pe tot cuprinsul Transilvaniei". În comuna Potoc din judeţul Cluj, "adunarea populară declara că "în virtutea principiului de liberă dispunere a fiecărei naţiuni, fiind recunoscută naţiunea română din Ardeal şi Ungaria de liberă şi coordonată cu alte naţiuni conlocuitoare, poporul român din comuna Potoc se declara solidar şi aderează la toate hotărârile Consiliului naţional român"12. O situaţie oarecum aparte, fără a fi fost însă discordantă în raport cu situaţia din întreaga Transilvanie a existat la Cluj. Aici s-a înfiinţat "Sfatul" sau "Senatul român", sub impulsul lui Amos Frâncu13, format din 100 de persoane, jumătate civili şi jumătate militari, cu un comitet executiv compus din 13 membrii, ale cărui hotărâri "luate cu glas tare, al tuturor", au fost aduse la cunoştinţa lumii printr-un manifest din 8 puncte. Acest manifest a cuprins "legământul adunării" credincioasă principiilor naţionale şi democratice, constitutive de stat", de a sta neclintită "pe temeiul dreptului sfânt ca naţiunea independentă română să-şi croiască singură soarte, rezervând exclusiv adunării naţionale suverane hotărârea asupra aşezării viitoare de stat a întregului popor român"; românii, "oameni ai libertăţii naţionale, ai egalităţii desăvârşite şi ai frăţiei veşnice", recunosc pentru toate

naţionalităţile aceleaşi drepturi, întinzând mâna frăţească tuturor neamurilor ce mărturisesc aceleaşi principii: apărarea, din toate puterile, a păcii obşteşti, pentru a putea pregăti adunarea naţională; instituirea Senatului naţional român pentru întreaga Transilvanie, cu sediul la Cluj, ca secţie civilă şi militară a Consiliului naţional român, pentru rezolvarea "problemelor veacului"; organizarea unităţilor române din Transilvania, formate din ofiţeri şi soldaţi români, cu tricolor şi limbă românească, sub comanda unor comisari militari, care se vor îngriji ca toate senatele regionale, conduse de subcomisari ai poporului, să fie ataşate senatului naţional din Cluj; salut frăţesc românilor de pretutindeni. În apelul adresat românilor, aceştia sunt chemaţi să asculte şi să sprijine Sfatul sau Senatul naţional din Cluj, să dea ascultare comisarilor militari ai poporului, prefecţii şi tribunii vremurilor de atunci"14. b) Aşa cum am mai menţionat, în aceeaşi perioadă s-au constituit şi gărzile naţionale, în principal din soldaţii veniţi de pe front, dar au cuprins şi muncitori, ţărani, intelectuali, care s-au înscris de bunăvoie15. "Deşi au avut o pronunţată structură militară, în organele superioare ale gărzilor naţionale fiind înrolaţi şi ofiţeri români din fosta armată austro-ungară, ele au fost organizate "pe baze complet diferite" determinate de preponderenţa elementului popular, de caracterul democratic al alegerii comandanţilor, de conţinutul aspiraţiilor în slujba cărora fuseseră create: asigurarea împlinirii idealului de libertate şi unire a poporului român"16. Gărzile naţionale şi-au justificat existenţa prin activitatea dusă în luna noiembrie, dar şi după Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia; ele au fost mâna înarmată a poporului împotriva unităţilor militare (dar şi nemilitare, însă înarmate) folosite de Ungaria împotriva românilor cu scopul de a împiedica unirea, şi apoi consolidarea unirii, sub pretextul menţinerii cu orice preţ a aşa-numitei "integrităţi teritoriale a Ungariei". Aici stă explicaţia sprijinului masiv primit de gărzile naţionale române din partea maselor; "muncitorii ziua lucrau, iar noaptea îndeplineau serviciul de patrulare", notează un contemporan în amintirile sale17. c) Nu se poate gândi caracterul plebiscitar, profund democratic al actului de la 1 decembrie 1918 -ca hotărâre a întregii naţiuni române-, dacă nu se ia în seamă şi activitatea românilor în şi din străinătate pentru cauza realizării statului naţional unitar. Amintim, mai întâi, că idealul românilor a primit sprijin concret din partea guvernelor statelor Antantei18. În Italia, de ex., oficialităţile se întrebau într-un manifest adresat voluntarilor români: "Oare teritoriile Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei, acele pământuri stăpânite în chip samavolnic de Austro-Ungaria, călcând în picioare orice principiu etnic şi geografic, nu se cuveneau României?"19, iar la 6 noiembrie 1918, guvernul american a declarat că simpatizează adânc "cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiile românilor" şi că nu va neglija să-şi întrebuinţeze "la timpul potrivit influenţa, ca justele drepturi politice şi teritoriale româneşti să fie obţinute şi asigurate de orice invazie străină"20. În al doilea rând trebuie să arătăm, în acest context, din activitatea românilor aflaţi, din diverse motive, în afara hotarelor. La 15 septembrie 1918 s-a întrunit la New York Congresul reprezentanţilor naţiunilor oprimate din Austro-Ungaria care a adoptat moţiunea prin care s-a declarat dreptul la autodeterminare până la separarea de stat a popoarelor şi, ca atare, destrămarea monarhiei dualiste. Pentru noi românii, merită să fie amintită activitatea desfăşurată de delegaţia română, avându-i în frunte pe Vasile Lucaciu şi Vasile Stoica, sosită în S.U.A. în iulie 1917, sprijinul dat de românii americani şi acţiunile întreprinse21, rolul emigraţiei române din Franţa22, Congresul naţiunilor subjugate din imperiul austro-ungar care a avut loc la Roma (9-11 aprilie 1918), la care a participat o importantă delegaţie românească, iar după acest congres, asidua activitate a românilor aflaţi în Italia în rândul soldaţilor. "Pe linia luptei naţionale se înscrie şi Conferinţa popoarelor oprimate din Austro-Ungaria, care a avut loc la Geneva la 29 octombrie 1918. Reprezentanţii organizaţiilor naţionalităţilor care se aflau în Elveţia, italieni, polonezi, români, ceho-slovaci şi iugoslavi s-au întrunit pentru a afirma încă o dată în faţa lumii întregi solidaritatea lor indestructibilă

cu lupta generală a popoarelor pentru independenţa şi unitatea lor naţională"23 şi unde, din partea românilor s-a afirmat că idealul luptei naţionale îl constituie eliberarea "de sub jugul străin şi de a ne uni cu fraţii noştri din regatul liber al României"24. d) Între 13-15 noiembrie 1918 au avut loc "tratativele de la Arad" între Consiliul Naţional Român Central şi o delegaţia a guvernului maghiar ca urmare a ultimatului din 9 noiembrie 1918 prin care C.N.R.C. a cerut guvernului maghiar să renunţe la orice drept de exercitare a puterii asupra teritoriilor Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, întreaga putere fiind preluată de acest organ politic central al românilor, căruia i se subordonaseră "toate instituţiunile, autorităţile şi organele de stat, politice, administrative, judecătoreşti, de comunicaţiune, şcolare, bisericeşti, financiare şi militare aflătoare pe acest teritoriu"25, iar ca avertizment, pentru cazul în care guvernul maghiar ar fi răspuns negativ, C.N.R.C. avertiza că atunci "am fi necesitaţi să aducem prin proclamaţiune la cunoştinţa poporului nostru, a ţării şi a lumii întregi că exercitarea dreptului de liberă dispoziţiune asupra soartei noastre ni s-a făcut imposibilă şi astfel vom sista orice împreună-lucrare cu autorităţile publice, iar pentru evenimentele ce ar urma nu primim nici o răspundere şi acea răspundere o transmitem integral asupra guvernului actual al Consiliului naţional maghiar"26. Delegaţia guvernului maghiar venită la tratativele de la Arad a mers pe linia menţinerii statu-quo-ului în cadrul graniţelor existente, punct de vedere respins categoric de delegaţia română, iar V.Goldiş, în comunicatul oficial, căruia i s-a dat citire, a spus, exprimând clar aspiraţiile naţiunii române: "Naţiunea română pretinde cu tot dreptul independenţa sa deplină de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin rezolvări provizorice, pe de altă parte nu oferă nici o garanţie, care şi până la rezolvarea definitivă, ar putea asigura ordine publică, siguranţa averii şi a vieţii pe teritoriile locuite de români"27. Tratativele au eşuat, datorită felului cum înţelegeau reprezentanţii maghiari soluţionarea problemelor. Răspunzând întrebării acestora, "pe ce bază istorică cred românii a sta când cer cedarea ţinuturilor reclamate şi ce dă legitimare conducătorilor români de a prezenta pretenţiile lor ca aspiraţiuni juste ale poporului românesc?" 28, împuterniciţii românilor au arătat: "românii cer recunoaşterea drepturilor lor în baza faptică a existenţei lor ca naţiune geograficeşte compactă, cu tradiţiuni şi aspiraţiuni unitare şi bine precizate, dar o cer această recunoaştere şi în baza drepturilor istorice ale naţiunii române, pe care nu e timpul acum să le desfăşoare, dar a căror existenţă o constată în baza tuturor declaraţiunilor politice făcute din anul 1784 încoace. Legitimitatea noastră ca reprezentanţi adevăraţi ai aspiraţiunilor adevărate ne-o dă baza largă democratică a organizaţiei noastre de partid, întărită acum şi cu reprezentanţii partidului socialist..."29. Şi în acest spirit s-a resubliniat: "Naţiunea română vrea să-şi aibă statul său propriu şi suveran. Naţiunea română vrea să-şi înfăptuiască suveranitatea sa naţională şi de stat pe întreg teritoriul locuit de români al Ardealului şi al Ungariei şi nu poate admite ca să se pună piedici acestei suveranităţi prin enclave străine, meşteşugit făcute şi susţinute. Ardealul şi părţile mărginaşe din Ungaria e un teritoriu compact românesc, pe care noi românii, poporul românesc, îl socotim şi-l vedem ca stat românesc, asigurând de sine înţeles deplina libertate naţională, politică şi culturală celorlalte popoare conlocuitoare. Noi nu voim să devenim din asupriţi asupritori, dar nici nu putem admite o ciungărire a teritoriului românesc. Chestia e clară. Noi, ca popor suveran, voim să avem toate atributele suveranităţii, şi în primul rând - în vederea disordinei ce se înstăpâneşte şi pe care noi o putem împiedica- puterea administrativă pe întreg teritoriul ce-l ştim a fi al nostru. E aceasta o urmare firească a dreptului de liberă dispunere..." II.- Acţiunile concrete privind pregătirea şi convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia au început cu elaborarea, la 2/15 noiembrie 1918, a Regulamentului pentru alegerea deputaţilor

Adunării Naţionale. S-a stabilit ca în termen de 12 zile să se facă alegeri de delegaţi (deputaţi) în toate judeţele locuite de români, alegerile să se facă pe baza "normelor sufrajului universal", şi prin art.12 al acestui act s-a stabilit că: "Adunarea Naţională să întruchipeze în mod cât se poate de demn şi norocos toate straturile naţiunii noastre democratice". După ce la 5/18 noiembrie 1918 fusese elaborat manifestul intitulat Către popoarele lumii, la 7/20 noiembrie 1918 a fost elaborat documentul intitulat Convocarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia prin care s-a stabilit cine urmau a fi membri (delegaţi) oficiali ai primului parlament autentic reprezentativ şi democratic constituit în istoria de până atunci a României moderne. Marea Adunare de la Alba Iulia s-a compus din: 1) delegaţi (deputaţi) de drept: 5 episcopi, 4 vicari episcopali, 129 protopopi, 10 delegaţi ai consistoarelor şi capitlurilor episcopeşti, 8 ai "Astrei", 3 ai Fondului de teatru, 2 ai Asociaţiei arădene, 10 ai diferitelor fonduri şi fundaţii, 12 reprezentanţi ai Asociaţiei Arădene, 12 reprezentanţi ai presei, 2 delegaţi ai Consiliului tehnic central din Budapesta, 27 delegaţi ai reuniunilor de lectură, 41 ai reuniunilor de cântări şi muzică, 13 ai asociaţilor universitarilor români din Viena, Budapesta, Blaj, Lugoj, Oradea, Alba Iulia, 21 ai societăţilor financiare, 2 ai societăţilor sportive, 61 delegate şi delegaţi ai reuniunilor de femei, 27 reprezentanţi ai colegiilor şcolilor civile, 60 delegaţi ai reuniunilor învăţătoreşti, 64 reprezentanţi ai gărzilor naţionale (ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi), 60 delegaţi ai reuniunilor de meseriaşi, 17 delegaţi ai Partidului Social-Democrat, 16 delegaţi ai tinerimii universitare, restul fiind delegaţi (deputaţi) aleşi în cercurile electorale din 26 judeţe: intelectuali, muncitori, meseriaşi, ţărani, toate categoriile sociale avându-şi reprezentanţi aleşi. Aşa dar, cei 1.228 delegaţi (deputaţi) au fost reprezentanţii autentici ai naţiunii române, ai tuturor claselor şi categoriilor sociale, precum şi ai tuturor organizaţiilor politice şi profesionale ale românilor din acest străvechi pământ românesc. Lor, celor 1.228 de deputaţi, li s-au alăturat la Alba Iulia, cu toate greutăţile întâmpinate, peste 100.000 oameni -veniţi din toate colţurile, din Maramureş şi Banat, din Oaş şi ţara Bârsei, din Făgăraş şi din Bihor, pentru a participa la marele eveniment şi a-i marca caracterul plebiscitar. Acest caracter a fost apoi întărit şi de faptul că cei rămaşi acasă, în sate şi oraşe, au manifestat din plin pentru realizarea actului Marii Uniri -visul secular al românilor. Dovada cea mai concludentă a caracterului plebiscitar al actului istoric de la 1 decembrie 1918 o constituie faptul că, cei ce au fost aleşi ca deputaţi pentru Marele Forum de la Alba Iulia au fost şi încredinţaţi cu mandate de către alegătorii lor, cu acele credenţionale, procese-verbale, împuterniciri, legitimaţii, "hotărârea noastră" etc., fiecare purtând semnăturile alegătorilor ale celor ce i-au desemnat ca acum, în "ceasul hotărâtor" să fie demni să decidă "soarta neamului nostru pentru vecie". Prin aceste mandate, "obştea poporului român, din îndemn propriu şi fără nici o silă sau ademenire din vreo parte", şi-a exprimat dorinţa arzătoare şi nestrămutată de a se uni cu România. Locuitorii din comuna Pria, judeţul Sălaj, de ex., în adunarea lor din ultima decadă a lunii noiembrie 1918 şi-a arătat poziţia în documentul intitulat "Hotărârea noastră"30. Câtă simţire şi ce sentimente, adunate de secole, se degaje din împuternicirea (scrisoare) dată de obştea românească din comuna Pişcari, cercul Arad, jud. Sătmarului, delegaţiilor ei, în care se adresa astfel Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia: "...Scumpii noştri fraţi: Destinul fericit tuturor românilor din Ardeal şi Ungaria este depus în mâinile domniilor voastre. Noi una comună, cu 1.200 suflete ..., cu toată ardoarea inimii şi neclintită încredere aderă (la) ...decizul nostru. Depărtarea e mare, dar uniţi suntem în simţiri şi cugete şi ne încredinţăm în înţeleapta-vă oblăduire şi puternică apărare"31. Social-democraţii transilvăneni, prin credinţionalele date aleşilor lor, accentuau că aceştia să contribuie "cu votul lor la deciderea asupra sorţii viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria şi Banatul Timişan", aşa cum rezultă şi

din credenţionalul membrilor secţiei social-democrate din Turda, dată celor doi reprezentanţi aleşi în ziua de 28 noiembrie 191832. Este apoi de reţinut că Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a avut caracter constituant33, şi a fost o constituantă pentru că a fost chemată să decidă, să pună "piatra fundamentală a fericirii neamului românesc", cum s-a exprimat în cuvântul său Gheorghe Pop de Băseşti -preşedintele acestui Mare For. Deputaţii trimişi la Alba Iulia au fost împuterniciţi să voteze "numai şi numai pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România", în credeţionale accentuându-se că orice altă hotărâre era nulă şi fără valoare. Caracterul autentic democratic al realizării statului naţional unitar român s-a reflectat pe deplin în conţinutul actului elaborat de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, în Rezoluţia adoptată la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, act prin care s-a urmărit ca "toată suflarea românească să vieţuiască într-un stat, ..., ca prin unirea tuturor ţărilor româneşti să devenim un popor mare, înaintea căruia să fie deschise toate căile ce duc spre progres şi fericire"34. Ca declaraţie de drepturi35, Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia a consacrat "principii fundamentale la alcătuirea noului stat român". Stabilindu-se că: "Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie - decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România...", prin Rezoluţia adoptată se realizează unul din "visurile noastre cele mai frumoase"36. Au fost apoi proclamate drepturi şi libertăţi prin care s-a urmărit ca România să devină o ţară "mare, liberă şi democratică", şi anume: 1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, cu precizarea că fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc (art.III, pct.1), prevăzându-se aceeaşi egală îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile de stat (art.III, pct.2). Se avea în vedere, în cazul acestei prevederi, o anumită autonomie a teritoriilor unite cu Patria-mumă; şi pentru că în ultimul timp s-a căutat să se dea o cu totul altă interpretare acestui text, invocându-se că s-ar fi legiferat atunci o anumită autonomie a comunităţilor etnice şi religioase, vom încerca să evidenţiem adevărul. Corecta înţelegere a acestui text se poate obţine prin raportarea lui la art.II al acestei Rezoluţii, art. în care s-a statuat că: "Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus-indicate (cele care hotărâseră prin art.I unirea cu România, n.ns. - D.V.F.) autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei (sublin.ns. - D.V.F), aleasă pe baza votului universal". Deci este clar: autorii Rezoluţiei de la Alba Iulia s-au gândit şi au prevăzut o anumită autonomie teritorial-administrativă, pentru o anumită perioadă de timp determinată, şi măsurile care au fost adoptate în acest scop, adică crearea unor organe ale conducerii locale, în condiţiile în care exercitarea conducerii centrale a statului aparţine organelor statului român (parlamentul şi guvernul de la Bucureşti), organe necesare pentru a se definitiva sub aspect organizatoric-administrativ unirea, a confirmat această opţiune. În Transilvania au fost create: Marele Sfat Naţional Român (un parlament local) şi Consiliul Dirigent (un cabinet ministerial local), la care o să ne referim mai pe larg; 2. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, vot obştesc, direct, egal şi secret pe comune în mod proporţional pentru ambele sexe în vârstă de 21 ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori în parlament (art.III, pct.3); 3. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire; libera propagare a tuturor gândurilor oamenilor (art.III, p.4);

4. Reforma agrară radicală, cu intenţia de a "i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin cu atât cât să o poată munci el şi familia lui" (art.III, pct.5); 5. "Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagiii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din apus" (art.III, pct.6). Semnificaţia conţinutului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia nu poate fi corect şi complet înţeles decât prin raportare, chiar şi sumar, în primul rând la trecut, la trecut în sensul de a ne referi la statutul politico-juridic al naţiunii române în timpul dualismului austro-ungar (problemă discutată în detalii în altă parte a lucrării). Se ştie că în timpul dualismului austro-ungar, Transilvania a fost anexată, împotriva voinţei şi aspiraţiilor naţiunii române -cea mai numeroasă componentă a populaţiei acestui străvechi pământ românesc- de către Ungaria şi în această perioadă statul maghiar a căutat să traducă în practică acea politică de deznaţionalizare forţată, politică reglementată printr-o vastă legislaţie (privind naţionalităţile, privind regimul electoral, presa, vasta legislaţie a şcolilor), politică care a făcut ca trei milioane de români să fie "de fapt privaţi de orice drept politic", supuşi "la necontenite vexaţiuni din partea unei administraţii fără scrupule"37. Dacă atunci, la 1868, guvernanţii de la Budapesta au decretat prin lege existenţa unei singure naţiuni politice -"indivizibila, unitara naţiune maghiară"- şi au decretat limba maghiară ca singura limbă oficială, inaugurând o politică fără sorţi de izbândă, acum, prin actul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia se decreta "deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare", cu toate consecinţele, precum şi egale în dreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile de stat. În plus, prin art.IV din Rezoluţia de la Alba Iulia s-a stabilit că Adunarea Naţională "dă expresiune dorinţei sale ca Congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţionalităţilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţionalităţile mari şi mici deopotrivă", salutând "cu iubire şi entuziasm libertatea naţiunilor asujugate până aci în monarhia austro-ungară". A urmat, după actul Marii Uniri din 1 decembrie 1918, o perioadă de timp în care s-au întreprins o serie de acţiuni şi au fost luate o serie de măsuri în vederea integrării efective a provinciilor ce s-au unit cu România în cadrul statului naţional unitar român. În conformitate cu art.XI din Rezoluţia Marii Adunări de la Alba Iulia s-a constituit Marele Sfat Naţional Român - organ parlamentar - compus din 250 membri, care urma, până la convocarea Constituantei, conducând pe mai departe afacerile naţiunii române din Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş", să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii". A fost apoi, ales din sânul acestui organ parlamentar, un organ executiv provizoriu denumit Consiliul Dirigent, organizat pe resoarte, compus din 15 membri, organ aprobat prin Decretul-regal nr.3672/13/26 decembrie 1918. În 1918, la 11/24 decembrie au fost elaborate două decrete foarte importante de către organele competente ale statului român. Prin decretul-lege nr.3631, forurile conducătoare româneşti au confirmat UNIREA şi s-a decretat că ţinuturile cuprinse în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia "sunt şi rămân de-a pururea unite cu România", iar prin decretu-lege nr.3632 s-a stabilit că "în mod provizoriu şi până la definitiva organizare a României întregite" (sublin.ns. - D.V.F..), se însărcina Consiliul Dirigent cu conducerea serviciilor publice în ţinuturile menţionate în Rezoluţie, stabilindu-se pentru acest organ administrativ o competenţă limitată, în sensul că rămâneau în administrarea guvernului de la Bucureşti -guvern al întregului stat naţional unitar român: "afacerile străine, armata, căile ferate, poştele, telefoanele, telegrafele, circulaţia fiduciară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului". S-a mai hotărât, prin dispoziţiile aceluiaşi decret că, ţinuturile unite cu România prin hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia vor fi reprezentate

în guvernul central prin miniştri fără portofoliu; se însărcina Consiliul Dirigent să prezinte "în cel mai scurt timp, pentru ţinuturile asupra cărora se întinde administraţia lui, proiectul de reformă electorală pe baza votului universal şi proiectul de reformă agrară" (art.V); la 6 august 1919, legea electorală a fost votată de Marele Sfat Naţional Român, sancţionată şi promulgată prin decret-lege nr.3621/24 august 1919 şi la 12 august a fost votată de acelaşi organ legea agrară, sancţionată şi promulgată de regele României, la 10 septembrie 1919, prin decret- lege nr.3911. Marele Sfat Naţional Român şi-a încetat existenţa (prin autodizolvare) la 20 noiembrie 1920, odată cu deschiderea lucrărilor parlamentului constituit în urma alegerilor de la începutul lunii noiembrie, iar Consiliul Dirigent a fost menţinut până la elaborarea decretului-lege nr.1.462, din 2 mai 1920; atribuţiile pe care le-a avut, după desfiinţare, au trecut în competenţa organelor statului naţional unitar român. Pentru lucrările curente, prin care s-a urmărit consolidarea unificării sub aspect administrativ şi descărcarea serviciilor publice din provinciile menţionate în Rezoluţia de la Alba Iulia, s-a constituit Comisia regională de la Cluj, care a asigurat continuitatea activităţii şi reglementarea metodică a trecerii serviciilor la departamentele corespunzătoare. La 1 mai 1922 s-a considerat încheiată şi această etapă de tranziţie. Astfel s-a realizat statul naţional unitar român, prin voinţa şi lupta întregii naţiuni române, o treaptă superioară în dezvoltarea ţării noastre. Constituţia modificată în 1923 a consacrat această realitate stabilind că România era "un stat naţional unitar şi indivizibil", al cărui teritoriu a fost declarat nealienabil. Note

1

. "Dacia viitoare", an I, nr.2, 16 februarie 1883, p.21

2

. Vz. "Viitorul", 17 august 1919

3

. Vz., pentru detalii, 1918 Unirea Transilvaniei cu România, ed. a III-a, revăzută şi adăugată, Editura Politică, 1978; Şt.Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, 1918, vol.I şi II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1983, Unitatea şi continuitate în istoria poporului român, sub redacţia prof.univ. D.Berciu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968, p.255-428. 4

. Quasiconcomitent au avut loc: Sfatul Ţării de la Chişinău (27 mart./9 april. 1918 şi 27 nov./9 dec. 1918), Congresul general al Bucovinei (15/28 noiembrie 1918) şi Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (18 nov./1 dec. 1918).

5

. Au făcut parte din Consiliul Naţional Român Central: Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod şi Aurel Vlad (reprezentanţi ai P.N.R.) şi Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu şi Bazil Surdu (reprezentanţi ai P.S.D.). 6

. "Românul", an VII, nr.1, 26 oct./8 nov. 1918.

7

. Ibidem.

8

. Apud, 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.516-517.

9

. Ibidem, p.516.

10

. Ibidem, p.518.

11

. Ibidem, p.518; vz. şi Şt.Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol.2, op.cit., p.72-96.

12

. 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.530

13

. Vz., pentru detalii, Şt.Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol.2, op.cit., p.96-100

14

. Ibidem, p.97-99.

15

. Vz. şi Şt.Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol.2, op. p.104-112.

16

. 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.550

17

. Vz.Ibidem, p.555.

18

. Ibidem, p.566-585; vz. şi Şt.Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol.2, op.cit., p.127-130.

19

. Şt.Pascu, op.cit., p.128.

20

. Ibidem, p.129.

21

. Vz. 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.566 şi urm.(571-573).

22

. Vz. Ibidem, p.573 şi urm.

23

. Ibidem, p.584.

24

. George Moroianu, Les luttes des roumains Transylvains pour la liberté et l'opinion européenne, Paris, 1933, p.217-218 (apud, 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.585). 25

. "Românul" din 1/14 noiembrie 1918.

26

. Ibidem.

27

. Idem, nr.6 din 2/15 noiembrie 1918 (apud, 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.562).

28

. Apud, 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.563.

29

. Ibidem.

30

. Vz. P.Abrudan, Din consemnările participanţilor la lupta pentru unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, în "Acta musei porolissensis", VII, 1983, p.295-307; vz. şi Şt.Pascu, Făurirea statului unitar român, vol.2, p.137-151. 31

. Apud, 1918 Unirea Transilvaniei cu România, op.cit., p.604

32

. Vz., de ex., credenţionalul secţiei social-democrate din Turda, dat celor doi reprezentanţi aleşi în ziua de 28 noiembrie 1918, ms. orig., Muzeul din Alba Iulia, fond. Unirea. 33

. Acelaşi caracter l-au avut şi Sfatul Ţării constituit la Chişinău şi care şi-a deschis lucrările la 21 noiembrie 1917 (vz. I.Nistor, Istoria Basarabiei, Editura Cartea Românească, Chişinău, 1991, p.274-279) şi Adunarea constituantă de la Cernăuţi întrunită la 27 octombrie 1918 (la 28 noiembrie 1918 convocându-se Congresul general al Bucovinei) (vz. I.Nistor, Istoria Bucovinei, Editura Humanitas, 1991, p.380-404). 34

. "Adevărul", 11/24 noiembrie 1918.

35

. Acelaşi caracter de declaraţie de drepturi l-a avut şi Rezoluţia Sfatului Ţării de la Chişinău (vz., C.Hamagiu, Codul general al României, vol.VIII, p.1110-1111) şi Rezoluţia Congresului General al Bucovinei (vz. Ibidem, p.1177-1178). 36

. "Adevărul", 11/24 noiembrie 1918.

37

. Raport prezentat de delegaţii Partidului Social-Democrat al Muncitoruilor din România la Congresul socialist din Zürich, 1893, în "Documente din istoria mişcării muncitoreşti din România", 1893-1900, Editura Politică, 1969, p.140.

5.2.UNIFICAREA LEGISLATIVĂ. SISTEMUL ADMINISTRATIV AL ROMÂNIEI, 1919-1940

Unificarea legislativă în diferitele ţări s-a constituit într-un proces istoric de mare importanţă, caracteristic perioadelor de formare şi de consolidare a statelor naţionale centralizate moderne. Condiţiile concret-istorice, interne şi externe, care favorizaseră sau împiedicaseră constituirea statelor naţionale în apusul, centrul sau estul Europei, au fost cele care au impus momentele de început ale procesului de unificare legislativă, care o dată înfăptuită, întregul popor urma să se dezvolte într-un sistem legislativ unic, propriu. Întârzierea desăvârşirii unităţii naţional-statale a unor popoare din centrul şi răsăritul Europei, situaţie cauzată de dominaţia unor imperii reacţionare, a condus nemijlocit şi la întârzierea, pentru aceste popoare, a procesului unificării legislative. Complexitatea fenomenului, generată de căutările în vederea stabilirii principiilor, a elaborării soluţiilor adecvate de realizare care să ţină seama de particularităţile locale, de armonizarea intereselor fundamentale ale statului cu ale cetaţenilor, de disputele teoretice şi practice cu tentă politică, au făcut ca 1 acest proces să se desfăşoare, cu puţine excepţii, într-un interval de timp destul de mare. În desfăşurarea acestui amplu proces, cu implicaţii majore asupra evoluţiei de ansamblu a popoarelor, se pot sesiza două etape mari: una până la primul război mondial, în care fenomenul n-a avut o anvergură general europeană, ci mai mult naţional-statală şi o a doua, de după prima mare conflagraţie mondială, când harta politica a Europei a dobândit o înfăţişare mai apropiată de aspiraţiile de unitate ale popoarelor, în care a devenit o preocupare aproape general europeană, cu etape apropiate în timp şi cu caracteristici comune mai multor state. Unificarea legislaţiei, înnoiri în acest compartiment s-au întreprins nu numai în ţări la care s-au unit, pe baza principiului naţionalităţii, teritorii (Franţa, Italia, România, Serbia, Danemarca, Grecia) sau chiar s-au constituit pentru prima dată (Cehoslovacia, Finlanda) s-au refăcut după o perioadă de divizare şi stăpâniri străine (Polonia), ci şi în state ca Anglia, Elveţia.2 Un alt aspect semnificativ, constatat în perioada interbelică, a fost dialogul continuu între specialiştii europeni, în cadrul unor congrese şi conferinţe internaţionale, în paginile revistelor de specialitate, menit a contribui la cunoaşterea mai aprofundată a legislaţiei din diferitele ţări, a principiilor de înfăptuire a unificării, a realizărilor în acest plan, făcându-se chiar pasi timizi de apropiere a legislaţiei în unele compartimente, mai ales economice, sau constituindu-se Uniuni internaţionale.3 Noi ne măginim să relevăm, ca un exemplu al acestui dialog, activitatea Societăţii de legislaţie comparată din Franţa, înfiinţată încă în secolulul al XIX-lea. Ea îşi propunea, conform statutelor, să studieze legislaţia din diferite ţări şi să contribuie la îmbunătăţirea şi perfecţionarea unor ramuri ale legislaţiei, realizând aceste obiective şi prin intermediul publicaţiei "Bulletin de la Société de législation comparée". În spiritul obiectivelor acestei Societăţi s-au încadrat şi specialişti români, atunci când în martie 1923, I.G.Duca, G.Mârzescu, Matei Balş, cu un grup de jurişti, au pus bazele Societăţii Române de Legislaţie Comparată,4 care a fost prima societate străină afiliată la cea franceză, urmată apoi de alte societaţi similare din Cehoslovacia, Polonia, Belgia.5 În faţa unor state europene în cadrul cărora existau mai multe tipuri de legislaţie, la 1918, s-a pus presant chestiunea unificării legislative. Modalităţile adoptate au fost în prima parte identice, menţinându-se pentru un timp în vigoare legile existente. Unificarea s-a realizat apoi diferenţiat de la ţară la ţară, fiind sesizabile şi unele proceduri asemănătoare.6

Prin actele de Unire înfăptuite de poporul român în cursul anului 1918 s-a realizat desăvârşirea unităţii naţional-statale româneşti, ţel pentru care, de-a lungul timpului, poporul român, în ansamblul său, n-a precupeţit nici un efort spre împlinirea lui. În cadrul statului naţional unitar român se întâlneau însă la 1918, ca o consecinţă a evoluţiei politice separate impuse românilor de marile imperii, legi şi instituţii specifice provinciilor care se uniseră cu România. Deoarece la elaborarea sau la constituirea lor românii nu fuseseră chemaţi să participe, ele erau deci străine de spiritul, mentalitatea şi aspiraţiile româneşti. Unitatea politică realizată impunea şi pretindea cu insistenţă unificarea legislativă, cuprinderea tuturor locuitorilor ţării în cadrul aceluiaşi sistem legislativ-instituţional, de factură românească. În noile condiţii istorice, politicul, compartiment în care poporul român se dezvoltase timp îndelungat în entităţi politice diferite, era chemat să actioneze ca factor de iniţiativă, de presiune, în vederea consolidării unităţii politice, prin unificarea legislaţiei, cu apropierea realităţilor din toate domeniile, nu printr-o contopire mecanică, uniformizatoare, pripită, bruscă şi insuficient pregătită, ci prin una firească, evolutivă. Unificarea legislativ-instituţională avea şi menirea de a contribui la eliminarea particularităţilor administrativ-instituţionale regionale şi trebuia să devină o pârghie puternică, menită să impulsioneze procesul de refacere economică a ţării şi apoi a celui de dezvoltare ascendentă şi de modernizare a structurilor economice, politice şi culturale ale României întregite. La 1918, statul român putea opera cu aceleaşi principii şi modalităţi de realizare a unificării legislative ca şi celelalte popoare europene, adică fie extinderea legislaţiei din vechea Românie în celelalte provincii, fie menţinerea pentru o perioadă de timp a legiuirilor existente pe întreg cuprinsul ţării, urmând ca unificarea să se realizeze "printr-o sinteză originală, care să valorifice cât mai mult posibil toate tradiţiile istorice viabile şi să degaje o sinteză nouă, adaptată noului stat".7 Deşi din punct de vedere tehnic prima soluţie ar fi fost mai uşor de realizat, în România, ca şi pe plan european, s-a impus atunci a fi mai oportună a doua modalitate privind unificarea.8 În epocă, fiecare din cele două căi şi-a avut susţinătorii, argumentele de oportunitate, de ritm, de înnoiri revenind cel mai adesea în prim-planul disputelor.9 O multitudine şi o varietate de luări de poziţie cu privire la unificarea legislativă s-au înregistrat în parlament, în reviste cu profil economic, politic, juridic, administrativ, în presa cotidiană, în şedinţe ale Secţiei istorice a Academiei Române, în congrese pe profesii sau în unele internaţionale cu o tematică destinată evoluţiei legislaţiei europene, în cărţi şi coduri de drept constituţional. Urmărind în timp desfăşurarea acestui proces, se poate constata că în practica vieţii constituţionale a României postbelice s-a produs o împletire a principiilor şi a modalităţilor de înfăptuire a unificării. Menţinerea, pentru un timp mai scurt sau mai lung, a unor legiuiri specifice doar unor regiuni, s-a interferat cu extinderea tacită şi cu cea expresă a unor legi din vechea Românie, cu promulgarea legilor şi codurilor de unificare, fără a se putea face o periodizare cronologică distinctă între aceste înfăptuiri.10 În funcţie de principiile stabilite şi de amploarea acţiunii de unificare se pot, totuşi, circumscrie două etape ale acestui proces: una, până la Constituţia din 1923 şi o a doua, după promulgarea legii fundamentale a statului român. Măsurile de unificare întreprinse au căutat să ţină seama de realităţile româneşti, de structurile economice, politice, culturale, religioase, de mentalitatea poporului român, de evoluţia lui pe calea parlamentarismului, căutându-se conturarea unei fizionomii proprii a sistemului unificării legislative. Modele au fost, dar nu s-au mai urmat în maniera introducerii Constituţiei din 1866 şi a principalelor coduri din aceeaşi epocă.

În consideraţiile care se fac pe marginea problematicii analizate de noi se mai impune un fapt de care trebuie să se ţină seama şi anume disocierea riguroasă, logică, între unificarea legislativă, proces care a acoperit întreaga perioadă interbelică cu prelungiri şi în cea următoare, şi exercitarea în mod unitar şi deplin a autorităţii guvernului asupra tuturor regiunilor ţării, fenomen istoric realizat prin încetarea activităţii organismelor provinciale provizorii la începutul lunii aprilie 1920.11 O dată cu sancţionarea actelor de Unire din 1918 de către oficialităţile de la Bucureşti se extindea, în mod tacit, în toate regiunile ţării, Constituţia României din 1866.12 Prin decretele-lege din 9 aprilie v., 11/24 decembrie şi 18/31 decembrie 1918 cu privire la organizarea Basarabiei, Transilvaniei şi Bucovinei în cadrele statului român s-au menţinut în vigoare legile aflate în Basarabia şi Bucovina.13 În Transilvania, această situaţie s-a realizat prin Decretul I al Consiliului Dirigent, din 24 ianuarie 1919, singurul dintre organismele regionale care fusese investit cu putere legislativă. S-au menţinut astfel, temporar, în Basarabia legile ruseşti, în Bucovina prevederi austriece, iar în Transilvania dreptul maghiar şi codul civil austriac. "Adoptarea acestor legi străine a însemnat naturalizarea lor".14 Soluţia aceasta, care va fi consacrată de Constituţia din 1923, era în concordanţă cu hotărârile de unire, însemnând şi o luare în considerare din partea statului român a tradiţiilor locale regionale. Prin aceleaşi acte, compartimente esenţiale ale vieţii economice şi politice, ca: politica externă, financiară, armata, mijloacele de comunicaţie, vama au trecut sub autoritatea nemijlocită a guvernului. Aceasta însemna începutul procesului de conducere unitară a ţării de către guvern. În intervalul în care au funcţionat organisme regionale provizorii ale guvernului (decembrie 1918 - aprilie 1920), procesul unificării legislativ-instituţionale a înregistrat două puncte de pornire, unul de la nivelul guvernului spre sferele trecute în competenţa sa,15 ceea ce însemna extinderea expresă a unor dispoziţii din vechea Românie în teritoriile unite şi, celălalt, de la organismele regionale. S-a avut în vedere ca prim obiectiv înlăturarea unor legi sau părţi din legile locale care contraveneau încadrării politice a acelor teritorii în statul român. Situaţiile nu au fost identice pentru cele trei provincii. În cazul Basarabiei, care renunţase la autonomie în 27 noiembrie/10 decembrie 1918, s-au introdus, prin extindere, codurile comercial, penal şi de procedură penală româneşti.16 În Transilvania, între 2 decembrie 1918 şi 10 aprilie 1920, în conformitate cu hotărârile adoptate la Alba Iulia, a funcţionat un organism regional cu atribuţii executive şi legislative limitate, stabilite de guvernul ţării, numit Consiliul Dirigent, format din 15 membri, personalităţi de seamă ale vieţii politicoculturale româneşti. În acest interval, Consiliul Dirigent, ca mandatar al guvernului, în dialog permanent cu guvernul şi în chestiunile care nu trecuseră sub autoritatea acestuia din urmă, a iniţiat măsuri care au condus la organizarea unei vieţi de stat româneşti în Transilvnaia şi care s-au constituit în paşi înainte pe calea unificării aspectelor administrative, economice sau culturale la nivelul întregii ţări, aducându-şi, prin întreaga lui activitate, o contribuţie meritorie la consolidarea statului naţional unitar român.17 Acţiunea de legiferare a Consiliului Dirigent, concretizată în cele 24 de Decrete, a încetat o dată cu întrunirea Parlamentului ţării, la 20 noiembrie 1919. Decretele Consiliului Dirigent s-au adăugat celorlalte legi menţinute în vigoare în Transilvania, sistemul legislativ al României completându-se astfel cu încă o normă de drept cu aplicabilitate regională. Organele provizorii regionale şi-au încetat activitatea la începutul lunii aprilie 1920,18 puterile cu care fuseseră învestite trecând asupra autorităţilor de la Bucureşti. Aceste operaţii au fost coordonate de Comisia Centrală pentru unificare şi descărcare, constituită pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri. La Cluj, Chişinău şi Cernăuţi s-au înfiinţat Comisii regionale de unificare şi descărcare. Secretariatele generale din cadrul Comisiilor au funcţionat până la 1 aprilie 1921, când au fost transformate în Directorate generale, cu servicii pentru fiecare minister, care s-au desfiinţat prin decizii ministeriale în

intervalul 1922-1924.19 Aceste instituţii, ca organe de desconcentrare a departamentelor centrale, au avut doar atribuţii administrative, conducând din însăcinarea guvernului serviciile publice din acele regiuni. După împlinirile naţional-politice româneşti din anul 1918, era evidentă necesitatea elaborării şi promulgării unei noi legi fundamentale a ţării care să reflecte încheierea procesului de formare a statului naţional unitar român şi care să dea un caracter unitar organizării ţării şi legislaţiei. Constituţia votată de Adunarea Deputaţilor în 26 martie 1923, de Senat în 27 martie 1923, a însemnat, principial, un pas înainte pe calea modernizării şi democratizării ţării.20 În planul unificării legislative, Constituţia din martie 1923, în articolul 137, stabilea următoarele: "Se vor revizui toate codicile şi legile existente în diferitele părţi ale statului român, spre a se pune în armonie cu Constituţiunea de faţă şi asigura unitatea legislativă. Pînă atunci ele rămîn în vigoare". Tot în materie de unificare legislativă, pentru a se asigura "o legiferare ştiinţifică din punct de vedere al tehnicii",21 articolul 76 din Constituţie prevedea înfiinţarea unui Consiliu Legislativ "a cărui menire este să ajute în mod consultativ la facerea şi coordonarea legilor, emanînd fie de la puterea executivă, fie din iniţiativa parlamentară, cât şi la întocmirea regulamentelor generale de aplicarea legilor. Consultarea Consiliului Legislativ este obligatorie pentru toate proiectele de legi, afară de cele care privesc creditele bugetare; dacă însă, într-un termen fixat de lege, Consiliul Legislativ nu-şi dă avizul său, Adunările pot proceda la discutarea şi aprobarea proiectelor. O lege specială va determina organizarea şi modul de funcţionare a Consiliului Legislativ". Acest organism de tehnică legislativă, a cărui constituire se încercase încă în 1884, s-a înfiinţat prin Legea de organizare şi funcţionare a Consiliului Legislativ, din 25 februarie 1925.22 Prin atribuţiile sale Consiliul Legislativ ca organ consultativ, de tehnică legislativă nu atingea cu nimic prerogativele puterii legiuitoare şi nici libertatea iniţiativei legilor",23 formarea lui înscriindu-se în şirul aspectelor de modernizare, de progres, survenite în societatea românească după Marea Unire. Chiar daca prin Constituţia din 1923 s-a statuat ca principiu fundamental pentru unificarea legislativă, revizuirea, în practica unificării, în perioada următoare acest principiu nu s-a aplicat în toate cazurile. Extinderea expresă a legilor din vechea Românie, începută în cursul anului 1918 se va continua şi după apariţia Constituţiei.24 De pildă, Codul silvic din România din anul 1910, cu modificările ulterioare, a fost extins prin legea din 17 iunie 1923 şi în teritoriile unite cu statul român. Sau, începând cu 1 iunie 1928 s-au extins în Basarabia şi codurile de drept civil, cu unele excepţii. Acelaşi fenomen s-a petrecut, peste 10 ani, în cazul Bucovinei, unde de la 15 octombrie 1938 s-au aplicat codurile civile din vechea Românie, extinse prin decretul-lege nr.478 din 30 septembrie 1938.25 Întârzierea elaborării unor legi sau coduri unificatoare au impus guvernelor să recurgă la această modalitate. Legi de unificare elaborate înainte şi după martie 1923, cum ar fi legea pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi din 21 februarie 1923, legea de unificare a organizării judecătoreşti din 26 iunie 1924, legea pentru unificarea aministrativă din 14 iunie 1925 etc., chiar dacă, în principal, însemnau o extindere a dispoziţiilor existente în legi din vechea Românie, ele cuprindeau înnoiri şi pentru vechea Românie, însemnând o adaptare a legilor la noile condiţii istorice. Pe de altă parte, opera de elaborare a legilor unificatoare s-a început înainte de Constituţia din 1923. Astfel, legile de reformă agrară din 1921 cuprindeau aceleaşi principii fundamentale, diferind doar în aspecte neesenţiale. Acest proces s-a intensificat considerabil după martie 1923, când s-au elaborat un număr impresionant de legi unificatoare, atât în domeniul dreptului public, cât şi în cel privat.26 În ansamblul lor, ele au contribuit la întărirea unităţii statului, la modernizarea lui, au oferit condiţii mai prielnice pentru dezvoltarea mai accelerată pe calea capitalistă a ţării. Procesul de elaborare a noilor coduri generale s-a prelungit mai mult decât se sperase în 1918. La 1 ianuarie 1937 au intrat în vigoare Codul penal şi cel de procedură penală, iar la 20 mai 1937 Codul

justiţiei militare, care conţineau numeroase înnoiri faţă de codurile aflate în vigoare până în acel moment în diferitele regiuni. Cu toate lucrările pregătitoare, cu elaborarea proiectelor, cu promulgarea în anii 1938, 1939 a codurilor civil, comercial şi de procedură civilă, acestea nu s-ai pus în aplicare până la sfârşitul anului 1940.27 Fenomenul românesc n-a fost ceva singular în context european, aşa după cum aprecia, în 1942, G.P.Docan.28 Abia în 1943 s-a încheiat procesul unificării legislative, prin extinderea şi în Transilvania a legilor civile şi comerciale din vechea România. La 31 martie 1945 ele s-au pus în vigoare şi în partea din Transilvania care fusese ruptă din trupul ţării prin Dictatul de la Viena.29 Analizând, în perspectiva timpului, procesul unificării legislative, specialiştii apreciază că soluţia optimă ce s-ar fi cerut aplicată ar fi fost extinderea cât mai grabnică a legilor româneşti din vechea România în celelalte regiuni şi apoi să se fi înfăptuit opera complexă şi anevoioasă de revizuire generală a legilor.30 Aşa s-ar fi evitat paralelismul legilor, ivirea unor conflicte de legi interprovinciale. Legile de unificare, din toate domeniile, au privit România ca un stat naţional unitar, în care dispoziţiile lor se aplicau în mod egal asupra tuturor cetăţenilor, fără nici o deosebire etnică, de religie, fapt care se cuvine a fi subliniat, fiindcă analiza realităţilor din diferitele domenii confirmă, în cea mai mare parte, aceasta trăsătură fundamentală a vieţii de stat româneşti interbelice, calitativ superioară condiţiilor de dezvoltare ale românilor din provinciile aflate sub dominaţie străină înainte de 1918. * *

*

Din procesul atât de amplu al unificării legislative, noi ne vom opri cu consideraţii doar asupra fenomenului administrativ din perioada interbelică, prezentând legile principale, spiritul şi principiile lor esenţiale, elementele de continuitate, de discontinuitate în evoluţia organizării administrative, înnoirile survenite, puncte de apropiere cu situaţii din alte ţări. Constituţiile României din 1866, 1923 şi 1938 au pus la baza organizării statului principiul modern al separării puterilor. În consecinţă, una din funcţiile însemnate ale puterii executive este cea administrativă. În sens larg, prin administraţie se are în vedere întreaga activitate a statului care nu este nici strict legislativă, nici strict judecătorească. În sens mai restrâns, prin administraţie se înţelege administraţia Ministerului de Interne şi administraţia locală. La 1918, în statul român întregit se găseau legi administrative specifice diferitelor sale regiuni. În consens cu principiul general adoptat, aceste legi au fost menţinute temporar în vigoare31, astfel că unificarea organizării administrative a ţării a fost un deziderat vital al epocii, ţinându-se seama de importanţa administraţiei în viaţa unui stat modern. Constituţia din 1923 cuprindea mai multe principii cu privire la organizarea administrativă a ţării, care trebuia să aibă la bază descentralizarea administrativă (art.4, 41, 108, 110, 111). Constituţia din 1938 nu mai pomeneşte de ele, lăsând legiuitorului totala libertate de organizare a administraţiei locale (art.79). Principalele legi organice au fost opera Partidului Naţional Liberal şi a Partidului NaţionalŢărănesc, partide cu deosebiri programatice evidente. Concepţia P.N.L. în materie de administraţie locală s-a concretizat în legile din 1925 şi 1936 şi în cea modificatoare din 1934, legea din 1936 prezentând destule diferenţe faţă de legea din 1925, iar concepţia P.N.Ţ. în legea din 1929. Legea din 1938 se încadra în contextul politic specific Constituţiei din februarie 1938, care consfinţea regimul de dictatură regală.

Într-un domeniu supus schimbărilor repetate, dictate de factorul politic, problematica administrativă, în general, a principiilor care să stea la baza organizării administrative a ţării, au preocupat sfere tot mai largi ale specialiştilor, ale opiniei publice. În vara anului 1925 s-a înfiinţat Institutul de Ştiinţe Administrative al României, care a fost recunoscut ca aşezământ de utilitate publică prin legea din 28 martie 1928. Scopul lui era de a examina şi analiza critic legiuirile administrative şi modul de aplicare, de a organiza dezbateri menite să ofere soluţii pentru modernizarea organizării administraţiei româneşti şi de a edita cărţi cu tematică adminitrativă. Începând u anul 1926 a apărut, trimestrial, în întreaga epocă interbelică, "Revista de drept public", organul de presă al Institutului. Colectivul de redacţie al revistei cuprindea specialişţi recunoscuţi în epocă: Paul Negulescu, Anibal Teodorescu, Gh.Meitani, Const.G.Rarincescu, G.Alexianu etc. În paginile ei au apărut numeroase articole scrise de specialişti români şi străini dedicate fenomenului de administraţie românească sau general europeană, se prezentau congresele internaţionale de ştiinţe administrative, relevându-se intervenţiile româneşti în asemenea foruri. În privinţa organizării administrativ-teritoriale a României în perioada interbelică, a organelor administraţiei locale, se pot constata trei perioade distincte: I. 1918-1925, în care particularităţile locale, regionale s-au menţinut, mai ales cu privire la organele locale de conducere, până la legea de unificare administrativă din 1925. Legea din 14 iunie 1925, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1926, a abrogat diferitele sisteme administrative existente şi a stabilit norme identice pentru administraţia întregii ţări. II. 1925-1938, în care se reflectă prevederile legilor administrative elaborate în spiritul Constituţiei din 1923. III. 1938-1940, dominată de prevederile legii din august 1938. Conţinutul celor trei perioade, stabilite de noi, nu este tranşant diferit, existând şi aspecte comune de continuitate, în aceste domenii administrative, mai multe între prima şi a doua epocă, şi nici deplin omogen în interiorul primelor două perioade. Constituţia din martie 1923 a stabilit ca unităţi administrative judeţul şi comuna, investindu-le deci cu personalitate juridică (art.4), lăsând pe seama legilor administrative să stabilească numărul, întinderea şi subdiviziunile lor teritoriale. Legile din 1925, 1929 şi 1936 au cuprins în articolul 1 această prevedere obligatorie constituţională, stabilind ca subdiviziune teritorială, fără personalitate juridică, plasa. Judeţul era un organism politico-teritorial înzestrat cu atribuţiuni de putere publică şi organ de administraţie în gestiune patrimonială, înzestrat cu organe reprezentative. Judeţul era, potrivit legii din 1925, pe de o parte unitate administrativă descentralizată, calitate în care avea puterea de a gira servici publice cu caracter local, avea organe proprii, un patrimoniu propriu şi se bucura de oarecare autonomie administrativă. Era, în acelaşi timp, şi o circumscripţie administrativă, în care funcţionau serviciile exterioare ale unor ministere. Potrivit legii din 1929, judeţul rămâne ca aşezământ de drept public pentru reprezentarea intereselor judeţene, nu i se acordă atribuţiuni de reprezentare a intereselor generale, acestea fiind lăsate pe seama prefectului, care era delegatul puterii centrale în judeţ (art.273). Legea din 1936 acorda judeţului aceleaşi calităţi ca şi legea din 1925. Prin Regulamentele de aplicare ale legilor din 32 1925, 1929, 1936 teritoriul ţării a fost împărţit în 71 judeţe. Legea din 1938 a determinat o schimbare radicală cu privire la calităţile judeţului. Se menţineau numărul şi întinderea de până atunci ale judeţului, dar nu mai era o unitate administrativă descentralizată, ci doar o "circumscripţie administrativă şi de control" (art.96), fără personalitate juridică, asemănător plaselor. În locul judeţelor, între stat şi comună, se crease o nouă unitate administrativă, ţinutul, cu personalitate juridică, şi care încorpora mai multe judeţe. Prin decretul-lege din 21 septembrie 1940 s-a desfiinţat ţinutul, judeţul redevenind unitate administrativă descentralizată, cum fusese înainte de legea din 1938.

Ca întindere şi ca număr de populaţie, judeţele României au prezentat diferenţe destul de mari, putându-se vorbi de judeţe mari, mijlocii şi mici. În conformitate cu legile administrative din 1925, 1936 şi 1940, ca o continuare a realităţilor din vechea Românie de dinainte de Unire, în fruntea judeţului se afla prefectul, numit prin decret la propunerea ministrului de interne şi era inclus în ierarhia acelui minister, în dubla lui calitate, de reprezentant al puterii centrale şi de şef al administraţiei judeţene descentralizate.33 Ca reprezentant al guvernului, prefectul era un organ de control şi supraveghere al tuturor administraţiilor locale din judeţ şi şeful poliţiei. În aceeaşi calitate, de funcţionar politic, atribuţii identice îi conferea şi legea din 1929. Ca şef al administraţiei judeţene, prefectul era şeful ierarhic al tuturor funcţionarilor judeţeni, pe care împreună cu delegaţia permanentă a consiliului judeţean (legea din 1925) sau numai el (legea din 1936), îi numea, îi înainta, îi revoca, având şi putere disciplinară asupra lor. În legea din 1938, potrivit căreia judeţul nu mai avea personalitate juridică, prefectul devenea funcţionar de carieră şi era reprezentantul guvernului în judeţ şi şeful administraţiei judeţene, dar atribuţiile lui erau mai reduse faţă de epoca anterioară, el fiind mai mult un organ de îndrumare, control şi supraveghere. O schimbare cu privire la statutul prefectului s-a realizat prin legea din 1929 şi ea se încadra în caracterul general al legii, de lărgire a descentralizării administrative. Prefectul rămânea doar reprezentantul autorităţii centrale în judeţ, fără a mai fi şi şeful administraţiei judeţene. Conducătorul administraţiei judeţene devenea preşedintele delegaţiei permanente a consiliului judeţean, ales de consiliul judeţean pe o perioadă de 5 ani, investit cu atribuţiile pe care le avusese în legea anterioară prefectul în calitatea de şef al administraţiei judeţene. Alternativa oferită de legiuitorul din 1929, cu prezenţa la conducerea judeţului a două persoane, un prefect politic şi unul administrativ, nu s-a dovedit a fi viabilă, astfel că guvernul de Uniune Naţională desfiinţează aşa numitul prefect administrativ, revenindu-se la sistemul cu un singur prefect la nivelul judeţlor. P.N.Ţ. revenit la guvern în iunie 1932, nu va impune ca şef al administraţiei judeţene pe preşedintele delegaţiei permanente, astfel că existenţa acestuia a fost de scurtă durată în istoria organelor administrative româneşti. O altă unitate administrativ-teritorială înzestrată cu personalitate juridică în toate legile administrative interbelice a fost comuna. G.Ursu defineşte comuna ca o "organizaţie politico-teritorială formată din totalitatea locuitorilor de pe un teritoriu determinat, uniţi printr-o comunitate de interese şi drepturi, în scopul administrării intereselor lor locale, căreia legea i-a acordat personalitate juridică".34 Comuna, în dubla ei calitate, de organ al puterii executive şi al organizaţiei locale, avea două tipuri de atribuţii, de interes general, concretizate în aportul la îndeplinirea legilor, regulamentelor şi dispoziţiilor puterii centrale şi ale judeţului, şi locale, care priveau necesităţile obşteşti ale populaţiei. Legea din 1925, moment de referinţă în istoria organizării comunelor în ţara noastră, a unificat tipurile de comune pe întreg teritoriul statului român, luând ca model realităţile din Vechea Românie, şi a stabilit două categorii de comune: rurale şi urbane, cele urbane fiind: reşedinţe de judeţ, nereşedinţe, suburbane şi municipii. Aceeaşi împărţire se regăseşte în legile din 1931, 1934, 1936, 1938, cu diferenţe neînsemnate. Legiuitorul din 1929 urmărind o descentralizare administrativă şi la nivelul comunei şi ţinând seama de faptul că în provinciile unite cu România fiecare sat era o unitate administrativă, a pus la baza organizaţiei comunale satul, ca centru natural de populaţie, cu autorităţi şi patrimoniu proprii. Au fost create două tipuri de comune: urbane - oraşele, municipiile, comunele suburbane - şi rurale - având minimum 10000 locuitori, formate din unul sau mai multe sate (art.4). Satele constituiau sectoare ale comunei rurale, fiecare cu organele sale de conducere. Această organizaţie era complicată şi greoaie şi a făcut ca în vechea Românie circa 10000 sate să se grupeze în 700-800 comune, ajungându-se astfel ca o comună să fie formată din 30-40 sate, ceea ce era un impediment aproape insurmontabil pentru o bună

funcţionare a administraţiei comunale. Experimentul n-a durat decât până la legea din iulie 1931, prin care s-a revenit la sistemul de împărţire a comunelor conform legii din 1925. Comparativ cu celelalte comune ale ţării, comuna urbană Bucureşti s-a bucurat de o organizare aparte. Prin legea din 7 februarie 1926, municipiul Bucureşti a dobândit o organizare proprie, diferită de comunele urbane. Legea preciza şi faptul că oraşul Bucureşti este capitala ţării. Alte legi privind organizarea municipiului Bucureşti au fost cele din 5 august 1929, cu mai multe modificări şi cea din martie 1939. Municipiul Bucureşti era împărţit în 4 sectoare: Galben, Negru, Albastru, Verde, de el ţinând şi 12 comune suburbane. Organele de conducere ale municipiului erau: Consiliul general, "Delegaţiunea" acestuia şi primarul Capitalei, iar ale sectoarelor: consiliul sectorului, delegaţia consiliului şi primarul sectorului.35 La nivelul comunelor, indiferent de tipul lor şi de legi, au funcţionat organe deliberative: consiliul comunal, şi executive: primarul, ajutorul de primar şi delegaţia consiliului comunal. Consiliul comunal se compunea, ca şi cel judeţean, din membri aleşi prin vot universal şi din membri de drept, reprezentând diferite profesii sau instituţii. El era prezidat de primar. Legea din 1929, pe linia accentuării caracterului reprezentativ al consiliului, a scos din componenţa consiliilor comunale rurale membrii de drept. Legea din 1934 consacra din nou membrii de drept în consiliul comunal. Numărul, durata mandatului - 8 ani în legea din 1925, 5 în cea din 1929, nelimitat în cea din 1936, dar care prevedea reînnoirea la 3 ani a unei jumătăţi din membri (deci un mandat nu putea dura mai mult de 6 ani), 6 ani în legea din 1938 - cazurile în care puteau fi dizolvate au variat de la lege la lege. Atribuţiile consiliilor comunale au fost simţitor reduse prin legea din 1938 în comparaţie cu legea din 1936. În schimb, dacă mai ales legea din 1925 prevedea multe situaţii în care consiliile comunale puteau fi dizolvate, legea din 1938 nu mai dădea guvernului dreptul de a dizolva consiliile comunale. Se puteau doar suspenda sau revoca unii dintre membrii acestora. Primarul era şeful administraţiei comunale şi reprezentantul autorităţii centrale în comună. Până la legea din 1936, primarii au fost aleşi de consiliul comunal sau de alegătorii comunei. Legea din 1936 (art.30,31) prevede două situaţii în care primarul putea fi numit de prefect în comunele rurale şi în oraşele nereşedinţe de judeţ şi de ministrul de interne în oraşele reşedinţe de judeţ şi în municipii. Când după două alegeri consecutive la nivelul comunelor rurale şi suburbane nici un candidat de primar nu obţinea majoritatea absolută, prefectul numea primarul şi ajutorul de primar dintre candidaţii care obţinuseră acelaşi număr de voturi (art.30). Pentru a fi ales primar într-o comună urbană un candidat trebuia să obţină 2/3 din voturile exprimate. Daca nici un candidat nu obţinea acest număr, primarul era numit de prefect pentru oraşele nereşedinţă şi de ministrul de interne pentru oraşele reşedinţe de judeţ şi municipii, dintre candidaţii de primar (art.31). Legea din 1938 (art.10) cunoaşte doar sistemul numirii primarilor tuturor categoriilor de comune, ceea ce înseamnă o evidentă limitare a autonomiei locale. El nu-si pierdea însă cu totul calitatea de organ descentralizat, deoarece nu era inclus în ierarhia centrală. Prin aceeaşi lege, prin care se accentua controlul guvernului asupra comunelor, în fiecare comună rurală funcţionând un notar, reprezentant al guvernului, numit de rezidentul regal (art.109), s-a desfiinţat delegaţia consiliului comunal, care funcţionase până atunci, în componenţa şi atribuţiile fixate de diferitele legi. În întreaga perioadă interbelică plasa n-a fost o unitate administrativă descentralizată cu personalitate juridică, ci o circumscripţie de desconcentrare administrativă, cu un rol sporit în urma legii din 1938. Ea a fost condusă de pretor (1925, 1936), de un pretor, funcţionar de carieră (1938) şi de primpretor (1929). În epoca interbelică s-a discutat, într-o măsură sporită atât pe plan naţional, cât şi european, în legătură cu oportunitatea regiunii ca unitate administrativă descentralizată, mai mare decât judeţul.

Dezbaterile îşi aveau antecedente încă în perioada premergătoare Marii Uniri, fără să se fi înregistrat concretizări ale opiniilor formulate în unele proiecte. Constituţia din 1923 stabilea că teritoriul ţării se împărţea în comune şi judeţe, astfel că organizarea regiunii administrative, care nu trebuie confundată cu regiunea politică, ar fi intrat sub incidenţa neconstituţionalismului. De această prevedere constituţională s-au lovit intenţiile legiuitorului din 1929 de a crea regiunea administrativă. Avizul Consiliului Legislativ cu privire la proiectul Stere specifica explicit neconstituţionalitatea regiunii. Într-o atare situaţie s-a adoptat o soluţie care să nu contravină Constituţiei, înfiinţându-se 7 centre de administraţie şi de inspecţie locală numite Directorate ministeriale locale. Prin modul de organizare şi funcţionare (art.292-298 al legii din 1929) acestea se prezentau ca organe de desconcentrare administrativă.36 Directoratul era constituit din: director ministerial local, cu rang de subsecretar de stat, reprezentantul guvernului, secretarul general al directoratului şi şefii serviciilor ministeriale locale, care erau: serviciul internelor, al finanţelor, al instrucţiei publice şi cultelor, al agriculturii şi domeniilor, al lucrărilor publice şi comunicaţiilor, al industriei şi comerţului, al muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale. În cadrul lor s-a încercat să se realizeze şi o descentralizare administrativă prin înfiinţarea Asociaţiilor judeţene generale la nivelul fiecărui directorat. Cele 7 directorate ministeriale au funcţionat la Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi, Timişoara, începând cu 1 ianuarie 1930. În anul în care se înregistra experimentul P.N.Ţ. cu privire la regiunea administrativă, pe plan european, acest lucru se realizase în unele ţări, sau era în curs de înfăptuire în altele. Astfel Polonia prin reformele constituţionale din august 1926, era împărţită în 16 unităţi administrative mari, numite voevodate. În Cehoslovacia, prin legea din 14 iulie 1927 se realizase împărţirea ţării în 4 provincii administrative. Belgia avea şi ea o organizare pe provincii. Iugoslavia, prin legea din 3 octombrie 1929, era organizată în 9 regiuni administrative mari, numite banovine, purtând numele râurilor importante din ţară, prin care se înlocuia împărţirea din 26 aprilie 1922, în 33 de regiuni. Legislaţia franceză nu crease regiunea administrativă în pofida unui larg curent de opinie favorabil regiunii, ţara fiind împărţită în 91 de departamente, cu largi atribuţii administrative şi politice, care se puteau asocia între ele în vederea unor lucrări importante. Soluţia Directoratelor ministeriale locale n-a împlinit însă speranţele puse în ea. Dimpotrivă, prin interpunerea între judeţ şi autoritatea centrală a unei noi autorităţi, administraţia s-a complicat, s-a îngreunat, fiind necesare şi cheltuieli financiare sporite. Aşa se face că legea din 15 iulie 1931 le-a desfiinţat. Prevederile Constituţiei din februarie 1938 au făcut posibilă crearea regiunii administrative sub forma ţinutului, care cuprindea mai multe judeţe, investit cu personalitate juridică (art.1). Ţinutul reprezenta "interesele locale" şi exercita, în acelasi timp , şi "atribuţiile de administraţie generală". Toate drepturile şi obligaţiile judeţelor din legile administrative anterioare au fost trecute asupra ţinutului. Legea din 1938 a urmărit şi o desconcentrare administrativă prin plasarea în oraşele de reşedinţă ale ţinuturilor a unor servicii exterioare ale ministerelor, care funcţionau pe lângă rezidentul regal. Administraţia ţinutului era încredinţată rezidentului regal, numit prin decret regal, dat pe baza jurnalului Consiliului de Miniştri şi la propunerea ministrului de interne, având rangul de subsecretar de stat (art.55) şi consiliului său (art.71-93). Rezidentul regal trebuia să fie diplomat universitar sau ofiţer general - şi era ajutat de un secretar general. Rezidentul regal era reprezentantul guvernului în ţinut şi administratorul ţinutului. El controla şi supraveghea serviciile ministerelor, întreaga administraţie locală. Prin atribuţiile lui autoritatea puterii centrale s-a întărit considerabil pe plan local, aceasta în ton cu întreaga politică promovata de dictatura regală. Consiliul de pe lângă rezidentul regal era format din membri aleşi şi de drept, al căror mandat dura 6 ani. Membrii de drept erau desemnaţi de ministrul de

interne, la propunerea rezidentului regal. Ţara a fost împărţită în 10 ţinuturi (art.53).37 Ţinuturile au fost desfiinţate prin decretul-lege din 21 septembrie 1940, reintroducându-se judeţul ca unitate administraivă descentralizată. Constituţia din 1923 prevedea că legile administrative de organizare a instituţiilor judeţene şi comunale vor avea "de bază descentralizarea administrativă" (art.108). Aceasta era un mod de organizare a serviciilor publice administrative locale sau speciale opus centralizării.38 Centralizarea administrativă este diferită de cea politică. În cazul celei din urmă este vorba de o centralizare a funcţiunii legislative în competenţa unui singur organ legislativ pentru întreaga ţară şi de o singură conducere politică a ţării de către un guvern. Despre o organizare administrativă descentralizată se poate vorbi atunci "... când unor organizaţii administrative li s-a recunoscut personalitatea juridică şi li s-a afectat un patrimoniu, când aceste organizaţiuni au autorităţi, care nu fac parte din ierarhia centrală, când ele sunt supuse unui control special numit tutelă administrativă şi când anumite servicii publice sunt detaşate din competenţa autorităţilor centrale".39 Descentralizarea administrativă poate fi mai largă sau mai restrânsa în funcţie de felul în care sunt reglementate prin lege componentele care o definesc. Gradul descentralizării administrative depinde, în esenţă, de numărul serviciilor publice date în competenţa autorităţilor descentralizare (descentralizare teritorială), de modul de organizare şi exercitare a tutelei administrative. Prin tutelă administrativa se înţelege "totalitatea principiilor şi procedeelor prin care autoritatea centrală îşi rezervă puterea şi dreptul de control asupra organelor descentralizate".40 Tutela administrativă se poate exercita atât asupra organelor persoanelor juridice (drept de numire a lor, de disciplinare, de convocare sau prezidare), cât şi asupra actelor lor (prealabilă, prin instrucţiuni şi ulterioară, prin dreptul de a aproba, anula, suspenda sau substitui actele persoanelor descentralizate). Tutela administrativă fiind un control special trebuia întotdeauna indicată prin lege. Ea se putea exercita numai de autorităţile prevăzute de lege, în cazurile prevăzute de aceasta şi numai asupra actelor indicate. Prin aceasta, tutela se deosebeşte net de controlul ierarhic, care se exprimă în dreptul superiorului ierarhic de a aproba, de a suspenda, de a anula şi de a reforma toate actele inferiorilor ierarhici. Controlul ierarhic este presupus şi de aceea el nu trebuie prevăzut în mod expres în lege. Tutela administrativă sau controlul administrativ, însemnând o excepţie, un corectiv al descentralizării, s-a dovedit a fi necesară în viaţa administrativă a statelor. Prin aceasta se evita apariţia unor discordanţe grave între interesele generale şi cele locale, se supraveghea modul în care autoritaţile locale rezolvau necesităţile locale, se veghea la menţinerea şi întărirea unităţii statului. Dacă acestea sunt considerente de ordin practic, "justificarea juridică a tutelei administrative - apreciaza Damian - este în dreptul statului de a acorda personalitatea juridică de drept public grupărilor politico-teritoriale şi de a o retrage".41 Organele de tutelă adminstrativă stabilite de legile administrative româneşti au fost, în general, autorităţile centrale sau reprezentanţii lor locali, dar şi anumite organe locale descentralizate sau instituţii speciale investite cu puteri de jurisdicţie administrativă pentru acte mai importante, cum au fost Comitetele de revizuire create prin legea din 1929, sau Curţile administrative locale prevăzute de legea din 1936. Aspectul cel mai notabil, de înnoire, în evoluţia organizării tutelei administrative l-a constituit fenomenul de jurisdicţionare a tutelei, realizat prin înfiinţarea Comitetelor de revizuire care funcţionau la reşedinţele celor 7 Directorate ministeriale locale, având ca for suprem Comitetul central de revizie, cu sediul la Bucureşti. Majoritatea atribuţiilor lor au fost, apoi, preluate de Curţile administrative locale şi Curtea Superioară Administrativă. După aceste câteva consideraţii cu privire la tutela administrativă, fără de care noţiunea de descentralizare administrativă nu poate fi percepută în toată complexitatea ei, nu i se poate precia

conturul real, apreciem că în toate legile româneşti de după 1 decembrie 1918 sfera tutelei administrative este mai limitată decât în perioada anterioară şi deci descentralizarea este mai largă. Toate legile administrative şi-au propus organizarea administraţiei locale pe baza principiului descentralizării. Gradul atins de aceasta a diferit însă de la lege la lege. Legile din 1925, 1931, 1936, 1938, care aveau în vedere prefectul sau rezidentul regal în dubla lor calitate de reprezentanţi ai puterii centrale şi de şefi ai administraţiei locale descentralizate, prin largile atribuţii acordate acestora în prima calitate, au realizat o descentralizare limitată cu evoluţie spre îngustare în 1936 şi 1938 faţă de 1925. Legea din 1929 a înfăptuit o descentralizare mai largă, dar condiţiile concret istorice, conjunctura politică internă, efectele crizei economice de supraproducţie au condus la aplicarea ei pentru o perioadă scurtă de timp, experimentul rămânând ca un aspect definitoriu al căutărilor de modernizare a vieţii administrative româneşti. Eforturile constructive depuse de poporul român în perioada interbelică în planul vieţii economice, sociale, politice sau al celei culturale s-au regăsit, în mare parte, şi în cel administrativ. Prin ansamblul caracteristicilor sale, sistemul administrativ al României interbelice a reflectat tendinţele şi realizările de modernizare, a căutat şi a reuşit, în mare măsură, să răspundă necesităţilor generale de dezvoltare a ţării.

Note 1.

... Despre desfăşurarea acestui proces în unele ţări europene: Andrei Rădulescu, Unificarea legislativă, Bucureşti, 1927, p.9-12.

2.

... Ovid Sachelarie, Valentin Al.Georgescu, "Unirea din 1918 şi problema unificării legislaţiei", Studii. Revistă de istorie, 1968, 21, nr.6, p.1187; G.P.Docan, "Interdependenţa legilor provinciale şi de unificare", Pandectele române, 1943, 22, partea a IV-a, p.6 (În continuare: PR) 3.

... De pildă, Uniunea legislativă între naţiunile aliate şi asociate. Cf. A.Rădulescu, p.15. Vezi şi Henri Capitant, "Les essais d'unification internationale du droit privé", Bulletin de la Société de législation comparée roumaine (În continuare BSLCR) 1936, număr festiv, p.36-52; M.C.Vasiliu, "Le probléme de l'unification du droit dans les Balkans", BSLCR, 1936, p.433-443. 4.

... Cu publicaţia Bulletin de la Société de législation comparée roumaine, an 1, 1925.

5.

... Valeriu Pop, "Le code pénal et de procédure pénale unifiée, BSLCR, 1936, p.IX.

6.

... În Franţa, la 1918, nu s-au extins legile franceze în Alsacia şi Lorena. Abia la 1 iunie 1924, prin două legi, s-au introdus în cele două provincii legislaţia civilă şi comercială franceză. Noile legi nu înlocuiau doar vechile legiuiri, ci au selectat şi au reţinut lucruri pozitive din codurile germane. Legile elaborate urmau să se extindă, apoi, asupra întregului teritoriu al Franţei, fixându-se un termen de tranziţie de 10 ani. Vezi A.R.Ionaşcu, "Problema unificări legislaţiei civile în cugetarea juridică românească (19191941), PR, 1942, 21, partea a IV-a, p.172; Emil Dandea, "Unificarea legislativă în Alsacia şi Lorena", Administraţia română, 1927, 7, nr.7, p.2-3. În Italia s-au menţinut, la fel, vechile legiuiri până la decretul regal din 4 noiembrie 1928, prin care s-a extins legislaţia italiană în regiunile unite cu Italia. În Polonia opera de unificare a fost dirijată de o Comisie de unificare, iar în Iugoslavia de către un Minister al Unificării. În Cehoslovacia la 22 iulie 1919 s-a înfiinţat Ministerul pentru Unificare, ale cărui atribuţii au fost stabilite prin Decretul nr.501 din 31 decembrie 1921; Dr.Fretz, "Unificarea legislativă în Cehoslovacia", Revista de drept public, 1934, 9, nr.1-4, p.21-29 (În continuare: RDP). 7.

... A.R.Ionaşcu, p.148.

8.

... Vezi şi Congresul avocaţilor români din Transilvania, ţinut la Sibiu în 1-2 februarie 1919, Patria (Sibiu), nr.4, din 6/19 februarie 1919. 9.

... Vezi şi o bibliografie la această temă la A.R.Ionaşcu, p.148, 150; O.Sachelarie, V.Al.Georgescu, p.1192.

10.

... Camil Negrea, Evoluţia legislaţiei în Transilvania de la 1918 până astăzi, Sibiu, 1943, 27 p;

11..

Această distincţie n-a înţeles-o deloc Ioan Silviu Nistor în articolul "L'unification institutionelle et administrative de

Roumanie parachevée, în Nouvelles études d'histoire, vol.VII, Bucureşti, Ed.Academiei R.S. România, 1985, p.128-143. 12.

... Monitorul Oficial (În continuare MO), nr.8 din 10 aprilie 1918, pentru Basarabia; MO, nr.212 din 13 decembrie v. 1918, pentru Transilvania; MO nr.217 din 19 decembrie 1918, pentru Bucovina. 13.

... MO nr.8 din 10 aprilie 1918 şi nr.211 din 12 decembrie v. 1918 privitoare la Basarabia; MO nr.217 din 19 decembrie 1918 referitor la Bucovina; MO nr.212 din 13 decembrie 1918 referitor la Transilvania. 14.

... G.P.Docan, p.8.

15.

... Vezi pentru tot ce a emanat de la guvern spre Transilvania, Victor Onişor, Tratat de drept administrativ român, ed.II, Bucurşti, 1930, p.21. 16.

... G.P.Docan, p.7; A.R.Ionaşcu, p.154.

17.

... Gheorghe Iancu, "Der Leitende Regierungsrat und die Integration der Verwaltung und die Institutionen Transsilvaniens in den rumänischen Einheitsstaat (Dezember 1918 - April 1920), în Nouvelles études d'histoire, vol.VI/2, Bucureşti, 1980, p.119-130; Idem, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român. 1918-1920, Cluj-Napoca, 1985, 316p. 18.

... MO, nr.4 din 4 aprilie 1920 referitor la Consiliul Dirigent, Basarabiaşi Bucovina.

19.

... V.Onişor, p.87-89.

20.

... Constituţiunea României din 1923 adnotată de A.Lascarov-Moldovanu, Sergiu D.Ionescu, Bucureşti, 1925; Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, Bucureşti, 1983; Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România 1922-1928, Bucureşti, 1979, p.154-155. 21.

... Paul Negulescu, Gh.Alexianu, Tratat de drept public, Bucureşti, 1942, p.592.

22.

... MO, nr.45 din 26 februarie 1925.

23.

... Ştefan Praporgescu, "Consiliul Legislativ", Curierul juridic, 1925, 5, nr.7, p.100; Cornelius Rudesco, "Bref aperçu sur l'activité du Conseil Législativ Roumain, RDP, 1935, 10, nr.1-2, p.127-144. 24.

... Vezi Ministerul Justiţiei. Colecţiune de legi şi regulamente a căror aplicare a fost extinsă în teritoriile alipite, Bucureşti, 1924, 1038 p. 25.

... O.Sachelarie, V.Al.Georgescu, p.1196.

26.

... Ibidem, p.1195.

27.

... G.P.Docan, p.8.

28.

... Ibidem, p.6.

29.

... O.Sachelarie, V.Al.Georgescu, p.1198.

30.

... Ibidem.

31.

...Vezi organizarea administrativă în România şi în teritoriile unite, până la 1918, în Enciclopedia României, vol.I, p.296-310; Erast Diti Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1944, p.146. 32.

... După apariţia legii de unificare administrativă din 1925, în baza articolului 480, s-a realizat o nouă împărţire a ţării în judeţe, prin mai multe decrete-lege şi deciziuni ministeriale ale Ministerului de Interne, publicate în MO, în intervalul 7 octombrie 1925 5 februarie 1926. Vezi aceste acte în Ministerul de Interne. Împărţirea administrativă a României însoţită de Legea pentru unificarea administrativă şi de Legea pentru organizarea administraţiunii comunale a oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1926, p.3. Prin noua împărţire erau: 71 judeţe, 498 plăşi, 8879 comune, dintre care 71 comune urbane reşdinţe de judeţ,între care 17 municipii, 94 comune urbane nereşedinţe, 10 comune suburbane şi 8704 comune rurale. Noile reglementări au determinat şi schimbarea denumirii unor judeţe sau reşedinţe. Astfel, în loc de judeţul Bistriţa-Năsăud - Năsăud, în loc de judeţul Alba de Jos Alba, în loc de Solnoc-Dăbâca - Someş, în loc de Turda-Arieş - Turda, în loc de Mureş-Turda - Mureş, în loc de judeţul Cojocna Cluj, în loc de Chişinău - Lăpuşna. Din judeţul Caraş-Severin s-au constituit judeţele Caraş şi Severin. Alba Iulia a devenit reşedinţa judeţului Alba (în locul Aiudului), Baia Mare reşedinţa judeţului Satu Mare (în locul Careiului), Blajul reşedinţa judeţului Târnava Mică (în locul oraşului Târnăveni). 33.

... Jean H.Vermeulen, "Studiu critic al atribuţiilor prefectului în legea noastră pentru unificarea administrativă", RDP, 1927, 2,

nr.1, p.84-85. 34.

... G.Ursu, Dicţionar enciclopedic administrativ, Cluj, 1935, p.156.

35.

... Enciclopedia României, vol.I, p.309-310; Tudor Voinea, "Les organes administratives de la ville de Bucarest, entre 1831 et 1972", în Verwaltungshistorische Studien, vol.II, Pécs, 1972, p.585-594.

36.

... Desconcentrarea administrativă înseamnă crearea de către autoritatea centrală în teritoriu a unor organe dezlipite din organizaţia centrală şi care rămân parte integrantă din ierarhia centrală, înzestrate cu anumite atribuţii cu caracter local. Acestea poartă de regulă, denumirea de Regiuni sau Inspectorate. Desconcentrarea este doar un corectiv al centralizării administrative. 37.

... Cele 10 ţinuturi erau: 1. Olt (reşedinţa Craiova), 2. Bucegi (r.Bucureşţi), 3. Ţinutul Mărei (r.Constanţa), 4. Dunărea de Jos (r.Galaţi) 5. Nistru (r.Chişinău), 6. Prut (r.Iaşi)7. Suceava (r.Cernăuţi), 8. Mureş (r.Alba Iulia), 9.Someş (r.Cluj), 10. Timiş (r.Timişoara). 38.

... "Centralizarea administrativă este un mod de organizare a autorităţilor administrative locale în care acestea acţionează într-o strânsă dependenţă faţă de autorităţile centrale... Raportul de dependenţă al autorităţilor locale faţă de cele centrale este principiul fundamental al centralizării administrative". Cf. Tarangul, p.66-67. 39.

... Ibidem, p.74-75, 90-91.

40.

... Vezi opinii pe această temă la Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, Bucureşti 1925, p.564. H.Berthélemy, "Sur la descentralisation administrative", RDP, 1926, nr.4, p.365-373; Jean Popovici, "Tutela administrativă în dreptul român", RDP, 1937, nr.1, p.24. "Tutela administrativă este un drept de control administrativ menţinut de către autorităţile centrale în regimul administrativ de descentralizare". Ioan Damian, Controlul administrativ (Controlul ierarhic şi tutela administrativă), Timişoara, 1937, p.15. 41.

... I.Damian, p.63.

5.3.REALITĂŢI DEMOGRAFICE ÎN TRANSILVANIA ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ La sfârşitul primului război mondial, în toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii monarhiei dualiste, românii — ce reprezentau populaţia majoritară a provinciei — au aplicat la 1 Decembrie la Alba Iulia principiul autodeterminării naţionale. În cadrul conferinţei de pace de la Paris, prin tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, s-a consacrat în plan juridic internaţional o realitate politică înfăptuită prin voinţa naţiunii române. Transilvania — înţelegând aici şi Banatul, Crişana şi Maramureşul — a cunoscut în deceniile următoare o integrare normală în statul român unitar, a cărui legislaţie a permis deplina afirmare economică, politică şi culturală a tuturor minorităţilor din ţară. Consecinţele multiple ale primului război mondial s-au resimţit din punct de vedere demografic până la începutul deceniului trei. Abia după aplicarea reformei agrare (una dintre cele mai avansate şi mai liberale din Europa Centrală şi de Sud-Est) şi a stabilizării economice s-a putut reface potenţialul uman, grav afectat de cei 4 ani de război. Evoluţia mişcării naturale a populaţiei Transilvaniei confirmă aceste tendinţe, excedentul natural fiind în creştere sensibilă după 1919. Tabel nr.1. Mişcarea naturală a populaţiei din Transilvania între 1918-1935 Anul

Naşteri

Decese

Excedent natural

1918

83.115

146.511

- 63.396

1919

147.353

114.125

+ 33.2281

1920

163.381

116.809

+ 46.572

1921

175.187

117.552

+ 57.635

1922

174.195

118.577

+ 55.618

1923

163.580

113.987

+ 49.593

1924

166.141

119.042

+ 47.099

1925

157.566

114.423

+ 43.143

1926

158.707

118.965

+ 39.742

1927

153.330

118.000

+ 35.330

1928

158.545

105.836

+ 52.709

1929

156.393

113.753

+ 42.640

1930

160.004

101.208

+ 58.796

1931

153.425

105.790

+ 47.635

1932

156.897

110.879

+ 46.018

1933

142.639

102.782

+ 39.857

1934

140.824

103.612

+ 37.212

1935

138.488

108.483

+ 30.005

Sursa: Manuilă, Aspects démographiques de la Transylvanie, Bucarest, 1938, p.6. În general, în perioada care face obiectul investigaţiei noastre, dinamica populaţiei Transilvaniei a fost ascendentă, dar cu ritmuri de creştere variabile între recensământurile efectuate în acei ani, aşa cum rezultă din tabelul următor.

Tabel nr.2. Dinamica populaţiei Transilvaniei după Unire Anul

Nr.de locuitori

Mărimea populaţiei faţă de 1910 (%)

Recens. anterior

Perioada

Creşterea reală Număr

%

1910

5.225.618

100

—

—

—

—

1930

5.548.363

106,2

106,2

1911-1930

322.745

6,2

1941

5.927.506

113,4

106,8

1931-1941

379.143

6,8

1956

6.232.312

119,3

105,1

1941-1956

304.806

5,1

Surse: I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie istorică, vol.II, sec.XIX - 1914, Transilvania, Bucureşti, 1987; Recensământul general al populaţiei României din 19 decembrie 1930, Bucureşti, vol.II, 1938; Recensământul general al României din 1941, 6 aprilie. Date sumare provizorii, Bucureşti, 1944; 1941, Évi népszámlálás demográfiai adatok községenként, Budapest, 1990; Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956. Rezultate generale, Bucureşti, 1959. În primul rând se remarcă o creştere relativ modestă cu 6,2% între 1910-1930, respectiv un spor real de 322.745 de locuitori. Această evoluţie pare firească dacă luăm în considerare factorii cu posibilă influenţă asupra regimului demografic. După “explozia” de naşteri în primii ani postbelici, reacţie biologică şi socială normală la sfârşitul unei perioade de criză, natalitatea a tins spre o stabilizare, ceea ce a afectat excedentul natural. Recensământul din 29 decembrie 1930 a fost efectuat de către autorităţile statului român pe întreg cuprinsul Transilvaniei. În schimb, pentru anul 1941, cifra totală provine din cumularea datelor de la 2 recensământuri: cel din ianuarie-februarie 1941 efectuat de către autorităţile maghiare pentru zona de nord-vest a Transilvaniei cedată Ungariei prin Dictatul de la Viena şi cel din aprilie 1941 efectuat de autorităţile române pentru restul Transilvaniei. Între 19311941, populaţia Transilvaniei a crescut doar cu 6,8%, respectiv cu un număr de 379.143 noi locuitori, o asemenea evoluţie fiind firească într-un deceniu care a cunoscut ample modificări în spaţiul geopolitic din zonă. În ceea ce ne priveşte, Dictatul de la Viena din 30 august 1940, a influenţat vizibil structura populaţiei României1. De asemenea, al doilea război mondial şi transformările care au survenit în perioada următoare au avut consecinţe demografice importante. De aceea, până la recensământul din 1956, populaţia Transilvaniei a cunoscut o creştere modică, de 5,1%, adică doar cu 304.806 noi locuitori. Analiza tabelelor nr.3 şi 4 permite reconstituirea structurii etnice a populaţiei provinciei între 1919-1956, precum şi sesizarea modificărilor survenite în ponderea principalelor etnii atât în mediul rural cât şi urban. Tabel nr.3. Structura etnică a Transilvaniei în perioada 1910-1956 Etnia

1910

1930

1941

1956

Număr

%

Număr

%

Număr

%

Număr

%

Români

2827419

53,8

3207880

57,8

3281967

55,3

4051063

65

Maghiari

1662180

31,8

1353276

24,4

1719640

29

1558631

25

Germani

564559

10,8

543852

9,8

534980

9

368255

5,9

Evrei

188556

3,6

178699

3,2

152293 *

2,5

43814

0,7

Ţigani

—

—

109156

2

34135 *

0,8

78362

1,3

Alţii

—

—

155500

2,8

204491

3,4

131647

2,1

*

Cifrele se referă doar la NV Transilvaniei, aflat sub ocupaţia Ungariei

Surse: I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie istorică, vol.II, sec.XIX - 1914, Transilvania, Bucureşti, 1987; Recensământul general al populaţiei României din 19 decembrie 1930, Bucureşti, vol.II, 1938; Recensământul general al României din 1941, 6 aprilie. Date sumare provizorii, Bucureşti, 1944; 1941, Évi népszámlálás demográfiai adatok községenként, Budapest, 1990; Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956. Rezultate generale, Bucureşti, 1959. Tabel nr.4. Compoziţia etnică a populaţiei rurale şi urbane a Transilvaniei între 1900 - 1956 Anul

Mediu

Români Număr

1900

Maghiari %

Număr

Germani %

Număr

Evrei %

Număr

Alte etnii %

Număr

%

Rural

2578487

60,2

893083

22,9

481380

11,2

99839

2,3

143104

3,4

Urban

103948

17,7

294229

50,2

100647

17,1

59745

10,2

27559

4,8

Rural

2871124

62,6

988268

21,5

416916

9,1

78286

1,8

231396

5

Urban

336756

34,9

365008

37,9

126936

13,2

100413

10,4

33260

3,6

1930 1956

Rural

2789412

68,6

919483

22,6

186750

4,6

3783

0,1

167831

4,1

Urban

1262191

58,3

639148

29,5

181505

8,4

40031

1,8

42178

2

Surse: I.I.Adam, I.Puşcaş, Izvoare de demografie istorică, vol.II, sec.XIX - 1914, Transilvania, Bucureşti, 1987; Recensământul general al populaţiei României din 19 decembrie 1930, Bucureşti, vol.II, 1938; Recensământul general al României din 1941, 6 aprilie. Date sumare provizorii, Bucureşti, 1944; 1941, Évi népszámlálás demográfiai adatok községenként, Budapest, 1990; Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956. Rezultate generale, Bucureşti, 1959. În general se remarcă evoluţii ascendente sau regresive la toate etniile din Transilvania, diferind intensitatea lor în funcţie de anumite condiţii istorice concrete. Astfel, se observă între 19101930, creşterea semnificativă a populaţiei româneşti de la 53,8% la 57,8% şi scăderea substanţială a ponderii populaţiei maghiare de la 31,8% la 24,4%. Trebuie să menţionăm şi aici că recensământul din anul 1910 a fost realizat de către autorităţile maghiare într-o perioadă în care politica de asimilare a naţionalităţilor a fost exercitată în teritoriile care depindeau de Budapesta2. În acele împrejurări, datele oficiale publicate de către guvernanţi, referitoare şi la Transilvania nu concordă cu realităţile etnice din provincie. Recenzenţii au adoptat drept criteriu de definire a etniei unui individ limba vorbită frecvent de cel recenzat. Astfel, cea mai mare parte a evreilor, ţiganilor, armenilor etc. au fost înregistraţi de autorităţi ca vorbitori de limbă maghiară şi implicit ca etnici maghiari. Deci, procentul “maghiarilor” de 31,8% în anul 1910 este artificial, ca urmare a includerii multor locuitori doar pentru că au declarat limba maghiară drept limba cel mai frecvent utilizată. În acelaşi timp, distribuţia principalelor etnii din Transilvania pe medii (urban şi rural) prezintă inegalităţi flagrante. Surprinde astfel numărul redus al românilor din mediul urban, ei reprezentând la 1900 doar 17,7% din totalul populaţiei orăşeneşti, în timp ce proporţia maghiarilor a fost de 50,2%. Explicaţia unei asemenea stări de lucruri constă în statutul avut de românii din Transilvania până la primul război mondial. Alături de barierele politice şi economice care au cenzurat aşezarea românilor în oraşe, se cuvine să amintim şi rezerva ţăranilor români de a-şi trimite fii la şcoală la oraş, ori pentru a învăţa meserii, toate acestea de teama că odraslele lor se vor deznaţionaliza3.

alte etnii (8.0%) germani (9.8%)

romani (57.8%)

maghiari (24.4%)

Grafic nr.1

Structura etnica a Transilvaniei la 1930

Datele recensământului din 1930 privind structura etnică a populaţiei Transilvaniei surprind schimbările intervenite după Unirea din 1918. Creşterea populaţiei româneşti între 1910-1930 de la 53,8% la 57,8% este firească, înscriindu-se într-o evoluţie normală. Scăderea proporţiei maghiarilor de la 31,8% la 24,4% îşi află o explicaţie raţională în condiţiile istorice de la sfârşitul primului război mondial şi nu s-a datorat intervenţiei brutale şi directe a autorităţilor române, aşa cum se sugerează tendenţios în anumite lucrări4. Cauzele acestei reduceri sunt multiple şi vom enumera doar două dintre cele mai importante: grupurile etnice precum şi toţi cei care la 1910 au fost înregistraţi ca etnici maghiari datorită faptului că au declarat limba maghiară limba maternă (în sensul limbii cel mai frecvent utilizată), au cunoscut după unirea Transilvaniei cu România o revigorare a identităţii lor naţionale. Este binecunoscut cazul şvabilor din zona Satu Mare, al armenilor, evreilor, slovacilor etc. 5. În al doilea rând, o mare parte din corpul ofiţerilor şi subofiţerilor precum şi din aparatul administrativ din Transilvania, compuse aproape în exclusivitate din maghiari, a părăsit după 1918 provincia. Lor li s-a adăugat şi acea parte din populaţia civilă ale cărei interese erau legate de statul maghiar, astfel că numărul maghiarilor ce s-au repatriat în Ungaria între 1918-1924 este evaluat la aproximativ 200.000 de persoane6. Declinul numeric al populaţiei germane este un fenomen constatabil în Transilvania încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Desfiinţarea breslelor şi alterarea oportunităţilor economice ale saşilor, curentul masiv de emigrare de la începutul secolului XX, generalizarea sistemului familiei cu 1 copil etc. au fost fenomene care s-au prelungit şi după 1918 contribuind la reducerea treptată a ponderii populaţiei germane. Celelalte etnii din provincie, evreii şi ţiganii mai ales, au reprezentat minorităţi cu o situaţie demografică relativ stabilă. Tabelul nr.4 permite sesizarea modificărilor intervenite între 1900-1930 în structura etnică a Transilvaniei în mediul rural şi urban. Cea mai notabilă este fără îndoială dublarea ponderii populaţiei româneşti din mediul urban, de la 17,7% în 1900, la 34,9% în anul 1930. Această creştere a fost consecinţa directă a procesului general de industrializare şi de migraţie a surplusului de populaţie rurală înspre oraşe. Deoarece în mediul rural populaţia românească era predominantă (60,2% din total), a fost firesc ca în cursul procesului de migrare de la sate către oraşe numărul românilor să fie mult mai mare decât al celorlalte etnii. S-a ajuns astfel, în special după 1920, ca anual un număr apreciabil de români, mai ales populaţie tânără cu potenţial de reproducere ridicat, să se stabilească în mediul urban. Cu ocazia recensământului din anul 1930 s-a constatat că aproximativ 54% din populaţia oraşului Cluj provenea din judeţ sau din restul Transilvaniei şi Vechiul Regat. După Unire a existat o tendinţă clară de imigrare din Vechiul Regat spre Transilvania. Instaurarea administraţiei româneşti după 1918 a făcut necesară aducerea unui important număr de funcţionari şi militari

(inclusiv a familiilor acestora). Se impune să ţinem seama de faptul că românii transilvăneni nu şi-au putut crea în timpul regimului dualist o elită intelectuală, administrativă şi militară corespunzătoare, iar majoritatea funcţionarilor maghiari nu au despus după 1918 jurământul de credinţă faţă de statul român. Astfel, în oraşul Cluj, la 1930 au fost consemnate 5.250 de persoane venite de peste Carpaţi7. Dacă ponderea populaţiei maghiare în mediul rural a scăzut nesemnificativ între 1900-1930 de la 22,9% la 21,5%, în schimb s-a observat o reducere substanţială a proporţiei ei în mediul urban. Mulţi dintre maghiarii repatriaţi în Ungaria după 1918 au provenit din rândul aparatului administrativ din oraşe. Creşterea spectaculoasă a populaţiei urbane româneşti prin imigrări masive din mediul rural a contribuit la diminuarea ponderii populaţiei maghiare din oraş, care nu a putut fi susţinută prin imigrări consistente de maghiari din satele transilvănene. Situaţia statistică pentru anul 1941 provine din cumularea datelor oferite de recensământul maghiar pentru NV Transilvaniei şi de cel românesc pentru restul provinciei. Scăderea ponderii populaţiei româneşti de la 57,8% la 55,3%, şi creşterea ponderii populaţiei maghiare de la 24,4% la 29% se originează în transformările ample survenite ca urmare a dictatului de la Viena. Expulzarea sau plecarea benevolă a unei părţi a populaţiei româneşti din teritoriile aflate sub conducerea guvernului ungar a fost dublată şi de o politică constantă de afluire a unor colonişti maghiari din Ungaria spre zonele cedate în august 19408.

alte etnii (4.1%) germani (5.9%)

romani (65.0%) maghiari (25.0%)

Grafic nr. 2

Structura etnica a Transilvaniei la 1956

Al doilea război mondial şi instaurarea regimului comunist în România au antrenat modificări substanţiale în privinţa structurii etnice a Transilvaniei. În primul rând, până la 1956, populaţia românească a crescut până la 65% din totalul populaţiei provinciei. O atare creştere ar putea ridica semne de întrebare dacă nu s-ar ţine seama de scăderea proporţională între 1941-1956 a ponderii populaţiei maghiare, germane şi evreieşti. Locul acestora a fost luat după război de foarte multe persoane imigrate din Moldova, unde condiţiile de trai s-au înrăutăţit considerabil în acea perioadă (secetă, foamete etc.). Cei care au venit în Transilvania de peste munţi, au găsit plasament fie în regiunile de câmpie din vestul ţării şi Banat, fie în oraşele aflate într-o nouă fază a industrializării forţate (Braşovul este reprezentativ în acest sens). Scăderea populaţiei maghiare între 1941-1956 este explicabilă atât prin retragerea administraţiei şi armatei din NV Transilvaniei în 1944, cât şi prin emigrarea unei părţi a populaţiei în Ungaria. Au părăsit provincia în special cei care au colaborat între 1940-1944 cu autorităţile hortyste în NV Transilvaniei şi s-au făcut vinovaţi de atrocităţi comise împotriva românilor, dar şi unii proprietari care au fost expropriaţi prin prevederile reformei agrare din 1945. Un mare deficit a

înregistrat şi populaţia germană, de la 9% în 1941 la 5,9% în 1956. Dincolo de procesul lent de diminuare constatabil încă de la sfârşitul secolului XIX, şi alte cauze imediate au contribuit la acest declin: înrolarea în armata germană a zeci de mii de tineri şvabi şi saşi din Transilvania, retragerea la ordinul Berlinului a unei părţi a populaţiei civile germane din Ucraina şi România în 1944, pe teritoriul Germaniei, paralel cu înaintarea Armatei Roşii, deportarea în 1951 de către autorităţile comuniste de la Bucureşti a aproximativ 40.000 de şvabi în Bărăgan etc.9. La fel de evidentă şi dramatică a fost scăderea populaţiei evreieşti din Transilvania între 19411956. Aşa cum se cunoaşte, evreii din NV Transilvaniei au fost deportaţi în timpul războiului de autorităţile maghiare în tabere de muncă şi lagăre din Germania, multora aplicându-li-se soluţia finală adoptată de nazişti10. Se estimează că aproximativ 90.295 de evrei din teritoriul transilvan aflat în componenţa Ungariei au fost eliminaţi în lagărele naziste. În restul Transilvaniei şi în toate celelalte teritorii rămase sub autoritatea statului român numărul evreilor care şi-au pierdut viaţa nu a depăşit 15.000 de persoane, fapt care l-a îndreptăţit pe dr.W.Filderman (fost preşedinte al Uniunii Evreilor din România) să aprecieze că “în nici o ţară dominată de nazişti n-a supravieţuit o aşa mare proporţie a populaţiei evreieşti”11. Pe de altă parte, emigrările masive după 1948 înspre statul Israel au contribuit la accentuarea reducerii populaţiei evreieşti din România în general, inclusiv din Transilvania. Note

1

A se vedea în acest sens S.Manuilă, The Vienna Award and its Demographical Consequences, Bucharest, 1945, 56 pag.

2

L.Maior, Dualism and National Problem, în Transylvanian Review, vol.II, no.3, 1993, p.67.

3

Sorina Bolovan, I.Bolovan, Contribuţii privind structura etnică şi confesională a Transilvaniei în sec.XX, în vol. Sabin Manuilă, demografie şi istorie, coord.Sorina şi Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1995, p.160.

4

Sándor Biró, The Nationalities Problem in Transylvania 1867-1940. A Social History of the Romanian minority under Hungarian Rule 1867-1918 and of the Hungarian Minority under Romanian Rule 1918-1940, New York, 1992, p.431; Elemer Illyés, National Minorities in Romania, Change in Transylvania, New York, 1982, p.58-59. 5

S.Manuilă, Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţile etnice din Transilvania, în Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, VIII, 1929, nr.1-3, p.129. 6

Sorina Bolovan, I.Bolovan, op.cit., p.161.

7

S.Manuilă, Les problemes demographiques en Transylvanie, în vol.Studies on the Historical Demography of Romania, edited by Sorina and Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1992, p.37. 8

V.Ciubăncan, Maria I.Ganea, I.V.Ranca, Drumul holocaustului, Cluj-Napoca, 1995, p.24 Sq.

9

Z.A.B.Zeman, The Making and Breaking of Communist Europe, Oxford and Cambridge Massachusetts, 1991, p.211-212; Elemer Illyés, op.cit., p.25; Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică 1945, culegere de documente de Hanelore Baier, Sibiu, 1994. 10

V.Ciubăncan, Maria I.Ganea, I.V.Ranca, op.cit.

11

Apud.S.Manuilă, W.Filderman, Evoluţia numerică regională a populaţiei evreieşti din România, lucrare prezentată la Congresul Institutului Internaţional de Statistică, Stockholm, 8-15 august 1957, p.8.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

I. Lucrări generale 1. Manuilă, Sabin, Aspects démographiques de la Transylvanie, Bucarest, 1938.

2. Idem, Studies on the Historical Demography of Romania, edited by Sorina and Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1992. 3. Şandru, Dumitru, Populaţia rurală a României între cele două războaie mondiale, Iaşi, 1980.

1. 2. 3. 4. 5.

II. Izvoare Adam, I.I., Puşcaş, I., Izvoare de demografie istorică, vol.II, secolul XIX - 1914, Transilvania, Bucureşti, 1987. 1941. Évi népszámlálás demográfiai adatok községenként, Budapest, 1990. Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, Bucureşti, vol.II, 1938. Recensământul general al României din 1941, 6 aprilie. Date sumare provizorii, Bucureşti, 1944. Recensământul populaţiei din 21 februarie 1956. Rezultate generale, Bucureşti, 1959. III. Lucrări speciale

1. Bolovan Sorina, Bolovan Ioan, Contribuţii privind structura etnică şi confesională a Transilvaniei în sec.XX, în vol. Sabin Manuilă, demografie şi istorie, coord.Sorina şi Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, 1995, p.154-168. 2. Idem, Consideraţii demografice asupra populaţiei germane din Transilvania în sec.XX, în Revista Bistriţei, IX, 1995, p.305-312. 3. Idem, Problemele demografice ale Transilvaniei între ştiinţă şi politică (1920-1945). Studiu de caz, în vol.Transilvania între medieval şi modern, coord.Camil Mureşanu, ClujNapoca, 1996, p.119-131. 4. Ciubăncan V.T., Ganea Maria I., Ranca I.V., Drumul holocaustului, Cluj-Napoca, 1995. 5. Giurgiu, Natalia, Evoluţia populaţiei din Transilvania între recensămintele din anii 1910 şi 1930, în vol.Studii de istorie a economiei şi gândirii economice româneşti, ClujNapoca, 1979, p.13-22. 6. Manciulea, Ştefan, Graniţa de vest, ed.a II-a. Baia Mare, 1994. 7. Manuilă, Sabin, Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţile etnice din Transilvania, în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, VIII, 1929, nr.1-3, p.91-212. 8. Idem, Tendinţele mişcării populaţiei în judeţele Transilvaniei în anii 1920-1927, în vol. Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, vol.I, Bucureşti, 1929. 9. Roman, Luis, Sabin Manuilă et la démographie historique, în Transylvanian Review, vol.III, no.1, Spring 1994. 10. Suciu, Petru, Problema oraşelor ardelene, în Societatea de mâine, 1, 1924, p.512-517. 11. Trebici, Vladimir, Demografie. Excerpta et selecta, Bucureşti, 1996.

5.4. INTEGRAREA MINORITĂŢILOR NAŢIONALE DIN TRANSILVANIA ÎN ORGANISMUL STATAL ROMÂNESC (1918-1940)

Sfârşitul primului război mondial a însemnat şi dezagregarea ultimelor trei imperii multinaţionale (austro-ungar, ţarist şi otoman) pe ruinele cărora, ca efect al dreptului de autodeterminare a popoarelor, s-au constituit şi s-au reîntregit tinere şi viguroase state naţionale. În această conjunctură istorică, anul 1918 a reprezentat şi pentru poporul român realizarea unui deziderat naţional fundamental: desăvârşirea unităţii naţional-statale. În noua României, reîntregită legitim cu provinciile istorice româneşti Transilvania, Bucovina şi Basarabia, au continuat să trăiască alături de poporul român şi alte neamuri care, de-a lungul secolelor, datorită condiţiilor istorice complexe, s-au aşezat, au locuit şi s-au dezvoltat istoriceşte alături de poporul român majoritar. Înfăptuirea unităţii naţional-statale a poporului român a fost, în general, corect percepută de principalele minorităţi care şi-au dat seama de efectele sale benefice, fapt pentru care unele şi-au manifestat în scurt timp adeziunea, iar altele (maghiarii de pildă), după o perioadă mai îndelungată de căutări şi clarificări politice, s-au încadrat pe parcurs în organismul politic, economic şi cultural românesc1. Recensământul general al populaţiei României din anul 1930, singurul efectuat în această perioadă, a demonstrat faptul că majoritatea absolută a populaţiei (71,9%) era românească. Diferenţa (28,1%) era reprezentată de populaţia minoritară, formată din 7,9% maghiari, 4,2% evrei, 4,5% germani, 3,2% ucraineni, 2,0% bulgari, 2,3% ruşi, 1% turci şi tătari iar restul din minorităţi şi mai puţin numeroase. Conform datelor furnizate de acelaşi recensământ, Transilvania întreagă avea o populaţie de 5548363 locuitori din care:3206261 români (57,9%), 1353675 maghiari (24,4%), 543622 germani (9,8%), 178421 evrei (3,2%), 261721 slovaci, sârbi, ţigani etc. (4,9%)2. Elementul românesc ocupa 2/3 din teritoriul Transilvaniei, dispunând de majoritate în 20 judeţe din 23 (în 16 judeţe prezenta o majoritate absolută, iar în 4 o majoritate relativă), în 113 plăşi din 138 existente şi în 2976 comune rurale din 4087. Repartiţia teritorială a maghiarilor în Transilvania era, în general difuză şi insulară în mijlocul masei româneşti majoritare. În 12 judeţe din 23 aceştia nu reuneau nici măcar 20% din cifra totală a populaţiei; în alte 4 judeţe depăşeau cu puţin acest procent; în 3 judeţe reuneau 30% şi doar în unul singur depăşeau 40%. Deţineau majoritate absolută doar în judeţele Odorhei, Ciuc şi Trei Scaune. În ceea ce priveşte distribuţia pe comune, din cele 4087 doar 766 (mai puţin de 19%) prezentau o majoritate absolută maghiară, iar dintre acestea cele mai multe se aflau în secuime. Prin urmare, în majoritatea judeţelor transilvane maghiarii nu prezentau nici chiar procentul minim de 25% care să le confere acestora dreptul la o viaţă naţională proprie3. La nivelul întregii Transilvanii, germanii nu dispuneau de majorităţi compacte decât în 7 comune rurale din care 5 reveneau şvabilor din Banat şi 2 saşilor din judeţul Târnava Mare. Din punct de vedere numeric, evreii constituiau a treia minoritate etnică a Transilvaniei. Din numărul total al acestora, 100413 locuiau la oraşe, reprezentând 10,4% din întreaga populaţie urbană a Transilvaniei4. Distribuţia elementului românesc şi minoritar în judeţele Transilvaniei cât şi în subdiviziunile sale administrative arată cât de absurdă era ideea creării de enclave cu administraţie autonomă.

În realizarea unui tablou cât mai corect relativ la situaţia generală a populaţiei din Transilvania interbelică, ar trebui avut în vedere, în primul rând, structura demografică a acestei provincii istorice în momentul Unirii cu vechea Românie. Din păcate însă, la momentul respectiv, nu s-a procedat la întocmirea unui recensământ general care să ne ofere o situaţie exactă privind starea populaţiei într-un moment atât de important din istoria acestei provincii româneşti. Nici în următorii 11 ani (1919-1930) nu se poate vorbi despre recensăminte în adevăratul sens al cuvântului chiar dacă cele administrative din anii 1919 şi 1927 ne pun la dispoziţie unele date care, totuşi, trebuie admise cu destule rezerve deoarece nu fuseseră obţinute prin folosirea unor mijloace ştiinţifice cu care se operau la epoca respectivă pe plan internaţional. Nerealizarea recensământului general al populaţiei României decât după 12 ani de la înfăptuirea Unirii se motivează prin două cauze principale: 1. România fiind teatru de război fusese distrusă în cea mai mare parte astfel că alte obiective imediate decât recensământul se aflau în faţă conducătorilor acesteia (refacerea ţării devastate, integrarea noilor provincii în noua structură statală etc.); 2. inexistenţa unei instituţii de specialitate fundamentată pe o metodologie adecvată epocii şi noilor condiţii istorice, cât şi a unei tradiţii în efectuarea de recensăminte ale populaţiei. Lipsa unei "numărători" a populaţiei din România imediat după reîntregirea teritoriului său ca urmare a evenimentelor care au succedat primului război mondial, ne pune în situaţia de a aprecia evoluţia demografică a Transilvaniei prin prisma informaţiilor oferite de recensământul general maghiar din anul 1910 şi de cel românesc din 1930. Analiza mai detaliată a datelor furnizate de recensământul maghiar din 1910 este necesară deoarece această operă nefirească şi susţinută cu mijloace nefireşti a suferit un fiasco total în ceea ce priveşte opera de construcţie a unui stat naţional maghiar cu o singură naţiune (cea maghiară), dar a şi constituit motivul principal care a stat la baza incriminării şi contestării recensămintelor efectuate de statele succesorale, îndeosebi de România, pe motivul dispariţiei populaţiei maghiare ca urmare a unei brutale politici de deznaţionalizare, aspect susţinut şi de unele lucrări mai recente5. Recensământul maghiar din 1910 a avut drept criteriu de stabilire a naţionalităţii limba vorbită de către cetăţeni, limba pe care cel chestionat "o vorbeşte mai bine şi cu cea mai mare plăcere". În consecinţă, au fost trecuţi la capitolul unguri toţi cei care vorbeau de preferinţă ungureşte, chiar dacă aceştia erau de altă naţionalitate (evreii şi germanii au fost trecuţi masiv la această rubrică). Neînregistrarea naţionalităţii după principiul declaraţiei celui chestionat referitoare la etnia din care se consideră că face parte a fost o omisiune deliberată ce îşi avea sorgintea în străduinţele depuse de autorităţile ungare în vederea maghiarizării naţionalităţilor. În literatura de specialitate mai recentă se subliniază adesea, cu directă trimitere la recensăminte, că secretul creşterii incredibile a proporţiei naţionalităţii maghiare trebuie căutată de multe ori în abuzurile statistice6. Într-adevăr, comparând statistica austriacă din 1867 cu cea ungurească din 1910, reiese cu certitudine că ultimul recensământ maghiar nu prezenta sincer şi obiectiv raporturile dintre populaţiile Ungariei. În timp ce întreaga populaţie a acesteia crescuse în această perioadă în medie cu 40,1% (exceptând Croaţia şi Slovenia), maghiarii crescuseră în număr cu 82,7%, în timp ce românii, consideraţi poporul cel mai prolific din Monarhie după ruteni, nu înregistraseră decât un spor de 11%. Sau, şi mai precis, în timp ce populaţia Transilvaniei propriu-zise (fără Banat, Crişana şi Maramureş) crescuse cu 26,6%, maghiarii crescuseră numeric cu 66%, în timp ce românii doar cu 22%; în timp ce populaţia teritoriilor româneşti din Ungaria şi Banat crescuse cu 44,6%, maghiarii crescuseră cu 88%, pe când românii doar cu 1,5%. Această extraordinară creştere a populaţiei maghiare se datora însă: a. populaţiilor care nu ţineau să-şi marcheze caracterul etnic prin folosirea limbii materne precum evreii (831000 în anul 1910) şi ţiganii (142000 în anul 1867); la aceştia trebuie adăugaţi şi cei care îşi pierduseră limba naţională, precum armenii din Transilvania (12500 în anul 1867); b. nemaghiarilor

care, fie forţaţi de împrejurări, fie lipsiţi de conştiinţă naţională, fie din ignoranţă, au fost înregistraţi în statistici ca maghiari; aici trebuie adăugaţi şi cei care, prin abuzurile recenzorilor, au fost înscrişi fără nici o reţinere drept maghiari: analfabeţii, născuţi de puţin timp, muţii etc.; c. funcţionarii statului şi cadrele militare7. Stabilirea structurii naţionale a populaţiei României căpătase imediat după Unire o mare încărcătură politică ca urmare a presiunilor revizioniste din exterior, susţinute şi de unele organizaţii ale minorităţilor din ţară. Ca urmare, pentru obţinerea unor rezultate care să nu poată fi în nici un fel contestate, se impuneau metode corespunzătoare pentru determinarea cât mai precisă a compoziţiei etnice a populaţiei. Rezolvarea acestei probleme a fost susţinută de trei factori fundamentali: neamul, limba maternă şi religia. Dintre aceştia, întrebarea asupra neamului a fost considerată determinantă în stabilirea identităţii etnice a fiecărui cetăţean, lăsându-i-se alegerea naţionalităţii de care se simţea legat prin sentimente şi tradiţii. "Trebuia să se aleagă - scria Sabin Manuilă în prefaţa volumului II al Recensământului din 1930 - între postulatul unei constatări obiective care, pe bază documentară să stabilească apartenenţa etnică a fiecărui individ şi între declaraţia subiectivă a fiecărui cetăţean (pentru minori a părinţilor) care nu arată întotdeauna originea etnică dar care indică faptul asimilării unui individ de către un anumit grup etnic şi măsoară intensitatea acestui fenomen în ansamblul populaţiei". Structura etnică a populaţiei din Transilvania în 1910 şi 1930 (%)8 Naţionalităţi Români Maghiari Germani Evrei Alţii

Populaţia totală 1910 1930 Dif. 53.8 57.8 +4.0 28.6 24.4 -4.2 10.2 9.8 -0.4 3.5 3.2 -0.2 4.0 4.7 +0.7

Populaţia rurală 1910 1930 Dif. 59.1 62.6 +3.5 24.9 21.6 -3.3 9.4 9.1 -0.3 2.3 1.7 -0.6 4.2 5.0 +0.8

Populaţia urbană 1910 1930 Dif. 17.6 35.0 +17.4 52.4 37.9 -15.5 13.4 13.2 -2.2 11.3 10.4 -0.9 2.3 3.5 +1.2

Datele prezentate în acest tabel evidenţiază câteva aspecte semnificative. Între anii 1910 şi 1930 s-a produs o deplasare importantă în numărul populaţiei fiecărui grup etnic. În primul rând se observă o creştere a proporţiei elementului românesc (+4,0%) dat fiind faptul că au fost înregistraţi ca români toţi locuitorii de origine etnică românească care, la recensământul din 1910, pe baza limbii materne sau a limbii folosite în relaţiile sociale, fuseseră înscrişi la alte grupuri etnice. În al doilea rând, în această perioadă avusese loc o afluenţă de români din alte provincii spre Transilvania, iar în al treilea rând proporţia minoritară scăzuse ca urmare a repatrierilor, emigraţiilor etc. Diminuarea proporţiei maghiarilor (-4,2%) s-a datorat unor cauze cu totul particulare: evreii care în 1910 fuseseră înregistraţi ca maghiari (178333) s-au declarat, la recensământul din 1930, grup etnic distinct; în perioada 1919-1924 s-au repatriat în Ungaria un număr de 197035 maghiari9; în anii următori Unirii s-a înregistrat o deplasare considerabilă spre alte ţări sau spre provinciile Vechiului regat, îndeosebi Moldova şi Muntenia. În ceea ce priveşte populaţia germană, proporţia acesteia a rămas aproape neschimbată. Evreii (3,2%) şi ţiganii (1,9%), care, aşa cum am amintit, în 1910 fuseseră înglobaţi în suma populaţiei maghiare, în 1930 apăreau pentru prima dată ca elemente etnice distincte. Unul din fenomenele demografice specifice provinciilor unite cu vechea Românie, în special în Transilvania, a fost caracterul minoritar covârşitor al oraşelor, în timp ce populaţia rurală era majoritar românească. Acest fenomen se constată şi la recensământul din anul 1930, însă mult mai redus decât la recensământul unguresc din 1910, când nu numai oficialităţile de atunci ci şi o bună

parte din minoritari s-au declarat de limbă maternă sau vorbitori de limbă maghiară, deşi aceştia erau de alte naţionalităţi. Un deosebit aport la conturarea caracterului maghiar al importantelor centre urbane ale Transilvaniei din epoca respectivă l-au adus, în primul rând evreii şi germanii. Acest fenomen a încetat însă odată cu Unirea când un număr însemnat dintre minoritarii complet maghiarizaţi şi înregistraţi ca unguri la recensământul din 1910, au revenit, până în anul 1930, la conştiinţa naţională şi s-au declarat evrei, germani, slovaci, armeni etc. În această situaţi, oraşele din provinciile detaşate din trupul Ungariei şi alipite ţărilor succesorale, în lipsa unei politici demografice dirijată spre popularea acestora cu elemente maghiare aduse din Ungaria cât şi prin renunţarea la calitatea de maghiari, îndeosebi a evreilor şi germanilor, urmau să-şi primească populaţia din excedentul uman pe care îl puneau la dispoziţie satele, mai apropiate sau mai îndepărtate, deoarece oraşele nu sunt producătoare de populaţie ci consumatoare. Acestea au fost principalele cauze ale diminuării consistente a proporţiei maghiarilor în mediul urban transilvănean (-15,5%). Ţinând seama că majoritatea marilor oraşe din Transilvania prezentau în momentul Unirii o structură etnică extrem de favorabilă minoritarilor, politica demografică a statului român trebuia să urmărească un singur scop: lăsând perfecta libertate de dezvoltare populaţiei minoritare, să împiedice prin toate mijloacele asimilarea sau deznaţionalizarea populaţiei care venea dinspre mediul rural. Păstrând naţionalitatea ruralilor imigraţi, locuitorii oraşelor primeau, la rândul lor, naţionalitatea acestora. Spre deosebire de celelalte oraşe ale Transilvaniei, proporţia naţionalităţilor din oraşele judeţelor Mureş şi Târnava Mare, de exemplu, a rămas aproape aceeaşi pe întreg parcursul perioadei puse în discuţie, extrem de nefavorabilă elementului românesc, deşi în structura etnică a mediului rural, elementele minoritare cu pondere considerabilă (maghiarii în judeţul Mureş şi germanii în judeţul Târnava Mare) se aflau aproape la egalitate cu românii. Acest lucru demonstrează, odată în plus, că statul român nu a promovat o politică de românizare forţată a oraşelor din Transilvania prin favorizarea elementului românesc în detrimentul minorităţilor etnice. Cel mai puternic argument care poate fi adus acestei afirmaţii este acela că un recensământ general al populaţiei României s-a efectuat abia în anul 1930 şi că datele acestuia au fost prelucrate timp de mai mulţi ani şi date publicităţii începând abia cu anul 193810. În România interbelică, minorităţile etnice s-au bucurat de aceleaşi drepturi şi libertăţi politice ca şi populaţia românească majoritară. La baza rezolvării chestiunii minoritare, problemă inedită pentru statul român reunificat, a stat principiul egalităţii de tratament în toate sferele existenţei. Prin această afirmaţie, nu dorim însă să acredităm ideea conform căreia, în România dintre cele două războaie mondiale, problema minorităţilor a fost complet soluţionată deoarece este limpede că, în contextul rezolvării altor probleme fundamentale, timpul a fost prea scurt (de pildă, ungurii, care elaboraseră în 1868 cea mai democratică lege a naţionalităţilor, nu reuşiseră, din varii motive, să o pună în practică nici până la începutul celui de al doilea război mondial). Pe de altă parte imperfecţiunile democraţiei româneşti interbelice au fost suportate de întreaga populaţie, indiferent de originea etnică. Majoritatea grupurilor etnice minoritare se găseau în Transilvania, realitate care a creat cele mai multe probleme noului stat român. Neputându-se adapta noii realităţi etatice, elitele maghiare au susţinut, în general, interesele revizionismului ungar, punând în circulaţie aşa numita "problemă minoritară" pe care au cultivat-o cu obstinaţie atât în rândul conaţionalilor cât şi în faţa forurilor internaţionale. Analiza imparţială a vieţii politice, economice şi culturale a minorităţilor din România interbelică, contrar afirmaţiilor tendenţioase şi de cele mai multe ori insuficient documentate ale unor

istorici, jurişti şi politologi "de serviciu", dovedeşte că această "chestiune naţională" nu a avut, nici pe departe, amploarea şi profunzimea care i s-au atribuit. Realitatea etnică cât şi angajamentele internaţionale semnate la Paris, în timpul Conferinţei de Pace (1919-1920), au determinat statul român să procedeze la reglementarea juridică a regimului minorităţilor etnice a cărui bază a constituit-o aversiunea poporului român faţă de orice politică de asimilare forţată sau de deznaţionalizare. Această trăsătură caracteristică pentru români a contribuit într-o măsură considerabilă la aplanarea diferendelor dintre populaţia majoritară şi minorităţile conlocuitoare. Profitând de zdrobitoarea superioritate numerică a elementului naţional la care se adaugă şi o repartiţie teritorială excepţional de favorabilă, guvernele româneşti nu s-au preocupat niciodată de constituirea unei majorităţi artificiale în detrimentul grupurilor etnice ba mai mult, protecţia elementului românesc, acolo unde se impunea, a fost de cele mai multe ori nesemnificativă. Această orientare era în concordanţă perfectă cu doctrina dreptului internaţional care stipula, relativ la minorităţi, acordarea a două importante categorii de drepturi: 1. dreptul la cetăţenie în teritoriile locuite de minoritari; 2. libertatea cultelor, învăţământului şi folosirea limbii materne. Din prima categorie enunţată derivă: dreptul la protecţia vieţii şi libertăţii individuale; b. drepturi civile şi politice; c. egalitatea în faţa legilor statului. Din a doua categorie făceau parte: a. dreptul minorităţilor de a fonda instituţii religioase, culturale etc. şi de a beneficia de fonduri publice; b. drepturi speciale de autonomie locală în materie de religie şi învăţământ în zonele unde minorităţile formează majoritatea populaţiei11. Tratatul privind protecţia minorităţilor semnat între România şi Principalele Puteri Aliate şi Asociate, la Paris, la 9 decembrie 1919, stipula, între altele, faptul că "România se obligă să acorde tuturor locuitorilor săi fără deosebire de naştere, de naţionalitate, de rasă sau de religie deplina şi întreaga protecţiune a vieţii şi libertăţii lor" (art.2)12. România nu a aşteptat însă ca iniţiativa măsurilor cu caracter intern să fie determinată pe calea presiunii externe. O primă dovadă în acest sens poate fi considerată mult discutata Rezoluţie a Adunării Naţionale de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918. Această declaraţie de principii născută din entuziasmul revoluţionar din momentul respectiv reflectă hotărârea românilor de a nu se transforma din oprimaţi în opresori dar şi o anumită indecizie a liderilor politici români privind viitorul statut juridic al acestei provincii. Paragrafele 1 şi 2 ale art.III includeau prevederi speciale privind drepturile minorităţilor în următorii termeni: deplina libertate naţională pentru toate minorităţile; educaţie, administraţie şi justiţie în limba proprie, cu persoane din rândul acestora, proporţional cu numărul indivizilor minoritari (III,1); deplina libertate confesională şi egalitatea în drepturi a tuturor religiilor din stat. Deşi aveau valoarea unor simple propuneri pentru viitoarea constituţie a statului român, cei în cauză au interpretat aceste prevederi drept o garanţie pentru acordarea autonomiei naţionale. Mai mult, defectuozitatea textului căruia îi lipseşte percepţia juridică a celor înscrise, prin urmare confuz şi interpretabil, a dat prilejul minorităţilor interesate să afirme că acestor principii ar trebui să i se supună şi statul român reîntregit, în calitate de comandamente supraconstituţionale. Un argument în plus care susţine că textul suferă de o anumită ambiguitate îl constituie art.IX care acorda Marelui Sfat Naţional Român drept de reprezentare internaţională a naţiunii române din Transilvania. Diapazonul acestui articol este atât de ridicat încât conduce la constatarea că afirmaţiile respective nu au nici un corespondent în lumea realităţilor, ba mai mult o şi depăşeau. Este greu de presupus că intenţia celor care întocmiseră această Rezoluţie prin care, la articolul I, hotărau unirea fără condiţii cu România, ar fi fost aceea ca Transilvania, după integrarea sa în vechea Românie, să îşi păstreze independenţa, adică să-şi constituie o organizaţie etatică proprie. O asemenea supoziţie a fost, de fapt, infirmată prin Decretul-lege nr.3632 din 11/24 decembrie 1918 prin care România ratifica Unirea şi care acorda, "în mod provizoriu şi până la definitiva organizare a României întregite" competenţe Consiliului Dirigent

doar în ceea ce priveşte serviciile publice. Prin urmare, efectul obligatoriu al principiilor proclamate la Alba Iulia era nul pentru statul român întregit. Ele nu au avut altă putere decât aceea a unor deziderate, cel mult propuneri. Doar lumea minoritară le-a acordat alte virtuţi în momentul în care a constatat că prevederile Tratatului pentru protecţia minorităţilor erau mult mai puţin permisive faţă de cele înscrise în Rezoluţia de la Alba-Iulia (cazul concret al liderilor politici maghiari care, deşi nu au recunoscut hotărârile de la Alba Iulia, le invocă chiar şi în prezent)13. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti acordate minorităţilor etnice din România interbelică au fost circumscrise cadrului legal oferit de societatea românească din perioada respectivă. Dreptul la cetăţenie, fundamental pentru integrarea minoritarilor în organismul statal românesc, a fost reglementat prin Decretul-lege din 29 decembrie 1918 privind recunoaşterea cetăţeniei române tuturor locuitorilor României reîntregite 14. În virtutea prevederilor acestui act normativ, la care s-a adăugat cel privind acordarea cetăţeniei evreilor, din 22 mai 1919 (Decretul-lege nr.2085), se acorda cetăţenia română, cu drepturile aferente, tuturor locuitorilor României care nu fuseseră naturalizaţi15. Constituţia din 1923 a conferit tuturor cetăţenilor tării, indiferent de origine etnică, de limbă sau de religie, posibilităţi identice în ceea ce priveşte obţinerea şi exercitare drepturilor civile şi politice (art.7); libertatea conştiinţei (art.22), a învăţământului (art.24), a comunicării şi publicării ideilor. Afară de acestea, art.133 ratifica decretele-legi din 1918-1919 privitoare la acordarea cetăţeniei16. Noua Constituţie din 1938 menţinea toate drepturile şi libertăţile care figuraseră şi în Constituţia din 1923 cu un singur adaus, cel privind îndatoririle pe care le aveau cetăţenii faţă de stat în virtutea acestor drepturi17. Conform prevederilor constituţionale din 1923, legi speciale urmau să precizeze drepturile şi obligaţiile minorităţilor etnice în diversele sfere ale existenţei: organizarea cultelor, învăţământului primar şi normal, a învăţământului particular etc. În ceea ce priveşte folosirea limbilor materne, subiect predilect al agitaţiei revizioniste, nu a existat nici o restricţie în presă, învăţământ, comerţ, în relaţiile private, fiind prevăzute numeroase facilităţi pentru minoritarii care nu cunoşteau limba oficială a statului, în raporturile cu autorităţile sau în justiţie18. În acest sens, Regulamentul din 18 decembrie 1925 privind organizarea corpului de traducători şi interpreţi pe lângă instanţele judiciare prevedea existenţa pe lângă acestea a unui grup având rolul de a stabili traduceri autorizate pentru declaraţiile verbale sau piesele scrise în limbi străine pe baza cărora urmau să se pronunţe autorităţile judiciare (art.1). La rândul său, Codul de procedură civilă transilvană prevedea că, în tribunalele de circumscripţie, acţiunea putea fi intentată şi verbal (art.125), ceea ce însemna că minoritarii puteau să formuleze o acţiune în limba lor maternă, judecătorii având sarcina, fie personal, fie prin altă persoană autorizată, să o traducă în limba oficială. Legea pentru accelerarea judecăţilor, din 11 iulie 1929, stipula că, în faţa instanţelor judiciare, proba putea fi adusă fără nici un fel de restricţie prin acte redactate în limbi străine, traduse şi certificate de către partea depunătoare19. Legea unificării administrative, din 14 iulie 1925, menţiona în mod special libertatea minorităţilor etnice de a-şi folosi limba maternă în raporturile lor cu administraţia locală (art.398)20. De asemenea, Legea administrativă din 27 martie 1936 prevedea că, în comunele rurale, consilierii care nu cunoşteau limba statului puteau folosi în dezbateri propria lor limbă (art.136)21. Legea administrativă, din 14 august 1938, mergea şi mai departe extinzând dreptul de folosire a limbilor minoritare în adunările comunale, fie rurale, fie urbane, unde majoritatea populaţiei aparţinea unei minorităţi (art.41)22.

Reglementarea juridică a problemei minoritare a cunoscut un plus de precizie prin crearea, la 3 mai 1938, a Comisariatului General pentru Minorităţi, pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care continua activitatea fostului Secretariat de Stat al minorităţilor constituit în 192123. Funcţionarea acestui nou organism a fost reglementată prin Regulamentul de funcţionare fixat prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr.1750 din 1 august 193824. Acestuia i se adăuga Jurnalul nr.1750/bis, din aceeaşi dată, care stabilea modul concret de soluţionare a dezideratelor minorităţilor naţionale25. Aceste texte juridice au format aşa numitul Statut al minorităţilor, ale cărui dispoziţiuni depăşeau cu mult codul de principii stabilit prin amintitul Tratat pentru protecţia minorităţilor. De subliniat merită faptul că acest tratat a fost adoptat în afară de orice influenţă externă, înaintea deschiderii crizei cehoslovace şi că toate măsurile codificate prin aceste texte fuseseră supuse unui examen minuţios, după consultarea prealabilă a reprezentanţilor principalelor minorităţi din România. De fapt, acest statut nu reprezenta o noutate în legislaţia privind minorităţile deoarece el sintetiza doar dispoziţiile în vigoare elaborate şi promulgate încă din primii ani după realizarea Unirii26. În concluzie, putem afirma că, de-a lungul perioadei în discuţie, reglementarea juridică a regimului minorităţilor etnice din România s-a caracterizat prin recunoaşterea egalităţii în drepturi pentru toţi cetăţenii ţării indiferent de originea etnică, de credinţele religioase sau de limba vorbită, chiar dacă unele măsuri relative la întreaga populaţie a ţării au cauzat, uneori, un prejudiciu disproporţionat unui anumit grup minoritar27. Unele modificări au intervenit odată cu instalarea regimului Antonescu, motivate de orientarea României spre Germania hitleristă şi alinierea, în bună parte formală, a legislaţiei româneşti în chestiune la ideologia nazistă. În ceea ce priveşte viaţa politică, minorităţile din România au simţit nevoia de a-şi crea forme de organizare îndreptate spre o asociere eficace care să le permită pătrunderea în forul legislativ suprem, înviorarea conştiinţei apartenenţei lingvistice şi etnice, reprezentarea în exterior, cultivarea intereselor culturale etc.28. Minoritatea germană a fost prima care, recunoscând noile realităţi, a procedat la propria-i organizarea politică prin înfiinţarea de partide şi participarea la alegerile locale şi parlamentare. Începând cu anul 1919, germanii din România s-au constituit într-o Comunitate a germanilor din România (Verband der Deutschen in Grossrumänien) ai cărei exponenţi politici au fost Partidul German şi Partidul Popular German. Această Ligă cu cea mai mare cuprindere a germanilor din România includea comunităţile regionale organizate în Volksrath-uri (Consilii ale poporului) divizate în organizaţii provinciale (Volksrath-ul saşilor cu sediul la Sibiu, Volksrath-ul şvabo-săsesc cu sediul la Timişoara, Volksrath-urile germanilor din Bucovina şi Basarabia), judeţene, comunale şi locale29. Uniunea germană nu a fost însă o organizaţie unitară, în interiorul ei existând permanente conflicte între saşi şi şvabi, curente politice contrare sau dizidente. Programul Ligii întocmit de Hans Otto Roth, cuprindea 20 de puncte, majoritatea privind satisfacerea dezideratelor cu caracter naţional şi, în primul rând, recunoaşterea prin constituţia ţării a minorităţii germane ca individualitate naţională, drept naţiune politică distinctă30. În septembrie 1921 a avut loc Congresul de unificare a organizaţiilor politice ale germanilor de pe întreg teritoriul României în cadrul Partidului Parlamentar German (Deutsche Parlaments Partei), ai cărui preşedinţi au fost Rudolph Bransch (1921-1922) şi Hans Otto Roth (1922-1933). Începând cu anul 1929 denumirea partidului se schimbă în Partidul German (Deutsche Partei) care a rămas în continuare o organizaţie politică formată din parlamentari, fără statut de funcţionare şi fără structură organizatorică31. Deceniul al treilea al secolului nostru a adus o stare de agitaţie printre organizaţiile politice ale germanilor din România, factorii determinanţi fiind multipli, de la conflictul generaţiilor şi insatisfacţia faţă de conducători, la dezacordurile asupra căii de urmat în demersul politic. Aceste

disensiuni au devenit şi mai consistente odată cu preluarea unor aspecte ale ideologiei naziste privind germanitatea, în general, şi organizarea comunităţii naţionale, în special. Odată cu ascensiunea nazismului în Germania, se înfiinţează o serie de noi organizaţii, iar vechile asociaţii culturale şi de ajutor reciproc se transformă în adevărate nuclee de propagandă nazistă. În interiorul Partidului German au apărut două curente distincte: unul de orientare fascistă şi altul care susţinea vechea linie de colaborare şi activitate comună în cadrul statului român. În septembrie 1932, Fritz Fabritius transformă "Baugenossenschaft" (Societatea constructorilor) din Sibiu în Mişcarea Naţional-Socialistă de întrajutorare a Germanilor din România (Nationalsozialistische Selbsthilfbewegung der Deutschen in Rumänien) cu o structură organizatorică identică cu a partidului nazist. În octombrie 1932, Fabritius devine principalul lider al minorităţii germane din România prin înlocuirea lui Hans Otto Roth din conducerea Comunităţii Germane. La 1 august 1933, gruparea de ajutor reciproc a germanilor se transformă în Partidul Naţional-Socialist al Germanilor din România, al cărui program punea şi mai tranşant problema organizării libere a saşilor din România ca naţiune politică distinctă, cu drepturi în interior şi exterior32. În anii care au urmat, Fritz Fabritius a fost părăsit de o parte din foştii săi colaboratori care, urmându-l pe Alfred Bonfert, vor întemeia, în 1935 Partidul Poporului German. În replică, Fabritius a înfiinţat, la 29 iunie 1935, un nou partid German - Uniunea Germanilor din România - care îşi va schimba denumirea în Partidul German din România, la 22 octombrie 1935. În toamna anului 1938, toţi vechii fruntaşi de mentalitate liberală, de la H.O. Roth la R.Brandsch şi dizidenţii naţional-socialişti s-au supus conducerii autoritare a lui Fritz Fabritius. În noiembrie 1938, grupările lui Fabritius şi Alfred Bonfert, respectiv Partidul German din România şi Partidul Poporului German din România au fuzionat sub numele de Comunitatea Germanilor din România (Grupul Etnic German)33. Partidul German reprezenta întreaga minoritate germană din România în Parlament. Liderii acestui partid au acordat o atenţie deosebită participării la activitatea parlamentară, cu atât mai mult cu cât, pentru germanii din Transilvania participarea la viaţa politică a ţării prin intermediul unui partid propriu, ca naţionalitate şi nu ca cetăţeni, a devenit posibilă doar după Unirea din 1918. Numărul parlamentarilor germani a oscilat între 5 şi 11, iar al senatorilor între 2 şi 4. Tabloul reprezentării parlamentare, menţionând mai întâi deputaţii şi apoi senatorii, se prezintă astfel: 1920: 11-4; 1922; 7-3; 1926: 11-4; 1927: 6-2; 1928: 8-3; 1931:8-1; 1932: 9-3; 1934: 7-4; 1939: 5-5 34. În primii ani care au succedat actului Unirii, minoritatea maghiară din Transilvania s-a dovedit dezorientată în acţiunea sa politică datorită faptului că liderii săi considerau actul de la 1 Decembrie 1918 drept un episod pasager, fapt pentru care au adoptat tactica "rezistenţei pasive". Debutul mişcării politice maghiare a avut loc în anul 1921 când, la adunarea de la Huedin din 5 iunie, s-a constituit Partidul Maghiar (Magyar Neppart) care îl avea ca preşedinte pe avocatul Albrecht Lajos. În iulie 1921, cu participarea partidului de la Huedin, ia fiinţă la Cluj Magyar Szovetseg (Uniunea maghiară) sub preşedinţia lui Josika Samu, care a avut însă o existenţă efemeră, doar de câteva luni. După interzicerea Uniunii Maghiare de către prefectul Clujului pe motivul neparticipării preşedintelui său la spectacolul de operă organizat în cinstea vizitei la Cluj a reginei Maria, activitatea sa a fost continuată de Magyar Neppart care a hotărât, la 15 mai 1922, să-şi extindă activitatea la nivelul întregii Transilvanii35. La 12 februarie 1922, aristocraţia şi mica nobilime maghiară au înfiinţat un nou partid, Magyar Nemzeti Párt (Partidul Naţional Maghiar) avându-l ca preşedinte pe episcopul reformat Nagy Károlyi 36. În acelaşi an, în luna august, a avut loc adunarea generală de constituire a organizaţiei pe ţară, la iniţiativa lui Grandpierre Emil, când s-a pus problema

unificării mişcării politice maghiare prin fuzionarea noului partid cu Partidul Maghiar al Poporului, eveniment ce a avut loc la 28 decembrie 1922 când s-a înfiinţat Magyar Párt (Partidul Maghiar). Axa revendicărilor înscrise în programul Partidului Maghiar, unicul reprezentant al maghiarimii transilvănene în Parlamentul României, a constituit-o, începând din anul 1922, autonomia naţională în virtutea căreia se cerea recunoaşterea în Constituţie a minorităţii maghiare ca subiect de drept public, guvernarea maghiarimii prin propriii naţionali, administraţie şi justiţie proprie, alegerea funcţionarilor publici (în special a pretorilor şi notarilor), pe baza votului universal în cadrul autonomiei administrative, suprimarea tutelei administrative, introducerea limbilor minoritare în administraţia oficială etc. Aceste deziderate erau în netă contradicţie atât cu dispoziţiile Tratatelor pentru minorităţi, cât şi cu Constituţia României. Cele două acte juridice fundamentale nu recunoşteau colectivităţi, nici subiecţi de drept public, ci doar persoane cu drepturi egale care îşi puteau manifesta doar individual voinţa. Naţionalitatea nu conferea unui grup uman nici calitatea de colectivitate juridică, nici de subiect de drept public, acestea putând fi stipulate doar prin Tratate şi Constituţii. Examinarea cererilor avansate de liderii Partidului Maghiar conduce la concluzia că, de fapt, această politică urmărea două obiective principale: 1. pe de o parte, asigurarea folosirii limbilor minoritare (îndeosebi cea maghiară) pe scară largă şi în toate domeniile vieţii publice, iar pe de altă parte, prin metode autonomiste, să se diminueze gradual autoritatea şi suveranitatea statului român până la dispariţia lor completă. Una din falsele probleme puternic mediatizată de revizioniştii maghiari a fost cea a funcţionarilor publici minoritari. Principalele acuzaţii aduse guvernelor româneşti din această perioadă se reduceau, de fapt, la două: 1. funcţionarii maghiari au fost alungaţi din posturile lor imediat după realizarea Unirii; 2. examenele de limbă română la care au fost supuşi aceşti funcţionari nu aveau alt scop decât alungarea acestora din funcţiile publice. După cum era de aşteptat, aceste afirmaţii au făcut impresie asupra celor care nu cunoşteau realităţile româneşti sau le percepeau într-o manieră deformată, fie din neştiinţă, fie din rea credinţă. Referitor la primul aspect al problemei pusă în discuţie, trebuie amintit faptul că însăşi liderii maghiari din Transilvania au incitat funcţionarii unguri să refuze prestarea jurământului de fidelitate faţă de statul român şi să emigreze în Ungaria, toate acestea cu scopul de a sabota administraţia românească. Prin promovarea acestei politici, Budapesta a contribuit direct la slăbirea numerică a minorităţii maghiare din Transilvania cu aproximativ 100.000 persoane. În ceea ce priveşte al doilea aspect, albumul revizionist publicat de ziarul Pesti Hirlap, în anul 1934 afirma, printre alte deliberate inexactităţi, că imediat după Unire, România le-a acordat funcţionarilor maghiari un interval de trei luni pentru a învăţa limba română, cei care n-au fost în stare fiind concediaţi. Faptul însă că după 16 ani de la Unire se mai punea încă problema organizării examenelor de limbă română demonstra că mai existau încă funcţionari publici maghiari în Transilvania. Pe de altă parte, nimeni nu-i putea interzice României dreptul ca, după atâţia ani să ceară funcţionarilor săi, plătiţi de la bugetul statului, cunoaşterea limbii oficiale. O statistică comparată a situaţiei funcţionarilor publici din Transilvania din anii 1892 şi 1933 scoate în evidenţă, în ambele situaţii, reprezentarea disproporţionată a funcţionarilor în avantajul celor minoritari. În anul 1928 s-a desprins din Partidul Maghiar grupare lui Rethi Imre care, în 1933, va înfiinţa un nou partid, în opoziţie cu primul, Partidul Micilor Agrarieni (Magyar Kisgazdapárt). În 1931 s-a desprins un alt grup care s-a autointitulat Uniunea Economică Maghiară, care se constituise în anul 1930. În 1933 aceste grupări au fuzionat sub numele de Partidul Micilor Agrarieni, care l-a ales ca preşedinte de onoare pe Bárdos Peter, fost senator şi proprietar de pământ din Vlaha, judeţul Cluj, preşedinte activ rămânând Rethy Imre. Programul acestui partid urmărea sprijinirea maghiarilor în

vederea organizării activităţii economice prin societăţi cooperatiste, educarea economică şi culturală a celor de la sate, dreptul de folosire a limbii materne în viaţa politică, sprijinirea maghiarilor în servicii şi funcţii publice etc. Numărul funcţionarilor români şi maghiari din judeţele Transilvaniei în 189237

Târnava-Mică Turda-Arieş Târnava-Mare Făgăraş Hunedoara Alba de Jos Caraş-Severin Solnoc-Dobâca Bistriţa-Năsăud Sibiu Cluj

Proporţia% Români Maghiari 50 33 73 23 40 9 91 3 90 5 79 15 78 2 78 17 77 4 66 2 59 24

Număr funcţionari Români Maghiari 4 119 6 143 6 130 16 89 35 280 23 257 58 364 10 184 21 134 24 286 17 673

La începutul anului 1933 se desprinde din Partidul Maghiar gruparea intitulată Opoziţia Partidului Maghiar care acţionase în interiorul acestuia încă din anul 1930. În urma Conferinţei de la Târgu-Mureş, din 19-20 august 1934, această dizidenţă s-a transformat într-o organizaţie politică sub numele de Magyar Dolgozok Szövetsege (MADOSZ) - Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România. Programul acesteia înscria drept obiective principale lupta împotriva fascismului şi revizionismului, întrebuinţarea liberă a limbii materne, administraţie şi justiţie în limba maghiară în judeţele în care trăiau şi maghiari, acordarea de pământ, păşuni şi păduri ţăranilor etc. Pentru a-şi atinge obiectivele, MADOSZ-ul îşi propunea colaborarea cu partidele democratice româneşti. Proporţia funcţionarilor români şi minoritari în serviciile de poştă şi telegraf din Transilvania şi Banat (1932)38 Localităţi Careii Mari Zalău Salonta Aiud Gherla Cluj Gheorgheni Reghin Topliţa Orşova Jimbolea Târgu-Mureş Satu-Mare Reşiţa

Români% 38 23 33 25 40 34 25 25 25 27 28 35 37 44

Minoritari% 62 77 67 75 60 66 75 75 75 73 72 65 63 56

Prin instaurarea dictaturii carliste, în februarie 1938, toate partidele şi grupările politice din România au fost desfiinţate şi înlocuite cu Frontul Renaşterii Naţionale. În virtutea art.6 din regulamentul de aplicare a legii privind înfiinţarea acestei organizaţii politice care stipula că minorităţile etnice înscrise în Frontul Renaşterii Naţionale pot să-şi valorifice, în propriile lor secţiuni, drepturile care le erau asigurate prin lege, la 17 ianuarie 1938 minoritatea maghiară a semnat acordul de adeziune, continuând să-şi desfăşoare activitatea în cadrul Uniunii Populare Maghiare. Candidaţii minorităţii maghiare au luat parte la toate alegerile parlamentare sau locale care au avut loc în România interbelică înainte chiar de constituirea partidelor politice. La cele parlamentare - cu excepţia alegerilor din 1926 când a participat în cartel cu Partidul Poporului şi a celor din 1927 când a mers alături de Partidul German - Partidul Maghiar a participat cu propriile sale liste de candidaţi. Tabloul reprezentării parlamentare a maghiarilor din Transilvania, cu menţionarea deputaţilor şi apoi a senatorilor, se prezintă astfel: 1919: 5-4; 1920: 5-1; 1922: 3-7; 1926: 12-13; 1927: 7-2; 1925: 16-7; 1931: 10-4; 1932: 14-6; 1934: 8-4; 1937: 19-4 (alegeri anulate deoarece nici un partid politic nu obţinuse majoritatea de 40% necesară acordării primei parlamentare); 1939: 8-839. Evreii din Transilvania au creat în 1918 Uniunea Naţională a Evreilor cu scopul de a combate tendinţa de asimilare maghiarofilă a evreilor ardeleni şi de a milita pentru trezirea conştiinţei de minoritate etnică separată. În anul 1923, Uniunea Evreilor Pământeni din vechiul Regat se transformă în Uniunea Evreilor Români care a înglobat toate organizaţiile evreieşti regionale cu scopul eficientizării luptei împotriva antisemitismului, să vegheze la principiile egalităţii cetăţeneşti etc. În perioada imediat următoare această organizaţie şi-a creat secţiuni în centrele mai importante din Transilvania şi Bucovina. La 4 mai 1931 a luat fiinţă Partidul Evreiesc din România avându-l ca preşedinte de onoare pe dr.Adolph Stern, iar ca preşedinte activ pe Theodor Fischer, partid format prin fuzionarea definitivă a organizaţiilor regionale existente. Minoritatea evreiască a participat pentru prima dată la alegerile parlamentare în anul 1928 când a reuşit să trimită 3 reprezentanţi în Camera deputaţilor40. Încercări de organizare politică s-au înregistrat şi printre celelalte minorităţi fără însă ca liderii acestora să obţină rezultate notabile. De asemenea, trebuie consemnat faptul că numeroşi minoritari au fost membri, au participat sau au figurat pe listele electorale alături de candidaţii partidelor politice româneşti la care au putut adera indiferent de originea etnică. Rezultă, prin urmare, că între cele două războaie mondiale, numai maghiarii, germanii şi evreii care împreună însumau 2.0740938 locuitori au fost reprezentaţi în forul legislativ suprem al României de 271 deputaţi şi senatori în timp ce, de exemplu, cei 1.283.535 minoritari din Ungaria aceleaşi perioade nu au avut nici un reprezentant în Parlamentul de la Budapesta 41. În ceea ce priveşte mişcarea economică minoritară, în agricultură, comerţ, industrie şi finanţe, prezenţa minorităţilor etnice au înregistrat o dinamică ascendentă. Cei 22 de ani care separă Unirea de vremelnicul Diktat de la Viena au permis realizarea unor progrese manifeste în toate sferele de activitate, îndeosebi în cea industrială, ce nu ar fi fost posibile sub vechiul regim politic maghiar, ştiut fiind faptul că această provincie marginalizată era considerată doar o sursă de produse agricole şi de materii prime care alimenta industria maghiară concentrată în jurul Budapestei. Pe de altă parte, spiritul democratic ce a caracterizat toate partidele româneşti de guvernământ asigura egalitatea şi libertate de acţiune tuturor indivizilor cetăţeni ai statului român. Legile privind, în mod special, încurajarea industriei urmăreau să creeze condiţii favorabile de dezvoltare şi să protejeze industria din România faţă de produsele industriale din străinătate, dar nici una din acestea nu cuprindea restricţii de ordin naţional referitoare la persoanele sau întreprinderile care beneficiau de aceste avantaje şi nici obligativitatea expresă de a forma şi angaja o anumită proporţie de români în întreprinderile minoritare42. Instituţiile bancare, la rândul lor, au neglijat, de cele mai multe ori, problema naţională în

plasamentele ce le făceau, mai ales, în provinciile alipite. Rentabilitatea şi siguranţa acestor investiţii nu puteau fi asigurate decât de unităţi economice vechi şi bine consolidate care nici într-un caz, în Transilvania, nu erau româneşti. Libertatea pe plan politic şi egalitatea în obţinerea diferitelor avantaje de la stat au creat o situaţie de superioritate elementelor minoritare care activau viaţa economică a Ardealului faţă de elementul autohton deoarece, cu toate că românii şi minoritarii au plecat pe acelaşi drum nu toţi s-au bucurat, la start, de aceleaşi condiţii. Maghiarii, evreii şi germanii, datorită privilegiilor şi drepturilor avute sub stăpânirea ungurească, au reuşit să-şi creeze o situaţie destul de consolidată în viaţa economică a acestei provincii, în timp ce românii nu au avut acces decât la agricultură. Dacă statul român ar fi promovat o politică economică exclusivistă, în defavoarea elementelor minoritare, trebuia, în primul rând, să urmărească nivelarea acestei situaţii, cel puţin atâta timp până ajungeau şi românii în aceeaşi situaţie înfloritoare din punct de vedere economic pe care au avut-o cele trei minorităţi amintite, situaţie creată nu îndeosebi spiritului lor mai întreprinzător ci ca urmare a condiţiei de privilegiaţi şi favorizaţi de stăpânirea austro-ungară. După realizarea României integrale, situaţia economică a Transilvaniei a înregistrat o dezvoltare apreciabilă, care s-a reflectat în situaţia înfloritoare a locuitorilor săi. Reforma agrară din anul 1921 a împroprietărit, la nivelul întregii ţări, 1.393.383 ţărani, din care 1.256.006 români, 46.069 maghiari, 24.815 germani, 37.709 ruşi, 1583 polonezi, 12.725 bulgari şi 17.476 alte naţionalităţi43. Din acest total general, în Transilvania au primit pământ 310.583 persoane din care: 227.943 români şi 82640 alte naţionalităţi44. După încheierea primei etape a lucrărilor de împroprietărire, în anul 1928, situaţia numerică a celor care primiseră pământ în Transilvania se prezenta astfel: din totalul de 280.679 îndreptăţiţi, românii reprezentau 212.803, maghiarii 45628, germanii 15934, alte naţionalităţi 631445. Dacă numărul românilor îndreptăţiţi şi beneficiari ai reformei agrare a fost mai mare decât al celorlalte naţionalităţi în parte, aceasta se explică prin faptul că, în momentul Unirii, distribuţia proprietăţii funciare din Transilvania era inegală din punct de vedere social şi naţional. Conform datelor culese de Consiliul Dirigent, în anul 1919, din cele 14882625 iugăre cât reprezenta suprafaţă totală a celor 26 judeţe din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, românii posedau 3598669 iugăre, iar maghiarii şi germanii împreună restul de 11276956 iugăre. Raportate aceste cifre la numărul populaţiei româneşti de 3346345 locuitori faţă de 1902195 locuitori cât reprezentau celelalte naţionalităţi împreună, rezultă că românilor le reveneau în medie 1 iugăr de persoană iar celorlalţi 646. Un fapt cert şi de o importanţă care nu poate fi contestată este că, dacă câteva sute de magnaţi maghiari au pierdut o parte din patrimoniul lor imobiliar, zeci de mii de ţărani unguri au primit loturi de pământ la fel ca şi concetăţenii lor români. Reforma agrară românească a diminuat sensibil - cel puţin în mediul rural - imensa distanţă care separa pe cei bogaţi de cei săraci şi aceasta fără deosebire de etnie, limbă sau religie. Din acest punct de vedere, reformarea structurii fondului funciar a reprezentat o operă de justiţie socială. O altă precizare care se impune în contextul discuţiilor care au avut loc şi mai continuă încă relativ la această problemă, este aceea că reforma agrară din 1921 a fost opera clasei conducătoare româneşti care a înţeles aspiraţiile epocii şi a decis, la Iaşi, în 1917, ca pământul să devină proprietatea celor care îl apăraseră şi îl lucraseră. Petre Poruţiu făcea o asemănare între gestul Parlamentului de la Iaşi şi atitudinea Camerei Lorzilor care votase în 1832 reforma electorală. Dar, aprecia acesta, gestul clasei conducătoare româneşti depăşea în proporţii gestul lorzilor englezi deoarece la Iaşi, toţi cei care prin naştere sau prin spirit constituiau elita ţării şi-au sacrificat bunurile pe altarul naţiunii47. Această constatare nu este lipsită de importanţă deoarece unul din capetele de acuzare ridicat împotriva reformei agrare româneşti a fost acela că, îndeosebi în provinciile unite cu vechiul Regat, aceasta a fost îndreptată, în primul rând, împotriva proprietarilor de altă etnie sau de altă limbă. Ori, această

acuzaţie care a generat mult discutatul şi mediatizatul, în epocă, proces al optanţilor48, cade de la sine în faţă sacrificiilor consimţite de bună voie de Statul român şi de marea proprietate din vechea Românie. Proprietarii din Transilvania precum şi cei din vechiul Regat au suferit exproprierea în egală măsură. Şi pentru a sublinia importanţa actului revoluţionar, regele Ferdinand I a fost primul exemplu în sensul că toate terenurile cultivabile aparţinând domeniului Coroanei au fost expropriate. Minoritarii care se ocupau cu agricultura şi-au creat asociaţii şi cooperative care s-au bucurat de toate prevederile legilor în domeniu. Astfel, germanii din Transilvania au fondat în 1929 o uniune a fermierilor saşi (Siebenburgisch-Sachsicher Landwirtschaftsverein) care dispunea de 232 filiale locale grupate în 11 organizaţii judeţene. La rândul lor, şvabii din Banat aveau propria lor Uniune de fermieri (Banater Schwäbischer Landwirtschaftsverein) care funcţiona din anul 1892. Interesele agricultorilor maghiari erau încredinţate Asociaţiei Economice din Transilvania (Erdelyi Gazdasági Egyesület), organizaţie profesională a proprietarilor mari şi mijlocii care s-a manifestat mai mult ca un organism politic decât profesional. Industria, finanţele şi comerţul din Transilvania au continuat şi în perioada pusă în discuţie să fie apanajul minoritarilor. Un prim aspect relevant în sensul afirmaţiei îl constituie numărul şcolilor industriale şi al elevilor care le frecventau. În anul şcolar 1932/1933, de pildă, cele 174 şcoli de profil au fost frecventate de 15512 elevi din care 5794 (42,9%) maghiari, 4087 români (30%), 2531 germani (18,7%), 955 evrei (7,1%) şi 145 alte minorităţi, în situaţia în care românii reprezentau 57,9% din populaţia totală a Transilvaniei, maghiarii 24%, germanii 9,8%, iar celelalte minorităţi 3,2%49. Nu trebuie ignorat nici faptul că aceste şcoli erau întreţinute în exclusivitate de statul român. În diferite sectoare ale industriei româneşti între cele două războaie mondiale minorităţile naţionale ocupau o poziţie importantă. Semnificative pentru aprecierea ponderii populaţiei minoritare în economia românească sunt şi datele cu privire la participarea capitalurilor aparţinând finanţiştilor evrei, maghiari, germani etc. pe ramuri industriale, la diverse societăţi. Astfel, în 1937, în industria metalurgică existau 80 societăţi româneşti, 90 evreieşti, 60 germane, 33 maghiare, 34 alte naţionalităţi; în industria electronică: 4 societăţi româneşti, 3 evreieşti, 2 maghiare, 2 germane; în industria lemnului: 85 societăţi româneşti, 195 evreieşti, 89 maghiare, 40 alte naţionalităţi; în industria chimică: 19 societăţi româneşti, 102 evreieşti, 5 ungureşti, 14 germane, 20 alte naţionalităţi; în industria pielăriei: 34 societăţi româneşti, 38 evreieşti, 16 germane, 3 maghiare, 14 alte naţionalităţi; în industria textilă: 18 societăţi româneşti, 155 evreieşti, 16 maghiare, 25 alte naţionalităţi; în industria sticlei-ceramicii: 15 societăţi româneşti, 20 evreieşti, 3 maghiare, 3 alte naţionalităţi; în industria alimentară: 67 societăţi româneşti, 270 evreieşti, 88 maghiare, 61 germane, 106 alte naţionalităţi; în industria hârtiei şi artei grafice: 36 societăţi româneşti, 57 evreieşti, 17 maghiare, 5 germane, 13 alte naţionalităţi50. Poziţia economică a minorităţilor naţionale era puternică mai ales în regiunile în care, fără să formeze majoritatea populaţiei, acestea reprezentau totuşi o pondere impresionantă, îndeosebi în industrie. În judeţul Timiş-Torontal, de exemplu, din 330 întreprinderi doar 7 erau româneşti; din 313 societăţi anonime doar 14 erau româneşti. Cele 42 întreprinderi principale aveau în total 9140 angajaţi din care 1649 erau români (18%) şi 7491 (82%) minoritari care se repartizau după cum urmează: consiliul de administraţie: 59 români, 116 evrei, 69 alte naţionalităţi; cenzori: 24 români, 55 evrei, 44 alte naţionalităţi; personal administrativ superior: 3 români, 41 evrei, 10 alte minorităţi; personal administrativ inferior: 8 români, 25 evrei, 56 alte naţionalităţi; personal asimilat muncitorilor calificaţi: 12 români, 77 evrei, 380 alte naţionalităţi; muncitori calificaţi: 259 români, 59 evrei, 989 alte naţionalităţi; personal asimilat muncitorilor necalificaţi: 30 români, 11 evrei, 47 alţii; muncitori necalificaţi: 1231 români, 90 evrei, 5148 alţii51.

Situaţia judeţului Timiş-Torontal nu era singulară în peisajul industrial transilvănean. Din totalul muncitorilor din Braşov, de pildă, 52% erau maghiari, 29% saşi, 2% evrei şi 17% români52. După o statistică din 1929, se poate stabili cu aproximaţie că în 5 judeţe aparţinând de Camera de Industrie şi Comerţ Cluj (Cluj, Năsăud, Sălaj, Someş şi Turda) proporţia industriaşilor români era următoarea: 8,21% în marea industrie, 37,52% în mica industrie faţă de 91,79% şi respectiv 62,48% pentru minoritari53. În comerţ, poziţia minorităţilor naţionale era tot atât de solidă. Conform statisticilor întocmite de Ministerul Economiei şi Industriei, din cele 173145 firme comerciale individuale existente în România în 1937, 83821 (48,4%) erau româneşti, celelalte 89324 (51,6%) aparţinând minoritarilor, din care cele evreieşti reprezentau 32,7%. În oraşul Cluj, de exemplu, unde, pe ansamblul populaţiei, românii reprezentau 61%, maghiarii 30,1% şi evreii 2%, repartiţia celor 2373 firme înregistrate în 1937, după originea etnică a proprietarilor, era următoarea: 487 firme româneşti, 684 maghiare, 1101 evreieşti, 51 germane şi 44 diverse54. O asemenea mişcare economică presupunea şi instituţii de credit pe măsură. Conform datelor publicate de Kenéz Bela, director al Institutului de Statistică din Budapesta, în anul 1910 situaţia băncilor din Transilvania se prezenta astfel: 142 maghiare, 97 româneşti, 33 germane55. Din punct de vedere numeric, băncile maghiare din Transilvania au cunoscut perioade de evoluţie şi involuţie, astfel: 1922-197, 1923-98, 1925-119, 1926-214, 1927-214, 1928-207, 1929-197, 1930-6456. În anul 1934, din cele 411 bănci existente în Transilvania, 174 erau româneşti, 116 maghiare, 75 germane, 45 evreieşti, adică 40,7% româneşti şi 59,3% minoritare. Proporţia era aproape identică cu cea de la nivelul întregii ţări când, în anul 1930, din cele 7733 instituţii financiare importante, inclusiv filialele, 55,8% aparţineau minoritarilor57. Prin Unirea Transilvaniei cu vechiul Regat, statul român îngloba un important număr de naţionalităţi alogene care au creat o problemă aproape necunoscută până atunci de România. Totuşi, această "chestiune" minoritară nu era la fel de gravă ca în fosta Ungarie deoarece în momentul Unirii, românii, naţiune predominantă, constituiau o majoritate zdrobitoare în întreaga ţară, reprezentând mai mult de trei sferturi din populaţie, restul revenind minorităţilor etnice. Prin urmare, populaţiile de altă etnie nu reprezentau pentru români un pericol identic cu acela care i-a determinat pe maghiari să promoveze o politică şcolară de deznaţionalizare. Această circumstanţă, alături de o concepţie cu totul diferită privind obligaţiile faţă de stat, au permis guvernelor româneşti interbelice să instituie, în beneficiul minorităţilor, condiţii de existenţă inspirate de respectul faţă de limba, religia şi cultura acestora. În afară de grija pentru însuşirea şi cultivarea limbii de stat, ca instrument comun de înţelegere între toţi cetăţenii ţării, autorităţile româneşti au lăsat tuturor minorităţilor naţionale întreaga libertate în organizarea învăţământului minoritar ca şi dreptul de a-şi folosi şi cultiva limba maternă în limite compatibile cu viaţa unui stat organizat. Învăţământul preuniversitar din România perioadei respective a cuprins două tipuri de organizare - de stat şi particular. Legile şi celelalte acte normative adoptate în acest domeniu conţineau prevederi speciale în ceea ce priveşte educaţia minorităţilor conlocuitoare, asigurând o perfectă egalitate şi libertate. Decretul nr.1 din 27 ianuarie 1919 al Consiliului Dirigent după care s-a făcut organizarea învăţământului din Transilvania până la promulgarea legilor şcolare din anii 1924 şi 1925, hotăra, la art.4, că: în şcolile primare de stat învăţământul se va face în limba majorităţii locuitorilor comunei; pentru minorităţi se vor institui clase paralele, în limba acestora; în şcolile secundare de stat învăţământul se va face în limba majorităţii locuitorilor din judeţ, iar în învăţământul superior se va folosi limba majorităţii locuitorilor din regiune58.

Pentru a nu bloca învăţământul maghiar, ca urmare a plecării cadrelor didactice care au refuzat depunerea jurământului de fidelitate faţă de statul român, autorităţile transilvănene au permis comunităţilor religioase minoritare de a se ocupa cu instrucţiunea elevilor, închiriindu-le chiar şi localurile şcolilor de stat abandonate. Maghiarii au abuzat însă de liberalismul Consiliului Dirigent grăbindu-se să deschidă şcoli confesionale chiar şi în localităţile în care învăţătorii maghiari rămăseseră la posturile lor în şcolile minoritare întreţinute de stat. Procedând astfel, aceste comunităţi religioase urmăreau un scop bine definit: blocarea funcţionării şcolilor minoritare înfiinţate de statul român, păstrând doar şcolile confesionale, pentru a sustrage astfel educaţia tinerei generaţii de sub controlul şi influenţa statului român. Şcolile primare de stat din Transilvania, toate de limbă maghiară până în 1918, s-au transformat, în conformitate cu dispoziţiunile Decretului nr.1 al Consiliului Dirigent, adoptând ca limbă de învăţământ română, maghiara, germana sau slovaca după limba majorităţii locuitorilor din comune. Prin urmare, proporţia numerică a şcolilor primare s-a modificat radical, numărul şcolilor publice de limbă maghiară diminuându-se considerabil pentru a restabili dreptul fiecărei naţionalităţi la cultură naţională, drept totalmente ignorat de regimul maghiar. Şcolile primare după naţionalităţi şi confesiuni (1922)59 FELUL ŞCOLII De stat Comunale Ortodoxe Grecocatolice Evangheliceluterane Romanocatolice Reformate Unitariene Izraelite Total

Sub stăpânirea maghiară Româneşti

Maghiare

Germane

După Unire(şcoli şi secţii)

Total Altele

Româneşti

Maghiare

Germane

Altele

Total

96 1218 1078

1199 305 -

26 -

80 -

1199 507 1218 1078

1020 318 1289 984

562 98 -

51 38 -

55 18 42 12

1688 472 1331 996

-

8

261

-

269

-

8

261

-

269

-

388

-

-

388

-

371

53

-

424

2392

322 26 42 2290

287

80

322 26 42 5049

3611

641 49 1829

403

32 159

641 49 32 5901

Articolul 7 din Legea pentru învăţământul primar şi normal al statului, promulgată la 24 iulie 1924, stipula ca în comunele în care populaţia vorbea o altă limbă decât cea română, Ministerul Instrucţiunii publice trebuia să înfiinţeze şcoli în limba populaţiei respective60. La rândul său Legea învăţământului secundar de stat din 1928 stipula necesitatea înfiinţării, în regiunile unde minorităţile conlocuitoare formau majoritatea populaţiei, de secţii speciale afiliate şcolilor secundare de stat în care cursurile să se ţină în limba minorităţii respective. Pentru a se evita continuarea procesului de deznaţionalizare, în aceste secţii erau admişi numai elevi de aceeaşi naţionalitate având limba de învăţământ identică cu limba maternă61. Legea învăţământului particular din 19 decembrie 1925, prin art.1 stipula posibilitatea educării tinerei generaţii şi în afara învăţământului de stat, fie prin şcoli particulare aparţinând cultelor religioase, comunităţilor religioase sau persoanelor particulare. Limba de învăţământ în aceste şcoli era fixată de persoanele responsabile de întreţinerea şcolii (art.34 şi 41). Aceleaşi persoane desemnau şi numeau directorul şcolii şi pe toţi membrii corpului didactic (art.16), fiind singurii responsabili de administrarea şi direcţionarea pedagogică a instituţiei, Ministerul Instrucţiunii Publice rezervându-şi

doar dreptul de control. Respectând condiţiile legii, certificatele de studii eliberate de aceste şcoli private aveau aceeaşi valoarea cu cele eliberate de şcolile de stat62. Această lege poate fi apreciată drept un cod cultural al minorităţilor deoarece reglementa amănunţit dreptul acestora de a-şi organiza învăţământul în grădiniţe, şcoli primare şi secundare, teoretice şi practice. Câteva modificări ale acestei legislaţii dar care acordau noi drepturi şi libertăţi minorităţilor conlocuitoare au intervenit în anul 1939. Astfel, la 27 mai 1939 a fost adoptată o nouă lege pentru organizarea şi funcţionarea învăţământului primar şi normal care menţinea şi chiar dezvolta prevederile legii din 192463. În spiritul acestei legi, Ordinul Ministerului Educaţiei Naţionale nr.1674/1939 stipula că elevii şcolilor minoritare puteau fi examinaţi şi nu numai ajutaţi, ca înainte, în limba de învăţământ a şcolii respective la disciplinele ştiinţifice şi filozofice. Câteva date statistice (atrag atenţia cititorului că se întâlnesc cazuri când cercetătorii care se ocupă de această problemă operează, pentru aceeaşi situaţie, cu date diferite) ilustrează efectul pozitiv al măsurilor luate de statul român în ceea ce priveşte dinamica învăţământului minoritar între cele două războaie mondiale. În 1939, în România funcţionau 1054 şcoli primare de limbă maghiară cu 1980 învăţători şi 78255 elevi repartizate astfel: 796 şcoli confesionale (277 romano-catolice, 489 reformate, 25 unitariene şi 5 luterane) şi 258 şcoli şi secţiuni de stat. Germanii dispuneau de 700 şcoli primare cu 1590 învăţători şi 65000 elevi repartizate după cum urmează: 422 şcoli confesionale (326 evanghelice-luterane, 105 romano-catolice şi o şcoală reformată) şi 278 şcoli şi secţiuni de stat64. Învăţământul secundar minoritar era deservit de 45 şcoli confesionale de limbă maghiară cu 737 profesori şi 6999 elevi şi de 38 şcoli de limbă germană cu 541 profesori şi 6333 elevi, un liceu, 4 gimnazii şi o secţiune de liceu comercial. În afara şcolilor normale de stat, formarea învăţătorilor era asigurată de 7 şcoli confesionale de limbă maghiară şi de 7 şcoli confesionale de limbă germană65. La nivelul Transilvaniei, în anul şcolar 1933-1934, situaţia învăţământului minoritar de stat se prezenta astfel 1. şcoli primare de limbă maghiară - 442 cu 653 învăţători; 2. şcoli primare de limbă germană - 129 cu 191 învăţători; 3. şcoli primare de limbă cehă şi slovacă - 9 secţiuni cu 9 învăţători; 4. şcoli secundare de limbă maghiară - 7 şcoli şi secţii secundare (gimnazii, licee şi şcoli comerciale), câte o catedră de limbă maghiară pe lângă 8 şcoli secundare de stat; 5. şcoli secundare de limbă germană - 6 şcoli şi secţii (gimnazii, licee şi şcoli comerciale). Acesta era completat de instituţiile de învăţământ particular care se repartizau în felul următor: 783 şcoli primare cu 1426 învăţători şi 70339 elevi; 345 şcoli primare germane cu 924 învăţători şi 44265 elevi; 42 şcoli primare sârbeşti cu 61 învăţători şi 3392 elevi; 5 şcoli primare craşovane cu 5 învăţători şi 552 elevi; o şcoală primară poloneză cu 2 învăţători şi 121 elevi; o şcoală primară cehă cu un învăţător şi 29 elevi, o şcoală primară ucrainiană cu un învăţător şi 44 elevi; 17 licee maghiare cu 324 profesori şi 3978 elevi; 22 gimnazii maghiare cu 197 profesori şi 2638 elevi; 7 şcoli normale maghiare cu 110 profesori şi 795 elevi; 4 şcoli comerciale maghiare cu 51 profesori şi 210 elevi; 7 licee germane cu 120 profesori şi 2117 elevi; 18 gimnazii germane cu 178 profesori şi 2469 elevi; 5 şcoli normale germane cu 73 profesori şi 256 elevi, o şcoală comercială germană cu 9 profesori şi 40 elevi66. Populaţia minoritară din România a pus în faţa guvernelor româneşti, pe lângă celelalte dificultăţi inerente oricărei opere de unificare, şi o problemă confesională cu totul delicată. Dacă până în 1918 Regatul României, unde Biserica ortodoxă era singura biserică naţională (numărul neînsemnat de catolici, protestanţi, izraeliţi şi musulmani neridicând nici o dificultate) nu cunoscuse în istoria sa nici o agitaţie religioasă, după Unire situaţia se schimbase radical din punct de vedere al vieţii confesionale. Statul român s-a găsit dintr-o dată în prezenţa unui număr de 8 culte (fără a-l socoti şi pe cel ortodox) şi a unui însemnat număr de asociaţii religioase care toate cereau cu insistenţă să fie recunoscute prin lege. Prin puternica lor organizare şi prin numărul impozant de credincioşi, cultele minoritare din Transilvania căpătau o importanţă cu totul specială.

Din punct de vedere religios, populaţia acestei provincii, după recensământul din 1930, se repartiza după cum urmează: 1932356 ortodocşi, 947351 greco-catolici, 696320 reformaţi (calvini), 274415 evanghelici (luterani), 68330 unitarieni, 419 musulmani, 45781 alte confesiuni (armeni, catolici, baptişti, adventişti etc.)67. Tuturor statul maghiar le recunoscuse personalitatea juridică şi autonomia în conducerea propriilor afaceri, cu rezerva unui drept de control şi supraveghere. Aceste culte îşi făceau deci intrarea în România integrală cu tradiţii proprii, cu organizări proprii, cu interese străine şi nu de puţine ori opuse vieţii naţionale româneşti şi, în plus, cu o foarte vie conştiinţă a drepturilor lor. Problema confesională s-a agravat şi mai mult din cauza strânsei legături cu cea politică, bisericile minoritare din Transilvania apărând adesea ca simple faţade care mascau interese pur profane. În aceste condiţii, problema confesională devenea pentru România o veritabilă problemă de stat şi, pentru a fi evitate perturbaţii interioare, soluţionare acesteia cerea autorităţilor româneşti o putere de înţelegere, o energie şi prudenţă excepţionale. Constituţia din 1923 (art.22) cât şi cea din 1938 (art.19) garantau libertatea conştiinţei şi a cultelor cât şi egalitatea acestora din urmă. Aceste principii au fost dezvoltate mai pe larg de Legea regimului general al cultelor din 1928 în care se menţiona că, în afara Bisericii ortodoxe, în statul român îşi desfăşurau activitatea legal următoarele culte istorice: cultul greco-catolic (uniat), cultul catolic (de rit latin, greco-rutean şi armean), cultul reformat (calvin), cultul evanghelic-luteran, cultul unitarian, cultul armean gregorian, cultul mozaic (cu diferitele sale rituri) şi cultul mahomedan68. În ceea ce priveşte Biserica catolică, statutul său juridic a fost reglementat încă prin Concordatul dintre România şi Sfântul Scaun (10 mai 1927) şi Acordul privitor la interpretarea art.IX din Concordatul de la 10 mai 1927 între Sfântul Scaun şi Guvernul român cunoscut şi sub numele de Acordul de la Roma69. Acordul cu Vaticanul stipula libertatea raporturilor, în plan spiritual, între catolicii români şi Sf.Scaun (art.4), egalitatea dintre cultul catolic şi celelalte culte din ţară (art.10), libertatea înfiinţării de noi parohii (art.12), libertatea de a fonda şi de a întreţine şcoli confesionale (art.19). Prin Acordul de la Roma s-a hotărât ca Biserica catolică, ca atare, să nu facă uz de personalitatea sa juridică în România. Statul român a afectat fonduri importante diverselor culte alte ţării. Astfel, doar cu titlu de exemplu, în timpul exerciţiului bugetar 1931-1932 Biserica ortodoxă a beneficiat de 592.917.671 lei, Biserica greco-catolică de 102.362.769 lei, cultele minoritare 153.646.288 lei. Împărţind sumele alocate la numărul preoţilor se poate calcula că statul a acordat fiecărui preot, după confesiune: ortodox - 31.841 lei/an, romano-catolic - 57542 lei/an, greco-catolic - 55862 lei/an, reformat - 50079 lei/an, evanghelic - 52478 lei/an, unitarian - 59128 lei/an70. Aceasta, în situaţia în care personalul religios al diferitelor culte se prezenta în felul următor (1935)71: Cultul Ortodox Greco-catolic Romano-catolic Reformat Unitarian Evanghelic luteran

Episcopi 17 5 6 1 1 1

Consilieri (canonici) 63 34 17 3 -

Protopopi Arhiepiscopi 145 75 26 25 4 7

Pastori Preoţi 7804 1565 655 816 111 272

Secretari 3 9 7 1 1 3

După situaţia personalului religios, indicată mai sus, pentru fiecare episcopie reveneau: pentru:

Ortodocşi Greco.cat. Romano.cat. Reformaţi Unitarieni Luterani

459 preoţi 319 109 816 11 272

9 protopopi 15 4 25 4 7

4 consil. 7 3 -

764000 cred. 260000 183333 660600 75000 300000

Situaţia credincioşilor administraţi din punct de vedere protopop din fiecare confesiune:

spiritual de către un preot sau

la: Ortodocşi Greco-cat. Romano-cat. Reformaţi(calv) Unitarieni Luterani(evangh)

1 preot pt. " " " " "

1665 cred. 830 " 1400 " 808 " 676 " 1103 "

1 protopop pt. " " " " "

86655 cred. 17466 " 42307 " 26400 " 18750 " 42587 "

Datorită regimului de libertate garantat de statul român, a ajutorului material acordat cu largheţe, bisericile minoritare din Transilvania au realizat în această perioadă progrese remarcabile. Numai între anii 1930-1940, catolicii din Transilvania au construit mai mult de 50 biserici şi capele şi au întemeiat un mare număr de noi parohii. Dacă în 1918 funcţionau în Ardeal 301 şcoli primare şi 40 şcoli secundare catolice, în anul şcolar 1939-1940 îşi desfăşurau activitatea 378 şcoli primare şi 59 şcoli secundare catolice. În aceeaşi perioadă, Episcopia reformată din Cluj a construit 10 noi biserici, a restaurat 4, a creat 3 noi parohii şi a construit 3 case de rugăciuni. Avea un număr considerabil de şcoli primare confesionale, 6 licee, 3 gimnazii, 2 şcoli normale şi 2 şcoli comerciale. Episcopia reformată din Oradea avea, la doi ani după întemeierea sa (1928) 218 şcoli duminicale, 32 cercuri biblice, 15 asociaţii de femei, 3 gimnazii, o şcoală comercială şi mai multe şcoli primare. Dacă în 1918 reformaţii aveau în total 322 şcoli primare şi 15 secundare, în anul şcolar 1939/1940 numărul şcolilor primare se ridicase la 500, iar al celor secundare la 17. Biserica evanghelico-luterană beneficia, în 1918, de 269 şcoli primare şi 14 şcoli secundare, pentru ca în 1939 numărul acestora să crească la 275, respectiv 21. Biserica luterană maghiară, care număra în jur de 30000 credincioşi, patrona, în anul 1940, 3 cercuri biblice pentru tineret, 6 şcoli duminicale şi un gimnaziu cu limba de predare maghiară. Biserica unitariană beneficia, în 1939, de o Academie teologică la Cluj, de 37 şcoli primare, un liceu şi o şcoală de agricultură72. Ca expresie a libertăţii de opinie, presa şi tipăriturile în general, reprezintă pentru viaţa unei minorităţi un factor important de menţinere şi de dezvoltare a trăsăturilor specifice, a culturii şi tradiţiilor proprii, a afirmării prezenţei active în dezbaterile problemelor de actualitate şi în susţinerea intereselor specifice. Dinamica presei minoritare din România interbelică constituie o dovadă a tratamentului de deplină libertate datorită condiţiilor identice de exprimare cu cele ale presei româneşti. Otto Junghann şi Max Boehm, în lucrarea lor intitulată Ethnopolitischer Almanach, referindu-se, în special, la presa minorităţilor din Europa Centrală, indicau ca model de progres şi dezvoltare presa minorităţii maghiare din România73. La rândul său, jurnalistul maghiar Lajos György afirma că, încă din primii ani de după Unire, s-a putut vedea progresul presei maghiare prin cele 330 publicaţii periodice

maghiare, din care doar 87 apăruseră în timpul regimului austro-ungar, restul fiind fondate în perioada regimului românesc74. Într-adevăr, cifrele statistice confirmă din plin această realitate. La 31 decembrie 1934, apăreau în România 1645 publicaţii în limba română (940 jurnale şi 705 reviste); 275 publicaţii în limba maghiară (150 jurnale şi 45 reviste); 176 publicaţii în germană (131 jurnale şi 45 reviste); 27 publicaţii în idiş (18 jurnale şi 9 reviste); 13 publicaţii în ucrainiană etc. Raportate la populaţia ţării, reveneau 3,7 publicaţii pentru 100000 români şi 6 publicaţii pentru 100000 minoritari. Dacă, în 1918 în Transilvania nu existau decât 18 cotidiene de limbă maghiară, în 1932 numărul acestora se ridicase la 51 dintr-un total de 304 publicaţii maghiare, din care 133 apăruseră după Unire. Raportat la numărul populaţiei din această provincie, cifra era impresionantă având în vedere faptul că la 52000 suflete maghiare revenea câte un cotidian, pe când românilor abia la câte 200000 de suflete75. În ceea ce priveşte presa germană, în anul 1935 apăreau în Transilvania 211 periodice (26 cotidiene, 113 săptămânale şi 72 reviste)76. Periodicelor maghiare din România li s-au alăturat cele importate din Ungaria. Exportul ungar de cărţi, ziare şi reviste în România a cunoscut, conform unei statistici maghiare, o progresie continuă începând cu anul 1926. În 1929, de exemplu, România a importat din Ungaria cărţi, reviste şi jurnale în valoare de 2567000 pengo (77 milioane lei), reprezentând 7057 quintale sau 70 vagoane a câte 10 tone fiecare77. Numeroase edituri şi librării existente la epoca respectivă aparţineau diverşilor reprezentanţi ai minorităţilor naţionale. În 1935, 62% din tipografii şi 60% din librăriile din Transilvania erau maghiare sau evreieşti. Astfel se explică şi faptul că pe durata anilor 1919-1933, în Transilvania au fost editate în jur de 5000 opere ştiinţifice sau literare în limba maghiară ceea ce depăşea cu mult cifra înregistrată în acest domeniu în tot intervalul 1867-1918 78. Am prezentat succint doar câteva aspecte ale vieţii şi activităţii politice, economice şi cultural-spirituale ale minorităţilor naţionale din România interbelică, cu privire specială asupra Transilvaniei, drepturile şi libertăţile de care s-au bucurat acestea şi care le-au permis să se încadreze, în scurt timp, în organismul statal românesc. Cea mai obiectivă concluzie care se poate formula poate fi considerată cea la care ajunsese, în 1937, unul dintre cei mai activi susţinători ai mişcării revizioniste ungare, C.A.Macartney, o personalitate, de altfel, cu o reputaţie incontestabilă în literatura dedicată minorităţilor etnice ale Europei de după primul război mondial. În cartea sa intitulată Hungary and Her Successors, referindu-se la "problema" transilvăneană, căreia îi dedică un spaţiu amplu în economia lucrării (p.251-335), autorul constată că: 1. statul român s-a arătat într-o mare măsură generos faţă de funcţionarii unguri pe care i-a moştenit în noile provincii; 2. niciodată folosirea limbilor minoritare nu a fost împiedicată în relaţiile particulare; 3. minorităţile au întâlnit foarte puţine dificultăţi din punct de vedere religios; 4. bisericile minoritare erau mai bogate decât cele româneşti; 5. Biserica ortodoxă a primit subvenţii mai mici decât bisericile minoritare; 6. statul român a admis de bună voie sistemul şcolilor confesionale, l-a extins ca o regulă generală în teritoriile alipite şi le-a acordat libertăţi relativ numeroase; 7. situaţia culturală a germanilor din România era mult mai înfloritoare decât în timpul dominaţiei maghiare; 8. maghiarii şi germanii posedă un număr considerabil de periodice din care, cea mai mare parte au fost fondate după "anexiune"; 9. România a fost cea mai generoasă dintre toate statele succesorale pentru că a permis intrarea în interiorul frontierelor sale a literaturii maghiare, absorbind, în medie, 50% din exportul de carte al Ungariei; 10. în ceea ce priveşte exproprierile, nu a fost făcută nici o diferenţă între proprietarii maghiari şi cei români; 11. structura generală, socială şi politică a Transilvaniei a fost mai democratică decât cea a Ungariei, iar administraţia mai puţin antisocială.

Note

1. A se vedea în acest sens Nicolae Dascălu, Unirea din 1918 şi minorităţile naţionale din România, în "Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D.Xenopol", Iaşi, XX, 1983, p.51-66. 2. Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, vol.II, Bucureşti, 1938, p.XXIX; dr.Sabin Manuilă, Demografia rurală a României, Bucureşti, 1940, p.15. 3. Vezi art.V, paragraful 2 din Pactul de la Ciucea, încheiat la 23 octombrie 1923 între Partidul Poporului şi Partidul Maghiar. 4. Silviu Dragomir, La Transylvanie roumaine et ses minorites ethniques, Bucarest, 1934. p.75. 5. Sándor Biro, The Nationalities Problem in Transylvania. A Social History of the Romanian Minority under Hungarian Rule 1867-1918 and the Hungarian Minority under Romanian Rule 1918-1940, New York, 1992, p.454; Elemer Illyes, National Minorities in Romania. Change in Transylvania, New York, 1982, p.58-59. 6. Ingomar Senz, Die Nationale Bewegung des ungarlandischen Duetschen vor dem Ersten Weltkrieg, Munchen, 1977; Carol Göllner, Annotationen în "Forschung zur Volks - und Landeskunde", Sibiu, 22, I, 1979, p.134-135; Louis Roman, Demografia istorică în opera lui Sabin Manuilă, în Istorie şi demografie, Cluj-Napoca, 1995, p.28. 7. La Roumanie devant le Congres de la Paix. La Transylvanie et les territoires roumains de Hongrie, Paris, f.a., Imprim. Dubois et Bauer, p.9-11. 8. Sabin Manuilă, Aspects démographiques de la Transylvanie, Bucarest, 1938, p.35-39. 9. Mikó Imre, Huszonkét ev. Az erdélyi magyarság politikai törtenete 1918 dec. 1 -tol 1940 aug 30-ig., Budapest, 1941, p.17; Magyar statisztikai Szemle, 1938, p.66. 10. Virgil Pană, Realităţi demografice în judeţele Mureş şi Târnava Mare, în "Marisia" , Târgu-Mureş, 1996, XXV, p.377; dr.Sabin Manuilă, Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania, în "Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială", 1929, VIII, nr.1-3, p.91-212. 11. Vezi în acest sens V.I. Gaftoiescu, Poziţii juridice în dreptul internaţional. Problema minorităţilor, Bucureşti, 1939. 12. Vezi textul Tratatului la C. Daşcovici, Principiul naţionalităţilor şi Societatea Naţiunilor, Bucureşti, 1922, p.175-177; Relativ la problema minorităţilor se pot consulta: R.Budisteanno, La condition juridique des minorités ethniques selon les derniers traités de paix. Le problème de vue roumain, Paris, 1927; G.Sofronie, Principiul naţionalităţilor în tratatele de pace din 1919-1920, Bucureşti, 1926; Radu Meitani, Le Traité pour la protection des minorités devant la Commission des Nouveaux Etats et des minorités, în "Revue de Transylvanie", Cluj, 1938, nr.3-4, p.263-280; Arthur de Balogh, La protection internationale des minorités, Paris, 1930. 13. Titu Onişor, Alba-Iulia în lumina tehnicei juridice, în "Revista de drept public", 1935, nr.304, p.281-297. 14. Monitorul oficial (în continuare M.O.), nr.223/30 decembrie 1918, p.4125-4126. 15. Ibidem, nr.33/28 mai 1919, p.1745-1746; vezi şi Ion Stanciu, Statutul juridic al populaţiei evreieşti din România în perioada 1878-septembrie 1940, în "Revista istorică", III, nr.3-4, 1992, p.329-344. 16. M.O., nr.282/29 martie 1923, p.13313-13314. 17. Ibidem, nr.42/20 februarie 1938, p.954-962. 18. Vezi în acest sens N.P. Iulian, L'emploi des langues minoritaires dans l'administration, în "Revue de Transylvanie", Cluj, 1937, nr.2, p.189-199; Arhivele Naţionale, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 2/1938, Drepturile minoritarilor în justiţie. 19. C. Hamangiu, Codul General al României, Vol.XVII, 1929, p.372-584. 20. Ibidem, vol.XI-XII, 1922-1926, p.338-524. 21. M.O., nr.73/2 martie 1936, p.2631. 22. Ibidem, nr.187/14 august 1938, p.3777.

23. Ibidem, nr.101/4 mai 1938, p.2176. 24. Ibidem, nr.178/4 august 1938, p.3588. 25. Ibidem, p.3598. 26. Arhivele Naţionale, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 120/1939, f.17; Virgil Pană, Minorităţile etnice din Transilvania între 1918-1940, Târgu Mureş, 1996, Editura Tipomur, p.78-79. 27. Ştefan Delureanu, Germanii din România înainte şi după 1945, în "Revista istorică", VIII, nr.1-2, 1997, p.5-24. 28. Ibidem, p.7. 29. Arhivele Naţionale, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, Studii şi documentare, dosar 247, f.1-3. 30. Ibidem, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 240/1939, f.49-50; Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, 1924, p.239-240. 31. Sächsisch-swäbische Chronik. Beitrage zur Geschichte der Heimat. Herausgegeben von E.Eisenburger und M.Kronner, Bucureşti, Editura Kriterion, 1976, p.159. 32. Silviu Dragomir, op.cit., p.165. 33. O prezentare corectă şi detaliată a mişcării politice germane din România interbelică la Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, Bucureşti, 1986, vol.II, P.I, 1918-1933, p.726-733; vol.II, P.II, noiembrie 1933-septembrie 1940, p.375-382. 34. Arhivele Naţionale, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 45/1938, f.93-95; dosar 240/1939, f.51. 35. Györi Illés István, A politika, în Metamorphosis Transylvaniae, Kolozsvár, 1937, p.9. 36. Ibidem, p.16. 37. Aurèle C.Popovici, La question roumaine en Transylvanie et en Hongrie, Lausanne-Paris, 1918, p.133-134. 38. Aurel Gociman, Les fonctionaires hongrois de l"Etat roumaine, în "Revue de Transylvanie", Cluj, 1934, nr.3, p.380. 39. Nicolae Dascălu, loc.cit., p.718; Petre Bănescu, L'encadrement politique des minorites ethniques de Roumanie, în "Revue de Transylvanie", Cluj, 1939, nr.4, p.479; Alexandru Oltean, Le mouvement politique hongrois en Roumanie, în "Revue de Transylvanie", Cluj, 1935, nr.2, p.188; Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, Bucureşti, 1986, p.II, vol.I, p.716-726, vol.II, p.II, p.356-384. Pentru punctul de vedere maghiar vezi Mikó Imre, op.cit., şi Metamorphosis Transylvaniae, Kolozsvár, 1937. 40. Pentru mişcarea politică evreiască vezi Tully Rozenthal, Mişcarea evreiască în România, în almanahul ziarului "Tribuna evreiască", Iaşi, 1937; Livia Dandara, Populaţia evreiască în contextul integrării Transilvaniei în viaţa socială, politică şi culturală a României, 1919-1940, în "Anale de istorie", XXXI, nr.1, p.87-102. 41. Nicolae Dascălu, loc.cit., p.719; Arhivele Naţionale, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 120/1939, f.10 (tablouri comparative). 42. La 4 aprilie 1934 a fost totuşi adoptată, o lege pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi care dispunea ca în Consiliile de administraţie să fie cel puţin 50 % români, iar în privinţa personalului, 80 % trebuiau să fie români şi 20 % de altă etnie. După doi ani de la aplicare, s-a constatat însă că numărul cetăţenilor străini folosiţi în întreprinderi a scăzut dar, în schimb, numărul minoritarilor crescuse la personalul administrativ de la 30,8 % la 58,3 %, la personalul tehnic superior de la 32 % la 50 %, iar la lucrătorii calificaţi, de la 23 la 47,46 %. Prin urmare criteriul cetăţeniei nu a determinat românizarea reală a întreprinderilor, ci a micşorat numai proporţia cetăţenilor străini în care intrau şi evreii (vezi Constantin Botoran, Participarea populaţiei evreieşti la viaţă economică a României până la cel de al doilea război mondial, în "Revista istorică", 1992, 3, nr.3-4, p.345-356. 43. Arhivele Naţionale, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, Studii şi documentare, dosar 223, f.1-8 (Reforma agrară în România); vezi şi D.Sandru, Reforma agrară din 1921 în România, Editura Academiei, Bucureşti, 1975. 44. Ibidem, dosar 213, f.1-11 (Reforma agrară în Transilvania). Pentru bibiliografia recentă a problemei vezi şi Dezvoltare şi modernizare în România interbelică, Bucureşti, 1988, p.139-172. 45. Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, 1918-1928, Bucureşti, 1929, vol.I, p.310.

46. Petre Poruţiu, Principiile exproprierii în reforma agrară, în "Transilvania", Sibiu, an 75, nr.8-9, 1944, p.636. 47. Ibidem, p.615. 48. Pentru acest aspect se pot consulta, printre altele, La reforme agraire roumaine devant la Société des Nations, vol.I-II, Paris, 1924; D.Sandru, op.cit. 49. Alexandru Oltean, loc.cit., p.66. 50. Arhivele Naţionale, Fond Ministerul de Interne, Documentare, dosar 245, vol.I, f.55-64; Constantin Botoran, loc.cit., p.351. 51. C.Stoicănescu, Un aspect al vieţii naţionale la frontiera occidentală, în "Revista Institutului Social Banat-Crişana", 1936, nr.15, p.29. 52. Virgil Pană, op.cit., p.170. 53. Petre Suciu, Clasele sociale ale românilor din Ardeal, în Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, 1918-1928, Bucureşti, 1929, p.292-293. 54. Nicolae Dascălu, loc.cit., p.719-720. 55. Kenéz Bela, Nep es Föld, Budapest, 1917, p.130. 56. Alexandru Oltean, loc.cit., p.71. 57. Nicolae Dascălu, loc.cit., p.720. 58. Gazeta Oficială a Consiliului Dirigent, Sibiu, 14/27 ianuarie 1919, nr.6, p.5-6. 59. Alexandru Pteancu, Învăţământul particular şi minoritar din Transilvania, în "Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, 1918-1928", Bucureşti, 1929, p.1113. 60. M.O., nr.61/26 iulie 1924, p.8602-8629. 61. C.Hamangiu, Codul general al României, vol.XVI, 1926-1929, p.1064. 62. Ibidem, nr.283/27 decembrie 1925, p.14409-14419. 63. Ibidem, nr.121/27 mai 1939, p.1457-1460. 64. Arhivele Naţionale, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri, dosar 240/1939, f.3; N.Dascălu, loc.cit., p.724. 65. Ibidem, f.34; idem. 66. Augustin Caliani, L'enseignement minoritaire en Transylvanie (II) în "Revue de Transylvanie", Cluj, 1934, nr.3, p.302. 67. La Transylvanie, Paris, 1946, p.121. 68. M.O., nr.89/22 aprilie 1928, p.3608-3609. 69. Pentru detalii se pot consulta: I.Mateiu, Valoarea Concordatului încheiat cu Vaticanul, Sibiu, 1929; Onisifor Ghibu, Catolicismul unguresc şi politica religioasă a statului român, Cluj, 1932; Pentru punctul de vedere maghiar vezi Attila Varga, Reglementarea constituţională a bisericilor din România începând cu 1918, în "Altera", Târgu-Mureş, 1996, II, p.115-124. 70. V.Nistor, Les cultes minoritaires et l'Eglise ortodoxe roumaine dans le nouveau budget de la Roumanie, în "Revue de Transylvanie", Cluj, 1935,nr.1, p.11. 71. Ibidem, p.18. 72. La Transylvanie, Paris, 1946, p.131-142. 73. Dr.P. Petrinca, dr.G. Pintea, N.P.Smochină, La Stampa delle minoranze in Romania, 1918-1940, Bucureşti, 1940, p.7 nota 7. 74. Dr.György Lajos, As erdélyi magyarság Szellemi élete, Budapest, 1926, p.8-9. 75. Arhivele Naţionale, Fond Ministerul Propagandei Naţionale, Studii şi documentare, dosar 97/1940, f.8.

76. Arhivele Naţionale, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 143/1939, f.1-21 (presa germană din România). 77. Les importations de revues et de livres hongrois en Roumanie de 1926 à 1934, în "Revue de Transylvanie", Cluj, 1935, nr.4, p.505-508. 78. Jancsó Elemer, Az erdélyi magyar könyv 15 esztendeje, în "Pasztortüz", Cluj, 1933, nr.10, p.194-195.

5.5. TRANSFORMAREA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI ÎNTR-UN COMPLEX ECONOMIC NAŢIONAL-STATAL UNITAR 5.5.1. Unele delimitări conceptuale 5.5.1.1. Ideea complexului economic naţional-statal unitar Complexul economic naţional unitar reprezintă, în general, o problemă relativ nouă a teoriei şi practicii economice şi, am îndrăzni să spunem nouă - mai ales pentru teoria economică. Din această cauză multe dintre aspectele sale teoretico-metodologice nu au devenit încă obiectul unei cercetări economice cât de cât intense şi sistematice. Bibliografia subiectului ne spune în general puţin din punct de vedere cantitativ şi insuficient din punct de vedere calitativ despre conţinutul şi trăsăturile complexului economic naţional unitar, despre legităţile care îi guvernează existenţa şi mişcarea - funcţionarea şi evoluţia. După cunoştinţele noastre, sunt puţine lucrări care să pună în lumină, pe temeiul unor cercetări comparative, trăsăturile comune şi specifice, unitatea - momentele de identitate şi asemănătoare, precum şi deosebirile realităţilor economice care dau conţinut unor asemenea concepte cum sunt: <<sistem economic>>, <<sistem economic naţional>>, <<economie naţională>>, <>, <>, <>, <>, <>, <>, <> etc. Fiecare complex economic naţional unitar îşi are propria sa istorie. La fel şi teoria lui. Rădăcinile sale se află uneori, ca şi în cazul României, în trecutul îndepărtat. După părerea noastră, un prim model al economiei naţionale, al sistemului economic naţional şi deci al complexului economic naţional, fără să fi folosit acest concept, a fost schiţat în celebrul <> al lui Fr.Quasnay. Tot fără a folosi conceptul de complex economic naţional, Adam Smith l-a descris cu genialitatea ce-i era caracteristică în <>. Friederich List a elaborat o concepţie relativ închegată despre sistemul economic naţional german în lucrarea sa de căpătâi <<Sistemul naţional de economie politică>>. În ţara noastră precursorii complexului economic numără în rândul lor pe Dionisie Pop Marţian, Petru S.Aurelian, Alexandru Xenopol şi alţii. O contribuţie mai importantă la conturarea unei viziuni relativ mai închegate despre complexul economic naţional românesc au adus I.N.Angelescu, Mihail Manoilescu, Ştefan Zeletin, Victor Slăvescu şi în special Mitiţă Constantinescu. Consideraţiile valoroase referitoare le unele laturi ale complexului economic naţional prezente în lucrările economiştilor amintiţi sunt însă insuficiente pentru a se putea susţine aprecierea că ei înfăţişează complexul economic naţional în forma lui închegată şi dezvoltată. De fapt, însuşi conceptul de <> este utilizat în literatura de specialitate din ţara noastră mult mai târziu. Mihai Plătăreanu era preocupat la jumătatea anilor ’30 ai veacului nostru de dezvoltarea şi completarea <>1 Mitiţă Constantinescu foloseşte cu frecvenţă mai mare conceptele de economie naţională, organism naţional, masă economică naţională, complex industrial şi complex industrial naţional 2. Într-o formulare mai cuprinzătoare şi mai riguroasă conceptul se întâlneşte, de pildă, într-un substanţial studiu ştiinţific publicat în paginile revistei <> la mijlocul anului 1964. Aici se

întâlnesc următoarele expresii conceptuale: <>, <>, <> şi <>. 5.5.1.2. Semnificaţii ale conceptului Ce se înţelege prin Complex Economic Naţional-Statal Unitar (CENSU)? Care sunt semnificaţiile principale ale acestui concept? O incursiune în bibliografia obiectului duce la constatarea că întrebările de mai sus sunt <> cu mai multe răspunsuri. Astfel, potrivit unor păreri CENSU desemnează starea de funcţionare a mecanismului economiei naţionale într-o anumită perioadă de timp şi într-un spaţiu geografic determinat. Potrivit altor păreri CENSU reprezintă unitatea forţelor productive, a relaţiilor economice şi a modului lor de mişcare (funcţionare şi evoluţie). În această înţelegere CENSU este sinonim cu modul de producţie naţional, cu sistemul economic naţional şi cu economia naţională. Alţi specialişti văd în CENSU o formă superioară de organizare, integrare şi dezvoltare a economiei naţionale în care diferitele activităţi economico-sociale, tot mai diversificate într-un grad tot mai înalt. Există şi specialişti care au considerat CENSU ca fiind totalitatea şi integralitatea tehnicomaterială a sistemului economic socialist sau expresia material-obiectuală a proprietăţii socialiste asupra mijloacelor de producţie. În sfârşit menţionăm că, potrivit altor păreri CENSU este o treaptă sau formă superioară de organizare, integrare şi dezvoltare a tuturor componentelor economiei naţionale. Opiniile prezentate pentru ilustrare reflectă şi exprimă laturi şi aspecte importante ale Complexului Economic Naţional-Statal Unitar. Cu toate acestea, nici una dintre opiniile respective nu surprinde şi nu înmănunchează suficiente semne distinctive esenţiale pentru a putea servi drept o definiţie a CENSU. În consecinţă socotim necesar să prezentăm succint unele din caracteristicile principale ale CENSU privit în general şi, fireşte, la modul ideal, drept CENSU pur. 5.5.1.3. Trăsături definitorii ale CENSU Complexul economic naţional-statal unitar se distinge, înainte de toate, prin următoarele trăsături esenţiale. 10. CENSU este o formă superioară de existenţă, organizare, funcţionare şi evoluţie a economiei naţionale. Formarea CENSU a fost precedară, logic şi istoric, de constituirea naţiunii şi a statului naţional sau s-a format mai mult sau mai puţin concomitent cu acestea în cadrul unui proces istoric complex şi contradictoriu. “Statele moderne, naţionale şi unitare — scrie Ştefan Zeletin — sunt un rezultat al dezvoltării capitalismului, care naşte, oriunde străbate, un proces de uniformizare şi unificare a grupelor sociale. În acest chip dispare particularismul provincial, pe ale cărui ruine se înalţă statul modern, această <>. Acelaşi proces de uniformizare şi năzuinţă spre unitate a produs capitalismul şi în Principatele române3. Procesul “de naştere a burgheziei române se confundă cu procesul de regenerare naţională, de alcătuire a statului român modern Unitar şi neatârnat”4. În virtutea acestor realităţi economia se constituie într-o alcătuire naţional-statală unitară. 20. CENSU se caracterizează prin existenţa unei pieţe naţionale a cărei apariţie şi dezvoltare a influenţat puternic procesul de înlăturare a fărâmiţării teritoriale, accentuarea continuă a interdependenţelor dintre pieţele locale şi unirea lor în cadrul unei pieţe naţionale.

30. Apariţia şi constituirea sistemului diviziunii naţionale a muncii care întregeşte şi depăşeşte subsistemul diviziunii locale a muncii şi odată cu aceasta formarea subsistemului de cooperare la scară naţională în activitatea economică. Diviziunea naţională a muncii şi cooperarea naţională individualizează şi personifică locul şi rolul întreprinderilor ca entităţi celulare ale organismului economico-social, precum şi locul şi rolul sectoarelor, ramurilor şi subramurilor în calitate de elemente constitutive ale structurii anatomomorfologice şi fiziologice a CENSU. Tot diviziunea muncii şi cooperarea identifică şi <> locul şi rolul entităţilor teritorial-administrative şi geoeconomice în cadrul CENSU. 40. Aşezarea întregului sistem de producţie naţională pe baza tehnicii maşiniste, transformarea capitalului industrial în forma conducătoare a capitalului şi a industriei în ramura conducătoare a economiei naţionale. Industria maşinistă este <> a complexului economic naţional-statal unitar şi <> care trage după sine sau împinge înainte întregul ansamblu economic. 50. Integrarea tot mai organică în structura CENSU a tuturor genurilor de activitate economică utilă pentru individ, pentru microgrupuri de indivizi, ca şi pentru întreaga societate, realizarea unei concordanţe cât mai depline între sectoarele, ramurile şi subramurile sale, precum şi între structura, infrastructura şi suprastructura sa. 60. Realizarea unei unităţi durabile a tuturor fazelor şi momentelor principale ale mişcării economice începând cu cercetarea ştiinţifică - primul moment -, continuând cu proiectarea producţiei, distribuirea (repartiţia), schimbul şi încheind cu consumul. Concomitent cu această unitate CENSU se mai caracterizează şi prin concordanţa fluxurilor economice reale (materiale) şi a fluxurilor nominale (monetar-financiare). 70. Complexitatea deosebită. Aşa cum sugerează şi numele CENSU constituie o realitate deosebit de complexă. Mai mult decât atât. O dată cu scurgerea timpului această trăsătură se accentuează. <> într-o măsură tot mai mare. Elementele sale constitutive se înmulţesc şi se diversifică. Odată cu aceasta se amplifică şi se complică şi relaţiile ce se statornicesc între aceste elemente. Aceasta vizează întregul arsenal de mijloace de muncă şi, în primul rând, instrumentele de producţie care constituie <<sistemul osos>> al organismului economic, subsistemul relaţiilor economice cu nucleul lor - relaţiile de proprietate - care constituie <<sistemul muscular>> al economiei naţionale, ansamblul transporturilor de persoane, bunuri şi idei, împreună cu banii şi circulaţia lor care dau conţinutul principal <<subsistemului circulatoriu>> al organismului economic naţional. 80. Caracterul dinamic. CENSU este o realitate economică dinamică. El se află în continuă mişcare - funcţionare şi evoluţie. Fiecare CENSU îşi are propria sa istorie guvernată de legile generale ale mişcării economice, cât şi de particularităţile şi condiţiile specifice în care aceste legi acţionează. Luarea în considerare a factorului timp, a caracteristicilor diferitelor secvenţe ale acestuia permite ştiinţei să identifice şi să pună în lumină cu ajutorul metodei comparaţiei trăsăturile comune şi deosebirile fiecărui CENSU privit în comparaţie cu el însuşi în diferite perioade de timp, precum şi progresele sau regresele, ori şi unele şi altele, înregistrate în diferite etape ale evoluţiei. Şi aceasta nu numai în scopuri cognitive - extinderea şi aprofundarea cunoaşterii veridice - ci şi în scopuri practicaplicative - perfecţionare, înnoire etc. 90. CENSU există, funcţionează şi evoluează în cadrul unui triplu mediu înconjurător: a) mediul economic mondial; b) mediul social şi c) mediul natural. Friederich List scria că naţionalitatea constituie din momentul apariţiei ei veriga care face legătura dintre individ şi omenire. Naţiunea, ca de altfel, şi statul naţional nu sunt forme fără fond. Încă din momentul formării lor, au exercitat o

influenţă deosebită asupra vieţii economico-sociale, oferindu-i un anumit cadru de existenţă, funcţionare şi evoluţie şi, nu în ultimă instanţă, elemente esenţiale care să o <> şi să-i definească identitatea. Acum economia devine în plan antologic, organizaţional şi funcţional economie naţională, de fapt un complex economic naţional-statal. Averea îmbracă forma averii personale, privat-particulare (individuale sau de grup) şi a averii naţionale. Forma celulară a averii la micro şi macroscară o constituie bunurile economice care în condiţiile capitalismului, au îmbrăcat şi îmbracă, în majoritatea lor covârşitoare forma marfă. În mişcarea - funcţionarea şi evoluţia complexului economic naţional un rol de cea mai mare importanţă revine alături de trebuinţele şi interesele individuale, trebuinţelor şi intereselor naţionale. Naţiunea nu este o comunitate umană totalmente extraeconomică ci una şi economică. Ea este subiect şi, trebuie să fie subiect activ al economiei. Celulele organizaţional-economice ale organismului naţional (CENSU) sunt întreprinderile. La graniţa dintre secolul al XIX-lea şi secolul al XX-lea în peisajul economic al planetei noastre a apărut ceva nou — economia planetei s-a transformat într-un sistem economic mondial. Altfel spus, economia lumii a devenit o economie mondială ca sistem, chiar dacă procesul de mondializare economică era departe de a se fi desăvârşit. În asemenea împrejurări şi în această situaţie fiecare economie naţională a devenit entitate celulară a economiei mondiale, iar aceasta din urmă — economia mondială — constituie mediul economic de apariţie sau dispariţie, de existenţă, de dezvoltare sau de dezagregare a economiilor naţionale. Aşa cum s-a mai spus CENSU există, funcţionează şi evoluează într-un mediu social naţional şi într-un anumit sens, internaţional. Economicul este, aşa cum se ştie, prin natura sa social, aparţine socialului. Dar socialul are o sferă de cuprindere mult mai întinsă decât economicul. Mai mult decât atât. La intersecţiile dintre economic şi social există numeroase puncte <> care trebuie domolite sau înlăturate. În sfârşit, economicul există, funcţionează şi evoluează în cadrul mediului natural. Natura dă omului economic şi social şi nu în ultimul rând omenirii, societăţii omeneşti <> (spaţiu de acţiune), materia, substanţa pe care oamenii o prelucrează şi transformă producând bunuri necesare pentru satisfacerea trebuinţelor şi dorinţelor membrilor societăţii. Tot în natură se află majoritatea covârşitoare a purtătorilor de energie. Altfel spus, planeta noastră este o <> de bunuri de consum, <> de materie, substanţă pentru prelucrare, cel mai mare <> de purtători de energie şi un mare <<arsenal>> de unelte de muncă. Pământul este <> întregii omeniri şi el asigură condiţii fundamentale pentru existenţa şi progresul omenirii. Interacţiunea dintre economic şi ecologic este atât de amplă şi de strânsă încât nu în puţine cazuri este foarte greu ca ele să fie deosebite. Mai mult decât atât, nu în puţine situaţii economicul şi ecologicul se suprapun până la identificare. Astfel, partea din mediul natural atrasă în circuitul economic, devine element constitutiv al economicului şi al tehnicului şi dă conţinut fluxurilor economice reale. Trăsăturile menţionate nu epuizează caracterizarea CENSU; ele pun în lumină însă aspecte esenţiale ale acestuia. Pe baza lor credem că se poate formula o definiţie cât de cât satisfăcătoare a conceptului pe care îl studiem. După părerea noastră complexul economic naţional-statal unitar (CENSU) reprezintă forma istorică superioară de existenţă, organizare, integrare, funcţionare şi evoluţie a economiei naţionale, care posedă o autonomie şi independenţă relativă faţă de mediile în care există şi deci şi unul faţă de altul. CENSU este o economie naţională matură cu o structură <> şi <> viguroasă, care are un mecanism propriu de funcţionare normală capabil să îndeplinească funcţiile sale interne precum şi interacţiunile optime cu mediile în care există, funcţionează şi evoluează.

O asemenea înţelegere, reprezintă, mai exact se străduieşte să reflecte şi să exprime o anumită realitate — economia naţională matură — în ceea ce are ea esenţial şi definitoriu. În consecinţă conceptul teoretic nu este pe deplin identic cu realitatea economică. Conceptul a “extras” reţinut şi fixat din realitatea economică doar esenţialul, generalul şi durabilul, pe care le-a prezentat în sine şi în ipoteza normalităţii sale. Altfel spus, definiţia are în vedere CENSU în starea şi forma lui pură, optimă şi deci, ideală. Ca orice definiţie, nici definiţia dată de noi nu spune totul şi nici nu poate să spună totul despre CENSU. Mai mult, ea ridică unele probleme noi care trebuie, ele însele explicate. CENSU a fost definit ca formă superioară a economiei naţionale, ca economie naţională matură. Dar ce este o economie naţională matură şi când devine matură o economie naţională? Când poate fi considerat drept creat (format) un complex economic naţional-statal unitar? Prin însăşi formularea ei această întrebare impune două răspunsuri — unul logic şi altul istoric. Logic, un complex economic naţional statal unitar ar putea fi considerat drept creat (format) în linii generale atunci când: 10. Economia naţională a dobândit un caracter industrial-agrar, adică atunci când: a) produsele industriale au o pondere mai mare decât produsele agricole în consumul productiv naţional; b) produsele industriale au o pondere egală sau mai mare decât produsele agricole neprelucrate industrial în consumul propriu-zis (consumul personal); c) producţia industrială de bunuri de capital (bunuri de producţie sau mijloace de producţie) are o pondere mai mare decât producţia industrială de bunuri de consum în cadrul producţiei globale industriale; d) industria contribuie într-o măsură însemnată (cel puţin 30%) la propria ei înzestrare tehnică şi la înzestrarea tehnică a celorlalte ramuri importante ale economiei naţionale; e) industria mecanică are un aport mai mare decât agricultura la producerea produsului naţional brut şi net şi la producerea venitului naţional; f) industria oferă populaţiei active mai multe locuri de muncă decât oferă şi poate oferi agricultura. 0. 2 Diviziunea naţională a muncii şi cooperarea naţională în producţie asigură integrarea armonioasă a tuturor ramurilor şi sectoarelor economice în ansamblul economiei naţionale. 30. Piaţa naţională este suficient de dezvoltată sub aspect structural şi funcţional şi asigură prin pârghiile sale mişcarea sub formă de marfă a cel puţin 51% din bunurile produse în economia naţională şi când monetarizarea a atins un grad ridicat. Răspunsul istoric indică perioada sau epoca în care criteriile menţionate au fost realizate. 40. Este asigurată în linii generale unirea şi integrarea raţională în cadrul economiei naţionale a tuturor entităţilor geoeconomice, de fapt a întregului teritoriu naţional. 50. Economia naţională este competitivă cu celelalte economii naţionale şi poate participa eficient la diviziunea internaţională a muncii, la cooperarea internaţională în producţie şi la comerţul internaţional.

5.5.2. Din istoria formării Complexului economic naţional-statal unitar al României Formarea Complexului economic naţional-statal unitar al României este un moment intern şi un rezultat al procesului de devenire istorică a economiei şi societăţii româneşti, de înaintare a lor, mai lentă sau mai accelerată, spre totalitate şi integralitate. Factorii motori care au acţionat în direcţia intensificării sistematice a legăturilor economice dintre toate teritoriile locuite de români au fost, înainte de toate: unitatea geografică sau cum se mai spune adesea - unitatea fizică; caracterul complementar al formelor de economie şi viaţă economică ale ţărilor române; unitatea limbii române; unitatea vieţii sociale politice; unitatea culturii spirituale a românilor. Această unitate multilaterală a poporului român, îmbogăţirea ei în conţinut şi forme, consolidarea sistematică a ei în decursul istoriei au fost cercetate tot mai intens şi profund de către istorici, lingvişti, geografi, economişti şi alţi specialişti. Bibliografia ei a dobândit proporţii tot mai greu de cuprins5 Prima premisă — premisa istorico-naturală — a unităţii românilor a constituit-o unitatea teritoriului vecii Dacii, unitatea geografică a vetrei strămoşeşti. Structura spaţiului economicogeografic locuit de români, proporţionalitatea marilor sale unităţi de relief - munte, deal şi câmpie -, diversitatea resurselor solului şi subsolului, reţeaua hidrografică au reprezentat: a) baza naturală a diviziunii muncii, a schimbului de activităţi şi a cooperării dintre ţările române; b) elementul natural al complementarităţii diferitelor zone şi teritorii româneşti, <<magnetul>> gravitaţiei economico-sociale intraromâneşti; c) reţeaua de drumuri naturale, datorată în principal reţelei hidrografice, care a înlesnit, asemeni unui sistem circulatoriu natural, legăturile economice şi comunicaţiile dintre ţările române. La acestea se adaugă arcul Carpaţilor care a constituit şi, de fapt, constituie şi astăzi <> a unităţii teritorial-geografice a ţării. Aşa cum spunea Barbu Ştefănescu-Delavrancea, “Carpaţii nu ne despart ci ne întregesc. În ei s-au adăpostit şi cei de dincolo şi cei de dincoace. În ei sau strâns cei de o limbă şi de o lege”6. Unitatea cadrului teritorial-geografic a favorizat consolidarea unităţii economice care şi-a găsit expresia în creşterea şi diversificarea trebuinţelor şi intereselor economice comune, în caracterul complementar al economiilor ţărilor române, în schimbul permanent şi din ce în ce mai intens de mărfuri, în adâncirea diviziunii muncii şi în amplificarea, pe temeiul acesteia, a legăturilor de cooperare şi de schimburi de activităţi. Istoria atestă cu probe de necontestat că Transilvania începe să joace rolul de <> al celor trei ţări româneşti, iar Muntenia şi Moldova devin într-o măsură tot mai mare furnizori de materie primă şi piaţă de desfacere pentru Transilvania. Datele statistice, mărturiile vremii evidenţiază manifestarea unei tot mai accentuate tendinţe de periferizare (marginalizare) economico-socială a Transilvaniei în cadrul imperiului habsburgic şi o tot mai pronunţată amplificare a legăturilor economice cu celelalte două ţări româneşti7. Istoria relaţiilor economice ale Transilvaniei evidenţiază cu pregnanţă că economia ei era orientată din cele mai vechi timpuri spre sud-est8 Un rol aparte în dezvoltarea legăturilor economice dintre cele trei ţări româneşti, în consolidarea unităţii lor economice l-au jucat drumurile comerciale dintre ele. Acestea au fost favorizate într-o măsură considerabilă de relieful lor, de văile importantelor râuri care străbăteau teritoriul. La acestea se adaugă faptul că “În secolul al XIV-lea, Ţara Românească şi Moldova au fost cuprinse, prin marile drumuri ale comerţului internaţional care le străbăteau teritoriul, în vastul sistem

de schimburi comerciale în plină dezvoltare între Europa apuseană şi centrală pe de o parte, şi lumea asiatică, pe de altă parte. Dezvoltarea acestor drumuri a fost una din consecinţele multiple ale transformării Mării Negre în secolele XIII - XIV în principala arie de întâlnire şi redistribuire a produselor Orientului şi Occidentului”9 Este vorba despre drumul care asigura legătura dintre Braşov şi gurile Dunării şi despre drumul moldovenesc care asigura legarea Europei Centrale şi a Mării Baltice cu gurile Dunării şi cu Marea Neagră şi prin intermediul lor cu Orientul. Aşa cum demonstrează Şerban Papacostea “Prin legăturile comerciale pe care le mijlocea Marea Neagră a devenit o zonă de puternică atracţie nu numai pentru Genova şi Veneţia, dar şi pentru puterile continentale care, prin poziţia lor, puteau aspira să participe direct la exploatarea comerţului pontic. Două dintre aceste puteri, regatele ungar şi polon, au dezvoltat o politică pontică bogată în consecinţe pentru întreaga regiune cuprinsă în aria lor de acţiune”10 Un alt factor important al comerţului pontic al regatului a fost Braşovul. “Deşi nu s-a dezinteresat de legătura cu ţărmul dalmat, deşi a obţinut la rândul său câteva privilegii care îi înlesneau realizarea acestei legături, Braşovul era, fireşte, orientat cu prioritate spre gurile Dunării şi Marea Neagră, care îi ofereau posibilitatea de a participa în condiţii mult mai avantajoase la comerţul oriental”11. În privinţa celui de al doilea drum - drumul moldovenesc, dovezile istorice arată că încă în secolul al XIII-lea, teritoriul voievodatului Moldova era străbătut de un drum care asigura legătura între aşezările transilvane de la Rodna şi Bistriţa şi Halici prin intermediul căruia se stabilea contactul cu emporiile din sudul Rusiei”12. Transformarea Poloniei asociate cu Lituania în principala forţă politică a Europei răsăritene pentru o perioadă îndelungată — mai bine de două secole —; recâştigarea definitivă a cnezatului Halici de către Polonia (1387); alierea Moldovei cu Polonia de către Petru Muşat (1387); cooperarea moldo-genoveză şi înlăturarea dominaţiei tătare asupra sudului Moldovei; extinderea teritoriului Moldovei până la Marea Neagră - constituie factori de importanţă majoră care se află la originea unui nou drum comercial, de data aceasta prin Moldova, între Lwow şi drumurile ce duceau spre el, precum şi spre Caffa genoveză. Drumul moldovenesc apare în izvoare încă din primii ani ai secolului al XVlea. “De acum înainte, drumul moldovenesc este tot mai mult frecventat, în vreme ce, drumul tătărăsc, fără a fi cu desăvârşire abandonat, pierde simţitor din însemnătate. Moldova ţine acum sub controlul ei segmentul final al itinerarului continental care mijlocea schimbul de produse între bazinul pontic, regiunea Mării Baltice şi o parte însemnată a Europei Centrale”13 Cele două drumuri comerciale şi lupta pentru controlul lor “a fost o componentă hotărâtoare a etapei finale de constituire a statului feudal, atât în cazul Ţării Româneşti, cât şi al Moldovei; ea (această componentă AN) a precipitat constituirea teritorială a celor două state în limitele lor istorice şi a imprimat direcţia acestui proces (gurile Dunării şi Marea Neagră)14. Un alt factor care a acţionat în acelaşi sens — în sensul intensificării relaţiilor economice şi al accentuării caracterului complementar al economiilor ţărilor româneşti — l-au constituit oraşele Explicaţia este simplă şi ea se află, înainte de toate, în adevărul că oraşele au concentrat în ele cea mai mare cerere de mărfuri, şi cea mai mare ofertă. Ele s-au afirmat cu putere sporită în calitate de centre comerciale contribuind astfel la amplificarea legăturilor economice interne, la creşterea pieţelor locale, la creşterea legăturilor dintre acestea şi apoi şi la augmentarea legăturilor economice dintre cele trei ţări române. Progresele economico-sociale din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, manifestate prin ponderea mai mare a oraşelor, extinderea producţiei meşteşugăreşti, şi creşterea celei manufacturiere, volumul sporit al schimbului de mărfuri pe piaţa internă şi externă, prin acumulări lente de capitaluri şi întrebuinţarea de poliţe ca mijloc curent de plată, printr-o accentuare a legăturilor

dintre exploatările agricole de diferite dimensiuni şi piaţă, au pregătit treptat trecerea spre perioada modernă din istoria poporului român”15. Faptele concrete şi reale, adevărul obiectiv l-au făcut pe Nicolae Iorga să scrie că “pe bază de interese comune — nu mai vorbim de Moldova şi Muntenia, care formai economic o singură ţară — cea dintâi unire a Românilor a existat, când în capul cărturarilor nu răsărise această idee, în unitatea perfectă a vieţii economice, aşternută pe unitatea perfectă a vieţii generale, şi Ardealul a intrat şi el în această viaţă prin intercirculaţia românească, un singur corp, un singur sistem, am zice, vânos, prin care străbate acelaşi sânge viu”16. Conştientizarea acestei realităţi, a realităţii că legăturile economice se desfăşurau între populaţii aparţinând în fond aceluiaşi neam şi popor, conştiinţa de neam, limbă şi interese au devenit factori care au înrâurit tot mai puternic progresul legăturilor economice, contribuind la consolidarea ei şi invers, dezvoltarea legăturilor economice a constituit până la urmă factorul hotărâtor şi determinant al progresului vieţii spiritual-culturale a ţărilor române, principala forţă motrice care a acţionat în direcţia unirii românilor într-un stat naţional unitar, al formării economiei naţionale şi consolidării ei. Acesta era, în esenţă, şi drumul înaintării societăţii economiei româneşti spre integralitate şi totalitate. 5.5.2.1. Renaşterea naţională şi evoluţia societăţii şi economiei româneşti în secolul al XIX-lea Aşa cum se ştie, istoria europeană a secolului al XIX-lea a fost prezidată de două mari idei motrice, de două idei forţă şi anume: a) înnoirea democratică a vieţii politico-sociale şi b) formarea statelor naţionale. Aceste idei forţă şi idei-lumină şi-au pus pregnant pecetea semnificaţiilor lor şi asupra gândirii şi mersului istoric al ţărilor române. “Pe plan politic, sensul major al evoluţiei începute prin Revoluţia lui Tudor Vladimirescu este restaurarea suveranităţii depline şi a independenţei ţărilor române concomitent cu făurirea treptată a statului naţional unitar”17. Aceste idei au dat conţinut revoluţiei din 1848, Unirii din 1859 şi la războiul de independenţă din 1877-1878. Pe plan economic epoca modernă a însemnat şi în ţările române cristalizarea treptată a relaţiilor economice capitaliste, intensificarea acestora în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la începutul veacului următor. Tot pe plan economic are loc o înscriere tot mai pronunţată a Principatelor Române în circuitul comerţului internaţional şi desprinderea lor treptată de piaţa regională a Imperiului Otoman. O asemenea orientare are ca dată majoră a începutului ei anul 1829, când în urma păcii de la Adrianopole, Turcia a fost silită să acorde Principatelor Române libertatea practicării comerţului. Atunci marile ţări industriale, în primul rând, Anglia şi apoi Franţa s-au îndreptat spre pieţele româneşti pentru a ocupa locuri cât mai bune cu mărfurile şi pentru mărfurile lor. Aceasta a însemnat în acelaşi timp o accelerare a procesului de înfiripare şi consolidare a capitalismului în spaţiul geoeconomic românesc. Timp de peste trei decenii ideile concurenţei libere şi practicile ei au luptat pentru desfiinţarea şi înlăturarea privilegiilor marii proprietăţi funciare. “Marii latifundiari proprietarii - boierii mari, au început să cadă rând pe rând, în mâna capitaliştilor bancheri, cămătari, vechili etc., urmând soarta proprietarilor de pretutindeni, învăţaţi să trăiască din venituri şi să nu muncească”18. Aici este locul să subliniem că datorită interacţiunii organice dintre economic şi politic, toate marile evenimente politico-sociale ale veacului şi-au pus pregnant pecetea şi pe evoluţia economică a ţărilor române. Astfel, revoluţia din 1848 burghezia începe să acceadă la putere, chiar dacă ea va fi nevoită să împartă conducerea statului cu marii proprietari. Unirea Principatelor, la rândul ei, a însemnat crearea unui cadru teritorial naţional pentru evoluţia vieţii economice, înlăturarea barierelor

statale de odinioară şi începutul trecerii de la complementaritatea a două entităţi totuşi separate juridic şi statal, la o restructurare şi integrare într-un organism economic unitar. Cucerirea independenţei economice a înlăturat numeroase bariere din calea dezvoltării economice şi a stimulat progresul forţelor producţiei naţionale. Concomitent ideea naţională, apariţia naţiunilor şi statelor naţionale au generat idei şi comportamente noi, pe plan economic care renunţau tot mai mult la unele din principiile economiei clasice. Încă din anul 1820, economistul american Raymond Daniel a supus în cartea sa <> unei critici aspre sistemul şcolii economice clasice care, avea în vedere economia în general şi interesele individului, şi pune pe primul plan naţiunea care va dezvolta forţe nesăbuite. Cu două decenii mai târziu - în anul 1841 - a apărut lucrarea lui Friederich List, “Sistemul naţional de Economie politică”. Biciuind cu asprime cosmopolitismul capitalist al vechilor sisteme, List evidenţiază o nouă dinamică bazată pe forţele productive ale naţiunii. În concepţia cunoscutului gânditor german, naţiunea normală constituie un punct de plecare şi o finalitate economică. Ea este destinată să asigure membrilor cuprinşi în frontierele sale, siguranţa, buna stare şi progresul. Naţiunea devine un factor viu, dinamic, care trebuie să ţină seama de interesele particulare ale membrilor săi, în schimbul comercial internaţional şi să nu lase pradă exploatărilor neomenoase ale cosmopolitismului forţele productive naţionale, ci dimpotrivă, să le coordoneze şi să le apere de concurenţa străină. Ridicându-se mai mult decât Daniel şi List de la abstract la concret, profesorul francez Cauwes a propus în cursul său de Economie politică drept armă de apărare împotriva concurenţei străine <<protecţionismul vamal>>. În noul context politic, social şi economic internaţional România nu putea rămâne în afara acestui circuit de idei. Din iniţiativa lui P.S.Aurelian şi cu o prefaţă semnată de el, în anul 1887 a apărut în limba română lucrarea lui Fr.List <<Sistemul naţional de Economie politică>>. Noile idei au fost îmbrăţişate de elementele care vedeau în naţiune un factor de progres şi au fost respinse de exponenţii marilor moşieri. Din acest punct de vedere deosebit de semnificativ este programul de politică economică prezentat în alegeri de liberali. Acest program purta semnăturile lui C.A.Rosetti, Şt.Golescu, M. Kogălniceanu, Trandafir Djuvara, I.Marghiloman, D.Culoglu, I.C.Brătianu, Vericeanu, Lahovary şi alţii. Acest program conţinea răspunsuri adânci şi realiste la multe din problemele economice cu care se confrunta ţara în acel moment. România se confrunta înainte de toate cu o pronunţată criză financiară. După părerea autorilor acestui program, “criza noastră financiară în mare parte nu provine atât din lipsa resurselor”, cât din următoarele cauze: “lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre”; “reaua şi nedreapta noastră sistemă de impozite”; “legile vicioase lipsite de precauţiune”; “neorganizaţiunea instituţiilor de credit, din care cauză comerţul şi industria ţării sunt în decădere”19. Autorii programului susţineau că “România are mari bogăţii naţionale necunoscute şi ne destupate încă” şi că “prin urmare, îndreptarea finanţelor noastre stă în însuşi putinţele, în mâinile noastre”. În acest scop programul preconiza: “reformarea sistemei financiare”; “adoptarea unui mod mai bun şi mai producător în administrarea proprietăţilor statului”; înzestrarea ţării “cu o mai economică organizare a serviciilor publice”; “modificarea impozitului personal printr-un mod de repartiţiune dreaptă”; “organizarea creditului prin bănci agricole şi comerciale, care să ridice comerţul, industria, agricultura, să le dea viaţă prin stimularea şi înlesnirea tranzacţiilor private, precum şi lucrările publice ale statului şi ale judeţelor”20. Înţelegând profund cerinţele vremii autorii programului avertizau că “Fără un comerţ, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicaţie şi institute de credit, acelea nu pot prospera”. În concordanţă cu aceste cerinţe programul preconiza măsurile ce urmează: “A constitui dar creditul, a completa reţeaua noastră de şosele şi a chema şi ajutorul vaporului, spre a grăbi

transporturile, este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a eftini exportarea productelor noastre. Cu acest mod vom da viaţă agriculturei şi industriei noastre, vom mări avuţia particulară şi prin aceasta vom înmulţi chiar şi resursele tezaurului public”21. În partea finală preconiza: “Să adăugăm la aceste măsuri serioase spre a prezerva şi dezbăra ţara de aventurierii străini, cari sunt un rău naţional, o plagă şi pentru comerţ şi pentru industrie şi pentru agricultură chiar, prin modul de speculaţiuni neertat de legi şi de morală ce întrebuinţează şi atât mai vătămător, căci numărul lor este foarte mare, mai ales în partea de peste Milcov. Cu asemenea garanţii vom merge pe calea prosperităţii financiare şi comerciale”22. Cu acest program, guvernul prezidat de Ştefan Golescu a obţinut succese remarcabile. Astfel a fost creată cea dintâi reţea de drumuri şi căi ferate şi s-a votat prima lege a drumurilor (1863); s-au pus bazele Creditului Funciar Rural (1873); s-a intensificat lupta teoretică - împotriva concepţiei că România fiind o ţară agricolă nu trebuie să devină industrială. Ideile programului s-au dezvoltat în anii ce au urmat sub influenţa marilor evenimente care au dat conţinut istoriei ţării şi mai ales sub influenţa dobândirii independenţei de stat în urma războiului din 1877-1878. În ultimii 30-35 de ani ai veacului trecut peisajul economic al ţării a înregistrat modificări substanţiale. Pentru ilustrare menţionăm avântul agriculturii — creşterea numărului batozelor şi al secerătorilor, creşterea suprafeţelor însămânţate, transformarea Bărăganului şi a Burnazului în lanuri întinse. Concomitent se înregistrează începutul dezvoltării industriei, în special după votarea legii pentru protecţia industriei naţionale (1887) - înfiinţarea de fabrici de prelucrare a produselor agricole (mori sistematice, distilării de spirt, fabrici de zahăr, de ulei, de conserve, tăbăcării), crearea de întreprinderi textile şi rafinării de petrol. După înfiinţarea Creditului Financiar Rural (1873) a luat fiinţă Creditul Funciar Urban Bucureşti (1874) precum şi diverse bănci. Cel mai important eveniment bancar financiar a fost însă înfiinţarea Băncii Naţionale în anul 1880 şi dreptul acesteia de a emite monedă hârtie. Alte elemente noi care au ocupat şi ocupă un loc aparte în peisajul românesc au fost construirea portului Constanţa şi a celor două poduri măreţe peste Dunăre la Feteşti - Cernavodă (1888-1895). 5.5.2.2. Statul naţional unitar şi complexul economic al României Premisele economico-sociale ale formării statului naţional unitar român şi ale închegării economiei naţionale a ţării s-au maturizat treptat în ciuda vicisitudinilor istoriei, în procesul complex al dezvoltării forţelor productive, al naşterii şi progresului relaţiilor capitaliste de producţie, diviziunii şi cooperării naţionale şi pieţei naţionale. Evenimentele majore care au avut loc în veacul al XIX-lea - Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Revoluţia de la 1848, Unirea celor două principate - Moldova şi Muntenia în 1859, cucerirea independenţei de stat în 1877-1878, dovedeau, cu prisosinţă că necesitatea obiectivă a unirii tuturor românilor şi a teritoriilor locuite de ei într-un singur stat naţional unitar, că necesitatea închegării naţiunii române într-un corp complet şi armonios dezvoltat în toate direcţiile, un corp perfect în sine şi independent din punct de vedere politic era încă în a doua jumătate a veacului coaptă şi răscoaptă. Evenimentele menţionate dovedeau şi anunţau că scadenţa istorică a acestui proces a sosit. Transformarea necesităţii în posibilitate şi în realitate s-a manifestat în Unirea de la 1859 şi în cucerirea independenţei de stat (1878). A continuat cu consolidarea independenţei şi, marele proces istoric s-a încheiat la 1 Decembrie 1918 cu MAREA UNIRE — Unirea Transilvaniei cu România. Ce a însemnat MAREA UNIRE pentru economia României? Ea a însemnat:

10. Crearea premiselor şi a condiţiilor politice pentru încheierea procesului de făurire a economiei naţionale unice şi a naţiunii române unice. Marea majoritate a românilor şi majoritatea teritoriilor locuite de ei s-au unit într-un singur corpus teritorial-geografic şi într-un singur corpus uman. 20. Creşterea simţitoare a potenţialului economic al ţării. 30. Crearea condiţiilor pentru lichidarea caracterului complementar al economiilor ţărilor române şi pentru includerea organică a lor în cadrul complexului economic naţional. 40. Apariţia posibilităţilor reale pentru constituirea mecanismului de ansamblu al economiei naţionale. 50. Sporirea simţitoare a potenţialului economic real al României. 60. Amplificarea posibilităţilor de dezvoltare a forţelor productive naţionale, a relaţiilor economice de producţie şi de consolidare a unităţii economice a ţării. 70. Înmulţirea posibilităţilor de accelerare a înaintării sistemului economico-social spre totalitate şi integralitate şi a economiei naţionale spre întregirea complexului economic naţional-statal unitar. Potrivit datelor comunicate de M.Manoilescu, în expunerea făcută la 24 ianuarie 1921, în cadrul Congresului industriei: a) Populaţia României a sporit de la 7.904.104 locuitori la 17.393.149 locuitori ajungând la un nivel al populaţiei totale de 220%; b) Suprafaţa României noi a sporit de la 137.903 km2 în România veche la 294.967 km2 ajungând la un nivel de 215%; c) Pământul cultivat a crescut de la 6.102.631 ha în România veche la 13.128.900 ha în România nouă, ajungând la un nivel de 215%; d) Lungimea reţelei normale de căi ferate a crescut de la 4.155 km în România veche la 10.583, ajungând la un nivel de 250%; e) Forţa motrice a industriei mari a crescut de la 211.582 H.P. în România veche la 497.093 H.P. în România Mare, ajung4nd la un nivel de 235%; f) Aportul în păduri al noilor teritorii este de 4.110.479 ha. Transilvania şi Banatul; 451.220 ha Bucovina şi 249.356 ha Basarabia23 Imaginea aportului fiecărei provincii istorice la industria ţării se întregeşte cu datele din tabelul ce urmează. Tabelul nr.1 Aportul industrial al noilor provincii raportat la Vechiul Regat în 1919 (Vechiul Regat = 100) Ra mura industrială Me-

Vechiul Regat

Nr.întreprinderilor

Capitalul investit

Forţa motrice

Personalul

Valoarea combustibilului

Valoarea materiei prime

Valoarea producţi -unii

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

ta-

Transilvania

44,5

52,2

156,0

77,0

63,3

25,0

34,0

lur-

Banat

10,7

63,6

362,0

200,0

149,0

38,3

32,2

gi-

Bucovina

9,0

4,5

3,1

3,8

1,6

1,7

1,7

că

Basarabia

14,3

6,8

3,1

3,8

3,2

1,7

1,7

Vechiul Regat

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

Transilvania

153,0

97,5

100,0

112,0

185,0

208,5

154,0

Lem-

nu-

Banat

16,8

4,9

6,8

7,3

9,6

10,0

lui

Bucovina

42,0

39,0

19,3

17,8

74,0

96,0

66,8

Basarabia

9,7

2,4

1,2

1,2

1,5

2,0

3,3

Vechiul Regat

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

Chi-

Transilvania

46,2

86,8

266,0

68,5

40,0

24,1

32,5

mi-

Banat

0,8

2,9

3,3

1,9

2,9

1,3

1,4

că

Bucovina

3,8

2,5

0,4

1,7

0,01

1,3

1,4

0,4 100,0

0,0 100,0

0,2 100,0

0,0 100,0

0,0 100,0

0,0 100,0

Ali-

Basarabia Vechiul Regat

0,8 100,0

men-

Transilvania

97,1

54,2

54,0

51,0

136,2

35,0

43,0

Banat

8,4

19,6

15,4

24,4

36,4

15,0

16,1

tară

Bucovina

22,2

15,4

11,6

17,8

18,2

3,3

5,4

Basarabia

50,0

28,3

13,4

28,8

12,2

13,4

14,3

Vechiul Regat

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

Transilvania

122,0

66,8

69,5

49,0

74,5

14,3

20,4

ti-

Banat

24,4

39,2

43,5

43,2

53,5

61,8

61,1

lă

Bucovina

0,0

0,0

0,0

0,0

0,0

0,0

0,0

Tex-

Basarabia

24,4

3,9

4,3

3,9

4,6

3,6

3,7

Vechiul Regat

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

Pie-

Transilvania

70,0

18,7

62,0

49,0

46,0

43,0

43,5

lă-

Banat

8,0

2,7

14,6

24,5

5,8

21,5

34,0

riei

Bucovina

8,0

6,7

1,8

5,7

0,6

9,0

5,7

Basarabia

14,0

5,4

3,6

9,4

11,5

5,4

5,7

Ce-

Vechiul Regat

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

ra-

Transilvania

108,0

69,0

172,0

129,0

61,0

184,0

110,0

mi-

Banat

22,5

7,7

10,8

37,2

20,4

30,0

22,5

că

Bucovina

15,0

13,4

2,9

17,2

22,5

17,7

17,2

Basarabia

5,0

1,0

0,6

2,9

2,0

3,3

0,2

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

Elec

Vechiul Regat

tri-

Transilvania

20,5

29,5

88,0

68,0

60,5

0,0

69,5

ci-

Banat

20,5

8,2

38,0

16,0

19,0

0,0

20,4

Bucovina

15,4

9,8

4,8

4,0

3,8

0,0

6,1

Basarabia

28,2

16,4

7,1

12,0

5,7

0,0

8,2

tate Alte

Vechiul Regat

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

grafi

Transilvania

117,0

15,1

21,2

37,5

22,6

23,0

20,8

ce şi

Banat

13,9

9,6

6,0

6,3

23,7

2,7

6,2

diver

Bucovina

36,2

11,0

3,3

6,3

1,3

7,4

9,0

se

Basarabia

11,2

1,4

2,0

6,3

3,9

2,0

2,8

T

Vechiul Regat

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

100,0

O

Transilvania

92,0

58,0

102,0

80,1

100,0

54,0

51,0

T

Banat

12,0

16,0

38,5

46,5

30,8

17,3

20,7

A

Bucovina

19,0

14,0

7,7

9,8

13,5

9,5

L

Basarabia

24,0

12,0

7,7

7,3

7,7

7,7

7,5

Sursa: N.P.Arcadian, Industrializarea României, Ediţia a II-a, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1936, p.153-154. Cunoştinţele noastre despre aşezarea industriei în spaţiul geoeconomic al României Mari se întregesc cu informaţiile oferite de datele statistice din tabelul ce urmează.

Tabelul nr.2 Aportul industrial al noilor provincii şi al Vechiului Regat în % faţă de industria totală în anul 1919 Ramura industrială

Nr.întreprinderilor

Capitalul investit

Forţa motrice

Personalul

Valoarea combustibilului

Valoarea materiei prime

Valoarea producţiunii

Vechiul Regat

56,0

44,0

16,0

26,0

31,5

60,0

59,0

ta-

Transilvania

25,0

23,0

25,0

20,0

20,0

15,0

20,0

lur-

Banat

6,0

28,0

58,0

52,0

47,0

23,0

19,0

gi-

Bucovina

5,0

2,0

0,5

1,0

0,5

1,0

1,0

că

Basarabia

8,0

3,0

0,5

1,0

1,0

1,0

1,0

Vechiul Regat

31,0

41,0

44,0

42,0

27,0

24,0

30,0

Transilvania

48,0

40,0

44,0

47,0

50,0

50,0

46,0

Me-

Lemnu-

Banat

5,0

2,0

3,0

3,0

2,6

2,5

3,0

lui

Bucovina

13,0

16,0

8,5

7,5

20,0

23,0

20,0

Basarabia

3,0

1,0

0,5

0,5

0,4

0,5

1,0

Vechiul Regat

66,0

52,0

27,0

52,0

70,3

79,0

74,0

Chi-

Transilvania

30,5

45,1

72,0

46,0

28,7

19,0

24,0

mi-

Banat

0,5

1,5

0,9

1,0

2,0

1,0

1,0

că

Bucovina

2,5

1,3

0,1

0,9

0,3

1,0

1,0

Basarabia

0,5

0,1

0,0

0,1

0,0

0,0

0,0

Vechiul Regat

36,0

46,0

52,0

45,0

33,0

60,0

56,0

Alimen-

Transilvania

35,0

25,0

27,0

23,0

45,0

21,0

24,0

ta-

Banat

3,0

9,0

8,0

11,0

12,0

9,0

9,0

ră

Bucovina

8,0

7,0

6,0

8,0

6,0

2,0

3,0

Basarabia

18,0

13,0

7,0

13,0

4,0

8,0

8,0

Vechiul Regat

37,0

51,0

46,0

51,0

43,0

56,0

54,0

Transilvania

45,0

34,0

32,0

25,0

32,0

8,0

11,0

Texti-

Banat

9,0

11,0

20,0

22,0

23,0

34,0

33,0

lă

Bucovina

0,0

0,0

0,0

0,0

0,0

0,0

0,0

Basarabia

9,0

4,0

2,0

2,0

2,0

2,0

2,0

Vechiul Regat

50,0

75,0

55,0

53,0

61,0

56,0

53,0

Pie-

Transilvania

35,0

14,0

34,0

26,0

28,0

24,0

23,0

lă-

Banat

4,0

2,0

8,0

13,0

3,6

12,0

18,0

rie

Bucovina

4,0

5,0

1,0

3,0

0,4

5,0

3,0

Basarabia

7,0

4,0

2,0

5,0

7,0

3,0

3,0

30,0

40,0

Vechiul Regat

40,0

52,0

35,0

35,0

49,0

Cera

Transilvania

43,0

36,0

60,0

45,0

29,0

mi-

Banat

9,0

4,0

3,8

13,0

10,0

9,0

9,0

că

Bucovina

6,0

7,0

1,0

6,0

11,0

5,0

6,9

Basarabia

2,0

1,0

0,2

1,0

0,1

1,0

0,1 49,0

Vechiul Regat

39,0

61,0

42,0

50,0

53,0

0,0

Elec

Transilvania

36,0

18,0

37,0

34,0

32,0

0,0

34,0

tri-

Banat

8,0

5,0

16,0

8,0

10,0

0,0

10,0

ci

Bucovina

6,0

6,0

2,0

2,0

2,0

0,0

3,0

tate

Basarabia

11,0

10,0

3,0

0,0

3,0

0,0

4,0

Alte

Vechiul Regat

36,0

73,0

75,5

64,0

76,0

74,0

72,0

grafi-

Transilvania

42,0

11,0

16,0

24,0

2,0

17,0

15,0

ce şi

Banat

5,0

7,0

4,5

4,0

18,0

2,0

4,5

diver-

Bucovina

13,0

8,0

3,5

4,0

1,0

5,5

6,5

se

Basarabia

4,0

1,0

1,5

4,0

3,0

1,5

2,0

T

Vechiul Regat

41,0

50,0

39,0

41,0

39,0

52,0

53,0

O

Transilvania

37,0

29,0

40,0

33,0

39,0

28,0

27,0

T

Banat

5,0

8,0

15,0

19,0

12,0

9,0

11,0

A

Bucovina

8,0

7,0

3,0

4,0

8,0

7,0

5,0

L

Basarabia

9,0

6,0

3,0

3,0

3,0

4,0

4,0

Sursa: N.P.Arcadian, op.cit., p.155-156. Prin actul de la 1 Decembrie 1918, prin voinţa unică a poporului român, resursele de muncă, resursele materiale - naturale şi acumulate - au fost unite, într-un singur patrimoniu naţional. România şi economia ei şi-a împreunat într-un singur patrimoniu forţele ei naţionale productive. S-a creat astfel cadrul general fundamental pentru ca economia naţională să devină un organism cu centrul de gravitaţie înăuntrul spaţiului său geografic şi politic, să devină, de facto, un organism unitar bazat după puteri pe sine însăşi, pe trebuinţele şi dorinţele sale, ca şi pe mijloacele şi resursele proprii. Unirea tuturor ţărilor române într-o singură ţară, a însemnat şi împreunarea tuturor posibilităţilor pentru ca economia naţională să evolueze spre integralitate şi totalitate reale prin construirea complexului economic naţional-statal unitar, autonom şi independent cu orizont extern, adică deschis pentru schimburi de activităţi, mărfuri şi capitaluri cu lumea economică exterioară, cu mediul economic internaţional în care el există, funcţionează şi evoluează. 5.5.2.3. Unele trăsături ale evoluţiei CENSU în perioada interbelică Evoluţia economiei româneşti în anii care au urmat după întregirea ţării în hotarele sale etnice naturale a avut loc într-un context radical schimbat atât înăuntrul cât şi în afara ţării. Înăuntru, condiţiile naturale, presiunea demografică, structura economiei agrare, extinderea pieţei constituiau un cadru nou care putea să stimuleze mişcarea ascendentă a economiei. Concomitent, mediul internaţional se deosebea în mod substanţial de cel existent înainte de războiul mondial. În componenţa lui erau prezenţi factori care favorizau noua evoluţie a României şi economia ei recunoaşterea oficială a Unirii, interesul unor ţări şi entităţi economice pentru relaţii economice, în special comerciale cu România, în destrămarea imperiului habsburgic, victoria forţelor aliate împotriva Germaniei şi alţii. Alături însă de factorii pozitivi mediul internaţional conţinea şi numeroşi factori nefavorabili unei evoluţii rapide pe linie ascendentă a economiei României — lipsa de stabilitate şi securitate monetară, echivalentă cu dispariţia etalonului aur ca instrument internaţional de reglare a schimburilor, reducerea migraţiei internaţionale a capitalului. În acelaşi sens a acţionat mai târziu criza economică mondială şi expansiunea naţionalismului economic, trezit la o viaţă nouă de consecinţele acestei crize etc. Imediat după Unirea cea mare România avea de rezolvat concomitent următoarele probleme economice cardinale: 10. Atenuarea şi înlăturarea consecinţelor războiului prin refacerea economiei. 20. Integrarea de facto şi de fond a economiilor ţărilor române într-un organism unitar şi înlăturarea caracterului complementar al acestora.

30. Înscrierea evoluţiei economice a ţării spre integralitate, totalitate, ceea ce în înţelegerea noastră însemna orientarea ei spre desăvârşirea complexului economic naţional - în calitate de temelie solidă a prosperităţii întregii societăţi româneşti. Realizarea acestor obiective majore a început cu acţiuni de restructurare a diviziunii sociale şi teritoriale a muncii în concordanţă cu noul cadru al economiei naţionale. Tot în concordanţă cu acest cadru nou au început să se modifice, de fapt, să se reorganizeze fluxurile comerciale, ale capitalului şi creditului care au condus la lărgirea şi consolidarea pieţei naţionale ca mecanism de funcţionare şi evoluţie a organismului economic. În consens cu noile realităţi şi cerinţe a fost unificată circulaţia bănească şi au fost restructurate instituţiile fiscale şi politica fiscală. În acelaşi timp s-au produs modificări de adecvare, de adaptare şi reorganizare în subsistemul infrastructurii macroeconomice — în special căile de transport şi cumunicaţii, învăţământul, sănătatea etc. Procesul de închegare a economiei naţionale şi de transformare a ei într-un complex tot mai puternic şi-a găsit reflectarea juridică şi sprijinul nemijlocit în unificarea legislativă şi instituţional organizaţională, ca şi în elaborarea unui şir de legi care să susţină şi să oficializeze implicarea, de multe ori directă, a puterii politice, a autorităţii statale în procesul de restructurare, reorganizare, reaşezare a economiei naţionale. Deosebit de importantă din acest punct de vedere a fost elaborarea şi adoptarea Constituţiei în anul 1923. Ea a jucat un rol cardinal atât în înfăptuirea procesului de integrare instituţional-administrativă şi politică a noilor provincii, cât şi deschiderea perspectivelor dezvoltării economice şi sociale a României24. Unirea, crearea economiei naţionale unitare trebuia - aceasta era o necesitate obiectivă - să integreze într-un singur corp economic, economiile ţărilor române. Legăturile de complementaritate dintre ele, apărute din cele mai vechi timpuri, amplificate şi consolidate în decursul vremii şi-au îndeplinit rolul lor istoric. Ele au şi început să dispară treptat pe măsură ce provinciile ţării se integrau în noul organism economic şi în mecanismul său de funcţionare şi evoluţie. Economia naţională ce urma să fie edificată nu putea să se reducă la o simplă însumare mecanică a provinciilor ei. Într-un anumit sens, şi nu într-un sens secundar, era vorba de naşterea sau de “construirea” unei noi economii naţionale, a unui nou organism economico-social cu o structura <> şi cu un resort <> proprii, care avea drept spaţiu de existenţă, funcţionare şi evoluţie un singur spaţiu geografic naţional - cel rezultat din Unirea cea mare. În acest organism naţional, de fapt, în complexul economic naţional-statal ce se edifica au început să fie integrate toate ramurile şi subramurile economiei naţionale şi toate subunităţile (entităţile) administrativ teritoriale şi toate sectoarele principale ale vieţii economice - sectorul primar, sectorul secundar şi cel terţiar. Complementaritatea este treptat înlocuită cu raporturi de interdependenţă economică, raporturi care îşi vor modifica mereu dimensiunile cantitative, natura şi rolul lor în ansamblul vieţii economicosociale. Amplificarea potenţialului economic al ţării, formarea pieţei naţionale, consolidarea naţiunii, creşterea rolului de forţă motrice a intereselor naţionale, formarea şi întărirea statului naţional unitar, dobândirea libertăţii naţionale - sunt factori cu acţiune permanentă care au deschis perspective reale de progres economic şi social. Datele statistice exprimă măsura în care factorii favorabili evoluţiei ascendente a vieţii economice au fost puşi în valoare, ca şi măsura în care împrejurările nefavorabile au <> progresul economic. Tabelul nr.3 Evoluţia industriei mari din România în perioada 1921 - 1938

Anii

Nr.de întreprinderi

Capitalul investit - mii lei -

Forţa motrice - H.P. -

Personalul total

Valoarea producţiei - mii lei -

1921

2.747

2.837.298

481.155b

157.423

11.711.796

1922

3.061

x

512.616

166.386

22.378.749

1923

x

x

1924 1925

3.840 3.445

x

x

34.384.323

a

389.549

228.423

44.738.463

a

384.676

208.683

34.723.323

a

734.431 759.020

1926

3.754

852.105

409.050

210.308

44.100.583

1927

4.094

39.482.559

463.436

214.052

59.044.501

1928

3.966

39.770.161

472.271

206.547

60.965.204

1929

3.736

40.284.730

497.961

201.184

56.128.798

1930

3.646

40.590.930

492.715

174.227

48.353.864

1931

2.524

40.549.182

498.059

152.309

33.154.712

1932

3.557

39.904.283

514.745

152.198

32.475.096

1933

3.487

39.821.220

529.968

184.777

34.940.757

1934

3.510

40.924.325

558.468

208.240

41.835.728

1935

3.613

41.841.375

582.946

230.797

47.288.370

1936

3.553

42.494.223

579.543

260.934

51.333.983

1937

3.512

46.275.399

722.638

278.919

64.567.298

3.767 50.069.389 746.789 289.117 a — Mii lei aur b — Din totalul de 481.155 H.P. se scad 43.861 H.P motoare electrice alimentate din grupul electricităţii. Sursa: Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p.478-479.

69.206.738

1938

Aşa cum arată datele din tabelul de mai sus, în perioada 1921-1938, principalii indicatori ai industriei au înregistrat următoarea dinamică: numărul întreprinderilor a crescut de la 2.747 la 3.767; capitalul investit a sporit de la 2.837.298 mii lei la 50.069.389 mii lei; forţa motrice - de la 481.155 H.P. la 746.789 H.P.; personalul total ocupat a crescut de la 157.423 de angajaţi la 289.117, iar producţia, de la 11.711.796 mii lei - la 69.206.738 mii lei. Cunoştinţele despre starea industriei româneşti se întregesc cu datele referitoare la structura ei pe ramuri în ajunul celui de al doilea război mondial. Tabelul nr.4 Structura producţiei globale industriale pe grupele <> şi <> pe ramuri în anul 1938 Ponderea %

Ponderea %

Industrie — total

100

Exploatarea şi prelucrarea lemnului

9,5

Grupa <>x

45,5

Celuloză şi hârtie (inclusiv

1,2

exploatarea stufului) 54,5

Sticlă, porţelan şi faianţă

0,4

Energie electrică şi termică

1,1

Textile

9,4

Combustibil

16,8

Confecţii

3,4

Metalurgia feroasă (inclusiv extracţia minereurilor)

4,1

Pielărie, blănărie şi încălţăminte

3,3

Metalurgie neferoasă (inclusiv extracţia minereurilor neferoase)

2,6

Alimentară

32,4

Construcţii de maşini şi prelucrarea metalelor

10,2

Săpunuri şi cosmetice

0,5

Chimie

2,7

Poligrafie

0,8

Extracţia minereurilor nemetalifere şi produse de substanţe abrazive

0,1

Alte ramuri ale industriei

0,3

Materiale de construcţie

1,2

Grupa <>

xx

x — Grupa <> cuprinde producţia industrială de bunuri (mijloace) de producţie; xx — Grupa <> cuprinde producţia industrială de bunuri de consum. Sursa: Anuarul Statistic al R.S.România, 1976, p.98-99. Fără a intra în detalii, nu putem totuşi să nu observăm că structura producţiei industriei mari din ţara noastră, era încă departe de ceea ce s-ar fi putut numi o structura optimă. Spunând aceasta avem în vedere că grupa <> avea o pondere insuficientă pentru a putea contribui la autoînzestrarea sa şi la înzestrarea tehnică a celorlalte ramuri ale economiei naţionale. O pondere mică avea, de asemenea, producţia de energie electrică şi termică (1,1%); industria chimică (2,7%) şi chiar construcţiile de maşini şi prelucrarea metalelor (10,2%). Insuficient de raţională, ca să nu spunem neraţională, era şi aşezarea teritorială a industriei. Astfel, întreprinderile industriale din Moldova, Oltenia şi Dobrogea — în care locuiau 38 de procente din populaţia ţării — dădeau în ajunul celui de al doilea război mondial doar 12 procente din producţia industrială globală a României. Datele statistice arată că în aceste provincii istorice, în anul 1938, valoarea producţiei industriale pe locuitor (calculată în preţurile aceluiaşi an) era doar de 2.240 de lei, faţă de 5.300 de lei - media pe ţară. Un asemenea oraş important al ţării cum este Iaşiul avea mai puţin de 5.000 de salariaţi industriali. Constanţa avea sub 1.600 de salariaţi industriali, iar Craiova - sub 1.50025. Agricultura României, preponderent extensivă, în care predominau cerealele - mai ales porumbul şi grâul - era şi a rămas dependentă într-un grad înalt de condiţiile naturale. Una din trăsăturile sale definitorii a constituit-o structura foarte inegală a proprietăţilor agricole aşa cum se poate observa din tabelul de mai jos. Tabelul nr.5 Terenurile agricole după întinderea exploatărilor în anul 1930x Categorii de

Exploatări

Suprafaţa totală

Suprafaţa

însămânţată exploatări

nr.

%

Ha

%

Ha

%

Total

3.280.000

100,0

19.750.000

100,0

12.850.000

100,0

0—5 ha, din care

2.460.000

74,9

5.535.000

28,0

4.600.000

35,8

0 — 1 ha

610.000

18,6

320.000

1,6

275.000

2,1

1 — 3 ha

1.100.000

33,5

2.200.000

11,1

1.850.000

14,4

3 — 5 ha

750.000

22,8

3.015.000

15,3

2.475.000

19,3

5 — 10 ha

560.000

17,1

3.955.000

20,0

3.110.000

24,2

10 — 20 ha 20 — 50 ha

180.000 55.000

5,5 1,7

2.360.000 1.535.000

12,0 7,8

1.715.000 1.015.000

13,3 7,9

50 — 100 ha

12.800

0,4

895.000

4,5

540.000

4,2

100 — 500 ha

9.500

0,3

1.095.000

10,6

920.000

7,2

peste 500 ha

2.700

0,1

3.375.000

17,1

950.000

7,4

x - Datele de mai sus, sunt datele recensământului din anul 1930 Sursa: Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p.403. Deşi în anii ’20 avusese loc o reformă agrară, în anul 1930 0,8% din totalul exploatărilor agricole deţineau 32,2% din suprafaţa totală şi 18,8% din suprafaţa însămânţată iar 74,9% din totalul exploatărilor agricole cu o proprietate de 0-5 ha, deţineau 28% din suprafaţa totală şi 35,8% din suprafaţa însămânţată. Evoluţia producţiei de grâu şi porumb a cunoscut o dinamică specifică aşa cum rezultă din datele tabelului ce urmează. Tabelul nr.6 Producţia de grâu şi porumb în România în perioada 1921 - 1938 Anii

Grâu în mii chintale

Porumb în mii chintale

Anii

Grâu în mii chintale

Porumb în mii chintale

1921

21.381

28.104

1.930

35.590

45.199

1922

25.040

30.422

1931

36.825

60.633

1923

27.793

38.458

1932

15.115

59.930

1924

19.165

39.489

1933

32.406

45.544

1925

28.506

41.591

1934

30.834

48.462

1926

30.178

58.399

1935

26.247

53.792

1927

26.327

35.331

1936

35.031

56.120

1928

31.446

27.564

1937

38.098

46.560

1929

27.149

63.862

1938

49.124

52.231

Sursa: Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p.411 Imaginea despre evoluţia agriculturii româneşti se întregeşte cu datele care prezintă dinamica numărului principalelor categorii de animale.

Tabelul nr.7 Numărul de animale domestice în anii 1920 - 1937 Anii

Bovine

Porcine

Ovine

Anii

Bovine

Porcine

Ovine

1920

4.7297.66

2.513.610

8.689.996

1929

4.171.861

2.299.569

12.092.021

1921

5.520.914

3.132.004

11.119.047

1931

4.079.467

3.221.472

12.356.015

1922

5.745.534

3.146.806

12.320.569

1932

4.188.596

2.963.928

12.293.566

1923

5.553.871

2.924.603

12.480.967

1935

4.325.903

2.969.403

11.828.165

1924

5.398.704

3.113.144

13.611.902

1936

4.170.644

3.030.396

11.808.780

1925

5.049.078

3.087.869

12.950.212

1937

4.184.400

3.169.969

12.372.390

1926

4.798.384

3.167.722

13.581.869

1927

4.552.166

3.957.782

12.941.051

1928

4.435.697

2.831.524

12.800.576

Sursa: Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p.450-451.

5.5.3. Complexul economic al României în context european — 1938 Examinarea CENSU al României în raport cu el însuşi pe măsura scurgerii timpului a permis constatarea înregistrării unor progrese reale, care au fost parţial înfăţişate în paginile anterioare. Pentru a avea o imagine mai cuprinzătoare şi pentru a realiza o cunoaştere mai întinsă şi mai profundă despre acest complex este absolut necesară compararea sa cu alte complexe economice naţional-statale unitare. Un asemenea demers metodologic a condus la desprinderea următoarelor trăsături caracteristice ale Complexului Economic Naţional-Statal Unitar al României. 10. CENSU României avea în ajunul celui de al doilea război mondial un caracter agrarindustrial. Acest caracter este dovedit şi pus în evidenţă, în primul rând, de structura populaţiei pe ramuri ale economiei naţionale în general, de ponderea populaţiei ocupate în industrie şi agricultură, în special, pe care o prezentăm în tabelele ce urmează. Tabelul nr.8 Rata populaţiei agricole într-un număr de ţări europene

în anul 1938x Rang

Ţările

Rata (%)

Rang

Ţările

Rata (%)

I II III

Bulgaria România Polonia

75 72 60

X XI XII

Danemarca Franţa Norvegia

30 29 27

IV V

Finlanda Irlanda

57 53

XIII XIV

Austria Elveţia

26 22

VI VII

Ungaria Italia

51 44

XV XVI

Germania Olanda

20 18

VIII IX

Cehoslovacia Suedia

33 31

XVII XVIII

Belgia Marea Britanie

15 6

Indicatorul cuprins în acest tabel a fost obţinut prin raportarea populaţiei agricole (active şi neactive) de la oraşe şi sate la populaţia totală a ţării. Sursa: Gh.Dobre (coordonator), Economia României în context european - 1938, Ed.Fundaţiei Ştiinţifice <<Memoria Oeconomica>>, Bucureşti, 1996, p.178,. Tabelul nr.9 Ponderea populaţiei ocupate în industrie în totalul populaţiei active în anul 1938 în %

Ţările

Populaţia ocupată în industrie

Populaţia ocupată în agricultură

Ţările

Populaţia ocupată în industrie

Populaţia ocupată în agricultură

24,1 22,8

53,0 48,2

BelgiaLuxemburg Elveţia

17,3 41,2 39,9

6,0

Ungaria Italia

Germania Suedia

35,4 31,8

25,9 36,0

Grecia Polonia

17,8 17,2

61,1 65,9

Cehoslovacia Olanda

31,7 28,4

36,9 20,6

Finlanda Iugoslavi a

16,4 11,0

57,3 78,1

Franţa Austria

27,1 25,2

35,5 39,0

România Irlanda

10,2 10,1

78,2 46,6

Danemarca

24,7

28,5

Bulgaria

8,0

79,8

Sursa: Gh.Dobre (coordonator), op.cit., p.159 şi 179. Datele din tabelul de mai sus demonstrează în mod evident caracterul preponderent agrar al Complexului Economic Naţional-Statal Unitar. Agricultura românească absorbea în anul 1930 78,2% din totalul populaţiei active a ţării, iar industria doar 10,2%, în timp ce industria Marii Britanii absorbea 40,8% iar agricultura numai 6% din totalul populaţiei active a ţării. România ocupa locul al 18-lea în graficul unui număr de 20 de ţări europene în privinţa ponderii populaţiei ocupate în industrie şi locul al doilea în privinţa ponderii populaţiei ocupate în agricultură. Semnificativ este faptul că ponderea populaţiei ocupate în industrie în România era de peste 4 ori mai mică decât în BelgiaLuxemburg, de 4 ori mai mică decât în Marea Britanie, de 3,9 ori mai mică decât în Elveţia, de 3,47 ori mai mică decât în Germania, de 3,12 ori mai mică decât în Suedia şi de 3,11 ori mai mică decât în Cehoslovacia. Un alt indicator care atestă acelaşi caracter agrar-industrial al CENSU al României este contribuţia ramurilor economiei la producerea venitului naţional. Tabelul ce urmează oferă o imagine numerică, statistico-economică a acestei caracteristici în contextul economiilor naţionale ale unui număr de 18 ţări europene.

Tabelul nr.10 Structura venitului naţional în România şi în alte ţări europene în anul 1938 Nivel Ţările

Structura în procente

mil.dolari preţ 1938

Agricultură

Industrie

Construcţii ş.a.

Servicii

Germania

23.140

11,2

39,2

5,6

44,0

Marea Britanie

18.020

4,1

37,1

7,0

51,8

Franţa

9.860

19,8

32,0

5,8

42,4

Italia

5.560

19,8

32,3

3,4

44,5

Polonia

3.600

32,3

19,8

7,5

40,4

Cehoslovacia

2.690

17,4

32,5

59

44,2

BelgiaLuxemburg

2.390

11,4

23,7

5,6

59,3

Suedia

2.310

11,2

33,4

10,9

44,5

Elveţia

1.540

11,1

34,8

4,5

49,6

România Austria

1.500 1.220

38,4 16,6

16,9 32,8

5,7 6,6

39,0 44,0

Danemarca

1.200

19,9

27,0

5,5

47,6

Ungaria

1.020

29,9

23,6

3,4

43,1

Norvegia

740

10,4

29,6

12,4

47,6

Irlanda

730

25,5

17,1

3,6

53,8

Finlanda

660

19,1

20,7

20,2

40,0

Bulgaria

430

44,4

15,1

2,3

38,1

Total ţări enumerate 79,420 13,7 33,9 6,2 46,2 Sursa: Gh.Dobre (coordonator), Ed.Fundaţiei Ştiinţifice <<Memoria Oeconomica>>, Bucureşti, 1966, p.137. Mai convingător decât orice: în timp ce în Germania agricultura furniza 11,2% din venitul naţional, iar industria producea 39,2% din acesta, în România situaţia era aproape inversă: agricultura furniza 38,4% iar industria doar 16,9% din venitul naţional. România ocupa locul al doilea, după Bulgaria în privinţa contribuţiei agriculturii la crearea venitului naţional şi locul al XVII-lea între cele 18 ţări europene, în privinţa contribuţiei industriei la crearea venitului naţional. Din punctul de vedere al contribuţiei sectorului serviciilor ea ocupa acelaşi loc XVII. 20. Nivelul scăzut de dezvoltare a forţelor productive naţionale şi deci şi al CENSU scăzut în comparaţie cu majoritatea complexelor economice europene. Potrivit datelor statistice oficiale nivelul productivităţii muncii în industria României era cu mult mai mic decât în majoritatea ţărilor europene. Cu 290 de dolari pe persoană ocupată productivitate a muncii în anul 1938 România ocupa locul al 18-lea în graficul ţărilor europene. Semnificativ este faptul că nivelul producţiei industriale pe o persoană ocupată în industria noastră naţională era în anul 1938 de 3,27 ori mai scăzut decât în Suedia, de 3,10 ori mai redus decât în Danemarca, de 3 ori mai redus decât în Norvegia, de 2,93 ori mai mic decât în Marea Britanie, de 2,86 ori mai scăzut decât în Irlanda, de 2,79 de ori mai redus decât în Germania, de 2,76 de ori mai mic decât în Elveţia26.

România ocupa unul din ultimele locuri şi în graficul european al productivităţii muncii în agricultură. Astfel, cu 80 de dolari producţie pe o persoană ocupată în această ramură ţara noastră ocupa locul 20 - din 20 de ţări europene. Nivelul productivităţii muncii în agricultura României în anul 1938 era de 7 ori mai scăzut decât în Marea Britanie, de 6,25 de ori decât în Olanda, de 5,87 ori decât în Suedia, de 5,87 de ori mai mic decât în Danemarca, de 5,50 de ori mai mic decât în Elveţia, de 5 ori mai redus decât în Belgia-Luxemburg27. O constatare similară - nivelul slab de dezvoltare a agriculturii - rezultă şi din examinarea randamentelor producţiei vegetale pe unitatea de suprafaţă. Pentru ilustrare notăm că potrivit datelor statistice producţia medie de grâu la hectar în anii 1934-1938 în ţara noastră a fost de 970 de kilograme, în timp ce ea a însumat 3848 de kg în Olanda, 3031 de kilograme în Danemarca, 2724 de kilograme în Belgia, 2475 de kilograme în Germania, 2400 de kilograme în Suedia, 2308 de kilograme în Marea Britanie, 2208 de kilograme în Irlanda, 2007 kilograme în Norvegia 28. Producţia de porumb la hectar, în aceeaşi perioadă a fost de 987 de kilograme în România, în vreme ce în Austria însuma 2567 kilograme, 2037 în Italia, 1994 kilograme în Ungaria, 1904 kilograme în Cehoslovacia, 1767 kilograme în Jugoslavia, 1629 kilograme în Spania, 1577 kilograme în Franţa29 Una din cauzele principale ale randamentului scăzut al producţiei agricole ţărăneşti a fost, după cum observa Virgil Madgearu, insuficienţa inventarului mort. După datele calculate de profesorul român valoarea inventarului agricol la hectar era în perioada analizată de 1000 de lei în România, de 2000 de lei în Bulgaria, 3000 de lei în Polonia, 15.000 lei în Germania şi 42.000 de lei în Elveţia30. Situaţia nu era satisfăcătoare nici în sectorul zootehnic. În anul 1938 Norvegia avea 134,8 de bovine la 100 teren; în Olanda numărul de bovine la 100 ha teren era de 119,9, în Danemarca - 102,8, în Belgia - 96,1, în Irlanda, 86,1, în Germania - 71,9, iar în România doar de 24,3 bovine 31. La porcine în România numărul acestora la 100 ha era de 23,5 în timp ce în Elveţia acest număr era de 1825, 156,5 în Olanda, 145,5 în Austria, 138,7 în Luxemburg, 122,5 în Germania, 106,3 în Danemarca, 91,9 în Belgia32. Unii din indicatorii cei mai sintetici care caracterizează nivelul de dezvoltare a unui complex economic naţional sunt productivitatea muncii sociale calculată ca valoare a producţiei pe o persoană activă şi venitul naţional. Potrivit datelor statistice, productivitatea muncii sociale în România în anul 1938, a fost de 130 de dolari pe o persoană activă. În acelaşi an acest indicator a avut următoarele valori: 830 dolari în Marea Britanie, 803 dolari în Olanda, 779 de dolari în Suedia, 739 de dolari în Elveţia, 678 de dolari în Germania, 640 de dolari în Belgia-Luxemburg, 618 de dolari în Danemarca, 608 dolari în Norvegia, 525 de dolari în Irlanda, 485 dolari în Franţa33. Imaginea despre nivelul de dezvoltare a Complexului Economic Naţional-Statal se întregeşte cu prezentarea valorii indicatorului venitului naţional pe locuitor din România şi alte ţări ale continentului european în tabelul de mai jos. În legătură cu mărimea venitului naţional pe locuitor este necesar să menţionăm că în literatura de specialitate se vehiculează şi alte nivele - 53 de dolari (N.Georgescu Roengen), 107 dolari (I.Cappanu, P.Wagner, D.Porojan), 81 de dolari (Ivan I.Berend şi Gyorgy Ranki, pentru anul 1937). Dincolo de diferenţele metodologice de calculare, rămâne adevărul că România ocupa în anul 1938 unul din locurile din urmă în graficul ţărilor europene în ceea ce priveşte venitul naţional pe locuitor. În tabelul de mai sus - locul 18 din 20 de ţări europene. Mai important însă decât acest loc este faptul că venitul naţional pe locuitor în România era de 4,97 ori mai mic decât în Marea Britanie, de 4,83 ori mai mic decât în Elveţia şi Suedia, de 4,45 de ori mai mic decât în Germania, de 4,26 de ori mai mic

decât în Olanda, de 4,18 mai mic decât în Danemarca. În alte 7 ţări europene venitul naţional pe locuitor era mai mare decât în România de 3,75 ori până la 2,29 ori. Tabelul nr.11 Venitul naţional pe locuitor în România şi în alte ţări europene în anul 1938 Ţările

Dolari pe locuitor

Rang

Marea Britanie

378

I

Elveţia

367

Suedia

Ţările

Dolari pe locuitor

Rang

Finlanda

180

XII

II-III

Cehoslovacia

174

XIII

367

II-III

Italia

127

XIV

Germania

338

IV

Ungaria

111

XV

Olanda

324

V

Polonia

104

XVI

Danemarca

318

VI

Grecia

80

XVII

BelgiaLuxembur g

285

VII

România

76

XVIII

Norvegia

252

VIII

Bulgaria

68

XIX-XX

Irlanda

248

IX

Jugoslavia

68

XIX-XX

222 521

Franţa

237

X

Nivel mediu ţări enumerate

Austria

181

XI

S.U.A.

Sursa: Gh.Dobre (coordonator), op.cit., p.138. Nivelul atât de scăzut al venitului naţional pe locuitor în România constituie o dovadă de necontestat al nivelului scăzut al forţelor productive naţionale, sau altfel spus al randamentului (eficienţei) Complexului economic naţional. 30 Caracterul semicapitalist al Complexului Economic Naţional-Statal Unitar. Partea cea mai importantă a sectorului capitalist a fost activitatea industrială propriu-zisă. Potrivit unor date statistice suma capitalului investit în întreprinderile industriale (întreprinderi capitaliste) se ridica în anul 1936 la 42,5 miliarde lei. Tot 42,5 miliarde lei însuma capitalul investit în sectorul agricol 34. Meseriile formă necapitalistă de producţie industrială - care constituiau ateliere cu 1-20 lucrători, utilizau în anul 1930 56,8% din totalul personalului angajat în industrie şi se aprecia că valoarea producţiei meseriilor nu era departe de valoarea producţiei industriei mari, adică 70 de miliarde lei 35. Potrivit aprecierii făcute de Virgil Madgearu, sectorul economic agricol necapitalist avea o valoare superioară sectorului capitalist industrial. Dată fiind extensiunea redusă a sectorului capitalist privat în raport cu sectorul economiei necapitaliste, ordinea economică românească nu poate fi încadrată în sistemul capitalist36. Producţia şi economia capitalistă propriu-zisă este aşezată pe tehnica maşinistă iar gradul de utilare cu capital era unul din criteriile de apreciere a caracterului capitalist sau noncapitalist al sistemului economic. Pentru a aprecia caracterul complexului economic românesc V.Madgearu a apelat la următorii indicatori: importul de maşini; lungimea căilor ferate; numărul automobilelor din diferite ţări şi a constatat următoarele:

— Media pe anii 1933-1937 a importului pe locuitor a fost de 106 lei în Bulgaria; 48 de lei în Jugoslavia; 50 de lei în Turcia şi de 71 de lei în România. Concomitent, consumul de maşini era în ţările Europei centrale şi apusene cel puţin de zece ori mai mare. — Lungimea liniilor de cale ferată la 100 km2 era în anul 1936 de 3,2 km în Bulgaria, 3,8 km în Jugoslavia şi tot 3,8 km în România. În Europa apuseană şi centrală era mai mare de 3-4 ori. — Numărul automobilelor pe unitatea de referinţă era în anul 1937 de 4 în Bulgaria, 6 în Jugoslavia, 8,5 în România iar în ţările din centrul şi apusul Europei era de 10-20 de ori mai mare 37 Pe baza acestei analize comparative, V.Madgearu scria că “se poate conchide că cu toată acţiunea de industrializare intensă din ultimii ani, România a rămas un stat semicapitalist, cu o ordine economică social-ţărănească"38. 40. Orizontul extern relativ restrâns al CENSU, gradul insuficient de înscriere a sa în mediul economic internaţional, deschiderea insuficientă faţă de exterior. Criteriile principale de apreciere a orizontului extern al Complexelor economice naţionale în perioada interbelică în general, în anii ’30 în special erau participarea lor la diviziunea internaţională a muncii; cooperarea economică a lor şi comerţul internaţional. Gândirea economică şi orientările politicilor economice din această perioadă erau influenţate de două concepţii: concepţia germană şi concepţia angloamericană. Potrivit concepţiei germane locul autarhiilor naţionale din preajma celui de al doilea război mondial trebuia şi urma să fie luat de o autarhie europeană, a cărei structură şi organizare să se întemeieze pe următoarele principii: — încheierea de tratate economice pe termen lung de către Germania cu statele prin care se urmărea adaptarea economiilor naţionale europene la piaţa germană; — augmentarea posibilităţilor favorabile pentru desfacerea mărfurilor germane pe pieţele europene; — întărirea sentimentului colectiv economic între popoarele europene, printr-o cooperare în toate domeniile politicii economice; — solidaritatea economică dintre statele europene trebuie să dea posibilitatea unei mai bune reprezentări a intereselor economice europene faţă de alte grupuri economice din economia mondială. Această Europă unită nu va îngădui ca formaţii extraeuropene să-i prescrie condiţii de natură politică sau economică. Ea face negoţ cu alţii pe bază de egală îndreptăţire putând arunca în cumpănă întreaga greutate economică a continentului. În opoziţie cu concepţia germană, concepţia anglo-americană pledează pentru restabilirea libertăţii relative a comerţului, organizată printr-un sistem de convenţii bazate pe principiul reciprocităţii şi eliminarea tuturor tendinţelor autarhice şi a metodelor ce le-au promovat (contingenţe, prohibiţii, monopoluri de import, clearinguri etc.39. Deşi complexul economic naţional-statal unitar a înregistrat progrese în devenirea sa el a rămas totuşi cu un orizont extern relativ restrâns. În anul 1938 valoarea comerţului exterior pe locuitor în România a fost de 14,8 dolari, în timp ce în Danemarca însuma 182,7 de dolari, 172,1 dolari în Belgia-Luxemburg, 162,5 dolari în Norvegia, 159,4 dolari în Elveţia, 156,9 dolari în Suedia, 155,5 dolari în Olanda. România ocupa în 1938 locul 20 în cadrul unui număr de 22 de ţări europene40. Importul pe locuitor în România, a fost, în acelaşi an 1938, doar de 6,8 dolari şi de 98,8 dolari în Norvegia, 94 de dolari în Danemarca, 89,7 dolari în Olanda, 88,3 dolari în BelgiaLuxemburg, 87,9 în Marea Britanie, 87,5 dolari în Elveţia, 83,2 dolari în Suedia, 68,4 dolari în Irlanda. România a ocupat locul 21 în rândul unui număr de 22 de ţări41 . Exportul pe locuitor al României a însumat în anul 1938 o sumă de 7,9 dolari, în timp ce în ţările industriale a reprezentat 87,7 dolari în Danemarca, 83,8 dolari în Belgia-Luxemburg, 73,8 dolari

în Suedia, 71,8 dolari în Elveţia, 65,7 dolari în Olanda, 64,7 dolari în Norvegia, 49,5 dolari în Finlanda, 48,3 dolari în Marea Britanie42. Cu valoarea menţionată a acestui indicator, România a ocupat locul 18 în graficul unui număr de 22 de ţări europene. La caracteristicile de mai sus ale comerţului exterior românesc se mai adaugă şi altele. Între acestea o importanţă aparte revenea lipsei de unitate a balanţei comerciale. Aceasta consta în faptul că importul era supus unui anumit regim de control şi dirijare în timp ce exportul “fusese - aşa cum observa Mitiţă Constantinescu -, lăsat în regimul economiei libere aproape întregul interval de timp al anilor ’30. Abia în 1938 s-a făcut încercarea de sincronizare în politica acestor două sectoare”43. Ca urmare, importul şi exportul şi-au creat dirijări şi rezultate în mare parte autonome şi în disjuncţiune unele cu altele. Tot ca urmare a celor spuse mai înainte au apărut unele anomalii structurale ale comerţului extern al României. Astfel, importul cuprindea în structură 80% produse fabricate, iar exportul era constituit în proporţie tot de 80% de materii prime şi produse simplu prelucrate. În perioada la care ne referim exportul s-a sprijinit pe o singură constantă - produsele petrolifere care au detronat cerealele. Notăm însă că produsele petrolifere se găseau într-o neîntreruptă scădere cantitativă atât a producţiei cât şi a exportului. Balanţa comercială s-a menţinut excedentară numai datorită unei conjuncturi internaţionale a preţurilor favorabile. La cea mai mică inversare, balanţa a devenit deficitară, aşa cum s-a întâmplat la sfârşitul anului 1937 şi începutul anului 1938. Celelalte produse exportabile - cerealele, lemnul, animalele vii, produsele animale şi altele, erau fie de calitate mediocră, fie încărcate cu preţuri interne, mai mari decât cele corespunzătoare pieţei mondiale, sau erau mediocre şi scumpe în acelaşi timp44. Anomaliile structurale, dezechilibrele balanţei de plăţi şi disfuncţionalităţile pârghiilor externe ale complexului economic românesc au fost accentuate de continuarea practicii de orientare tot mai intensă a importului spre ţări cu devize libere sau forte şi parţial blocate, părăsind ţările în care ţara noastră avea disponibilităţi în conturile de clearing, pe de o parte, şi continuarea practicii de orientare progresivă a exportului spre ţările cu clearing, micşorându-se volumul şi valoarea exportului spre ţările cu devize libere sau forte şi parţial blocate45. Starea reală a CENSU al României la sfârşitul anilor ’30 atestă că, cu toate progresele înregistrate, cu prioritate în plan cantitativ, societatea românească nu a valorificat eficient toate perspectivele deschise de desăvârşirea statului naţional unitar român şi de unirea într-un corp spaţial unitar a tuturor teritoriilor locuite de români. Înaintând spre totalitate şi integralitate CENSU trebuia să asigure, înainte de toate: a) industrializarea ţării, crearea unui autentic complex industrial, aşezarea producţiei materiale pe tehnica maşinistă; b) transformarea CENSU, dintr-un organism agro-industrial într-unul industrial-agrar; c) înmulţirea posibilităţilor pentru ocuparea cât mai deplină, mai eficientă şi mai raţională a forţei de muncă; d) articularea raţională a structurii anatomo-morfologice a organismului economic social, îmbunătăţirea corelaţiilor dintre producţia de bunuri de capital şi producţia de bunuri de producţie, dintre industrie şi agricultură, dintre producţie şi consum, consolidarea stării de echilibru; e) extinderea sferei producţiei de mărfuri, dezvoltarea pieţei naţionale şi ridicarea gradului de monetizare a economiei naţionale; f) înmulţirea posibilităţilor de economisire, de acumulare şi investire a capitalului în economia ţării; g) lărgirea considerabilă a orizontului extern al CENSU, amplificarea legăturilor economice de cooperare şi schimb cu alte economii naţionale şi cu piaţa internaţională;

h) extinderea sferei de implicare a statului în principal prin metode economice, în soluţionarea unora din problemele majore ale progresului economic şi în apărarea capitalului autohton de primejdiile generate de imperfecţiunile pieţei şi de concurenţa străină.

Note

1

Vezi: Mihai Plătăreanu, Politica economică şi socială a României, <>, Bucureşti, pg.3-17 şi următoarele. 2

Vezi Mitiţă Constantinescu, Politică economică aplicată, vol.1, 2 şi 3, Ed.Tiparul Românesc, Bucureşti, 1943.

3

Ştefan Zeletin, Burghezia română, Humanitas, Bucureşti, 1991, p.85.

4

Op.cit., p.85.

5

Din vasta bibliografie consacrată acestei probleme notăm: I.Lupaş, Istoria unirii Românilor; N.Iorga, Elemente economice în cultura românească, în volumul: Conferinţe şi prelegeri, Bucureşti, 1943; N.Iorga, Opere economice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982; Unitate şi continuitate în istoria poporului român, Bucureşti, 1968; Din istoria Transilvaniei, vol.I, Bucureşti, 1963; V.Mihăilescu, C.Brătescu, Unitatea şi funcţionalitatea pământului românesc, Bucureşti, 1943; G.I.Brătianu, Marea Neagră, vol.I şi II, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1988; G.I.Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Ed.”Eminescu” Bucureşti, 1988; G.I.Brătianu, O enigmă şi un miracol: poporul român, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988; G.I.Brătianu, Formarea unităţii româneşti. Factori istorici, Ed.Fundaţiei culturale “Mihail Kogălniceanu”, Bucureşti, 1940 (Extras din Arhiva românească, tom.5, 1940); Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.I, 1971; vol.II, 1979; vol.III, 1986, Ed.Dacia, Cluj-Napoca; Ştefan Pascu, Formarea statului naţional unitar român; 1918, vol.1 şi vol.2, Ed.Academiei R.S.R.Bucureşti, 1983; Ioan V.Totu (coordonator), Progresul economic în România 1877-1977, Ed.Politică, Bucureşti, 1977; V.Axenciuc, I.Tiberian, Premise economice ale formării statului naţional unitar român, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979; Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în evul mediu, Editura Academiei R.S.R., 1985; Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc - Studii critice, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1988; M.Manoilescu, Rostul şi destinele burgheziei româneşti; Ştefan Zeletin, Burghezia română, Humanitas, Bucureşti. 6

<<Epoca>> nr.35, 5 nov.1915.

7

Cititorul interesat află o analiză amplă şi temeinică a acestor aspecte ale vieţii economice a ţărilor române în V.Axenciuc şi I.Tiberian, op.cit.; în N.Iorga op.cit. şi în Nicolae Stoicescu, op.cit., p.17-61. 8

Vezi V.Axenciuc, I.Tiberian, op.cit., p.11-14 şi 17-26.

9

Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, Studii critice, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p.151.

10

Idem, p.151-152.

11

Idem, p.155 (sublinierile ns.AN).

12

Idem, p.184.

13

Idem, p.184.

14

Idem, p.204 (sublinierile ns.A.N.)

15

Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, Istoria României din cele mai vechi timpuri până astăzi, Ed.Albatros, p.488.

16

N.Iorga, Conferinţe şi Prelegeri, Bucureşti, 1943, p.53 (sublinierile ns. A.N.).

17

Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, op.cit., p.489.

18

Mihai Plătăreanu, Politica economică şi socială a României, Ed.”Cartea Românească”, Bucureşti, p.19.

19

Cf. Mihai Plătăreanu, Bucureşti, p.19.

20

Idem.

21

Idem.

22

Idem, p.21-22.

23

M.Manoilescu, Importanţa şi perspectivele industriei în noua Românie. Expunere făcută la 24 ianuarie 1921 la Congresul Industriei, Reproducere după N.Arcadian, Industrializarea României, Ediţia a II-a, Imprimeria naţională, Bucureşti, 1936, p.146-147. 24

Vezi: Vasile Puşcaş, Vasile Vesa (coordonator), Dezvoltarea şi modernizarea României interbelice (1919-1949), Editura Politică, Bucureşti, 1988, p.13. 25

Cf. Dezvoltarea economică a României 1994-1964, Editura Academiei R.P.R., 1964, p.515.

26

Cf. Gh.Dobre (coordonator), Economia României în context european - 1938, Editura Fundaţiei Ştiinţifice <<Memoria Oeconomica>>, Bucureşti, 1996, p.513. 27

Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.180.

28

Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.194.

29

Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.198.

30

Cf. Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p.54.

31

Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.205.

32

Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.206.

33

Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.140.

34

Cf. Virgil Madgearu, op.cit., p.264.

35

Cf. Virgil Madgearu, op.cit., p.264.

36

Cf. Virgil Madgearu, op.cit., p.264.

37

Cf. Virgil Madgearu, op.cit., p.264-265.

38

Cf. Virgil Madgearu, op.cit., p.265; Vezi, de asemenea, Gh.Dobre, op.cit., p.212 şi 218.

39

Cf. Virgil Madgearu, op.cit., p.274.

40

Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.221.

41

Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.222.

42

Cf. Gh.Dobre, op.cit., p.223.

43

Mitiţă Constantinescu, Politică economică aplicată, vol.3, “Tiparul Românesc”, Bucureşti, 1943, p.5.

44

Mitiţă Constantinescu, op.cit., p.4-5.

45

Mitiţă Constantinescu, op.cit., p.6.

5.6. DIN ISTORIA ECONOMICĂ A TRANSILVANIEI INTERBELICE

După terminarea primului război mondial, economia României a fost, ca de altfel şi înainte, în linii generale, o economie capitalistă. Caracterul specific al structurii social-economice a României este condiţionat de faptul că România a păşit pe calea dezvoltării capitaliste mai accentuate în perioada în care capitalismul occidental intrase deja într-un stadiu nou de dezvoltare - stadiul consolid ării şi creşterii rolului entităţilor monopoliste, oligopoliste şi al concurenţei imperfecte şi care se definea prin următoarele: a) capitalul monopolist financiar şi-a instaurat dominaţia sa în condiţiile existenţei şi menţinerii rămăşiţelor relaţiilor feudale de producţie; b) slaba dezvoltare a forţelor de producţie a făcut ca economia României să fie dependentă de capitalul monopolist financiar internaţional, dependenţă ce îşi impune pecetea asupra dezvoltării ei; c) în condiţiile create după primul război mondial, prin unirea Transilvaniei cu România se realizează unitatea naţională a ţării noastre. Trăsăturile specifice menţionate mai sus au valabilitate pentru economia ţării noastre luată în ansamblu. Întrucât ele sunt valabile pentru întreaga epocă 1918-1944, iar analiza concretă, logicoistorică a dezvoltării economice a Transilvaniei trebuie să ţină seamă de felul şi intensitatea cu care ele se manifestă în tot acest interval de timp. Unirea Transilvaniei cu România, înfăptuită în condiţiile create la sfârşitul primului război mondial ca rezultat al puternicei mişcări revoluţionare, cu caracter burghezo-democratic, a maselor populare, al hotărârii luate la Alba Iulia, a fost un act just, progresist, determinat de necesităţile istorice ale dezvoltării societăţii pe teritoriul patriei noastre şi care a corespuns năzuinţelor maselor spre desăvârşirea unităţii naţionale. În felul acesta a fost lichidat unul dintre marile obstacole din calea dezvoltării social-economice a ţării. Întregirea Ţării româneşti în urma Unirii a dat teritoriului politic al României şi echilibrul geografic, precum şi consistenţa etnică şi economică. Între ţările Europei, România reprezenta până la 1940, statul tip din punct de vedere geoeconomic şi al simetriei spaţiale. De fapt, hotarele etnografice ale României erau, de mult, trasate în conştiinţa poporului, aşezat pe acest spaţiu şi în realităţile evidente şi incontestabile ale vieţii poporului unitar şi compact care îl locuieşte".1 Prin unirea Transilvaniei cu România creşte în mod simţitor potenţialul economic al ţării. Astfel, suprafaţa ţării creşte cu 102.282 km2, cât cuprindeau regiunile Transilvaniei, iar populaţia ţării creşte cu 5.208.345 de locuitori. 3 Ca urmare, suprafaţa arabilă a ţării a crescut cu 3.296.834 ha4, iar suprafaţa ocupată de păduri cu 4.110.479 ha.5 Schimbări remarcabile au avut loc şi în domeniul industriei. Transilvania, care avea în momentul unirii o industrie mai dezvoltată decât vechea Românie, a adus o contribuţie însemnată mai ales în ceea ce priveşte industria carboniferă şi alte ramuri ale industriei miniere, industria siderurgică, metalurgică, ceramică, de prelucrare a lemnului etc. În 1919, în Transilvania erau concentrate 31 % din numărul întreprinderilor metalurgice din ţară, care posedau 51 % din capital, 83 % din forţa motrice şi 72 % din personalul acestei ramuri industriale. În ceea ce priveşte industria lemnului, pe teritoriul acestei regiuni a ţării noastre se aflau 53 % din numărul întreprinderilor, 42 % din capitalul investit, 47 % din forţa motrice şi 50 % din personal. În domeniul industriei alimentare, în această parte a ţării se aflau 38 % din numărul

întreprinderilor, 34 % din capitalul investit, 35 % din forţa motrice şi 34 % din personal. În industria textilă deţinea 54 % din numărul întreprinderilor, 44 % din suma capitalului investit, 52 % din forţa motrice şi 47 % din personalul ocupat. 6 În sfârşit, în industria ceramică a ţării, greutatea specifică a Transilvaniei reprezenta în acelaşi an, 1919, 52 % din numărul întreprinderilor, 40 % din capitalul investit, 63,8 % din forţa motrice şi 58 % di personalul ocupat.7 Ponderea industriei în Transilvania în ansamblul României, în comparaţie cu industria existentă pe vechiul teritoriu al ţării, era următoarea: Tabelul nr.1 Ponderea industriei din Transilvania în industria României în 1919 (%)8 Regiunea Numărul Capitalul Forţa Personalul Valoarea întreprinderilor investit motrice ocupat producţiei Transilvania 42.0 37.0 55.0 52.0 38.0 Prin urmare, în 1919, existau în Transilvania 42 % din numărul întreprinderilor industriale, care concentrau 37 % din capital, 55 % din forţa motrice, 52 % din personal şi dădeau 38 % din producţia industrială a ţării. Este semnificativ faptul că peste 1/2 din forţa motrice se afla în Transilvania. La creşterea potenţialului economic al ţării au contribuit şi cei aproximativ 6000 km de cale ferată, cât reprezenta reţeaua din Transilvania. Potenţialul industrial al României după primul război mondial a crescut cu 135 %, creştere în care partea cea mai importantă a reprezentat-o industria din Transilvania. Cu toate acestea, aici este locul să subliniem că, deşi Transilvania avea o industrie mai dezvoltată decât vechea Românie, totuşi economia ei, ca şi economia ţării luată în ansamblu, a fost şi a continuat să rămână şi după primul război mondial predominant agrară şi cu un slab nivel de dezvoltare a forţelor de productive. Agricultura a fost ocupaţia principală a marii majorităţi a populaţiei active şi în această parte a ţării atât înainte de Unire, cât şi după Unire. Astfel, după datele statistice oficiale ale vremii, în 1910, 75,5 % din populaţia Crişanei, şi 72,8 % din populaţia Maramureşului era ocupată în agricultură şi numai 10,8 % în Ardeal, 11,9 % în Banat, 11,3 % în Crişana şi 10,3 % în Maramureş era ocupată în industrie.9 La aceasta mai adăugăm că industria existentă în Transilvania era iraţional repartizată pe teritoriul acestei regiuni, fiind concentrată îndeosebi în câteva puncte mai importante, Transilvania şi Banat, în timp ce Crişana, Maramureşul şi chiar o parte a Ardealului aveau o industrie foarte slabă. Acest tablou este, în general, prezent în economia acestor regiuni şi după primul război mondial, bineînţeles cu unele modificări într-un sens sau altul, care însă nu pot schimba caracterul predominant agrar al economiei României. Caracterul predominant agrar, menţinerea unor rămăşiţe feudale de organizare a producţiei, dependenţa de capitalul monopolist financiar străin etc., trăsături specifice ale economiei României în ansamblu, îşi vor pune pecetea şi asupra dezvoltării economice a regiunilor ei.

5.6.1. Economia Transilvaniei în perioada 1918-1922 Primul război mondial, prin trecerea sub arme a unor numeroase contingente de oameni, prin distrugerile colosale pe care le-a pricinuit economiei naţionale, prin imensele cantităţi de bunuri trecute sub o formă sau alta în proprietatea statelor "inamice", precum şi prin întreaga politică dusă de guvernele aflate la putere în perioada ce a urmat după retragerea trupelor germane, au lăsat urme grele asupra întregii stări economice şi asupra condiţiilor de muncă şi de trai ale populaţiei.

Deşi teritoriul, populaţia şi potenţialul economic al ţării au crescut în urma Unirii, situaţia economică a României la terminarea războiului era dintre cele mai precare. Ruina economică provocată de război şi de retragerea trupelor germane, lipsa utilajului şi aparaturii necesare, gradul ridicat al uzurii utilajului existent, lipsa acută a materiilor prime, proporţia mare a capacităţii de producţie neutilizată, scăderea considerabilă a producţiei industriale şi agricole, dezorganizarea puternică a circulaţiei monetare - pe scurt, dezechilibrul economic şi financiar atotcuprinzător, agravat de intensificarea dominaţiei capitalului monopolist financiar şi de creşterea dependenţei faţă de capitalul monopolist financiar străin - erau trăsăturile cele mai importante ale tabloului economic al României în această perioadă. Astfel, deşi în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş distrugerile pricinuite de război au fost cu mult mai mici decât în vechea Românie, totuşi în perioada pe care o analizăm producţia industrială a înregistrat scăderi considerabile faţă de perioada antebelică. În Valea Jiului, principala regiune carboniferă a ţării, extracţia de cărbune a scăzut de la 2.229.255,3 tone în 1913 la 1.410.244,8 tone în 1918, la 1.028.925,8 tone în 1919 şi la 987.860,9 tone în 1920.10 Tot în domeniul industriei extractive reţine atenţia scăderea extracţiei de sare, bază însemnată pentru dezvoltarea industriei chimice, dar rămasă în principal nefolosită, a cărei situaţie este exprimată cifric în tabelul de mai jos: Tabelul nr.2 Producţia sării extrase din saline în anii 1915-1921 (în tone)11 Anii 1915 1916 1917 1918 1919 1920 1921

Vechea Românie 133.012 67.968 144.520 32.935 94.955 76.741 117.297

Transilvania 213.764 254.933 275.241 229.426 153.651 157.029 99.786

Total România 351.930 325.412 419.761 262.361 259.167 246.976 232.818

Rezultă că, atât pe ansamblul României, cât şi în provinciile constitutive, extracţia de sare din saline a cunoscut o scădere simţitoare în anii postbelici în comparaţie cu anii anteriori, ea reprezentând în 1921 88,2 % faţă de 1915 în vechea Românie şi numai 46,6 % în Transilvania. Într-o situaţie asemănătoare se aflau şi ramurile industriei prelucrătoare. Producţia de fier în Banat a scăzut de la 143.000 de tone în 1914 la 32.144 de tone în 1919, crescând foarte puţin în anul următor, când a fost de 43.202 tone şi scăzând apoi în 1921 la 43.025 de tone şi la 38.380 de tone în 1922.12 Imaginea aceasta poate fi întregită, arătând care a fost producţia siderurgică în 1919 a celor mai mari întreprinderi din ţară, şi anume Reşiţa şi Hunedoara. Tabelul nr.3 Consumul de materie primă, combustibil şi producţia siderurgică a grupurilor Hunedoara şi Reşiţa în anii 1913 şi 1919 (în tone)13 Grupul

Hunedoara Reşiţa

Materia primă 1913 1919

251.454 324.897

4.101 65.888

Combustibilul 1913 1919

205.301 285.330

13.593 84.009

Producţia siderurgică 1913 1919

134.089 162.911

3.896 53.844

Cifrele cuprinse în acest tabel pun deosebit de pregnant în lumină proporţia însemnată a neutilizării capacităţii de producţie - în 1919 consumându-se numai 1,63 % din materia primă consumată în 1913 la Hunedoara şi numai 20,2 % la Reşiţa - şi, ca urmare, scăderea considerabilă a producţiei, ea reprezentând în 1919 numai 33,05 % la Reşiţa şi 2,9 % la Hunedoara în comparaţie cu acelaşi an 1913. Scăderea producţiei ca urmare a ruinei economice, lipsei de materii prime etc. a cunoscut proporţii foarte mari şi în alte ramuri ale industriei prelucrătoare: producţia totală de zahăr a ţării a scăzut de la 44.855 de tone în 1913-1914 la 7.878 de tone în 1919-1920, respectiv cu 82,2 %, iar în Transilvania de la 11.927 de tone, la 4.260, respectiv cu 64,3 %.14 Producţia industriei de hârtie a ţării a reprezentat în 1919 34,5 % din producţia anului 1913, iar în Transilvania 18,01 %. 15 La aceasta mai putem adăuga că pe ansamblul ţării industria textilă nu a funcţionat nici cu jumătate din capacitatea ei,16 iar industria lânii numai cu circa 20 % din capacitatea normală.17 Datele statistice oficiale ale timpului arată pentru perioada 1919-1922, şi în special în anii 1921-1922, creşterea - este adevărat neînsemnată şi extrem de inegală - a capitalului investit, a personalului folosit, a forţei motrice şi a producţiei în unele ramuri ale industriei. Cu toate acestea, producţia industrială în ansamblu rămânea, la sfârşitul perioadei de care este vorba, cu mult sub nivelul perioadei antebelice. "Producţia industrială a ţării este în toate ramurile industriale cu mult sub normal. Puţine sunt industriile în care ea reprezintă ceva mai mult de 50 % din cea dinainte de război. În cele mai multe industrii producţia actuală este între 30 şi 50 % din cea dinainte de război"18, se spunea într-un raport prezentat la Congresul Asociaţiei generale a inginerilor din România în octombrie 1921. În perioada postbelică, şi agricultura era cuprinsă de haos, dezorganizare şi decădere, producţia agricolă fiind cu mult sub nivelul antebelic. Distrugerile provocate de război, insuficienţa acută a braţelor de muncă la sate determinată de mobilizare, lipsa animalelor de lucru rechiziţionate sau ridicate de autorităţile statelor inamice, precum şi a inventarului agricol în gospodăriile ţărăneşti, au avut ca urmare scăderea considerabilă a suprafeţelor însămânţate, a producţiei la hectar şi a producţiei totale. Astfel, suprafaţa agricolă însămânţată în provinciile cuprinse în România după primul război mondial a scăzut de la 13.692.058 ha - media anilor 1911-1915 - la 8.304.084 ha în 1919-1920.19 În Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş suprafaţa însămânţată cu grâu a scăzut de la 1.201.112 ha în perioada antebelică la 656.897 ha în 1920, iar la porumb de la 1.390.292 ha la 631.433 ha; producţia a scăzut, la grâu, de la 13.431.723 la 4.616.367 de chintale şi, la porumb, de la 22.784.721 la 8.154.522 de chintale în 1920.20 Situaţia nu era mai bună nici în ramura zootehnică, a cărei decădere şi-a găsit expresia înainte de toate în scăderea considerabilă a şeptelului, după cum reiese din tabelul următor:

Anii 1911 1920 1921 1922

Tabelul nr.4 Situaţia şeptelului pe teritoriul Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului în anii 1911 şi 1920-1922.21 Cornute mari Cai Porci Oi Capre 2.401.654 714.954 1.928.595 4.048.141 257.785 1.919.765 344.316 1.006.076 2.842.479 235.988 2.266.222 402.140 1.245.381 3.416.090 294.093 2.109.513 391.925 1.069.789 3.591.265 287.528

Aşadar, după patru ani de la încetarea războiului, şeptelul era cu mult mai redus pe teritoriul Transilvaniei decât în perioada antebelică, numărul cornutelor mari reprezentând în 1922 numai 83,6 % în comparaţie cu anul 1911, cel al cabalinelor numai 54,8 %, cel al porcinelor 55,4 % şi cel al ovinelor 88,7 %. Reducerea simţitoare a şeptelului nu a putut să nu contribuie la înrăutăţirea agriculturii în ansamblu, precum şi a situaţiei materiale a populaţiei. Creşterea haosului economic şi financiar în perioada analizată se datorează în primul rând influenţei primului război mondial asupra economiei în ansamblul ei. Una dintre trăsăturile care continuă să caracterizeze agricultura României şi după primul război mondial şi în acelaşi timp unul dintre factorii care au frânat dezvoltarea forţelor de producţie mai ales în agricultură a fost menţinerea rămăşiţelor relaţiilor feudale de producţie. Principala rămăşiţă a relaţiilor vechii orânduiri social-economice şi baza menţinerii celorlalte forme precapitaliste de exploatare (diferitele forme ale rentei feudale etc.) era marea proprietate funciară moşierească. Întradevăr, în Ardeal, înainte de reforma din 1921, în timp ce 843.448 de proprietari, care reprezentau 87.6 % din numărul proprietarilor, deţineau 2.536.738 ha, adică 34 % din suprafaţa funciară, numai 4601 mari proprietari stăpâneau 2.751.457 ha, ceea ce echivala cu 37 % din suprafaţa funciară.22 Este evident că marea proprietate privată asupra pământului, baza economică a moşierilor, era puternică. Această structură a proprietăţii agrare era cea mai vie mărturie a profundei inegalităţi existente în agricultura Transilvaniei, ca şi în întreaga agricultură a ţării; cea mai mare parte din numărul gospodăriilor - 87,6 % - deţineau numai 1/3 din suprafaţa funciară, iar 427.974 de gospodării ţărăneşti nu aveau de loc pământ.23 Concentrarea proprietăţii funciare în mâna marilor moşieri, lipsa din ce în ce mai acută a pământului pentru majoritatea covârşitoare a ţărănimii, precum şi pagubele pricinuite de război agriculturii, au agravat tot mai mult contradicţiile antagoniste dintre ţărănime şi moşieri, au sporit nemulţumirile ţăranilor fără pământ şi cu pământ puţin. Un alt aspect important al orânduirii agrare din Transilvania consta în faptul că peste 66 % din proprietatea funciară parcelară şi mică era stăpânită, în anul 1916, de români, proprietarii funciari unguri stăpâneau, mai ales, proprietatea de peste 100 de jugăre şi cu deosebire cea peste 1000 de jugăre, ei erau singurii proprietari care stăpâneau moşii de peste 20.000 de jugăre.24 Aceste realităţi nu puteau să nu influenţeze dimensiunile şi sensurile reformei agrare, "pe care urmau să o aducă presante necesităţi sociale şi economice".25 Primul război mondial a creat o atmosferă favorabilă reformelor, iar prăbuşirea monarhiei austro-ungare a înlesnit posibilităţile înfăptuirii reformelor pe care necesităţile obiective economice şi sociale le transformase în imperativ al prezentului. Aşa cum era şi firesc, reforma agrară din Transilvania a constituit o parte organică a reformei agrare generale pe care România întregită a înfăptuit-o în toate provinciile sale. La rândul său reforma agrară generală din România s-a înscris în grupul de reforme agrare realizate după primul război mondial în ţările din răsăritul şi sud-estul continentului european. Înfăptuirea reformei agrare, de fapt a unei <> a fost proclamată de Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Caracterul radical al reformei agrare consistă în legarea proprietăţii de muncă prin crearea unei proprietăţi care să facă posibil ţăranului săşi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) "cel puţin atât cât s-o poată munci el şi familia sa" şi deci să stimuleze producţia, pe de o parte, şi să "promoveze nivelarea socială" pe de altă parte. Reforma agrară a fost legiferată abia în 1921. Ca urmare a înfăptuirii ei au fost expropriate până la 1 ianuarie 1926, în vechea Românie, 2.776.401 ha şi în Transilvania 1.711.576 ha, dintre care 2.037.278 ha au fost destinate împroprietăririi personale a ţăranilor în România veche şi 451.654 ha în Transilvania.26 Analiza înfăptuirii reformei agrare din 1921 arată însă că ea nu a fost subordonată pe

deplin scopului rezolvării problemei agrare, satisfacerii necesităţilor acute de pământ ale maselor ţărăneşti şi îmbunătăţirii situaţiei lor materiale. Reforma agrară din Transilvania, ca şi cea din Bucovina şi cea din Basarabia a constituit o parte organică a reformei agrare ce trebuia să fie realizată în România, în ansamblul său. Spunând aceasta avem în vedere, înainte de toate, următoarele adevăruri: 1. Ea răspunde aceleiaşi necesităţi obiective - necesităţii de aplanare a contradicţiilor existente în orânduirea agrară din România între marii proprietari funciari, pe de o parte şi ţărănimea lipsită de pământ sau cu pământ puţin, pe de altă parte. 2. Ea răspunde necesităţii atenuării contradicţiilor dintre capital pe de o parte, şi marea proprietate funciară pe de altă parte. Adevărul este că marea proprietate moşierească frâna intrarea liberă a capitalului în producţia agricolă, menţinând forme istoriceşte depăşite de organizare a muncii şi a producţiei. Adevărul este că activitatea agricolă în gospodăria moşierească se desfăşura în numeroase cazuri cu inventar agricol ţărănesc rudimentar şi după metode precapitaliste. Această situaţie se repercuta negativ şi asupra evoluţiei pieţei mărfurilor agricole. 3. Reforma agrară răspundea necesităţii restructurării relativ unitare la scara întregii ţări a relaţiilor agrare şi a proprietăţii agrare. Chiar dacă în publicistica vremii nu se formula cu toată claritatea acest lucru, reforma agrară avea menirea să pună temeliile construirii unei noi ordini agrare în România. Răspunzând necesităţilor obiective ale vremii, reforma agrară se prefigura ca o reformă cu un caracter economic şi social. În plan economic ea trebuia să modifice şi într-o anumită măsură a modificat structura formelor de proprietate şi conţinutul relaţiilor economice în agricultură. În plan social reforma agrară rezulta din starea politică statornicită după primul război mondial şi a contribuit la modificarea structurii sociale a ţărănimii în ansamblul ei. Analiza regimului juridic al reformei agrare şi a procesului de înfăptuire concretă a ei pune pregnant în lumină adevărul că necesităţile care au generat-o şi-au aflat numai o împlinire parţială. Aserţiunea noastre este susţinută de următoarele fapte: a) Legea reformei nu şi-a propus lichidarea marii proprietăţi funciare. Conform legii erau supuse exproprierii numai pământurile domeniilor Coroanei, fundaţiilor şi persoanelor juridice, absenteiştilor şi moşiile care depăşeau 100 de hectare. Proprietarii aveau dreptul să-şi reţină, la alegere, 100 de hectare din fiecare moşie pe care o stăpâneau. Pe lângă aceasta, textul legii era plin de exceptări de la expropriere, iar moşierii au folosit toate mijloacele şi căile posibile pentru a tergiversa cât mai mult posibil şi chiar pentru a sustrage de la expropiere o serie de moşii. Reforma nu a rezolvat problema agrară din ţara noastră. Astfel, în 1927, după un an de când statul declarase reforma agrară ca fiind terminată în Transilvania, 90,7 % din proprietari, adică majoritatea covârşitoare a proprietarilor agricoli, care deţineau până la 10 ha, posedau doar 52,5 % din suprafaţă, în timp ce 9,27 % din numărul proprietarilor concentra 47,5 %.27 Iată cum reforma agrară menţine în continuare marea proprietate funciară asupra pământului. b) Modalitatea în care s-a înfăptuit reforma agrară a dus la consolidarea situaţiei economicofinanciare a unei părţi importante a moşierimii. Este ştiut că împroprietărirea s-a făcut prin răscumpărarea pământului moşieresc la un preţ ridicat, taxa de răscumpărare fiind diferenţiată pe regiuni şi constând din valoarea anuală a arendei regionale înmulţită cu un coeficient care oscila între 20 şi 40. Ţărănimea trebuia să plătească sume enorme pentru pământul, în general de cea mai slabă calitate, pe care-l primea drept "împroprietărire". Aici e locul să subliniem că ţăranii trebuiau să lucreze în continuare pe pământurile moşierilor, plătind arendă până când reuşeau să achite taxele de răscumpărare, pentru plata cărora, în majoritatea cazurilor, trebuiau să se împrumute de la cămătari, bănci, sau chiar la moşieri, rămânând adesea înglodaţi până în gât în datorii care creşteau mereu.

c) Deşi, conform legii reformei, pământul nu trecea încă în mâna ţăranilor cărora li se dădea spre folosire în baza arendei, moşierii au şi încetat să plătească datoriile către stat. În 1922 statul a preluat definitiv datoriile marilor proprietari, cu toate că pământurile continuau să rămână în mâinile lor, ei primind şi mai departe rentă de la ţărani. Consolidarea situaţiei economice-financiare a moşierimii pe de o parte, înrăutăţirea din ce în ce mai pronunţată a situaţiei unei mase mari a ţărănimii pe de altă parte, iată urmarea directă a reformei agrare. Aşa cum era şi firesc, pe lângă trăsăturile comune pentru toate provinciile ţării, reforma agrară a purtat şi pecetea condiţiilor concrete proprii fiecărei provincii. Referindu-se la reforma agrară din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, fostul secretar general al resortului agriculturii din Cluj Vasile C. Osvado - spunea "Noi vedem în reforma agrară o etalare a sentimentului naţional românesc; noi nu o considerăm ca o concesie din punct de vedere naţional, nici ca o răzbunare a nedreptăţilor trecute îndurate de poporul român din Transilvania. Dacă împărţirea de pământ, realizată prin reforma agrară s-a făcut după războiul care a realizat unitatea noastră naţională, aceasta înseamnă că ea rezultă din starea politică actuală. Acum noi avem numai posibilitatea să îndeplinim un act de dreptate dorit de vreme îndelungată şi să stabilim o nivelare economică şi socială. Pământul trebuind să fie un domeniu rezervat muncii, trebuia să se dea mijloacele de producţie acelora care îl pot munci şi nu acelora care nu-l folosesc decât ca mijloc de exploatare. Ideea conducătoare a întregii reforme este o convingere de natură economică şi socială: trebuie luat pământul aceluia care nu este interesat decât indirect la producţia agricolă şi să se dea aceluia, care, muncind el însuşi, are dreptul să se bucure de toate roadele muncii sale.28 În cursul reformei au fost expropriate peste 6 milioane de hectare, în cea mai mare parte terenuri arabile. Mai mult de jumătate din această suprafaţă a fost dată ţăranilor (aproape 1 milion şi jumătate de lotaşi) iar restul expropriat a fost destinat împroprietăririlor speciale (izlazuri comunale, rezerve de stat, colonizări etc.)29 Examinarea datelor concrete ale exproprierii şi împroprietăririi duce la constatarea "că 73 % din suprafaţa expropriată în Vechiul Regat a fost destinată împroprietăririi personale a ţăranilor, pe când în Transilvania, numai 20 % din această suprafaţă a fost destinată împroprietăririi personale a ţăranilor, restul de teren expropriat fiind destinat împroprietăririlor speciale şi anume: izlazuri comunale, rezerve de stat etc."30 Având în vedere această situaţie profesorul Victor Jinga a apreciat pe deplin întemeiat că "realizatorii reformei agrare din Transilvania au fost preocupaţi mai mult de criterii sociale şi de larg interes general decât aceiaşi realizatori din Vechiul Regat, înzestrând instituţiile de drept public cu întinderi mari de pădure şi islazuri necesare dezvoltării economiei forestiere şi zootehnice a ţării".31 Urmărirea acestor obiective de interes social general pune în lumină şi un alt adevăr şi anume că reforma agrară din Transilvania nu a urmărit şi nu a realizat "obiectivele naţionaliste româneşti, aşa cum a susţinut o anumită literatură maghiară. Dacă se avea în vedere o asemenea politică atunci s-ar fi împroprietărit, personal, cât mai mulţi ţărani români, înzestrându-se cu mai puţin pământ satele provinciei noastre şi statul".32 Aici trebuie să mai adăugăm că în Transilvania, în general, au primit pământ înainte de toate ţăranii care aveau inventar agricol şi lot de pământ şi după aceea ţăranii lipsiţi de pământ, ceea ce a dus la creşterea şi dezvoltarea relaţiilor capitaliste în agricultură. O altă cauză care a făcut ca reforma agrară să aibă acest caracter mai restrâns în Transilvania decât în restul ţării constă în aceea că pădurile, care aici aveau o pondere mai însemnată, au fost sustrase de la împroprietărirea personală. O altă trăsătură specifică a înfăptuirii reformei agrare în Transilvania constă în aceea că suprafaţa destinată împroprietăririi personale a ţăranilor este mult mai mică decât cea din vechea

Românie. Astfel, dacă până la 1 ianuarie 1926, în vechea Românie, din suprafaţa expropriată de 2.776.401 ha, 2.037.278 ha, adică 73,3 % au constituit împroprietăririle personale ale ţăranilor şi numai restul de 26,7 % au fost folosite pentru împroprietăriri speciale (islazuri comunale, rezerve de stat etc.), în Transilvania, din suprafaţa expropriată până la acea dată de 1.711.576 ha, numai 451.654, adică 26,3 %, au fost folosite pentru împroprietăriri personale, restul de 73,7 % fiind folosite pentru aşa-numitele împroprietăriri speciale. Situaţia specifică a Transilvaniei după Unire a făcut ca în această parte a ţării numărul absenteiştilor să fie mai mare decât în vechea Românie. Totuşi, moşiile acestora de multe ori nu sunt supuse exproprierii, întrucât se folosesc tot felul de manevre şi practici judecătoreşti pentru a se menţine sau vinde diferitele moşii. Aşa după cum semnala prefectul judeţului Satu-Mare într-un raport din 1931, o moşie de 3.316 jugăre situată în Maramureş, în loc să fie supusă în întregime exproprierii pentru motivul că proprietarul - Ungar Desideriu - n-a locuit niciodată în România, a fost vândută unui alt reprezentant al marii proprietăţi funciare, Tischler Mauriţiu din Cluj, expropriindu-se astfel numai 1.750 de jugăre.33 Mai cităm spre edificare din acelaşi raport încă un caz, destul de semnificativ. Societatea forestieră "Beltiug", cu sediul în Budapesta, era proprietara unei moşii de 9.357 de jugăre şi 1.233 de stânjeni pătraţi, care conform legii, trebuia expropriată în întregime. Înjghebând la iuţeală un fel de "consiliu românesc de administraţie", numind în acest consiliu doi parlamentari români şi un prefect tot român, înregistrând în mod fictiv moşia la Tribunalul din Satu-Mare şi alegând în consiliul de administraţie un fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne din rândul unei familii de mari capitalişti români, societatea reuşeşte să sustragă exproprierii 7.244 de jugăre şi 890 de stânjeni pătraţi.34 Pe lângă aceste trăsături caracteristice reforma agrară din Transilvania mai are şi unele trăsături proprii determinate de însuşi specificul acestei părţi a ţării: concentrarea marii proprietăţi funciare în mâinile grofilor maghiari, moşierilor saşi şi români; tendinţa burgheziei române de acaparare a unei părţi cât mai mari din suprafaţa expropriată; folosirea reformei agrare în apărarea intereselor marii proprietăţi şi a capitalului. Nerezolvând problema agrară, lăsând în continuare la ordinea zilei problema luptei pentru pământ a maselor ţărăneşti şi având urmări dintre cele mai negative asupra situaţiei lor, reforma agrară din 1921 nu a rezolvat nici contradicţiile antagoniste dintre ţărănime, pe de o parte, şi moşieri, pe de altă parte. Mai mult decât atât, prin felul în care s-a efectuat şi prin urmările pe care le-a avut, ea a dus la creşterea profunzimii acestor contradicţii şi a accentuat şi mai mult caracterul dezorganizat al agriculturii. În perioada 1918-1922, dezorganizarea este atotcuprinzătoare, incluzând, în afară de ramurile producţiei materiale - industria şi agricultura etc. -, şi finanţele şi circulaţia bănească. Bugetul ţării a continuat să aibă până la începutul anului 1921 caracter de buget de război. Mai adăugăm că toate bugetele în această perioadă s-au încheiat cu deficite foarte însemnate. "Finanţele statului - scria un economist referindu-se la perioada de după război - erau puternic zdruncinate. Nevoile statului erau de circa 300 milioane de lei aur lunar, iar încasările nu atingeau decât 70 milioane lei".35 Ca urmare, datoria publică, internă şi externă, a crescut de la 1.866,5 milioane lei în 1914 la 20.741,7 milioane lei la 1 aprilie 1921.36 În ceea ce priveşte circulaţia monetară, trăsătura caracteristică a acestei perioade îşi găseşte expresia în: a) creşterea considerabilă a proporţiilor inflaţiei şi b) circulaţia în acelaşi timp a mai multor monede. După cum se ştie, în perioada de după război, pe teritoriul României circulau nu mai puţin de 4 monede: leul emis de Banca Naţională a României, leul aşa-zis "nou" emis de Banca generală română la cererea puterilor de ocupaţie, coroana austro-ungară şi rubla. Circulaţia mai multor monede a generat nenumărate acţiuni şi operaţii cu un pronunţat caracter speculativ, aducătoare de

mari profituri, legate mai ales de schimbarea diferitelor monede cu leul emis de Banca Naţională a României. Aceasta a accentuat şi mai mult haosul monetar. 1. Aşa cum just consemna profesorul Ion I.Lapedatu, "Epoca de după întâiul război mondial este lipsită de unitatea de acţiune ce s-ar fi impus mai mult ca ori şi când în împrejurările radical schimbate prin unirea politică şi naţională. O destrămare de forţe şi lucrări caracterizează activitatea finanţelor private româneşti din Ardeal, în întâiul deceniu de după războiul de întregire naţională. În Ardeal, unde împrejurările sunt altele decât în vestul ţării, activitatea românească în domeniul finanţelor private, trebuie să fie unitară, solidară şi determinată, pe lângă interesele de afaceri şi de scopuri comune mai înalte, care se pot ajunge numai prin lucrări bine organizate".37 Haosul monetar şi inflaţia n-au putut să nu aibă urmări dintre cele mai negative asupra dezvoltării ramurilor economiei şi mai ales asupra înrăutăţirii tot mai pronunţate a situaţiei populaţiei. În condiţiile create după primul război mondial, în economia României are loc un proces de concentrare şi centralizare a capitalului industrial şi bancar, care se oglindeşte în creşterea tot mai însemnată a capitalului întreprinderilor mari existente, precum şi în creşterea numărului societăţilor pe acţiuni din toate ramurile economiei naţionale. Între 1919 şi 1921 numărul societăţilor pe acţiuni pe întreaga ţară a crescut de la 929 la 1.256, iar în Transilvania de la 284 la 368, 38 creşterea cea mai însemnată fiind în domeniul industrial şi în cel bancar, atât în întreaga economie luată în ansamblu, cât şi în economia Transilvaniei. 39 În acest răstimp creşte considerabil numărul instituţiilor bancare şi de credit, mai ales în Transilvania, precum şi participarea lor la activitatea industrială.40 Totodată se remarcă participarea tot mai efectivă a capitalului bancar la operaţiile cu caracter speculativ, care în condiţiile haosului şi inflaţiei au cunoscut o înflorire nemaiîntâlnită.41 2. După Unirea Transilvaniei cu ţara "băncile româneşti de aci au încetat de a mai fi instituţii finanţatoare numai a populaţiei româneşti, operaţiunile lor orientându-se numai după consideraţii comerciale şi de câştig. S-a ajung astfel ca portofoliul unora dintre aceste bănci să aparţină mai mult minoritarilor decât românilor, aceştia din urmă întâmpinând mai multe greutăţi în obţinerea creditului decât cei dintâi. Apoi grija pentru sprijinirea dezvoltării culturale şi sociale a românilor a fost părăsită, băncile româneşti, integrându-se complet în spiritul şi tehnica economică ale capitalismului".42 La scurt timp după Unire, în Transilvania îşi fac simţită prezenţa sucursalele băncilor bucureştene şi în general forţe ale capitalului din Vechiul Regat. Imediat după Unire forţa finanţei minoritare din Transilvania, măsurată prin totalul activului acestei finanţe, în comparaţie cu totalul activului care aparţinea finanţei private româneşti era de 3 ori mai mare. Unirea cea mare a contribuit nu numai la creşterea câmpului economic (a spaţiului geoeconomic) unit în graniţele naţionale ale României, ci şi la complexificarea structurii economiei ţării şi a mecanismului ei de funcţionare şi evoluţie. Specificul structurii etnice şi naţionale a proprietăţii asupra capitalului - existenţa unui puternic capital al minorităţilor naţionale în special în Transilvania, sprijinit de marea finanţă din Budapesta şi Viena, existenţa capitalului românesc din această parte a ţării sprijinit din punct de vedere politic de Partidul Naţional, capitalul românesc din Vechiul Regat sprijinit de Partidul Liberal, înscrierea tot mai organică a capitalului personificat în spiritul şi tehnica economică ale capitalismului, au făcut să apară un nou cadru organizatoric şi instituţional şi un nou câmp economic de desfăşurare a mişcării-funcţionării şi dezvoltării economiei în fiecare provincie ca şi la nivelul întregii ţări privite în ansamblul ei. Chiar dacă multe lucruri rămân ascunse, pe ecranul vieţii economice au început să capete contururi cât mai vizibile forme ale concurenţei:

a) concurenţa din interiorul capitalului românesc, în special între grupurile posesoare de capital din Vechiul Regat şi cel din Transilvania; b) concurenţa dintre burghezia română şi burghezia aparţinând minorităţilor naţionale; c) concurenţa dintre capitalul autohton, pe de o parte, şi capitalul străin, pe de alta. Întreaga dezvoltare a economiei Transilvaniei în perioada care a urmat primului război mondial are loc în cadrul acestei puternice lupte de concurenţă, care îmbracă cele mai variate forme, folosindu-se pe scară largă, în afară de metodele economice, şi metodele extraeconomice. Lupta burgheziei din Vechiul Regat pentru dobândirea celor mai importante poziţii economice în Transilvania s-a concretizat, în principal, în aşa-numita "politică de naţionalizare". Aici este locul să subliniem că această "politică de naţionalizare" - propagată prin toate mijloacele, este prezentă în toate scrierile care aveau un caracter mai mult sau mai puţin economic - nu are nimic comun cu naţionalizarea în accepţiunea tradiţională . La început, prin "politica naţionalizării", burghezia română a urmărit să preia direct locul capitalului german şi austro-ungar. Mai târziu această politică a fost extinsă asupra capitalului străin investit în economia noastră în general, ca apoi să se extindă şi asupra capitalului burgheziei minorităţilor naţionale, care era de fapt capital autohton. Prin urmare, politica "naţionalizării" a reprezentat mijlocul prin care burghezia din România urmărea să preia direct locul capitalului străin şi al burgheziei minorităţilor naţionale. "Naţionalizarea întreprinderilor reprezenta după expresia unui economist român - românizarea acelor societăţi industriale, comerciale şi financiare străine sau înstrăinate din ţara noastră".43 Conform principiilor acestei "naţionalizări", ridicate la rangul de politică economică, trei pătrimi din numărul membrilor consiliului de administraţie şi cenzorilor trebuiau să fie români, două treimi din numărul acţiunilor trebuiau să fie în proprietatea capitaliştilor români, transmiterea acţiunilor se făcea numai cu autorizaţia consiliului de administraţie, încunoştinţându-se Ministerul Industriei şi Comerţului; în sfârşit, proporţia de capital şi de membri în consiliul de administraţie trebuia menţinută permanent, indiferent de modificările ce puteau surveni ulterior (modificări de statute, măriri de capital etc.). Ca urmare, o serie de întreprinderi care aparţinuseră capitalului străin - german şi în special austro-ungar - au trecut fie sub controlul burgheziei româneşti din Transilvania, fie sub controlul finanţei din România veche şi din Transilvania. În perioada pe care o analizăm, capitalul românesc şi-a extins influenţa sa asupra uzinelor Reşiţa, societăţii miniere din Petroşani, fabricii de explozive Făgăraş, fabricii de zahăr, fabricii de împletituri şi tricotaje, societăţii de electricitate -toate trei din Arad -, societăţii de electricitate Deva, căii ferate electrice Arad-Podgoria, fabricii de maşini RiegerSibiu, fabricii de piele din Tg.Mureş etc. "Naţionalizările" astfel înfăptuite au dus, fără îndoială, la o oarecare creştere a sferei de activitate a capitalului românesc, atât în România luată în ansamblu, cât mai ales în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Ar fi însă greşit să se creadă că prin "naţionalizare" capitalul străin a fost înlăturat din economia ţării noastre. Dimpotrivă, în foarte multe cazuri, mai ales atunci când era vorba de întreprinderi mari, puternice, "naţionalizările" s-au înfăptuit în înţelegere şi cu colaborarea capitalului internaţional. Mai mult decât grăitoare este în acest sens mărturisirea unui economist român care scria în 1922: "De la început trebuie să fie ştiut că prin această naţionalizare nu se înţelege înlăturarea capitalului străin. Ştim cu toţii că avem nevoie de el şi că trebuie să facem tot ce se cuvine spre a-i da siguranţa cea mai mare în plasamentul său şi o rentabilitate avantajoasă".44 Şi mai departe afirma sub formă de concluzie: "Deci capitalul străin poate veni şi lucra în cadrul programului de naţionalizare".45 Istoria "naţionalizărilor" este plină de asemenea exemple. Vom cita numai două: în primul rând este vorba despre Uzinele metalurgice Reşiţa. După cum se ştie, uzinele şi domeniile Reşiţa se aflau la

sfârşitul primului război mondial în proprietatea statutului austro-ungar, care le concesionase până în 1945 societăţii K.K. Oesterreichische Staats Eisenbahn Gesellschaft-Viena (prescurtat Steg). Prin urmare, conform tratatului de pace, statul român trebuia să treacă la lichidarea capitalului inamic şi preluarea Reşiţei. Tendinţa burgheziei române de a pune în mod nemijlocit mâna pe aceste uzine a paralizat orice acţiune a statului şi a atras în luptă diferite grupuri ale burgheziei autohtone. De acest lucru a profitat capitalul englez şi francez, care s-a infiltrat puternic, reuşind să ocupe poziţii dintre cele mai importante. În urma operaţiilor de "naţionalizare", care au durat din 1919 până în 1923 şi s-au desfăşurat în condiţiile unei puternice lupte de concurenţă, s-a ajuns la următoarea situaţie: guvernul român a recunoscut legalitatea cumpărării acţiunilor Steg de către marele monopol englez Wickers, s-a atribuit acestui monopol un nou pachet de acţiuni Reşiţa şi finanţa liberală a participat la noua societate, iar în consiliul de administraţie al Reşiţei au apărut Douglas Wickers, ministrul liberal Tancred Constantinescu, oameni ai palatului, bancheri ca Mauriciu Blank şi Oskar Kaufman, doi financiari din Londra, doi din Viena şi unul din Paris. Iată cum Reşiţa, în loc să devină proprietatea statului român, a ajuns "o adevărată internaţională", într-o dulce înfrăţire a reprezentanţilor de toate neamurile, din state amice şi neamice, fără deosebire. Cel de-al doilea exemplu se referă tot la una dintre cele mai mari întreprinderi ale ţării: Societatea minieră din Valea Jiului, care dădea peste 60 % din producţia totală de cărbune a ţării. Această societate aparţinea în principal capitalului ungar, reprezentat de Societatea Salgo-Tarjani şi Pester Ungarische Kommerzialbank. Deci conform tratatului de pace, şi această societate trebuia să fie lichidată şi preluată de statul român. Înainte însă ca statul român să procedeze la lichidare şi preluare Banca românească şi Creditul extern au intrat în tratative cu capitalul ungar pentru a "naţionaliza" industria cărbunelui. În urma tranzacţiei încheiate în 1920 între principalii proprietari şi cele două instituţii financiare româneşti apare societatea Petroşani, cu un capital de 100.000.000 de lei, din care 90.000.000 reprezenta aportul în natură al grupului ungar, iar 10.000.000 aportul în numerar, fiecare grup depunând câte 5.000.000. Cu ocazia aceleiaşi tranzacţii s-a convenit ca grupul ungar să vândă grupului român 50 % din acţiunile corespunzătoare aportului său în natură, în schimbul unei sume de 19.000.000 franci elveţieni, termenul de achitare fiind de 4 ani. Reţinem că, până la achitarea totală a datoriei, jumătate din acţiunile cumpărate în acest fel de grupul român rămâneau drept depozit în posesiunea grupului ungar. Rezultatul acestei "naţionalizări" a fost: statului român i-au revenit numai 125.000 de acţiuni (25 %) din totalul de 500.000; grupului ungar i-au rămas 187.000 de acţiuni (37,5 %), iar grupul român a primit 187.000 de acţiuni (37,5 %) din numărul total al acţiunilor. Întrucât însă, până la achitarea completă a datoriei, 93.500 de acţiuni se aflau tot la grupul ungar, rezultă că în realitate acesta deţinea 55,25 % din totalul acţiunilor societăţii.46 Prin politica "naţionalizării", finanţa din România veche a pus stăpânire pe o serie întreagă de poziţii economice dintre cele mai importante mai ales în Transilvania şi Banat, indiferent dacă a reuşit să facă acest lucru singură sau în înţelegere cu burghezia minorităţilor naţionale sau cu marea finanţă internaţională. Concomitent capitalul din vechiul teritoriu a participat pe scară largă la: a) înfiinţarea şi deschiderea de noi sucursale în aproape toate oraşele Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului şi Banatului; b) fondarea de societăţi comerciale şi industriale; c) sporirea capitalului instituţiilor bancare, de credit, industriale şi comerciale etc. În fruntea acestor acţiuni s-au aflat marile bănci din Bucureşti. "Trei mari bănci de la centru - recunoaşte organul de presă al instituţiilor bancare şi de credit, Analele băncilor - s-au întrecut încă în primele luni după război în a se manifesta prin înfiinţări de sucursale şi afiliaţiuni".47 Într-adevăr, Banca românească a deschis sucursale în Arad, Timişoara, Oradea, Satu-Mare, Cluj, Tg.Mureş, Sibiu şi Braşov. Totodată a contribuit prin participări la fondarea societăţii comerciale "Arădeana" din Brad, a Băncii comerciale şi industriale din Valea Târnavei, a Fabricii române de locomotive şi vagoane din Braşov, a Fabricii de tricotaje din Arad, a Societăţii

pentru exploatarea pădurilor tot din Arad, precum şi la sporirea capitalului Institutului de credit şi economie "Economul" din Cluj, al Băncii sebeşene "Sebeş", Băncii "Corvineana" din Hunedoara, "Vatra" din Cluj etc., toate acestea pe lângă participările la operaţii de naţionalizare a unui şir întreg de întreprinderi atât din Ardeal, cât şi din Banat. Banca Marmorosch, Blank et. Co., care avea o însemnată participaţie de capital străin a deschis sucursale în Arad, Braşov, Cluj, Oradea, Tg.Mureş şi a preluat participaţii importante la Temesvarer Bank und Handels din Timişoara, la Banca generală de credit Dicio-Sânmartin, la Prima Casă de păstrare (Erste Sparkaase) din Gheorgheni, la băncile "Casa noastră" din Sătmar şi "Casa română" din Baia Mare. Concomitent, această reprezentantă a finanţei participă la un număr de 18 întreprinderi industriale din cele mai importante oraşe şi centre ale Transilvaniei, ca: Uzinele şi domeniile Reşiţa, Industria textilă arădeană, Industria textilă Lugoj, Prima fabrică şi rafinărie de spirt din Timişoara, "Astra", Prima fabrică de vagoane şi motoare, Arad, Industria Sârmei din Câmpia Turzii, Întreprinderile forestiere române din Cluj, Societatea anonimă "Transilvania" pentru fabricarea de maşini şi armături din Tg.Mureş, Fraţii Renner din Cluj etc. O activitate similară a desfăşurat imediat după război Banca generală a Ţării Româneşti, care şi-a deschis sucursale la Braşov, Oradea, Sf.Gheorghe, iar la Timişoara şi-a afiliat cea mai mare şi mai veche bancă a Banatului, Timişana, participând totodată şi la Uzinele şi domeniile Reşiţa, Societatea "Victoria" din Cluj, Societatea anonimă Petroşani etc. Pe lângă aceste trei mari bănci au participat efectiv şi Banca de credit român (începând din anul 1921), Banca Chrissoveloni, Banca Comerţului din Craiova şi Banca de scont a României. După cum s-a mai arătat, evoluţia economică a României şi a provinciilor ei a avut loc în condiţiile unei ascuţite lupte de concurenţă cu burghezia minorităţilor naţionale. Cu toate acestea, istoria dezvoltării economice a Transilvaniei oferă multiple exemple de colaborare cât se poate de strânsă între capitalul românesc şi cel al burgheziei minorităţilor naţionale. Astfel, Societatea de credit funciar din Sibiu (Bodencredit Anstalt), reprezentantă a capitalului săsesc, a participat în colaborare cu Banca centrală pentru industrie şi comerţ la capitalul întreprinderii "Industria sârmei" iar în colaborare cu Banca românească şi Creditul tehnic la fabrica de scrobeală din Sibiu, la Societatea pentru industria lemnului şi comerţului de mărfuri din Tg.Mureş, la Creditul tehnic transilvănean49 etc. Dacă la cele de mai sus adăugăm şi faptul că în perioada care a urmat după primul război mondial intensificarea concentrării şi centralizării capitalului este proprie întregului capital, rezultă cât se poate de clar că această perioadă s-a caracterizat prin creşterea puterii economice a capitalului luat în general, bineînţeles influenţa diferitelor grupuri de capitalişti fiind diferită ca sferă şi ca intensitate. Această concluzie despre creşterea sferei şi profunzimii influenţei capitalului ar fi incompletă şi în aceeaşi măsură nejustă dacă s-ar referi numai la capitalul autohton şi ar ignora prezenţa capitalului financiar internaţional în întreaga economie a ţării şi dependenţa economică a ţării faţă de acesta. Istoria dezvoltării capitalismului în România arată că economia ei a constituit tot timpul obiectul expansiunii ţărilor dezvoltate. Bogăţiile ţării, resursele considerabile de petrol şi de gaz natural, posibilităţile mari pentru dezvoltarea industriei chimice, resursele existente pentru dezvoltarea industriei lemnului, a materialelor de construcţii şi a construcţiilor, precum şi a industriei electrice şi electrotehnice, la care mai adăugăm şi existenţa forţei de muncă ieftină, toate sporite ca potenţial în condiţiile create după primul război mondial, nu au putut să nu atragă într-o măsură tot mai însemnată atenţia capitalului străin. În acelaşi timp România a reprezentat o importantă piaţă de desfacere a mărfurilor produse în ţările dezvoltate, în condiţii foarte rentabile pentru exportatori. După încheierea primei conflagraţii mondiale, România constituia un spaţiu geoeconomic deosebit de favorabil pentru investirea capitalului străin, precum şi o importantă piaţă de desfacere. Această stare de lucruri a fost luată în considerare înainte de toate de capitalul englez, francez şi

american, care şi-au sporit investiţiile şi odată cu aceasta şi-au amplificat sfera de influenţă în economia românească. Mărirea dependenţei economice a ţării noastre faţă de capitalul străin a fost favorizată de însuşi tratatul de pace de la Versailles, care prin prevederile sale a stabilit datoriile directe de război ale României la aproximativ 3 miliarde de lei, iar aşa numitele datorii "de eliberare" la 235.000.000 de franci aur, deşi ea a făcut parte din tabăra ieşită "victorioasă". Împrumuturile făcute în perioada 19181922 au mărit datoria publică externă şi concomitent cu aceasta adâncesc gradul de dependenţă economică a întregii ţări. Totodată, Conferinţa de la San-Remo din 1920, stabilind că acţiunile germane rezultate din lichidare să fie împărţite în proporţie de 51 % României, 24,5 % Angliei şi 24,5 % Franţei, a favorizat prin înseşi prevederile ei adâncirea gradului de dependenţă faţă de capitalul englez şi francez, a căror greutate specifică a crescut în mod simţitor. Proporţia capitalului inamic devenit proprietate a englezilor şi francezilor a fost însă cu mult mai mare decât cea stabilită prin Conferinţa de la San-Remo dacă se are în vedere felul concret în care s-a procedat la absorbirea capitalului german şi austro-ungar. Este ştiut că realizarea prevederilor conferinţei amintite s-a lovit de politica monopolurilor străine şi de colaborarea unei părţi a burgheziei şi a politicienilor ei din România, care nu au apărat drepturile ce i se cuveneau României ca rezultat al lichidării bunurilor inamice. Rând pe rând cu concursul diferitelor grupuri financiare române şi al grupărilor lor politice, s-au camuflat cele mai însemnate întreprinderi, îmbrăcând peste noapte "haina" întreprinderilor care aparţineau capitaliştilor din ţările aliate şi din ţările neutre sau chiar a întreprinderilor formal româneşti.50 În afară de cazul Uzinelor şi domeniilor Reşiţa şi al Societăţii miniere din Petroşani, despre care am vorbit şi care sunt exemple tipice în această privinţă, mai adăugăm cazul societăţilor forestiere din Valea Mureşului care până la primul război mondial au aparţinut sau au fost sub controlul capitalului german şi austro-ungar; după primul război mondial, industria de cherestea din această regiune a ţării, dominată de trei concerne internaţionale, a trecut sub controlul capitalului elveţian, italian şi francez şi nu mai este supusă lichidării.51 Între anii 1918 şi 1922, pătrunderea capitalului străin în economia României a avut loc, în general, sub forma "leilor străini" - bani româneşti ce constituiau proprietatea străinilor, care în 1921 se ridica la impresionanta sumă de 4.956.000.000, ceea ce echivala cu 1/4 din întreaga emisiune a Băncii Naţionale - şi nu sub forma valutei străine. Totodată, un rol dintre cele mai importante în lărgirea sferei influenţei şi dominaţiei capitalului internaţional l-au jucat marile bănci cu capital străin din Bucureşti: Banca Marmorosch, Blank et Co., Banca generală română, Banca de credit român şi Banca comercială română. Reamintim în acest sens că numai Banca Marmorosch, Blank et Co., participa între anii 1919 şi 1922 la 7 instituţii bancaro-financiare şi la circa 20 de întreprinderi din cele mai diverse ramuri ale economiei Transilvaniei. Controlul Băncii Marmorosch, Blank et Co., şi deci al capitalului străin nu se limitează numai la aceste unităţi economice, ci se extindea şi asupra acelora la care aveau participaţii unităţile de sub controlul ei. Astfel, numai Banca Timişoara şi Societatea comercială pe acţiuni, afiliate băncii Marmorosch, Blank et Co., aveau în perioada respectivă participaţii la 12 instituţii bancare şi de credit şi 24 de întreprinderi din Banat şi din restul Transilvaniei.52 Între anii 1919 şi 1920, activitatea capitalului internaţional care pătrunde în economia României constă în primul rând, în participări la preluarea acţiunilor unor serii de societăţi (atât prin venirea directă de peste graniţă mai ales sub forma "leilor străini", cât şi prin băncile străine din Bucureşti) sau în participarea la mărirea capitalurilor diferitelor societăţi bancare, industriale şi comerciale etc. şi numai într-o măsură mai mică în crearea de noi societăţi industriale, comerciale etc. În acest ultim sens se remarcă în Transilvania mai ales activitatea capitalului italian, care a creat Societatea "Foresta română", subordonându-şi "Unio", "Societatea pentru comerţul lemnului" din

Reghin, "Societatea pentru industria lemnului" din Bistriţa-Năsăud, şi care se număra printre fondatorii Societăţii "Astra-vagoane din Arad" etc. Aşadar, în ceea ce priveşte pătrunderea capitalului străin în economia Transilvaniei, perioada 1919-1922 s-a caracterizat prin: a) creşterea proporţiilor capitalului englez şi franco-belgian şi într-o măsură mai mică a capitalului italian, american, cehoslovac, precum şi prin scăderea greutăţii specifice a capitalului german şi austro-ungar. b) creşterea proporţiilor capitalului străin, în special francez şi englez, care este în principal rezultatul preluării capitalului fost german şi austro-ungar şi numai într-o măsură neînsemnată rezultatul exportului de capital real din ţările respective în România. Avem de-a face aici în primul rând, cu schimbări în structura proprietăţii şi nu cu creşterea capitalului real investit în economia Transilvaniei sau în economia României în general; c) deşi ponderea capitalului românesc a crescut în anii care au urmat după război atât în domeniul industriei, cât şi în domeniul bancar, totuşi şi acum principalele poziţii din economia Transilvaniei, ca de altfel şi a întregii ţări, se aflau într-o măsură importantă sub controlul capitalului străin sau în mâinile acestuia; d) în sfârşit, economia României şi a provinciilor ei continuă să constituie mai departe un teren foarte mănos şi rentabil pentru investirea capitalului străin aparţinând diferitelor state. Singura schimbare produsă în condiţiile create după primul război mondial a constat în reducerea simţitoare a capitalului german şi austro-ungar şi creşterea capitalului englez, francez şi apoi belgian, italian şi american în economia României. Pierderile materiale şi umane suferite de România în anii războiului mondial, dezorganizarea care a urmat, au deteriorat puternic condiţiile de muncă şi standardul de trai al majorităţii covârşitoare a populaţiei. Una din problemele principale o constituia ziua de muncă în general, reglementarea duratei acesteia în special. "Fixarea duratei zilei de lucru la adulţi - recunoaşte un economist al vremii - nu a fost niciodată privită cu simpatie în România şi a fost socotită totdeauna ca revendicarea muncitorească cea mai puţin acceptabilă".53 Aceasta explică în bună măsură de ce - deşi prin iscălirea tratatului de la Versailles şi prin ratificarea convenţiei de la Washington din 1919 statul român s-a angajat să fixeze prin lege limita maximă a zilei de lucru la 8 ore şi deşi Consiliul Dirigent al Transilvaniei a fixat sub presiunea maselor, prin Decretul XII din 21 mai 1919, ziua de lucru în industrie şi comerţ la 8 ore - în această perioadă de timp ziua de lucru a cunoscut totuşi limite mult mai mari, ajungând în multe cazuri să depăşească chiar 12 ore din 24. În ceea ce priveşte Transilvania, acelaşi economist este nevoit să recunoască în 1928 că de fapt, "Decretul XII ... nu a fost de altfel niciodată pus în aplicare" şi, mai mult decât atât, că autoritatea competentă să urmărească aplicarea lui, după constatarea sa, personală nici nu cunoştea acest decret.54 Muncitorii forestieri angajaţi la exploatările forestiere din Valea Mureşului au ajuns să lucreze 10,12 sau chiar 15 ore pe zi,55 iar cei de la minele de cărbuni ale statului de la Lonea, Vulcan, în anul 1918, câte 12 ore pe zi.56 Ziua de lucru extrem de lungă şi istovitoare, cu reducerea la minimum a tuturor pauzelor, sporirea până la epuizare a intensităţii muncii şi cu concedii reduse adesea sub orice limită,57 era una dintre căile importante prin care capitalul internaţional, cu cel autohton, realiza o rată înaltă a profitului. Nevoia unor profituri ridicate determina pe posesorii de capital să realizeze economii cât mai mari la cheltuiala de capital constant, să reducă cheltuielile absolut necesare de protecţie a muncii. În felul acesta, accidentele, dintre cele mai grave, soldându-se adesea cu un mare număr de morţi, s-au succedat unele după altele. Din cauza lipsei măsurilor de protecţie a muncii, în ianuarie 1920, la mina

"Klara" din Lupeni, aprinzându-se gazele la subteran, trei muncitori "au ars de vii şi au murit în cele mai grozave chinuri",58 în iunie 1920, la una dintre minele din Anina producându-se o uriaşă explozie, au fost grav răniţi 30 de muncitori, iar 174 au murit; 59 mai târziu cu doi ani, la 30 aprilie 1922, o explozie la o mină din Lupeni s-a soldat cu 82 de morţi.60 La acestea trebuie adăugat că, deşi salariile nominale ale angajaţilor au crescut ca urmare a luptei desfăşurate de ei, totuşi această creştere a rămas cu mult în urma creşterii preţurilor la produsele de larg consum. După calculele făcute în martie 1920 de ziarul "Minerul" din Cluj, care nu a luat în considerare "decât numai cele mai de lipsă alimente şi articole de întrebuinţare zilnică", rezultă că minimul de existenţă echivala cu 1.435,16 coroane lunar pentru un muncitor necăsătorit şi 3.064,60 de coroane pentru un muncitor căsătorit care avea şi doi copii (deci patru persoane). 61 Reţinem că la calcularea acestui minim s-au avut în vedere "preţurile cele mai mici posibile". 62 Iată acum care era şi salariul nominal al muncitorilor din 13 puncte miniere ale Transilvaniei. Tabelul nr.5 Salariul nominal mediu lunar al muncitorilor din 13 puncte miniere ale Transilvaniei în 1920 şi raportul faţă de minimul de existenţă calculat pentru un muncitor necăsătorit şi pentru un muncitor căsătorit care are şi doi copii (în coroane)63 Minimul de Existenţ ă Pentru un muncitor necăsătorit

Raport dintre salariul mediu lunar şi minimul de existenţă pentru 1 muncitor necăsătorit (în %)

Minim de exist. pt.1 muncitor căsătorit care are şi doi copii

Raportul dintre salariul mediu şi minimul de existenţă pt.1 muncitor căsătorit care are şi doi copii (în %)

Localităţi

Salariul mediu al unui muncitor

1.Săcărâmb 2.Ocna-Mureş 3.RoşiaMontana 4.Rodna Veche 5.Băiuţ 6.Cristior (mine de pirite) 7.Cristior (mine de cărbuni) 8.Anina 9.Cavnic 10.Chepet 11.Surduc 12.Cozla 13.Valea Jiului

150-500 150-1000 178-731

1722 1722 1722

29,0 58,0 42,2

3680,40 3680,40 680,40

13,6 27,2 19,8

200-500 210-780 250-875

1722 1722 1722

29,0 45,3 50,8

3680,40 3680,40 3680,40

13,6 21,1 23,7

500-1250

1722

72,5

3680,40

33,9

306,25-1097,50 325-747,50 350-1250 200-1250 200-500 443,50-1008,50

1722 1722 1722 1722 1722 1722

63,7 43,4 72,5 72,5 29,0 58,8

3680,40 3680,40 3680,40 3680,40 3680,40 3680,40

29,8 20,3 33,9 33,9 13,6 27,4

Făcând raportul dintre salariile lunare, chiar dacă luăm limitele maxime ale acestora,64 şi minimul de existenţă, fără greutate constatăm că acesta nu acoperă, în nici un caz din cele 13

prezentate, nici măcar minimul de existenţă pentru un singur muncitor necăsătorit, nemaivorbind de o familie de muncitori compusă din patru persoane, unde lucra numai unul singur. Dacă nu scăpăm din vedere faptul că o parte însemnată a muncitorilor nu primeau salariile cele mai mari şi că, de asemenea, o parte importantă a lor aveau familii pe care le întreţineau, se poate afirma cu certitudine că o mare parte a muncitorimii se aflat într-o stare mizerie reală, unde subalimentarea devenise o stare permanentă, care nu putea să ducă, aşa cum sublinia ziarul Minerul, decât la o pustiire "a puterii de muncă omenească a tuturor muncitorilor". 65 Dacă la toate acestea mai adăugăm că starea locuinţelor era "dezastruos, lamentabilă în special aici... în Ardeal"66 şi că muncitorii suportau şi greul impozitelor directe şi indirecte, atunci devine şi mari veridic tabloul situaţiei muncitorilor. Mult mai gravă era situaţia salariaţilor care se numărau în rândurile armatei de şomeri. În perioada anilor 1919-1922 şi mai ales după înfrângerea grevei generale din 1920, şomajul a înregistrat proporţii din ce în ce mai mari. 67 Deşi o situaţie centralizată, exactă, pe întreaga Transilvanie nu se poate prezenta din cauza lipsei datelor statistice, din unele izvoare rezultă că la Hunedoara şi la Cugir unde înainte de război lucrau în medie anual "cel puţin 6.000-8.000 lucrători şi hrăneau cel puţin 20.000-30.000 guri, azi (perioada anilor 1921-1922 - n.n.) aceste guri scâncesc flămânde, administraţia statului român lăsând fără muncă covârşitoarea majoritate a acestor muncitori".68 După datele ziarului Minerul la 1 ianuarie 1921 erau în Ardeal, "pe puţin socotind, 80.000 muncitori fără lucru".69 Într-o stare de sărăcie se zbătea şi ţărănimea noastră. Distrugerile pricinuite de război, lipsa inventarului agricol viu şi mort, precum şi lipsa acută de pământ - pentru că, aşa după cum am văzut, reforma agrară din 1921 nu a rezolvat problema agrară - erau cauze şi factori care determinau înrăutăţirea continuă şi tot mai pronunţată a situaţiei ţărănimii. "Dobânzile exagerate percepute de creditori în anii de după război, în privinţa cuantumului cărora nu s-a luat nici o măsură",70 au agravat situaţia ţărănimii. Puzderia de gospodării mici parcelare, care numericeşte continuă să predomine în mod categoric după reformă atât în cadrul agriculturii României luată în ansamblu, cât şi în agricultura Transilvaniei nu era nici pe departe în stare să ţină pasul cu marea gospodărie capitalistă şi nici să asigure satisfacerea necesităţilor extrem de reduse ale micilor producători. În România mica producţie bazată pe proprietatea parcelară, unde "inventarul existent era vechi şi deteriorat, întreţinut în condiţii primitive de către fierarii din sate, din care cauză se găsea într-o stare foarte rea" 71, nu putea să fie supusă decât legii înrăutăţirii condiţiilor de producţie, iar micii producători procesului de sărăcire absolută şi relativă. Adevărul este că "Reforma agrară din 1919-1921, nu a schimbat raporturile de producţie ci numai raporturile de proprietate funciară; ea n-a făcut ţăranul român un mai bun cultivator de pământ decât înainte, n-a schimbat structura economiei noastre agricole, aşa cum se afirma uneori. Noi nu am avut de fapt şi generalizată, o mare cultură agricolă în înţeles american (...) deoarece cea mai mare parte din moşii erau lucrate în dijme, cu inventar şi metode de lucru ţărăneşti, primitive, inventar şi metode păstrate şi în noul regim agrar de după reformă. Să mai ţinem seama şi de faptul că din cele aproape 2 milioane şi jumătate de ţărani îndreptăţiţi la împroprietărire numai ceva peste jumătate au primit pământ".72

5.6.2. Dezvoltarea economiei Transilvaniei în perioada 1923-1928 Anul 1923 a marcat începutul unei noi perioade în dezvoltarea economiei mondiale, perioada stabilizării relative a acesteia. Pe plan economic, stabilizarea relativă este perioada de înviorare şi de avânt care a urmat după criza în care s-a zbătut economia multor ţări dezvoltate în perioada postbelică imediată. În anul 1923, economia a ieşit din haosul în care se găsea după război, iar producţia şi comerţul ţărilor dezvoltate au început să crească. În ţara noastră, perioada stabilizării s-a caracterizat pe plan politic, prin concentrarea puterii de stat în mâinile celei mai puternice grupări a burgheziei industriale, în mâinile partidului liberal. Pe plan economic, perioada stabilizării relative s-a caracterizat înainte de toate prin: a) înviorarea economiei, care şi-a găsit expresia în refacerea economică în urma războiului şi dezvoltarea inegală a ramurilor economiei naţionale; b) manifestarea unei tendinţe accentuate de concentrare şi centralizare a producţiei, şi a capitalului şi de creştere a puterii economice a capitalului, a rolului său în economia ţării. c) paralel cu tendinţa puternică de întărire a puterii marii burghezii liberale, a avut loc o accelerare a pătrunderii capitalului străin în economia ţării şi ca urmare, creşterea gradului de dependenţă economică a ei faţă de acesta. * Stabilizarea relativă a vieţii economice în ţara noastră s-a bazat pe aşa numita refacere economică în urma primului război mondial. Economia naţională a României, deci şi a regiunilor ei, a cunoscut în acest interval de timp o înviorare şi chiar avânt, industria fiind aceea în care ritmul de creştere a fost cel mai ridicat. Oglinda cifrică a dezvoltării ramurilor industriale în România şi în provinciile ei de peste munţi este redată în tabelul nr.6. În tabelul acesta găsim mai mulţi indicatori după care se poate aprecia evoluţia industriei mari, atât în România, luată în ansamblu cât şi pe teritoriul său de peste munţi. Aceştia sunt: numărul întreprinderilor, capitalul investit, forţa motrice, personalul folosit şi valoarea producţiei. În ţinuturile din Transilvania, creşterea cea mai accentuată a fost înregistrată în industria metalurgică, industria lemnului, textilă, alimentară şi chimică. Astfel, în 1928, ultimul an de stabilizare relativă, numărul întreprinderilor în industria metalurgică reprezenta 203,32 %, iar forţa motrice folosită 131,2 % în comparaţie cu anul 1919, în industria textilă, în aceeaşi perioadă, creşterea a fost de 182,35 % în ceea ce priveşte numărul întreprinderilor şi 134,4 % în ceea ce priveşte forţa motrice; în industria alimentară, numărul întreprinderilor a crescut cu 41 %, forţa motrice cu 209,2 %, iar personalul ocupat cu 8,8 %; în sfârşit, creşterea aceloraşi indicatori (numărul întreprinderilor, forţa motrice şi personalul ocupat) a fost de 143,1 %, cu 60,5 % şi cu 4,6 % în industria chimică. Creşteri în ritm rapid arată şi cei doi indicatori valorici: capitalul investit şi valoarea producţiei.74 Pe ansamblul Transilvaniei, în 1928 în comparaţie cu 1919 numărul întreprinderilor reprezenta 165,1 %, forţa motrice folosită în industrie, cu excepţia centralelor electrice, 125,6 %, iar personalul folosit 118,8 %. Dezvoltarea industriei în perioada stabilizării relative a însemnat în acelaşi timp creşterea puterii capitalului financiar şi intensificarea domniei acestuia. Acest proces şi-a găsit expresia în: creşterea proporţiilor întreprinderilor capitaliste care concentrează o parte din ce în ce mai însemnată a personalului, forţei motrice şi livrează o parte tot mai mare din producţia ramurii respective, în creşterea proprietăţii asupra capitalului, în împletirea tot mai pronunţată a capitalului bancar cu cel

industrial, în subordonarea tot mai accentuată a aparatului de stat intereselor unor grupuri de posesori de capital. Perioada cuprinsă între 1923 şi 1928 se distinge prin creşterea considerabilă a numărului societăţilor pe acţiuni în toate ramurile de activitate: industrie, bănci, comerţ, asigurări etc. În Transilvania şi Banat numărul societăţilor anonime a crescut de la 913, câte erau în 1923, la 1.074, deci cu 17,6 % în 1928, iar capitalul de la 2.619,1 milioane la 6.702,8 milioane, deci cu 155,8 %. Creşterea relativă cea mai însemnată s-a înregistrat: în domeniul bancar, unde numărul societăţilor a crescut cu 8,2 %, iar capitalul cu 180,2 % şi în domeniul industrial, unde numărul societăţilor a crescut cu 23,2 %, iar capitalul lor cu 135,2 %.75 Cu această ocazie menţionăm că perioada de vârf în ceea ce priveşte crearea de societăţi anonime în cele mai importante domenii o constituie anul 1926, dată de când numărul lor, în urma procesului de centralizare, începe să scadă, în schimb însă capitalul creşte într-un ritm destul de susţinut, ajungând la sfârşitul perioadei analizate să depăşească în mod simţitor capitalul existent la începutul acesteia.76 Adăugăm că una dintre trăsăturile caracteristice ale acestui proces a constat în creşterea ponderii societăţilor mici şi mijlocii. Începând cu anul 1926, se manifestă o tendinţă din ce în ce mai puternică spre constituirea de unităţi cât mai mari, cu o rază de activitate cât mai extinsă, în special în domeniul bancar..." Actualmente - scria un reprezentant liberal în 1927 avem prea multe bănci, peste 1000 unităţi, neegal răspândite, din care mai mult de jumătate cu capitaluri prea modeste. A se lăsa completa libertate în ceea ce priveşte înfiinţarea de noi bănci nu mai corespunde cu interesele generale, căci fărâmiţarea de capitaluri în prea multe întreprinderi mici şi slabe, nu mai corespunde cerinţelor vremurilor de azi. Este desigur preferabil să se manifeste un curent către concentrare a unor întreprinderi bancare prea slabe în unităţi mari puternice..." "Creaţiuni de noi bănci ar fi de dorit să nu se mai facă decât acolo unde nevoia generală ar cere... În momentul de faţă, preocuparea trebuie să se îndrepte în sensul consolidării, concentrării băncilor existente, iar nu în sensul unor noi creaţiuni". Pare indicat ca comerţul de bancă să nu mai poată fi exercitat decât de întreprinderi sociale sub forma de societăţi anonime pe acţiuni.77 Aşadar, centralizarea capitalului bancar în unităţi puternice, crearea de unităţi noi, tot puternice, ale marii finanţe în noile provincii, care să fie societăţi anonime pe acţiuni, în mâna sau sub controlul vârfurilor acestei finanţe, iată una dintre căile de manifestare a politicii burgheziei din România veche, grupată în jurul partidului liberal, în vederea creşterii influenţei în întreaga economie a ţării în cadrul aşa-numitei politici "prin noi înşine". Aceasta era una dintre căile de constituire a "grupului capitalist centralizat" amintit, "care să fie destul de puternic pentru a putea căpăta apoi de la capitalul străin... cât mai mari concesiuni cu putinţă". Iar pentru constituirea unui asemenea "grup capitalist centralizat", s-a trecut la exproprierea silită a capitalului mijlociu şi a capitalului din Ardeal şi Banat, folosind în acest scop îngrădiri financiare şi administrative de tot felul: refuz de credit, greutăţi la procurarea de vagoane, sabotarea aprovizionării cu materii prime a fabricilor şi întreprinderilor, ai căror proprietari nu erau grupaţi în partidul liberal şi nu aderau la politica acestuia. În direcţia concentrării au acţionat şi "legile de naţionalizare" a subsolului şi a marilor întreprinderi, pe care guvernul liberal a reuşit să le treacă în proprietatea statului. Nu mult după aceea însă, din motive economice şi politice, acelaşi guvern liberal, printr-un şir de legi cum au fost: legea apelor, legea minelor, a energiei, legea comercializării şi controlul întreprinderilor economice ale statului, a predat bogăţiile ţării - subsolul şi întreprinderile "naţionalizate" - marilor bănci liberale. Motivul economic a fost deci extinderea şi întărirea economiei particulare (private) din România veche şi în Transilvania.

Tabelul nr.6 Evoluţia industriei mari din România şi din Transilvania în anii 1919-192873 Ramura industrială

Metalurgică Electrotehnicăx Industria lemnului Alimentară Textilă Pielăriei Sticlăriexx Materiale de construcţiixx Ceramicexx Hârtie şi arte grafice Chimică Total

Nr.întreprinderilor Total România Transilvania

1919 1928 1919 1928 1919 1928 1919 1928 1919 1928 1919 1928 1919 1928 1919 1928 1919 1928 1919 1928 1919 1928 1919 1928

305 451 140 14 502 780 977 1.133 156 530 133 228 32 293 216 33 134 142 187 330 2.750 3.966

94 193 63 10 265 425 373 546 85 240 51 96 15 175 112 15 63 66 58 141 1.164 1.922

Capitalul investit Total România Transilvania în în mii de mii de lei lei 289,1 147,5 5.938,7 3.476,7 262,5 61,8 88,3 73,5 478,0 202,0 3.657,0 1.621,0 1.042,6 356,9 11.710,4 3.815,2 109,0 49,3 5.235,7 2.163,6 138,6 22,5 1.571,2 883,7 418,7 289,5 2.693,9 1.397,2 199,8 81,0 129,6 99,0 70,1 12,1 1.941,4 553,0 247,3 114,8 6.393,2 2.360,7 2.837,0 1.047,9 39.769,1 16.733,1

La industria electronică sunt trecute în 1919 şi uzinele producătoare de curent electric şi în anii următori nu mai figurează. x

În 1919, în cadrul industriei ceramice au fost cuprinse şi industria materialelor de construcţii şi industria sticlăriei. xx

Forţa motrice

Personalul

Total România în C.P. 58.587 82.588 137.605 590 66.581 71.727 98.584 129.888 13.530 39.143 7.750 15.204 1.892 38.742 39.779 757 2.213 26.987 56.526 64.745 481.155 472.263

Total România

Transilvania

Valoarea producţiei în mil. lei Total România Transilvania

37.635 39.708 3.032 880 44.886 39.742 26.054 30.277 10.401 37.134 6.290 9.919 4.262 13.846 14.505 832 5.872 10.939 8.740 19.728 157.415 207.267

27,179 21.922 1.278 639 22.574 20.604 9.009 9.808 4.901 15.153 2.437 5.821 2.590 8.761 8.370 548 1.633 4.380 4.140 6.649 81.521 96.875

1.330,1 8.945,8 246,8 183,6 2.052,5 5.247,7 4.416,5 18.605,3 1.007,8 8.725,2 923,4 3.048,0 621,3 1.661,5 343,0 95,6 173,9 2.484,1 1.217,9 11.364,7 11.711,9 60.964,8

Transilvania în C.P. 48.650 63.868 73.190 455 31.125 36.107 34.663 46.514 7.018 16.463 5.360 7.518 906 18.174 25.367 546 453 7.091 41.020 42.926 266846 240.568

513,9 5.977,9 108,1 114,7 1.007,9 2.679,7 1.475,9 6.407,3 444,7 3.640,1 376,0 1.828,9 407,5 861,5 182,7 43,8 32,8 910,8 303,3 2.350,1 4.445,3 25.222,3

Politica "prin noi înşine", promovată deosebit de intens mai ales după trecerea puterii de stat în întregime în mâinile partidului liberal, a dat naştere unor ciocniri de interese în sânul partidelor politice din România. Anii 1923-1924 şi chiar 1925 - primii ani ai stabilizării relative - sunt anii apogeului politicii liberale "prin noi înşine", când, în urma măsurilor luate, creşte şi se intensifică dominaţia capitalului bancar din România veche. În aplicarea acestei politici marea finanţă liberală s-a lovit de interesele capitalului internaţional, în special englez, francez, american, belgian şi italian, interesat în bogăţiile României. Între 1923 şi 1929 proporţiile capitalului străin investit în economia ţării noastre au crescut în mod absolut, ceea ce a dus la consolidarea poziţiilor lui în România. Creşterea proporţiilor capitalului străin investit în economia Transilvaniei a avut loc prin: a) mărirea capitalurilor instituţiilor bancare aflate sub controlul marilor bănci străine din Bucureşti sau direct al băncilor din străinătate; b) lărgirea participării la instituţiile bancare şi întreprinderile industriale, de transport, comerciale etc. aparţinând capitaliştilor autohtoni; c) participarea în colaborare cu capitalul autohton la crearea de noi unităţi

economice. În felul acesta Banca Marmorosch, Blank et Co. reuşeşte, cu ajutorul Băncii agrare din Cluj, să subordoneze prin fuziune Banca industrială şi economică din Zalău.78 Tot capitalul francez îşi intensifică activitatea sa şi prin Banca Timişoarei, care, în perioada analizată, atrage în sfera sa de interese Banca economică (Volkswirtschaftliche Banck A.G.) şi Banca Bănăţeană de credit din Timişoara.79 Tot în domeniul bancar, perioada cercetată se distinge prin lărgirea sferei de influenţă a capitalului italian şi asupra Casei de economii fuzionate din Oradea şi asupra Casei noastre S.A., pentru bancă, comerţ şi industrie din Satu-Mare. Capitalul străin - englez, maghiar etc. - îşi menţine în domeniul bancar, în linii mari, vechile poziţii, fără să înregistreze, în ceea ce priveşte Transilvania, sporiri prea mari. Subliniem numai că, pe la începutul anului 1926, sucursalele Băncii comerciale ungare din Pesta, în Arad, Braşov, Oradea şi Sibiu, au fost preluate de Banca ardeleană şi Casa de economii din Cluj, care le-au transformat în sucursalele lor. 80 În domeniul industriei, în perioada stabilizării relative, în afară de participarea în continuare a capitalului la întreprinderile amintite în paragraful precedent, capitalul străin englez participă la înfiinţarea Uzinelor de armament Copşa Mică - Cugir, al căror capital a fost sporit de la 90.000.000, cât a fost la înfiinţare în 1925, la 600.000.000 în 1928.81 Capitalul francez a participat la înfiinţarea la Braşov în 1925, a societăţii Industria aeronautică română (I.A.R.) şi continuă să participe, împreună cu capitalul italian, în special la marile întreprinderi forestiere din Valea Mureşului, unde capitalul străin reprezenta, în 1925, 84,3 % la societatea "Foresta", 90,5 % la societatea "Ofa" şi 92,8 % la societatea "Lomaş".82 Capitalul italian îl găsim prezent, în afară de întreprinderile de exploatare a lemnului unde avea o pondere destul de mare, la "Astra" (fabrică de vagoane, motoare şi muniţii din Arad), apoi în industria extractivă şi, într-o măsură mai mică, în industria alimentară şi textilă. Poziţii importante în economia Transilvaniei deţineau şi capitalul american, maghiar şi cehoslovac. Pătrunderea capitalului străin în economia României a avut loc în condiţiile unei lupte de concurenţă dintre acesta şi capitalul burgheziei din ţară, grupată în partidul liberal. Politica "prin noi înşine", nu a însemnat însă niciodată excluderea oricărui capital străin. Dimpotrivă, lozinca "prin noi înşine" a fost folosită de aceşti exponenţi liberali pentru a asigura colaborarea cu capitalul străin în condiţii, desigur, "reciproc avantajoase". Această politică, declara un fruntaş al partidului liberal, "nu exclude cu nimic participarea capitalului străin, deşi ştim cu toţii că în această privinţă s-au făcut, adeseori, regretabile confuzii. Nu, noi (liberalii - n.n.) nu suntem... contra participării capitalurilor străine",83 iar mai departe considera drept o necesitate adâncă "apelarea la concursul capitalurilor străine". Prin urmare, politica "prin noi înşine" a fost, prin conţinutul şi scopul ei, "o politică de alianţă cu capitalul antantist". Politica "prin noi înşine" a însemnat, import de capital "bani gheaţă", cu condiţia ca acesta să fie fructificat "prin forţe proprii", adică prin băncile care aparţineau burgheziei liberale autohtone. Aceasta arată încă o dată că dezvoltarea industrială a Transilvaniei, a avut loc pe fondul crizei economice, a luptei şi în acelaşi timp a colaborării dintre capitalul din România veche şi cel al burgheziei române din aceste provincii, dintre burghezia română şi burghezia minorităţilor naţionale, dintre burghezia din România şi capitalul străin. România şi regiunile ei continuă să rămână, în perioada stabilizării relative predominant agrară. Agricultura, sfera productivă în care era ocupată majoritatea covârşitoare a forţei de muncă, rămânea în această perioadă şi mai mult în urma industriei. Spre deosebire de industrie, care a înregistrat o dezvoltare mai rapidă, agricultura continuă încă să se afle într-un serios declin, care şi-a găsit expresia în nivelul scăzut al înzestrării tehnice şi, ca urmare, în nivelul scăzut atât al producţiei la hectar, cât şi al producţiei totale. Iată care a fost evoluţia suprafeţelor însămânţate cu grâu şi porumb şi producţia lor în perioada stabilizării relative în comparaţie cu nivelul antebelic.

Tabelul nr.7 Suprafaţa însămânţată cu grâu şi porumb şi producţia lor în Transilvania între anii 1923 şi 1929 în comparaţie cu nivelul antebelic84 Grâu Anii

Suprafaţa în ha

1913 1923 1924 1925 1926 1927 1928

1.201.112 675.969 895.793 906.778 935.387 932.334 986.193

Porumb

Producţia totală în q

Prod. med. la ha în q

13.431.723 5.576.201 5.847.439 10.795.177 9.945.468 9.086.158 13.274.484

11,1 8,2 6,5 11,9 10,6 9,7 13,4

Suprafaţa în ha

1.390.594 731.798 739.255 794.471 849.832 829.256 868.817

Producţie totală în q

Prod.medl a ha în q

22.784.721 6.160.702 9.440.869 10.508.873 13.081.206 8.803.893 7.599.870

16,3 8,4 12,7 13,2 19,6 10,6 8,7

După cum reiese din acest tabel, în anii de stabilizare relativă, suprafaţa însămânţată cu grâu şi porumb creşte mereu, cu excepţia anului 1927, când suprafaţa însămânţată cu cerealele amintite scade. Aici este însă locul să subliniem că, deşi la sfârşitul perioadei, în 1928, suprafaţa însămânţată cu grâu era cu 47,3 % mai mare decât în 1923 şi la porumb cu 18,7 %, totuşi ea era mai mică decât în perioada antebelică, reprezentând în comparaţie cu anul 1913 numai 82,1 % la grâu şi numai 62,5 % la porumb. O situaţie similară caracterizează şi producţia acestor două cereale: în 1928 producţia de grâu a reprezentat 98,6 % faţă de nivelul antebelic, iar producţia de porumb numai 33,3 %. În acelaşi timp reţine atenţia faptul că producţia medie la hectar a înregistrat oscilaţii cât se poate de sensibile de la un caz la altul. Aceasta vorbeşte despre nivelul slab al dezvoltării forţelor productive în agricultura Transilvaniei, ca şi în întreaga agricultură a ţării, ceea ce a făcut să nu se poată contracara influenţa negativă a factorilor naturali, de care depindea în cel mai înalt grad producţia agricolă. Despre acelaşi lucru, slabul nivel de dezvoltare a forţelor productive, vorbeşte şi faptul că recolta medie la hectar în perioada amintită, în Transilvania ca de altfel şi în întreaga Românie, era mai mică decât recolta obţinută într-o serie de alte ţări, ca Austria, Belgia, Danemarca85 etc., unde producţia medie la hectar era cu mult superioară celei obţinute la noi. Într-o situaţie asemănătoare se afla şi ramura zootehnică a agriculturii, a cărei caracterizare numerică poate fi observată în următorul tabel: Tabelul nr.8 Situaţia şeptelului în Transilvania în 1911, şi între 1923 şi 192886 Anii 1911 1923 1924 1925 1926 1927 1928

Porci 1.928.595 961.913 1.014.494 1.101.561 1.171.216 1.127.163 975.548

Cai 714.954 376.377 385.908 418.722 421.206 468.546 478.146

Oi 4.048.141 3.694.712 3.896.839 3.624.288 3.475.361 2.976.938 2.875.729

Cornute mari 2.401.654 2.028.892 1.966.324 1.804.103 1.704.914 1.702.380 1.678.673

Prin urmare, şi în anul 1927 şeptelul este inferior nivelului atins în perioada antebelică, numărul porcilor reprezentând numai 58,3 % în comparaţie cu anul 1911, cel al cailor 65,5 %, 73,5 % cel al oilor şi 79,2 % la cornutele mari. Din cele de mai sus reiese cât se poate de clar că agricultura a cunoscut într-o măsură mult mai mică decât industria influenţa stabilizării capitalismului. Caracterul contradictoriu al stabilizării se simte mai puternic în acest domeniu de activitate. Însăşi criza economică în agricultură a început să se manifeste mai înainte decât în industrie. Această situaţie specifică a agriculturii este determinată de o serie de cauze. Deşi agricultura din toate provinciile ţării noastre se dezvolta, ca şi mai înainte, pe cale capitalistă, înregistrându-se chiar o accelerare a ritmului de dezvoltare a relaţiilor şi formelor capitaliste de producţie, totuşi a) nivelul de dezvoltare a forţelor productive era scăzut şi b) exploatarea pământului se făcea în condiţiile menţinerii rămăşiţelor relaţiilor şi formelor feudale de producţie, ceea ce nu putea să nu ducă în mod inevitabil la degradarea şi înrăutăţirea continuă a solului şi la aplicarea unei agriculturi extensive. După cum s-a mai amintit, reforma agrară din 1921 nu a rezolvat şi nici nu şi-a propus să rezolve problema agrară. Marea proprietate concentrată la un pol şi puzderia de mici gospodării parcelate şi fără pământ concentrate la celălalt pol continuau să constituie una dintre trăsăturile caracteristice cele mai semnificative ale agriculturii noastre şi în perioada cercetată. Lipsa de pământ şi lipsa acută de inventar agricol viu şi mort în micile gospodării ţărăneşti era una dintre cauzele nivelului scăzut al agriculturii. O altă cauză a acestei situaţii consta în exploatarea satului de către oraş, care s-a concretizat mai ales în: a) creşterea discrepanţei dintre preţurile la produsele industriale şi preţurile la produsele agricole în favoarea primelor, care se manifestă mai ales începând din 1926 şi se va accentua mereu în perioadele următoare,87 b) transferul de venituri către stat prin impozitele directe şi indirecte88 şi c) exploatarea micilor producători de către capitalul bancar şi cămătăresc. Toate acestea nu au putut să nu permanentizeze procesul de ruinare şi descompunere a micilor producători, să nu accentueze rămânerea în urmă a agriculturii faţă de industrie şi să nu agraveze opoziţia dintre oraş şi sat. Dezvoltarea economiei şi întărirea oligarhiei financiare în ţara noastră în perioada stabilizării relative a însemnat creşterea sferei şi a gradului de exploatare a muncii salariate. Condiţiile de muncă ale muncitorilor erau dintre cele mai grele, datorită sporirii intensităţii muncii şi a realizării de economii cât mai mari la consumarea capitalului fix. Starea în care se zbăteau minerii din Valea Jiului a făcut ca aceasta să fie denumită chiar "Valea plângerii". Situaţia aici era aşa de mizeră şi condiţiile de muncă atât de chinuitoare, încât înşişi economiştii vremii au fost nevoiţi s-o recunoască. "Munca lor (a minerilor - n.n.) - scrie unul dintre aceştia - este dură, este înfiorător de grea. Lupta cu natura, mai ales a acelora care lucrează în galerii, este o continuă jertfă a acestor vieţi chiar atunci când n-au fost doborâţi de accidente violente, munca aceasta îi epuizează la jumătatea vieţii şi duritatea ei îi face improprii unei munci ori unei profesiuni suplimentare".89 Nu era mai uşoară nici munca metalurgiştilor de la Reşiţa."... "Reşiţa-i un adevărat infern", scria ziarul "Viaţa muncitoare" într-unul din numerele sale din 1926. 90 Acelaşi ziar continua: "În fabrici, în mine, în uzine se depune o muncă ucigătoare. Ciocanele cu aburi gigantice lovesc cu putere, maşinele huiesc asurzitor, totul este plin de fum şi de aburi. Oamenii, îmbrăcaţi în zdrenţe, slabi, gârboviţi, se prăjesc în jurul cuptoarelor, îşi îndoaie spinarea, suie greutatea poverilor, îşi zdrobesc mâinile, se istovesc lângă maşini. Muncesc din greu, sporesc averea milionarilor acţionari, iar în schimb nu li se dă decât atât cât să nu moară de foame... Condamnaţi la muncă silnică, plătiţi cu

salarii de foame, oamenii aceştia se usucă pe picioare". Cel puţin tot aşa de cruntă şi nemiloasă era exploatarea muncitorilor din industria forestieră. Descriind condiţiile de muncă ale "amucenilor", un economist se vedea silit să arate că "aceşti muncitori (amucenii - n.n.) lucrează în echipe numeroase, conduse de impresari... Acest conducător se îngrijeşte pentru şi în contul întreprinderii de recrutarea echipei; el are în mână şi plata şi munca lor. Cea mai nemiloasă speculă se revarsă asupra acestor bieţi oameni fără carte şi fără sprijin... Numai o grea iobăgie s-ar putea compara cu exploatarea acestor muncitori".91 Dar nu numai atât: munca desfăşurată în condiţiile amintite se întindea în foarte multe cazuri pe parcursul a 10,12 sau chiar mai multe ore din 24, în timp ce salariul era tot mai insuficient. Aşa după cum relatează "Socialismul" într-un număr al său din 1926, minerii din Valea Jiului lucrau cel puţin 12 ore pe zi, iar plata o primeau numai pentru 8 ore; când se făceau ore suplimentare echipele lucrau în continuu 16 ore. La aceasta mai adăugăm că se lucra în zilele de sărbătoare pentru un salar mediu de 60-80 de lei pe zi.92 Deosebit de grea era şi situaţia muncitorilor mineri care lucrau în minele de aur din Munţii Apuseni. În legătură cu aceasta, mai mult decât grăitoare sunt relatările cuprinse într-o scrisoare a muncitorilor publicată în 1925.93 În acest document se arată că salariile erau în 1925 cu 25 % mai mici decât în 1924 şi se ridicau la suma de 60-80 de lei pe zi pentru muncitorii mineri şi la 35-45 de lei pentru muncitorii de la suprafaţă, şi aceasta în timp ce bilanţul societăţii "Mica" în 1923 arăta un venit net, deci profit însuşit declarat, de 45.000.000 de lei, iar în 1924 de 28.000.000 de lei. Iată care a fost indicele salariului, al costului vieţii şi raportul dintre el în 1927 în 5 oraşe din Transilvania în comparaţie cu anul 1913.94 Tabelul nr.9 Oraşe Arad Braşov Cluj Timişoara Tîrgu Mureş

Indicele de salariu 3.412 3.103 3.578 3.237 2.734

Costul vieţii 4.676 4.720 4.550 4.626 3.870

Raportul dintre indicele de salariu şi costul vieţii (%) 72,9 65,7 78,6 69,9 70,6

Elocvenţa acestor date ne scuteşte de comentarii detaliate. După cum atestă cifrele de mai sus, în 1927 salariul nominal mediu reprezenta numai 72,9 % în Arad, 65,7 % în Braşov, 78,6 % în Cluj, 69,9 % în Timişoara şi 70,6 % în Tg.Mureş din costul vieţii. La cele de mai sus este necesar să mai adăugăm şi diminuarea veniturilor de către stat prin mecanismul impozitelor directe. Astfel, de pildă, între 1923 şi 1928, în ţara noastră impozitele directe pe industrie şi comerţ au crescut cu 98 %, iar impozitele pe salarii au crescut cu 412 %. Aceasta a dus la scăderea ponderii impozitelor pe industrie şi comerţ în volumul total al încasărilor de la 28,7% în 1923 şi la creşterea impozitelor percepute asupra salariilor de la 14,8 % la 22,5 %.95

5.6.3. Criza economică din 1929-1933 Apariţia unor zguduiri şi perturbări în viaţa economică a diferitelor ţări, şi mai ales izbucnirea în a doua jumătate a anului 1929 a unei puternice crize economice de supraproducţie, au pus capăt

stabilizării economiei, dovedind în acelaşi timp caracterul relativ, al teoriilor despre "stabilizarea absolută", "prosperitatea generală" etc. Criza economică din anii 1929-1933 a cuprins economia tuturor ţărilor dezvoltate şi a fost, prin caracterul ei mondial, prin profunzimea ei, prin durata şi prin amploarea urmărilor distructive pe care le-a avut cea mai puternică criză din câte a cunoscut societatea capitalistă în dezvoltarea sa. Fiind o criză mondială, cuprinzând toate domeniile vieţii economice, criza economică din 1929-1933 a provocat perturbări şi zguduiri dintre cele mai grave, aruncând producţia multor ramuri cu zeci de ani în urmă. România era o verigă în lanţul sistemului economic mondial. Rămânerea din ce în ce mai mult în urmă a puterii de cumpărare a maselor faţă de creşterea producţiei, a dus la apariţia unor serii de greutăţi în desfacerea mărfurilor. Încă spre sfârşitul anului 1928, în depozitele întreprinderilor din diferitele ramuri ale industriei au crescut stocurile de produse fabricate şi de materii prime, producţia şi preţurile au început să înregistreze scăderi, posesorii de capital încercau să stăvilească reducerea preţurilor prin reducerea activităţii întreprinderilor şi prin concedierea lucrătorilor.96 Crizei economice de supraproducţie care a cuprins economia ţării noastre în perioada 19291933, îi sunt proprii un şir de trăsături. Dintre acestea amintim: a) criza s-a desfăşurat în economia unei ţări cu un nivel slab de dezvoltare a forţelor productive, iar în agricultura acesteia se menţineau încă rămăşiţe ale relaţiilor feudale de producţie; b) ca şi în celelalte ţări ale capitalismului, criza economică a avut un caracter general, cuprinzând toate ramurile de activitate economică. Împletirea crizei industriale cu criza agrară, care începuse să se manifeste mai înainte, a dus la accentuarea profunzimii crizei şi a urmărilor ei; c) în timpul crizei economice, procesul centralizării producţiei şi capitalului s-au înfăptuit pe o scară mult mai mare şi într-un ritm mult mai rapid decât oricare dintre perioadele anterioare; d) consecinţele crizei pentru ţara noastră au fost agravate de starea de dependenţă economică a ei faţă de capitalul străin, care a încercat să arunce greutăţile crizei din propria ţară asupra ţărilor aservite; Trăsăturile enumerate mai sus ca fiind proprii României luate în întregime sunt prezente şi se manifestă - este adevărat, cu o intensitate mai mare sau mică - în toate regiunile ei. Scăderea considerabilă a cursului acţiunilor a constituit unul dintre primele semnale ale începutului crizei economice. Indicele cursului acţiunilor bancare a scăzut de la 260, cât a reprezentat în ianuarie 1929, la 141 în octombrie 1929 şi la 95 în august 1930. În industrie, indicele cursului acţiunilor a scăzut de la 243 în ianuarie 1929 la 134 în octombrie 1929 şi la 97 în august 1930. Cursul acţiunilor uneia dintre cele mai mari întreprinderi din ţară, ale societăţii "Reşiţa", a scăzut de la 907 lei, cât costau în jurul datei de 1 martie 1929, la 375 de lei la 30 august 1929. În acelaşi timp, cursul acţiunilor Uzinelor de vagoane "Astra" a scăzut de la 2.680 de lei la 810 lei.97 În 1929 criza de supraproducţie cuprinsese şi industria. Concedierea masivă a muncitorilor, inutilizarea capacităţii de producţie într-o proporţie nemaiîntâlnită, ajunsă până la închiderea porţilor unora dintre cele mai mari întreprinderi din ţară (nemaivorbind de întreprinderile mici care au fost ruinate într-o proporţie mult mai mare), scăderea producţiei (cu excepţia extracţiei de petrol) şi a preţurilor produselor s-au manifestat cu o deosebită intensitate, demonstrând prin evoluţia lor caracterul tot mai profund al crizei economice. În industria extractivă, o serie de întreprinderi mari şiau încetat activitatea; în industria metalurgică a avut loc stingerea tuturor furnalelor de la Hunedoara; industria minieră din Valea Jiului lucra cu personal mult redus şi numai trei zile pe săptămână; într-o situaţie aproape similară se afla industria textilă din Timişoara, iar industria forestieră din Valea Mureşului (aflată sub controlul capitalului străin) şi-a încetat aproape complet activitatea. Pentru a

putea urmări evoluţia crizei în industria din Transilvania vom întocmi, pe baza datelor statistice oficiale, următorul tabel: Tabelul nr.10 Situaţia industriei mari în Transilvania în perioada 1928-1933 Anii

Numă -rul întrep.

Capitalul investit (în mil.lei)

1928 1929 1930 1931 1932 1933

1922 1789 1740 1694 1710 1664

16.733,9 16.712,8 16.105,6 15.768,3 15.366,9 14.720,7

Forţa motrice (CP)

Numărul salariaţilor

Suma salariilor (în mil. lei)

Suma preţului materiilor prime (în mil. lei)

241.216 249.752 257.689 254.869 271.426 263.314

96.781 100.399 83.013 69.174 71.908 83.432

3.729,9 3.778,8 3.319,8 2.382,0 1.897,7 2.102,7

13.434,1 11.477,0 9.582,7 6.158,9 5.376,8 6.525,0

Producţia obţinută exprimată valoric (în mil. lei)

25.223,4 23.671,2 19.855,6 13.529,1 12.067,9 13.769,6

Deşi statistica oficială nu oferea o imagine riguros exactă a realităţii, cifrele cuprinse în tabelul de mai sus ne arată prezenţa în economia Transilvaniei a tuturor trăsăturilor caracteristice crizei economice de supraproducţie din perioada anilor 1929-1933. În timpul crizei a avut loc un proces de centralizare a capitalului şi a producţiei mai accentuat decât în oricare dintre perioadele anterioare. Numai în industria mare numărul întreprinderilor a scăzut în această perioadă cu 258. În realitate, proporţiile centralizării sunt mult mai mari. Nu trebuie uitat că în timpul crizei economice un număr mult mai mare de întreprinderi din industria mijlocie şi mică, neputând rezista luptei de concurenţă, au fost înghiţite de întreprinderile mari şi puternice. Acest lucru este dovedit mai ales de evoluţia forţei motrice,99 care, după cum reiese din tabelul de mai sus, a crescut, este adevărat, într-un ritm foarte lent, inegal, disproporţionat şi sub formă de zigzaguri. Îngrămădirea mărfurilor în magaziile întreprinderilor, formarea supraproducţiei şi creşterea tot mai accentuată a greutăţilor de desfacere, ca urmare a scăderii puterii lor de cumpărare, a majorităţii populaţiei, a făcut ca întreprinderi întregi să-şi închidă porţile, iar lucrătorii să fie aruncaţi în rândurile armatei de şomeri. Încă în 1927 producţia de fontă brută a Uzinelor Reşiţa, de 44.069 de tone, a reprezentat numai 38,6 % din capacitatea de producţie, iar la Hunedoara numai 14,7 %. Producţia de fier şi oţel brut a Uzinelor Reşiţa a reprezentat în acelaşi an 81,4 % din capacitatea maximă de producţie, iar producţia de semiproduse şi produse laminate a echivalat cu 15,5 % din capacitatea maximă de producţie la Uzinele Reşiţa, 81,5 % la Nădrag şi 79,5 % la Industria sârmei din Câmpia Turzii.100 Gradul de inutilizare a capacităţii de producţie este mult mai mare în perioada crizei, şi mai ales în anii cei mai critici ai acesteia, 1931-1932. Pe măsura agravării crizei creştea şi numărul şomerilor. După datele statisticii oficiale, numai în industria mare din Transilvania şi Banat numărul lucrătorilor s-a redus în 1931, de la 100.399 în 1929 la 69.174, deci cu peste 31 %. În decurs de 2 ani şi numai în industria mare au rămas fără lucru 31.225 de lucrători. Scăderi însemnate au caracterizat şi consumul de materii prime, a căror sumă valorică a reprezentat în 1932 doar 38,9 % în comparaţie cu anul 1928. Indicatorul general în care se reflectă atât scăderea coeficientului de utilizare a capacităţii de producţie, cât şi reducerea personalului ocupat şi deci şi scăderea consumului de materii prime este producţia obţinută. Suma preţurilor producţiei obţinute de industria din Transilvania a înregistrat scăderi continue începând cu anul 1929 şi până în 1932, când a reprezentat numai 47,8 % în comparaţie cu anul 1928.101 În timpul crizei economice, producţia diferitelor ramuri a fost aruncată cu mulţi ani în urmă. Astfel, de pildă, extracţia

de cărbuni a scăzut pe ansamblul economiei de la 3.027.240 de tone în 1928 la 1.508.465 de tone în 1933, adică cu 60,3 %, fiind astfel aruncată cu aproximativ 13 ani în urmă.102 Reţine atenţia de asemenea, scăderea extracţiei de gaz natural. Tabelul nr.11 Extracţia de gaz natural în Transilvania între anii 1928 şi 1933103 Anii 1928 1929 1930 1931 1932 1933

Producţia în unit.nat. (în mil.m3) % 272,0 100 258,8 95,1 208,3 76,5 160,4 58,8 143,0 52,9 157,5 57,9

Valoarea (în mil.lei) 175,1 158,8 114,7 97,9 91,7 108,8

% 100 93,0 65,4 56,0 52,3 62,1

După cum reiese din aceste date, extracţia de gaz natural a Transilvaniei a reprezentat în 1932 numai 52,9 %, iar în 1933 57,9 % în comparaţie cu 1928, depăşind, în 1933, numai cu 1,5 % nivelul anului 1922. Cu mulţi ani în urmă a fost aruncată şi extracţia de cărbune; numai în Valea Jiului ea a scăzut de la 1.741.800 de tone în 1929 la 886.302 tone în 1933, deci cu 49,2 %. 104 Criza economică a determinat, în afară de scăderea producţiei, şi scăderea considerabilă a preţurilor mărfurilor atât în industrie, cât şi în agricultură. Astfel, preţul unei tone de fontă a scăzut de la 3.782 de lei în 1928 la 2.594 de lei în 1934, la oţel de la 5.000 de lei în 1928 la 3.268 de lei în 1934. Scăderea preţurilor a atins proporţii şi mai mari în alte ramuri ale economiei. Aici este locul să amintim că în timpul crizei economice marile întreprinderi şi-au întărit şi extins dominaţia lor. Despre aceasta vorbeşte, înainte de toate, politica grupurilor financiare autohtone şi internaţionale, interesate, în România, de a arunca greutăţile crizei pe seama industriei mici şi mijlocii. În acest scop, în timpul crizei apar noi uniuni de întreprinzători, iar unele dintre cele existente se măresc prin cuprinderea de noi întreprinderi. Tot aici trebuie să amintim că în perioada cercetată, numărul societăţilor anonime din Transilvania a scăzut de la 1.064 în 1928 la 965 în 1933, în timp ce capitalul lor a crescut în aceeaşi perioadă de la 6.702,9 milioane de lei la 7.246,1 milioane de lei. 105 Unul dintre mijloacele cele mai eficiente folosite de monopoluri în scopul amintit a fost stabilirea preţurilor ridicate. Astfel, Uzinele şi domeniile "Reşiţa", care erau subordonate capitalului străin, în special englez, dar care dominau aproape întreaga industrie metalurgică, au putut să dicteze preţuri la mărfurile metalurgice. În felul acesta, monopolul laminatelor "Socomet", din care, în afară de Reşiţa, făceau parte "Industria sârmei" şi alte întreprinderi, a fixat în 1933 preţuri ridicate la o serie de produse laminate. O situaţie similară era şi în industria uşoară şi alimentară, unde marile capitaluri îşi asigurau o poziţie tot mai bună pe piaţă. Aşa se explică faptul că, întreprinderile textile din Arad şi Mediaş, împreună cu alte întreprinderi din România grupate în cartelul ţesăturilor imprimate de bumbac, încasau pentru o basma de bumbac 41 de lei, în timp ce în alte ţări preţul ei era în jurul a 7 lei. Acelaşi lucru este dovedit şi de evoluţia indicilor preţurilor de gros, cartelate şi necartelate, între anii 1929 şi 1933 pe care o redăm în tabelul de mai jos.

Tabelul nr.12 Indicii preţurilor de gros la mărfurile cartelate şi necartelate106 Anii Preţul mărfurilor cartelate Preţul mărfurilor necartelate

1929 100

1930 95,1

1931 81,3

1932 69,0

1933 67,0

100

90,8

67,1

59,0

58,1

Profunzimea crizei economice, cât şi urmările ei negative au fost accentuate de dependenţa economică a ţării faţă de capitalul străin. În ceea ce priveşte capitalul străin, perioada 1929-1933 se distingea printr-o serie de împrejurări specifice, dintre acestea mai semnificative au fost următoarele: a) Încă din noiembrie 1928, puterea de stat a trecut în mâinile partidului naţional-ţărănesc, care exprima interesele unei părţi a burgheziei financiare din vechea Românie, aflată în contradicţie cu burghezia liberală. După cum se ştie, burghezia şi moşierimea grupate în partidul naţional-ţărănesc aveau o forţă economică mai slabă decât marea burghezie liberală şi de aceea, a adoptat faţă de capitalul străin aşa-zisa politică a "porţilor deschise", care însemna de fapt, aşa cum se sublinia în programul P.N.Ţ. din 1926, "egalitatea de tratament a capitalurilor străine şi româneşti în faţa legilor şi administraţiei". b) Cu toate acestea, perioada cercetată se caracterizează, din punctul de vedere al capitalului străin, printr-o retragere însemnată de capital din ţară (mai ales în ceea ce priveşte creditele acordate băncilor şi industriei, plata datoriilor în străinătate şi transferul unei părţi importante din profit, dar şi printr-o creştere a interesului pentru noi investiţii ale capitalului străin, e adevărat în proporţii modeste. Capitalul străin pătrunde în continuare în economia ţării şi a provinciilor ei prin intermediul vechilor bănci cu capital străin, care participă într-o măsură tot mai mare la capitalul unităţilor economice din diferite ramuri de activitate, prin înfiinţarea de noi unităţi şi prin participarea la mărirea capitalurilor diferitelor unităţi economice. Astfel, în domeniul bancar, Societatea bancară română, creată în 1929 la Bucureşti din iniţiativa lui Dresdner Bank, după ce preia filiala acesteia din Bucureşti, preia, în decembrie 1929, Banca de credit din Transilvania - Arad, creându-şi totodată sucursale în Arad, Deva, Timişoara şi Braşov.107 Tot în domeniul bancar, în urma încheierii acordului din 1929 dintre Banca Marmorosch, Blank et Co. şi un consorţiu bănăţean, Banca anglo-ungară - veche acţionară la Banca Timişoarei -, împreună cu Banca Lambert din Bruxelles şi Casa de bancă Schoeller et Co. din VienaZürich, au preluat 81.000 de acţiuni ale Băncii Timişoarei.108 În 1933 majoritatea pachetului de acţiuni deţinut de Banca Chrissoveloni la Banca Ardeleană din Cluj a trecut în mâinile unui grup românomaghiar.109 În domeniul industriei din Transilvania, capitalul străin se dovedeşte mai departe interesat. În 1929 capitalul străin a participat prin Societe des Minerais din Bruxelles la sporirea capitalului Industriilor miniere din Banat cu 75.000.000 lei, prin grupul reprezentat de Francois Sepulchre, Pierre de Liederke şi Antoine Sepulchre cu alte 75.000.000 şi prin grupul italian, reprezentat de J.RosenbergColorni şi Alberico della Noce, cu 10.000.000 de lei. 110 Prin fuzionarea în 1931 a Societăţii Lupeni cu Societatea Petroşani, care se aflau sub controlul capitalului liberal şi al societăţii ungare Salgo-Tarjani, a crescut influenţa capitalului ungar şi o dată cu aceasta a capitalului elveţian şi anglo-american, puternic interesate în capitalul societăţii ungare Salgo-Tarjani. La cele de mai sus trebuie adăugată şi întărirea dominaţiei marelui trust englez "Vickers" în industria metalurgică, - care, în colaborare cu o serie de grupuri de capitalişti autohtoni, a reuşit să preia de la Steg 154.000 de acţiuni Reşiţa şi apoi

încă 110.000 de acţiuni tot Reşiţa, care se aflau în proprietatea lui "Continental des Valeurs de Banque" 111-, cât şi interesarea capitalului cehoslovac reprezentat de Skoda, care la rândul ei se afla sub controlul lui Schneider-Creuzot, mai ales la comenzile de armament ce i-au adus profituri uriaşe. În decursul perioadei cercetate se mai înregistrează participarea capitalului belgian la înfiinţarea societăţii Uzinele electrice din Cluj, a capitalului elveţian, italian şi cehoslovac în industria forestieră, a capitalului german în industria energiei electrice şi electrotehnice (la înfiinţarea Societăţii Elgiba, societate de distribuire electrică în Banat), a capitalului ungar în industria chimică etc. Din cele spuse până acum mai rezultă şi următoarele adevăruri: a) între anii 1929 şi 1933, investiţiile de capital nou, străin nu au fost aşa de mari ca în perioada premergătoare şi nici nu s-au îndreptat decât foarte puţin spre noi construcţii industriale. El sa orientat cu precădere spre întreprinderile şi ramurile cele mai rentabile. În această perioadă s-au înregistrat şi unele scăderi sau retrageri de capital investit; b) ca urmare a ascuţirii luptei de concurenţă dintre diferitele grupări monopoliste internaţionale, a avut loc înlocuirea dominaţiei şi a controlului unor grupuri de capitalişti străini cu ale altora, interesaţi în exploatarea resurselor ţării; c) în lupta dintre diferitele grupări ale capitalului străin pentru întărirea şi extinderea dominaţiei în economia României şi a provinciilor ei, un rol din ce în ce mai mare revine capitalului german, care încă din timpul crizei a manifestat o tendinţă tot mai puternică pentru recâştigarea poziţiilor pierdute în urma primului război mondial; d) deşi criza economică şi dezechilibrul financiar care i-a fost caracteristic, au determinat capitalul străin să aibă atitudinea pe care a avut-o, totuşi, orientându-se spre întreprinderile şi ramurile cele mai rentabile şi mai importante, perioada cuprinsă între anii 1929 şi 1933 s-a caracterizat prin creşterea gradului de dependenţă a economiei ţării, luată în ansamblu,112 cât şi a economiilor diferitelor ei provincii faţă de capitalul străin, ceea ce nu a putut să nu agraveze urmările negative ale crizei economice. Profunzimea şi consecinţele negative ale crizei economice în care s-a zbătut economia României între anii 1929 şi 1933 au fost adâncite de împletirea crizei industriale cu criza agrară. Istoria dezvoltării capitalismului în România arată că fenomenul crizei agrare a început să se manifeste înaintea crizei din industrie. Declanşarea crizei în industrie şi împletirea ei cu cea din agricultură au avut ca rezultat adâncirea puternică a crizei agrare. Aceasta din urmă a cuprins toate ramurile agriculturii şi a început să se manifeste prin scăderea accentuată a preţurilor produselor agricole româneşti, atât pe piaţa internă, cât mai ales pe piaţa externă. Criza agrară din România s-a manifestat cu o intensitate deosebită şi s-a continuat şi după 1933, datorită unui şir întreg de cauze: concentrarea pământului în mâinile marilor proprietari şi preponderenţa numerică a micilor gospodării parcelare, menţinerea rămăşiţelor relaţiilor feudale de producţie (dijmă, ruşfeturi etc.), accentuarea exploatării satului de către oraş, politica agrară antipopulară promovată în timpul crizei economice etc. Marea majoritate a ţărănimii a rămas tot fără pământ, acesta rămânând mai departe în posesia vechilor proprietari. La 1 ianuarie 1934, din exproprierile definitive făcute în Transilvania, de 1.831.421 ha, numai 369.717 ha au fost destinate pentru împroprietărirea ţăranilor. În această privinţă reţine însă atenţia că cele 369.717 ha au fost împărţite la 388.717 lotaşi.113 La aceasta mai trebuie adăugat că, în perioada care a urmat după reformă, o parte din ţărănime a fost nevoită să-şi vândă pământul pentru "a face faţă" nevoilor şi greutăţilor în care se zbătea. În felul acesta o parte a pământului micilor producători din horticultură (fie primit în urma reformei, fie proprietatea lor anterioară) se concentrează din nou în mâinile marilor proprietari funciari, ale băncilor, ale cămătarilor. Astfel, conform datelor recensământului din 1930, 74,9 % din numărul exploatărilor

agricole din ţară deţineau numai 28 % din suprafaţa agricolă, în timp ce numai 0,8 % din numărul exploatărilor concentrau 32,2 % din suprafaţa totală agricolă.114 Imaginea despre exproprierile şi împroprietăririle care au avut loc în cadrul reformei agrare se întregeşte cu datele cuprinse în tabelul de mai jos: Tabelul nr.13 Situaţia exproprierilor şi împroprietăririlor la 1 ianuarie 1934115 Provincii

România Vechiul Regat Basarabia Bucovina Transilvania

Exproprieri Exproprieri În curs de judecată definitive Numărul moşiilor

Suprafaţa în ha

22.523 6.366 3.339 820 11.728

6.125.780 2.741.674 1.478.916 73.778 1.831.421

Numărul moşiilor

312 143 1 16 152

Suprafaţa în ha

50.560 18.463 36 1.685 30.376

Numărul total al celor înscrişi 2.308.922 1.055.785 378.491 72.649 801.957

Împroprietăriri Împroprietăriri definitive Numărul Suprafaţa în lotaşilor ha 1.478.663 3.464.082 676.407 1.993.716 344.632 1.062.323 68.907 38.781 388.717 369.362

Datele de mai sus întregesc tabloul principal al exproprierilor şi împroprietăririlor, precum şi constatările făcute pe baza lor. Evoluţia activităţii agricole şi a rezultatelor obţinute în anii crizei este înfăţişată în tabelul ce urmează. Tabelul 14 Evoluţia suprafeţelor însămânţate cu cereale şi producţia acestora între anii 1929 şi 1933 în Transilvania116 1929 1930 Suprafaţa în ha

Total cereale din care: Ovăz Grâu Porumb Secară

Recolta medie la ha (în q)

Producţia totală (în q)

Suprafaţa în ha

Recolta medie la ha (în q)

Producţia totală (în q)

2.471.688

-

32.277.538

2.470538

-

27.841.575

289.539 999.324 950.556 94.865

11,7 11,6 15,2 11,5

3.375.334 11.636.901 13.828.565 1.089.821

296.934 1.014.428 899.240 88.047

9,7 11,4 11,4 11,3

2.893.385 11.573.149 10.284.121 992.270

După cum se poate observa, în tabelul de mai sus, în anii crizei producţia vegetală a scăzut, este adevărat, în proporţii inegale. Ceea ce reţine atenţia, în afară de scăderea producţiei totale, sunt oscilaţiile destul de mari înregistrate de recolta medie la hectar de la un an la altul, fapt care dovedeşte atât dependenţa foarte ridicată a producţiei vegetale de factorii naturali, cât şi slaba dezvoltare a forţelor productive în agricultură. Criza economică a cuprins toate ramurile agriculturii. În sectorul zootehnic s-a manifestat cu aceeaşi intensitate ca şi în sectorul vegetal. Astfel, numărul de animale înregistrează în 1930 şi 1931 scăderi însemnate, ca apoi să crească în anii următori.117 Oscilaţiile destul de sensibile de la un an la altul sunt expresia manifestării crizei. Aici este locul să spunem că numărul mic de animale ce revenea la 100 ha de teren agricol dovedeşte de asemenea slaba dezvoltare a acestei ramuri de producţie. La aceasta trebuie adăugat că în perioada 1929-1933 a scăzut considerabil atât producţia, cât şi importul

de unelte şi maşini agricole, ajungându-se ca în 1932 producţia de unelte agricole să reprezinte 61,2 %, iar importul lor numai 15,3 % faţă de nivelul anului 1928; în comparaţie cu acelaşi an, producţia de maşini agricole a reprezentat 7,9 %, iar importul numai 5,8 %. 118 Lipsa unei industrii dezvoltate care să producă unelte şi maşini agricole în cantitate suficientă şi la nivelul tehnicii moderne a fost una dintre cauzele care au frânat dezvoltarea agriculturii în ţara noastră. În aceste condiţii, nici nu surprinde prea mult faptul că în 1933 existau în întreaga ţară 2.693 de tractoare în agricultură şi industrie, dintre care în Transilvania erau 1.361, revenind în această parte a ţării aproximativ 2.279,89 ha pentru un tractor. Criza a făcut ca agricultura să rămână tot mai mult în urma industriei. La aceasta a contribuit şi "foarfeca preţurilor", care s-a adâncit tot mai mult în aceşti ani în favoarea industriei. Situaţia de monopol a marilor întreprinderi industriale a permis ca acestea să se opună scăderii preţurilor. Rezultatul este cunoscut: preţurile mărfurilor industriei cartelate au scăzut mai puţin şi mai încet decât preţurile mărfurilor necartelate, iar preţurile mărfurilor industriale au scăzut mai încet şi mai puţin decât cele ale mărfurilor agricole. Creşterea decalajului dintre preţurile produselor industriale şi agricole poate fi urmărită cu ajutorul următorului tabel: Tabelul nr.15 Indicele preţurilor mărfurilor agricole şi industriale, precum şi raportul dintre ele în perioada 1929-1930120 Anii

1929 1930 1931 1932 1933

Indicele preţului mărfurilor agricole Produse Produse Indice vegetale animale general

100 75,1 62,5 51,9 40,0

100 86 60,4 40,1 38,1

100 77,6 61,6 48,6 39,3

Indicele preţuri produse industriale

100 93,2 74,5 68,6 69,0

Raportul dintre indicele producţiei agricole şi ind.

100 83,3 82,7 70,8 57,0

Într-adevăr, citind acest tabel, observăm că scăderea preţurilor la mărfurile din agricultură este mult mai rapidă şi mai puternică decât în industrie, ele ajungând să reprezinte în 1933 numai 39,3 % faţă de nivelul anului 1929, în timp ce în industrie scăderea ajunge până la 69 %. Mărirea deschiderii "foarfecii preţurilor" industriale şi agricole a avut urmări dintre cele mai negative asupra situaţiei ţărănimii în general şi asupra păturilor de jos ale ţărănimii înstărite. Scăderea mare a preţurilor la produsele agricole a dus "la deprecierea produselor muncii ţărănimii, la ruinarea ei economică şi la înrobirea ei de către cămătari. Îndatorarea mare a ţărănimii, povara grea a impozitelor mărite cu mult în ultimii ani de guvernul naţional-ţărănist au sporit urmările generale ale crizei, au forţat diferenţierea ţărănimii şi rătăcirea ei. Exproprierea ţărănimii de către bănci şi cămătari, "vânzare averii lor cu toba", au lovit nu numai ţărănimea săracă şi mijlocie, ci şi păturile de jos ale ţărănimii "înstărite". Situaţia ţărănimii era aşa de grea, încât însăşi literatura economică a vremii a fost nevoită so recunoască. "Cumpărătorii, abţinându-se de la orice fel de tranzacţii - scria un economist român -, silesc pe producătorii agricoli să-şi vândă recoltele adunate cu amar şi trudă, pe preţuri nu numai inferioare mediei preţurilor reale, dar pe preţuri atât de derizorii încât nu-şi pot acoperi nici cheltuielile făcute şi reclamate de cultură, nici cum să-şi mai poată plăti şi dobânzile împrumuturilor ajunse la scadenţă".121

Decalajul crescând dintre preţurile industriale şi cele agricole a lovit puternic masa micilor producători din agricultură şi nu pe marii producători de mărfuri agricole, cărora şi de data aceasta statul le-a venit în ajutor prin primele de export ce se acordau băncilor, marilor comercianţi şi moşieri care exportau cereale în cadrul aşa-zisei politici de "valorificare a cerealelor". Marii comercianţi cumpărau cereale de la micii producători pe preţuri cu totul derizorii şi le exportau, încasând prime de 10.000 de lei la vagon. Situaţia micii producţii de mărfuri a fost agravată şi de subordonarea acesteia de către capitalul cămătăresc şi cel bancar. Aşa după cum, nevoiţi fiind, recunoşteau înşişi economiştii vremii, dobânzile percepute erau exagerate, iar în privinţa limitării cuantumului lor nu s-a luat nici o măsură.122 Nevoile mari de credit ale ţărănimii au permis cămătarilor şi bancherilor să perceapă dobânzi de-a dreptul ruinătoare. Statistica şi literatura economică a vremii arată dobânzi cuprinse între 20 şi 60 %,123 ceea ce permitea posesorilor de capital să-şi dubleze capitalul într-un termen foarte scurt, - doi până la trei ani. Neputându-şi plăti datoriile, ţăranii au intrat în criză înglodaţi până în gât. Din totalul indicat de statistica oficială de 52.347 de milioane de lei, cât era totalul datoriilor agricole, 37.377 de milioane de lei, erau datoriile producătorilor agricoli care posedau sub 10 ha de teren cultivabil şi numai 14.970 de milioane de lei erau datoriile celorlalte categorii de proprietari. 124 În ceea ce priveşte Transilvania, datoriile gospodăriilor ţărăneşti erau de 9.295 de lei la ha, depăşind în mod simţitor media pe ţară, care era de 5.737 lei. Datoriile agricole crescuseră aşa de mult, încât în perioada analizată depăşeau în foarte multe cazuri în mod apreciabil valoarea patrimoniului gospodăriilor ţărăneşti. Înfăptuind politica agrară a claselor dominante, guvernul naţional-ţărănesc a adoptat în 1929 legea circulaţiei bunurilor rurale (legea Mihalache), prin care se acorda libertatea vânzării şi a cumpărării loturilor de pământ primite de ţărani în urma reformei agrare. Sprijinind întărirea capitalului bancar, şi a moşierimii, această lege a contribuit la accentuarea procesului de descompunere şi de ruinare a ţărănimii. În felul acesta, prin politica lor agrară, guvernanţii au dus la desfiinţarea într-o mare măsură a reformei agrare şi la concentrarea pământurilor în mâinile băncilor, moşierilor şi cămătarilor. Tot în cadrul politicii agrare trebuie amintite şi legile conversiunii. După cum se ştie, atât în perioada premergătoare crizei, cât mai ales în anii de criză, capitalul bancar cămătăresc a manifestat un deosebit interes pentru agricultură, pentru sate. Mai mult decât semnificativ în această privinţă este faptul că, la 18 decembrie 1931, dintre cele 102 bănci româneşti din Ardeal, la 2 bănci plasamentul agricol reprezenta 38 % din totalul plasamentului, la 10 bănci el reprezenta între 40 şi 49,9 %, la 12 bănci între 50 şi 79,9 %, la 28 de bănci între 80 şi 89,9 %, la 22 de bănci între 90 şi 99,9 %, iar la 21 de bănci întregul plasament era agricol. 125 Dobânzile mari şi sărăcirea tot mai accentuată a ţărănimii au făcut ca aceasta să nu poată să-şi mai plătească datoriile. În aceste condiţii, guvernanţii au venit cu legile conversiunii. Ele au urmărit întărirea poziţiilor burgheziei şi ale moşierimii din România şi au reuşit: a) să asigure sumele împrumutate ţărănimii de către bănci, prin preluarea şi garantarea lor de către stat; b) permanentizarea în situaţia de debitori a ţăranilor care, conform prevederilor acestor legi, urmau să rămână îndatoraţi statului încă timp de 30 de ani; c) în urma aplicării legii, băncile nu-şi mai achitau datoriile către ţărani şi aceştia pierd micile lor depuneri pe care le aveau la bănci; d) în urma aplicării legilor conversiunii a avut loc o accelerare a procesului de centralizare a capitalului bancar.

Cauzele specifice care au agravat criza agrară, care a început să se manifeste încă înainte de 1929, au făcut ca aceasta să continue să se manifeste şi după 1933, provocând suferinţe grele ţărănimii din România. Una dintre consecinţele economice şi sociale cele mai negative generate de criza economică din anii 1929-1933 a constituit-o reducerea considerabilă a salariilor. Mişcarea lor în aceşti ani este surprinsă în tabelul nr.15b. Indicele anual al salariilor în oraşele din Transilvania şi indicele general1 Tabelul nr.15b Nr. crt.

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

Oraşul Indice general Aiud Arad Braşov Cluj Lugoj Oradea Petroşani Satu Mare Sibiu Sighişoara Târgu Mureş Timişoara

1929

1931

1933

2.764 2.279 3.594 2.889 3.593 3.953 3.229 3.026 2.511 2.734 2.991 3.261

2.356 2.373 2.990 2.586 3.164 3.488 2.755 2.875 2.709 2.505 2.683 2.086 2.834

1.743 1.578 1.943 1.719 1.883 2.510 1.788 1.896 1.698 1.823 1.376 1.848 1.779

Aşa cum rezultă din datele cuprinse în tabelul de mai sus, indicele salariului în oraşele din Transilvania a înregistrat scăderi absolute şi relative considerabile. Valoarea indicelui salariului în anul 1933 în comparaţie cu anul 1929 a reprezentat: 63% în Aiud, 69,2% în Arad, 54% în Braşov, 52,4% în Cluj, 63,4% în Lugoj, 55,3% în Oradea, 56,1% în Satu Mare, 72,6% în Sibiu, 50,3% în Sighişoara, 61,7% în Târgu Mureş şi 54,55% în Timişoara. Tot după datele statistice oficiale ale vremii, suma salariilor plătite în 1931 în industria din Transilvania a reprezentat 63,8% din suma plătită în 1928, iar în 1932 numai 50,8%2. Societatea "Reşiţa", de pildă, numai în 1930, însuşindu-şi un profit declarat de 615.000.000 de lei, mult mai mic decât profitul real, a redus salariile muncitorilor cu 19%. În 1932 suma salariilor plătite de "Reşiţa" era de 334.445.000 de lei şi reprezenta numai 35,4% din suma salariilor plătite în 19283. La minele carbonifere din Valea Jiului, direcţia, după ce în decembrie 1928 refuzase să mai recunoască contractul colectiv, reduce în 1929 salariul mediu al minerilor la jumătate. Măsurile acestea, înfăptuite în condiţiile stabilirii preţurilor de monopol, au făcut să scadă în mod apreciabil puterea de cumpărare a salariilor, care era în 1933 cu 33% mai mică decât în 1913 la Cluj şi cu 41% mai mică la Timişoara4. Concomitent cu reducerea salariilor muncitorilor neconcediaţi, patronii îi obligau pe aceştia să lucreze cu o intensitate sporită în decursul zilelor de muncă ce atingeau 12-13 sau chiar 14 ore pe zi, deşi în unele cazuri se lucra numai 2-3 sau 4 zile pe săptămână. Condiţiile de lucru se înrăutăţiseră, punând în primejdie viaţa muncitorilor. Numai în Valea Jiului, între 1929 şi 1933 au fost 3.296 de accidente faţă de 1.145 câte au fost între anii 1925 şi 19285. Pentru imagine mai adăugăm că în

industria cuprinsă în raza inspectoratelor Arad, Braşov şi Cluj, între anii 1931 şi 1934, numărul accidentelor a crescut de la 4115 la 8513. În cadrul acestora, accidentele mortale au crescut aproape de 3 ori, iar cele grave de aproape 2 ori 6. O povară foarte grea a suportat şi marea majoritate a funcţionarilor, ale căror salarii au înregistrat reduceri importante în anii crizei economice 7 în condiţiile sporirii substanţiale a profitului instituţiilor. Iată două exemple: a) între anii 1929-1933, Banca Timişoarei a obţinut o masă totală a profitului de peste 79 de miliarde de lei, ceea ce depăşea cu mult întregul capital al societăţii8; b) la uzinele "Reşiţa" profiturile încasate între anii 1929 şi 1933 depăşesc suma de 290.000.000 lei9. Guvernul naţional-ţărănist a adoptat politica de aruncare a greutăţilor crizei pe seama celor mulţi şi săraci. Astfel, în ianuarie 1933, guvernul a acceptat aşa numitul "plan de la Geneva", încheind un acord prin intermediul Ligii Naţiunilor cu bancherii străini care acordaseră împrumuturi statului român. Pentru ca guvernul român să plătească finanţei franceze, engleze şi americane dobânzile cămătăreşti ale împrumuturilor, "planul de la Geneva" impunea: a) înăsprirea poverii fiscale; b) reducerea salariilor muncitorimii şi ale funcţionarilor statului; c) concedierea unui mare număr de muncitori şi funcţionari etc. Ca urmare au şi fost concediaţi numeroşi muncitori ceferişti şi din alte ramuri. Direcţia C.F.R. a introdus concedierea forţată "prin rotaţie", pe termen de 10-15 zile a numeroşi feroviari, ca măsură pregătitoare a concedierii lor definitive.

5.6.4. Evoluţia economică a Transilvaniei în anii 1934-1938 Mişcarea economică a României după Unirea cea mare, după reforma agrară înfăptuită la începutul anilor '20 şi apoi după ce a ieşit din strânsorile "chingii" crizei din anii 1929-1933 se caracterizează tot mai pronunţat prin trăsături proprii tranziţiei de la sisteme şi forme precapitaliste, în special feudale de organizare şi desfăşurare a activităţii economico-financiare, la forme capitaliste de economie. Caracterul fluctuant, ciclic al acestei mişcări devenea tot mai evident. Criza economică din anii 1929-1933, după unii autori încheia iar după alţii deschidea un ciclu economic. După părerea profesorului Virgil Madgearu anii 1935-1938 au constituit "faza redresării economice" a României10. Propriu mişcării economiei naţionale private, în ansamblul ei, caracterul menţionat a fost prezent şi s-a manifestat cu o intensitate sau alta în toate provinciile istorice ale ţării, în toate ţinuturile ei, ca şi în toate ramurile principale care au dat conţinut structurii economiei ţării: agricultura, industria, comerţul, finanţele etc. Fiecare provincie istorică, fiecare ţinut şi fiecare regiune economico-geografică s-a afirmat într-o măsură tot mai mare ca un element organic, esenţial al complexului economic naţional-statal unitar al României. 5.6.4.1. Trăsături caracteristice ale evoluţiei agriculturii în Transilvania Pentru a prezenta aceste trăsături este necesar să se prezinte suprafaţa Transilvaniei şi structura primară a acestei suprafeţe. Imaginea cifrico-statistică şi deci cantitativă a acestei suprafeţe este prezentată în tabelul ce urmează.

Repartiţia suprafeţei ţării şi provinciilor după natura terenurilor în anul 193611 Tabelul nr.16 Zona geografică

România

Vechiul Regat

Basarabia

Bucovina

Transilvania

Categorii de terenuri

Hectare

% din suprafaţa totală

Suprafaţa totală Terenuri arabile Fâneţe naturale şi păşuni Livezi de pomi şi vii Păduri Terenuri neproductive şi ape Suprafaţa totală Terenuri arabile Fâneţe naturale şi păşuni Livezi de pomi şi vii Păduri Terenuri neproductive şi ape Suprafaţa totală Terenuri arabile Fâneţe naturale şi păşuni Livezi de pomi şi vii Păduri Terenuri neproductive şi ape Suprafaţa totală Terenuri arabile Fâneţe naturale şi păşuni Livezi de pomi şi vii Păduri Terenuri neproductive şi ape Suprafaţa totală Terenuri arabile Fâneţe naturale şi păşuni Livezi de pomi şi vii Păduri Terenuri neproductive şi ape

29.504.900 13.940.452 3.857.102 561.712 6.448.473 4.697.162 13.790.300 7.047.729 1.216.769 285.674 2.517.203 2.722.925 4.442.200 3.145.647 374.469 134.158 199.460 588.466 1.044.200 337.313 144.552 3.677 449.503 109.155 10.228.200 3.409.763 2.121.312 138.203 3.282.307 1.276.615

100 47,25 13,07 1,9 21,86 15,92 100 51,11 8,82 2,07 18,25 19,75 100 70,81 8,43 3,02 4,49 13,25 100 32,31 13,84 0,35 43,05 10,45 100 33,34 20,74 1,35 32,09 12,48

Spaţiul geoeconomic al Transilvaniei cuprinde 24,45% din suprafaţa arabilă a ţării, 54,98% din suprafaţă ocupată de păduri. Potrivit datelor statistice, în acelaşi an 1936, culturile cereale ocupau 75,53% din suprafaţa arabilă a Transilvaniei. Din aceasta 32,86% a fost cultivată cu grâu, 28,66% - cu porumb, 3,96% - cu orz; 7,41% cu ovăz şi 2,64% cu secară12. Una dintre problemele cardinale ale organizării şi evoluţiei orânduirii economice agrare în România şi deci şi în toate provinciile istorice şi regiunile agro-geografice a fost aceea a dimensiunilor gospodăriilor agricole.

Aşa cum se cunoaşte, unul din criteriile dimensiunii exploatărilor agricole este suprafaţa de teren introdusă în circuitul economic. În conformitate cu datele recensământului agricol din anul 1930, exploatările agricole aveau structura cuprinsă în tabelul de mai jos. Terenurile agricole după întinderea exploatării în anul 193013 Tabelul nr.17 Categorii de exploatări Total 0-5 ha din

Exploatări Nr. % 3.280.000 100,0 2.460.000 74,9

Suprafaţa totală Ha % 19.750.000 100,0 5.535.000 28,0

610.000 1.100.000 750.000 560.000 180.000 55.000 12.800 9.500 2.700

320.000 2.200.000 3.015.000 3.955.000 2.360.000 1.535.000 895.000 2.095.000 3.375.000

Suprafaţa însămânţată Ha % 12.850.000 100,0 4.600.000 35,8

care

0-1 ha 1-3 ha 3-5 ha 5-10 ha 10-20 ha 20-50 ha 50-100 ha 100-500 ha peste 500 ha

18,6 33,5 22,8 17,1 5,5 1,7 0,4 0,3 0,1

1,6 11,1 15,3 20,0 12,0 7,8 4,5 10,6 17,1

275.000 1.850.000 2.475.000 3.110.000 1.715.000 1.015.000 540.000 920.000 950.000

2,1 14,4 19,3 24,2 13,3 7,9 4,2 7,2 7,4

Datele cuprinse în acest tabel arată că 74,9% din numărul total al exploatărilor agricole deţineau doar 35,8% din suprafaţa totală însămânţată, în timp ce 0,8% din numărul exploatărilor agricole deţineau 18,8% din suprafaţa însămânţată a ţării. Imaginea despre exploatările agricole se întregeşte prin examinarea populaţiei agricole ocupate cu exploatarea solului şi a raportului terenului agricol pe un locuitor agricol. Această realitate este prezentată în tabelul următor. Populaţia ocupată cu exploatarea solului şi raportul terenului agricol pe locuitor agricol 14 Tabelul nr.18 Regiuni agro-geografice

Totalul populaţiei în anul 1930 mii locuitori

România Şesul Siretului şi Prutului Carpaţii Moldovei Carpaţii Munteniei şi Olteniei Şesul Dunării Dobrogea Basarabia de Nord Basarabia de Sud Bucovina Platoul Transilvania Şesul Tisei

18.057,0 1.807,7 810,8 2.260,9 3.096,3 815,5 1.794,4 1.070,0 853,0 3.036,2 2.512,2

Populaţia agricolă - activi şi întreţinuţi mii locuitori cifre absolute %

13.063,0 1.342,5 599,8 1672,3 2.037,9 588,0 1.475,9 887,9 593,7 2.119,1 1.746,1

72,3 74,3 74,0 74,0 65,8 72,1 82,3 83,0 69,6 69,8 69,5

Suprafaţa agricolă în anul 1930 mii ha

Nr. de ha agricole ce revin pe locuitor ha

17.525,2 1.926,7 526,0 1.541,7 2.832,0 1.359,6 1.660,0 1.852,5 490,7 2.926,3 2.409,7

1,34 1,44 0,88 0,92 1,39 2,31 1,12 2,09 0,83 1,38 1,38

Examinarea datelor din tabelul de mai sus permite deducerea următoarelor constatări: a) În toate regiunile agro-geografice ale ţării populaţia agricolă - activi şi întreţinuţi constituia în anul 1930 majoritatea covârşitoare a populaţiei României între 65,8% şi 83% din populaţia ţării. b) Suprafaţa agricolă ce revenea pe un locuitor era de 1,34 ha. Aceasta nu diferea foarte mult de situaţia existentă în unele ţări vecine. Pentru comparare menţionăm că în Bulgaria reveneau 0,89 ha (1926); în Iugoslavia - 1,49 ha (1931); în Ungaria - 1,85 ha (1930). În Germania, în anul 1933, suprafaţa agricolă ce revenea pe un lucrător agricol era de 1,56 ha15. c) Platoul Transilvaniei şi Şesul Tisei reprezentau împreună cu Bucovina şi Şesul Dunării regiunile agro-geografice cu ponderea populaţiei agricole cea mai redusă 69,8%, 69,5%, 69,6% şi 65,8%. Unul din indicatorii determinării dimensiunii exploatărilor agricole este suprafaţa agricolă ce revine fiecăreia dintre ele. Datele statistice arată că în anul 1930 în România o exploatare agricolă deţinea în medie o suprafaţă arabilă de 3,92 ha. Cele mai mari gospodării medii erau în Dobrogea 8,70 ha, Basarabia de Sud 8,25 ha, Şesul Dunării 5,90 ha şi Şesul Moldovei 4,75 ha. Cele mai mici dimensiuni medii aveau exploatările agricole din spaţiul regiunilor agro-geografice: Nordul Transilvaniei 2,40 ha, Platoul Transilvaniei - 2,45 ha, Câmpia Tisei - 3,40 ha la care se adaugă Bucovina cu exploatări agricole medii de 2,05 hectare teren arabil16. Majoritatea exploataţiilor erau mici şi foarte mici. În anul 1941 în Transilvania liberă, 126.767 de exploataţii care reprezentau 22,8% din totalul exploataţiilor din acest spaţiu geoeconomic aveau mai puţin de 1 ha de pământ17. Recenzând numai 208.991 de exploataţii din zona (regiunea) agro-geografică Şesul Tisei şi 218.307 de exploataţii din regiunea agro-geografică Platoul Transilvaniei, Institutul central de statistică a constatat următoarele: În Şesul Tisei 54.997 de exploataţii erau lucrate numai de membrii familiei care munceau însă şi în afara gospodăriei proprii; 110.099 de exploataţii erau lucrate numai de membrii familiei; 41.726 de exploataţii erau lucrate de membrii familiei şi de muncitori angajaţi şi 2177 de exploataţii erau lucrate exclusiv cu lucrători angajaţi. În Platoul Transilvaniei 60.535 de exploataţii erau lucrate numai de membrii familiei care munceau însă şi în afara gospodăriei proprii; 106.243 exploataţii erau lucrate numai de membrii familiei; 48.611 de exploataţii erau lucrate de membrii familiei şi de muncitori angajaţi. Proprietăţile parcelate - în general neeconomice - erau arendate sau lucrate de membrii familiei, care negăsindu-şi în ele suficiente mijloace de câştig erau siliţi să lucreze şi în afara gospodăriilor proprii. Proprietăţile mici - de la 3 la 20 de hectare - reţineau complet membrii familiei care, în general, se dedicau exclusiv muncii agricole. Proprietatea mijlocie - de la 20 la 100 de hectare - era lucrată de membrii familiei, ajutaţi de lucrători angajaţi, salariaţi, iar proprietăţile mari erau lucrate exclusiv de lucrători angajaţi18. Potrivit datelor statistice, în Transilvania liberă, în anul 1941, 45,9% din totalul exploatărilor agricole din regiunea agro-geografică Şesul Tisei 53% din exploatările din regiunea agro-geografică platoul Transilvaniei deţineau suprafeţe între 1 şi 5 hectare19. Un rol deosebit de important în desfăşurarea activităţilor economice în agricultură - arat, însămânţat, grăpat, recoltat, transportul bunurilor agricole etc. - în gospodăriile mici şi mijlocii a revenit animalelor de muncă. Gradul de asigurare cu animale de muncă a constituit în perioada interbelică unul din factorii de seamă care determina puterea economică a gospodăriilor ţărăneşti şi veniturile acestora. Mai mult

decât atât, creşterea vitelor a reprezentat în anumite zone agro-geografice activitatea principală sau una din activităţile de bază ale gospodăriilor ţărăneşti. Tabelul ce urmează prezintă numărul animalelor trăgătoare la 100 de hectare suprafaţă arabilă. Raportul dintre numărul animalelor trăgătoare şi suprafaţa arabilă în anul 193520 Tabel nr.19 Nr. crt.

la 100 ha - capete Regiuni Total Cai Boi 0 ROMÂNIA 21,1 13,2 7,9 1 Şesul Moldovei 21,6 12,1 9,5 2 Carpaţii Moldovei 30,0 19,3 10,7 3 Carpaţii Munteniei 33,1 14,2 18,9 4 Şesul Dunării 21,5 12,3 9,2 5 Dobrogea 16,3 12,9 3,4 6 Basarabia de Sud 21,0 15,1 5,9 7 Basarabia de Nord 13,3 11,5 1,8 8 Bucovina 23,9 21,9 2,0 9 Platoul Transilvaniei 21,3 10,8 10,5 10 Câmpia Tisei 19,3 13,7 5,6 11 Transilvania de Nord 21,2 11,9 9,3 Aşa cum rezultă din datele cuprinse în tabelul nr.19, numărul de animale trăgătoare - cai şi boi - la 100 de hectare teren arabil în cele trei zone agro-geografice transilvănene foarte apropiat de mediu la nivelul întregii ţări, cu deosebire mai sensibile doar la felul animalelor de tracţiune - cai sau boi. Cunoştinţele despre economia agriculturii şi evoluţiei ei se întregesc cu luarea în considerare a datelor despre densitatea animalelor domestice în raport cu populaţia rurală şi cu suprafaţa arabilă. Potrivit datelor statistice, în anul 1935, la scara întregii ţări, la 100 de locuitori din mediul rural existau 17 capete cabaline, 29 de capete bovine, 77 de capete ovine şi caprine şi 19 porcine. În platoul Transilvaniei acest indicator are următoarele valori: 17 capete cabaline, 37 capete bovine, 71 capete ovine şi caprine şi 15 capete porcine. În Câmpia Tisei, indicatorul menţionat avea valori de 15 capete cabaline, 30 capete bovine, 51 de capete ovine şi caprine şi 30 capete porcine. În sfârşit, menţionăm că în Transilvania de Nord existau 7 capete cabaline, 35 de capete bovine, 67 de capete ovine şi caprine şi 10 capete porcine21. În acelaşi an, 1935, la scara ţării, la 100 de hectare teren arabil au existat 13,2 capete cabaline şi 7,9 capete bovine. În Platoul Transilvaniei acest indicator avea valori de 10,8 capete de cabaline şi 10,5 bovine. În Câmpia Tisei - 13,7 capete cabaline şi 5,6 bovine iar în Transilvania de Nord 11,9 capete cabaline şi 9,3 capete bovine22. După cum s-a mai spus, exploataţiile agricole desfăşoară multiple activităţi economice agricole. Ele cresc şi întreţin, după posibilităţi, mai multe specii de animale şi cultivă diverse specii de plante. Toate acestea contribuie la formarea veniturilor brute şi nete ale exploatărilor respective, aşa cum se poate observa în tabelul nr.20.

Structura venitului brut* pe regiuni şi valori mijlocii la hectar pentru 303 exploatări agricole în 193523 Tabel nr.20 Regiunea

Muntenia şi Oltenia câmpie Muntenia şi Oltenia şes Ilfov Dobrogea Moldova Basarabia Bucovina Banat Transilvania Odobeşti viticole

Muntenia şi Oltenia câmpie Muntenia şi Oltenia şes Ilfov Dobrogea Moldova Basarabia Bucovina Banat Transilvania

Total

Bovine

Porcine

Păsări

Plante industr.

Legum inoase

705

160

81

675

Cereale

Porum b

752

Divers e

3.124

256

294

În lei 201

3.995

470

298

231

501

549

-

25

1.921

5.901 1.146 1.835 2.525 3.172 2.876 2.836 15.875

361 262 258 175 687 219 529 252

422 93 218 117 610 415 442 154

167 54 162 76 247 123 152 142

1.368 332 355 757 542 1.293 887 -

1.004 125 295 283 287 144 160 120

265 177 15 14.887

133 8 83 44 24 102 13 68

2.446 272 464 1.073 510 313 638 252

În procente 6,43 24,07

22,57

5,12

2,59

21,61

100,0

8,20

9,41

100,0

11,77

7,46

5,78

12,54

13,74

-

0,62

48,09

100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0

6,12 22,86 14,06 6,93 21,66 7,86 18,65

7,15 8,12 11,88 4,63 19,23 14,90 15,58

2,83 4,71 8,83 3,01 7,79 4,42 5,36

23,18 28,97 19,35 29,98 17,09 46,41 31,28

17,02 10,91 16,08 11,21 9,05 5,17 5,64

8,35 6,51 0,53

2,25 0,70 4,52 1,74 0,76 3,66 0,46

41,15 23,73 25,28 42,50 16,07 11,23 22,50

*prin venit brut se înţelege "creşterea totală de valoare obţinută în timpul unui an într-o exploatare agricolă prin transformări, prin schimb şi prin reevaluări. Cu alte cuvinte, în acest venit brut intră: toate încasările făcute de agricultor în bani; valoarea produselor preluate de acest agricultor din exploatare pentru nevoile gospodăriei (hrană) şi ale familiei (îmbrăcăminte);în fine se adaugă creşterea averii gospodăriei în timpul anului cercetat sau se scade eventuala reducere a acestei averi" 24 Cercetările efectuate într-un eşantion de 303 exploatări ţărăneşti din întreaga ţară au condus încă din momentul efectuării lor la desprinderea unui şir de constatări în rândurile cărora se înscriu înainte de toate: a) Venitul brut anual pune în lumină particularităţile locale - în cazul de faţă, particularităţile zonelor sau regiunilor agro-geografice - proceselor de producţie în gospodăriile (exploatările) ţărăneşti din anul 1935. Mai concret, structura venitului brut anual surprinde numărul destul de mare al ramurilor de producţie, precum şi raporturile dintre ele.

b) În anul 1935, resortul cel mai important, pivotul mecanismului de producţie şi izvorul principal al veniturilor din agricultura ţărănească din diferitele regiuni l-a constituit producţia vegetală - în special cerealele şi porumbul. c) Gospodăriile (exploataţiile) ţărăneşti constituiau prin numeroasele lor genuri de activitate şi prin multiplele izvoare de venit, complexe ţărăneşti care dădeau gospodăriilor o anumită rezistenţă şi preîntâmpinau, cel puţin în parte, nereuşita sau insuccesul unor genuri de producţie. d) Datele din tabel oferă informaţii despre importanţa creşterii animalelor în cadrul exploatărilor agricole mici. Creşterea animalelor se împletea în tot mai multe exploataţii ţărăneşti cu cultura cerealelor. Aceasta atesta că agricultura ţărănească din regiunile agro-geografice ale ţării practica un sistem de cultură mai variat şi mai adaptat la condiţiile naturale şi economice. e) O trăsătură caracteristică a gospodăriilor ţărăneşti din anii '30 ai secolului nostru a constituit-o suprafeţele deosebit de mici cultivate cu plante industriale şi cotele deosebit de modeste cu care această îndeletnicire contribuia la formarea veniturilor exploataţiilor respective. Această situaţie denota şi o lipsă neîndreptăţită a asolamentelor în agricultura ţărănească. f) Venitul brut diferă într-o măsură însemnată de la o regiune agro-geografică la alta. Cauzele care explică aceste diferenţe se află după opiniile specialiştilor vremii în gradul de înzestrare tehnică, în modul de organizare a producţiei, în condiţiile particulare locale de climă şi fertilitate naturală, ca şi în pulverizarea proprietăţii ţărăneşti. Obţinerea venitului brut din producţie nu este posibilă fără consumul productiv al factorilor de producţie, fără folosirea muncii, a capitalului tehnic şi a substanţei forţelor naturii. Cu alte cuvinte, obţinerea venitului brut de către agricultori îi costă pe aceştia. Costul de producţie - mărimea şi structura acestuia joacă un rol deosebit de important în mecanismul economic al unei economii întemeiate pe principiile şi legile pieţei. Între el şi venitul brut al producătorilor există un raport invers proporţional. Dacă toate celelalte condiţii rămân neschimbate, cu cât costul de producţie este mai mare cu atât venitul brut obţinut este mai mic şi, invers, cu cât costul de producţie este mai mic cu atât venitul brut şi, deci, eficienţa economică sunt mai ridicate. Costul de producţie oferă informaţii numeroase utile pentru înţelegerea situaţiei economice în care se aflau gospodăriile (exploataţiile) ţărăneşti şi deci pentru evaluarea şi aprecierea lor. De aceea, secţiunea de Economie Rurală a examinat în mod aparte componentele costului de producţie în cadrul cercetării organizate şi întreprinse în aceleaşi 303 de exploatări ţărăneşti în anul 1935. Elementele costului de producţie pe regiuni agro-geografice şi la hectar sunt prezentate în tabelul nr.21. Din examinarea datelor cuprinse în tabelul de mai înainte se desprind cel puţin următoarele constatări: a) Componenta principală a costurilor de producţie în exploatările cercetate a constituit-o cu o singură excepţie (Moldova) dobânda la capitalul investit, cu o pondere cuprinsă între 33,78% şi 45,27% din costul mijlociu de producţie pe hectar. În Banat, dobânda la capitalul investit în exploatarea agricolă a reprezentat 43,51% din costul mediu, iar în Transilvania - 40,94%. b) Cea de-a doua componentă ca mărime a costului de producţie a reprezentat-o salariile. Ponderea lor în costul mediu de producţie a variat între 25,52% şi 35,72%. În Banat acest element al costului a avut o pondere de 29,86% iar în Transilvania - 29,28%. În aceste ponderi sunt cuprinse atât salariile cuvenite membrilor familiei cât şi salariile cuvenite muncii străine angajate pentru efectuarea diferitelor lucrări agricole, în special la lucrările care trebuiau executate într-un timp scurt, cum era seceratul, recoltatul unor produse etc. Salariile cuvenite membrilor familiei au oscilat, potrivit unor date, în anul 1935 între 13,87% în Ilfov şi 26,48% în Moldova, iar cele cuvenite muncii străine au variat de la 3,52% în Transilvania până la 20,26% în Dobrogea.

c) Cel de-al treilea element ca mărime al costului de producţie mijlociu l-au constituit cheltuielile curente. Ele au variat între 14,65% în Muntenia şi Oltenia câmpie şi 25,12% Basarabia. În Banat ponderea acestui element a fost 19,17% iar în Transilvania - 20,57%. Cheltuielile curente alcătuiau componenta cu structura cea mai bogată de cheltuieli. În ele se includeau cheltuielile făcute efectiv de agricultori pentru cultura plantelor, pentru furaje, seminţe, reparaţiile inventarului, cheltuieli diverse cu animale, impozite, asigurări etc. d) Un alt element important al costului de producţie a fost amortismentele legate de clădiri şi alte construcţii agricole, de inventarul mort şi viu. Ponderea acestui element în costul mijlociu a variat între 6,96% în Bucovina şi 13,72% în Muntenia şi Oltenia coline. În Banat ponderea lui a fost de 7,46%, iar în Transilvania - de 9,21%. Unul din aspectele cele mai importante ale evoluţiei modului tehnic şi economic de producţie îl constituie "zestrea tehnică" a gospodăriilor sau exploataţiilor agricole; iar într-o accepţiune mai cuprinzătoare, înzestrarea exploatărilor agricole cu inventar mort. Tendinţa principală care a caracterizat evoluţia agriculturii româneşti în toate provinciile ei istorice, ca şi în regiunile agro-geografice a constituit-o extinderea folosirii uneltelor şi maşinilor agricole. Unul din indicatorii folosiţi în acest scop este suprafaţa medie ce revine unei unelte sau maşini agricole în diferite perioade. Valoarea acestui indicator pentru anul 1937 este prezentată în tabelul ce urmează. Suprafaţa medie revenind unei unelte sau maşini agricole în anul 1937, pe provincii (hectare)25 Tabelul 22 Denumirea Pluguri Grape Rariţe

Ţara întreagă 6,2 6,7 23,9

Vechiul Regat 6,9 7,8 19,6

Basarabia 7,0 7,5 30,8

Bucovina 4,7 3,4 143,1

Transilvania 4,8 5,3 28,8

Fără îndoială, suprafaţa medie ce revenea unei unelte agricole îşi are importanţa ei pentru aprecierea stării economiei agrare. Ea nu spune însă totul despre starea reală a economiei agricole. Numărul uneltelor agricole trebuie raportate şi la numărul de exploatări agricole. Cum în ţara noastră existau aproximativ 3.280.000 de exploatări agricole, iar numărul plugurilor era de numai 2.265.000 înseamnă că atunci cel puţin o treime din numărul exploatărilor, adică aproximativ 1.000.000 de gospodării ţărăneşti, nu dispuneau nici cel puţin de un plug - unealta de bază a lucrărilor agricole26. Este adevărat că numărul cel mai mare de pluguri în raport cu numărul de gospodării în care aproape fiecare gospodărie (1,3) avea plug. După Banat urma Transilvania, Dobrogea, Oltenia şi Crişana Maramureş27. Celelalte maşini şi motoare agricole nu se întâlneau decât în marile exploatări agricole. Potrivit datelor statistice oficiale în anul 1935 - România dispunea de 4.685 autotractoare şi unui tractor îi revenea o suprafaţă arabilă de 2.960 de hectare. Regiunea agro-geografică Platoul Transilvaniei dispunea de 675 de tractoare, iar suprafaţa arabilă ce revenea unui tractor era 1.900 hectare. În Şesul Tisei existau 1.237 de tractoare fiecăruia revenindu-i 1.400 de hectare. În Transilvania de Nord existau 185 de tractoare fiecăruia revenindu-i 2100 de hectare28. În acelaşi an sarcina medie pentru o maşină de secerat era în România de 425 de hectare, în Platoul Transilvaniei ea

era de 200 de hectare, în Şesul Tisei - de 260 de hectare şi în Transilvania de Nord - de 280 de hectare29. Repartizarea suprafeţelor cultivate în Transilvania în anul 1938 în comparaţie cu media cincinală a anilor 1931-1935 este prezentată în tabelul ce urmează Repartiţia suprafeţelor cultivate în Transilvania în anii 1931-193830 Tabelul nr.23 Anii 1931-1935* 1937 1938

Cereale Mii ha % 2.455 75,1 2.550 74,2 2.511 73,7

Plante alimentare Mii ha % 141 4,3 151 4,4 151 4,4

Plante industriale Mii ha % 59 1,8 60 1,8 68 2,0

Fâneţe cultivate Mii ha % 268 8,2 283 8,2 302 8,9

* medie cincinală

Producţia unor produse principale agricole în anul 1938, în chintale31 Tabelul nr.24 Categorii de culturi Grâu de toamnă Grâu de primăvară Porumb Orz de toamnă Orz de primăvară Ovăz Secară de toamnă Secară de primăvară Fasole Mazăre Cartofi Floarea soarelui Sfeclă de zahăr Lucernă, fân Trifoi fân Fâneţe naturale

România Total La ha 47.569.715 13,0 1.554.640 5,7 52.231.279 10,4 1.234.442 12,0 6.997.156 6,1 4.605.226 7,1 4.980.493 10,7 112.758 7,8

Platoul Transilvaniei Total La ha 4.727.734 13,1 342.523 8,0 5.958.475 14,5 108.318 13,4 683.621 11,3 1.258.051 9,1 364.888 12,3 36.145 6,7

Şesul Tisei Total La ha 9.109.886 13,2 81.347 8,9 9.786.831 17,0 440.236 14,4 247.087 13,0 673.736 8,3 550.529 11,8 8.591 8,3

269.773 443.057 16.557.691 2.308.437 7.200.555 5.501.751 6.823.985 35.381.604

16.283 10.828 6.203.438 20.357 946.968 1.258.988 3.089.201 19.762.777

23.782 5.613 1.467.721 180.867 511.319 1.305.991 1.779.396 5.413.618

3,3 9,8 81,5 11,5 153,9 36,6 35,0 19,8

9,3 10,0 96,8 7,7 179,7 45,8 41,6 21,7

8,1 8,1 53,6 10,1 123 38,4 27,5 19,3

Între cele două războaie mondiale şi cu deosebire după criza economică din anii 1929-1933 sau înregistrat unele progrese notabile în ştiinţa şi viaţa economică a României. A crescut gradul de cunoaştere a caracteristicilor solului, au fost aplicate metode de cultură mai potrivite fiecărui tip de sol; au sporit varietăţile de plante cultivate; au fost extinse culturile de plante furajere şi leguminoase cu mari avantaje în producţie, rezultate din succesiuni ale culturilor. O importantă dezvoltare a cunoscut şi cultura plantelor textile. În general, agricultura ţării a făcut în perioada menţionată "un pas important în intensificarea şi adaptarea la cerinţele pieţii interne şi externe"32.

Datele cuprinse în tabelul nr.24 arată insă că randamentul la hectar înregistrat în Platoul Transilvaniei şi în Şesul Tisei au fost la majoritatea culturilor superioare randamentului mediu obţinut la hectar în întreaga agricultură a ţării. Deşi şi în agricultura transilvană regimul latifundiar îi păstra forme şi metode precapitaliste de producţie şi un caracter extensiv, ea a înaintat într-un ritm mai accelerat şi la o scară mai cuprinzătoare spre cultura intensivă. "Au luat dezvoltare, îndeosebi, cultura de specialităţi, adică producţia vegetalelor de elită: nutreţuri, plante alimentare şi industriale, seminţe şi plante cu rentabilitate superioară"33. Pentru întregirea tabloului agriculturii în Transilvania adăugăm numărul animalelor domestice existente în anul 193734. Numărul animalelor domestice în România şi provinciile ei istorice în 1937 Tabelul nr.25 Provincia România Oltenia Muntenia Dobrogea Moldova Basarabia Bucovina Transilvania Banat Crişana Maramureş

Cabaline 2.082.578 105.579 511.228 192.652 254.534 437.213 80.728 213.229 156.609 130.694

Bovine 4.369.114 546.547 390.266 76.556 305.515 259.503 148.893 653.809 130.374 198.601

Porcine 3.169.969 300.873 565.270 141.443 388.216 336.132 147.556 636.873 351.536 302.070

Ovine şi caprine 12.780.873 1.297.121 2.784.925 1.168.919 1.731.146 1.986.743 304.774 2.302.819 688.415 515.334

Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul au ocupat un loc deosebit de important în zootehnia României. Aceste zone agro-geografice deţineau în anul 1937 peste 24% din totalul cabalinelor din ţară, 22,49 din totalul bovinelor, 40,70% din totalul porcinelor şi 27,43% din totalul ovinelor şi caprinelor din România. Mişcarea economică ascendentă a agriculturii în general, a exploatărilor ţărăneşti în special a fost puternic frânată şi nu în puţine cazuri zădărnicită de un şir de cauze economice între care o importanţă deosebită au avut următoarele: 1) Modificarea începând cu anul 1930 a raportului dintre preţurile la mărfurile agricole şi preţurile mărfurilor industriale folosite de agricultori în favoarea acestora din urmă. Această situaţie sa menţinut în decursul întregului deceniu 1930-1939 şi chiar după aceea. Potrivit datelor statistice, nivelul preţului mărfurilor agricole a reprezentat în anul 1939 70% în comparaţie cu 1929, iar în ianuarie 1940 80%. Nivelul preţului mărfurilor industriale folosite de agricultori a reprezentat în anul 1939 în comparaţie cu acelaşi an 1929, 112,5% şi în ianuarie 1940 - 159,4%. Ca urmare raportul puterii de cumpărare a mărfurilor agricole exprimată prin raportul dintre preţurile la mărfurile agricole şi puterea de cumpărare a preţurilor la mărfurile industriale folosite de agricultori a fost 64,6% în 1939 şi 50,7% în anul 194035. 2) O a doua cauză principală care a frânat progresul agriculturii ţărăneşti a constituit-o lipsa capitalului propriu şi camăta. Lipsa de capital propriu şi cererea mare faţă de acesta a creat condiţiile perceperii unor dobânzi împovărătoare, care, aşa cum s-a mai arătat a încărcat deosebit de mult costul de producţie al produselor agricole. Ratele excesiv de ridicate ale dobânzii percepute la creditele acordate agricultorilor mici şi mijlocii au contribuit la ruinarea unui număr foarte mare dintre aceştia şi deci şi la regresul agriculturii ţărăneşti.

3) Existenţa unei mari suprapopulaţii agricole care exercita o puternică presiune asupra muncii salariate din agricultură şi împotriva mecanizării sau cum se mai spunea în timpurile de atunci împotriva motorizării agriculturii. 4) Caracterul accentuat parcelar al proprietăţii funciare ţărăneşti care a constituit o puternică frână împotriva promovării unei agriculturi intensive aşezate pe tehnica maşinistă şi pe aplicarea sistematică a tehnologiilor avansate. Una din componentele esenţiale ale evoluţiei economice a României privite în ansamblul ei, ca şi a provinciilor sale istorice în perioada pe care o cercetăm a fost dezvoltarea industriei şi pe un plan mai cuprinzător - industrializarea economiei româneşti. Aşa cum a rezultat şi din cele spuse pe parcursul studiului de faţă Unirea din 1918, includerea într-un singur corpus economic a rezervelor de materii prime şi a surselor de energie (minereuri de fier şi metalifere, cărbuni, gaz metan etc.), extinderea pieţei interne, realizată în urma întregirii teritoriale şi înfăptuirea împroprietăririi ţăranilor au dat un impuls decisiv industrializării economiei româneşti. Criteriile principale care au stat la baza aşezării spaţial-geografice a industriei româneşti au fost înainte de toate trebuinţele locale de consum (piaţa consumului); izvoarele de materii prime; izvoarele de energie şi combustibil; prezenţa mâinii de lucru îndemânatice şi ieftine, interesele statului, precum şi dorinţele şi interesele diferiţilor întreprinzători. Profesorul Virgil Madgearu a identificat aşezarea geografică a industriei româneşti în 8 regiuni şi 10 centre industriale36. Cele 8 regiuni industriale sunt: 1) Regiunea Valea Prahovei, cu centrele cele mai importante: Ploieşti, Câmpina, Teleajen, Brazi, Moreni, Comarnic, Buşteni, Azuga şi Sinaia, în care factorii principali de aşezare a industriei au fost, existenţa petrolului, a carierelor de piatră, pădurilor şi căderilor de apă. 2) Regiunea Reşiţei. În această regiune, datorită bogăţiilor subsolului de minereuri de fier şi mangan, cărbuni de piatră şi de lemn (huilă, antracit şi mangal), precum şi căderilor de apă s-a dezvoltat industria siderurgică şi mecanosiderurgică. 3) Regiunea Turdei (cu centrele: Câmpia Turzii, Tg.Mureş, Mediaş, Sighişoara, Zlatna). Rezervele de gaz metan, de sare, de minereuri de aur şi argint, cupru şi plumb, precum şi bogatele şi variatele cariere de piatră - existente în acest spaţiu geoeconomic au avut un rol determinant în aşezarea în acest perimetru a unei serii de ramuri şi subramuri industriale - fabrici de ciment, var, cărămizi, ţigle, porţelan şi olărie, sticlă, acid sulfuric, sulfaţi de plumb şi cupru, clor şi hipocloriţi, precum şi a unei serii de industrii producătoare de bunuri de consum. 4) Regiunea Baia Mare - cu centrele Firiza şi Baia Mare. Aşezarea şi dezvoltarea industriei în această regiune a fost determinată de prezenţa minereurilor de aur şi argint, cupru, plumb, zinc şi sulf, piatră de andezit, gresie şi ocru. 5) Regiunea Ferdinand şi Nădrag. Industria siderurgică şi mecanosiderurgică se află mai departe de punctele de aprovizionare cu materii prime şi combustibil, furnale înalte pentru fabricarea fontei şi oţelului utilizând minereurile de fier de la Teliuc şi fontă de la Călan. 6) Regiunea Hunedoarei în care s-a dezvoltat industria siderurgică datorită minereurilor de fier, pădurilor abundente pentru obţinerea mangalului şi căderilor de apă. 7) Regiunea Cisnădiei, unde vechea industrie casnică, de o excepţională însemnătate, a constituit o sursă de braţe de muncă îndemânatice, calificate pentru industria textilă, care s-a extins cuprinzând Sibiul şi Tălmaciul. 8) Regiunea Piatra Neamţ, Bacău şi Buhuşi. În această regiune geoindustrială aşezarea industrială a fost determinată de existenţa pădurilor şi de mâna de lucru specializată pentru industria textilă.

În afară de aceste regiuni, industria s-a aşezat în centrele de consum: Bucureşti, Timişoara, Braşov, Sfântul Gheorghe, Arad, Galaţi, Brăila, Cernăuţi, Cluj şi Iaşi. Simpla enumerare a regiunilor şi centrelor în care a prins rădăcini şi s-a dezvoltat cu prioritate industria ţării atestă că o parte foarte importantă a ei se afla în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş - 6 din cele 8 regiuni industriale se află în acest spaţiu. De asemenea, reţinem că un număr de 5 dintre cele 10 centre industriale se află în noile teritorii. Profesorul Victor Jinga distingea, la rândul său, următoarele 7 grupări industriale în spaţiul geoeconomic transilvănean37. 1. Câmpia transilvană - industria producătoare de ciment, chimică, producătoare de porţelan, sticlă, piele, metalurgică, gaz metan. 2. Caraş-Hunedoara - industrie siderurgică şi extractivă. 3. Ţara Bârsei - industria metalurgică, textilă, ciment, hârtie, zahăr. 4. Timişoara-Lugoj-Brad - industrie textilă, alimentară, piele, metalurgică. 5. Versantul interior al Carpaţilor răsăriteni - industria lemnului. 6. Centre secundare - Oradea, Satu Mare, Baia Mare. 7. Industriile izolate. Subsolul transilvănean al României a fost şi este cel mai înzestrat cu bogăţii dintre cele mai variate, începând de la cărbune şi fier până la gaz metan, aur şi argint. Resursele existente în subsolul Transilvaniei aveau să joace un rol din ce în ce mai important în asigurarea materiilor prime pentru dezvoltarea unor ramuri industriale absolut necesare pentru crearea şi sudarea în toate articulaţiile sale a unui complex industrial naţional care avea să reprezinte "scheletul" organismului, sistemul economic naţional. Una dintre primele resurse naturale atrase în circuitul economic al ţării a fost cărbunele. Evoluţia extracţiei de cărbune după criza anilor 1929-1933, la nivelul ţării şi în Transilvania este înfăţişată în tabelul ce urmează. Producţia de cărbuni în România şi în Transilvania în perioada 1935-1939 în tone38 Tabelul nr.26 Anii

România

Transilvania

1935 1936 1937 1938 1939

1.945.053 1.964.394 2.183.508 2.395.538 2.464.950

1.554.710 1.583.690 1.762.596 1.917.601 1.978.626

Ponderea producţiei transilvănene în % 79,93 80,61 80,72 80,04 80,27

Începând încă din 1934 extracţia de cărbune a înregistrat creşteri sistematice atât la scara ţării cât şi în Transilvania; fără să depăşească însă nivelul atins înainte de criză 3.223. 468 tone în 1927 la nivelul întregii ţări şi 2.726.322 de tone în acelaşi an 1927 în Transilvania. Datele cuprinse în tabelul de mai sus pun pregnant în lumină că Transilvania a contribuit în mod hotărâtor la obţinerea cărbunelui necesar economiei naţionale, aportul ei la producţia naţională fiind de circa 80% în toţi cei 5 ani luaţi ca termen de referinţă. Cel mai mare cumpărător al cărbunelui extras a fost şi în perioada examinată Căile ferate, care au consumat mai mult de jumătate din producţia totală. În anul 1938, Căile ferate au cumpărat 55,1% din producţia totală39.

O altă resursă deosebit de importantă este gazul metan. Potrivit aprecierilor vremii, Transilvania poseda cele mai mari zăcăminte de gaz metan cunoscute până în anii celui de al doilea război mondial, în Europa. Prin puritatea sa de peste 99% metan, acest gaz natural era considerat ca fiind cel mai curat din lumea întreagă40. Producţia gazului metan a înregistrat o creştere continuă după ieşirea din criza economică din 1929-1933, făcând un salt de la 143.032.298 metri cubi în anul 1932 la 348.654.503 metri cubi în anul 1939, adică de peste 2,4 ori41. Cele mai importante şantiere de exploatări în anul 1939 erau: Sărmăşel din judeţul Cluj, Copşa Mică şi Noul Săsesc din judeţul Târnava Mare şi Bazna şi Nadaş din judeţul Târnava Mică. În perioada analizată gazul metan se folosea pentru 2 scopuri principale: a) materie primă în industrie şi b) pentru încălzit şi iluminat menajer. Pentru ilustrare menţionăm că în anul 1939 pentru materia primă s-au folosit 308.935.717 metri cubi de gaz metan şi pentru încălzit şi iluminat 39.718.822 metri cubi42. Subsolul Transilvaniei conţine în cantităţi diferite şi de valori variate diverse minereuri. Următoarele minereuri au fost extrase numai din Transilvania şi din următoarele cantităţi în anul 1939: 724.652 tone de minereu de aur, argint inclusiv plumb; minereu de fier - 143.078 tone; minereu de aluminiu 10.774 tone; minereu de molibden 5.977 tone; minereu de bismut - 4.655 tone; minereu de pirită - 11.641 tone; minereu de plumb şi zinc 46.011 tone43. Fără îndoială, cel mai important minereu pentru progresul tehnic şi economic al ţării şi al tuturor provinciilor este minereul de fier. Deşi în perioada care a urmat crizei economice din anii 1929-1933, producţia de minereu de fier a înregistrat creşteri sistematice, nivelul producţiei era departe de a satisface trebuinţele ţării. În anul 1930 consumul de fier pe locuitor era de aproximativ 130 kg, iar în România doar 21,5 kilograme 44. Una din cauze o constituie faptul că România era o ţară săracă în rezerve de minereuri. De fapt, România era "ultima ţară din Europa cât priveşte rezervele de fier"45. O altă bogăţie a Transilvaniei este aurul şi argintul. De fapt aici, producţia Transilvaniei a fost şi producţia naţională a României. Dinamica producţiei de aur şi argint în perioada 1929-1939 este prezentată în tabelul ce urmează. Evoluţia producţiei de aur şi argint şi a preţului lor în România (Transilvania) în anii 1929-1939 46 Tabelul nr.27 Anii

Producţia de aur (kg)

Preţul mijlociu pe kg

Producţia de argint (kg)

Preţul mijlociu pe kg

1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 1938 1939

2.213 2.672 2.741 3.191 4.435 3.468 4.671 4.977 5.465 4.912 4.667

111.111 111.111 111.111 111.111 111.111 111.111 141.111 153.333 153.333 204.154 222.169

2.822 4.418 3.554 5.866 10.995 12.991 14.677 18.499 25.645 22.180 22.080

2.688 1.966 1.577 1.406 1.466 1.416 2.303 2.032 2.032 1.889 1.856

Caracteristica principală a evoluţiei producţiei de aur în ţara noastră şi, deci în Transilvania a constituit-o creşterea ei, ajungând la 5465 de kilograme în anul 1937, faţă de 2213 kg în anul 1938 şi la 4667 în anul 1939. Preţul mediu al aurului a cunoscut o stabilitate evidentă rămânând neschimbat în decurs de 6 ani (1929-1934). El s-a schimbat după aceea în 1935, 1936, 1938 şi 1939. Caracteristica principală a producţiei de argint în anii '30 ai veacului nostru a fost creşterea ei în ritm accelerat. Dacă producţia de aur a crescut în perioada 1929-1937 de aproape 2 ori şi jumătate, producţia de argint a crescut de peste 9 ori. De asemenea, şi frecvenţa cu care s-au modificat preţurile medii ale argintului a fost mai mare decât frecvenţa modificării lor în cazul aurului. Practic, preţul mediu al argintului s-a schimbat aproape în fiecare an, rămânând neschimbat doar 2 ani (1936 şi 1937). Pentru întregirea imaginii evoluţiei economice a Transilvaniei este absolut necesar să fie prezentată, cel puţin în liniile ei esenţiale, evoluţia industriei transformatoare mare 1. Întrucât industria Transilvaniei a devenit parte organică a industriei naţionale, a Complexului industrial naţional aflat în plin proces de devenire, articulare şi sudare credem că este potrivit să prezentăm evoluţia industriei transformatoare mari în România în perioada 1934-1939. Evoluţia industriei mari transformatoare în România în anii 1934-193947 Tabelul nr.28 Anii

Numărul de întreprinderi

Capitalul investit mii lei

Forţa motrice H.P.

Personalul total

1934 1935 1936 1937 1938 1939

3.510 3.613 3.553 3.512 3.767 3.695

40.924.325 41.841.375 42.494.223 46.275.399 50.069.389 52.033.000

558.468 582.946 579.543 722.638 746.789 774.542

208.240 230.797 260.934 278.919 289.117 304.470

Anii

Salariile mii lei

Combustibil mii lei

Valoarea materiilor prime (mii lei)

Valoarea producţiei (mii lei)

1934 1935 1936 1937 1938 1939

5.546.762 6.147.496 6.849.863 7.665.852 8.301.610 9.416.000

1.682.438 1.771.548 2.044.483 2.782.225 2.970.938 3.188.000

21.053.879 22.943.534 27.121.170 35.244.886 36.944.431 40.519.000

41.835.278 47.288.370 51.333.983 64.567.298 69.206.738 76.476.000

Examinarea datelor statistice cuprinse în tabelul de mai sus conduce la următoarele constatări: 1. Numărul întreprinderilor industriale a sporit într-o măsură neînsemnată - doar 5,27% în decursul anilor 1934-1939. 2. Capitalul investit în industria mare transformatoare a crescut într-o măsură mult mai mare decât numărul întreprinderilor şi anume cu 27,14%.

1 În industria mare statistica oficială a timpului includea toate întreprinderile care foloseau cel puţin 10 lucrători sau 20 H.P.

3. Într-o măsură şi mai însemnată a crescut forţa motrice cu care s-au înzestrat întreprinderile industriale - 38,69%. 4. Personalul ocupat în aceste întreprinderi a crescut într-o proporţie şi mai mare - 46,21%. 5. Salariile plătite personalului total au crescut, în aceeaşi perioadă de timp, 69,77%. Explicaţia se află, aşa cum arată în general faptele, în creşterea numerică a personalului angajat în industria mare transformatoare, în sporirea salariilor ca urmare a ridicării gradului de competenţă a lucrătorilor salariaţi şi în ridicarea nivelului salariilor a avut o influenţă şi tendinţa creşterii preţurilor în special la mărfurile industriale. 6. Valoarea combustibilului utilizat în procesul de producţie a sporit în decursul perioadei analizată cu 89,48%. 7. Valoarea materiilor prime întrebuinţate în producţia industrială a sporit cu 92,45%. 8. Valoarea producţiei obţinute în industria transformatoare mare din ţara noastră a sporit întrun ritm apreciabil - 82,80%. Examinarea corelaţiilor dintre indicatorii cuprinşi în tabel oferă şi alte informaţii şi anume: 1. Creşterea mai accelerată a capitalului investit, a forţei motrice şi a personalului ocupat, pe de o parte, în comparaţie cu creşterea numărului întreprinderilor industriale, pe de altă parte, atestă, după părerea noastră, desfăşurarea concomitentă a unui proces de concentrare şi centralizare tehnologică, economică şi organizatorică a capitalului, a forţei motrice şi a mâinii de lucru în unităţi mai mari, creşterea puterii lor economice şi ridicarea nivelului tehnic şi tehnologic. 2. Creşterea capacităţii de producţie a industriei transformatoare a fost însoţită de o extindere şi intensificare a activităţii economice în acest domeniu. Rezultatul s-a concretizat în sporirea volumului de mărfuri industriale şi ridicarea calităţii multora dintre ele. Altfel spus, industria transformatoare şi-a augmentat simţitor oferta de mărfuri. Aşa cum scrie profesorul Victor Jinga "prin spor propriu de producţie şi la adăpostul protecţiei vamale, industria noastră de transformare, care în 1929 acoperea 75,5% din consumul intern de produse fabricate, a reuşit în 1938 să acopere 87% din acest consum"48. Industria românească este aşezată într-o proporţie sau alta în funcţie de un şir întreg de factori şi exigenţe în toate provinciile şi ţinuturile ţării. Luând drept criterii de apreciere indicatorii folosiţi pentru aprecierea industriei mari transformatoare la scara ţării, vom prezenta în cele ce urmează un tablou al aşezării spaţial geografice. Potrivit datelor statistice cuprinse în tabel, în anul 1938, industria transilvană era deja organic inclusă în Complexul industrial al ţării şi ocupa un loc deosebit de important în cadrul acestuia. Spaţiul geoeconomic al celor trei ţinuturi transilvane, în accepţiunea largă a noţiunii, cuprindea 41,25% din numărul total al întreprinderilor industriei transformatoare mari a ţării, 27,5% din capitalul investit, 37,97% din forţa motrice, 39,27% din totalul personalului ocupat în această ramură a economiei naţionale, 36,72% din suma totală a salariilor plătite în această ramură, 46,29% din combustibilul consumat, 31,06% materiilor prime întrebuinţate în ramura şi 38,11% din producţia obţinută de industria mare transformatoare a ţării. După două decenii de la Unirea cea mare, după parcurgerea unei perioade însemnate de construire a complexului industrial românesc şi pe un plan cuprinzător a Complexului economic naţional statal unitar ni se pare potrivit să aruncăm o privire comparativă asupra mersului industriei mari transformatoare în Transilvania înainte şi după Unire. Utilizând statistica întocmită de N.P.Arcadian, profesorul Victor Jinga a rezumat situaţia existentă la 1 ianuarie 1919 a industriilor întemeiată de regimul maghiar în Transilvania şi situaţia la 1 ianuarie 1940 a industriilor întemeiate în Transilvania de regimul românesc, cu ajutorul tabelelor ce urmează.

Industria mare transformatoare pe ţinuturi în anul 193849 Tabelul nr.29 Ţinutul ROMÂNIA Olt Bucegi Marea Dunărea de Jos Nistru Prut Suceava Mureş Someş Timiş Ţinutul ROMÂNIA Olt Bucegi Marea Dunărea de Jos Nistru Prut Suceava Mureş Someş Timiş

Numărul de întreprinderi 3.767 99 1.062 61 219 114 322 336 449 504 601 Salariul mii lei 8.301.610 152.832 3.760.787 92.008 348.893 30.039 542.805 325.484 863.051 703.865 1.481.846

Capitalul investit mii lei 50.069.389 671.037 25.767.127 604.399 2.2309.179 343.250 4.476.581 2.052.663 4.231.128 2.673.252 6.940.773 Combustibil mii lei 2.970.938 35.184 1.012.060 18.830 176.077 22.998 200.051 130.382 288.801 204.453 882.102

Forţa motrice H.P. 746.789 13.318 311.338 9.070 34.033 6.528 58.119 30.816 92.194 46.891 144.482

Valoarea materiei prime (mii lei) 36.944.431 549.535 17.380.983 387.041 2.139.220 408.046 2.054.450 1.648.336 2.672.090 2.507.825 6.296.905

Personalul total 289.117 5.926 108.452 2.749 12.055 1.928 26.831 17.634 33.149 28.660 51.733

Valoarea producţiei (mii lei) 69.206.738 1.056.057 31.493.547 685.059 3.324.467 622.627 5.921.183 3.155.643 5.855.601 4.511.906 12.580.648

Situaţia la 1 ianuarie 1919 a industriilor întemeiate în Transilvania şi Banat în regimul maghiar50 Tabelul nr.30 Felul industriilor

Nr. întreprinderilor

Alimentară Chimică Metalurgică Textilă Lemn Pielărie Hârtie,arte grafice Construcţii Sticlărie Electrotehnică Ceramică TOTAL

165 31 52 47 105 25 18 81 2 5 534

Capitalul investit în mil. lei 1.833 1.551 5.472 1.121 336 307 929 811 21 18 12.420

Forţa motrică H.P. 24.639 34.796 65.920 16.773 11.529 2.883 11.920 23.786 117 150 192.522

Personal ocupat 6.877 3.995 32.569 10.626 7.725 4.810 2.701 5.417 365 190 74.978

Valoarea producţiei în mil. lei 2.345 1.089 5.261 2.499 639 1.281 752 690 23 14 14.593

Situaţia la 1 ianuarie 1919 a industriilor întemeiate în Transilvania şi Banat în regimul românesc51 Tabelul nr.31 Felul industriilor

Nr. întreprinderilor

Alimentară Chimică Metalurgică Textilă Lemn Pielărie Hârtie,arte grafice Construcţii Sticlărie Electrotehnică Ceramică TOTAL

181 89 110 196 280 38 42 55 16 20 12 1.039

Capitalul investit în mil. lei 1.400 855 8.679 1.598 640 137 138 468 474 47 84 19.520

Forţa motrică H.P. 19.984 13.099 52.628 16.966 18.456 2.553 1.374 11.134 1.923 1.674 681 141.372

Personal ocupat 5.520 8.035 26.723 15.094 10.904 3.028 1.953 3.498 3.525 730 933 79.943

Valoarea producţiei în mil. lei 2.812 1.990 7.730 3.046 1.481 635 279 336 403 186 67 18.966

Prin însuşi titlul lor tabelele prezintă două situaţii, două stări ale marii industrii transformatoare din Banat şi Transilvania în două momente istorice diferite şi anume 1919 şi 1940. Concomitent, tabelele se referă la rezultatele obţinute în decursul unor perioade istorice determinate de către două regimuri etnice şi nu în ultimul rând politice şi economice distincte: regimul maghiar şi regimul românesc. Comparând rezultatele obţinute de cele două regimuri în dezvoltarea marii industrii transformatoare din Banat şi Transilvania, se poate constata că rezultatele înregistrate de regimul românesc sunt net superioare realizărilor obţinute de regimul maghiar. Astfel, din cele 5 dimensiuni ale industriei transformatoare prezentate în tabele la patru dintre ele superioritatea aparţine regimului românesc. Raportul dintre numărul întreprinderilor existente în anul 1940 şi numărul întreprinderilor existente în 1919 este de 1,94; raportul dintre capitalul investit în industria transilvăneană transformatoare în anul 1940 şi cel investit în 1919 este de 1,16; raportul dintre personalul ocupat în 1940 şi cel ocupat în 1919 este de 1,06, iar raportul dintre valoarea producţiei industriei din 1940 şi cea din 1919 a fost de 1,30. Raportul a fost avantajos regimului maghiar doar la forţa motrice utilizată - 1,36. În temeiul acestor realităţi profesorul V.Jinga a putut susţine că "Industria transformatoare ardeleană şi bănăţeană a avut, în cele două decenii de regim politic românesc, perioada ei cea mai înfloritoare; datele precise de mai sus sunt răspunsul cel mai judicios ce se poate da tuturor ponegririlor maghiare împotriva Statului român şi a capacităţii sale economico-industriale"52. Concretizând argumentele care ilustrează şi susţin adevărul de mai sus, tot profesorul Victor Jinga prezintă progresul industrial înregistrat în perioada interbelică de oraşul şi judeţul Braşov şi oraşul Arad. În cei 22 de ani de regim românesc Braşovul şi-a sporit numărul întreprinderilor de 5,82 ori, numărul personalului - de 4,36 de ori, forţa motrice - de peste 7 ori şi valoarea producţiei de 51,7 ori. În acelaşi timp oraşul Arad şi-a mărit numărul de fabrici de 3,73 ori, numărul lucrătorilor de 34,8 ori (în numai 12 ani) şi valoarea producţiei - de 2,59 ori.

Industria mare transformatoare în oraşul şi judeţul Braşov şi în oraşul Arad53 Tabelul nr.32 Entităţile administrativ-geografice

Oraşul şi judeţul Braşov Oraşul Arad * Anul 1930.

Anii

Numărul fabricilor

Numărul lucrătorilor

Forţa motrice H.P.

Valoarea producţiei mii lei

1918 1940 1918 1940

50 291 38 142

5.676 24.795 4.659 16.232*

7.175 50.594 11.544 20.097

168 8.693 968 2.513

Progresul industrial realizat de industria prelucrătoare mare din Banat şi Transilvania poate fi înţeles şi apreciat corect numai dacă nu se va omite adevărul că regimul românesc a conservat potenţialul creat în regimul maghiar şi la acesta a adăugat industriile întemeiate în întreaga perioadă interbelică. În consecinţă potenţialul industrial din anul 1940 cuprindea 1573 de întreprinderi în care era investit un capital de 26.949 mii lei, care foloseau o forţă motrice 333.894 H.P, şi un personal ocupat de 154.927. Valoarea totală a producţiei obţinută însuma 33.559 mii de lei. Un alt domeniu important care s-a bucurat de o grijă sporită în anii de după unire a fost industria construcţiilor şi a materialelor de construcţii. Pe harta Transilvaniei, a Banatului, Crişanei şi Maramureşului au apărut noi străzi, parcuri, pieţe, edificii administrative, edificii pentru învăţământul de toate gradele, pentru instituţii culturale, pentru unităţi militare, biserici, construcţii care serveau domeniul sănătăţii, higienei şi salubrităţii publice etc. Pentru ilustrare menţionăm: la Cluj - noul palat al clinicilor universitare, Academia de agricultură, palatul asigurărilor sociale, două licee, Academia teologică greco-catolică, noua uzină electrică, două cămine de ucenici, aeroportul de la Someşeni, cazărmile de la Floreşti, centrala de telefoane, baia ştrand, parcul sportiv şi altele. La Oradea: Căminul de ucenici al Ministerului muncii, noua centrală de telefoane, aeroportul. La Târgu-Mureş: Palatul prefecturii, spitalul, Căminul de ucenici al Ministerului muncii, aeroportul. La Braşov: Palatul asigurărilor sociale, 2 spitale, abatorul, un cămin de ucenici al Ministerului muncii, Camera de comerţ, centrala telefonică. La Timişoara: Ansamblul şcolii politehnice şi altele. La acestea se adaugă şi alte construcţii realizate prin efortul oficialităţii şi al societăţii româneşti cum sunt: 80 de şcoli primare, 32 de licee şi alte şcoli secundare, 18 clădiri pentru instituţii universitare, 30 de case culturale şi săli de reuniune. Numai între anii 1930-1940 au fost construite pentru asistenţa socială, ucenici, lucrători şi funcţionari 38 de spitale şi sanatorii, 7 palate pentru Asigurări sociale, 30 de dispensare mari, 25 de băi mari, 11 cazărmi pentru lucrători şi 65 de blocuri de locuinţe pentru funcţionari54. Industria construcţiilor a fost organic legată de industria materialelor de construcţii. Transilvania a dispus de importante şi variate materiale de construcţii în aproape toate regiunile ei, posedând un avantaj evident faţă de Oltenia, Muntenia, Moldova şi celelalte provincii ale ţării. Economia naţională este adesea considerată, din punct de vedere anatomo-morfologic şi fiziologic, drept un organism economico-social. Unul din subsistemele sale deosebit de importante îl constituie subsistemul circulatoriu. Aici el se concretizează în căile şi mijloacele de comunicaţie (locomoţie). Mai mult decât atât, ele - căile şi mijloacele de comunicaţie - au constituit şi constituie un auxiliar indispensabil al oricărei civilizaţii. Drumurile, şoselele, căile ferate, drumurile (rutele) aeriene,

animalele de tracţiune, vapoarele şi avioanele, telefonul, telegraful, faxul şi telefaxul etc. reprezintă una din cărţile de vizită cele mai edificatoare ale oricărei ţări şi unul din atributele cele mai elocvente a nivelului şi stadiului de dezvoltare a unei economii şi societăţi. Ele mijlocesc legăturile dintre oameni, dintre producători şi sursele de materii prime (în anumite condiţii piaţa de aprovizionare cu bunuri de producţie), dintre producători şi consumatori (pieţe de desfacere) etc. Cu ajutorul căilor şi mijloacelor de comunicaţie se înfăptuieşte diviziunea teritorială, locală, regională, naţională şi internaţională a producţiei şi a muncii. Comunicaţiile de toate genurile au fost şi sunt unele din cele mai eficiente mijloace ale progresului material şi nematerial. Unirea de la 1 decembrie 1918 a generat şi a deschis posibilităţi numeroase pentru dezvoltarea căilor de comunicaţie între toate entităţile administrativ-teritoriale ale ţării, în interiorul acestora, între ţara noastră şi ţările vecine ca şi între ţara noastră şi alte ţări ale planetei. Dezvoltarea căilor de comunicaţie a legat tot mai organic elementele componente ale economiei naţionale, a îmbunătăţit mecanismul de funcţionare a economiei, a complexului economic naţional statal unitar a complexului industrial, căile de comunicaţie interne au contribuit la desfăşurarea tot mai bună a fluxurilor economice materiale (reale) şi a fluxurilor financiare. În traficul intern al României s-au conturat tot mai pronunţat următoarele linii sau artere principale de circulaţie: a) o linie sau arteră prin intermediul căreia fluxul mărfurilor, bunurilor agricole produse în Câmpia Dunării şi în Moldova ajungea în Transilvania şi Maramureş; b) o linie prin intermediul căreia fluxul produselor industriei extractive prelucrătoare ca şi cele ale economiei forestiere din Transilvania şi Banat spre Vechiul Regat; c) fluxurile convergente din toate regiunile ţării şi Bucureşti - capitala României şi invers; d) fluxurile divergente radiale din regiunile petrolifere spre toate provinciile ţării; e) fluxurile locale între regiunile muntoase şi câmpiile învecinate. Căile de comunicaţie trebuiau să facă faţă, înainte de toate, acestor fluxuri materiale şi financiar-monetare. Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul erau şi trebuiau - aceasta era o necesitate obiectivă - să fie cât mai organic incluse în fluxurile economice principale. Transilvania era străbătută de două mari artere cu caracter internaţional. Prima o constituia calea ferată ConstanţaBucureşti-Oradea, cu continuare spre marile oraşe din ţările Europei Centrale. Cea de a doua era şoseaua care urma şi urmează, cu aproximaţie traseul căii ferate menţionate. În anul 1936, reţeaua drumurilor cuprindea la scara ţării 13.850 km de drumuri naţionale, 31.582 km de drumuri judeţene şi 62.859 km de drumuri comunale. La rândul lor Transilvania împreună cu Banatul cuprindeau 4.489 km de drumuri naţionale, 9.534 km drumuri judeţene şi 23.019 km de drumuri comunale55. În perioada interbelică statul român a acordat o atenţie deosebită dezvoltării reţelei de căi ferate în România şi, deci şi în toate provinciile ei istorice. Rezultatele obţinute în Transilvania deşi au fost notabile, nu au contribuit decât în parte la ameliorarea situaţiei. Reţeaua de căi ferate atât în Transilvania cât şi în întreaga ţară continua să rămână după două decenii de la Unire cu mult în urma necesităţilor economice ale ţării şi cu mult în urma ţărilor Europei Centrale şi Occidentale. În anul 1938 România dispunea de 10.715 km cale ferată normală, simplă şi dublă şi de 660 km cale ferată îngustă. Liniile duble reprezentau în ţara noastră doar 3,4% din totalul liniilor normale. Pentru comparaţie menţionăm că în anul 1933, în Anglia liniile duble reprezentau 68% din totalul liniilor ferate, în Belgia 61%, în Franţa 48%, în Germania 42%, în Austria şi Polonia 25%, în Cehoslovacia 13% şi în Ungaria 12%56. La cele de mai sus adăugăm că în anul 1938 România dispunea de un parc de autovehicule de 41.180 de bucăţi. Dintre acestea 1986 bucăţi se află în Oltenia, 20.888 în Muntenia, 2768 - în

Moldova, 1313 în Dobrogea, 1281 în Basarabia, 812 în Banat şi 6889 în Transilvania57. În acelaşi an parcul de locomotive număra 2067 bucăţi, iar parcul da automotoare - 190 de bucăţi, iar parcul de vagoane - 60.004 bucăţi58. Cercetarea istorică a evoluţiei economice a Transilvaniei în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale atestă cu probele indubitabile ale realităţii concrete, că în această perioadă această provincie istorică, la fel ca şi celelalte provincii istorice care s-au unit cu ţara, a evoluat nu ca un element străin în trupul României, ci ca o componentă organică a acesteia, ca o parte organică a structurii morfologice şi fiziologice a economiei şi societăţii româneşti, ca o parte organică a complexului economic naţional statal unitar al României. Istoria Transilvaniei, ca şi istoria tuturor provinciilor istorice ale ţării a devenit prin forţa reală a lucrurilor şi faptelor parte componentă a istoriei României. Înlăturarea opreliştilor de odinioară care împiedicau funcţionarea şi evoluţia ei normală în unitate şi interacţiune cu toate provinciile româneşti, a asigurat premise şi condiţii favorabile înaintării ei şi ţării pe treptele scării istorice a progresului economico-social. La sfârşitul anilor '30 însă situaţia politică, economică şi militară pe continentul european a cunoscut unele modificări profunde, care şi-au pus pregnant pecetea pe evoluţia tuturor ţărilor europene şi nu numai europene. Evoluţia şi istoria României şi Transilvaniei au fost profund marcate de absurdul şi anacronicul dictat de la Viena din 30 august 1940 în urma căruia trupul ţării a fost sfârtecat şi o parte a Transilvaniei a fost practic atribuită împotriva tuturor adevărurilor, Ungariei. Prezentarea cauzelor, a conţinutului, caracterului şi consecinţelor absurdului arbitraj de la Viena, nu intră în spaţiul studiului de faţă. De aceea, aici vom consemna numai pierderea de teritorii şi populaţie impuse în mod arbitrar României. Transilvania avea o suprafaţă de 102.282 kilometri pătraţi. Din acestea, o suprafaţă de 42.243 kmp a fost ruptă din corpul ţării şi cedată Ungariei, iar 60.039 kmp a rămas în continuare în teritoriul naţional al României59. Pentru întregirea imaginii despre nedreptul act în tabelul ce urmează reproducem date despre totalul şi structura populaţiei. Populaţia Transilvaniei - totală, cedată şi rămasă (date statistice la 1 ianuarie 1940)60 Tabelul nr.33 Specificaţie Populaţia totală Populaţia cedată Populaţia rămasă

număr % număr % număr % număr %

Total

Români

Unguri

5.913.123

3.449.675

1.430.793

100

58,3

42.603.589

1.304.898

100 3.309.831

100

50,1 2.144.777

64,8

Germani

Evrei

Alţii

560.787

187.797

284.371

24,2

9,5

968.371

72.108

37,2 462.422

14

2,8 488.679

14,4

3,2

4,8

148.620

109.592

5,7 39.177

1,2

4,2 174.770

5,3

Datele cuprinse în acest tabel vorbesc prin ele însele, în urma arbitrajului o minoritate etnică a obţinut un teritoriu în care ea era tot minoritate (37,2%). Aşa cum aprecia profesorul universitar american Philip E.Mosley "Extrema satisfacţie cu care ungurii au acceptat împărţirea Transilvaniei şi recăpătarea a o jumătate din teritoriul ei, dovedeşte că ei înşişi nu-şi prea iau în serios propriile argumente cu privire la "unitatea naturală" a regiunii, dar sunt

încântaţi de a-şi asigura o largă întindere teritorială, pe care pretenţiile de ordin etnic singure n-ar fi putut-o justifica"61. În "Memorandumul Românilor refugiaţi şi expulzaţi", din teritoriul Transilvaniei, întocmit de profesorul Victor Jinga şi adresat lumii civilizate se spune printre altele că "Ruperea Transilvaniei în două, neîntâlnită niciodată în istoria acestei provincii, este absurdă şi anacronică. Se sparg omogenităţi etnice, se dezbină regiuni şi interese economice, se taie neraţional căi de comunicaţie, rămân oraşe fără spaţiu vital, se destramă o comunitate culturală şi spirituală, se sfâşie o istorie comună şi toate acestea pentru a spori eterogenitatea etnică, pentru a completa diformitatea geografică, pentru a îmblânzi furia verbală şi a mulţumi orgoliul nemăsurat al unui vecin"62. În sfârşit, mai menţionăm că Iuliu Maniu, în Consiliul de coroană care a avut loc în ziua de 30 august 1940, ora 24, cerând neacceptarea sentinţei arbitrare, a spus printre altele: "Sunt revoltat atunci când aud că chestiunea Transilvaniei se aduce în legătură cu tratatul de la Trianon. Unitatea Ardealului cu Patria mamă nu se întemeiază pe tratatul de la Trianon, ci urmează din dreptul de autodeterminare al poporului român din Transilvania, manifestat în mod liber la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Noi am luat în stăpânire Transilvania în baza acestui drept; încă înainte de încheierea tratatului de la Trianon şi chiar înainte de armistiţiu. Am organizat viaţa de Stat românească în Dacia Superioară, înainte de încheierea şi ratificarea tratatului de la Trianon. Aflu că ungurii au refuzat consecvent să discute problema din punct de vedere etnografic şi social-economic şi au argumentat absolut neîntemeiat, pentru că, Transilvania nu a fost niciodată a Ungariei, ci a fost întotdeauna independentă până la 1867, când împotriva voinţei noastre, în urma războaielor pierdute faţă de Prusia, dinastia habsburgică a fost nevoită să sacrifice Ardealul ungurilor"63. Note 1. Anuarul statistic al României, 1939-1940, p.3 2. Revista economică, noiembrie 1921, nr.44. 3. Buletinul Institutului economic românesc, ianuarie 1929, nr.1, p.4-5. 4. N.P. Arcadian, Industrializarea României, ed. a II-a, 1936, p.147. 5. După N.P. Arcadian, op.cit., p.155-156. 6. După N.P. Arcadian, op.cit., p.165. 7. C.S. Negoescu, Ardealul nostru - Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, Bucureşti, 1919, p.45, 48, 50, 53. 8. Industria şi bogăţiile naturale din Ardeal şi Banat, Tipografia "Cartea Românească", Cluj, 1927, p.51. 9. Ilie G. Georgian, Producţia minieră a României pe anul 1921, în Analele statistice şi economice, ianuarie-februarie, 1923, nr.1-2, p.20. 10. Ştefan Cocoş, Industria siderurgică-metalurgică în România, în Analele statistice şi economice, septembrie-octombrie, 1925, nr.9-10, p.3. 11. După ancheta industrială din 1920 publicată în Buletinul industriei, 1921, nr.7-9, p.34-35. 12. Cifrele absolute citate după R. Racovitza, Industria zahărului, Bucureşti, 1922, p.79. 13. Calculat după R. Racovitza, Industria hârtiei, Bucureşti, 1921, p.44. 14. P.N. Panaitescu, Industria şi politica marei finanţe, în Buletinul Institutului Economic Românesc, aprilie, 1924, nr.4, p.276-277. 15. Buletinul industriei, 1921, p.84.

16. M. Cioc şi C. Cassasovici, Raport relativ la mărirea producţiei industriale, Bucureşti, 1921, p.4. 17. După Analele statistice şi economice, martie-aprilie, 1921, nr.3-4, p.55. 18. Pentru perioada antebelică datele sunt calculate pe baza Buletinului statistic al României, 1919, nr.1, seria a IV-a, vol.XIV, p.94, 123, 124, 125, 160, 163, 164, iar pentru 1919-1920 sunt citate după Buletinul Institutului Economic Românesc, mai-iunie, 1929, nr.5-6, p.238-239. 19. Datele pentru anul 1911 sunt calculate după Buletinul statistic al României, 1919, nr.1, seria a IV-a, vol.IV, p.95, 126, 128, 165, 167, iar pentru anii 1920-1922 sunt citate după Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, vol.I, Bucureşti, 1929, p.436. 20. Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, vol.I, Bucureşti, 1929, p.696. 21. Venczel József, Az erdéli román föld-birtokreform, Cluj, 1942, p.59. 22. Buletinul statistic al României, 1926, nr.4, p.60. 23. Calculat după Buletinul Institutului economic românesc, ianuarie 1927, nr.1, p.9-11. Totodată reţinem că 75,o% din numărul total al proprietarilor deţineau sub 5 ha de teren. 24. Buletinul statistic al României, 1926, nr.4, p.60. 25. C. Puşcariu, Reforma agrară, colonizările, cadastrul şi cartea funduară din Ardeal, Satu-Mare, 1931, p.24-25. 26. C. Puşcariu, Reforma agrară, colonizările, cadastrul şi cartea funduară din Ardeal, Satu-Mare, 1931, p.26-29. 27. I. Loghin, Marile bănci comerciale româneşti în epoca de după război. 1920-1929, Bucureşti, 1931, p.18. 28. M. Maievschi, Contribuţii la istoria finanţelor publice ale României (1914-1944), Bucureşti, Edit. ştiinţifică, 1957, p.100-101. 29. Import-export, ianuarie, 1923, nr.1, p.215. 30. Vezi Analele băncilor, februarie, 1923, nr.2, p.108-109. 31. Vezi N. Petra, Băncile româneşti din Ardeal şi Banat, Sibiu, 1946, p.117-123; vezi şi Gheron Netta, Băncile noastre şi situaţia lor actuală, Bucureşti, 1933, p.12. 32. În acest sens este semnificativă mărturisirea unui economist care scria: "Banca nu mai este ţinută să facă operaţiuni de bancă aşa precum o veche experienţă o recomanda, pentru a da toată siguranţa şi instituţiunii şi capitalurilor ce i se încredinţează şi că se înrădăcinează convingerea că banca poate să facă orice fel de operaţiuni cu banii acţionarilor plasaţi în acţiunile bancare, cu banii deponenţilor sau ai institutului de emisie", (vezi Gheron Netta, op.cit., p.11). 33. Buletinul Institutului economic românesc, noiembrie 1922, nr.11, p.844. 34. Gheron Netta, Politica economică şi românizarea întreprinderilor, în Buletinul Institutului economic românesc, noiembrie 1922, nr.11, p.835; vezi şi Analele statistice şi economice, iulie-august 1923, nr.7-8, p.124-126. 35. Ibidem. 36. Contribuţii la istoria capitalului străin în România, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1960, p.82. 37. Analele băncilor, iulie-august, 1922, nr.7-8, p.315. 38. Vezi Analele băncilor, iulie-august, 1922, nr.7-8, p.315-319. 39. Vezi Buletinul Institutului economic românesc, iunie, 1923, nr.6, p.442-446. 40. Vezi "Independenţa economică", ianuarie 1922, nr.1, p.3-7. 41. Concernul "Lomaş" era controlat de "Union des Usines et des Nasic" din Geneva şi de "Compagnie des Industries Minières et annexes Vandocuvres (Cima)" tot din Geneva; concernul "Foresta" era controlat de Banca comercială italiană, iar principalul creditor al firmei "Lomaş-Moroieni" a fost "Banque de paris et des Pays Bas", strâns legată de trusturile americane (vezi Simion Fuchs, Greva muncitorilor din Valea Mureşului, în Studii şi referate privind istoria României, partea a II-a, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., 1954, p.1.694-1.650). 42. Vezi Contribuţii la istoria capitalului străin din România, schemele A, nr.1, 2, 5, 7, 8. 43. Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, p.724.

44. Ibidem, p.724-725. 45. Simion Fuchs, op.cit., p.1.653. 46. T.I. Gîrbacea, Problema muncii în exploatările miniere şi metalurgice de stat din Transilvania, 1924, p.107. 47. Conform art.17 din primul contract colectiv, care urma să intra în vigoare la 1 iulie 1920 şi care fusese obţinut în urma luptei tot mai puternice a muncitorilor minieri, patronii capitalişti reuşesc să determine pe muncitori să accepte un concediu anual foarte mic: "Muncitorii care au o vechime în lucru neîntreruptă între 3 şi 6 ani vor avea dreptul la un concediu anual de 6 zile, acei care au mai mulţi ani decât 6 vor primi atâtea zile de concediu peste cele 6 câţi ani de serviciu au servit peste 6. maximul concediului anual se fixează la 14 zile" (vezi T.I. Gîrbacea, op.cit., p.51). Aici este locul să subliniem că în foarte multe cazuri muncitorii nu puteau beneficia nici de acest concediu, şi aşa foarte redus. 48. Tribuna socialistă, Cluj, 8 februarie 1920, p.1. 49. Minerul, Cluj, 1 iunie 1922, p.1 şi valea Bîrzavei, Reşiţa, 7 mai 1922, p.3. 50. Tribuna socialistă, Cluj, 13 iulie 1920, p.2. 51. Vezi Minerul, Cluj, 15 martie 1920, p.1. 52. Ibidem, p.2. 53. Tabelul este întocmit după Minerul din 15 martie 1920, p.2. Calculul cu privire la minimul de existenţă a fost corectat întrucât Minerul a avut în vedere în mod greşit numai 25 de zile lucrătoare ale unei luni; or, muncitorii consumă în decursul tuturor celor 30 de zile ale lunii. 54. Limitele minime calculate de Minerul pot cuprinde unele deficienţe, provenite din unele inexactităţi metodologice. 55. Minerul, Cluj, 15 martie, 1920, p.2. 56. Societatea de mâine, din 31 ianuarie 1926, p.77. 57. Aici este locul să subliniem că sporirea numărului şomerilor în perioada amintită este determinată, în afară de cauzele generale care generează şomajul în capitalism şi îl fac să devină cronic în condiţiile crizei sale generale, şi de anumite cauze specifice care au acţionat pe fondul cauzelor generale, ca; ruina economică, lipsa materiilor prime şi mai ales însemnatele concedieri ale muncitorilor, făcute atât de stat, cât şi de privaţi, mai ales după înfrângerea grevei generale din 1920. 58. T.I. Gîrbacea, op.cit., p.21. 59. Minerul, Cluj, 1 ianuarie 1921. 60. Analele băncilor, februarie 1932, nr.2, p.49. 61. După V. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Bucureşti, 1940, p.176. 62. În aprecierea evoluţiei industriei noastre după cei doi indicatori amintiţi trebuie să se aibă în vedere în mod obligatoriu două împrejurări, strâns legate între ele: a) perioada care a urmat războiului până la 1929 este perioada unei inflaţii puternice, când valuta se depreciază simţitor; b) ritmul inflaţiei şi al deprecierii monetare în unele cazuri întrece ritmul de creştere a capitalului şi a producţiei. După datele oficiale ale vremii, coeficientul de depreciere a leului a fost în 1919 de 3,63, iar în 1928 de 31,59 (vezi Gheron Netta, Băncile noastre şi situaţiunea lor actuală, p.10 şi 15, şi Buletinul Institutului economic românesc, aprilie-iunie, 1933, nr.4-6, p.149 şi 153. De aceea, pentru a reda o situaţie cât mai apropiată de realitate, suma capitalurilor şi a valorii producţiei trebuie corectată, în minus, cu un coeficient egal cu 31,59/3,63=7,702. Acelaşi rezultat se obţine şi cu ajutorul formulei: V/31,59x3,63 şi Q/31,59x3,63 unde Q este suma capitalului în 1928, iar V - valoarea producţiei în acelaşi an. 63. Tabelul este întocmit de noi după N. Arcadian, Industrializarea României, ed. a II-a, Bucureşti, 1936, p.148, 149 şi 169177. Economia naţională, iunie-iulie-august 1931, p.122, 225, 228, 237, 240, nr.2, 243; Buletinul statistic al României, 1922, nr.8, p.28-29; Buletinul statistic al României, 1930, p.124, 125. 64. La industria electrotehnică sunt trecute în 1919 şi uzinele producătoare de curent electric; în anii următori ele nu mai figurează, fiind trecute sub controlul Direcţiei energiei. 65. În 1919, în cadrul industriei ceramice au fost cuprinse şi industria materialelor de construcţii şi industria sticlăriei. 66. După Statistica societăţilor anonime din România, vol.XXI, ed. Institutului central de statistică, Bucureşti, 1940, p.4-5. Societăţile au fost grupate după sediul lor social.

67. Aici este locul să arătăm că, în realitate, creşterea capitalului în perioada analizată, perioadă de inflaţie, este mai mare decât cea indicată de statistica oficială, întrucât coeficientul de depreciere a leului a fost în 1928 de 31,59 faţă de 40,15 în 1923. (Vezi Gheron Netta, op.cit., p.10 şi 15). 68. Buletinul Institutului economic românesc, mai, 1927, nr.5, p.46-47. 69. Contribuţii la istoria capitalului străin în România, p.113. 70. Vezi Analele băncilor, august-septembrie, 1927, nr.8-9, p.352-353. 71. Ibidem. 72. Vezi Contribuţii la istoria capitalului străin în România, Edit. Academiei R.P.R., 1960, p.145. 73. Studii şi referate privind istoria României, partea I, Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1954, p.1650. 74. Import-export, 1927, nr.9-10, p.356. 75. Tabela este întocmită după Buletinul statistic al României, seria a IV-a, vol.XIV, nr.1, 1919, p.94, 1923, p.125, 160, 163, 164; Buletinul Institutului economic românesc, mai-iunie, 1929, nr.5-6, p.238-239 şi Anuarul statistic al României 19391940, Bucureşti, 1940, p.411. 76. Datele cuprinse în această rubrică se referă la situaţia din 1913 în Banat, Crişana, Maramureş şi din 1911 în Ardeal. 77. Vezi Analele economice şi statistice, martie-aprilie, 1929, p.91. 78. Tabela este întocmită după Buletinul statistic al României, nr.1, seria a IV-a, vol.XIV, 1919, p.95, 126, 128, 165, 167, Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1919, vol.I, p.436. 79. Vezi V. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, p.78 şi D. I. Titulescu, Agricultura şi evoluţia preţurilor la cereale în România de la 1922-1939 inclusiv, Bucureşti, 1941, p.31. 80. În 1923, de pildă, în ţara noastră impozitul pe ha plătit de o gospodărie ce poseda până la 5 ha de teren era de 229,16 lei în timp ce impozitul plătit pe ha de o gospodărie ce poseda de la 10 la 50 ha era de 199,63 de lei (vezi Gh. Ionescu-Şişeşti, Repartiţia proprietăţilor agricole şi a impozitelor pe aceste proprietăţi în perioada 1923-1926, în Buletinul Institutului economic românesc, martie-aprilie, 1927, nr.3-4, p.181. 81. M. Plătăreanu, Politica economică a României în trecut şi în cadrul legislaţiei actuale, Bucureşti, 1936, p.186. 82. Vezi articolul Marea grevă a muncitorilor de la Reşiţa, publicat în Viaţa muncitoare, anul III, 18 aprilie, 1926, nr.28. 83. I.I. Gîrbacea, Şomajul în Ardeal şi emigrarea, 1925, p.10-11. 84. Socialismul, 1926, nr.33. 85. Vezi articolul lui Axente Iancu, Salarii "muritoare de foame", în Societatea de mâine din 27 septembrie 1925, p.694. Aici e locul să subliniem că scrisoarea publicată în cadrul acestui articol a fost adresată revistei de un grup de muncitori, în numele muncitorilor, şi e semnată de Ştefan Păcuraru, Eftimie Ghenescu, Iosif Durnadiră şi Baloşu Alexandru. 86. Tabela este întocmită după Buletinul statistic al României, nr.1, 1928, p.122-123; Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, vol.I, p.720. 87. Studii privind istoria economică a României, vol.I, Bucureşti, Edit. Acad. R.P.R., p.215. 88. Vezi Anuarul statistic al României 1939-1940, p.456-461, 478-479. 89. Vezi Lupta de clasă, 1931, nr.1(20), p.26. 90. Întocmit după N. Arcadian, Industrializarea României, ed. a II-a, Bucureşti, 1936, p.175-176. 91. Aici este locul să reamintim că întreprinderile mici şi mijlocii, după clasificarea statisticii burgheze, aveau sub 5 CP forţă motrice sau sub 20 de salariaţi. Prin urmare, o creştere mică a forţei motrice centralizate, ascunde în spatele ei un număr mare de întreprinderi mici şi mijlocii înghiţite de cele puternice. 92. Analele economice şi statistice, noiembrie-decembrie 1928, nr.11-12, p.59,60,61. 93.Indicatorul "producţie obţinută" exprimată valoric, oglindeşte atât mişcarea producţiei în formă natural-materială, cât şi a preşurilor acesteia, care, după cum se ştie, în perioada crizei economice au cunoscut o scădere însemnată. Acelaşi lucru este valabil şi pentru materia primă, exprimată valoric, consumată în procesul de producţie.

94. După Anuarul statistic al României 1930-1940, p.457. 95. Ibidem. 96.G.Brătescu, Istoria ocrotirii sănătăţii muncitorilor din România, Bucureşti, Edit. Medicală, 1957, p.213. 97. Statistica societăţilor anonime din România, vol. XXI 1939, Bucureşti, p.5-6. 98. Întocmit după Conjunctura economiei româneşti, 1936, nr.1-2, p.155. 99. Contribuţii la istoria capitalului străin în România, p.208. 100. Vezi Bursa din 16 februarie 1930, p.192. 101. Contribuţii la istoria capitalului străin în România, p.208. 102. Ibidem, p.221. 103. Bursa"nr.1406 din 1 noiembrie 1931, p.927. 104. Enciclopedia României, vol.III. p.305. 105. Anuarul statistic al României, 1939-1940, p.403. 106. Întocmit după Anuarul statistic al României, 1929, p.64-65; Anuarul statistic al României, 1930, p.48-49; Anuarul statistic al României, 1931-1932, p.60-61; Anuarul statistic al României, 1934, p.102-103. 107. Vezi Anuarul statistic al României pe anul 1930, p.80-87; pe anul 1931-1932, p.80-82; pe anul 1937-1938, p.436. 108. După V.Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, p.75. 109. Economia naţională, ianuarie 1935, nr.1, p.52. Este necesar să precizăm că în realitate suprafaţa în ha ce revenea pentru un tractor era mult mai mare, întrucât din numărul total al tractoarelor trebuie scăzute cele ce foloseau în industrie. 110. Analele economice şi statistice, ianuarie-februarie 1938, nr.1-2, p.238. 111. C.C. Damian, Evoluţia crizei în România, studiu economic şi social, Bucureşti, 1936, p.36. 112. Vezi Analele băncilor, februarie 1932, nr.2, p.49. adăugăm că la p.50 a acestui număr găsim un calcul foarte semnificativ care arată proporţiile pe care le-a atins exploatarea maselor muncitoare de către capitalul bancar şi cămătăresc. Astfel, pentru cine s-a împrumutat în 1922 - an de inflaţie accentuată - cu 1.000 de lei şi, neputând plăti, a prelungit datoria până la sfârşitul anului 1932, datoria se ridicase la 12.048 de lei dacă dobânda era de 20%, la 15.060 de lei dacă dobânda era de 25%, la 18.072 de lei dacă dobânda era de 30%, iar pentru un împrumut de 250.000 de lei contractat tot în 1922 trebuia s ă se plătească la sfârşitul anului 1932 3.010.000 de lei dacă dobânda era de 20% şi 3.765.000 de lei dacă dobânda era de 25%. 113. Vezi Virgil Pâcotă, Criza economică şi agricultura noastră, memoriu prezentat Adunării generale a Uniunii Camerelor din agricultură, Bucureşti, p.13. În acest memoriu, autorul, care era preşedintele Uniunii Camerelor din agricultură, arăta printre altele că în unele cazuri dobânda ajunsese chiar până la 120% pe an. Acelaşi lucru este constatat şi de cercetările făcute de Banca agriculturii româneşti în 1931, care arată că sunt regiuni unde producătorii agricoli plătesc între 72 % şi 120% pe an; vezi Analele băncilor, ianuarie-februarie, 1935, nr.1-2, p.5 114. Mitiţă Constantinescu, Politica economică aplicată, vol.III, Bucureşti, 1943, p.237, 238; aproximativ aceleaşi sume sunt indicate şi în Analele economice şi statistice, ianuarie-martie, 1933, nr.1-3, p.108. 115. După I. Olteanu, Capitalul naţional din Ardeal şi problema conversiunii, Sibiu, 1934, tabloul 1 (anexe). 116.Vezi Anuarul statistic al României, 1930, 80-87; pe anul 1931-1932, p.80-82; pe anul 1937-1938, p.436. 117. După V. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, p.75. 118. Economia naţională, ianuarie, 1935, nr.1, p.52. 119. Analele economice şi statistice, ianuarie-februarie, 1938, nr.1-2, p.283. 120. C.C. Damian, Evoluţia crizei în România, Bucureşti, 1936, p.36. 121. Analele băncilor, februarie 1932, nr.2, p.49. 122. Vezi Virgil Potârcă, Criza economică şi agricultura noastră, Bucureşti, p.13. 123. Mitiţă Constantinescu, Politică economică aplicată, vol.III, Bucureşti, 1943, p.237-238.

124. După I. Olteanu, Capitalul naţional din Ardeal, Sibiu, 1934, tabloul 1. 125. Cf. Anuarul statistic al României 1938 şi 1939, p.344-345.

1

Cf. Anuarul statistic al României, 1930, p.80-87; pe anul 1931-1932, p.80-82; pe anul 1937-1938, p.436.

2. Vezi tabela de la p.50 a lucrării de faţă. 3. Contribuţii la istoria capitalului străin în România, 1960, p.260 4. Lecţii în ajutorul celor care studiază istoria P.M.R., Bucureşti, Edit. Politică, 1960, p.260 5. G.Brătescu, Istoria ocrotirii sănătăţii muncitorilor din România, Bucureşti, Edit. medicala, 1957, p.213 6. "Lupta de clasă", seria a V-a, XXXIX (1959), nr.5, p.74-75 7. Reţinem în legătură cu aceasta că în anii crizei economice marea masă a funcţionarilor a suferit atât în urma scăderii salariilor nominale, cât şi în urma sporirii sarcinilor fiscale directe şi indirecte. La aceasta mai adăugăm şi exploatarea acestei pături a populaţiei în calitate de consumator al produselor 8. Contribuţii la istoria capitalului străin în România, p.253 9. Ibidem, p.260 10. Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p.199 11

Enciclopedia României, vol.III, p.307.

12. Datele sunt reproduse din Enciclopedia României, vol.III, p.309 13

Anuarul statistic al României 1939 şi 1940, p.403.

14

Anuarul statistic al României, 1939 şi 1940, p.404.

15. Cf. Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p.40 16. Enciclopedia României, vol.III, p.305 17. Comunicări statistice, nr.2, 1945, p.12 18. Comunicări statistice, nr.3, 1945, p.6, reprodus după V.Jinga, op.cit., p.519 19. Victor Jinga, op.cit., p.520 20

Enciclopedia României, vol.III, p.306.

21. Enciclopedia României, vol.III, p.336 22. Op.cit., p.337 23

Op.cit., p.317.

24

Op.cit., p.317.

25

Enciclopedia României, vol.III, p.340.

26. Idem 27. Virgil Madgearu, op.cit., p.56 28. Enciclopedia României, vol.III, p.341 29. Op.cit., p.342 30

Enciclopedia României, vol.III, p.1064.

31

Tabelul a fost elaborat pe baza datelor din Enciclopedia României, vol.III, p.1070.

32. Victor Jinga, op.cit., p.527

33. Idem 34. Tabelul a fost elaborat pe baza datelor din Enciclopedia României, vol.III, p.1087. 35. Virgil Madgearu, op.cit., p.62 36. Virgil Madgearu, op.cit., p.97-98 37. Vezi Victor Jinga, op.cit., p.560 38

Tabelul a fost întocmit pe baza datelor reproduse de Victor Jinga, în op.cit., p.562-563.

39. Op.cit., p.563 40. Op.cit., p.565 41. Op.cit., p.566 42. Victor Jinga, op.cit., p,.567 43. Op.cit., p.571 44. Op.cit., p.572 45. Op.cit., p.574 46

Op.cit., p.577, 578.

47

Tabelul a fost întocmit pe baza: Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940 şi Victor Jinga, op.cit., p.587.

48. Victor Jinga, op.cit., p.588 49

Anuarul Statistic al României 1939 şi 1940, p.478-479.

50

Victor Jinga, op.cit., p.592.

51

Victor Jinga, op.cit., p.592

52. Victor Jinga, op.cit., p.593 (sublinierile ne aparţin) 53

Victor Jinga, op.cit., p.593 şi 594.

54. Cf. Victor Jinga, op.cit., p.600 55. Victor Jinga, op.cit., p.613 56. Cf. Victor Jinga, op.cit., p.616 57. Cf. Anuarului Statistic al României 1939 şi 1940, p.516 58. Op.cit., p.522 59. Cf. Victor Jinga, op.cit., p.638 60

Idem.

61. Philip E.Mosley, în revista "Foreign Affairs", din oct. 1940, citat de "Geopolitica", Bucureşti, nr.1, 1941, p.100 62. Cf. Victor Jinga, op.cit., p.639 63. Reprodus după Victor Jinga, op.cit., p.640 (sublinierile noastre)

5.6.5. Băncile, creditul şi cooperaţia în Transilvania interbelică 5.6.5.1.Evoluţia băncilor transilvănene după Marea Unire. Perioada de tranziţie şi refacere (1919 - 1925) Realizarea statului naţional unitar român a creat un mediu favorabil şi pentru dezvoltarea sistemului bancar din Transilvania. Aceasta reintră în economia naţională românească, contribuind la formarea complexului economic naţional. Dar tot ce reprezenta viaţă economică, deci şi viaţă financiar - bancară trebuie să se modeleze, după noul centru de orientare - Bucureştiul. Desigur, o asemenea schimbare de direcţie nu s-a putut îndeplini atât de uşor; ea a necesitat o perioadă, destul de îndelungată de tranziţie. Unirea a lichidat situaţia nefirească generatoare de efecte economice negative - de existenţă a două organizaţii de credit românesc. Ea a permis unificarea organizaţiei de credit pe întregul teritoriu al României. Devenise posibil ca băncile româneşti din Transilvania să-şi transforme funcţia lor defensivă în funcţie ofensivă; ele nu mai erau tolerate, erau la ele acasă. Dar şi ele trebuiau să participe la politica de "naţionalizare a vieţii economice româneşti". După o anumită perioadă de nesiguranţă şi dezorientare care a urmat imediat după încheierea primului război mondial (1918 - 1920) şi în special după dificultăţile create de procesul preschimbării coroanelor, a urmat o epocă de refacere şi chiar de avânt bancar. În anul 1918 existau în întreaga Românie 486 bănci, cu un capital social de 711.264 mii lei. În Transilvania existau 171 bănci (36% din numărul total al ţării) cu un capital social de 115.334 mii lei (16% din total pe ţară). Deci forţa financiară a băncilor transilvănene era slabă în comparaţie cu numărul şi ponderea lor. Stabilizarea şi refacerea economiei româneşti distrusă de război a impulsionat şi comerţul de bancă. Iau fiinţă noi bănci, dar şi cele vechi se regrupează. Băncile transilvănene depăşesc în majoritatea lor caracterul de "bănci locale". Ceea ce este important însă este faptul că băncile nu numai că depăşesc starea de "bănci locale", ci încep să-şi reorienteze tot mai mult creditul (proces iniţiat, dar cu rezultate mai slabe, de "Solidaritatea" încă înainte de 1918) spre finanţarea întreprinderilor industriale noi sau dezvoltarea celor deja existente. Vechile şi noile bănci din Transilvania ca Banca Agrară din Cluj, Banca Centrală din Cluj, Casa Generală de economii şi Banca Albina din Sibiu ş.a. au participat la înfiinţarea, dezvoltarea sau sporirea capitalurilor unor întreprinderi cum ar fi: Întreprinderea de porţelan "Iris" din Cluj, "Întreprinderea Forestieră Română", "Fabrica de vagoane Arad", "Uzina Domeniilor din Reşiţa", "Industria Sârmei" etc. Treptat, dar consecvent cifra băncilor şi puterea capitalului bancar, alături de cel din întreaga ţară, sporesc. Tabelul de mai jos ne va confirma aceasta. Observăm că în decurs de 6 ani numărul de bănci din Transilvania a crescut cu 164 unităţi noi, de la 171 la 355, iar capitalul de la 117.187 mii lei la 1.108.016 mii lei, deci cu 990.829 mii lei. Dar dacă în anul 1919 o bancă dispunea în medie de 662 mii lei, în anul 1925, dispunea în medie de 3.151 lei, deci de o putere economică de peste 4,6 ori. Tabloul activităţilor celor 355 de bănci este cu mult mai divers faţă de 1919, atât în privinţa capitalului social cât şi în privinţa operaţiunilor. Dar în spatele acestei medii de 3.151 mii lei se află o repartizare foarte inegală a repartiţiei capitalurilor. În timp ce

306 (86,2) bănci aveau în medie un capital de 1640 mii lei, un număr de 10 bănci (3%) din total aveau în medie un capital de 30.400 mii lei. Institutul de credit financiar din Sibiu, dispunea de un capital de 52.000 mii lei, iar Banca Agrară şi Banca Centrală din Sibiu, dispuneau fiecare de un capital de 50.000 mii lei. Numărul şi capitalul societăţilor bancare pe anii 1919 - 1925 1919 Total în România Bănci în Transilvania Ponderea băncilor transilvănene în sistemul bancar

Capital 3.334.768 731.176 22%

1921

Nr. bănci

Capital

Nr. bănci

Capital

Nr. bănci

Capital

711.264 171

711.264 117.187

543 214

1.966.664 373.512

556 220

2.406.400 731.136

36%

16%

39,6%

19,0%

39,57%

30,38%

1922 Nr.bănci 683 297 43,48%

1920

1923 Nr.bănci 756 324 42,8%

Capital 4.253.482 741.930 17,4%

1924 Nr.bănci 844 344 40,7%

Capital 5.175.187 918.179 17,74%

1925 Nr.bănci 928 355 38,25%

Capital 6.276.409 1.108.016 17,6%

5.6.5.2.Perioada de avânt a dezvoltării reţelei bancare transilvănene (1926 - 1930) După 1925 se observă o creştere semnificativă a puterii economice a reţelei băncilor transilvănene. Creşterea nu s-a datorat sporirii numărului de bănci, ci dezvoltării şi întăririi celor existente. Dacă, în anul 1926, existau 367 de bănci, cu 12 mai mult decât în anul precedent, în anul 1930, numărul lor scade la 331. În schimb, capitalul lor social creşte de la 1.370.034 mii lei în 1926 la 2.413.996, în 1930, revenind 7.296 mii lei în medie pe unitate bancară, de 2,3 ori mai mult decât în 1925 şi de 11 ori mai mult faţă de anul 1919, anul începerii încadrării organice a vieţii economice bancare transilvănene în complexul economic naţional românesc. Numărul băncilor cu capital de peste 20.000 de lei creşte de la 10 la 28 în anul 1930, iar dintre acestea 7 aveau un capital de peste 75.000 mii lei. Faptul că, în 1930 exista 1 bancă cu un capital de 154.000 mii lei, 1 cu capital de 130.000 şi 2 bănci cu capital a 100.000 mii lei, că 14 bănci deţineau aproape 46% din capitalul social al sistemului bancar relevă că sistemul bancar românesc din Transilvania se încadra tot mai organic în sistemul de credit al capitalismului românesc. Încadrarea tot mai organică a capitalului bancar transilvănean este relevată şi de împletirea tot mai strânsă a intereselor burgheziei româneşti şi a celei ungureşti. Reprezentanţi ai burgheziei şi băncilor româneşti cumpărau acţiuni ale băncilor ungureşti, iar reprezentanţii ungurilor cumpărau acţiuni ale băncilor româneşti. La rândul lor, reprezentanţii capitalului bancar din vechiul regat au

înfiinţat bănci, au cumpărat acţiuni ale băncilor transilvănene existente deja sau a înfiinţat filiale în cele mai importante oraşe transilvănene. Numărul şi capitalul social al societăţilor bancare pe anii 1926 - 1930 în mii lei 1926 Total în România Bănci în Transilvania Ponderea băncilor transilvănene în sistemul bancar

1927

1928

Nr.bănci 1029

Capital 754.825

Nr.bănci 1054

Capital 8.318.871

Nr. bănci 1122

Capital 10.000.176

367

1.360.034

345

1.600.881

342

2.092.832

35,6%

18,0%

32,7%

19,2%

30,5%

20,9%

1929 Nr. bănci 1097 333 30,35%

1930

Capital 11.180.642 2.328.347 20,8%

Nr. bănci 1102 331 30%

Capital 11.627.575 2.413.966 20,7%

5.6.5.3.Efectele crizei economice asupra sistemului bancar Dar dezvoltarea ascendentă a întregii reţele bancare româneşti, deci şi a celei transilvănene a fost grav perturbată de criza economică începută încă din anul 1929. Situaţia pe care o redăm mai jos evidenţiază în mare măsură evoluţia negativă şi oscilatorie a reţelei bancare şi a capitalului lor social în perioada 1931 - 1935. Numărul şi capitalul social al societăţilor bancare pe anii 1931 - 1935 1931 Total în România Bănci în Transilvania Ponderea băncilor transilvănene în sistemul bancar

1932

1933

Nr. bănci 1037

Capital 11.879.429

Nr.bănci 953

Capital 10.487.450

Nr.bănci 893

Capital 9.922.027

312

2.274.886

292

2.224.612

286

2.161.821

30,0%

19,1%

30,6%

21,2%

32,02%

21,8%

1934 Nr. bănci 873 300 34,3%

Capital 9.514.593 1.934.040 20,3%

1935 Nr. bănci 920 292 31,7%

Capital 9.354.590 1.929.564 20,6%

Observăm că numărul de bănci transilvănene când scade, când creşte, dar niciodată nu a mai atins nivelul din anul 1929. În schimb capitalul social al lor scade în mod continuu. De la 2.413.996 mii lei în 1930 se reduce la 1.929.564 mii lei, deci în anul 1935, scade cu 484.432 mii lei. Aceste scăderi se datorau în mare parte reducerii depunerilor spre fructificare. Faptul că Băncile aveau sume reduse în casă, nu le-a creat posibilitatea să facă faţă retragerilor masive ale depunerilor de la sfârşitul anului 1930 şi începutul anului 1931. Iar în anii 1935 şi 1934 acest ritm de "topire" devine tot mai accelerat la băncile transilvănene, pierzându-se fonduri considerabile. Deşi în anii prosperităţii de dinainte de criză, băncile transilvănene pătrund tot mai mult în industrie şi alte ramuri neagricole, totuşi foarte mari sume rămân investite în agricultură, a căror recuperare avea cel mai mic grad de probabilitate (Banca Agrară din Cluj avea plasamente în agricultură în proporţie de 53%, Banca Centrală pentru comerţ şi industrie 38%, Banca Clujeană 46%, Banca Albina din Sibiu 35% etc.). Băncile se găseau într-o asemenea situaţie încât nu-şi puteau recupera împrumuturile, unii debitori, neputând plăti măcar datoriile. Legile conversiunilor din 1932 - 1933 au afectat mai tare băncile transilvănene decât pe cele din vechiul regat. În timp ce primele prin conversiunea datoriilor agricole şi urbane suportau pierderi de 22% faţă de capitalul social şi rezerve, celelalte suportau 16%. Datorită acestui fapt multe bănci şiau redus activitatea sau au lichidat. Debitorii din conversiune, care constituiau plasamente pe timp îndelungat, reprezentau la băncile ardelene aproape 1/2 din totalul fondurilor proprii şi a depunerilor spre fructificare, în timp ce pe întregul sistem bancar al României datoriile în conversiune reprezentau 1/3 din fondurile proprii mobilizate pe calea depunerilor spre fructificare. Dar criza economică lovind mai greu băncile din Transilvania nu a lovit în mod egal. Cele mai afectate au fost cele româneşti. Cele ale minorităţilor au suferit mai puţin . Parţial aceasta are explicaţii istorice. Băncile minoritare au pompat creditele lor mai ale în industrie, s-au bazat mai ales pe o clientelă orăşenească, de fapt pe secţiunea cea mai activă a clasei burgheze, pe când băncile româneşti, deşi şi-au extins aria de activitate după 1920, au pompat totuşi creditele lor în mare măsură în mediul rural, bazându-se substanţial pe o clientelă ţărănească şi pe burghezia cea mai puţin industrială din Ardeal. Băncile româneşti din Transilvania au fost nevoite să suporte şi după Marea Unire concurenţa creditului minoritar mai bine organizat şi alimentat de vechile centre financiare: Viena şi Budapesta. Expansiunea creditului minoritar susţinut de cele două foste capitale se producea după un plan sistematic în vederea consolidării vechilor poziţii economice din timpul dominaţiei AustroUngariei şi a unei acţiuni de acaparare a unui câmp cât mai larg în domeniul industriei şi comerţului transilvănean. Băncile săseşti, ajutate de capitalul german au ieşit şi ele uşor din criză. Numai băncile româneşti, membre ale federalei "Solidaritatea", au fost lăsate, după cum remarca într-o lucrare din 1936, Petre N. Nicolae - în propria lor grijă, nefiind ajutate de guvern şi oficialitate.

5.6.5.4. Redresarea băncilor şi a creditului după 1935 Începând din anul 1934 prin Legea pentru reglementarea şi organizarea comerţului de bancă se impuneau condiţii mult mai riguroase decât în trecut pentru înfiinţarea şi organizarea băncilor. Aceasta a avut ca efect fuzionarea unor bănci sau chiar lichidarea unora. Se impuneau limite minime de capital social şi proporţii maxime dintre depuneri şi capitalul social. Efectul a fost reducerea numărului de bănci pe întreaga ţară. În Transilvania numărul lor s-a redus de la 300 cât erau la 31 decembrie 1934 la 292 în 1935 şi apoi la 250 în 1938. Dar reducerea numărului de bănci nu a însemnat slăbirea lor economică. Ele concentrau deja capitaluri mai mari, diversificându-şi şi proporţiile operaţiunilor pe care le exercitau. În întreaga perioadă postbelică, între 1918 şi 1940, anul cotropirii Transilvaniei de Nord de către fasciştii hortişti din Ungaria, băncile transilvănene (criza nu a fost doar în Transilvania) au cunoscut o perioadă de prosperitate pe care nu a putut-o realiza sub dominaţia austro-ungară, administraţie care le restricţiona sub numeroase forme activitatea şi dezvoltarea. Într-adevăr, după Marea Unire, băncile transilvănene integrându-se în mod real, organic în sistemul bancar naţional românesc au devenit parte componentă în complexul economic naţional român, deschizându-li-se noi perspective de progres. Progresul lor a fost asigurat în toate compartimentele activităţilor specific bancare. Relevând procesul de refacere de după criză al băncilor din Transilvania, profesorul clujean, Aurel Giurgiu, scria într-un studiu publicat în 1979 că "Poziţia lor în operaţiunile de bancă marchează un oarecare progres nu numai faţă de anul conversiunii datoriilor agricole, ci şi faţă de toţi anii următori Unirii" [...] Deci saltul devine evident nu numai comparativ cu anii crizei, ci şi faţă de anii de avânt care au urmat perioadei de tranziţie între 1919 - 1925. Calculând ponderile ocupate de principalele operaţiuni ale băncilor transilvănene în diferite tipuri pe întreaga Românie între 1919 şi 1938, profesorul clujean ajunge la concluzii edificatoare privind progresul general al acestora în condiţiile democraţiei româneşti interbelice. Ponderea băncilor din Transilvania în totalul băncilor din România, era de 36% în 1919 şi în anul 1925, scăzând la 30% în 1930, sporind apoi la 34% în 1934, stabilindu-se la 33% în anul 1938. Faptul că ponderea băncilor transilvănene în totalul celor din România s-a menţinut între 30 şi 36% în întreaga perioadă interbelică ne relevă că ele dobândiseră condiţii optime, mult superioare celor pe care le aveau în timpul dominaţiei austro-ungare. Băncile transilvane vor creşte nu numai ca număr, ci vor creşte ca putere economică în mod continuu, lucru evidenţiat de sporirea ponderii capitalului social investit în totalul capitalului social pe întreaga ţară. Greutatea specifică în întregul capital bancar din România era în 1919 doar de 16%. Ea va spori la 17,6% în anul 1925, la 20,8 în 1930, ajungând la 34% în 1934 şi la 33% în anul 1938. Deci în douăzeci de ani o dublare a ponderii capitalului bancar transilvănean în totalul capitalurilor bancare pe întreaga ţară. La rândul lor, depunerile spre fructificare ale băncilor au ocupat şi ele ponderi importante în capitalul social total al băncilor din sistemul bancar naţional: 29% în 1929; 38,5% în 1930 şi 38,8% în 1938. În decurs de 42 de ani de funcţionare sub dominaţia austro-ungară, băncile româneşti nu au reuşit să ocupe decât o pondere de 1,118% în totalul mijloacelor financiare ale băncilor din Ungaria. Şi totuşi statul ungar a elaborat, în anul 1914, un proiect de lege prin care se stabilea ca organele puterii să exercite controlul asupra băncilor româneşti ! Tratamentul băncilor minoritare în România Unită a fost cu totul altul faţă de cel manifestat de dualism faţă de băncile româneşti transilvănene, statul român a respectat cu stricteţe unul din principiile fundamentale înscrise în Hotărârea Unirii Transilvaniei cu România prin care se asigura tuturor naţionalităţilor conlocuitoare condiţii optime de activitate economică. Atât băncile ungureşti cât şi cele săseşti au prosperat foarte mult în perioada interbelică, ajutate fiind de

Ungaria şi Germania. Iar Băncile minorităţilor nu au fost izolate, vrând nevrând ele au fost obligate de mecanismele economice să se încadreze în complexul economic naţional românesc. În multe bănci ale minorităţilor investeau oamenii de afaceri români şi invers. Ele au fost tratate pe picior de egalitate. România nu a procedat aşa cum au procedat organele de stat ungureşti cu băncile româneşti. Orice încercare de legături ale băncilor româneşti transilvănene cu băncile din România era etichetată ca delict de "trădare", de manifestare a naţionalismului românesc ori subminare a interesului statului ungar.

BIBLIOGRAFIE 1. Victor Cornea, Criza creditului din Ardeal, în Analele Băncilor, nr. 1-2, ian.-febr. 1936; 2. Victor Cornea, Băncile româneşti din Ardeal şi Banat, în Analele Băncilor, 15 VI - 15 VII, 1936; 3. Aurel Giurgiu, Implicaţiile unirii asupra creditului bancar transilvănean, în vol. Studii de istorie a economiei şi gândirii economice româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 77 - 97; 4. Toader Ionescu, Idei şi orientări în publicistica economică românească la sfârşitul secolului al XIX-lea şi al XX-lea (1890 - 1918), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985; 5. Nicolae N. Petra, Băncile româneşti din Ardeal şi Banat, Editura Cartea Românească, Sibiu, 1936; 6. Slăvescu Victor, Câteva însemnări cu privire la băncile româneşti din Ardeal, în Analele Băncilor, martie 1920; 7. Colecţia "Revista Economică", Colecţia pe anii 1898 - 1918;

8. Statistica societăţilor pe acţiuni din România, 1919 - 1936.

5.6.5.5. Cooperaţia românilor din Transilvania după Unire, până în 1940 Realizarea Unităţii Naţionale, formarea României Mari, la 1918, a creat noi posibilităţi, noi orizonturi cooperaţiei româneşti transilvănene. Ea începe să se dezvolte ca parte integrantă a complexului economic-naţional românesc. Perioada 1920-1921 a marcat înfiinţarea de cooperative în toate judeţele transilvănene. Evoluţia cooperaţiei de credit a românilor din Transilvania pe perioada 1915-1929 (fără Banat) Anii

Numărul băncilor populare

Numărul membrilor

Numărul mediu în medie pecooperativa

1915 1926 1927 1929

108 380 394 415

11.112 41.515 24.355 59.285

116 109 108 143

La acestea se adaugă cele 101 bănci cooperative de credit cu 14.670 membri (145 în medie pe cooperativă) existente în anul 1930 în Banat. Deci pe Transilvania istorică existau, la începutul anului 1930, 516 bănci populare cu 73.955 membri. Intre 1915 şi 1929 numărul cooperativelor de credit a sporit cu 408 unităţi, înfiinţându-se anual peste 40 asemenea instituţii. Sub administraţia asupritoare ungurească se înfiinţau abia 2,25 unităţi anual. Mijloace financiare Anii 1915 1927 1928 1929

Capital 1.255.470 26.729.655 43.133.957 55.984.377

Rezerve 852.570 3.067.119 4.673.144 7.873.000

Depuneri 6.673.09 50.543.3700 78.322.350 11.768.253.050

Datorii 1.607.920 84.876.430 100.588.290 134.533.890

Profit 141.120 5.999.220 9.393.639 10.768.890

TOTAL 10.570.180 17.121.794 236.201.341 326.842.267

Evoluţii constant ascendente au avut şi mijloacele financiare care reveneau în medie pe o cooperativă. Acestea au evoluat de la 97.870 lei în 1915 la 434.558 în anul 1927, pentru ca în anul1929 să fie de 787.571 lei în medie pe cooperativă. Unirea cea Mare a creat condiţii deosebite pentru cooperaţia de consum al cărei progres a fost şi mai evident decât al cooperaţiei de credit. Evoluţia cooperaţiei de consum în Transilvania1918 - 1929 Anii

Număr de cooperative

Numărul membrilor

Număr mediu membri pe cooperativa

1918 1919 1920 1921 1926 1929

3 9 101 168 328 166

20.260 43.444 19.300

120 132 166

Vânzările anuale au evoluat astfel în anul 1921 au fost vânzări totale de 21.847.000 lei (130.042 în medie pe cooperativă), în anul 1926 au atins cifra de 195.940.000 (597.340 în medie pe cooperativă) scăzând în anul 1929 (datorită crizei economice) la 119.685.000 lei (în medie 720.295 pe cooperativă). Alte forme de cooperative. In anul 1926 existau 38 de cooperative forestiere cu 7.758 membri, în 1929 mai existau doar 20 cu 2.435 membri. In anul 1926 existau în Transilvania 20 de cooperative de producţie, pentru ca în anul 1929 să se mai menţină numai 5 unităţi. După cum observăm, declanşarea crizei în anul 1929, a lovit destul de puternic şi cooperaţia românească din Transilvania, aşa cum a lovit-o şi pe cea din alte ţări. 5.6.5.6. Evoluţia cooperaţiei la minorităţile din Transilvania A. La saşi. Pentru a-şi apăra privilegiile cu care i-au înzestrat iniţial regii unguri, şi pe care aceştia încercau să le restrângă treptat, saşii au fost obligaţi să ducă o viaţă solidară. De aceea la ei spiritul cooperatist a pătruns mai devreme decât la alte naţionalităţi conlocuitoare. Intre anul 1852 şi 1903, saşii au înfiinţat 32 de cooperative Schulze-Delitsch (13 în oraşe, 5 în târguri, 14 la sate). Dar şi la saşi, ca şi la români, acestea s-au transformat, cu timpul, în societăţi pe acţiuni. Au existat şi la saşi încercări de constituire a unor cooperative de meseriaşi (la Bistriţa, Sibiu ş.a.). Dar aceste cooperative (de curelari, măcelari, pielari, zidari etc.), ca şi alte încercări nu au rezistat. Au supravieţuit şi s-au dezvoltat, ajungând la o anumită înflorire, cooperativele de credit sistem Raiffeisen, iar mai târziu şi cooperativele de consum. Evoluţia cooperaţiilor de credit Raiffeisen în perioada 1886-1929 la saşii din Transilvania Anii

Numărul cooperativelor

Numărul membrilor

Numărul mediu pe cooperativă

1886 1890 1900 1910 1914 1919 1925 1928 1929

8 16 80 144 177 181 182 187 187

349 861 5.768 12.021 15.585 17.232 18.651 20.298 10.806

44 54 72 84 90 95 102 111 111

Anul 1905 marchează începuturile cooperaţiei de consum a saşilor din Transilvania. In anul 1906 existau deja 17 cooperative de consum, dar tot sistemul Raiffeisen, cu 1.010 membri. Numărul lor creşte în anul 1913 la 47, având un număr total de 2.096 membri. O dezvoltare accentuată a cooperaţiei saşilor din Transilvania s-a realizat după Marea Unire. In 1919 existau deja 60 asemenea cooperative cu 3.549 de membri, în 1925 numărul lor crescând la 81 (cu 8.116 membri, în total). Capitalul acestora a crescut de la 102.000 lei în 1919 la 320.000 lei în 1929, iar profitul de la 62.000 lei la 386.000 lei.

Saşii au avut în România interbelică cooperative viticole, lăptării, cooperative de producţie etc. Nici cooperativele saşilor de dinainte de Unire, nu au fost protejate de statul ungar, dar ei s-au bucurat de mai mare libertate în Austro-Ungaria în comparaţie cu românii. La dezvoltarea cooperaţiei lor a contribuit, în mod esenţial, Casa generală de economii din Sibiu, care a alocat sume mari în sprijinul cooperaţiei săseşti. La ei a funcţionat mai bine autocontrolul, îmbinând în mod mai raţional rolul economic al cooperaţiei cu cel naţional şi social. Dar, după Unire s-a dezvoltat în România şi cooperaţia şvabilor, populaţie de origine germană, ca şi saşii. Pentru ilustrare vom da mai jos un tabel. Cooperative săseşti şi svăbeşti afiliate la federalaRaiffeisen Sibiu şi “Agrara Bănăţeană” din Timişoara la 1 ianuarie 1940 Felul cooperativelor Coop.de credit Coop.de consum Lăptării coop. (numai Agraria) Coop. viticole Coop.de aprovizionare (Agraria) Coop.de producţie şi diverse TOTAL

Rezerve şi amortismente 34.414.710 4.237.408 2.975.076

Depuneri

Beneficii

33.705 4.408 18.157

Capital social 4.957.404 2.759.996 9.672.530

134.516.312 855.750 -

2.291.494 681.180 1.127.130

8 4

914 614

1.062.735 426.798

113.107 148.919

-

60.722 77.506

6

1.301

2.551.300

576.738

-

90.121

427

59.099

57.446.813

42.465.958

135.372.062

4.328.153

Nr. coop. 256 47 106

Nr. membri

Şvabii din Banat aveau în 1931 28 cooperative de credit (21 Raiffeisen şi 7 Schulze-Delitzsch (la care se adăugau 52 cooperative de aprovizionare şi desfacere şi 6 cooperative de producţie, afiliate toate la o Uniune de Control. Organizaţia cooperativă germană din Bucovina numără 60 cooperative de credit în acelaşi ani: 1931 - toate afiliate Centralei cooperative germane din Bucovina, care îndeplinea funcţia de Uniune de control şi de bancă federală. In Transilvania existau doar 201 comunităţi care puteau fi luate în calcul în vederea înfiinţării de cooperative de către saşi. Raportat la populaţia germană, saşii aveau cea mai dezvoltată (densă) reţea cooperatistă. La prima vedere se pare că suma capitalurilor este neînsemnată. Nu este aşa ! Este necesar să avem în vedere că saşii aveau, în primul rând cooperative Raiffeisen, care nu acordă importanţă volumului capitalului social al unităţilor. B. La unguri. Dezvoltarea cooperaţiei ungureşti a început cu 13 ani mai târziu decât cea a românilor transilvăneni. Deci românii şi saşii au avut prioritate în domeniul cooperaţiei. In anul 1898, când parlamentul ungar a votat prima lege a cooperaţiei, în întregul regat se numărau doar vreo 250 unităţi cooperative, aproape în totalitate fiind săseşti şi româneşti. In acel an: 1898 s-a înfiinţat “Centrala Cooperativelor de producţie şi consum, producţie şi valorizare”. Hangya (Furnica), cu sediul în Budapesta. Aceasta a înfiinţat cooperative şi în Transilvania aflată atunci sub dominaţie austro-ungară. Deci cooperaţia ungurilor in Transilvania a luat naştere din iniţiativa de stat, a avut sprijinul masiv al statului. Cea mai mare parte a ei a fost întemeiată de funcţionarii administraţiei de stat; statul s-a amestecat în problemele cooperaţiei, dar a sprijinit-o şi financiar, ceea ce a frânat dezvoltarea unei conştiinţe cooperatiste autentice în rândul populaţiei ungureşti. După 1919 au rămas pe teritoriul

Transilvaniei un număr de 655 de cooperative ungureşti. Abia după Unirea din 1918, conducătorii cooperaţiei ungureşti din Transilvania, în condiţiile în care Statul român a acordat o mare libertate mişcării cooperatiste, au încercat - şi au reuşit - să se acomodeze noilor realităţi politice şi geografice. Românii au fost toleranţi, le-au permis şi ungurilor - ca şi saşilor - să dezvolte o mişcare cooperatistă proprie. Astfel, la 3 iunie 1920, s-a înfiinţat la Aiud (în sediul fostei reprezentanţe a Centralei din Budapesta) Centrala cooperativelor Hangya cu un capital de 919.500 lei la care s-au afiliat 450 de cooperative de consum ale ungurilor aflaţi în Transilvania. Tot în acelaşi an, la 9 august, s-a format la Cluj “Alianţa” cooperativelor de credit şi de economii maghiare”, la care au aderat un număr mare de cooperative de credit ale acestor minoritari. Dezvoltarea Centralei de la Aiud de la 31 iulie 1920 la 31 decembrie 1929 Anul

Nr. membrilor

Capital lei

Rezerve lei

Datorii lei

Profit lei

Total lei

1920 1926 1929

450 554 526

921.000 7.344.000 7.480.000

931.000 2.440.000

16.417.000 36.046.000 50.453.000

147.000 677.000 680.000

17.485.000 44.998.000 61.053.000

Numărul membrilor cooperativelor ungureşti a scăzut de la 145.000 în anul 1920 la 115.000 în 1926, pentru ca în anul 1929 să se reducă la 85.228. După această dată, cooperaţia ungurilor transilvăneni a progresat în mod continuu, după cum va reieşi din tabelul de mai jos. Cooperaţia ungurilor din Transilvania afiliată la Alianţa din Cluj şi la Hangya din Aiud la 1 ianuarie 1940 Felul cooperativelor Coop.de credit Coop.de consum Lăptării Coop.de producţie şi diverse TOTAL

Nr. coopera -tivelor

Nr. membrilor

Capital social

Rezerve şi amortisment

287

97.486

45.177.246

23.308.534

Depuneri spre fructificare 117.318.667

Beneficii

336

52.610

25.636.650

28.497.666

-

9.141.074

124

1.027

4.814.760

826.372

-

201.579

29

2.561

2.247.321

873.660

-

373.203

776

162.628

77.875.977

53.506.232

117.318.667

11.256.559

1.542.703

Statul român nu a stânjenit mişcarea cooperatistă a ungurilor din Transilvania, nici pe cale legislativă, nici pe cale administrativă. Cifrele cu privire la evoluţia cooperaţiei acestora din perioada interbelică ne relevă că a sporit numărul cooperativelor şi mijloacelor financiare ale acestora. Cooperativele mici şi mijlocii au fost desfiinţate, întemeindu-se altele mai puternice, viabile din punct de vedere economic.

In primul deceniu după 1920 populaţia românească transilvăneană avea cel mai slab coeficient de cooperativizare în comparaţie cu saşii şi ungurii transilvăneni. La 31 decembrie la 10.000 de români exista doar 1 cooperativă, la 10.000 de unguri reveneau 3 cooperative, iar la 10.000 de saşi reveneau 5 cooperative. * Pentru a ne edifica mai deplin cu privire la politica de toleranţă a statului român, faţă de cooperaţia minoritară din perioada interbelică, vom reproduce câteva date statistice comparative, existente în literatura de specialitate. Cooperative de credit minoritare în anii 1923 şi 1936 Felul Cooperativelor Total săseşti svăbeşti germane ungureşti

Nr. coop. în 1923 513 182 331

Total 602 185 68 60 289

Nr. cooperativelor în 1936 Săteşti Orăşeneşti 554 48 185 61 7 51 9 257 32

Cooperaţia minoritarilor în perioada interbelică a evoluat ascendent în toate domeniile şi în toate regiunile ţării, nu numai în Transilvania. Evoluţia generală a cooperaţiei minoritare în România 1930 - 1938 (mii lei) Anii

Nr. cooperativelor

Nr. membrilor

Depuneri spre fructificare

Capital

1930 1931 1932 1933 1935 1936 1937 1938

1.024 1.055 1.087 1.017 1.167 1.171 1.217 1.227

234.310 241.479 231.190 234.459 230.680 233.010 236.320 223.271

746.516 691.511 627.403 595.554 442.476 411.916 251.651 301.174

73.038 87.605 86.625 78.951 102.525 103.628 111.813 136.854

Cooperative minoritare de producţie între 1930 şi 1938 Anul

Nr. cooperativelor

Nr. membrilor

Capital (mii lei)

1930 1931 1932 1935 1936 1937 1938

30 21 70 104 113 223 259

1.867 5.733 4.688 9.786 11.273 26.070 31.268

1.091 3.507 7.411 13.760 12.701 19.856 2.499

Cooperative de producţie româneşti şi minoritare în 1938 Felul cooperativelor

Nr. cooperativelor

Nr. membrilor

cifre alocate

Î

cifre absolute

Î

Total româneşti minoritare

1.061 802 259

100Î 75,6Î 24,4Î

123.859 91.891 31.968

100Î 74,2Î 25,8Î

Mijloace financiare (mii lei) cifre absolute Î

444.278 411.154 33.124

100Î 92,5Î 7,5Î

Cooperativele din România, pe regiuni istorice, în 1936 Provincie

Nr. membrilor Cifre absolute Proporţia la 1000 locuitori

România Vechiul regat Basarabia Transilvania Bucovina

1.437.216 898.649 114.437 387.611 36.519

74 94 37 67 40

Numărul total al cooperativelor de credit şi al membrilor în anii 1931, 1936, 1939 Nr. cooperativelor

Româneşti Minoritare TOTAL

1931 4.742 557 5.266

1936 4.633 602 5.535

1939 3.731 223 3.954

Nr. membrilor 1931 996.000 135.558 1.131.827

1936 963.573 29.204 102.777

1939 842.573 30.970 873.543

Nr. membrilor pe cooperative 1931 1936 1939 210 208 215 243 231 184 214 211 221

Analiza dezvoltării economico-sociale din Transilvania interbelică, ne relevă că, după Unire s-au creat aici condiţii superioare dezvoltării mişcării cooperatiste pentru toate naţionalităţile conlocuitoare. Mişcarea cooperatistă a românilor nu a mai fost ameninţată de intervenţia stânjenitoare a statului ungar, care încerca să folosească şi această mişcare în vederea deznaţionalizării populaţiei autohtone. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mişcarea cooperatistă a saşilor transilvăneni. Mişcarea cooperatistă a populaţiei germane s-a diversificat, înglobând-o şi pe aceea a şvabilor din Banat şi a germanilor din Bucovina. La rândul său, cooperaţia ungurilor din Transilvania, eliberându-se de intervenţia şi tutelarea statală a putut fi aşezată pe baze economice mai sănătoase; statul român acordându-i autonomie deplină. Faptul că în anumite perioade s-au semnalat scăderi ale progresului mişcării cooperatiste se datorează însă mişcării ciclice a economiei de piaţă acelaşi proces s-a repetat şi în alte ţări. Perioada premergătoare celui de al doilea război mondial a găsit cooperaţia românească în plin proces de reorganizare şi diversificare în vederea creării unei cooperative puternice, viabile din punct de vedere economic. Acest proces cuprindea şi cooperativele minoritare. Statul român a acordat o autonomie atât de largă cooperativelor minoritare, încât le-a permis, în multe cazuri, să funcţioneze pe principii şi forme organizatorice diferite de ale celor româneşti. Dăm mai jos, în paralel, principiile de funcţionare a cooperativelor de credit româneşti şi minoritare.

Astfel: 1) în timp ce raza de activitate a unei cooperative româneşti şi săseşti se limitau la o comună, cele ungureşti cuprindeau mai multe comune; 2) cu privire la răspunderea socială: în cooperativele româneşti predomina răspunderea limitată, în cele săseşti predomina răspunderea nemărginită, iar în cele ungureşti răspunderea de 5 ori a capitalului subscris; 3) românii subscriau una sau mai multe părţi sociale de 500 lei, saşii subscriau una parte socială de 10 lei, iar ungurii una sau mai multe părţi sociale a 50 lei; 4) la români se practica dividendul fixat anual de consiliul cooperativei, la saşi se dădea un dividend anual de 50Î şi la unguri tot anual de 10Î; 5) în timp de cooperativele de credit ale românilor făceau operaţiuni bancare şi comerciale (comision) cele săseşti şi ungureşti se limitau numai la operaţiuni bancare; 6) cooperativele româneşti se finanţau prin capital social şi credite, cele săseşti şi ungureşti prin depuneri şi credite; 7) în timp ce cooperativele româneşti se bazau pe principiul federalităţii şi descentralizat, cele săseşti şi ungureşti au adoptat principiul intervenţionist şi centralizator; 8) potrivit legii controlul în cooperativele majoritare trebuie să se efectueze o dată pe an, în fapt se realiza la 2-3 ani o dată, la cele minoritare se efectua de 2 ori pe an. Dar izbucnirea celui de al doilea război mondial a întrerupt şi procesul dezvoltării cooperaţiei româneşti, cum a întrerupt şi alte procese, care aveau menirea să realizeze un progres economic mai accentuat al României Mari. Totuşi, din punctul de vedere al principiilor cooperaţiei mişcarea pe naţionalităţi nu era un proces normal. Un regim integral cooperatist în cazul mişcării cooperatiste nu se poate realiza. Românii ştiau aceasta, toleranţa a luat însă ascendent faţă de principiul cooperatist. BIBLIOGRAFIE: 1. Enciclopedia României, vol. IV, p. 637-663; 2. Gheorghe, DRAGOŞ, Cooperaţia în Ardeal, 1933; 3. A.,G., GALAN, Ce este cooperaţia. Gândirea şi sistemele cooperative în România, Bucureşti, 1938; Idem, Rolul şi situaţia cooperaţiei în România, Bucureşti, 1927; Idem, Rolul cooperaţiei în viaţa satelor româneşti; Idem, Situaţia mişcării cooperatiste la începutul anului 1940, Bucureşti, 1941; Idem, Monografia cooperaţiei de credit din România, 1906-935, Bucureşti, 1936; 4. Toader, IONESCU, Idei şi orientări în publicistica economică românească la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea (1890-1918); Idem, Istoria gândirii economice din România (1900-1944); Elemente ale gândirii economice cooperatiste; Idem, Concepţia despre cooperaţie în gândirea economică românească, în Revista economică, nr. 16 din 17 aprilie 1981; 5. Victor, JINGA, Dinamica economiei cooperatiste, Braşov, 1941; Idem, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Braşov, 1995; 6. Vasile, C., OSVODĂ, Legea tovărăşiilor, Orăştie 1907; 7. Revista economică III nr.30, nr.39 din 1901, VII, nr.14 din 1906, IX nr. 15 din 1907, XII nr.14 din 1910; XII nr.31 din 1910; 8. “Adevărul”, VII nr.4/1909; 9. “Transilvania”, XLII 1911.

5.7. ÎNVĂŢĂMÂNT, ŞTIINŢĂ, CULTURĂ ŞI BISERICĂ ÎN TRANSILVANIA INTERBELICĂ 5.7.1. Dezvoltarea învăţământului în Transilvania în perioada interbelică 1918-1940 5.7.1.1. Starea de fapt a învăţământului primar şi secundar în preajma şi după anul 1918 Istoria învăţământului în ansamblul lui, al celui românesc în special, din Transilvania istorică este îndelungată, cu o evoluţie anevoioasă şi contradictorie, care a întâmpinat uneori obstacole, de multe ori aproape insurmontabile pentru a se menţine şi dezvolta. De aceea în spaţiul rezervat în cuprinsul lucrării noastre a problemelor tratate în acest capitol, pornim în analiză numai de la situaţia învăţământului primar şi a celui secundar, la momentul preluării lui de la fostul regim austro-ungar, după 1 decembrie 1918, şi apoi vom analiza evoluţia lui în perioada interbelică. În acest scop utilizăm atât date şi informaţii arhivistice, întocmite special pe această temă cu diferite prilejuri, cât şi date statistice oficiale româneşti şi lucrări de specialitate care au fost publicate mai ales după 19181. Învăţământul din Transilvania era de trei categorii, ca şi cel din vechiul regat: primar, secundar şi superior, dar prezintă deosebiri în ceea ce priveşte alcătuirea sau modul de funcţionare a şcolilor, întrucât se conduce după alte legi şi regulamente. O particularitate a şcolilor din Transilvania era caracterul lor, adică funcţionarea lor în anumite condiţii, după împrejurările în care au fost înfiinţate. Astfel, şcolile sunt: de stat, comunale, confesionale sau minoritare şi particulare, după cum erau întreţinute de stat, de comună, de o confesiune sau minoritate etnică, ori de vreo societate particulară. Limba de predare a acestor şcoli era limba comunităţii care le susţinea, de aceea, pe lângă şcolile româneşti şi ungureşti, există şi şcoli ale tuturor celorlalte naţionalităţi, care locuiesc în Transilvania. În tabelele următoare arătăm pe scurt situaţia învăţământului din anul şcolar 1919/1920, primul an al stăpânirii româneşti în Transilvania, prin comparaţie cu situaţia din 1917/1918, ultimul an al dominaţiei ungureşti. Învăţământul primar Tabelul nr.1 Anul şcolar 1917/1918 1919/1920 Anul şcolar 1917/1918 1919/1920

Grădinile de copii Numărul grădinilor De stat Comunale ConfeParticulare Total sionale 321 70 87 2 480 147 47 62 1 257 Şcolile primare Numărul şcolilor Elevi înscrişi De Comu- Confe- Particu- Total stat nale sionale lare 1.199 344 2.679 19 4.241 399.310 1.218 354 3.223 19 4.814 457.367

Copii înscrişi

Personalul didactic

26.483 13.376

464 276

Au urmat regulat 381.430 440.374

Personalul didactic

7.088 7.074

Anul şcolar

De stat

1917/1918 1919/1920

1.046 810

Şcolile de repetiţie Numărul şcolilor Comunale ConfeParticulare sionale 110 1.469 2 73 1.605 4

Total

Elevi înscrişi

2.627 2.492

53.579 69.335

a) Grădinile de copii. Sistemul grădinilor de copii era destul de înfloritor în Transilvania, şi mai bine dezvoltat înainte de 1918 faţă de primii ani după război, căci în anul 1919/1920 erau 257 grădini, pe când în 1917/1918 au fost 480. Numărul copiilor înscrişi se reduce de asemenea cu 50 % şi scade de la 26.483 la 13.376, iar personalul didactic cu 168 de conducătoare. b) Învăţământul primar a fost reprezentat în anul 1919/1920 prin 4814 şcoli. Faţă de anul 1917/1918 erau un plus de 873 şcoli primare. În amândoi anii, cele mai multe şcoli aveau caracter confesional, din cauză că diferitele minorităţi etnice din Transilvania au căutat să-şi menţină credinţele religioase şi prin ajutorul şcolilor. Elevii înscrişi în 1919/1920 au fost de 457.367. Faţă de anul 1917/1918, s-a înregistrat o creştere de 58.057 elevi, adică cu 14,80 % faţă de totalul acelui an. În ceea ce priveşte frecventarea, în anul 1917/1918 au urmat la şcoală 381.430 copii, adică 95,52 % din totalul elevilor înscrişi, iar în 1919/1920, 440.374, adică 96 % din elevii înscrişi în acel an. Din aceste procente vedem că, sub raportul frecventării elevilor din învăţământul primar, Transilvania era în fruntea tuturor provinciilor româneşti. Personalul didactic a fost reprezentat în anul 1919/1920 prin 7.074 învăţători, cu 14 mai puţin decât în 1917/1918. Din punct de vedere al proporţiei elevilor faţă de şcoli şi învăţători, în 1917/1918 a revenit în medie câte 94 de elevi de şcoală şi 56 de fiecare învăţător, iar în 1919/1920, câte 95 elevi de fiecare şcoală şi 65 de fiecare învăţător. Faţă de numărul şcolilor, în 1917/1918, reveneau câte 1,67 învăţători, iar în 1919/1920 de câte 1,47 de fiecare şcoală. Comparând rezultatele anului şcolar 1919/1920 cu ale anului 1917/1918, rezultă un spor de 573 şcoli primare şi 58.057 elevi înscrişi, şi o scădere de cu învăţători. c) Şcolile de repetiţie. Pe lângă învăţământul primar, au existat în Transilvania şi aşa numitele şcoli de repetiţie unde absolvenţii şcolilor primare care nu aveau intenţia să-şi continue studiile, primeau cunoştinţe generale, ca o completare a cursului primar. Cele mai multe din aceste şcoli dădeau elevilor o îndrumare practică generală, iar altele aveau caracter industrial, comercial sau economic. În anul 1919/1920 au funcţionat 2.492 şcoli de repetiţie, cu 135 mai puţine decât în 1917/1918. Deşi numărul şcolilor era în uşoară descreştere numărul elevilor înscrişi s-au ridicat de la 53.579 la 69.335, cu un spor de 15.756 de elevi. a) Şcolile industriale. În anul 1919/1920 au funcţionat în Transilvania 11 şcoli industriale: 9 inferioare şi 2 medii, toate de stat. Faţă de anul 1917/1918, era cu o şcoală mai mult. La aceste şcoli au fost înscrişi 880 elevi, cu 35 mai mulţi decât în 1917/1918. Deşi în amândoi anii cei mai mulţi elevi erau maghiari, se constată că numărul românilor a crescut de la 51 la 279, realizând un spor de 228 elevi. Pe când în 1917/1918 proporţia românilor era de de numai 5 %, în 1919/1920 ei formau 32 % din totalul elevilor înscrişi. Personalul didactic a sporit cu 10 persoane, de la 57 la 67 profesori şi maeştri.

Învăţământul profesional Tabel nr.2

Şcolile industriale 1917/1918 Inferioare 8 Medii 2 Total 10 Români 51 Maghiari 632 Germani 129 Israeliţi 26 Alte naţionalităţi 7 TOTAL 845 57

1919/1920 9 2 11 279 474 80 41 6 880 67

Şcolile comerciale superioare 1917/1918 De băieţi 9 De fete 4 Total 13 Elevi înscrişi Români 174 Maghiari 954 Germani 153 Israeliţi 760 Alte naţionalităţi 40 TOTAL 2.081 Personalul didactic 154

1919/1920 17 8 25 379 1.492 317 811 38 3.037 386

Anul şcolar Numărul şcolilor Elevi înscrişi

Personalul didactic Anul şcolar Numărul şcolilor

b) Şcolile comerciale superioare. În anul 1919/1920 au funcţionat 25 de şcoli comerciale superioare: 17 de băieţi şi 8 de fete. Faţă de anul 1917/1918 s-a realizat o creştere importantă cu 12 şcoli. Elevii înscrişi au fost în număr de 3.037, cu 956 mai mulţi decât în 1917/1918. Repartizaţi după naţionalitate, cei mai mulţi elevi erau maghiari, 40 % în 1917/1918, şi 49 % în 1919/1920, în al doilea rând evrei: 36,52 şi 27 % în anii respectivi, iar românii formau numai 8,36 % şi 12 % din totalul elevilor înscrişi. Personalul didactic a fost reprezentat prin 286 profesori, cu 142 mai mulţi decât în 1917/1918. c) Şcolile economice. În anul 1919/1920 au funcţionat 10 şcoli economice sau şcoli inferioare de agricultură, ca şi în 1917/1918. La aceste şcoli au fost înscrişi 167 elevi, cu 86 mai mulţi decât în 1917/1918. Majoritatea elevilor înscrişi erau germani(saşi). Personalul didactic a fost reprezentat în ambii ani prin câte 22 profesori. Învăţământul normal din Transilvania a fost reprezentat în anul 1919/1920 prin 45 şcoli: 15 de stat şi 30 confesionale. Faţă de anul 1917/1918 a crescut cu 6 şcoli de stat. Aceste şcoli erau de 3 categorii şi aveau ca scop să formeze conducătoare de grădiniţe de copii, învăţători şi învăţătoare sau profesoare de şcoli medii. Astfel în 1919/1920 funcţionau 5 şcoli de conducătoare, 21 de învăţători, 15 de învăţătoare şi 4 de profesori de şcoli medii. Elevii şi elevele înscrise au fost în număr de 3.139, cu 25 mai mulţi decât în 1917/1918. Repartizaţi după naţionalitate, 54 % din totalul elevilor înscrişi în 1919/1920 erau români, 36,41 % maghiari, 8,54 % germani, iar restul de alte naţionalităţi. În 1917/1918, majoritatea elevilor au fost maghiari: 58,77 %, iar românii formau numai 8,61 % din totalul înscrişilor. Numărul absolvenţilor a scăzut cu 29 de la 616 la 587.

Învăţământul normal Anul şcolar Numărul şcolilor

Tabelul nr.3 După felul lor După caracterul lor

Elevi înscrişi după naţionalitate

De conducători De învăţători De învăţătoare De profesoare de şcoli medii De stat Confesionale Total

Români Maghiari Germani Ruteni Israeliţi Alte naţionalităţi TOTAL

Absolvenţi

1917/1918

1919/1920

5 18 12 4 9 30 39 891 1.830 326 29 20 18 3.114 616

5 21 15 4 15 30 45 1.691 1.143 268 13 19 5 3.139 587

Învăţământul secundar Anul şcolar Numărul şcolilor

Tabelul nr.4

Şcolile civile După felul lor După caracterul lor

De băieţi De fete De stat Comunale Confesionale TOTAL

Elevi înscrişi

Băieţi Fete TOTAL Personalul didactic

1917/1918 31 57 47 10 38 95 8.492 13.185 21.677 1.126

1919/1920 48 67 49 11 55 115 7.555 11.498 19.013 1.203

1917/1918 71 13 36 3 45 84 19.577 2.174 21.751 974

1919/1920 71 13 36 3 45 84 21.626 2.455 24.081 1.195

Liceele Anul şcolar Numărul şcolilor

Elevi înscrişi

După felul lor După caracterul lor

Băieţi Fete TOTAL Personalul didactic

De băieţi De fete De stat Comunale Confesionale TOTAL

a) Şcolile civile din Transilvania, echivalate cu şcolile medii din Basarabia, sunt şcoli secundare cu 4 clase, dar cu program mai redus decât al gimnaziilor din vechiul regat. În anul şcolar 1919/1920 au funcţionat 115 şcoli civile.: 48 de băieţi şi 67 de fete. Faţă de anul 1917/1918 au crescut cu 20 de şcoli, totuşi numărul elevilor înscrişi a scăzut de la 21.677 la 19.053. În amândoi anii numărul fetelor a întrecut cu mult pe cel al băieţilor deoarece şi numărul şcolilor de fete era mai mare, din cauză că băieţii care voiau să urmeze cursurile secundare preferau în general liceele.

Personalul didactic a fost reprezentat prin 1.203 profesori şi maiştri, cu 77 mai mulţi decât în anul 1917/1918. b) Liceele. În anul şcolar 1919/1920, ca şi în 1917/1918, au funcţionat 84 licee, 71 de băieţi şi 13 de fete. La aceste licee au fost înscrişi în 1919/1920 24.081 elevi: 21.626 băieţi şi 2.455 fete. Faţă de anul 1917/1918 era un plus de 2.330 elevi înscrişi. În amândoi anii numărul băieţilor întrece cu mult pe cel al fetelor2. Din datele şi situaţiile statistice prezentate în detaliu pe diferite categorii de şcoli din Transilvania, rezultă că acestea au luat fiinţă şi au funcţionat pe baza unor legi şi regulamente diferite de cele din România, până la 1918, sau din Basarabia. De aceea s-a format un anume specific al şcolilor şi al învăţământului transilvănean, care s-a menţinut şi a funcţionat în principiu după aceeaşi legislaţie cu anumite adaptări în primii ani după Unire, până la unificarea legislaţiei şi a sistemului de învăţământ românesc, realizată în mod treptat, în anii 1924, 1925, 1928, prin legiuirile adoptate. 5.7.1.2. Dezvoltarea învăţământului primar şi secundar de stat în perioada interbelică A. Învăţământul primar Sub influenţa deschiderilor spre libertate şi progres a actului istoric de la 1 decembrie 1918, încă din primul deceniu învăţământul s-a remarcat o creştere cantitativă, prin extinderea şi cuprinderea în procesul de instrucţie a populaţiei de vârstă şcolară, prin creşterea numărului de unităţi şcolare, de învăţători, însoţite şi de o creştere substanţială a numărului de elevi care frecventau şi absolveau şcoala. Totodată a avut loc şi o dezvoltare calitativă şi o modernizare a învăţământului. Din anul şcolar 1923-1924 când s-a ajuns la o normalizare de principiu şi la unificare, prin adoptarea legii C. Angelescu din 1924, numărul şcolilor primare a crescut de la 3.191 la 4.328 în 1929, cu 1.137 de unităţi, dintre care 1.115 în mediul rural şi 22 în cel urban. Personalul didactic a crescut de la 7.028 de învăţători la 8.698 în 1929, cu 1.550, dintre aceştia, 1.338 în şcolile din mediul rural şi 312 în mediul urban. Numărul elevilor înscrişi a crescut de la 297.988 în 1924, la 423.019 în 1929, cu 125.031 de elevi, sporul fiind înregistrat aproape integral în mediul rural 3. În anul 1930 cu prilejul recensământului general al populaţiei României a fost înregistrat primul rezultat global al dezvoltării învăţământului, pe baza realizărilor obţinute an de an de la Unire, cât şi prin comparaţie cu situaţia în domeniu de la recensământul ungar din 1910. Pe fiecare provincie istorică luată în parte au fost consemnate următoarele înfăptuiri: în Transilvania s-au recenzat 1.788.546 de locuitori ştiutori de carte, adică 63,3 % din populaţia de la 7 ani în sus, în Banat 584.925 de ştiutori de carte, 72 %, în Crişana şi Maramureş 706.551 de ştiutori de carte, 67,3 %. Total general de 3.080.022 de ştiutori de carte, 68,49 % din totalul de 4.496.805 de locuitori de vârstă de la 7 ani, cu 732.029 de locuitori ştiutori de carte, adică cu 31 % mai mulţi faţă de 19104. În 1930, pe teritoriul celor 11 judeţe pe care le analizăm distinct, ponderea ştiutorilor de carte din populaţia de vârstă de la 7 ani în sus se apropia de 2/3, ajungând la 1.411.434 locuitori, 64%, faţă de numai 1.071.444 locuitori, 49%, în anul 1910. Rezultatul înregistrat, departe încă de a fi cel ideal, în raport cu necesităţile şi cu situaţia concretă istorică, a constituit elementul semnificativ, având un pronunţat caracter social şi naţional. El exprima efortul ce se făcea de societatea românească tocmai pentru a aduce la o viaţă spirituală sute de mii de oameni, cetăţeni ai României unite care au fost ţinuţi într-o puternică stare de întuneric de către regimul austro-ungar, între care românii, prin numărul lor mare, deţineau pondere majoritară din categoria acestora. Una din realizările sensibil marcate a fost sporul absolut al populaţiei ştiutoare de carte, în raport cu situaţia din anul 1910, ridicându-se în cifre absolute la 318.928 locuitori. Dintre ştiutorii de

carte recenzaţi în anul 1930, rezultă că cei de vârstă de la 7-19 ani, şcolarizaţi după 1 decembrie 1918, s-au ridicat la 583.000 de locuitori5. Aceştia reprezentau aproximativ 41% raportaţi la totalul ştiutorilor de carte existenţi în anul 1930, sau egalul a 54% al ştiutorilor de carte existenţi în anul 1910. Se poate astfel aprecia că realizările obţinute în acest domeniu în primii 12 ani de la Unire erau echivalente cu cele realizate anterior, dar într-o perioadă de aproape o jumătate de secol. Progrese ale ştiinţei de carte s-au obţinut în toate judeţele, dintre care semnificative au fost cele din judeţul Cluj, unde ponderea ştiutorilor de carte, de la procentul incredibil de 35% în anul 1910, a ajuns la 65% în anul 1930, cu un spor de 29%. Sălajul a atins procentul de 65%, în plus cu 23%, Someş la 49%, spor de 20%, Mureş la 69,2%, spor 18%, Ciuc 77%, spor 18%, Trei Scaune 84%, spor 17%, Odorhei 85%, spor 16%, Năsăud 67%, spor 14%, Maramureş 38%, spor 11%, Satu-Mare 65%, spor 10%, Bihor 60%, spor 10%6. Din totalul ştiutorilor de carte, un contingent de 1.231.684 locuitori, 86%, aveau ca pregătire şcoala primară, 134.674 locuitori, 9,40%, aveau şcoala secundară, 28.451, adică 1,98%, aveau şcoli profesionale, iar 21.096 locuitori, 1,46%, posedau studii universitare şi altele superioare7. Tot în 1930 au fost înregistrate şi nerealizările existente în domeniul învăţământului, prin 786.109 locuitori analfabeţi recenzaţi, 35,61%, cu precizarea că circa 600.000, adică 76% din aceştia, erau moşteniţi cu o astfel de situaţie de la regimul austro-ungar 8. Odată cu dezvoltarea generală de natură cantitativă şi de cuprindere sporită în procesul de învăţământ a populaţiei de vârstă şcolară, s-au înregistrat şi o sumă de indici calitativi în desfăşurarea internă a procesului de învăţământ, care s-au implementat treptat. Acest proces a fost însoţit şi de greutăţi enorme, de însemnate sacrificii materiale şi morale care s-au făcut pentru învingerea lor şi dezvoltarea totuşi pe o linie mereu ascendentă, deşi au fost unele oscilaţii de scurtă durată, sub influenţa unor factori negativi economici şi sociali, cum au fost cei din perioada crizei economice din 1929-1933. Redăm un tablou cu o listă de indici care oglindesc din interior evoluţia procesului şi rezultatele, privind şcolile, personalul didactic, elevi înscrişi, cei care au frecventat, promovaţii şi absolvenţii în anii şcolari 1924-19339. În anul şcolar 1932-1933 au mai dat examenul la şcolile primare 3.111 de elevi pregătiţi în familie dintre care au fost promovaţi 3.009 elevi. Din anul 1936 în Anuarul Statistic al României, s-au publicat date despre întreaga populaţie obligată să participe la procesul de instrucţie şcolară, recensaţi pe grupe de vârstă şi după naţionalitatea elevilor. Din aceste două situaţii statistice, apare pentru prima dată după 1918, o radiogramă completă a întregii populaţii de vârstă şcolară recenzată, fără deosebire de sistemul de şcoli în care îşi făcea pregătirea, precum şi acei care din diferite motive nu au frecventat şcoala şi au rămas în afara procesului de instrucţie. Din totalul celor recenzaţi, în majoritate absolută urmau învăţământul în şcolile de stat, dintre care românii aproape în întregul lor. O altă parte dintre cei recenzaţi, circa 15-16 % urmau învăţământul în şcolile confesionale şi particulare, organizate aproape integral pentru minorităţile etnice. Din cele trei grupe de elevi recenzaţi după vârstă, locul principal în procesul de şcolarizare l-a ocupat grupa între 7-16 ani din şcolile primare de stat şi confesionale, care a fost mai cuprinzător integrată în procesul de şcolarizare şi de frecventare a cursurilor. Prima grupă între 5-7 ani, deşi mai numeroasă, a fost cuprinsă în sistemul şcolar al grădiniţelor de copii numai parţial, datorită condiţiilor economice şi sociale insuficiente pentru o şcolarizare integrală. De asemenea grupa a treia de la 16-18 ani, era cuprinsă tot numai parţial, prin elevii care urmau şcolile secundare, profesionale şi agricole curs superior.

Tabelul nr.5 Anii 19241925 19251926 19261927 19271928 19281929 19291930 19301931 19311932 19321933

Rurale Nr. de Urbane şcoli R 4.576 U R 3.560 U 160 R 3.703 U 141 R 3.826 U 160 R 4.160 U 168 R 4.046 U 181 R 4.079 U 182 R 4.100 U 185 R 4.118 U 187 Indice mediu %

Personal didactic 9.227 6.327 1.133 6.828 946 7.342 968 7.496 1.202 7.815 1.061 7.891 1.052 7.826 1.202 7.908 1.168 8.199

Elevi înscrişi 394.817 49.740 285.566 42.963 311.780 34.644 347.821 36.977 382.523 40.496 414.377 45.685 455.320 50.069 474.557 58.422 512.917 56.602 221.999 100

Au frecventat 294.442 42.963 285.566 42.963 256.587 28.730 347.821 36.977 382.523 40.496 275.317 45.685 455.320 50.069 474.557 58.422 512.917 56.602 194.103 87,0

Promovaţi 157.472 42.756 198.865 29.608 209.928 24.771 232.451 27.037 249.388 28.546 269.445 34.284 294.085 38.573 300.930 44.096 313.019 42.436 144.236 74,0

%

Absolvenţi

87,0 99,0 70,0 68,0 82,0 86,0 67,0 73,0 65,0 73,0 94,0 75,0 65,0 77,0 63,0 75,0 61,0 75,0 75,0

%

18.783 6.744 37.000 6.988 33.276 4.979 10.747 442 10.180 404 42.800 6.193 53.671 7.675 49.153 9.249 60.316 9.166 369.763

20,0 16,0 19,0 24,0 16,0 20,0 5,0 2,0 4,0 1,0 16,0 18,0 18,0 20,0 16,0 21,0 19,0 21,0

Structura elevilor după vârstă Tabelul nr.6 Anul 1936 % 1937 %

Totalul elevilor 1.877.761 100 1.201.706 100

5-7 ani 205.830 17,0 207.457 17,0

7-16 ani 893.821 75,0 893.872 74,0

16-18 ani 88.110 7,0 100.387 8,0

Structura elevilor după naţionalitate Tabelul nr.7 Anul

1936 % 1937 %

Totalul elevilor 1.187.761

Români

Maghiari

Germani

Evrei

Cehi Slovaci

Ruteni Ucrainieni

Alţii

766.626

264.488

99.947

32.740

10.366

8.647

14.905

100

65,0

27,0

8,0

3,0

1,0

1,0

1,0

1.201.716

781.816

251.249

96.104

33.165

10.394

9.647

13.426

100

65,0

21,0

8,0

3,0

1,0

1,0

1,0

La sfârşitul anului şcolar 1938-1939, se poate reliefa un bilanţ rodnic al dezvoltării învăţământului primar în Transilvania, în cele două decenii de la unirea de la 1 Decembrie 1918, prin comparaţie cu situaţia învăţământului din ultimul an şcolar 1917-1918, de sub stăpânirea Ungariei în Transilvania.

Situaţia învăţământului primar de stat şi confesional în anul şcolar 1938-1939, comparativ cu anul şcolar 1917-1918 Tabelul nr.6 Grădiniţe de copii Şcoli primare Nr. de Personal Copii Nr. de Personal grădiniţe didactic înscrişi şcoli didactic a) Învăţământul de stat 615 1.042 47.504 4.701 11.408 b) Învăţământul confesional 82 97 3.770 1.220 2.717 TOTAL a) + b) 777 1.139 51.274 5.921 14.125 c) (+ -) comparativ cu anul şcolar 1917-1918 +297 +675 +24.791 +1.680 +7.037 62,0% 45,0% 94,0% 40,0% 99,0% d) Cota parte a realizărilor % din totalul pe ţară 777 2.167 36,0%

1.139 2.505 45,0%

51.274 120.961 42,0%

5.921 15.670 38,0%

14.125 46.298 31,0%

Elevi înscrişi 617.504 109.758 725.262 +190.253 36,0%

725.262 2.540.617 29,0%

Indicii sintetici din anul şcolar 1938-1949, ultimul din perioada interbelică care s-a desfăşurat în condiţii de pace, erau superiori comparabil cu acei ani şcolari de referinţă în realizări pozitive, atât din primul deceniu după Unire, ca de exemplu anii 1924-1925, sau 1928-1929, precum şi cu anul şcolar 1932-1933, chiar dacă a fost ultimul an din criza economică care a afectat şi procesul de învăţământ. Analizând indicii de şcolarizare înregistraţi, în anul şcolar 1938-1939, se pot face aprecieri mai mult de natură calitativă. Indicele referitor la edificiile şcolare aflate în funcţiune, odată cu creşterea acestuia cu 51 %, mai trebuie asociat cu acei indici calitativi, ai unui început de modernizare a edificiilor şcolare, prin noile construcţii de şcoli de acest tip şi prin reamenajarea şi modernizarea celor preluate din perioada dinainte de 1918. Prin toate acestea s-au asigurat condiţii tot mai bune de învăţământ şi de pregătire a elevilor, mult superioare faţă de situaţia existentă în 1918. Cel de al doilea indice care se referă la personalul didactic aflat pe posturi în şcolile primare. Alături de dublarea lui cu 102 %, este de subliniat nivelul de pregătire ştiinţifică şi pedagogică, pe care l-a dobândit majoritatea dascălilor în şcolile de profil care au funcţionat în acea perioadă, experienţa pedagogică bogată, prin îmbinarea activităţii a două generaţii de dascăli ai şcolilor, o parte care au activat înainte de 1918 şi cealaltă parte, mai numeroasă, care s-a format în perioada interbelică, de ale căror calităţi, pregătire şi spirit de dăruire a beneficiat din plin întregul proces de învăţământ, precum şi elevii care au urmat şi au absolvit aceste şcoli. Indicele a fost superior şi la numărul de elevi înscrişi în anul şcolar 1938-1939, în plus cu 36 %. Aici mai trebuie să se ţină seama şi de factorii demografici, ai natalităţii, întrucât în deceniul al patrulea natalitatea a fost mai scăzută faţă de primul deceniu de la unire. Important a rămas şi faptul că toţi indicii procesului de învăţământ înregistraţi spre finele perioadei interbelice, atât cei cantitativi, cât şi cei calitativi, au fost pozitivi şi incomparabil superiori faţă de cei dinainte de 1918.

Din totalul elevilor recenzaţi în anul şcolar 1938-1939 reiese că 65 % erau de naţionalitate română, în şcolile de stat atingând o pondere de până la 80 %. Ei au fost instruiţi în limba lor maternă, fiind lichidat sindromul maghiarizării forţate şi al dominaţiei limbii maghiare în şcolile de stat. Pe baza datelor statistice care acoperă întreaga perioadă interbelică se poate susţine fără rezerve concluzia după care a avut loc o dezvoltare reală cantitativă şi calitativă a învăţământului primar, care s-a transformat şi într-un reviriment notabil pe plan spiritual şi moral, învingându-se multe greutăţi pe drumul nou deschis de actul istoric de la 1 Decembrie 1918. Învăţământul primar a dat apoi contingente importante de elevi care au parcurs treptele învăţământului secundar şi apoi a celui universitar. B. Şcolile industriale10 Şcolile industriale, 8 la număr în anii şcolari 1917-1918 şi 1918-1919, au funcţionat în oraşele Arad, Braşov, Cluj, Oradea, Timişoara, Târgu Mureş, Satu Mare, Odorhei şi Cisnădie. Nomenclatorul meseriilor practicate a fost redus, având numai secţii de metalurgie, lemnărie, cioplitul în piatră, ceramică, iar cea din Cisnădie era şcoală textilă. Toate au funcţionat cu limba de predare maghiară şi cu personal didactic în principal maghiar, din care nu a făcut parte nici un român. Dintre elevii înscrişi în anul 1917-1918 numai 75 erau români şi aceştia cu numele de familie mutilate. Prin reorganizarea lui după 1918 a fost definit mai bine profilul şi domeniul de activitate, lărgindu-se nomenclatorul meseriilor şi s-au ierarhizat treptele de învăţământ şi a crescut mult numărul unităţilor. Şcolile de arte şi meserii (şcoli inferioare de meserii) formau meseriaşi patroni şi lucrători pregătiţi să-şi poată exercita meseria aleasă în domeniul industriei, în munca productivă a vieţii de atelier. Ucenicii şi elevii ucenici utilizaţi în fabrici şi ateliere, erau obligaţi să urmeze cursurile şcolilor în cadrul şcolilor de arte şi meserii sau pe lângă acestea. A treia formă de pregătire au constituit-o cursurile industriale, de perfecţionare a cunoştinţelor din acele ramuri care nu erau cuprinse în profilul şcolilor industriale cu învăţământ regulat. Din anul 1923, când s-au încheiat formele de reorganizare şi de dezvoltare, a crescut numărul unităţilor şcolare, al cursanţilor, nomenclatorul de meserii şi al şcolilor, care s-au extins sub raport teritorial. În perioada 1923-1928, s-au înfiinţat 30 de şcoli noi inferioare de meserii, în 30 de localităţi dintre care în 29 au fost înfiinţate pentru prima dată. Nomenclatorul meseriilor a cuprins: lăcătuşerie, mecanică, fierărie, tinichigerie, tâmplărie, rotărie, dogărie, lemnărie, croitorie, cismărie, sculptură în lemn, cioplitori în piatră, ceramică, ţesătorie şi tapiţerie, care îşi găseau un câmp larg de valorificare şi serveau nevoile unei populaţii destul de numeroasă, atât din mediul urban cât şi din cel rural. Numărul elevilor acestor şcoli a crescut de la 845 în 1918, la 2904 în 1929. Pentru fete au fost create două tipuri de şcoli: Şcoala de menaj şi Şcoala profesională de fete. Şcolile de menaj au avut ca scop să dea elevelor cunoştinţe teoretice şi practice care le erau necesare pentru o bună gospodărire în casele lor sau în serviciul altora. Erau organizate pe două secţii: una elementară şi alta normală. Secţia elementară avea durata de studii de 4 ani. În clasa I, erau admise absolventele cursului primar cu etatea minimă de 14 ani împliniţi. În clasele 2-4 erau primite direct elevele fie absolvente a două clase secundare sau de gimnaziu şi a şcolilor profesionale de gradul I. Elevele făceau activităţi în atelier de la orele 8-12, iar între 14-17 participau la cursurile teoretice. Secţia normală avea durata de 1 an şi primea elevele care posedau o diplomă de absolvire a unei şcoli secundare, a unei şcoli profesionale de gradul II sau a şcolii normale de învăţătoare. Acolo se forma personalul didactic pentru Şcolile de menaj.

Şcolile de menaj urbane trebuiau să aibă cel puţin 3 ateliere: de bucătărie, de croitorie, de spălat-călcat şi scrobit rufe. Şcolile profesionale de fete erau de gradul I şi II. Cele de gradul I aveau durata de 5 ani, dintre care doi ani preparatorii şi trei ani de învăţământ profesional. Erau admise absolvente a 4 clase primare ori a unor clase de învăţământ secundar. Secţia superioară (gradul II) de fete avea o durată de 2 ani de studii. Erau admise absolvente cu diplomă a unei şcoli profesionale de gradul I de fete. Această formă de învăţământ s-a dezvoltat de la 51 de eleve în anul şcolar începător 1919-1920, la 1313 eleve în anul şcolar 1927-1928. În anuarul statistic pe anul 1937, au fost înregistrate noi progrese ale acestor şcoli de profil, atât pentru băieţi cât şi pentru fete. Şcolile de meserii elementare pentru băieţi aveau 1445 de elevi băieţi şi 39 de eleve. Şcolile de meserii inferioare de băieţi aveau 9316 elevi, iar pentru fete 646 de eleve. Şcolile superioare de meserii pentru băieţi 3500 de elevi şi pentru fete 128, iar şcolile de menaj pentru fete aveau 1976 de eleve. Totalul şcolilor industriale aveau elevi şi eleve în plus cu 16.205 faţă de anul şcolar 1917-191811. C. Şcolile profesionale12 Din situaţia statistică pe care am redat-o pentru acest domeniu de învăţământ, reiese că înainte de 1918, elementul românesc era aproape absent în aceste şcoli. În fapt a existat o singură şcoală comercială cu limba de predare română confesională ortodoxă la Braşov, înfiinţată în 1868 la iniţiativa lui Gheorghe Bariţiu. Toate celelalte erau şcoli maghiare cu limba de predare maghiară. În domeniul învăţământului profesional până la 1918, locul principal l-au ocupat şcolile comerciale în raport cu cele industriale (numai 2 la număr). Dintre cele comerciale 7 erau şcoli elementare şi numai 3 erau superioare cu durata de 3 ani. După anul 1918, în procesul general de reorganizare, s-au pus bazele învăţământului profesional în limba română, fie prin etatizarea celor existente ca şcoli de stat, cât şi prin înfiinţarea de şcoli noi de stat, atât de băieţi cât şi de fete. Prin legea învăţământului profesional din 1924 s-au prevăzut următoarele tipuri de şcoli: şcoli comerciale elementare, cursuri serale suprapuse şcolilor elementare de zi, şcoli comerciale superioare şi cursuri pentru completarea instrucţiei ucenicilor din prăvălii. Şcolile comerciale elementare aveau durata studiilor de 3 ani. Se admiteau în clasa I absolvenţi a 4 clase primare. În ultimele 2 clase elevii erau obligaţi să facă practică în prăvălii şi după amiază 4 ore de cursuri teoretice. Absolvenţii acestor şcoli îşi puteau continua studiile mai departe la cursurile serale superioare sau la şcolile comerciale superioare în limita locurilor rămase disponibile, având obligaţia să susţină câteva examene de diferenţă. Cursurile serale suprapuse şcolilor comerciale aveau o durată de 3 ani şi înlesneau absolvenţilor completarea cunoştinţelor teoretice comerciale şi învăţarea limbilor străine. Şcolile comerciale superioare aveau o durată de 4 ani de studii. Se primeau în clasa I absolvenţii de gimnazii, sau în cazul locurilor vacante şi elevi proveniţi de la şcolile elementare comerciale. Cursurile pentru adulţi prevăzute în legea învăţământului profesional erau destinate să completeze instrucţia şcolară a ucenicilor din prăvălii. În Transilvania în locul acestora au funcţionat în continuare şi după 1918, şcolile comerciale sau industriale de ucenici, care au fost create pe baza unor prevederi ale Legii XVII din 1884, care au rămas în continuare în vigoare. Înfiinţarea şi funcţionarea de şcoli noi şi conducerea lor cădea în competenţa organelor locale de stat. Au mai funcţionat în plus, dar cu număr mai redus, şcoli practice comerciale organizate de camere de comerţ de industrie judeţene, pentru elevii ucenici din întreprinderile comerciale, cu un program de învăţământ ceva mai dezvoltat decât cel al şcolilor comerciale de ucenici.

Evoluţia şcolilor comerciale elementare a început în anul şcolar 1923-1924, cu 123 de elevi înscrişi, dintre care 105 români şi 18 de alte etnii şi a ajuns la 535 de elevi, dintre care 458 români şi 77 alţii în anul şcolar 1927-1928. Şcolile superioare de băieţi şi fete în anul şcolar 1917-1918 au avut înscrişi 2081 de elevi, dintre care numai 174 români, în anul 1927-1928 s-a ridicat la 3373 de elevi înscrişi, dintre care români 2547. Mai este de remarcat faptul că, în Transilvania, înainte de 1918, statul ungar a întreţinut numai trei şcoli comerciale superioare, iar după unire, statul român, numai în primii 10 ani, a înfiinţat 21 de şcoli normale superioare şi 110 şcoli comerciale elementare, precum şi un curs seral suprapus în o parte din aceste şcoli. Tot în aceeaşi perioadă s-au mai înfiinţat în plus 17 şcoli confesionale de acest profil. În anul şcolar 1936-1937, în şcolile comerciale elementare şi superioare de băieţi şi fete erau înscrişi 15782 de elevi, în plus cu 13701 faţă de 191813. D. Învăţământul agricol14 Învăţământul agricol în Transilvania a avut o anumită tradiţie încă din perioada fostului regim austro-ungar, dar la preluarea lui după 1918 de către statul român, ca urmare a distrugerilor din primul război mondial care l-au afectat puternic, şcolile în cea mai mare parte au rămas numai cu numele ce lau avut fiind lipsite atât de înzestrarea tehnică cât şi de mijloacele necesare desfăşurării învăţământului. Cele câteva şcoli care totuşi au mai supravieţuit, au rămas cu mijloace şi posibilităţi minime de funcţionare, care au trebuit reorganizate şi reaşezate în noua situaţie politică schimbată. Învăţământul agricol era reprezentat în Transilvania de următoarele tipuri de şcoli: învăţământul superior organizat la Cluj, dar fără învăţământul mediu agricol care a lipsit din structura învăţământului. Şcolile inferioare de agricultură erau prezente cu 12 unităţi de stat şi una de meserii agricole, cu durata studiilor de 2 ani înainte de 1918 şi de 4 ani după acea dată, în care era inclus şi un an de practică. În aceste şcoli erau admişi absolvenţii a cel puţin 4 clase primare, ori a şcolilor elementare de agricultură. Vârsta minimă a candidaţilor era de 14 ani şi în majoritatea lor au fost recrutaţi din rândurile familiilor de ţărani. Absolvenţii şcolilor beneficiau de termen redus în armată. Scopul şcolilor agricole a fost de a forma agricultori luminaţi, care să poată exploata în mod raţional terenurile din proprietatea familiei, care să devină gospodării model pentru ceilalţi ţărani din zonă, precum şi pregătirea de tehnicieni ceruţi de întreprinderile agricole ale statului sau ale particularilor. Şcolile elementare de agricultură aveau o durată a cursurilor de numai 2 ani. Elevii erau admişi în aceleaşi condiţii de studii ca şi ceilalţi de la şcolile inferioare, dar erau interni. Programul lor era mult redus faţă de cele inferioare. Şcolile de economie casnică pentru fete au fost înfiinţate după unire, cu 7 unităţi şi cu o durată a studiilor de 3 ani, elevele erau bursiere, absolvente a cursului primar complet. Erau pregătite în arta bucătăriei, facerea pâinii, spălatul şi călcatul rufelor, ţesutul pânzei şi al covoarelor, cusături, croitorie, îngrijirea animalelor mici, cultura legumelor, facerea conservelor, creşterea albinelor şi viermilor de mătase, cunoştinţe de igienă etc. Evoluţia generală a tuturor şcolilor de agricultură a fost următoarea: în 1918 au fost 14 unităţi, iar în perioada 1918-1928 au mai fost înfiinţate 10 unităţi, ajungând la 24. Elevi înscrişi în acea perioadă: 4650, dintre care promovaţi 4033, repetenţi 103, retraşi 514, absolvenţi 766. Personalul didactic, inclusiv de la şcoala superioară agricolă din Cluj, era format din 119 persoane, iar personalul administrativ 110, total 229. Baza materială a şcolilor s-a dezvoltat continu: terenurile de la 2564 ha în 1918 şi 3208 în 1928, iar valoarea lor a crescut de la 24,4 milioane lei la 53,6 milioane lei. Valoarea construcţiilor,

reparaţiilor şi amenajărilor a crescut de la 12,6 milioane lei în plus cu 40,9 milioane lei, iar a inventarului mort a crescut de la 5,4 la 8,5 milioane lei. Valoarea totală a averii şcolilor de agricultură inclusiv a celei superioare, a crescut de la 48,8 milioane lei în plus cu 77,9 milioane lei în 1928. Pentru înzestrarea şi dezvoltarea învăţământului agricol după unire, statul român a pus la dispoziţia lui prin buget 87,5 milioane lei, iar şcolile la rândul lor au realizat venituri din activităţile desfăşurate de 25,5 milioane lei. Datele prezentate atestă că sub toate raporturile şi învăţământul agricol s-a dezvoltat pe un plan superior, în condiţiile specifice a agriculturii României din perioada interbelică, beneficiind de un sprijin substanţial din partea statului român. Şi în acest domeniu s-au păstrat 3 unităţi agricole confesionale susţinute de organizaţiile şi comunităţile săseşti. E. Învăţământul normal În anul şcolar 1917-1918 din cele 38 de şcoli normale existente, numai 8 şcoli confesionale şi fundaţionale erau româneşti: şcoala normală din Năsăud (1770), şcoala Andrei Şaguna din Sibiu (1786), şcolile din Arad, Blaj, Gherla, Lugoj, Oradea şi Caransebeş. Acestea erau cu totul insuficiente pentru a pregăti conducătorii de grădiniţă, învăţătorii şi profesorii români pentru şcolile populaţiei româneşti majoritare. De aceea, pentru Consiliul Dirigent al Transilvaniei, imediat după unire, a devenit prioritară sarcina înfiinţării de noi şcoli normale şi extinderea lor în teritoriu. Astfel, alături de şcolile aparţinătoare celor două confesiuni ortodoxe şi greco catolică, s-au înfiinţat 23 de şcoli normale de stat de băieţi şi de fete, în centrele principale ale Transilvaniei, cum au fost: Arad, Abrud, Avrig, Braşov, Beiuş, Cluj, Cristur, Deva, Făgăraş, Lugoj, Oradea, Năsăud, Satu-Mare, Sighet, Şimleu Silvaniei, Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Timişoara şi Zalău, cu 4 şi 8 clase. Prin legea învăţământului secundar din 1925 a avut loc atât unificarea învăţământului normal cât şi încorporarea celui din Transilvania în organismul cultural naţional. Pe baza prevederilor aceleaşi legi, au fost modificate programele, fixate mai judicios disciplinele de învăţământ, îmbunătăţirea orarului, introducerea de concepţii pedagogice noi şi tehnici de aplicare a lor. Odată cu partea teoretică a programelor substanţial îmbunătăţită calitativ, a căpătat o pondere crescândă activitatea practică, în primul rând în domeniul agriculturii, scop în care şcolile au fost înzestrate cu terenuri agricole suficiente, prin reforma agrară din 1921, cu mijloace materiale şi financiare pentru realizarea acestor activităţi. Începând din anul şcolar 1921-1922 s-au creat în toate şcolile muzee şcolare, etnografice, agricole, ateliere pentru activităţi practice, cantine şi alte mijloace ajutătoare procesului de învăţământ. Lucrul manual a căpătat o pondere corespunzătoare în programele de învăţământ atât pentru băieţi cât şi pentru fete. Peste toate aceste schimbări calitative şi de reorganizare generală a activităţii, care au avut loc şi în domeniul învăţământului normal, s-au pus bazele formării şi dezvoltării la elevi a unei conştiinţe înalte a datoriei faţă de profesie, care în condiţiile noi deschise de actul unirii de la 1918 şi a marilor cerinţe pentru realizarea şi desfăşurarea învăţământului, a căpătat misiunea nobilă de apostolat. După încheierea procesului de reorganizare şi aşezare în bazele lui fireşti în primul deceniu de la unire, în cel următor, învăţământul normal s-a dezvoltat calitativ, prin optimizarea şi concentrarea lui într-o anumită măsură în unităţi de învăţământ mai bine închegate şi înzestrate, care au depins de condiţii prielnice pentru ridicarea calitativă a învăţământului, accentuarea elementelor de noutate în toate domeniile şi de modernitate15. Într-o astfel de viziune s-a redus parţial numărul unităţilor şcolare, prin concentrarea lor, astfel că în anul şcolar 1936-1937, învăţământul normal din Transilvania se realiza în 25 de unităţi şcolare

(în minus cu 20 faţă de 1918), cu 622 de cadre didactice, în plus cu 6, elevi înscrişi erau 4.822, în plus cu 1708 faţă de anul şcolar 1917-1918, dintre care români 4270, 89%, faţă de numai 881 în 1918, adică 26%16. Pe baza datelor prezentate, se poate aprecia că şi învăţământul normal s-a dezvoltat, atât în extensiune, cât mai ales sub raport calitativ, dezvoltare la care au contribuit câteva mii de învăţători, cu un nivel înalt de pregătire şi spirit de dăruire exemplară pentru îndeplinirea misiunii de dascăl, în toată perioada interbelică. F. Învăţământul liceal17 Învăţământul liceal a fost mai dezvoltat până la 1918, în raport cu celelalte forme ale învăţământului secundar. Şcolile de stat maghiare chiar dacă nu erau majoritare, deţineau poziţii importante, de 46%. Erau majoritare liceele confesionale, dar inegal reprezentate confesiunile în raport de populaţia pe care acestea o aveau ca susţinător, sub raport etnic şi al numărului de elevi care frecventau aceste şcoli. De asemenea era redus numărul liceelor de fete şi ca urmare foarte mic numărul elevelor înscrise, proporţia fiind de numai10%. Atât liceele de stat, comunale, cât şi majoritatea celor confesionale, erau cu limba de predare maghiară, cu toate că populaţia maghiară era în minoritate. Liceele româneşti au fost toate confesionale greco-catolice şi ortodoxe. 1. Liceul de la Blaj greco-catolic, ale cărui baze au fost puse la 1854, când s-a înfiinţat şcoala latinească de învăţători, ridicată mai târziu la gradul de gimnaziu. După promulgarea legii învăţământului din 1883, a devenit liceu cu 8 clase complete cu limba de predare română. 2. Liceul din Beiuş confesional greco-catolic, ale cărei baze au fost puse la 1828 de episcopul Iosif Vulcan. Din 1838 a devenit gimnaziu, iar după 1848 liceu cu 8 clase. 3. Liceul din Braşov confesional ortodox, a luat fiinţă din iniţiativa lui Gheorghe Bariţiu şi sub conducerea protopopului Ioan Popasu, având aprobarea mitropolitului Andrei Şaguna, şi-a deschis porţile la 1850 ca gimnaziu de 4 clase, iar după 1856 a primit drept de publicitate. Cu ajutorul financiar al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, gimnaziul s-a extins la 8 clase, căpătând în 1860 şi aprobarea guvernului în acest scop, iar în 1866 şi dreptul de publicitate. În luna iulie 1866 şi-a ţinut primul examen de maturitate prezidat de însuşi mitropolitului Şaguna. 4. Liceul grăniceresc din Năsăud şi-a deschis porţile la 4 octombrie 1863 ca gimnaziu cu 4 clase curs inferior. În 1870-1871 s-a înfiinţat şi cursul superior, devenind liceu cu 8 clase. Tot în 1871 a primit şi dreptul de publicitate. După înfiinţarea gimnaziului, conducătorii graniţei năsăudene au adoptat hotărârea ca administrarea fondurilor şcolare de toate gradele în comunele grănicereşti şi cele din Năsăud, să fie puse sub controlul Consistoriului Episcopiei greco-catolice din Gherla, astfel că liceul din Năsăud a devenit fundaţional şi pus sub ocrotirea bisericii. 5. Gimnaziul din Brad confesional ortodox, s-a înfiinţat la 1860, prin aportul celor 92 de comune din ţinutul Zarandului, ca gimnaziu fundaţional, sub ocrotirea bisericii ortodoxe române, la timpul respectiv a mitropolitului Andrei Şaguna. Pentru fete, în afară de 4 şcoli civile care în evoluţie au ajuns la 8 clase, înfiinţate la Braşov, Blaj, Sibiu şi Beiuş, nu au existat licee de fete confesionale. După unire, învăţământul liceal de stat a cunoscut trei faze distincte de evoluţie. a. Faza de organizare a învăţământului de stat sub Consiliul Dirigent; b. Faza de tranziţie spre unificare a învăţământului secundar (1920-1923); c. Faza de completă unificare şi normalizare a învăţământului secundar.

În prima fază, odată cu multiplele probleme de organizare, măsura cea mai importantă a fost aceea de etatizare a liceelor de stat maghiare şi introducerea limbii române în locul celei maghiare. Totodată s-au înfiinţat licee noi acolo unde nu existau şi cerinţele impuneau o asemenea măsură, şi prin transformarea unor şcoli civile în licee, s-au crearea de unităţi noi de învăţământ. La 1 septembrie 1919 s-au putut deschide următoarele licee de stat: - pentru băieţi: Arad, Baia Mare, Caransebeş, Dej, Făgăraş, Ibaşfalău, Lugoj, Sibiu, Timişoara, Turda cu toate cele 8 clase, Oraviţa cu 7 clase, Alba Iulia, Braşov, Cluj, Deva, Orăştie, Oradea, Sighet, Târgu Mureş, Şimleu Silvaniei, Satu Mare, cu primele 5 clase româneşti, Gherla cu 4 clase, iar la Petroşani a început cu clasa I românizată. - pentru fete s-au deschis licee la Arad, Cluj, Braşov, Oradea, Sighet, Timişoara, cu 5 clase, iar la Târgu Mureş cu 2 clase. - pentru elevii maghiari şi germani s-au păstrat liceele de stat cu limba de predare maghiară ori germană, în toate clasele, sau în parte s-au constituit secţii speciale cu limba de predare a minorităţilor. Faza a doua de unificare, începută în anul 1923, printr-o serie de măsuri pregătitoare, s-a finalizat în 1925, prin votarea legii pentru înfiinţarea examenelor de sfârşit de an, de admitere în licee şi de bacalaureat. Prin aplicarea legii în mod unitar la nivelul întregii ţări, s-a intrat în normalitate efectivă şi s-au pus bazele dezvoltării învăţământului liceal. În perioadele următoare învăţământul a evoluat pe un plan superior, iar realizările obţinute la nivelul întregii Transilvanii istorice le redăm pe baza datelor publicate, în anuarul statistic al României pe anul 1936-1937, privind situaţia învăţământului liceal de stat18. Tabelul nr.9 Anul

Licee

1917/1918 % 1936/1937 %

39 100 149 100

%

+110 282,0

Personal Elevi didactic înscrişi 974 11.000 100 100 2.076 34.569 100 100 (+ -) faţă de 1917-1918 +1.102 +23.569 113,0 214,0

Români

Alţii

1.050 10,0 26.966 78,0

9.950 90,0 7.603 22,0

+25.916 2.468,0

-2.347 24,0

Datele statistice arată că în perioada interbelică a avut loc o dezvoltare reală şi la nivel superior a învăţământului liceal. Indicii atinşi, prin deschiderile ce s-au produs în urma actului de la 1 Decembrie 1918, au fost net superiori faţă de cei înregistraţi în ultimul an de învăţământ, sub stăpânirea austro-ungară, la fel ca şi schimbările de fond şi conţinut, orientare şi cuprindere din învăţământul liceal. Totodată mai trebuie precizat, că în paralel cu învăţământul liceal de stat, a mai funcţionat un număr mare de licee confesionale, în majoritatea lor absolută cu limba de predare maghiară şi în parte germană, şcolarizând un număr mare de elevi şi dispunând de corp profesoral pentru formarea lor. Învăţământul liceal nu a avut un caracter exclusivist românesc, dându-se libertatea de opţiune pentru fiecare să decidă unde doreşte să-şi facă pregătirea şcolară, la şcolile de stat sau la cele confesionale, fără nici o îngrădire.

Învăţământul de toate gradele realizat în perioada interbelică a avut un rol covârşitor în dezvoltarea, pe plan superior, a culturii şi a conştiinţei naţionale, care a căpătat un caracter popular tot mai cuprinzător, atât ca arie de cuprindere, cât şi ca nivel de dezvoltare, depăşind oricare din deceniile anterioare. Şcoala a dat noilor generaţii cunoştinţe şi informaţii de fond ştiinţifice despre strămoşii poporului român, despre istoria luptei de veacuri dusă pentru libertate, unitate naţională şi eliberare de sub dominaţia regatului feudal maghiar, a imperiilor străine: otoman, austriac, apoi ţarist şi cel austroungar, pentru făurirea unităţii naţionale. La acestea s-a asociat studierea şi învăţarea limbii şi literaturii române cu puternice rezonanţe şi influenţe asupra dezvoltării conştiinţei şi culturii naţionale. Toate împreună au reprezentat realizări de seamă pe linia consolidării edificiului naţional statal făurit la 1 Decembrie 1918. Ele s-au reflectat apoi şi în atitudinea populaţiei căzută victimă Dictatului de la Viena şi a ocupaţiei Ungariei prin angajarea sa în lupta de rezistenţă naţională pentru apărarea fiinţei sale şi a valorilor culturale moştenite de la înaintaşi. Avem astfel în sinteză, valoarea, sensul şi importanţa acestor modeste înfăptuiri în domeniul spiritualităţii, dintr-o perioadă istorică scurtă, dar plină de semnificaţii, cu implicaţii adânci pozitive asupra problemelor de ordin politic în perioada ce a urmat, modificată şi schimbată în sens profund negativ în anul 1940. Note

1. G. Sima, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria, p.1-99, Bucureşti, 1915. Lucia Protopopescu, Contribuţii la istoria învăţământului în Transilvania, Bucureşti, 1976. Colectiv, Istoria învăţământului în România, 1821-1918 Bucureşti, 1970. 2. Arhivele Naţionale Române, Bucureşti, Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar nr.428/1938, f.43-45. 3. Anuarul statistic al României, 1934, p.413. 4. R.G.P.R. 1930, vol.3, tabela VII, p.XI, XX. Tabela A, XXXIV-XXXVII, LXIV-LXXII. 5. Ibidem, p.64, 140, 143, 286, 302, 315, 328, 396, 406, 490 şi vol.I, 1930, p.293, 329, 330, 401, 408, 415, 455, 460, 470, 501. 6. Idem, tabela VII, p.XV. 7. Idem, vol. V, 1930, p.65, 125, 130, 229, 248, 259, 308, 314, 330, 382. 8. Idem, vol. III, tab. VII, p. XV. 9. Anuarul Statistic al României, 1934, p.413-415. 10. D. Voinea, Învăţământul profesional din Transilvania în primul deceniu de la unire, în Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, 1918-1928, Bucureşti, 1928, vol.3, p.1059-1105. 11. Anuarul statistic al României, 1936-1937, p.222-225, 266-267, 240-245. 12. D. Voinea, op.cit., p.1095-1101. 13. Anuarul statistic al României, 1936-1937, p.224-224, 266-267, 240-247, 244-245. 14. Valeriu Popa, Învăţământul agricol de toate gradele din Ardeal, Banat şi părţile ungurene, în Transilvania, Banat..., vol.3, p.1057-1094. 15. V. Păcală, Învăţământul normal în Transilvania, în Transilvania, Banat..., vol.3, p.1035-1056. 16. Anuarul Statistic al României, 1936-1937, p.222-225. 17. I. Bratu, Învăţământul secundar în Ardeal, Transilvania, Banat..., vol.3, p.965-1022. 18. Anuarul Statistic al României, 1936-1937, p.222-225, 240-245, 266-267.

5.7.2. Învăţământul superior în Transilvania interbelică 5.7.2.1. Marea Unire din 1918 şi crearea cadrului afirmării culturii naţionale româneşti Din setul bogat al semnificaţiilor istorice ale Marii Uniri din 1918, cel mai adesea se desprinde concluzia că la sfârşitul primei conflagraţii mondiale s-a încheiat procesul istoric important al cuprinderii într-un organism statal unitar a naţiunii române1. Totodată, se impune sublinierea că prin finalizarea acestui obiectiv istoric naţional, România a beneficiat de certe perspective de dezvoltare a civilizaţiei moderne2, dovedind aptitudini de afirmare în plan european şi universal. Aşa cum afirma N. Iorga, încă din vremea războiului de unitate naţională era percepută tendinţa manifestă de înnoire în domeniul culturii şi mentalităţilor3. Aceasta pentru că în tot drumul istoric pentru înfăptuirea unităţii naţionale româneşti, cultura s-a dovedit a fi nu numai un element de coagulare spirituală, ci şi de eficientă dinamizare a acţiunii politice4. După cum, în perioada postbelică a fost un deosebit de important factor de accelerare a integrării provinciilor unite în structura naţional-statală a României. Unirea din 1918 a generat un optimism cultural în România, sesizabil în preocupările de organizare culturală, ca şi creaţia propriu-zisă, în democratizarea culturii şi a dialogului cu lumea. Astfel, constituirea unui cadru instituţional în care cultura să fie produsă şi apoi difuzată a fost printre primele acţiuni de reorganizare internă a statuluui naţional român (la acest capitol este cuprinsă şi deschiderea universităţilor româneşti din Cluj şi Cernăuţi). Asemenea demersuri se dovediseră a fi absolut necesare, deoarece întreaga comunitate românească a văzut în Unire "începutul unei ere noi"5, ceea ce însemna, în primul rând, o "nouă fază a străduinţelor noastre"6 care, şi prin intermediul "luminării" poporului, să ducă la o adevărată "renaştere naţională"7Şi poate că cel mai amplu se evidenţiază această emulaţie în domeniul creaţiei culturale şi ştiinţifice unde, îndeosebi în provinciile unite, existaseră adesea cenzuri artificiale care baraseră calea afirmării creatoare plenitudinale a spiritului naţional8 Intelectualitatea română a fost total implicată atât în crearea drumului spre Marea Unire9, cât şi în realizarea actelor din 1918. Apreciind că "România Mare este o realitate şi rezultantă normală a superiorităţii morale şi culturale a poporului românesc"10, universitarii, ca şi ceilalţi intelectuali, considerau că abia din acel moment "se începe adevărata istorie a neamului românesc"11. Iar din punctul de vedere al menirii intelectualilor, al tuturor creatorilor din domeniile culturii şi ştiinţei, aceasta însemna edificarea unei culturi şi civilizaţii superioare în România care 1) să fie la cotele cele mai ridicate ale realităţilor umanităţii şi să contribuie la progresul universal; 2) să se remarce prin "pecetea particulară a geniului naţional românesc"12. Şi trecând de la cadrul proiectiv la unul constructiv, se poate evidenţia faptul că fenomenul cultural românesc a depăşit, în perioada interbelică, rămăşiţele formulelor provinciale, constituindu-şi o cale marcant naţională prin frecventarea intensă a planurilor universale de afirmare13. Aceasta a dat culturii române din respectiva epocă nu numai o notă proprie, din punct de vedere al istoriei culturii, dar şi o marcă valorică de rang european şi universal. 5.7.2.2. Preluarea Universităţii româneşti din Cluj Acest subiect a fost unul dintre cele mai controversate în dezbaterile publicistice şi literatura consacrată Universităţii din Cluj. Iar apogeul acestei teme s-a desfăşurat în anii 1929-1930 când se aniversa primul ei deceniu de activitate. Cu acel prilej au fost emise nu mai puţin decât şapte variante ale actului preluării 147 de către participanţii la eveniment. S-au publicat puneri la punct, replici, documente

care atestau rolul şi concepţiile unor personalităţi. Uneori s-a căutat chiar obţinerea de capital politic de pe urma meritelor avute la preluarea universităţii. Memorialistica de după al doilea război mondial a avut darul de a complica şi mai mult problema, iar reconstituirile istoriografice din ultima vreme s-au menţinut pe calea enunţurilor din epocă. La toate acestea se mai adaugă şi vitregia soartei documentelor autentice referitoare la eveniment. Cu toate aceste dificultăţi, subiectul merită o tratare foarte riguroasă nu numai pentru că reprezintă un moment esenţial pentru istoria Universităţii din Cluj, dar el este de reală importanţă pentru istoria naţională. Toate statele naţionale nou create sau consolidate după primul război mondial s-au preocupat încă de la început de fondarea unor universităţi sau încadrarea vechilor universităţi în ordinea de stat nou constituită. Se considera că aceste instituţii erau de stringentă necesitate pentru dezvoltarea şi progresul rapid în toate domeniile. Astfel, la 28 ianuarie 1919, s-a fondat Universitatea din Brno148 cea de a doua universitate a Cehoslovaciei, iar prin legea 375, din 27 iunie 1919, Universitatea maghiară din Bratislava a fost trasformată în Universitate cehoslovacă de stat (prin legea 595, 11 noiembrie 1919, a fost numită Universitatea Comenius)149. Între anii 1917-1920, universităţile din Polonia au trecut în patrimoniul statului polonez şi au început a funcţiona ca universităţi poloneze150 Şi exemplele din zonă ar putea continua. După cum se dovedeşte interesant şi exemplul francez pentru Alsacia-Lorena. În cazul acestuia se remarcă rapiditatea cu care autorităţile franceze au sistat activitatea Universităţii germane din Strassbourg, la sfârşitul lunii noiembrie 1918, au preluat instituţia şi au pregătit redeschiderea ei ca universitate franceză151 În privinţa României, o situaţie similară exista pentru Universităţile din Cluj şi Cernăuţi. Prin unirea Transilvaniei şi Bucovinei acestea reveneau de drept statului român care avea obligaţia să le administreze şi să le direcţioneze funcţiile în conformitate cu interesele proprii. În consonanţă cu Rezoluţia de la Alba-Iulia (1 decembrie 1918) şi Decretul-lege no. 2171 de investire a Consiliului Dirigent cu "conducerea serviciilor publice din ţinuturile prevăzute în decretul-lege no. 3641", acest organism de administrare a Transilvaniei avea deci şi misiunea de a prelua Universitatea din Cluj pe seama statului român152. Aceasta era o situaţie de drept153, inclusiv de dreptate istorică, în sensul restaurării elementului autohton majoritar în drepturile sale fireşti. Aşadar, Consiliul Dirigent trebuia, în primă etapă, să "încadreze în noua situaţie de stat" Universitatea din Cluj, pentru ca după aceea să fie luate măsurile necesare în vederea activităţii universităţii româneşti154. În condiţiile politice, economice şi militare din decembrie 1918, Consiliul Dirigent a trecut pe primul plan activitatea sa organizatorică şi a căutat a duce la îndeplinire marile obiective ce-i reveneau din Rezoluţia de la Alba-Iulia155. Statutul juridic internaţional al României, la sfârşitul anului 1918-începutul anului 1919, ca şi al altor state din Europa Central-Sud-Estică a creat de asemenea dificultăţi procesului de integrare a noilor provincii în statul unitar român. Această situaţie se datora şi Marilor Puteri ale Antatei care intenţionau a ţine România în incertitudine pentru a fi dispusă la concesii156. Astfel se explică faptul că naţionalizarea Universităţii din Cluj n-a preocupat Consiliul Dirigent. În schimb, opinia publică românească din Transilvania s-a exprimat destul de rapid în favoarea unei asemenea acţiuni. Astfel, la 11 decembrie 1918, reprezentanţi ai tineretuluui universitar român din Transilvania s-au întrunit la Cluj pentru a dezbate asupra situaţiei lor în condiţiile de pace şi a prezenta felul în care studenţimea s-a comportat la 1 decembrie 1918, la Alba-Iulia. Cu acel prilej s-a desemnat o delegaţie care trebuia să se deplaseze la Sibiu pentru a cere lămuriri Consiliului Dirigent referitor la continuarea studiilor. Totodată, în această adunare studenţească s-a susţinut cu unanimitate propunerea de a cere "transformarea Universităţii din Cluj în Universitate românească"157. Resortul de Culte şi Instrucţie Publică al Consiliului Dirigent a discutat pentru prima dată despre viitorul Universităţii din Cluj în 18 decembrie 1918158, când responsabilii învăţământului au gândit primul set de măsuri pentru crearea învăţământului românesc de stat în Transilvania.

Cei doi factori care susţineau necesitatea naţionalizării Universităţii din Cluj - opinia publică şi Consiliul Dirigent - au avut roluri complementare în această perioadă. Profitând de situaţia ambiguă creată de trasarea aşa-zisei "linii demarcaţionale", guvernul ungar a întreţinut şi încurajat atitudinea de "rezistenţă" a maghiarilor din Transilvania faţă de recunoaşterea valabilităţii Rezoluţiei de la Alba Iulia (1 decembrie 1918)159. Corpul profesoral maghiar de la Universitatea din Cluj s-a constituit într-unul din cele mai puternice nuclee ale "rezistenţei" faţă de extinderea administraţiei româneşti, refuzând chiar şi ideea depunerii jurământului de fidelitate faţă de statul român160. Astfel că este de înţeles manifestarea promptă a opiniei publice româneşti faţă de această atitudine a Universităţii din Cluj, în timp ce Consiliul Dirigent era preocupat atât de raporturile sale cu guvernele român şi ungar cât şi de transpunerea în practică, în condiţiile concrete ale acelor zile, a mandatului încredinţat de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Mediile intelectuale româneşti din Transilvania şi din întreaga Românie s-au pronunţat cu maximă intensitate pentru reorganizarea pe baze româneşti a Universităţii din Cluj161. O activitate sporită a acestora s-a înregistrat după 24 decembrie 1918, când trupele armatei române au intrat în Cluj, iar Universitatea maghiară sfida realităţile prin tendinţa provocatoare de a-şi amplifica activitatea didactică. Mai mult, profesorul Apáthy, fost rector al Universităţii, în calitate de preşedinte al Consiliului Naţional Maghiar şi-a fixat cartierul general tocmai într-una din clădirile universitare162. În acest context s-a desfăşurat la Sibiu, între 6/19-8/21 ianuarie 1919, Congresul profesorilor secundari români care au acordat o deosebită atenţie şi problemei transformării Universităţii din Cluj163. Aceste intervenţii ale celor două grupări intelectuale, ca şi exemplul Universităţilor din Strassbourg şi Bratislava, au impulsionat Resortul Instrucţiei al Consiliului Dirigent, la mijlocul lui ianuarie 1919, să reia în discuţie, de data aceasta în termeni şi mai concreţi, chestiunea Universităţii din Cluj. În privinţa opiniei publice în această perioadă se constată o multitudine de puncte de vedere. La Congresul profesorilor din Sibiu, în chiar prima zi, participanţii au desemnat pe docentul N. Drăganu să studieze şi să prezinte un raport în "chestia înfiinţării unei Universităţi româneşti în Transilvania"164. Drăganu şi-a prezentat studiul în cea de a treia şedinţă a amintitului congres, în 8/21 ianuarie 1919. Exprimând doleanţele congresului profesorilor români, raportul Drăganu solicita: 1) să se ceară înfiinţarea cât mai curând a unei universităţi româneşti în Transilvania; 2) aceasta să se fixeze la Cluj; 3) în activitatea de recrutare a profesorilor să se ţină cont de intelectualii cu pregătire specială din Transilvania; 4) până la organizarea noii universităţi, la Universitatea din Cluj să fie introduse imediat cursuri de limba şi literatura română şi istoria românilor care să fie predate de profesori cu sentimente româneşti; 5) să se înregistreze şi să fie preluat cât mai curând inventarul Universităţii din Cluj165. Raportul Drăganu, destinat, în primul rând, Consiliului Dirigent, susţinând ideea unei universităţi româneşti la Cluj, nu punea deci problema naţionalizării universităţii existente în Cluj, ci doar etatizarea ei. În concepţia lui Drăganu problema întemeierii universităţii româneşti la Cluj însemna crearea unei instituţii cu totul noi care să fie la cele mai ridicate cote şi, în acelaşi timp, ţinând seamă de acelaşi statut juridic internaţional al României, să nu dea impresia că intenţionează a leza interesele etniei maghiare. De aceea, raportul Drăganu proiecta noua universitate ca "centrul cultural cel mai înalt" al Transilvaniei şi, totodată, de "ştiinţă românească". Se sugera ca această instituţie să-şi atragă acele elemente care "sunt în măsură să contribuie la înaintarea ştiinţei sau cel puţin să o exprime sub forma ei cea din urmă"166. Reiese că ideea universitară se exprima îndeosebi după modelul german, propunându-se nu doar menirea pregătirii profesioniştilor, ci şi a creaţiei ştiinţifice. De la acest deziderat pornea cerinţa ca recrutarea noului corp profesoral să aibă în vedere numai "pregătirea, munca şi cinstea". Aceste accente veneau să respingă categoric intenţiile numirilor ca recompensă pentru serviciile publice sau politice, susţinând imperativul "afară cu politicianismul şi din Universitate"167. Tot la acest capitol se încerca o justificare a propunerii ca acţiunea de recrutare a profesorilor să ţină seama, în primul rând, de forţele din Transilvania. Ca argument era prezentată starea de încătuşare la care au fost supuşi până atunci

intelectualii români din Transilvania ca şi dorinţa şi datoria lor de a dovedi disponibilităţile de creaţie ştiinţifică şi cultură majoră168. Aceasta nu era însă o atitudine exclusivistă. Dimpotrivă, raportul Drăganu susţinea că în rândul intelectualilor români ardeleni s-ar găsi doar o parte din profesorii necesari noii universităţi (pentru facultatea de teologie, filosofie, litere, ştiinţe, drept şi mai puţin pentru medicină). De aceea se recomandă a se recurge "la fraţii noştri de dincolo de munţi", dându-se ca exemplu profesorul V. Babeş. Raportul Drăganu proiecta noua universitate românească din Cluj în cadrul exprimat de necesităţile şi aspiraţiile zonei geografice în care urma a fi situată. În felul acesta, activitatea de cercetare şi creaţie cultural-ştiinţifică ar fi primit precise finalităţi practice. Universitatea urma a fi prevăzută cu puternice institute pentru activitatea de cercetare a profesorilor şi studenţilor, pentru realizarea "studiilor practice"169. De subliniat apoi faptul că raportul Drăganu nu avea în vedere ca noua Universitate românească a Transilvaniei să primească, astfel, un caracter regionalist şi particularizant, ci, dimpotrivă, atenţiona că oricât de specifice ar fi nevoile zonei, în organizarea Universităţii româneşti din Cluj trebuie să se ţină seama de felul cum erau organizate celelalte universităţi româneşti, pentru a se ajunge la o unificare şi a sistemului învăţământului universitar. Preluând sugestii de la participanţii la respectivul congres, raportul Drăganu arăta că în acel moment nu putea fi înfiinţată decât o singură universitate, iar aceea trebuia să fie neapărat la Cluj. Mai târziu, în funcţie de mijoacele materiale ale ţării se preconiza a fi întemeiată şi o politehnică, în Timişoara, "centru industrial foarte însemnat". Până la organizarea unei politehnici se propunea ca Universitatea din Cluj să pregătească inclusiv candidaţii la inginerie. Privitor la Universitatea maghiară din Cluj, raportul Drăganu susţinea că ea trebuie să părăsească oraşul, indicând mutarea ei la Târgu Mureş, în cazul că secuii ar accepta să o susţină170. Destul de vag Drăganu argumentează o asemenea măsură prin grija de a nu crea "neplăceri", care trebuie înţelese atât prin stadiul raporturilor etnice din Transilvania acelor zile cât şi prin acelaşi statut internaţional al României. Propunerile raportului Drăganu au fost primite cu unanimitate171 de participanţii la congresul respectiv. În discuţiile ce au urmat prezentării lui s-a accentuat doar asupra necesităţii creării mai multor şcoli speciale superioare (ex. silvicultură, montanistică, "belle arte"). Cerându-se ca, într-adevăr, prima universitate să fie întemeiată la Cluj, s-a insistat pentru cuprinderea şi a unei facultăţi de teologie (cu două secţii) şi s-a subliniat necesitatea stringentă a unei politehnici. S-a militat pentru o diversificare cât mai amplă a institutelor ştiinţifice. Deşi criticat mai târziu, chiar şi Ghibu recunoştea că raportul Drăganu exprima atunci destul de fidel şi într-o mare proporţie opiniile intelectualităţiii româneşti şi ale oamenilor politici din Transilvania172. El a avut însă rolul de a sensibiliza şi mai mult intelectualii din întreaga Românie în privinţa unei universităţi româneşti la Cluj, după cum a determinat Consiliul Dirigent la acţiunile ce au premers preluarea ei. Având în vedere aceste exprimări ale opiniei publice şi, după cum mărturisea O. Ghibu, ştirile despre modul cum francezii au luat în primire Universitatea din Strassbourg, iar Cehoslovacia Universitatea din Bratislava173, secretarul general al Resortului de Instrucţie a alcătuit un memoriu către şeful Resortului în privinţa atitudinii faţă de Universitatea din Cluj. Memoriul lui Ghibu (15 ianuarie 1919) pornea de la situaţia reală a acelui moment şi constata că deja era prea târziu pentru a putea fi începute cursurile în limba română la Universitatea din Cluj odată cu următorul semestru (1 februarie). Ca şi Raportul Drăganu, Ghibu îndemna însă a se etatiza Universitatea din Cluj174. Aceasta însemna preluarea imediată a inventarului universităţii. După experimentul de la Strassbourg, Ghibu propunea ca "ministerul" să numească un "comisar general român" care să supravegheze clădirea, inventarul, administraţia şi conducerea universităţii până la viitoarea ei organizare. Ţinând cont de numărul apreciabil de tineri care, reveniţi de pe front, doreau să-şi continue studiile, memoriul lui Ghibu propunea ca activitatea didactică a Universităţii clujene să nu fie întreruptă doar dacă "s-ar constata necesitatea" unei asemenea măsuri. Iar pentru a preciza mai exact acest enunţ, Ghibu a realizat o analiză a stării fiecărei

facultăţi din universitate. Astfel, el arăta că facultatea de medicină putea funcţiona în continuare, urmând ca la catedrele vacante să fie încadraţi, provizoriu, suplinitori români. În schimb, se atrăgea atenţia asupra facultăţilor de drept şi litere care nu doar că erau "mai puţin indispensabile", dar erau adevărate bastioane ale şovinismului maghiar şi aveau studenţi destui de puţini. Drept pentru care Ghibu sugera ca, în funcţie de atitudinea celor două facultăţi, acestea ori să fie închise sau să se procedeze la o selectare a materiilor predate, în rândul lor incluzându-se neapărat şi cursuri de limba şi literatura română (iar aici era propus docentul N. Drăganu) şi istoria românilor175. De reţinut, însă, că accentul memoriului Ghibu este pus pe luarea în stăpânire a Universităţii din Cluj de către statul român, desigur cu proiecţia naţionalizării ei în toamna anului 1919, odată cu începutul noului an universitar. Totodată, secretarul general al Resortului de Instrucţie propunea şi preluarea Academiei de comerţ din Cluj, a Muzeului Ardelean, a Academiei de drept din Sighetul Marmaţiei ca şi a altor instituţii de învăţământ şi cultură din Transilvania. Atitudinea reţinută a Consiliului Dirigent faţă de Universitatea din Cluj, aşa cum se prezenta inclusiv prin memoriul Ghibu, comparativ cu exemplele de la Strassbourg şi Bratislava, se explica prin faptul că, aşa cum scria mai târziu acelaşi Ghibu, din punctul de vedere al statutului internaţional "situaţia politică a Ardealului era încă departe de a fi lămurită"176, iar "linia demarcaţională" mai era luată încă în considerare. De aceea, chiar propunerile memoriului Ghibu erau apreciate drept "premature", căci preluarea Universităţii din Cluj ar fi însemnat în fapt şi sistarea activităţii ei, "până în momentul posibilităţii reluării ei pe baze noi, naţionale"177, stadiu pentru care Consiliul Dirigent era încă nepregătit. Cu toate acestea, opinia publică arăta nu numai nerăbdare, ci şi nemulţumire faţă de prelungirea existenţei Universităţii maghiare la Cluj. Aşa, spre exemplu, congresul medicilor români de la Sibiu (28 ianuarie 1919) nu numai că solicită naţionalizarea Universităţii din Cluj, dar a înaintat soluţii concrete de organizare românească a Facultăţii de medicină. Corpul medicilor cerea ca facultatea de medicină să fie preluată chiar în cursul acelui an universitar, deoarece necesităţile social-sanitare ale Transilvaniei din acel moment erau grav afectate de situaţia de până atunci. Ca atare, congresul medicilor a desemnat imediat o comisie ("colegiu"), alcătuită din 11 persoane, care avea menirea de a studia întreaga problemă şi a face Consiliului Dirigent propuneri de numiri la catedrele respectivei facultăţi178. Până în acel moment era vizibil că la nivelul opiniei publice şi Consiliului Dirigent se dezbăteau două alternative: 1) Universitatea din Cluj să fie naţionalizată; 2) la Cluj să fie fondată o universitate românească absolut nouă179. De la începutul lui februarie 1919, Consiliul Dirigent adoptă soluţia combinată a celor două formule: prelaurea Universităţii din Cluj de statul român şi transformarea ei pe baze noi şi moderne, astfel încât instituţia să echivaleze cu o creaţie nouă. În acest sens, şeful Resortului, V. Goldiş, a întreprins multe demersuri. În primul rând s-a adresat, la 15 februarie 1919, Ministerului Instrucţiei Publice din Bucureşti, cu apel de a solicita Universităţilor din Bucureşti şi Iaşi, îndeosebi facultăţilor de medicină, să recomande Consiliului Dirigent "persoanele potrivite pentru diferite specialităţi ale medicinii"180, în vederea împlinirii dezideratului congresului medicilor români din Transilvania. Totodată, prefectul oraşului Cluj, V. Poruţiu, a primit dispoziţie să comunice Senatului Universităţii din Cluj somaţia Consiliului Dirigent ca profesorii să depună jurământul de fidelitate faţă de statul român. În această etapă somaţia era însoţită de menţiunea că dacă va fi depus acel jurământ şi profesorii se obligau ca în timp de doi ani să înveţe limba română, în aşa măsură încât să poată susţine prelegerile româneşte, ei puteau să rămână mai departe în funcţie181. Dovadă a intenţiei Consiliului Dirigent de naţionalizare a Universităţii din Cluj este şi faptul că, la 23 februarie 1919, Resortul Instrucţiei s-a adresat oficial profesorului Sextil Puşcariu, informându-l despre dorinţa imperativă a deschiderii Universităţii româneşti la Cluj încă în toamna anului 1919, în care scop decanul Facultăţii de Litere din Cernăuţi era invitat la Cluj nu doar în calitate de profesor, ci şi de organizator al acestei universităţi182. Faptul că guvernul de la Budapesta tocmai atunci proiecta planuri de modernizare universitară, în care includea şi Universitatea din Cluj, iar la Paris se dezbătea statutul teritorial al României, a fost încă un

imbold pentru profesorii Universităţii maghiare din Cluj de a refuza categoric oferta Consiliului Dirigent. În această situaţie, Goldiş a mandatat pe Poruţiu să preia imediat universitatea pentru a afirma şi în acel sector suveranitatea statului român, dar prefectul Clujului a consiliat pe şeful de resort să mai amâne aplicarea acestei decizii deoarece acţiunea ar fi putut duce la complicaţii deosebite care i-ar fi depăşit atât competenţele cât şi puterile183. Neîmpăcat cu această situaţie, dar ţinând cont de sugestiile amintite, Goldiş a hotărât ca măcar introducerea cursurilor de limba şi literatura română să se realizeze la Universitatea din Cluj. De aceea, la 28 februarie 1919, a emis adresa de numire a docentului N. Drăganu pentru susţinerea, în acel semestru, a unui curs public de "istoria literaturii române în legătură cu frământările actuale din viaţa neamului nostru" (trei ore pe săptămână pentru studenţii români de la toate facultăţile)184, curs care a şi debutat la 19 martie 1919185. Aceste demersuri arătau limpede că Universitatea maghiară din Cluj continua să sfideze naţiunea română şi să se menţină în postura de bastion al rezistenţei faţă de aplicarea prevederilor Rezoluţiei de la Alba Iulia. Pe de altă parte, deşi existau voci care susţineau soluţiile de la Strassbourg şi Bratislava, Consiliul Dirigent era decis a rezolva problema Universităţii din Cluj, dar fără a pricinui vreo deteriorare a imaginii României la Conferinţa de pace. O asemenea situaţie a mobilizat şi mai mult opinia publică românească şi se constată o vie preocupare pentru soarta Universităţii din Cluj nu numai în Transilvania, ci în întreaga Românie. De data aceasta intelectualii, şi în special universitarii din toate centrele universitare ale ţării, s-au exprimat în legătură cu viitorul Universităţii din Cluj. Revista "Luceafărul", din Bucureşti, a publicat la începutul lunii martie 1919 două studii deosebit de valoroase, semnate de dr. D. Negru şi prof. V. Pârvan, în care se proiecta învăţământul medical românesc la Cluj şi idealul universitar cel mai articulat din acea epocă186. 5.7.2.3. Constituirea autorităţii universitare şi începutul activităţii la Universitatea din Cluj Perioada când şi-a îndeplinit atribuţiile Comisia Universitară (iulie-august 1919) este de maximă importantă pentru devenirea Universităţii din Cluj. Căci nu era vorba numai de recrutarea corpului profesoral, ci şi trasarea structurii organizatorice şi funcţiilor noii instituţii. Acestea din urmă aveau să se concretizeze în lunile şi etapele viitoare. E. Racoviţă consideră că un segment distinct al demersului reorganizării Universităţii din cluj îl constituie lunile septembrie şi octombrie 1919. Cronologia o fizează între terminarea lucrărilor Comisiei Universitare şi constituirea primelor autorităţi universitare alese, iar ca preocupări centrale ale perioadei se află tot reorganizarea, precum şi pregătirea deschiderii noului an universitar319. Caracteristicile precizate de Racoviţă acestei etape sunt corecte, deşi credem că mai pot fi aduse unele clarificări. În primul rând trebuie arătat că între 3-5 septembrie 1919, la Sibiu, a activat acea Comisie care a preluat de la Comisia Universitară "dosarul" Facultăţii de Drept şi a căutat să nominalizeze propunerile de titluri pentru cele 19 catedre320. Apoi au fost necesare o serie de noi instrucţionalizări adhoc care să conducă la stabilirea unor responsabilităţi concrete în acţiunea cotidiană de reorganizare universitară ca şi la reprezentarea intereselor Universităţii din Cluj faţă de autorităţile de stat. Astfel se putea conchide că acţiunea Comisiei Universitare a continuat până spre mijlocul lunii septembrie 1919 când a depus în faţa Resortului Instrucţiunii întreaga documentaţie privind munca şi propunerile sale de reorganizare a Universităţii din Cluj. Pe baza acestor documente a putut fi emis decretul-lege nr. 409, din 12 septembrie 1919, prin care guvernul României declară Universitatea din cluj "transformată pe ziua de 1 oct. a.c. în universitatea românească"321. În concordanţă cu acest act legislativ, Consiliul Dirigent a emis ordinul nr. 11.493/1919 prin care instituie Senatul Profesoral al Universităţii din Cluj ca autoritate provizorie cu misiunea continuării activităţii de reorganizare şi pregătire a deschiderii cursurilor, până în momentul când ar fi fost alese organisme proprii, de drept. N. Drăganu a fost numit ca

prorector, delegat a prezida şi şedinţele Senatului, iar ca membri Iuliu Haţieganu, Alex. Borza, G. Bogdan Duică (suplinit prin cooptare de N. Bănescu), C. Negrea, D. Călugăreanu, D. Negru. La întâlnirile acestui Senat Universitar provizoriu au mai participat O. Ghibu, ca secretar general al Resortului Instrucţiunii, S. Puşcariu, care-şi păstra atribuţiile de comisar general , precum şi alţi profesori322 . Prima întrunire a Senatului Universitar numit a fost în 15 septembrie 1919. Desigur, principala misiune a autorităţilor universitare numite era crearea premiselor deschiderii noului an de învăţământ. Aceasta presupunea atât amenajări de spaţii şi condiţii materiale în clădirile Universităţii, cât şi primirea profesorilor şi înscrierile studenţilor la cursuri. Primii profesori selectaţi de Comisia Universitară şi numiţi de Consiliul Dirigent au început a sosi la Cluj chiar din întâia decadă a lunii septemmbrie 1919, dar au fost întâmpinaţi de dificultăţile găsirii locuinţelor, fapt datorat atât autorităţilor civile ale oraşului cât şi vechilor profesori maghiari care refuzau a părăsi până şi spaţiile proprietate a Universităţii323. Până la urmă această situaţie s-a dovedit a fi o gravă problemă care a consumat mult timp şi energie Senatului Universităţii. În cea de-a doua şedinţă a Senatului (28 octombrie 1919) s-a constituit o comisie de încartiruire, condusă de prorectorul N. Drăganu şi s-a solicitat Consiliului Dirigent deschiderea unui credit extraordinar pentru acordarea avansurilor şi salariilor profesorilor (care erau numiţi cu data de 1 octombrie). Pentru depăşirea acestor obstacole au fost făcute intervenţii şi la guvernul român. Ministrul pentru problemele Transilvaniei, V. Goldiş, a fost permanent informat despre stadiul pregătirii locuinţelor, cerându-i-se şi intervenţii pentru ajutorarea organizării deplasării profesorilor din Bucureşti şi Iaşi, cărora li se cerea să-şi anunţe neapărat sosirea, care nu trebuia să depăşească data de 12 octombrie324. Autorităţile provizorii ale Universităţii clujene au acordat atenţie maximă standardului de viaţă al profesorilor pe care au dorit să-l racordeze statutului lor social firesc. De aceea, în 10 octombrie 1919, Senatul a discutat "normele de salarizare" a profesorilor. Conform propunerii lui Camil Negrea se prevedea: 1500 lei pentru profesor titular, 1100 lei pentru agregat, 800 lei pentru profesorii nefamilişti sau familişti fără copii. Acestui venit urma să se adauge şi o indemnizaţie de locuinţă care era de 20-30% din salariu325. Numai că toate aceste proiecte veneau atât pe fondul situaţiei economice postbelice cât şi a multiplelor probleme de natură politică ale României. Datorită acestora s-a omis, de la nivelul guvernamental, până şi emiterea decretului de numire a profesorilor la Universitatea din Cluj. Acest fapt la făcut pe Puşcariu să-i scrie lui Iuliu Maniu (14 octombrie 1919) că universitarii îşi explicau aceasta prin criza guvernamentală din România, dar îl rugau pe liderul Consiliului Dirigent să insiste pe lângă Ministerul Instrucţiunii pentru pregătirea respectivelor acte normative326. Aceasta se impunea cu atât mai mult cu cât, spre sfârşitul lunii octombrie, nu se reuşise achitarea salariilor şi indemnizaţiilor de drum pentru profesorii sosiţi la Cluj, iar administraţia Universităţii a fost nevoită să acorde avansuri în coroane, monedă în curs de depreciere, ceea ce le afecta situaţia materială327. Din aceste motive, Puşcariu s-a adresat iarăşi ministrului de la Instrucţiune pentru ordonanţarea sumei necesare. Printre altele, el motiva că Universitatea din Cluj se afla în pragul deschiderii porţilor şi nu era admisibilă o asemenea tratare a profesorilor ei. Printre chestiunile de care depindea buna administrare a Universităţii, precum şi înscrierile studenţilor în noul an universitar, era şi funcţionarea serviciilor, care se afla în corelare cu atitudinea slujbaşilor ce le deserveau. Noile autorităţi universitare provizorii şi-au dat repede seama de această realitate, mai ales că aproape toţi funcţionarii erau maghiari şi încercau să obstrucţioneze continuu compartimentul administrativ. Aceasta a dus la reacţia nu numai a membrilor Senatului, dar şi a celorlalţi profesori care, într-o reuniune din 10 octombrie 1919, au cerut ca în principalele posturi administrative să fie puşi funcţionari români328. Propunerea venea după o săptămână de la decizia Senatului ca vechii slujbaşi ai Universităţii să fie menţinuţi, "pentru continuitatea lucrărilor", când li s-a cerut să-şi îndeplinească normal atribuţiile şi au fost îndemnaţi a învăţa limba română. Să mai amintim că, după

inventarierea exactă a condiţiilor materiale ale Universităţii, Senatul a procedat, pe baza unei analize a catedrelor şi facultăţilor, la reorganizarea şi repartizarea spaţiilor (sălilor) pentru activităţile didactice, seminarii, institute. Nici această problemă nu a fost simplă atât daorită situaţiei generale postbelice cât şi fiindcă, în condiţiile acţiunilor militare româneşti spre vest (1919), unele comandamente şi unităţi au solicitat anumite clădiri şi materiale pe care, însă, Universitatea a reuşit să le menţină329 . Şi s-ar putea adăuga efortul de a completa necesarul cu personal administrativ, precum şi pornirea concursurilor pentru încadrarea de personal ştiinţific auxiliar care urma a fi numit începând din 1 noiembrie 1919. Toate aceste acţiuni erau subordonate scopului principal de începere a cursurilor la Universitatea din Cluj. De aceea, chiar de la primele întruniri ale Senatului provizoriu s-a exprimat dezideratul ca alegerile pentru noile autorităţi universitare să se desfăşoare cât mai curând, în aşa fel încât ele să fie în măsură a proceda la organizarea deschiderii anului de învăţământ 1919/1920330 . La 4 octombrie 1919, membrii Senatului au cerut Consiliului Dirigent fixarea datei de 30 octombrie 1919 pentru alegerea rectorului şi decanilor. În 29 octombrie 1919 s-au întrunit consiliile profesorale ale celor patru facultăţi care şi-au desemnat, fiecare, câte 4 delegaţii în comisia electorală pentru alegerea rectorului. Aceştia s-au întrunit în ziua următoare, sub preşedinţia lui N. Drăganu, secretar fiind Silviu Dragomir331. După ce N. Drăganu a expus procedura efectuării alegerilor, tot el a propus delegaţilor pe S. Puşcariu pentru rectorat. Prin vot secret, toţi cei 17 (4x4+1) componenţi ai acestui colegiu electoral au optat pentru Puşcariu. Tot cu 17 voturi a fost desemnat ca prorector N. Drăganu. Imediat, Puşcariu a înaintat o adresă Consiliului Dirigent prin care se cerea aprobarea "primei constituiri legale a autorităţii Universităţii noastre din Cluj". Răspunsul Resortului Instrucţiunii a sosit în 1 noiembrie 1919. El conţinea un mesaj de felicitare pentru "consolidarea cât mai trainică a Universităţii din Cluj, făcând din ea un for luminător nu numai pentru Transilvania, ci pentru întreaga noastră Românie unită şi pentru întreaga umanitate"332. Au fost aprobate următoarele autorităţi universitare: rector - S. Puşcariu, prorector - N. Drăganu, Litere: decan - G.B. Duică, prodecan - N. Bănescu; Ştiinţe: decan - D. Călugăreanu, prodecan - Al. Borza; Drept: decan - V. Dumitriu, prodecan - C. Negrea; Medicină: decan - Iul. Haţieganu, prodecan - D. Negru. Încă din septembrie 1919, Senatul provizoriu s-a preocupat şi de aspectele sociale ale vieţii studenţilor. Deoarece spaţiile de locuire pentru studenţi erau cronic deficitare, s-a cerut Consiliului Dirigent sprijinul în amenajarea unor cămine pentru fete. Totodată s-a prescris folosirea spaţiilor existente exclusiv pentru studenţi ca şi crearea condiţiilor în vederea servirii mesei la cantina studenţească de către studenţii care locuiau în oraş. S-a comunicat oficial data înscrierilor pentru studenţi (1-8 octombrie) dar pentru a face faţă contextului de atunci s-au mai admis prelungiri până la 18 noiembrie. Profesorii au fost rugaţi să-şi anunţe cursurile până la 10 octombrie, iar până la sfârşitul aceleiaşi luni li s-a cerut să fie în Cluj, în vederea deschiderii anului universitar333. Pentru Universitatea din Cluj aceasta însemna începerea activităţii didactice şi ştiinţifice propriu-zise. Intensitatea eforturlui depus de autorităţile universitare se explica prin dorinţa lor şi a întregii comunităţi româneşti de a începe cursurile la Universitatea din Cluj încă din toamna anului 1919. N-au fost puţini aceia care priveau cu scepticism acest proiect, dar argumentul lor era extras din comparaţia cu alte universităţi europene, îndeosebi din Europa Centrală şi de Est, care, deşi unele cu recunoscută tradiţie universitară, nu reuşiseră reluarea sau reorganizarea cursurilor în perioada imediată războiului. Totuşi, la Cluj, acest lucru a fost posibil pe data de 3 noiembrie 1919, şi nu în condiţii de improvizare, ci pe temeiul unor realităţi gândite modern. Iar promotorii acestora au fost acei profesori care au muncit necondiţionat pentru o Universitate românească la Cluj. S. Puşcariu avea dreptate atunci când afirma că performanţa reorganizării şi începerii activităţii Universităţii din Cluj se datora "înainte de toate faptului că în vremurile de prefacere s-au găsit oameni care să aibă curajul să se descătuşeze de formele convenţionale şi să-şi asume toată răspunderea pentru faptele lor"334. Iar din această categorie de oameni făcea parte şi

Puşcariu, a cărui străduinţă pentru organizarea Universităţii era dispusă a o recunoaşte deschis şi presa clujeană, chiar în ziua deschiderii cursurilor335. Autorităţile universitare au conceput momentul ca pe o adevărată sărbătoare academică. V. Pârvan a fost invitat să rostească o prelegere inaugurală, procedură tipică universităţii germane ca şi altor universităţi cu tradiţie în Europa. Prima lecţie românească la Unversitatea din Cluj a fost susţinută, aşadar, în noiembrie 1919, orele 17. Asistenţa era alcătuită nu numai din studenţi şi profesorii Universităţii, ci şi din principalele autorităţi civile şi militare ale oraşului ca şi din numeroşi profesori secundari, alţi intelectuali. Căci lecţia lui Pârvan nu a fost doar un eveniment cultural, ci un adevărat moment naţional. I. Agârbiceanu aprecia că deschiderea cursurilor de către prof. Pârvan a fost "prilejul unei adevărate sărbători". Iar în sprijinul spuselor sale arată că sala Universităţii unde s-a petrecut evenimentul a devenit neîncăpătoare pentru numeroşii doritori să asiste la lecţia inaugurală. Şi tot Agârbiceanu conchidea că " lumea n-a venit în zadar: sufletul savantului artist a trecut prin sufletul nostru"336. Pârvan a fost prezentat publicului de prof. G. Bogdan-Duică, decanul Facultăţi de Litere. Din această introducere aflăm că decizia autorităţilor universitare de a-l ruga pe Pârvan să susţină prelegerea de deschidere a cursurilor la Universitatea românească din Cluj se sprijinea pe "operele şi activitatea sa"337 care, ele singure, erau cartea de vizită şi elogiul savantului. Şi desigur, din această "operă şi activitate" făceau parte şi raportările lui la noua Universitate din Cluj. Titlul - Datoria vieţii noastre - şi conţinutul prelegerii au fost un mesaj adresat direct profesorilor şi celor aproximativ o mie de studenţi înscrişi până în acea zi. Deşi enunţul de idei era de o bogăţie luxuriantă, ne mărginim la comentarea sensurilor propuse de el pentru evoluţia Universităţii din Cluj. Şi trebuie remarcat faptul că ideile sale nu sunt abstracţiuni, ci sunt extrase din viaţă şi se îndreaptă spre realitatea vieţii. Este impresionant gândul lui Pârvan adresat vieţii. Afirmând că viaţa "e singura realitate sublimă la care poate aspira omul", Pârvan nu făcea elogiul vegetativului biologic, deoarece o definea ca "potenţă energetic-spirituală quasi-infinită"338. Din această calitate reiese raportul dintre viaţă şi valoare, ceea ce duce la precizarea scopului şi sensului vieţii. Acestea primesc, aşadar, dimensiuni culturale, iar pentru Pârvan cultura devenea valoare supremă şi, deci, scop al vieţii. În felul acesta, a trăi, pentru om,, era o "datorie de onoare"339 care însemna, în primul rând, creaţie de valori. Iar în Dies Violaris subliniază: "Şi trebuie să ne fie clar acest lucru, că nici cele mai modeste suflete nu trăiesc zadarnic pe lumea aceasta (subl. n. V.P.). Ferice de cel ce şi-o cunoaşte întreagă şi o împlineşte cu toată puterea sufletului său"340. Discursul lui Pârvan este o proiecţie a căii de evoluţie a Universităţii din Cluj, pornind însă de la o critică a realităţii universitare contemporane. El respinge îndeosebi trivialismul mecanic al "uniformizării gândului şi al reglementării creării", din unele universităţi, ca şi tipul de profesor care se considera, în condiţiile remarcabilei dezvoltări a ştiinţelor, "un infailibil profet de sentimente relevante". Aceste constatări susţin atitudinea foarte tranşantă a lui Pârvan faţă de o nouă universitate care dacă s-ar profila ar fi "încă o uzină de superficialtăţi şi inutilităţi, de nonvalori sociale, culturale, politice; înfiinţarea ei nu e numai absurdă, e şi imorală"341. Deşi găseşte că şi în societatea românească erau destul de multe "păcate sociale" care se răsfrângeau şi asupra instituţiilor ei, precum exista şi presiunea "conspiraţiei generale a neisprăviţilor" de a acapara "cele mai înalte locuri în ierarhia responsabilităţilor social-culturale ori socialpolitice"342. Pârvan era optimist în privinţa soartei Universităţii din Cluj. Asemenea sentimente proveneau din observaţia directă asupra oamenilor şi metodelor care au fost la baza edificării noii universităţi. El considera că Universitatea românească din Cluj a apărut ca "o operă de revoluţie, înfăptuită cu mijloace revoluţionare, inspirată de o iubire, cu totul dezinteresată, pentru mai bine"343. Căci cei ce au muncit pentru reorganziarea Universităţii au acceptat să poarte o bătălie deloc uşoară cu "puterile tradiţionale", să suporte atacurile şi mânia acestora. În fapt, o asemenea atitudine corespunde chiar concepţiei sale despre "confraternitatea" universitară, a cărei existenţă era înţeleasă ca "o luptă pentru mai mult gând".

Adresându-se comunităţii academice din Cluj, Pârvan îi sugera ca întregul ei efort să fie îndreptat spre "spiritualizarea acestei vieţi", iar profesorul universitar să devină "un prospector de aur şi diamante în stâncosul pustiu al neînţelegerii omeneşti"344. Acest îndemn nu avea nici o urmă de spiritualism, căci profesorul Pârvan vedea activitatea Universităţii numai în corelare cu realitatea economico-socială care nu numai că nu este perifizată de universitari, ci după aprecierea savantului, ei sunt cei mai în măsură să înţeleagă şi să diagnosticheze starea şi evoluţia societăţii. Fără vreo pretenţie elitară, acest enunţ subliniază îndeosebi rolul instituţiei universitare şi a cetăţenilor ei. Subliniind că profesorii Universităţii trebuie să fie "spiritul critic prin care să se lumineze naţiunea" în condiţiile deosebitei complexităţi a dezvoltării societale, Pârvan dorea să insiste asupra responsabilităţii Universităţii. Iar această idee este în consens cu ceea ce se considera a fi un atribut de bază al Universităţii moderne. A Flexner, de exemplu, scria şi el că Universitatea trebuie să-i dea societăţii nu doar ce societatea cere, ci ceea ce ea necesită345. Judecăţile de acest tip ale lui Pârvan nu sunt limitate doar pentru comuniunea universitară, deoarece în Datoria vieţii noastre le extinde la totalitatea intelectualităţii, desigur aceasta şi ca produs al Universităţii. Vorbind de menirea intelectualilor în perioada postbelică el afirmă că aceştia trebuiau să fie "preoţii aspri ai unei religii de purificare", mai precis "preoţii unui timp"346 ale căror trasee să fie prefigurate de cei care aveau accesul la "largul orizont al vederii istorico-filosofice". Şi în cazul lui Pârvan, aceasta nu exprima opţiunea pentru reflexivitate, deoarece el propunea intelectualilor o atitudine de angajament care putea merge până la sacrificiul de sine. De aceea ţinea să precizeze că, deşi acea "operă de purificare" despre care vorbea putea fi chiar "ingrată", generaţiei intelectualilor de după război i se solicita "sacrificarea însăşi a sufletului"347 ei, o săruire ale cărei rezultate puteau să nu apară imediat. Aşadar, mesajul lui Pârvan sugera antrenarea intelectualilor, a Universităţii într-o muncă uriaşă de creaţie. Iar aici se relevă un aspect din caracterul lui Pârvan care, aşa cum îl vedea şi D. gusti, a făcut din muncă nu doar o virtute, ci o adevărată "pasiune religioasă"348. Căci raportul dintre muncă şi cultură reprezenta pentru Pârvan o atitudine firească, specific umană, pe care o prezenta astfel: "sălbatecul trândăveşte, civilizatul munceşte aproape continuu"349. Să mai adăugăm că Profesorul concepea munca drept o activitate depusă "în întregime şi total dezinteresată în serviciul Ţării"350. Este evidentă adresa prelegerii inaugurale Datoria vieţii noastre către mediul universitar clujean, dar enunţurile lui Pârvan erau perfect valabile nu numai pentru toate universităţile din România, ci vizau şi ansamblul culturii naţionale. În felul acesta a şi receptat publicul şi presa din Cluj mesajul savantului. Ziarul "Patria" scria, spre exemplu, că discursul lui Pârvan nu a fost doar o lecţie de deschidere a cursurilor la Universitatea din Cluj, "ci a unui drum pe care neamul întreg în dezvoltarea sa culturală trebuie să meargă"351. Pentru cei care s-au aflau în sala unde-şi rostea Pârvan prelegerea inaugurală, momentul li s-a părut a fi "una din cele mai rare clipe ale omului" care servea cel mai bine oricărui contemporan în desluşirea luminii şi adevărului prin haosul doctrinar al timpului. Acelaşi ziar citat, credem prin pana lui Agârbiceanu, nota: "A fost ca un glas ce cobora din înălţimile senine ale gândului veşnic, asupra lumii absorbite astăzi să-şi întocmească din nou lăcaşul de huzur al trupului; un profetic strigăt de alarmă, ca să luăm aminte să nu rătăcim drumul"352. Însă, desigur, sensibilitatea cea mai mare la discurs au avut-o universitarii care, în afara datoriei creaţiei ştiinţifice şi culturale, a propagării adevăratelor valori, mai aveau şi misiunea de a oferi tinerilor şi un ghid al conduitei morale şi naţionale. Iar prelegerea lui Pârvan conţinea cele mai puternice argumente şi în vederea îndeplinirii acestui scop al învăţământului universitar. Din aceste considerente, decanul Facultăţii de Litere, prof. G. Bogdan-Duică, a şi înaintat rectorului S. Puşcariu, în ziua următoare evenimentului, o adresă prin care propunea ca întâia tipăritură a Facultăţii amintite să fie Datoria vieţii noastre, a lui V. Pârvan. În argumentaţia prezentată, Bogdan-Duică arăta că respectiva prelegere inaugurală "fixează un ideal de cultură vrednic să fie citit şi recitit de studenţi şi trecut în mintea marelui public ardelean, care aşteaptă îndemnurile Universităţii"353. Iar iniţiativa se justifică şi prin aceea că V. Pârvan, profesorul care a rostit prima lecţie românească la

Universitatea românească din Cluj, făcea parte alături de Xenopol şi Iorga din clasa "ambasadorilor spirituali ai naţiunii"354, cum se exprima, în 1928, D. Gusti. După cum era vorba de profesorul care făcuse din tineretul universitar cultul speranţelor sale, deşi, pentru a-i obţine devotamentul, "el nu le făgăduia nici fericirea uşoară de aici, nici nesfârşita beatitudine de dincolo"355. Căci Pârvan a pus în prelegerea inaugurală de la Cluj mesajul întregii sale experienţe de viaţă, pe care a dedicat-o Omului şi Ţării. Puşcariu şi autorităţile universitare clujene au avut ca principal ţel inaugurarea cursurilor pentru a da o notă de maximă seriozitate inclusiv procesului de integrare a Transilvaniei în spaţiul instituţional statal român. Prin aceasta se releva tocmai dimensiunea constructivă, în sensul civilizaţiei moderne, a actului Unirii din 1918. Fireşte, organizatorii Universităţii româneşti din Cluj ar fi dorit să dea momentului de debut al activităţii ei şi o semnificaţie politică, dar contextul intern şi internaţional era deosebit de complex şi contradictoriu pentru proiectul unor solemnităţi de mare amplore. Nici Consiliul Dirigent şi nici guvernamentalii din Bucureşti nu aveau timp pentru asemenea evenimente, căci în afară de situaţia militară şi internaţională a României se mai adăuga profunda criză politică şi campania electorală care concentrau toată atenţia liderilor politici şi de stat356. Debutul Universităţii româneşti din Cluj se desfăşura şi pe un fond de puternice contestări şi denigrări ale propagandei oficiale ungare şi a foştilor profesori universitari maghiari din Cluj, atât în Transilvania cât şi în Occident. Asemenea acţiuni de propagandă se cuplau deschis cu eforturile autorităţilor de la Budapesta de a se opune recunoaşterii internaţionale a constituirii sau desăvârşirii statelor naţionale din Europa Central-Sud-Estică. Într-un asemenea sens a fost convins şi George R. Clerk, însărcinat cu misiunea specială la Budapesta, care, în raportul său către preşedintele Consiliului Suprem Aliat, de la sfârşitul lunii noiembrie 1919, mai era dispus a acorda credibilitate foştilor profesori maghiari în tentativa de a discredita până şi disponibilităţile dovedite ale culturii, ştiinţei şi intelectualităţii româneşti. Mai mult, acelaşi mesager al Aliaţilor, se exprima vizibil tendenţios asupra însăşi preluării Universităţii din Cluj de către autorităţile româneşti357. De altfel, asemenea opinii erau complementare demersurilor Aliaţilor la Bucureşti pentru a obţine maleabilitatea guvernului român faţă de textul tratatului de pace cu Austria358. În aceste condiţii, autorităţile universitare clujene au preferat să treacă la activitatea didactică şi ştiinţifică, amânând pentru un timp solemnităţile. Înscrierile studenţilor la Universitate au continuat şi în următoarele două săptămâni după începerea cursurilor. Astfel că, în primul semestru al anului universitar 1919-1920 au fost înmatriculaţi 1871 de studenţi. Cifra este considerabilă dacă avem în vedere că la Universitatea din Strassbourg, în primele două săptămâni după debutul postbelic, erau înscrişi 800 de studenţi, iar în perioada care a urmat numărul lor a crescut doar cu mai bine de 200359. În privinţa preferinţelor studenţilor clujeni pentru anumite facultăţi, acestea erau următoarele: Drept - 909, Medicină - 707, Litere - 116, Ştiinţe - 82, Farmacie - 57. Structura pe naţionalităţi a întâiului eşantion de populaţie studenţească la Cluj indică prezenţa a 1288 români, 281 evrei, 225 germani şi 77 maghiari360. 5.7.2.4. Inaugurarea oficială a Universităţii Atât pentru universitatea medievală cât şi cea modernă practica inaugurării oficiale s-a impus ca un moment care marchează nu numai începutul activităţii unei noi universităţi, ci şi recunoaşterea rolului şi însemnătăţii sale de către autoritatea statală şi societate. În cea de-a doua întrunire a Senatului provizoriu al Universităţii din Cluj, în 9 octombrie 1919, s-a conceput realizarea concomitentă a începerii cursurilor şi inaugurării solemne. Ulterior, respectiv în 25 octombrie 1919, acelaşi for propunea ca inagurarea oficială să fie stabilită pe data de 1 decembrie 1919374. Totodată se sublinia faptul că festivităţile trebuiau să fie foarte bine organizate, ceea ce presupunea existenţa autorităţilor universitare legal constituite, precum şi alcătuirea unei comisii compusă din cei patru prodecani şi patru profesori,

reprezentând fiecare facultate, sub conducerea rectorului. Această comisie trebuia să întocmească programul solemnităţii şi să decidă componenţa delegaţiei care urma a se deplasa la Bucureşti pentru a invita oficialităţile. Comisia a luat fiinţă chiar după alegerile de la sfârşitul lunii octombrie 1919, în ea intrând, alături de cei patru prodecani, şi profesorii V. Dimitriu, D. Călugăreanu, I. Iacobovici, Al. Lapedatu. Prima ei şedinţă a fost imediat după deschiderea cursurilor, în 4 noiembrie 1919. Timp de două ore, s-a stabilit programul festivităţilor de inaugurare, a căror dată a fost reconfirmată pentru 1 decembrie 1919375. Tot atunci s-a stabilit componenţa delegaţiei ce trebuia să se deplaseze la Sinaia şi Bucureşti pentru a invita familia regală, guvernul, mai multe personalităţi, legaţiile Aliaţilor şi universităţile străine. Din aceasta făceau parte profesorii Iacobovici, Lapedatu şi Călugăreanu. După două săptămâni de activitate comisia s-a întrunit iarăşi, la 18 noiembrie 1919, când prof. Călugăreanu a prezentat raportul despre contactele avute cu autorităţile statului376, şi s-au precizat argumentele pentru amânarea festivităţilor de inaugurare oficială a Universităţii din Cluj până la începutul lunii februarie 1920. Este simplu de observat că susţinerea datei iniţiale, 1 decembrie 1919, avea simbolul aniversării unui an de la realizarea Marii Uniri, dându-i-se şi semnificaţia cuvenită în contextul intern şi internaţional al acelor zile. Cu toate că întregul corp profesoral şi studenţii clujeni au ţinut foarte mult la suprapunerea celor două momente - aniversarea Unirii şi inaugurarea oficială a Universităţii - până la urmă s-a acceptat amânarea pe baza motivaţiei realiste a situaţiei politice interne şi a duratei de timp necesară pentru transmiterea şi răspunsul la invitaţiile către/de la universităţile străine377. Tocmai în vederea înscrierii în intervalul de timp destul de scurt al pregătirilor solemnităţii inaugurale, s-a făcut apel la canalul diplomatic, în special la legaţiile din Bucureşti. De remarcat este faptul că deşi data inaugurală a fost modificată, mesajul, semnificaţia evenimentului au fost menţinute. În discursul său din 20 februarie 1920, rectorul Puşcariu ţinea chiar să sublinieze că manifestările universitare din Cluj aveau şi scopul de a "celebra una din marile sărbători ale poporului român, de când soarele dreptăţii a răsărit şi pentru el"378. În fapt, dublul mesaj al inaugurării Universităţii româneşti din Cluj - cultural-ştiinţific şi politic poartă şi marca realităţilor şi contextului internaţional în care se afla România. M. Calullery, ca observator direct al evenimentelor, scria că fenomenele internaţionale şi îndeosebi cele din Europa Centrală aveau un rol determinant până şi asupra stării de spirit a poporului român379. Deşi primul Parlament al României postbelice a ratificat decretele regale referitoare la unirea cu România a provinciilor româneşti eliberate, ceea ce a creat o atmosferă de entuziasm popular în toată ţara380, pe plan internaţional mai era întreţinută senzaţia incertitudinii asupra statutului teritorial al statelor din Europa Central-Sud-Estică. Doar spre sfârşitul anului 1919 - începutul lui 1920, Aliaţii au început să gândească la necesitatea consolidării României unite381. Aceasta neînsemnând că în Occident nu se mai duceau campanii propagandistice şi politice contrare României. Dimpotrivă, chiar în acea vreme, Ungaria depunea eforturi disperate pentru a obţine "integritatea teritorială" şi a bloca recunoaşterea frontierelor statelor naţionale din zonă382. Chiar Universitatea din Cluj era denigrată de manifeste ale universitarilor unguri, cu diferite prilejuri, de la expedierea acestor materiale către toate universităţile din lume până la folosirea unor ocazii speciale. Aşa s-a întâmplat la sfârşitul lunii noiembrie 1919, când, la festivităţile inaugurale de la Strassbourg, nu doar că au fost răspândite manifeste ce conţineau date false, dar răstălmăceau şi jigneau deschis cultura şi poporul român. În contextul amintit, universitarii unguri declarau că înţelegeau ca un popor de cultură cel francez - să înlocuiască la Universitatea din Strassbourg un alt popor de cultură - cel german, căci întro asemena situaţie "cultura mondială nu suferă nici o pierdere prin această schimbare"383, în timp ce prin preluarea de către români a Universităţii din Cluj, civilizaţia ar fost văduvită de "aportul reprezentanţilor unei naţiuni culte" (se refereau desigur la unguri). De altminteri, la Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţia oficială a Ungariei a exprimat pretenţia asupra vechii Universităţi din Cluj, pe care o dorea menţinută tot acolo şi, desigur, în aceeaşi formulă antebelică384. Aşadar, evenimentul inaugurării oficiale a Universităţii româneşti din Cluj avea şi menirea de a contracara acea adevărată "întreprindere" a

revizionismului ungar care deja lucra la destabilizarea Europei Central-Sud-Estice. Căci se aştepta cu nerăbdare tocmai relevanţa atitudinii guvernelor şi universităţilor din statele Aliate faţă de actul de ctitorire românească ce urma să aibă loc la Cluj. Amânarea inaugurării oficiale a Universităţii clujene, până în februarie 1920, a făcut posibilă şi inspirarea organizatorilor din acţiunea similară de la Strassbourg. Deşi maniera în care a evoluat naţionalizarea Universităţii din Alsacia de către francezi, după primul război mondial, a fost permanent urmărită de autorităţile statale şi universitare române, cu interes special la Universitatea din Cluj, cel mai mult se observă apropierea procedurală şi politică între cele două centre când se analizează comparativ manifestările inaugurărilor oficiale. Francezii au organizat solemnitatea inaugurării oficiale a Universităţii din Strassbourg în ziua de 22 noiembrie 1919, pentru a aniversa ziua când trupele franceze au intrat în capitala alsaciană, după semnarea armistiţiului385. Şi evenimentului de la Strassbourg i s-a imprimat o atmosferă de mare sărbătoare naţională. În şedinţa Senatului Universităţii din Cluj, din 30 decembrie 1919, prof. V. Dimitriu a propus până şi instrumentele simbolului realizării unităţii naţionale într-un fel apropiat sensului de la Strassbourg. Pe când la Universitatea Alsaciei, la marginea estradei unde se aflau oficialii Franţei, au fost plasate patru alsaciene şi lorene, la Universitatea din Cluj s-a propus şi realizat situarea, în faţa tronului regal din Aulă, a cinci fetiţe care reprezentau imaginea provinciilor unite cu România386. Nemaivorbind că lista invitaţilor la festivităţilor de la Cluj cuprindea aceleaşi categorii de oficialităţi politice şi culturale ca şi la manifestările de la Strassbourg. Iar elementele cu similitudine ar putea continua, după cum sunt interesante şi sensurile diferenţelor. Analogiile factologice de la cele două universităţi se explică prin situaţiile similare în care s-a realizat naţionalizarea lor387, dar a existat şi o solidaritate conştientă a celor două instituţii, desigur prin corpul universitar şi naţional. Atât la festivităţile de la Strassbourg cât şi la cele de la Cluj, cele două universităţi au ţinut să-şi manifeste reciproc suportul. M. Caullery identifica în aceste gesturi aceeaşi valoare simbolică, rezultată din faptul că "amândouă s-au eliberat concomitent de constrângerea lor morală - germanizarea şi maghiarizarea - camuflată sub o faţadă ştiinţifică"388. Invitaţia de participare la festivităţile de la Strassbourg a fost primită de Universitatea clujeană doar cu puţine zile înaintea datei fixate. Dorind neapărata prezenţă a Universităţii din Cluj la evenimentul inaugural amintit, Senatul a decis, în 14 noiembrie, să roage telegrafic pe profesorii Levaditi şi Pompei, care atunci se aflau la Paris, să reprezinte Universitatea la serbările de la Strassbourg, comunicându-le şi textul adresei ce a fost compus de V. Pârvan389. Din scrisoarea-raport a prof. Levaditi aflăm că la 22 noiembrie 1919 s-a prezentat la Strassbourg, ca delegat al Universităţii din Cluj. Acolo a avut întâlniri cu personalităţi ale învăţământului şi ştiinţei din Franţa (ex. prof. Charlety, care era director general la Instrucţiunea Publică, şi prof. Weiss, decanul Facultăţii de Medicină de la Universitatea gazdă). Cu acel prilej el a informat pe participanţi, inclusiv străini, despre crearea "Universităţii române din Transilvania" şi "scopurile măreţe" ale fondatorilor şi profesorilor acelei instituţii. Desigur, prof. Levaditi a subliniat similitudinile dintre cele două universităţi, insistând nu asupra trecutului şi prezentului cât mai ales pe faptul că "amândouă privesc cu încredere şi ardoare înspre viitorul strălucit ce li se deschide"390. Mesajul Universităţii din Cluj a fost înmânat rectorului Universităţii din Strassbourg, dar şi, personal, preşedintelui Franţei. Textul era în limba latină şi exprima, în afară de ideile comuniunii academice, dorinţa ca cele două universităţi să dezvolte o amplă comunicare şi colaborare în domeniul ştiinţei şi gândirii391. Despre întregul program de la Strassbourg, prof. Levaditi a informat Senatul Universităţii din Cluj care, la 17 decembrie 1919, a transmis mulţumiri şi recunoştinţă savantului român pentru maniera în care a îndeplinit misiunea. Semnficaţia gesturilor reciproce ale celor două universităţi depăşesc însă cadrul limitat al respectivelor instituţii. Dincolo de particularităţile şi elementele comuniunii lor, s-a relevat deplin primplanul raporturilor româno-franceze după primul război mondial. În unul din punctele centrale ale festivităţii de la Strassbourg, conferirea titlului de doctor de onoare al Universităţii, pe lista personalităţilor

franceze şi străine - profesori şi oameni de stat - s-a aflat şi ilustrul istoric român Nicolae Iorga. În argumentul autorităţilor universitare franceze se arăta că Iorga, ca istoric al României şi om politic, se învredniceşte cu titlul amintit deoarece şi-a pus întreaga ştiinţă şi pasiune în slujba realizărilor revendicărilor naţionale, era un asiduu apărător al civilizaţiei latine şi sincer prieten al Franţei392. Nu doar savantul român s-a bucurat de această distincţie, ci şi comunitatea academică de la Universitatea din Cluj. Rectorul Puşcariu i-a trimis o felicitare la care a adăugat bucuria Universităţii clujene de a-l avea alături şi cu prilejul festivităţilor inaugurale care urmau a se desfăşura la Cluj. La rândul său, Iorga a răspuns printro telegramă, în 27 decembrie 1919, care exprimă inclusiv conexiunile percepute de marele istoric, între Universitatea din Cluj şi cea din Straasbourg: "În ziua când aflu că Universitatea franceză din Strassbourg mă proclamă doctor de onoare primesc de la Universitatea românească a Clujului cuvintele care arată cum îşi corespund de la sine sentimentele naţiunilor eliberate. Vă mulţumesc tuturor. N. Iorga"393 La festivităţile inaugurale ale Universităţii din Cluj au participat numeroase personalităţi culturale şi politice din ţară şi străinătate. Guvernul român a organizat deplasarea la Cluj a familiei regale, mitropolitului şi altor înalţi prelaţi, corpului diplomatic, principalilor membri ai cabinetului. Au mai fost prezenţi generali, senatori şi deputaţi, profesori şi alte delegaţii universitare şi, desigur, foarte mulţi ziarişti. N. Iorga, în calitate de preşedinte al Camerei Deputaţilor, a trebuit să depună eforturi pentru amânarea deschiderii Parlamentului ce urma să aibă loc la 1 februarie 1920, pentru ca demnitarii şi parlamentarii să poată să fie prezenţi la serbările universitare din Cluj394. Toţi aceşti invitaţi au călătorit la Cluj în patru trenuri speciale, în condiţii nu întotdeauna confortabile, datorită stării serviciilor căilor ferate. Chiar trenul regal a rămas în pană, tocmai în Munţii Carpaţi, trebuind să fie remorcat de locomotivele trenului ministerial395. Onorarea invitaţiilor de către legaţiile Aliaţilor, de foarte multe universităţi occidentale şi din alte zone a reprezentat exprimarea solidarităţii naţiunilor care s-au aflat în aceeaşi grupare de-a lungul anilor războiului. Şi, desigur, numărul reprezentanţilor universităţilor din alte ţări ar fi fost cu mult mai mare dacă intervalul de timp dintre primirea invitaţiei şi data festivităţilor nu ar fi fost aşa de scurt (vezi motivaţia Universităţii Catolice din Louvain, a universităţilor din Atena şi Stockholm etc.). La acelaşi capitol trebuiesc amintite şi multiplele dificultăţi în care se aflau numeroase universităţi, în perioada imediat postbelică, printre care fluxul sporit al studenţilor proveniţi din tinerii sosiţi din tranşeele războiului ca şi greutăţile străbaterii spaţiului european în condiţiile gravelor dereglări ale transporturilor (după cum s-a exprimat mesajul Universităţii din Glasgow). Ministrul american Charles J. Wopika nota în raportul său pentru Departamentul de Stat (10 februarie 1919) că "the celebration was extraordinary"396. Atât el cât şi alţi participanţi români şi străini au fost impresionaţi de organizarea riguroasă a tuturor etapelor festivităţilor inaugurale de la Cluj. Ziarul "Patria" remarca faptul că "organizarea excelentă a mers până la împărţirea şi sistematizarea muncii", ceea ce a făcut să nu se înregistreze "nici o nemulţumire, să se petreacă totul în cea mai perfectă ordine", precum un "mecanism desăvârşit"397. Numai pavoazarea şi împodobirea edificiului central al Universităţii, cu prilejul festivităţilor inaugurale, a necesitat peste 260.000 lei. Organizatorii au angajat şi o echipă de filmare a festivităţilor, moment care însemna doar un segment din pelicula care urma a fi consacrată întregii activităţi de reorganizare a Universităţii din Cluj398. Derularea principalelor etape ale manifestărilor de la Cluj este bine cunoscută, căci, la fel ca la Strassbourg, autorităţile universitare clujene s-au îngrijit să editeze un volum, cu versiune şi în limba franceză, care să prezinte momente, discursuri şi impresii despre eveniment399 . Amintim doar că programul festivităţilor a cuprins o varietate deosebită de manifestări, de la întruniri protocolare şi vizite la mai multe puncte universitare până la banchete, spectacole de muzică şi dansuri, paradă militară şi retragere cu torţe. Aşa cum se aştepta, studenţimea a fost nu numai grupul cel mai dinamic, ci şi cel care a dat nota de "armonie şi seriozitate unite cu entuziasmul tinereţii"400. Ceea ce a impresionat profund, însă, participanţii străini, a fost "caracterul de neobişnuită măreţie"401 - cum spunea prof. Fugere - pe care l-au

avut, în toate cele trei zile (31 ianuarie - 2 februarie 1920), serbările de la Cluj. Iar aceste caracteristici le-au primit festivităţile inaugurale ale Universităţii clujene, datorită unei participări româneşti masive şi entuziaste, care a dat imaginea unei adevărate "serbări populare"402. Şi nu trebuie să se uite că întreaga Europă se afla încă în perioada "şocului" postbelic, România însăşi găsindu-se într-o fază de grave bulversări economice, sociale şi politice. Tocmai de aceea, modul în care s-a exprimat poporul român cu prilejul festivităţilor de la Cluj a constituit un motiv de real optimism pentru epoca ce urma. Inaugurarea oficială a Universităţii din Cluj a fost considerată de studenţimea ardeleană drept "sărbătoarea libertăţii culturii româneşti", căci, la fel ca la Universitatea din Cernăuţi, instituţia întruchipa simbolul "biruinţei sufletului românesc în cuprinsul plaiurilor eliberate de sub stăpânirea străină"403. Şi celelalte două universităţi din România - Bucureşti şi Iaşi - au fost reprezentate la festivităţile inaugurale de la Cluj tot pentru a sublinia cele două sensuri profunde ale evenimentului, unitatea politico-statală şi a culturii. În adresele universităţilor din Bucureşti şi Iaşi s-au relevat multiplele legături istorice între Transilvania şi Muntenia, Moldova, accentuându-se aportul intelectualităţii şi instituţiilor culturale româneşti din Ardeal la conturarea conştiinţei şi culturii naţionale404. Mesajul Universităţii din Iaşi a insistat asupra similitudinilor de origine ale celor două instituţii - Iaşi şi Cluj - enunţând dezideratul ca tradiţionalele raporturi cultural-intelectuale dintre Moldova şi Transilvania să fie amplificate de comunităţile academice din aceste regiuni româneşti. Pentru asemenea considerente, opinia publică din România a privit festivităţile universitare de la Cluj ca "sărbătoare a Neamului Românesc întreg". Aceleaşi sensuri a conţinut şi adresa Academiei Române, care a fost adusă la Cluj de o delegaţie compusă din I.C. Negruzzi, I. Brătescu-Voineşti, D. Onciul, St.C. Hepitis. Numită "serbare a ştiinţei", "sărbătoare intelectuală" (în discursurile regelui) şi "serbare universitară" (de ministrul I. Borcea), inaugurarea oficială a Universităţii din Cluj a reprezentat - aşa cum exprima rectorul S. Puşcariu - una dintre cele mai mari bucurii ale poporului român în perioada deschisă de Marea Unire. Deşi relaţiile României cu Aliaţii au trecut printr-o perioadă de criză, la sfârşitul anului 1919, autorităţile universitare clujene au estimat, chiar din primele zile ale anului următor, o participare largă a invitaţilor din străinătate405. Şi titularul Legaţiei Belgiei în România remarca faptul că şefii misiunilor diplomatice din Bucureşti au răspuns cu toţii afirmativ invitaţiei Universităţii din Cluj 406. Acestora s-au adăugat reprezentanţi ai unor universităţi europene. Prezenţa cu adevărat semnificativă a oaspeţilor din alte ţări la festivităţile inaugurării oficiale ale Universităţii din Cluj are şi sensul solidarităţii cu noua instituţie academică, dar este o certitudine că acest aspect a fost întrecut de cel politic. Tocmai legat de conjunctura politică internă şi internaţională, guvernul român şi regele au dorit să realizeze, cu prilejul festivităţilor de la Cluj, un test al sentimentelor Aliaţilor faţă de poporul român. Atât cantitativ cât şi prin calitatea reprezentării, Franţa a fost oaspetele cel mai remarcat la festivităţile de la Cluj. Aceasta nu numai pentru că întruchipa campionul latinităţii culturale, ci şi simbolul învingătorului în războiul care tocmai se încheiase. Au onorat Universitatea de la Cluj numeroşi diplomaţi şi delegaţi ai universităţilor din Franţa. Universităţile din Paris, Lyon, Strassbourg au fost reprezentate chiar de mai mulţi profesori. Pornind de la situaţia etnică şi culturală din Transilvania, delegaţii universităţilor franceze aduceau Universităţii din Cluj şi promisiunea ajutorării prin trimiterea de profesori şi intelectuali de prestigiu care să contribuie la un start prin valoare a instituţiei clujene407. Universităţile franceze, italiene, belgiene şi elveţiene au ţinut să remarce încheierea procesului istoric pozitiv de cuprindere în statul român atât a Transilvaniei, cât şi a altor provincii care, până la sfârşitul primului război mondial, s-au aflat încorporate în imperiile vecine. Şi diplomaţii ţărilor respective au insistat asupra aceluiaşi fenomen politic, de altminteri de o reală importanţă europeană. Diplomatul american raporta la Washington, chiar pe un ton ironic, că

reprezentanţii Franţei şi Italiei s-au întrecut prin a prezenta meritele propriilor ţări în obţinerea victoriei în război şi susţinerea statelor naţionale din Europa Central-Sud-Estică408. Realitatea este că, într-adevăr, atât diplomaţii cât şi universitarii din Franţa şi Italia etc. au lăsat o impresie deosebit de bună publicului român409, atât prin exprimarea solidarităţii pe fondul latinităţii cât şi prin susţinerea cauzei naţionale româneşti în acel context internaţional. După cum merită arătat că şi delegaţii francezi au apreciat sincer comportamentul românilor la festivităţile de la Cluj. H. Cambon a telegrafiat rectorului Puşcariu, în 8 februarie 1920, pentru a-l felicita încă o dată "pentru admirabila organizare a Universităţii şi ordinea care a caracterizat aceste serbări"410. Un interes aparte a înregistrat prezenţa la festivităţile universitare de la Cluj a reprezentanţilor S.U.A. şi Angliei. În primul rând pentru că în aceste ţări propaganda revizionistă ungară atinseseră cotele cele mai virulente, reuşind chiar atragerea unor oameni politici. Apoi fiindcă era deja previzibilă ponderea americano-engleză în noua configuraţie a raporturilor de forţe în plan european şi mondial. Mesajele adresate de universităţile americane şi engleze au insistat prioritar pe felicitările către poporul român pentru istorica înfăptuire a realizării dezideratului unităţii naţionale şi statale care permite exercitarea adevăratelor valori ale democraţiei şi libertăţii411. Ministrul S.U.A., Charles J. Wopicka s-a bucurat de o primire specială din partea publicului român. După propriile-i relatări, când s-a anunţat că urma să vorbească, asistenţa l-a aplaudat cca cinci minute, dorind a arăta că românii din Transilvania apreciau deosebit aportul S.U.A. la eliminarea "agresiunii ungare" din acea regiune, după cum i-au mărturisit şi direct aprecierea faţă de preşedintele Wilson412. Vorbind şi în calitate de decan al corpului diplomatic din Bucureşti, ministurl Wopicka spunea că inaugurarea noii Universităţi din Cluj era o victorie la fel de mare precum una pe câmpul de bătălie, fapt pentru care acea sărbătoare a românilor era o sărbătoare şi pentru toate popoarele ţărilor aliate413. Cu interes politic sporit a fost aşteptată opinia ambasadorului englez, datorită unor declaraţii oficiale din Anglia care exprimau clar o preocupare directă pentru Europa Central-Sud-Estică, uneori aceasta asociindu-se enunţurilor revizionismului ungar. De aceea, şi ceilalţi diplomaţi prezenţi la Cluj au urmărit atent reacţiile engleze la contactul cu realităţile din Transilvania. Spre exemplu, ambasadorul belgian, de faţă şi el la festivităţile de la Cluj, arăta ministrului său de externe că diplomatul britanic a trebuit să recunoască faptul că în ţara sa exista o opinie falsă despre soarta minorităţilor naţionale din Transilvania şi că gradul toleranţei românilor era remarcabil. Concluzia diplomatului belgian era mai curând ironică la adresa britanicilor care au putut susţine afirmaţii neadevărate, de natura celor care arătau că "românii martirizau pe sărmanii maghiari din Transilvania" 414. Dacă la această "solemnă întrunire a României Mari" - cum a numit ambasadorul italian M. Franklin festivităţile inaugurării Universităţii din Cluj - Franţa şi celelalte state aliate din Occident au participat cu delegaţii reprezentative - academice şi politice - pentru aafirma solidaritatea lor cu România postbelică415, mult mai însemnate semnificaţii a avut prezenţa, la aceleaşi manifestări din Cluj, a ţărilor din Europa Central-Sud-Estică. Căci între România şi aceste state nu exista doar o sinceră solidaritate, ci şi numeroase similitudini şi o amplă comunitate de ţeluri. În mesajele Universităţii din Varşovia şi îndeosebi a Universităţii Jagelloniene din Cracovia s-a exprimat credinţa în rolul dezvoltării civilizaţiei româneşti prin suportul Universităţii din Cluj. A fost evocată experienţa reorganizării universităţilor din Varşovia, Poznan etc. pentru a se sublinia apropierea de instituţia clujeană care, din punctul de vedere al poporului român, însemna un exemplu strălucit de felul cum se folosea libertatea abia cucerită416. Din partea noilor universităţi cehoslovace naţionalizate după primul război mondial - Brno şi Bratislava - ambasadorul Cehoslovaciei a prezentat aceleaşi gânduri entuziaste, făcându-l să exclame că prin prezenţa la acea sărbătoare avea senzaţia participării la o sărbătoare a propriei naţiuni417. Pe când ambasadorul Greciei evoca tradiţionalele legături culturale româno-elene în sprijinul colaborărilor viitoare, diplomatul polonez Morawsky s-a referit deschis la

sprijinul pe care Polonia l-a primit permanent din partea delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, în acel moment în desfăşurare. Desele conexiuni între cultură şi politică erau înfăţişate, în discursurile şi mesajele instituţiilor şi guvernelor din statele Europei Centrale-Sud-Estice prezente la festivităţile Universităţii din Cluj, ca liezon firesc şi necesar pentru o evoluţie normală, pe calea modernităţii, a naţiunilor din această zonă a continentului. Şi faţă de reprezentanţii acestor ţări publicul român a avut o atitudine foarte călduroasă. Ei au fost ascultaţi cu foarte multă atenţie deoarece, aşa cum scria ziarul "Dacia" (6 februarie 1920), în cuvintele lor se auzea "ecoul propriului nostru suflet naţional înăbuşit până ieri în cele două înalte instituţii de cultură, Universităţile de la Cluj şi de la Cernăuţi"418. Atitudinea în care s-au desfăşurat festivităţile inaugurării Universităţii din Cluj era dominată de optimismul general românesc de după realizarea Marii Uniri. Înalta instituţie educaţională era privită ca unul dintre cele mai importante câştiguri ale eliberării Transilvaniei, iar serbările de la începutul anului 1920 ca "o nouă dezrobire a Ardealului"419, cu specificarea domeniului culturii. De aceea, festivităţile universitare de la Cluj, prin conţinut şi participare internă, erau încă o demonstraţie a unităţii spiritualităţii româneşti. Aceasta a determinat şi ziarul "Universul" (2 februarie 1920) să afirme că solemnităţile de la Cluj depăşeau simpla semnificaţie şcolară, fiind "o mare sărbătoare naţională" care cinstea munca ştiinţifică şi de creaţie culturală, pentru faptul că acestea erau temelia evoluţiei României pe drumul civilizaţiei moderne. Pe aceeaşi undă apreciativă, N. Iorga scria că serbările din capitala Transilvaniei au avut "o notă de cultură naţională, sigură de sine, dar recunoscând dreptul la viaţă al oricărei culturi, care notă face bine în mijlocul grijilor lacome ale unui materialism cras, pe de o parte, iar pe de alta, în mijlocul valurilor de ură între oameni, care fierb pretutindeni"420. Foarte frecvent au fost enunţate, în timpul festivităţilor de la Cluj, conceptele de "cultură latină", "civilizaţie latină", "sărbătoarea latinităţii". Acestea nu au fost interpretate de partea română ca o accentuare rasială ci mai mult ca o adeziune la spiritul culturii Occidentului 421, pentru conturarea noii faze de dezvoltare a României. Şi, fireşte, nu se putea altfel decât punând Universitatea din Cluj nu doar în contact cu conştiinţa publică naţională, ci şi cu confraternitatea universitară internaţională, ceea ce însemna, după interpretarea lui O. Ghibu, un angajament şi de o parte şi de alta422. Participarea reprezentanţilor unor prestigioase universităţi străine la festivităţile de la Cluj şi mesajele unui număr impresionant de instituţii academice şi personalităţi era dovada sensului integrator al muncii cultural-ştiinţifice a Universităţii clujene în ritmul şi valorile universitare cele mai înalte din Europa şi S.U.A. Dar poate că semnificaţia cea mai percepută, în acel moment, a festivităţilor inaugurării Universităţii din Cluj, a fost de natură politică şi morală. Pentru populaţia din Transilvania, prezenţa celor mai înalte autorităţi de stat din România şi a diplomaţilor şi oamenilor de cultură occidentali la acele manifestări a fost o încurajare necesară pentru epoca ce se deschidea acestui teritoriu românesc. Totodată, contactele directe ale mediilor politice din ţările aliate cu realităţile din România au trezit speranţa că problemele româneşti vor fi tratate în forurile internaţionale în cunoştinţă de cauză. Dacă se adaugă şi faptul că evenimentele inaugurale de la Cluj se petreceau într-un context internaţional nu tocmai calm pentru interesele naţionale româneşti, îndeosebi pe fondul discuţiilor privind recunoaşterea de către tratatele de pace a frontierelor ţării, atunci ne vom putea asocia afirmaţiilor ziarului "Patria" (6 februarie 1920) care înclinau a le acorda o importanţă internaţională. Deşi pare hiperbolizat, enunţul avea în considerare fptul că prin prezenţa delegaţilor politici ai ţărilor cu rol decizional în forurile internaţionale, se constituise un "adevărat areopag politic internaţional pe pământul Transilvaniei"423 care aproba atât Marea Unire cât şi dreptul de a crea Universitatea românească din Cluj. Discursurile şi atitudinea reprezentanţilor occidentali au fost privite ca un răspuns categoric al respectivelor state la campania de presă a Ungariei, "cea mai drastică dezminţire

nu atât la uneltirile din străinătte, ci la visele pe care şi le mai fac atât poporul din Ungaria cât poate şi ungurii din România"424. Această percepţie a fost notată şi de Iorga, cu acelaşi prilej, că "Niciodată nu s-a recunoscut mai deplin dreptul românesc asupra teritoriului naţional şi valoarea culturală a neamului nostru decât acolo, la Cluj"425. Iar rectorul S. Puşcariu o spunea explicit: "Înainte de ce Conferinţa de Pace de la Paris să fi fixat graniţele ţării noastre unite, statele aliate şi amice au ţinut, prin reprezentanţii lor oficiali, să aducă omagiul lor noului aşezământ cultural creat la Cluj, simbol al străduinţei noastre de a ne manifesta ca un popor de ordine şi ca un factor cultural de prim rang în Europa"426. În felul acesta, propriu-zis, s-a împlinit tocmai intenţia celor care au conceput şi organizat festivităţile inaugurării Universităţii din Cluj. Căci, într-adevăr, s-a recunoscut şi afirmat încă o dată nu doar justeţea actului istoric de la 1 decembrie 1918, dar şi realele disponibilităţi generatoare de progres ale poporului român. 5.7.2.5. Activitatea didactică a Universităţii din Cluj Înainte de a-şi adăuga dimensiunea "serviciului", universitatea modernă s-a remarcat prin conexiunia directă între procesul didactic (instruire) şi activitatea de cercetare ştiinţifică. Această caracteristică a şi dat prestigiu universităţii germane. Pregătirea didactică a tineretului universitar a fost gândită şi ca o asociere la activitatea ştiinţifică a profesorilor. Astfel s-a impus principiul aprecierii unei universităţi şi prin specificitatea formării specialiştilor în funcţie de preocupările ei preponderente în domeniul ştiinţei. Fireşte, a susţine că o universitate oferea un conţinut didactic doar prin extracţie din activitatea ei specifică de cercetare ştiinţifică este prea simplist. Chiar dacă au existat tendinţe de absolutizare, în general s-a impus concepţia durkheimiană potrivit căreia un conţinut raţional al învăţământului să cuprindă, alături de cultura ştiinţifică, şi cultura istorică, plus a limbilor (clasice şi moderne)326. Problema principală a raportului dintre cercetarea ştiinţifică a profesorilor şi instrucţia din Universitate s-a dovedit a fi calea specializării tot mai ramificate şi înguste a activităţii ştiinţifice. Pe de o parte se dorea ca în Universitate să fie predate ultimele rezultate ale cercetărilor ştiinţifice, pe de alta se pretindea formarea unor profesionişti cu abilitatea adaptării la solicitările societăţii. Căutând soluţii la această situaţie, V.Pârvan a abordat-o şi în proiectul reorganizării Universităţii româneşti din Cluj. Evident că nu s-a avut în vedere deloc abandonarea vreuneia din cele două componente, ci, mai degrabă, rezolvări metodologice. Pârvan a sugerat ca profesorii să comunice studenţilor aspectele generalizatoare ale noilor descoperiri ştiinţifice, concomitent cu fixarea lor în curentele de idei ale evoluţiei ştiinţelor şi corelarea cu diferitele specialităţi înrudite, inclusiv prin comparatism. Paralel cu acest tip de încărcătură ştiinţifică, el a propus ca cealaltă coordonată să fie împlinită prin ceea ce el numea "cursuri de filosofie generală" (incluzând partea teoretică, dar şi cea practică), menite a forma spiritul fiecărui individ şi de a da "idei clare despre sensul vieţii" (individuale, sociale, naţionale şi universale)327. Această chestiune a preocupat întregul învăţământ superior din România interbelică. P.P. Negulescu, în Reforma învăţământului, opina şi el că situaţia amintită solicita soluţii de remediere a "inconvenienţelor fatale" şi nu împiedicarea specializării. Într-o manieră similară celei a lui Pârvan, el subscria la recomandarea efortului spre sinteză328. Oportunitatea acestei metode o justifica prin necesitatea ca universitatea să formeze specialişti apţi a privi lucrurile prin raporturile de interconexiune şi nu doar izolat. P.P. Negulescu aducea ca exemplu chiar universităţile germane care şi-au dat seama de neajunsurile cauzate de o instrucţie bazată pe un conţinut structurat doar în specializări înguste şi au început a susţine şi cursuri generale. Rolul acestora, desigur în legătură cu hiperspecializarea, era de a deprinde tineretul universitar cu metoda de studiu şi a-i imprima un mod de a gândi.

Am menţionat deja că reorganizarea Universităţii din Cluj, proces început în vara-toamna anului 1919, a pornit de la dezideratul relaţionării organice a activităţilor de cercetare ştiinţifică şi didactică. Curricula stabilită chiar pentru anul şcolar 1919-1920 a fost alcătuită pe baza concluziilor şi proiecţilor cercetării ştiinţifice, fireşte conectate la aspiraţiile profesionale prefigurate de realităţile societăţii româneşti. Materiile de învăţământ n-au fost fixate în funcţie de profesori, ci, în cea mai mare parte, au fost propuse disciplinele didactice şi doar apoi s-au căutat titulari, desigur, prin concurs. Demn de subliniat este faptul că primele autorităţi universitare ale Universităţii româneşti din Cluj au concept curricula şi prin prisma institutelor de cercetare ştiinţifică ce urmau a fi iniţiate în cadrul Universităţii. Dovadă a faptului că disciplinele didactice de la Universitatea din Cluj au fost propuse, în primul rând, din punctul de vedere al raţiunilor ştiinţifice este şi faptul că unele materii de învăţământ şi-au găsit titulari doar pe parcursul perioadei interbelice şi nu imediat, iar uneori s-a făcut apel la specialişti consacraţi de la universităţi străine. Simpla enumerare a primei curricula de la Universitatea românească din Cluj ni se pare extrem de relevantă329. La Facultatea de Litere şi Filosofie, structurată pe cele cinci secţii, materiile didactice erau următoarele: A) Filosofie - Istoria filosofiei şi teoria cunoaşterii (Marin Ştefănescu), Sociologie, etică şi estetică (vacant), Psihologie experimentală (Fl. Ştefănescu-Goangă), Pedagogie I şi II (O. Ghibu şi Vl. Ghidionescu), Estetică literară (I. Paul); B) Filosofie şi literatură - Lingvistică (vacant), Fonetică generală şi aplicată (Iosif Popovici), Istoria romantismului şi sculptura greacă (V. Pârvan), Filosofie clasică = latină (V. Bogrea), Filosofie clasică = elenă (Şt. Bezdochi), Arheologie (D.M. Teodorescu); C) Filologie română - Limba şi literatura română I şi II (S. Puşcariu şi N. Drăganu), Istoria literaturii române noi (Gh. Bogdan Duică), Estetică literară (I. Paul), Dialecte române transdanubiene (T. Capidan), Dicţiune română (vacant); D) Filologia străină - Filologie romanică (Gh. Giuglea), Limba şi literatura franceză (vacant), Limba şi literatura italiană (vacant), Bizantinologie (N. Bănescu), Slavistică (Iosif Popovici), Limba şi literatura germană (vacant), Limba şi literatura engleză (vacant), Limba şi literatura maghiară (vacant); E) Istorie - Istorie universală (I. Ursu), Istoria antică (V. Pârvan şi Em. Panaitescu), Istoria veche a românilor (Alex. Lapedatu), Istoria nouă a românilor (I. Lupaş), Istoria bizantină (N. Bănescu), Istoria popoarelor sud-est europene (S. Dragomir), Istoria artelor (V. Pârvan şi Cor. Petranu), Etnografie şi folclor (vacant). Pentru Facultatea de Medicină au fost propuse cursurile: Anatomie descriptivă şi topografică (V. Papilian), Fizică (Gh. Dima), Chimie (A. Ostrogovich), Fiziologie (I.I. Niţescu), Istologie (I. Scriban), Anatomie ptologică (Titu Vasiliu), Farmacologie (Gh. Pamfil), Patologie generală (V. Babeş şi T. Vasiliu), Igienă şi igienă socială (Iul. Moldovan), Medicina legală (vacant), Radiologie (D. Negru), Chirurgie şi medicină operatorie (Iacob Iacobovici), Medicală (Iul. Haţieganu), Obstetrică-ginecologie (Cristea Grigoriu), Clinica inflantilă (Titu Gane), Psihiatria (C. Urechia), Neurologie (I. Minea), Dermatologie (vacant), Oftamologie (D. Michail), Oto-rino-laringologie (I. Meţianu), Stomatologie (Gh. Bilaşcu), Chimie biologică (vacant), Istoria medicinei (vacant). La Facultatea de Drept au fost iniţiate aceste discipline didactice: Enciclopedia şi filosofia dreptului (vacant), Istoria dreptului românesc (vacant), Drept roman (I.C. Cătuneanu), Drept internaţional (Iorgu Radu), Economie politică (D.B. Ionescu), Drept civil - austriac şi maghiar (Camil Negrea), Drept civil - român (vacant), Procedură civilă (E. Haţeganu), Drept comercial român (V. Dimitriu), Drept civil maghiar (P. Poruţiu), Drept constituţional (R. Boilă), Drept penal (Traian Pop), Drept administrativ (V.Onişor), Drept bisericesc (vacant), Politica (Cassiu Maniu), Politica socială (N. Ghiulea), Finanţe şi statistică (Gh. Leon), contabilitate publică (vacant), Cărţile funduare (vacant). Cele patru secţii ale Facultăţii de Ştiinţe s-au recomandat prin: A) Ştiinţe naturale - Anatomie şi fiziologie vegetală (I. Grinţescu), Botanică sistematică (Alex. Borza), Zoologie şi anatomie comparată (I. Scriban), Speologie (E. Racoviţă), Biologie (vacant), Fiziologie generală (Dem. Călugăreanu), Geologie şi paleontologie (I. Popescu-

Voiteşti), Mineralogie şi petrografie (V. Stanciu); B) Fizico-Chimie - chimie generală (A. Ostrogovich), Chimie anorganică şi analitică (Gh. Spacu), Chimie organică (Dan Rădulescu), Chimie fizică (Dan Rădulescu), Chimie tehnologică (vacant), Fizică generală experimentală (Gh. Dima), Fizică teoretică şi tehnologie (Aug. Maior); C) Matematici - Analiza matematică (Gh. Bratu), Mecanica raţională (D. Pompeiu), Teoria funcţiilor (A. Angelescu), Geometrie descriptivă (Gh. Nichifor şi N. Abramescu), Algebră (N. Abramescu); D) Geografie - Geografie generală (Gh. Vâlsan), Geografie fizică şi descriptivă (V. Meruţiu). Trebuie menţionat faptul că disciplinele didactice fără titulari au fost susţinute în cea mai mare parte încă din primul an universitar, prin sistemul suplinirilor interne şi externe. Precizăm, totodată, că acesta a fost cadrul general al instrucţiei în întreaga perioadă interbelică, cu similitudini, dar şi distincţii pregnante în comparaţie cu celelalte universităţi din România. Adăugăm că acest cadru general a fost îmbunătăţit anual, dar majoritatea modificărilor n-au fost altceva decât ramificaţii sau disocieri din proiecţia iniţială, în funcţie de noi specialităţi sau solicitări. A comenta conţinutul fiecărei materii didactice sau chiar a grupărilor de probleme este imposibil într-o lucrare de proporţiile celei pe care noi le-am propus. De aceea precizăm că vom face referiri doar la opiniile exprimate de profesorii şi absolvenţii Universităţii din Cluj, despre ideile şi nivelul ştiinţitific al cursurilor. Şi vom începe cu cel din domeniul ştiinţelor, deoarece acestea reprezentau porţiunea care se impunea tot mai mult în perioada postbelică şi, în acelaşi timp, aveau un grad de dificultate mai mare în toate universităţile româneşti. În predarea cursului de fizică generală şi experimentală, prof. A. Dima a ţinut cont de o suită întreagă de variabile: nivelul ştiinţific al cursurilor similare de la universităţile franceze şi germane, preocupările şi dotările ştiinţifice de la Universitatea din Cluj şi din România, disponibilităţile şi nevoile conturării diferitelor categorii profesionale (medici, profesori, tehnologi etc.)330. Şi titularul Catedrei de Chimie anorganică şi analitică şi-a modelat conţinutul cursului inspirându-se din nivelul predării disciplinei în Franţa şi Germania331. Tot la nivelul standardului Europei Occidentale a dat şi prof. René Jeannel cursul său de biologie generală, în care a tratat subiectul evoluţionismului332. Tema a generat un asemenea interes - istoricul transformismului, factorii evoluţiei, ereditatea - încât a fost redactat şi tradus imediat pentru a fi tipărit la Editura Universităţii din Cluj (1930). O abordare modernă a realizat şi titularul de la Igienă şi igienă socială care, pe lângă noţiunile fundamentale de bacteriologie şi epidemiologie, a insistat asupra raportului dintre om şi mediul extern, stabilind consecinţe ale gradelor de influenţare reciprocă333. Întro viziune nouă şi cu maximă utilitate pentru pregătirea viitorilor medici, a prezentat şi prof. Titu Vasiliu disciplina de anatomie patologică. El a înfăţişat principalele sindroame din patologie, arătând substratul lor anatomic şi posibilele conexiuni şi concordanţe cu clinica şi fiziologia patologică. În felul acesta, el a apropiat foarte mult anatomia patologică de patologie, înscriindu-se pe coordonatele contemporaneităţii în definirea conţinutului acelei materii de învăţământ medical334. La secţia de farmacie s-a pornit de la realitatea neplăcută a constatării că România era una dintre puţinele ţări europene unde nu exista o lucrare tipărită de comentarii ale farmacopeii proprii335. De aceea, cursurile de profil farmaceutic au căutat să suplinească această lipsă, insistând asupra comentariilro de acel tip, dar şi pe prezentarea nivelului ştiinţei farmaceutice şi terapeuticii din ţările Europei Apusene. Pregătirea profesională a juriştilor presupune, în primul rând, recursul la acele domenii care se referă la codificarea şi practica legislativă. Şi la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj curricula a fost dominată de asemenea materii, putându-se chiar constata o înclinaţie spre câmpul aplicabilităţii. Cu timpul însă, s-a conturat la drept şi un adevărat sector de ceea ce azi numim "ştiinţe politice", la care s-au adăugat însemnate materii cu conţinut teoretic ce aveau nenumărate conexiuni cu ştiinţele juridice propriu-zise. S-a ajuns, în felul acesta, ca încă de la finalul anilor ‘20 Facultatea de Drept din Cluj să se apropie de ceea ce francezii au concentrat în "ştiinţele politice şi de stat", fireşte la proporţii

asimetrice. Din această categorie făcea parte cursul prof. N. Ghiulea (5 ore/săptămână în anul şcolar 1931-1932), intitulat "Politica socială" şi destinat mai ales studenţilor de la Drept, anul IV. Conţinutul acestuia, structurat în trei segmente, era o expunere a materiei prin racordare directă la problemele epocii. În partea generală, Ghiulea a prezentat chestiuni de legislaţie socială, asigurări muncitoreşti, organizarea muncii, ocrotirea muncitorilor, secţiunea socială, cooperatismul, sindicalismul, Biroul Internaţional al Muncii, legislaţia internaţională a muncii. Partea specială (2 ore) a aceluiaşi curs a tratat doar despre cooperaţie şi cooperatism, iar în seminar s-a întreprins studiul legii pentru contractul de muncă şi s-a încercat reconstituirea monografiei Casei Cercuale Cluj 336. Tot probleme de imediată actualitate a tratat şi prof. G. Strat, la Economie Politică (1935-1936). Îndeosebi pe bază de lucrări şi intervenţii ale studenţilor, în anul şcolar amintit, s-au discutat trei subiecte: cooperatismul, analize monografice asupra economiei naţionale şi "bolşevismul în faza aşa-zisă stalinistă"337. Ca şi alţi profesori, Eug. Speranţia a pus un accent deosebit pe seminar. În 1936-1937 el a propus, pentru filosofia juridică, prezentarea şi dezbaterea volumului Droit, Morale, Moeurs care conţinea lucrările celei de-a doua sesiuni a Institutului internaţional de filosofia dreptului şi sociologie juridică338. Este şi aceasta încă o probă despre tendinţa perpetuă la universitarii clujeni de a familiariza studenţii cu cele mai noi repere ale realizărilor ştiinţifice mondiale. 5.7.2.6. Direcţii de evoluţie a învăţământului şi cercetării ştiinţifice la Universitatea din Cluj În cercetarea ştiinţifică realizată de românii din Transilvania înainte de 1918, atât cantitativ cât şi calitativ au dominat preocupările pentru ştiinţe istorice şi filologice. Fenomenul este explicabil, deoarece epoca cerea ca dreptul natural al românilor să fie susţinut prin argumente de natură istorică şi culturală. Era, aşadar, o orientare ştiinţifică dedicată luptei pentru existenţa naţională73. Pe de altă parte, situaţia economică a românilor, ca şi tratamentul periferial al Transilvaniei în imperiul habsburgic, inclusiv din punct de vedere economic 74, nu au favorizat crearea de laboratoare, biblioteci de specialitate etc., iar cele câte existau la vechea Universitate clujeană erau total neospitaliere pentru români. De altminteri, şi în România dinaintea primului război mondial ştiinţele filologico-istorice constituiau principala atracţie şi erau susţinute chiar de Academia Română. Pentru acest fapt, Academia a şi avut ca membri eminente personalităţi ale culturii româneşti din Ardeal, iar după război câţiva profesori ai Universităţii din Cluj, fireşte tot din acest sector ştiinţific, au fost chemaţi să ocupe locuri la Academie. Ca un semn însă al orientării care se profila la Universitatea românească din Cluj, unul dintre noii membri ai Academiei, prof. Emil Racoviţă, a propus regândirea direcţiilor cercetării ştiinţifice la Academie, cel mai înalt for al ştiinţei în România. Argumentul său consta în împlinirea misiunii ei iniţiale, prin realizarea unităţii naţionale şi statale a românilor75, dar mai ales noul rol al ştiinţelor în România postbelică şi racordarea la profilul larg al ramurilor ştiinţifice, inclusiv la cele mai noi, care preocupau lumea modernă a ştiinţei. Referirea se făcea, în special, la ştiinţele naturii şi cele exacte. Desigur, fără a prejudicia domeniile anterioare, dar şi fără a le perpetua un statut privilegiat. De la început, Universitatea românească din Cluj şi-a propus a fi o instituţie care să dinamizeze şi să mobilizeze în jurul ei forţele cultural-ştiinţifice româneşti din Transilvania. Aceasta n-a însemnat constituirea unor mecanisme rigide ci, îndeosebi, a cadrului de manifestare a independenţei şi iniţiativei în cercetarea ştiinţifică. Rememorând avantajele unei asemenea direcţii, prof. V. Papilian demonstra că doar aşa s-au putut crea la Facultatea de medicină o serie de catedre şi s-au impus anumite discipline de studiu care, în acel moment, la Unviersitatea din Bucureşti, de exemplu, lipseau. Aşa au fost: radiologia, istoria medicinei, biochimia, balneologia, stomatologia etc.

toate acestea au fost orientări de pionierat în specializarea profesională a medicilor dar, mai ales, adevărate centre ştiinţifice76. Deja în primii cinci ani ai existenţei Universităţii româneşti din Cluj, rapoartele anuale asupra cercetării ştiinţifice dovedesc o intensificare progresivă a activităţii ştiinţifice în toate domeniile care preocupau personalul ştiinţific77. Tezele de doctorat au fost una dintre formele cele mai prolifice de a încuraja creaţia ştiinţifică originală din Cluj, iar numărul acestora a fost de asemenea mereu crescător, cu deosebire în domeniul ştiinţelor naturii şi exacte78. Această emulaţie, combinată cu tendinţa unei organizări instituţionale şi cultivării noului, au contribuit la definirea personalităţii şi prestigiului ştiinţific al Universităţii din Cluj la scară naţională şi internaţională. Vizitând Universitatea clujeană, la începutul anului universitar 1933-1934, prof. D. Gusti ţinea să constate, şi în calitatea sa de ministru al instrucţiunii, că creaţia ştiinţifică se dovedea a fi "misiunea esenţială de existenţă a acestei universităţi"79. Cea mai mare parte a profesorilor Universităţii din Cluj au avut o formaţie universitarştiinţifică occidentală, îndeosebi cu influenţe germane şi franceze. În ambele medii cercetarea ştiinţifică ocupa un loc de anvergură în munca universitară. Dacă orientarea germană este îndeosebi bine cunoscută, cea franceză a făcut şi ea paşi importanţi, de la sfârşitul sec. al XIX-lea, spre instituţionalizarea cercetării ştiinţifice. Dar una dintre caracteristicile universităţii cu preocupări accentuate pentru ştiinţă a fost - şi continuă a fi - dotarea şi sursele materiale de excepţie. Maurice Caullery a relevat acest aspect la universităţile americane care, la începutul sec. XX, se îndreptau masiv spre cercetarea ştiinţifică şi "social service"80. Iar René Cruchot a analizat universitatea germană şi a arătat că nu era suficientă doar organizarea instituţională, căci germanii au conectat-o şi cu îndestulătoare resurse materiale, cu instrumente de muncă şi cercetare ştiinţifică81. Dacă asemenea probleme se puneau pentru universităţile franceze, cu atât erau ele mai acute pentru România, unde universităţile se îndreptau spre un nou statut funcţional. De aceea, numeroase personalităţi ale ştiinţei şi culturii româneşti, în perioada interbelică au insistat asupra creării cadrului material şi social pentru cercetarea ştiinţifică. În concepţia lui C. Kiriţescu aceasta însemna: mediul creaţiei ştiinţifice, instrumente de investigaţie, mijloace de propagare82, cee ce se traducea prin spaţiu, utilaje, personal de specialitate, institute şi laboratoare, biblioteci organizate sistematic, publicaţii pentru informare-comunicare etc. Aceasta dovedea că ştiinţa nu mai putea fi produsă în medii restrânse şi numai prin mijloace proprii. C. Rădulescu-Motru a specificat de mai multe ori că dezvoltarea ştiinţei nu e acelaşi lucru cu adăugarea unor cunoştinţe noi la cele vechi, ci mai ales o creştere a vieţii ştiinţifice însăşi şi a modificărilor ordinii funcţionale. El considera că evoluţia ştiinţei depindea, în primul rând, "de atitudinea metodologică" a omului de ştiinţă83. Ceea ce se traduce tot prin îmbogăţirea utilajului şi instrumentarului cercetării ştiinţifice. Este firesc ca propunându-şi o activitate ştiinţifică sistematică şi diversă, Universitatea din Cluj să fie preocupată în gradul cel mai ridicat de asemenea probleme. Relaţia între evoluţia ştiinţei şi metodele cercetării au constituit un adevărat program pentru prof. E. Racoviţă, atât în calitatea sa de rector şi senator al Universităţii din Cluj, cât şi în cea de şef de şcoală şi cadru didactic. Iar concepţia sa a fost primită de toate autorităţile Universităţii din Cluj, în perioada interbelică, fiind apoi promovată ca politică universitară şi ştiinţifică la nivel naţional. Racoviţă atrăgea atenţia că, în plan mondial, cercetarea ştiinţifică înregistra o tot mai mare fragmentare a disciplinelor şi, odată cu acesta, o înmulţire a serviciilor. Pledând pentru cercetarea ştiinţifică în Universitate, el arăta că, în asemenea condiţii, se amplifică nevoia sporirii materialului dedicat cercetării, care putea fi utilizat, în acelaşi timp, şi ca material didactic. Profesorul clujean a pledat pentru trecerea de la cercetarea "izolată" la cea "colectivă", ceea ce însemna că, în afară de cadrele didactice, munca ştiinţifică era desfăşurată de un personal ştiinţific în continuă creştere numerică; după cum, specializarea tot mai îngustă în domeniile cercetării ştiinţifice justifică existenţa personalului ajutător. Toate aceste structuri complexe,

în permanentă dezvoltare, erau incluse - în opinia lui Racoviţă - în Institutele de cercetare ştiinţifică84 şi puteau fi realităţi funcţionale doar în măsura în care erau tratate cu o finanţare adecvată. Când rectorul Goangă a insistat asupra misiunii speciale a Universităţii din Cluj în cercetarea ştiinţifică din această parte a ţării, a făcut-o şi cu gândul că va sensibiliza mai mult autorităţile statale să contribuie la dotarea ei cu instrumente moderne, deci cu sume considerabile 85. Acestea pentru că atât Universitatea din Cluj cât şi celelalte universităţi din ţară au fost aproape tot timpul într-o criză bugetară cronică. 5.7.2.6.1. Învăţământul şi cercetarea istoriei în perioada interbelică Ştiinţele istorice şi lingvistice reprezentau, în mediul intelectual şi ştiinţific românesc din Transilvania, o tradiţie care a imprimat chiar un specific cercetării ştiinţifice din această zonă. Astfel, faptul că ramura istorico-filologică a ştiinţelor a fost o prezenţă proeminentă la Universitatea din Cluj se datorează, în primul rând, existenţei încă din momentul întemeierii universităţii româneşti în Ardeal a unui grup de savanţi de renume care, după 1919, şi-au continuat activitatea în condiţiie deosebit de prielnice, comparativ cu perioada anterioară; apoi mentalitatea culturală şi politică din Transilvania, ca de altminteri din întreaga Românie interbelică, era deosebit de sensibilă în receptarea acestor ştiinţe, şi, desigur, ele nu solicitau atât de mult bugetul Universităţii, fiind, în schimb, recunoscute producătoare de prestigiu ştiinţific, universitar şi, nu în ultimul rând, chiar susţinătoare ale practicii socio-culturale şi politice. Insistenţa expunerii noastre asupra acestui compartiment se explică însă şi prin faptul că istoriografia acestor ştiinţe la Universitatea din Cluj este nu doar mai bogată, ci a emis şi evaluări deja integrate în istoria ştiinţelor din România secolului al XX-lea. Fiindcă am afirmat că cercetarea istoriografică interbelică, la Universitatea din Cluj, a fost o continuare a activităţii domeniului dinainte de război, e firesc să începem analiza cu câteva consideraţii despre prima etapă. În 1945, concomitent, Ştefan Pascu şi Ioan Moga au scris despre acest subiect. Ştefan Pascu aprecia că înainte de 1918 istoriografia română transilvăneană nu a reprezentat o operă sistematică de cercetare a trecutului românilor, sub toate aspectele, ci mai degrabă manifestări sprijinite pe iniţiative individuale, de a interpreta unele fenomene istorice pe baza analizei izvoarelor 88. Cel mai adesea, aceste iniţiative erau susţinute de unele societăţi culturale şi economice ale românilor şi trebuiau să treacă peste numeroase piedici oficiale. În privinţa calităţii scrisului istoric din perioada antebelică, atât Moga cât şi Pascu recunosc că el a fost, indiscutabil, valoros. Ioan Moga insistă mai mult, însă, asupra faptului că istoriografia română "a fost în prea mare măsură determinată de luptele politice ale românilor pentru drepturi şi libertate"89 iar pasiunile acestei atmosfere au influenţat obiectivitatea ştiinţifică. Tematica frecventată de istoricii români, în funcţie de situaţia arătată, era şi ea orientată prioritar spre problema continuităţii românilor şi a statutului intituţional-politic al Transilvaniei. Totuşi, şi I. Moga recunoaşte că spre finele secolului al XIX-lea şi în primele două decenii ale secolului al XX-lea, cu toate pasiunile politice şi confesionale, au fost publicate lucrări de reală valoare, scrise cu obiectivitate, dovedind că istoriografia română din Transilvania a ajuns la certă maturitate ştiinţifică. Această constatare, evaluând şi nivelul ştiinţific al istoriografiei din întreaga Românie, a fost punctul de pornire şi garanţia metodelor de cercetare istoriografică obiectivă la nou înfiinţata Universitate clujeană. Ştiinţele istorice au constituit o preocupare de fond, la Universitatea din Cluj în perioada interbelică, prin Institutul de Istorie Naţională şi Institutul de Studii Clasice. Dar ele au ocupat un loc însemnat şi la alte institute, precum Muzeul Limbii Române, Institutul de Istoria Medicinei, Muzeul Etnografic etc. La început, Institutul de Istorie Naţională, sub direcţia profesorilor Alex. Lapedatu şi Ioan Lupaş, a avut ca obiective principale: 1) constituirea unei biblioteci de specialitate; 2) întocmirea

unei bibliografii istorice române; 3) editarea unui "Anuar" şi altor publicaţii; 4) stimularea cercetării istoriografice, prin acordarea de premii pentru subiecte date ca şi recompensarea scrierilor de specialitate remarcabile90. Desigur, tematica preferată s-a circumscris prioritar problemelor istorice româneşti din Transilvania, prin consultarea arhivelor şi altor fonduri documentare din această regiune91. În inventarierea amănunţită, pe care o realizează Moga, direcţiile istoriografice cele mai frecvente, la Universitatea din Cluj interbelică, au fost cercetările cu caracter local, întreprinse de Lupaş, Moga, Pascu, Decei; istoria economică şi socială (Prodan, Moga); critica izvoarelor istorice documentare şi narative (Decei, Pascu, Lupaş, Crăciun); proiectându-se şi editarea unui "Corpus Chronicarum Transylvaniae", din care s-au publicat trei cronici (Szamosközi, Fr. Mikó, P. Pellérdi); editarea documentelor a înregistrat realizarea lui Lupaş, cu "Documente istorice transilvănene", fiind pregătite încă 5 vol.; bibliografii istorice alcătuite îndeosebi de I. Crăciun care a publicat, sub titlul "Istoriografia română", un repertoriu bibliografic pentru 1921-1926, ca şi masiva "Bibliografia Transilvaniei" (1916-1936)92. Cursurile susţinute de prof. I. Lupaş, în perioada 1922-1935, au avut ca principal subiect istoria instituţiilor voievodale în Transilvania. Studiile publicate de acelaşi savant, împreună cu cele ale lui Moga, la tema amintită, au însemnat "o adevărată cucerire a istoriografiei noastre" deoarece au scos din "anonimatul voit" voievodatul transilvan 93. I. Lupaş a studiat şi condiţiile istorice care au determinat transformarea voievodatului în principat, ca şi evoluţia internă a acestuia. Raporturile lui Mihai Viteazul cu Transilvania au cosntituit o altă "preferinţă" a istoricilor de la Universitatea din Cluj (îndeosebi Lupaş, Crăciun şi Moga) care se înscrie în tema mai largă a solidarităţii şi colaborării politice a celor trei principate române (studii de anvergură au realizat Lupaş şi Lapedatu). Alături de aceste teme, au fost investigate şi aspecte ale vieţii religioase (Lupaş), fazele trecerii de la suzeranitatea otomană la stăpânirea austriacă (Lupaş, Moga), politica imerială austriacă (Lupaş, Moga, Prodan, Klima, Kutschera), "spiritul de răzvrătire permanentă" al ţăranilor, cu insistenţă asupra răscoalei lui Horea (Prodan, Lupaş, Pascu), acţiunea politică naţională a românilor (Lupaş, Moga, Pascu, Braharu). O atenţie specială a înregistrat revoluţia de la 1848, care a constituit obiectul cercetărilor sistematice, de-a lungul mai multor ani, ale lui Silviu Dragomir, ca şi ale lui N. Butta, Şt. Pascu. În continuarea acestui moment istoric s-au investigat efectele politice (Moga, Pascu, Braharu) şi economice (Moga) ale dualismului, iar Lupşa a publicat două studii ample privitoare la caracterizarea generală a aceleiaşi perioade şi a sfârşitului ei. Analizând tematica subiectelor din publicaţiile Institutului de Istorie Naţională se poate constata, într-adevăr, preponderenţa preocupării pentru trecutul Transilvaniei, într-o varietate problematică impresionantă. Dar trebuie adăugat imediat că aceasta n-a fost unica orientare a istoriografiei ardelene din perioada interbelică. În publicaţiile de profil ale Universităţii clujene un loc important l-au ocupat istoria generală a românilor: istoria veche (Daicoviciu, Mateescu); evul mediu (Bănescu, Diculescu, Decei, Pascu, Lapedatu, Vuia); istoria modernă (Lapedatu, Pascu, Moga); istorie contemporană (P. Panaitescu, Lapedatu, Braharu)94. Ilustrative sunt apoi şi temele dedicate românilor de peste hotare (Dragomir, Capidan, Bogrea), relaţiilor cu alte state (M. Dan). Au fost cultivate multe domenii ale istoriei şi civilizaţiei şi culturii (Lupaş, Drăganu, Banciu, Moisil, Băcilă). S-au publicat biografii (Lupaş, Bezdechi, Bănescu, Muşlea, Dragomir), studii de istoria învăţământului (Albu, Mureşianu, Crăciun), istoria dreptului (Bogrea, I.C. Filitti), etnografie (R. Vuia), geografie istorică (Moga, L. Someşan), istorie literară (L. Drăganu, D. Popovici), filologie şi toponomastică (Bogrea, Puşcariu), istoria cărţii vechi româneşti (Drăganu, Comşa), istoria medicinii (V. Bologa) şi istoria muzicii (Tib. Brediceanu). Subliniind încă o dată că preocuparea pentru istoria generală a românilor a fost menţinută permanent în atenţia cercetării istoriografice de la Universitatea din Cluj, trebuie să adăugăm că această direcţie n-a fost mecanică ci, în mod pragmatic, s-a urmărit încadrarea organică a

istoriei transilvane în istoria generală a românilor (a se vedea, spre exemplu, scrierile lui Lupaş). Moga arată că încă de la începutul cercetării istoriografice la Universitatea românească din Cluj, membrii Institutului de Istorie Naţională "n-au pierdut niciodată din vedere ritmul unitar al vieţii istorice a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor"95. Circumscrierea istoriei transilvane în fenomenul colectiv românesc96 n-a însemnat depersonalizarea istoriei Transilvaniei şi nici trecutul specific al etniilor din acesată provincie. Dimpotrivă, s-a demonstrat rolul eminent pe care Transilvania l-a avut în determinarea formării şi evoluţiei poporului român. Această concluzie a fost cuprinsă, de altfel, în sinteza lui Iorga, fapt ce i-a făcut pe istoricii de la Universitatea clujeană să considere aceasta nu doar o simplă acceptare de către cel mai mare istoric al românilor al punctului lor de vedere, ci "cea mai autorizată consacrare a justiţiei principiului care a îndrumat cercetările"97 Institutului de Istorie Naţională. Căci fără lucrări care să permită o lucidă sinteză de istorie a Transilvaniei ar fi fost dificilă şi realizarea unei sinteze a istoriei românilor. Universitatea din Cluj a fost şi centrul unor adevărate performanţe în domeniul ştiinţelor istorice din România interbelică. Una dintre acestea o constituie şcoala arheologică clujeană care a desfăşurat o activitate ştiinţifică nu numai prolifică ci şi de valoare adesea remarcată. Întruniţi în cadrul Institutului de Studii Clasice, arheologii clujeani şi-au distribuit eforturile în trei mari direcţi: cercetări preistorice (dr. M. Roska) în diferite localităţi din Transilvania; cercetări protoistorice-dacice (prof. D.M. Teodorescu) în munţii Orăştiei; cercetări romane (prof. Em. Panaitescu şi C. Daicoviciu)98. Specificul şi substanţa cea mai apreciată ale acestor cercetări au fost date la investigaţiile de la cetăţile dacice şi castrele romane din Transilvania. Această activitate a fost publicată în numeroase studii de către D.M. Teodorescu, C. Daicoviciu, Em. Panaitescu, Al. Ferenczi, O. Floca, M. Macrea, K. Horedt etc. Demn de remarcat însă este faptul că cercetarea şi explorarea sistematică a cetăţilor dacice din Transilvania a început abia după întemeierea Universităţii clujene, fiind deci "o iniţiativă şi o glorie a Şcolii arheologice româneşti de la Cluj"99. Prin aceste cercetări, arheologii din Cluj au contribuit la lămurirea şi dezvoltarea problematicii din sinteza lui Pârvan, Getica. La fel, epoca romană, abia în perioada interbelică a înregistrat o explorare metodică, relevându-se, de către istoricii clujeni, imensele ei semnificaţii culturale şi istorice pentru istoria general românească şi chiar europeană. O caracteristică fundamentală a arheologilor clujeni din perioada interbelică a fost că ei nu erau doar tehnicieni, ci, prin preocupări şi formaţie, s-au dovedit a fi redutabili clasicişti, inclusiv în accepţiunea culturală a termenului. Aceasta se explică prin orientarea de la început a Institutului de Studii Clasice, dată de Pârvan şi susţinută cu strălucire de Bogrea. Acesta din urmă, prin preocupările sale ştiinţifice de o întindere uimitoare, i-a impresionat şi influenţat pe toţi membrii Institutului, care au fost convinşi să abordeze şi critica textelor clasice pentru reconstituirea vieţii antice100. Aceeaşi orientare a fost întreţinută şi de prof. D.M. Teodorescu, unul dintre foştii principali colaboratori ai lui G. Tocilescu şi V. Pârvan, care are şi meritul de a fi organizat învăţământul arheologic şi a format o şcoală arheologică la Universitatea din Cluj101. Alţi componenţi ai acestei grupări ştiinţifice au inclus în aria preocupărilor ştiinţifice porţiuni lungi şi variate din spaţiul istoriei antice. Astfel, Em. Panaitescu a studiat arheologia şi istoria Laţiului antic, mai multe monumente din Imperiul Roman, printre care şi Columna Traiana, precum şi diferite probleme de arheologie română provincială. Prof. Gh.C. Mateescu, preocupat de antichităţile traco-dacice şi romane provinciale şi-a publicat lucrarea fundamentală despre tracii cunoscuţi în Roma imperială, sudul Rusiei şi S-V Peninsulei Balcanice102. Şi C. Daicoviciu a publicat mai întâi cercetări asupra istoriei şi topografiei vechi a Laţiului şi apoi studii cu privire la procesul de romanizare a provinciilor din Imperiul Roman 103. De aici a reuşit apoi aprofundarea diferitelor aspecte ale civilizaţiei dacilor şi problema continuităţii daco-romane, pentru a se extinde şi spre romanitatea traco-daco-illyrică şi istoria civilizaţiei antice a Sud-Estului Europei.

O reală operă de pionierat la Universitatea din Cluj, cu rezonanţă la nivelul întregii Românii interbelice, a desfăşurat profesorul Coriolan Petranu în domeniul istoriei artei româneşti. Având în vedere stadiul de la care pornea, Petranu a abordat, în cercetările proprii, publicaţii şi Seminarul de la Universitate, teme teoretice şi metodologice esenţiale, dar, mai ales, analize concrete de istorie a artei. În această din urmă direcţie şi-a dedicat efortul îndeosebi istoriei artei româneşti din Transilvania, în special bisericilor de lemn. Prin bogăţia materialelor analizate şi relevarea semnificaţiilor lor pentru istoria culturii, Petranu s-a impus nu doar în România, ci şi în publicaţiile externe, îndeosebi în cele germane, precum şi la numeroase congrese ştiinţifice internaţionale, generând un viu şi favorabil interes în critica ştiinţifică străină104. V. Beneş scria, în 1939, că activitatea profesorului şi Seminarului de istoria artei de la Universitatea clujeană a constituit şi cea mai remarcabilă contribuţie la formarea gustului şi abilităţii percepţiei artistice a publciului larg din oraşul de reşedinţă al Universităţii105. Tot în directă conexiune cu atribuţiile didactice s-au dezvoltat, la Universitatea din Cluj, preocupările pentru istoria universală. C. Marinescu, titularul catedrei de profil a întreprins cercetări şi a adunat material documentar din arhivele spaniole. Cele mai multe publica ţii ale sale sunt contribuţii la istoria medievală occidentală, dar s-a apropiat şi de istoria bizantină şi de cea a românilor. În 1929, lucrarea lui despre politica internaţională a lui Alfons de Aragon a primit, la Barcelona, premiul Patot106. Desigur, bizantinologia a ocupat un loc distinct la Universitatea din Cluj, îndeosebi prin activitatea prof. N. Bănescu. Acesta a abordat domeniul atât din punct de vedere istoric cât şi lingvistic şi cultural, publicând numeroase şi importante studii, majoritatea în limbile franceză şi germană107. S-a trecut şi peste pragul identificării istoriei bizantine cu istoria sud-est europeană, învingându-se, astfel, ceea ce un recenzent al lucrării lui Silviu Dragomir, Vlahii şi Morlacii (1924), numea reţinere faţă de termenul "balcan"108. Căci cultura şi istoria popoarelor din Balcani se aflau nu doar în vecinătatea civilizaţiei româneşti mai vechi şi moderne, ci erau conectate prin multiple interdependenţe. Concepând istoria ca o reconstituire metodico-analitică şi sintetică, majoritatea istoricilor de la Universitatea din Cluj în perioada interbelică, au excelat prin multilateralitate în abordarea diferitelor domenii ale istoriografiei sau ştiinţelor apropiate ei. Aceasta şi pentru că o specializare propriu-zisă urma a se contura abia după o perioadă mai îndelungată de acumulări proprii, la nivelul grupului de istorici de la Universitatea din Cluj, când trebuia să fie însoţită şi de o diversificare instituţională. Aşa s-a întâmplat, spre exemplu, în cazul etnografiei, când necesităţile studiului folclorului şi geografiei umane au impus fondarea Muzeului Etnografic din Cluj, condus de prof. Romulus Vuia 109. Dar apelul la interdisciplinaritate a venit mai ales dinspre specificul cercetătorului istoriograf de la Universitatea din Cluj care era şi profesor, având permanent obligaţia restituirii istoriei în formă sintetică, prin relevarea tuturor componentelor proceselor şi fenomenelor istorico-umane ca şi a corelării lor. Reiese, credem cu destul relief, faptul că cercetarea istoriografică la Universitatea din Cluj, în perioada interbelică, a reuşit să demonstreze seriozitate şi modernitate, atât metodologică precum şi tematică, propunând contribuţii de prestigiu la istoria Central-Sud-Est Europeană. Aceasta a şi permis institutelor de profil nu doar să-şi continue activitatea după tragicele evenimente din vara şi toamna anului 1940, dar chiar să şi-o amplifice, inclusiv prin noi forme instituţionale şi publicaţii ştiinţifice. Într-o măsură determinantă, această activitate de cercetare ştiinţifică istoriografică la Universitatea din Cluj-Sibiu a fost alături de efortul naţional în refacerea integrităţii teritoriale a României110. Astfel şi-a justificat apariţia şi Centrul de Studii Transilvane care, în cele patru secţii, cuprinzând 35 de catedre, a fost apt a studia şi a oferi concluzii ştiinţifice în toate domeniile vieţii transilvane, asumându-şi responsabilităţi însemnate de apărare a intereselor naţiunii române111.

5.7.2.6.2. Învăţământul şi cercetarea lingvisticii şi filologiei literare La Universitatea din Cluj interbelică studiile istorice au fost în strânsă întrepătrundere cu cercetările lingvistice şi filologico-literare. Acestea au fost desfăşurate, în principal, în catedra Facultăţii de Litere şi Muzeul Limbii Române, dar şi la Institutul de Studii Clasice şi altele. Cea mai remarcabilă creaţie instituţională în acest domeniu, opera primului rector al Universităţii româneşti din Cluj, prof. S. Puşcariu, a fost Muzeul Limbii Române. Iniţial, acesta a avut trei secţii principale care-i defineau şi preocupările de fond: 1) bibliografică; 2) a indicelui general; 3) a Atlasului Lingvistic. Datorită îmbogăţirii materialului documentar ca şi sporirii numerice şi calitative a colaboratorilor, au fost proiectate încă trei secţii: a) onomastică şi toponomastică; b) monografii lingvistice; c) românii de peste hotare. Acestea din urmă, însă, n-au putut activa la fel de sistematic ca primele două datorită lipsei de fonduri112. În fapt, la Muzeul Limbii Române s-au realizat cercetări în toate ramurile filologiei romane, dar, pentru o corelare adecvată a lucrărilor sale cu nivelul preocupărilor romanisticii europene, Puşcariu a trasat, încă din 1920, următaorele direcţii ale activităţii institutului: 1) extragerea pe fişe şi ordonarea întregului material lexicografic al limbii române după alfabet şi categorii; 2) înfiinţarea unei biblioteci de specialitate cât se poate de completă; 3) îndrumarea de studii dialectice şi lexicografice prin adunarea de material la faţa locului şi prin chestionare trimise în toate regiunile româneşti; 4) publicarea de monografii, dicţionare speciale, glosare, hărţi lexicale, bibliografii de popularizare, editarea unei publicaţii periodice113. O simplă raportare a acestor proiecţii la rezumatul activităţii Muzeului Limbii române, în perioada 1919-1940, înfăţişează rezultate cu mult peste gândurile iniţiale. Astfel, una dintre cele mai importante înfăptuiri a fost colecţionarea, aranjarea şi studierea unui imens material lingvistic. Dacă pentru această colecţie documentară Muzeul dispunea încă din momentul întemeierii de un fond însemnat, datorită celor peste un milion de fişe ale "Dicţionarului Limbii Române", a cărui conducere a fost încredinţată, în 1906, de Academia Română lui Puşcariu, după 1919 fondul iniţial s-a îmbogăţit an de an prin noi explorări în literatura română veche şi nouă sau în cea dialectală, prin chestionare realizate prin corespondenţă sau prin anchete pe teren. Muzeul Limbii Române a ajuns, astfel, să deţină, în anul 1940, cel mai vast material privitor la limba română care a existat vreodată la români114. Din fericire, întreg acest material şi tot aparatul ştiinţific al Muzeului Limbii Române a fost salvat, cu prilejul evacuării Clujului, în 1940, iar la Sibiu a continuat să funcţioneze şi chiar să se îmbogăţească. tot acest fond documentar a stat la baza numeroaselor studii şi articole publicate în ţară şi străinătate, a făcut din publicaţia Muzeului "Dacoromania" - una din cele mai căutate şi mai apreciate reviste în domeniul romanisticii mondiale şi au dus la împliniri în mai vechiul proiect al "Dicţionarului Limbii Române". Dar, indiscutabil, opera fundamentală a acestui Institut al Universităţii clujene rămâne monumentalul "Atlas". Personalitatea prof. S. Puşcariu s-a impus, la Universitatea din Cluj, prin spiritul său de organizare metodică a întregii vieţi academice şi, aşa cum am amintit, a Muzeului Limbii Române. Dar el a fost, în acelaşi timp, şi un ilustru cercetător al domeniului său ştiinţific, creator de adevărată şcoală. Preocupările sale s-au îndreptat mai ales spre problemele limbii şi literaturii române, publicând monografii şi studii de dialectologie, lexicografie, geografie lingvistică, stilistică etc. Totodată, s-a impus în dezbaterile lingvisticii teoretice. Cercetările sale s-au adresat atât chestiunilor de amănunt, cât şi operelor de sinteză, propunând numeroase soluţii principale şi metodologice115. Colaboratorul său apropiat, Sever Pop, produs la Universităţii din Cluj - atât prin licenţă cât şi doctorat - după mai multe specializări în Franţa, Italia şi Elveţia, s-a îndreptat spre geografia lingvistică, dar a publicat studii valoroase şi în dialectologie. Activitatea fundamentală a depus-o însă la întocmirea şi publciarea "Atlasului", al cărui coautor este116.

Iosif Popovici este şi el iniţiatorul unor domenii noi şi moderne la Universitatea din Cluj. Ca elev al abatelui Rousselot, de la Paris, fondatorul foneticii experimentale, el a creat la Cluj laboratorul de fonetică experimentală, introducând această disciplină pentru prima dată în România117. Fireşte, lucrările pe care le-a publicat sunt de fonetică, studiind pronunţarea românească şi bulgară, dar a cercetat şi dialecte româneşti din zonele Transilvaniei, Banatului şi Istriei, precum şi unele probleme ale raporturilor slavo-române, îndeosebi cele sârbo-române. Acelaşi domeniu a fost frecventat şi de E. Petrovici care a publicat studii de fonetică experimentală asupra sunetelor limbii române, de dialectologie medievală şi română, precum şi de toponomastică slavo-română118. Dar preocupările sale s-au extins şi spre folcloristică (a publicat colecţii de folclor din diferite regiuni româneşti) şi este şi el coautor al "Atlasului", produs de Muzeul Limbii Române. Este uşor de observat legătura dintre orientările cercetării istoriografice şi cele filologice de la Universitatea din Cluj, în perioada interbelică. Prof. G. Giuglea a fost unul dintre exponenţii acestei conexiuni. În lucrările sale a investigat, cu prioritate, substratul latin al limbii române, domeniu în care a relevat multe noutăţi119. Însă, preocuparea sa cea mai insistentă a vizat stabilirea legăturilor de cauzalitate dintre lucruri şi cuvinte, dintre viaţa poporului român, cu toate manifestările lui, şi evoluţia semantică a cuvântului. Îmbinând adesea metoda istorică şi cea geografic-lingvistică, Giuglea a elaborat studii de la folcloristică, dialectologie, texte vechi până la comparatism între limba română şi celelalte limbi romanice. Şi în cursurile sale a pus accentul pe cadrul romanităţii, propunând şi studierea limbii şi literaturii spaniole, domeniu mai puţin cercetat în Romania. Din aceleaşi considerente subliniate de noi şi la prezentarea arheologiei, cultura clasică antică a ocupat un loc distinct la Unviersitatea clujeană. Căci direcţia lui Bogrea a fost continuată strălucit de Th. Naum şi Şt. Bezdechi. Naum s-a ocupat cu problema poeziei bucolice greco-latine, studiind şi paralelismele dintre aceasta şi folclorul pastoral românesc. A studiat sentimentul naturii la Pliniu cel Tânăr şi a tradus din Catullus, Horaţiu, Tacit, Theocrit, Vergiliu. De altfel, el s-a interesat mult de problemele teoriei traducerilor şi ale importanţei culturii clasice pentru cultura română120. A publicat şi unele chestiuni de sintaxă şi a colaborat la "Dicţionar", iar împreună cu Puşcariu a editat un Îndreptar şi vocabular ortografic al limbii române, foarte bine recenzat în ţară şi străinătate. Şt. Bezdechi a abordat şi istoria literaturii elene în sec. al V-lea î.e.n., precum şi teme sociale şi de filosofie elenă121. O atenţie specială a acordat-o lui Platon şi operei acestuia şi a tradus din limba elenă, îndeosebi literatură filosofică, şi limba latină (Ovidiu). A fost interesat şi de unele aspecte ale literaturii bizantine şi patristică. O remarcabilă dezvoltare a cunoscut şi cercetarea literaturii moderne. Prof. G. Bogdan-Duică a desfăşurat studiul acestei perioade a istoriei literaturii române având la bază o bogată cultură teoretică şi literară precum şi filosofică. De aceea a fost atras de investigarea diferitelor curente literare, inclusiv cele moderne. Ca istoric literar a demonstrat o întinsă informaţie nu numai în privinţa literaturii române, ci şi a celorlalte literaturi europene, mai ales cea germană122. S-a dedicat elaborării unei adevărate serii de monografii ale scriitorilor români. Fireşte că a scris, în primul rând, despre scriitorii şi intelectualii cei mai de seamă ai Ardealului, precum Budai-Deleanu, Petru Maior, Bărnuţiu, Gh. Lazăr, G. Coşbuc, dar a cercetat temeinic şi literatura din celelalte provincii româneşti. Studiile sale asupra lui Heliade-Rădulescu, Alecsandri şi Eminescu au fost dintre cele mai importante la vremea lor. Din această prezentare se poate deduce ceea ce a fost o caracteristică a preocupărilor lui Bogdan-Duică, anume de a integra segmente literare particulare în fluxul curentelor culturale, dând, astfel, operei sale dimensiuni cuprinzătoare şi apreciate contribuţii la istoria culturii. Tot spre acesată din urmă direcţie a evoluat şi activitatea ştiinţifică a prof. D. Popovici, amplificată fiind de dimensiunea comparatistă pe care a imprimat-o studierea literaturii române moderne 123. El a investigat îndeosebi secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, având în vedere ansamblul orientărilor literare-europene.

O atenţie specială a acordat "Renaşterii" culturale a Românilor din Transilvania în secolul al XVIIIlea. Dintr-o perspectivă metodologică modernă a studiat şi poezia socială română din secolul al XIXlea, pe care a cercetat-o în conexiune cu evoluţia ideilor socializante, în primul rând cu saintsimonismul şi fourierismul. Până la urmă, preferinţa profesorului clujean s-a îndreptat spre domeniul evoluţiei ideilor literare în cultura română. Toate lucrările lui D. Popovici impresionează şi printr-o foarte bogată documentare ştiinţifică, ceea ce a conferit o deosebită "rezistenţă" la timp a operei sale. Lectoratele şi catedrele de limbi moderne, de la Universitatea clujeană interbelică, au avut şi ele o contribuţie culturală şi ştiinţifică de marcă. Prof. Yves Auger a fost interesat de raporturile culturale şi literare franco-române, pe care le-a susţinut prin realizarea unor traduceri valoroase a diverse opere filologice, istorice şi literare, din limba franceză. În privinţa organizării studiului limbilor moderne, el a introdus la Universitatea din Cluj metodele cele mai avansate, îndeosebi analiza amănunţită a textelor. Prof. P. Grimm s-a preocupat de raporturile româno-engleze, traducând în limba română o serie din capodoperele literaturii engleze, printre care şi din Shakespeare. De asemenea, a tradus în limba engleză foarte mult din opera lui Eminescu124. Şi lectoratul de limba italiană a fost activ nu numai în studiul limbii, ci şi în facilitarea cunoaşterii culturale reciproce. Limba, cultura şi civilizaţia germană au fost predate, la Universitatea din Cluj, de prof. Gustav Kisch. Acesta s-a distins mai ales ca cercetător al dialectului săsesc din Transilvania, căutându-i raporturile cu diferite dialecte din Germania 125. Pe baza acestor cercetări, G. Kisch a încercat să stabilească locul de origine al saşilor din zona Bistriţei. Însemnate sunt şi studiile sale privitoare la toponimia săsească a şvabilor din Banat şi numele de familie săseşti din Ardeal. S-a preocupat şi de raporturile dialectului săsesc cu celelalte limbi vorbite în Transilvania, îndeosebi cu cea română. A întreprins şi numeroase incursiuni ştiinţifice în istoria germanilor din Transilvania. După o scurtă perioadă de reţineri şi obstrucţii, în primii ani postbelici, intelectualii maghiari din România au început a se manifesta prin creaţie şi nu neapărat numai prin negaţie126. Catedra de limba şi cultura maghiară de la Universitatea din Cluj a primit consistenţă după numirea ca titular a prof. G. Kristóff, fiind un centru polarizator nu doar pentru domeniul istorico-filologic, dar şi pentru cel cultural şi publicistic. Fenomenul a fost explicat astfel de Kristóff: "Un punct solid al credinţei noastre (că e necesară o manifestare pozitivă a maghiarilor din statul român = V.P.) era însăşi istoria, ne încredeam în dreptul nostru la viaţă. Un alt punct era încrederea în manifestarea voinţei democratice a poporului şi statului român. Ne încredeam în hotărârile de la Alba Iulia, în acel manifest solemn al sufletului poporului românesc din Ardeal şi în legile fundamentale ale statului român care, în concordanţă cu tratatele de pace şi cu spiritul dominant al lumii noi, ne promiteau şi ne asigurau de libertate culturală. Avem credinţa că politica României, legea presei, va îngădui libera dezvoltare a literaturii şi culturii noastre". Iar aceste proiecţii n-au rămas doar simple deziderate. Acelaşi prof. maghiar adăuga: "Şi în curând s-a văzut - eu constatam încă din 1921, cu date istorice şi fapte concrete - că posibilitatea unităţii culturale a menţinerii literaturii noastre şi a dezvoltării ei înainte, exista127. Şi cea mai bună demonstraţie a realizat chiar prof. Kristóff care, în lucrările sale de istoria literaturii maghiare, a tratat atât chestiuni generale (diferite aspecte ale operei lui Petöfi, Madách. Jokai etc.), cât şi probleme speciale ale literaturii maghiare din România şi raporturile ei cu cea din Ungaria.

5.7.2.6.3. Filosofia din Transilvania după Marea Unire Filosofia din Transilvania, de după Marea Unire din 1918, legată indisolubil de Universitatea Regele Ferdinand I, reprezintă o culme a filosofiei româneşti dintotdeauna. Fără exagerări, s-ar putea spune că ea poate fi privită ca fiind reprezentativă spiritualităţii româneşti în întregimea ei, o veritabilă

conştiinţă a etniei noastre. Cei mai mari reprezentanţi ai filosofiei româneşti din Transilvania din perioada avută în vedere sunt Lucian Blaga şi D.D.Roşca. Primul profesor care a ţinut cursuri de filosofie studenţilor după înfiinţarea la Cluj a universităţii româneşti a fost Marin Ştefănescu. A fost un simpatizant al mişcărilor de idei din Franţa, în spiritul cărora şi-a şi scris unele din cărţile lui pentru care a primit laude dar şi critici în revistele de specialitate româneşti (de exemplu: Essai sur le rapport entre le dualisme et le tréisme de Kant, Alcan, Paris, 1915; Le Dualisme Logique, Alcan, Paris, 1915). Opera lui cea mai importantă o reprezintă Filosofia românească, publicată în 1922 în Editura Naţională. Ea este primul tratat de istorie a filosofiei româneşti şi a fost scrisă în spiritul susţinerii riguroase a ideii naţionale în cultura românească după unirea Transilvaniei cu România. Filosofia românească are 7 capitole şi 18 pagini de bibliografie. În primele două capitole este determinată filosofia în general şi caracterizată filosofia românească. În capitolul III sunt prezentate începuturile filosofiei româneşti (cele dintâi scrieri filosofice româneşti). În capitolul IV este tratată filosofia românească din secolul XVII (Scrieri religioase, Miron Costin). Capitolul V este dedicat filosofiei româneşti din secolul XVIII (Nicolae Costin, şcolile greceşti, Dimitrie Cantemir, Samuil Micu). Secolul al XIX-lea apare tratat în capitolul VI (şcoala lui George Lazăr, Eufrosin Poteca, I.Heliade Rădulescu, Simion Bărnuţiu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, B.P.Haşdeu). În sfârşit, ultimul capitol prezintă filosofia românească contemporană (Titu Maiorescu, Vasile Conta, C.Leonardescu, A.C.Xenopol, C.Dumitrescu Iaşi, Mihail Eminescu, I.Găvănescu, C.Rădulescu Motru, N.Iorga, P.P.Negulescu, N.Vaschide). Lucian Blaga (1895-1961) s-a născut în satul Lancrăm din judeţul Alba. A fost un mare poet, eseist, dramaturg şi, mai presus de toate, filosof. În această ultimă calitate, el a înălţat filosofia românească şi nu doar cea transilvăneană pe cele mai înalte culmi, rar întâlnită şi în Europa Occidentală, realizând un sistem filosofic închegat, original şi de o mare frumuseţe. El cuprinde, după tradiţie kantiană, 5 părţi majore: cunoaştere, cultură, axiologie, cosmologie şi antropologie, fiind structurat pe ideea de mister. S-a ridicat, argumentat împotriva pozitivismului, neo-pozitivismelor şi scientismului, militând pentru autonomia filosofiei şi chiar primatul acesteia în raport cu alte forme de cunoaştere. A susţinut cu pasiune în cunoaştere ideea unui raţionalism de un fel deosebit şi anume ecstatic, în cadrul căruia mijloacele logice (plus-cunoaşterea) sunt suplimentate cu mijloace de natură supralogică (minus-cunoaşterea). De asemenea Lucian Blaga a susţinut ideea că dogma este o metodă de cunoaştere, atribuindu-i o semnificaţie de natură nu doar epistemologică, ci şi metafizică. Sistemul filosofic al lui Lucian Blaga realizat sub forma unor trilogii se prezintă împlinit, ca operă monumentală “cu ziduri, cu cupolă“ (G.Călinescu). El are următoarea configuraţie: I. Trilogia cunoaşterii: A. Introducere: Despre conştiinţa flosofică, 1947 B. 1. Omul dogmatic, 1931; 2. Cunoaşterea luciferică, 1933; 3. Censura transcendentă, 1934; C. Încheiere: Experimentul şi spiritul matematic elaborat între 1949-1953, editat postum 1969 II. Trilogia culturii: A. Orizont şi stil, 1936; B. Spaţiul mioritic, 1936; C. Geneza metaforei şi sensul culturii, 1937; III. Trilogia valorilor: A. ştiinţă şi creaţie, 1942;

B. Gândirea magică şi religie: 1. Despre gândirea magică, 1941; 2. Religie şi spirit, 1942; C. Artă şi valoare, 1939; IV. Trilogia cosmologică: A. Diferenţialele divine, 1940; B. Fiinţa istorică, elaborat 1943-1959, editat 1977; C. Aspecte antropologice, curs litografiat, 1948, reeditare 1976. Lucian Blaga a fost ales academician în 1936, având de partea sa pe Regele Carol al II-lea. A fost profesor de filosofie la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj până în 1948, când a fost dat afară de la catedră pe motive ce ţineau de poziţia sa filosofică (idealistă, iraţionalistă, mistică etc.), dar şi de ataşamentul lui deosebit faţă de ideea naţională. Drama scoaterii lui din învăţământ de un grup de interese antinaţionale poate fi găsită în studiul Lucian Blaga în Clujul post-belic (Achim Mihu, Mioriţa cultă a spiritualităţii româneşti, Viitorul Românesc, Bucureşti, 1955, pp.162-234). Lucian Blaga, abordând problematica filosofiei culturii, a determinat etnicul ca bază a filosofiei şi a susţinut că acceptă doar o singură dictatură, şi anume aceea a conştiinţei naţionale. Viziunea lui Lucian Blaga asupra etnicului este caracterizată de către Vasile Băncilă (în lucrarea lui Lucian Blaga, energie românească, Colecţia Gând românesc, Cluj, 1938): “Etnicul însuşi e cu atât mai adevărat etnic cu cât implică mai multă filosofie. Dacă el n-a fost înţeles până acum, e pentru că nu s-a văzut în el o filosofie, ci s-au căutat caracteristici secundare, mai vizibile, dar mai puţin reale”. şi filosofia este etnică, întrucât e metafizică şi cuprinde implicaţii metafizice. Fundamentul metafizic trebuie găsit într-un sistem organic, într-un colectiv social. Acesta este pentru Lucian Blaga etnicul. Astfel, etnicul devine baza filosofiei, garantul ei menit fiind să aibă în filosofie rolul pe care logica îl are în ştiinţă. Etnicul poate oferi axiomele locale pe care să se bazeze universalitatea preocupărilor filosofice. Acelaşi Vasile Băncilă spune în acest sens: “Universalul e în funcţie de local, filosofia definindu-se din acest punct de vedere că universalitatea localului sau a etnicului. În realitate nici o filosofie n-a putut să devină cu adevărat universală, universalitatea filosofiei e relativă şi aceasta este o dovadă că filosofia e legată de realităţi locale”. Căutând rădăcinile viziunii lui Lucian Blaga despre etnic, ajungem la satul şi la ţăranul ardelean. Satul, după cum remarcă Lucian Blaga, era situat în centrul existenţei, prelungindu-se în mitologie şi în metafizică. El se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitară, dincolo de ale cărui orizonturi nu va exista nimic. Satul situat în inima unei lumi îşi e oarecum sieşi suficient. O cultură majoră nu s-a ivit încă după Blaga fără acel complex apriori al unei matrici stilistice preformată în creaţiile unei culturi minore. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o subliniază, deoarece saltul într-o cultură majoră nu se face prin imitarea creaţiilor culturii populare. Atât cultura minoră cât şi cea majoră sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. În viziunea lui Lucian Blaga, la noi există o mare realitate unitara şi constantă: ţăranul. O caracteristică a atitudinii ţărăneşti este cosmicismul, cosmosul fiind adevărata lui locuinţă. Eroismul ţărănesc nu are nimic revoluţionar, pentru că îşi are raţiunea în realitatea cosmică. ţăranul, crezând adânc în Dumnezeu, va participa la puterea lui de cunoaştere. Cunoscându-l pe Dumnezeu, rezultă o cunoaştere a totul prin Dumnezeu sau o asimilare indirectă a totului. Pentru ţăran, misterul poate fi cunoscut doar de Dumnezeu. Lucian Blaga vede un lucru: concentrări de realitate şi semne respectabile ale acestei realităţi. “Această aderare ingenuă la real - arată Vasile Băncilă -, această sănătate morală, acest beneficiu pe care ştie să şi-l acorde permanent de a privi existenţa ca ceva neînşelător, trebuie puse în legătură cu puterea de viaţă a etnicului nostru, apropiat de natură şi înfiorat de miracole primordiale”.

Miturile populare nu sunt metafizice sub raport intelectual. Totuşi, poporul trăieşte miturile adesea în mod metafizic, deşi ele n-au nimic metafizic în structura lor intelectuală. Lucian Blaga relevă faptul că ceea ce este esenţial în mit este trăirea spirituală. El ia din realitatea ţărănească capacitatea mitică, ceea ce este enorm ca putere de adâncire şi de creaţie. În ceea ce priveşte misterul, ţăranul are neajunsul că nu problematizează şi nu variază drama acestuia, cum o fac filosofii. El ajunge prea repede la mister. Felul cum este înţeles şi trăit misterul la ţăran şi la Blaga este agnosticismul înţelegător, în orice moment de cunoaştere umană, existând un act dublu: de cunoaştere şi necunoaştere, de înţelegere şi cenzurare. “Noi filosofăm sub specia misterului ca atare”, după cum spune Vasile Băncilă. În Marele Anonim, etnicul este transfigurat până la cea mai înaltă şi sinceră suveranitate. Lucian Blaga a simţit etnicul în el ca pe o mare forţă creatoare. Certitudinea etnică a lui Lucian Blaga rezultă din vitalitatea lui personală şi din vitalitatea cu care etnicul trăieşte în el. Lucian Blaga s-a aşezat pe linia marilor gânditori ardeleni, dezvoltând o filosofie demiurgică cu momente tragice şi nuanţe mitologice aplicabilă în mod deosebit în domeniile culturale şi metafizice. D.D.Roşca a fost profesor al Universităţii clujene, funcţionând şi înainte de 1948 şi după această dată, bucurându-se de un prestigiu şi un respect, deosebite. El s-a remarcat îndeosebi prin lucrarea lui Existenţă tragică, apărută în Ediţie Princeps în 1934. Titlul lucrării lui D.D.Roşca indică o relaţie aparent contradictorie. Aşa precum Descartes a legat Cogitas-ul având o anumită calitate, de sum, de altă calitate, tot astfel D.D.Roşca a pus în legătură existenţa cu tragicul (cu sens de conştiinţă zbuciumată sau/şi luptă plină de suferinţă). Studiul lucrării lui D.D.Roşca sugerează celui ce îi stă în atenţie o concluzie elementară: cei doi termeni numiţi în titlul ei sunt, în ciuda naturii lor aparent diferite, strâns legaţi între ei nu printr-un carambul speculativ, ci printr-un al treilea termen, şi anume prin om, care deşi nu apare în titlu, e totuşi factorul decisiv. Existenţa avută în vedere de D.D.Roşca este existenţa tragică a omului, iar tragicul implicat de el este tragicul existenţei omului. În acelaşi timp, punerea lor în legătură conduce spre încă o concluzie: obiectivul existenţei trece prin om în existenţă obiectivă. Pare nimerită în înţelegerea acestor legături semnalarea, nu atât sau nu numai, a apelului la conceptul hegelian de sinteză (sau viaţă), cât a asemănării între existenţa tragică a lui D.D.Roşca şi Dasein-ul lui Heidegger. Heidegger, în Sein und Zeit, a înţeles prin Dasein fiinţa umană şi a susţinut că numai despre ea se poate spune că are sau că nu are o semnificaţie. Esenţa lui Dasein constă în existenţa lui. El este în mod esenţial propria lui posibilitate: doar el poate alege, poate învinge, poate pierde. În acelaşi timp Heidegger a considerat că existenţa poate fi identificată, printre altele, prin grijă (Sorge), concept având un conţinut apropiat de cuvântul nelinişte, în mod repetat utilizat de D.D.Roşca în discursul lui despre tragic. Ideile lui D.D.Roşca despre existenţă sunt de natură idealist subiectivă, apreciere ce rezultă cu claritate din următoarea propoziţie, ce mi se pare categorică: “esenţa veritabilă şi totală a existenţei este inteligibilă, este spirit”. Aceasta înseamnă că existenţa nu este înţeleasă ca o realitate obiectivă de origine materială sau spirituală. Despre ea nu se poate vorbi în absenţa inteligibilităţii, care este o funcţie şi o formă a spiritului. Altfel spus, existenţa nu se autodetermină, nu îşi este sieşi suficientă, ci se constituie printr-un sens propriu naturii umane (“animal raţional”), atribuit de om, şi anume prin calitatea de a fi inteligibilă, de a fi o lume ce poate fi cunoscută şi interpretată. Ideea legăturii determinative dintre inteligibilitate şi existenţă reprezintă gândul iniţial şi fundamental al întregii construcţii filosofice a lui D.D.Roşca. Ea reprezintă o intuiţie primordială şi originală a gânditorului nostru, desprinsă din centrul personalităţii lui. După cum se va vedea, inteligibilitatea este factorul ce nu numai că face posibilă existenţa, dar mai mult, îi condiţionează decisiv formele ei de manifestare, până la stadiul de existenţă tragică.

Inteligibilitatea poate fi asemuită cu un far, alimentat atât cu energie intelectuală cât şi afectivă, ce luminează o realitate cufundată în întuneric şi care, altfel, ar rămâne necunoscută şi nesemnificativă omului. Ea se manifestă în intensităţi diferite în funcţie de formele pe care le îmbracă, de calitatea şi de stadiul acestora. După cum rezultă din cele spuse de D.D.Roşca, pot fi identificate trei forme ale inteligibilităţii. Prima, aceea a descoperirii de fapte este proprie ştiinţei pozitive. Ea se caracterizează prin aceea că spiritul ajunge la constatări în cadrul datelor experienţei pe care le urmăreşte îndeaproape. Poate fi numită şi cunoaştere obiectivă. A doua formă este creaţia de valori relevante dezamăgirii existenţei (religie, artă, morală). Ea duce constant spre atitudini, imperative, norme, judecăţi de valoare. A treia formă este caracteristică filosofiei (sau metafizicii) şi face posibilă atingerea punctului maxim de inteligibilitate. Ea presupune satisfacerea unor nevoi multiple, împărtăşite, în parte, cu mai multe domenii ale lumii valorilor. Mai întâi, este vorba despre o atitudine moral-estetică în faţa existenţei ca totalitate, faţă de marele Tot, atitudine din care izvorăşte şi religia. Apoi, este nevoia de formă şi întreg, ce poate fi găsită în artă. În sfârşit, filosofia efectuează o ierarhie a formelor de existenţă, cumpănind, ca religia şi arta, ce este important şi ce nu este important. Dacă vrea să fie “spirit serios”, filosoful se bazează în cumpănirea domeniilor existenţei mai ales pe un material de cercetare, în special furnizat de ştiinţă. Dar problema cursului inteligibilităţii ocupă un loc aparte în filosofia lui D.D.Roşca, strecurându-se în câteva stadii distincte. Tocmai de aceea trebuie să-i acordăm o atenţie aparte. În primul stadiu al ei inteligibilitatea a avut drept referent o existenţă constituită dintr-un conglomerat difuz de stări şi relaţii. Mai întâi, ea a luat în atenţie existenţa în mod total din perspectiva utilului. Acesta a fost cazul ştiinţei orientale. Ea a fost eminamente practică: “observaţii izolate, sugerate de probleme, de nevoi practice; constatări de natură pur empirică şi de valoare particulară“. Prin filosofia Eladei, inteligibilitatea a ajuns în situaţia să facă abstracţie de utilul imediat. Gândirea Eladei a scăpat de sub teroarea unei necesităţi străine, exterioare, şi s-a oferit ca exteriorizare a unui imbold intern. D.D. Roşca a revenit, în Existenţa tragică, asupra gândirii eline din două puncte de vedere esenţiale. Mai întâi, a considerat că evoluţia filosofiei până în secolul XX a urmat în linii fundamentale modelul Eladei. În al doilea rând, el şi-a corectat opinia conform căreia gândirea greacă antică, în direcţiile ei principale de afirmare, a fost expresia unei inteligibilităţi total gratuite. Efectuând o largă incursiune în istoria filosofiei (din care a notat cu deosebire, numele lui Pascal, Descartes, Hume, Kant, Hegel, Schopenhauer, Renan, Comte, Nietzsche), el a remarcat şi circumscris principalele poziţii (sau teme) filosofice ale gândirii contemporane. Dar mai presus de orice, D.D. Roşca a atras atenţia asupra faptului că acestea, privite din perspectiva unei inteligibilităţi mânuită ferm în cadrele experienţei, sunt marcate de concesii făcute utilului. Ducându-şi ideea mai departe, filosoful clujean a evaluat tipul de existenţă bazată pe o inteligibilitate părtinitoare parţial utilului spunându-i, semnificativ, existenţă confortabilă. Totodată acest stadiu poate fi înţeles ca exprimând prima parte a sistemului filosofic al lui D.D. Roşca, influenţat de metoda triadică hegeliană şi anume teza (vezi schema alăturată).

Conglomerat de contradicţii, deconcertant şi nesigur

Inteligibilitate de tip conştiinţă tragică

Existenţă tragică

Cunoaştere parţială şi relativă

Existenţă neconfortabilă

Raţional şi iraţional

Sinteză

Dizarmonie între natură şi civilizaţie

Inteligibilitate în cadrele experienţei

Cunoaştere integrală

Raţionalitate integrală

Antiteză

Armonie între natură şi civilizaţie

Inteligibilitate parţial părtinitoare utilului

Existenţă confortabilă

Conglomerat difuz de stări şi relaţii

Teză

Poziţiile identificate de D.D.Roşca în cadrele existenţei confortabile sunt următoarele: ideea cunoaşterii integrale, mitul raţionalităţii integrale şi postulatul armoniei între natură şi civilizaţie. Analiza fiecăreia din perspectiva inteligibilităţii, bazată consecvent pe cea mai obiectivă dintre formele de cunoaştere, adică pe cea ştiinţifică, i-a permis filosofului clujean să le considere ca nefiind fondate pe experienţă. Lor, el le-a opus simetric, documentat, logic şi foarte convingător, alte poziţii, ce fac, în ansamblul lor, trecerea la un alt tip de existenţă, şi anume la existenţa nonconfortabilă sau, altfel spus, la antiteză. Este vorba despre următoarele idei: cunoaşterea este parţială şi relativă, existenţa este raţională şi iraţională şi, în sfârşit, între natură şi civilizaţie există o continuă dizarmonie. Etapa ultimă a existenţei în sistemul filosofic al lui D.D.Roşca este existenţa tragică. Ea este rodul proiectăŕii asupra existenţei a inteligibilităţii de tip conştiinţă tragică. Pe această cale existenţa apare ca un conglomerat de contradicţii, deconcertant şi nesigur, marcând puternic condiţia omului, aflată de acum în marginile nesiguranţei, zbuciumului şi suferinţei, dar nedezertând în lamentări, pasivitate, pesimism şi aspiraţie către imposibil. Această etapă a mersului existenţei poate fi echivalată cu o sinteză care mai mult adânceşte decât împacă opoziţia dintre existenţa nonconfortabilă şi

existenţa confortabilă. Dar, pentru a şti ce înseamnă cu adevărat existenţa tragică, trebuie să determinăm conceptul de conştiinţă tragică. La temelia conştiinţei tragice se află dublul caracter al existenţei. El se exprimă printr-o suită de elemente antinomice: inteligibil neinteligibil rezonabil absurd cu sens fără sens raţional întâmplător bun rău valoare nonvaloare spirit natură oarbă adevăr neadevăr dreptate nedreptate etc. Despre aceste elemente pot fi spuse câteva lucruri esenţiale: 1) Ele sunt deopotrivă de reale; 2) Sorţii de izbândă a celor aflate la un pol sunt cel puţin egali celor ce se găsesc la celălalt pol; 3) Înfrângerea şi dispariţia lor totală este tot atât de posibilă ca şi victoria lor finală; 4) Poate nu va exista o victorie finală de nici o parte, niciodată; 5) Forţele antagoniste e posibil să se combată în eternitate. În fond, este vorba despre un conflict global între două direcţii majore de afirmare a existenţei în care se va decide soarta noastră ca fiinţe spirituale şi destinele civilizaţiei create de noi. Este un conflict ce ia forma unui spectacol tragic grandios, în care noi suntem privitori şi totodată actori. Faţă de “figura dublă, figură de Ianus, ce ne-o arată, constant, realitatea”, ce sprijină, după cum am arătat, deconcertante şi nereconfortante concluzii, pot fi luate câteva atitudini fundamentale. prima este transgresarea ştiinţei pozitive, a raţionalismului filosofic, a spiritualismului filosofic sau religio, conştienţi fiind că ceea ce afirmăm “nu vine din experienţă, ci dintr-o anumită valorificare a ei”. Respectiva atitudine constă în aceea că noi spunem “că realitatea trebuie să fie logică pentru că aşa dorim noi să fie, mânaţi de motive sufleteşti alogice”. Ea implică un optimism cuminte, generator de linişte sufletească şi motivaţii pentru acţiuni eficace. Dar nu şi pentru o stare sufletească indispensabilă marilor acţiuni. A doua atitudine, prin excelentă pesimistă, susţine absurditatea absolută a existenţei, în “substanţa şi intenţiile ei ultime”. Din punctul ei de vedere raţiunea şi raţionalitatea sunt aparente, iluzii derivate din instinctele de conservare. Ca reprezentanţi ai ei, D.D. Roşca îi menţionează pe Schopenhauer şi Nietsche. L-am putea include aici şi pe Emil Cioran, căruia i-a apărut, exact în acelaşi an cu Existenţa tragică (1934), cunoscuta sa lucrare intitulata sugestiv “Pe culmile disperării”. A treia atitudine este legată nemijlocit de conştiinţa tragică, concept ce deţine un loc deosebit de important în filosofia lui D.D. Roşca. Această ultimă atitudine se leagă de dublul caracter al existenţei şi se exprimă prin trei tipuri de fenomene corelate într-un lanţ determinativ: psihologice, filosofice şi acţionale. Fenomenele psihologice încep cu apariţia unor sentimente (de ex. al mizeriei, al nedreptăţii, al riscului suprem), continuă prin consolidarea lor în convingeri (de ex. că lumea este mizerabilă şi nedreaptă) şi ajung, în sfârşit, în stadiul de conştiinţă tragică. Vorbind despre conţinutul filosofic al acestei conştiinţe, D.D.Roşca acordă o atenţie, cu totul deosebită, tensiunii sufleteşti şi neliniştii metafizice. Tensiunea sufletească, ce caracterizează conştiinţa tragică este, după părerea lui D.D.Roşca, “cea mai înaltă tensiune din câte poate atinge omul”. O putem obţine atunci când ne-am dat seama, lucid, de absoluta incertitudine în care ne găsim, în legătură cu opoziţia dintre cele două clase de contrarii ale existenţei, despre care am vorbit. Ea vine din convingerea fermă ce ne-o putem câştiga referitoare la “caracterul absolut problematic al vieţii spirituale”, la “caracterul de aventură şi miracol

ce-l are civilizaţia şi valorile ei”. Acolo unde lipseşte tensiunea sufletească mare nu se pot ivi nici personalităţile spirituale puternice şi nici popoarele creatoare de valori originale. În acest caz nu se ajunge la momentul când neliniştea metafizică să înceapă să ne “umple străfundurile conştiinţei noastre”. Pentru a avea o dorinţă de progres autentic, omul trebuie să protesteze contra a ceea ce există: “E nevoie ca omul să aibă conştiinţa că îi lipseşte ceva, pentru ca să caute a depăşi starea de fapt”. Neliniştea metafizică este cea mai înaltă manifestare a calităţii noastre de oameni. Fiind o raportare gratuită la existenţă, ea e un sentiment înrudit cu “fiorul estetic”, cel care îl trezesc operele de artă de înaltă calitate. Tensiunea sufletească mare şi neliniştea metafizică reprezintă resorturi decisive ale efortului nostru, de fiecare clipă, de a produce destindere între conflictele “simţite adânc şi de a umple lipsuri simţite dureros şi lucid”. Ele sunt generatoare de acţiuni transformatoare şi hotărâtoare de destin în gradul cel mai înalt. Intrăm pe această cale în domeniul fenomenelor acţionale prin care se exprimă conştiinţa tragică. Prin acţiunile mari, cele mai variate, noi reuşim să obţinem o oarecare destindere a tensiunii sufleteşti şi a neliniştii metafizice. Mai mult, aceste acţiuni pot interveni cu rol creator, de reală noutate în existenţa Lumii. Rol hotărâtor în trei direcţii: al destinului personal, al stării civilizaţiei noastre şi chiar al existenţei întregi a Universului. Prin fenomenele acţionale conştiinţa tragică este supusă unui proces continuu de forjare, sporind în acelaşi timp umanul din noi. El se caracterizează prin: susţinerea sentimentului de creştere a puterii noastre, prin adâncirea nemăsurată a răspunderii, prin extinderea libertăţii, prin sprijinirea sentimentului că viaţa este demnă de a fi trăită, prin recunoaşterea faptului că natura nu mai e sfătuitoarea ascultătoare a supremei înţelepciuni ci un nivel al existenţei ce trebuie mereu depăşit. Referindu-ne la destinderea obţinută prin acţiunile mari trebuie să spunem că ea a fost considerată de D.D.Roşca fatal provizorie. Datorită caracterului deconcertant al existenţei “rezultatele parţiale sau totale ale tuturor acţiunilor noastre îşi menţin absoluta incertitudine”. Existenţa opune permanent o rezistenţă mare şi oarecum duşmănoasă faţă de acţiunile noastre de a face bine, de a crea frumosul, de a descoperi adevărul. Din acest motiv, toate acţiunile întreprinse de noi par a fi aventuri pline de riscuri şi cu un sfârşit imprevizibil. Nu e vorba doar de clipa care vine şi poate aduce bine neprevăzut, dar, în egală măsură, poate aduce şi rău. Se poate naşte o civilizaţie nouă, total inexplicabil de neaşteptat, tot aşa precum poate dispărea iremediabil o civilizaţie existentă. A continua să acţionezi şi să lupţi pentru bine, frumos şi adevăr, fără să ai certitudinea că străduinţa şi jertfa ta au într-adevăr un rost, seamănă cu o atitudine eroică în faţa vieţii. Totodată, aşa ceva este imposibil de realizat în absenţa unor calităţi excepţionale, dintre care câteva sunt deosebite: starea de disponibilitate neîncetată, plasticitatea sufletească şi tinereţea spirituală. Cei care posedă asemenea calităţi nu pot fi alţii decât oamenii mari, ce desfăşoară acţiuni mari, capabile să ofere o destindere a luptei fără sfârşit şi a permanentei nelinişti metafizice fără însă să le poată înlătura. Ei pot realiza această performanţă cu o singură condiţie: să-şi însuşească o filosofie adecvată caracterului tragic al existenţei şi conştiinţei concrescute pe acest temei. Este filosofia susţinută de D.D.Roşca: o filosofie ce nu poate fi considerată nici optimistă, dar nici pesimistă. Ea face elogiul inteligibilităţii lucide şi gratuite, generatoare a celei mai mari libertăţi. Dar a unei libertăţi sui generis: “libertatea eroică încărcată de riscuri, nu ponderată libertate de înţelept”. Ar fi o eroare să se creadă că filosofia lui D.D. Roşca ar fi fost elaborată fără nici un rost naţional. Lucrările sale Europeanul Bărnuţiu, 15, Valori veşnice, 16, Mitul utilului, 17, Interesant tineret ardelean, 18, Temeiuri filosofice ale ideii naţionale, 19, stau mărturie în acest sens. În esenţa ei, Existenţa tragică reprezintă, cred, un îndreptar socratic de un fel deosebit, pus la îndemâna intelectualului cinstit şi serios de după Marea Unire. Ea s-ar putea compara, ca idee, cu Principele lui

Machiavelli sau cu Aşa grăit-a Zaratustra a lui Nietzsche (deşi din punctul de vedere al conţinutului şi al deschiderii morale, deosebirile dintre aceste opere sunt deosebit de mari). D.D. Roşca şi-a dorit ca, prin Existenţa tragică, să-şi aducă contribuţia la cultivarea unei generaţii înrudite sufleteşte cu Platon şi Socrate, care să-şi dăruiască liber eforturile, înfruntând o existenţă plină de riscuri şi incertitudini, pe altarul desăvârşirii şi afirmării României, nu doar în faţa propriei ei conştiinţe, ci şi ca ţară a Europei, D.D.Roşca a primit Lumea şi viaţa nu ca un intelectual oarecare, ca un filosof oarecare, ci ca un tânăr intelectual român, care deşi îl admira pe Socrate, nu mai puţin pe Hegel, ar fi vrut, totuşi, să semene mai mult cu S.Bărnuţiu. Mesajul lucrării lui D.D. Roşca este adus în actualitate, parca mai viu ca oricând, de situaţia şi ea de răscruce, în care se află astăzi România. Eugeniu Speranţia, un eminent profesor al Universităţii clujene s-a născut la Bucureşti în 1888. A fost licenţiat în drept şi doctor în litere şi filosofie. A fost profesor secundar şi director de minister (1919-1921), conferenţiar şi profesor de sociologie şi filosofie juridică la Academia Română din Oradea (1921-1934), profesor de filosofia dreptului şi sociologie la Universitatea din Cluj (din 1934 până la fortuita pensionare pe motive ideologice din 1949). Activitatea sa a cuprins o arie de preocupări impresionantă din multe domenii: literatură (4 volume de versuri, un volum de poeme şi schiţe, un roman, un îndreptar de poetică), estetică (Frumosul ca înaltă suferinţă, 1921, Papillons de Scumann, 1929, axiologie (Mic tratat despre valori, 1942), scientică (Definiţia şi condiţiile ştiinţei, 1936), pedagogie (Erorile utilitariste în pedagogia spenceriană, 1914, Concepţii şi perspective din pedagogia actuală, 1929), psihologie (Mic tratat despre corelaţiunile psihice în viaţa copilului, 1925, Resorturile psihologice ale evoluţiei umane, 1947), drept (Considération philosophique sur la plasticité du Code civil napoleonien, 1940), filosofie (Introducere în filosofia dreptului, 1944, Definţia şi preistoria filosofiei, 1942), sociologie (Factorul ideal, 1929, Problemele sociologiei contemporane, 1933, Introducere în sociologie, în 2 volume, 1938-1939). Grigore Popa s-a născut la Podeni, fostul judeţ Turda, actualmente judeţul Cluj, aşa după cum rezultă din prezentarea amintirilor lui despre Lucian Blaga. Tot din aceeaşi sursă aflăm că şi-a dat examenul de capacitate la Bucureşti, fiind cotat primul pe ţară. Din comisie au făcut parte I.Petrovici şi Petre Andrei de la Iaşi, Ştefănescu-Goangă de la Cluj. A fost student la Cluj, a locuit la căminul Avram Iancu şi a absolvit facultatea în 1933. În 1933 a apărut săptămânal la Brad şi apoi la Turda revista “Abecedar”, sub conducerea lui Emil Giurguca şi George Baldea. A fost o publicaţie a tinerei generaţii de poeţi ardeleni, unde a colaborat şi Grigore Popa. Era un mare admirator al lui Lucian Blaga. A scris recenzii elogioase despre cărţile lui. Prima s-a referit la Censura transcendentă şi a fost publicată în revista “Pagini Literare” ce apărea la Turda. Lucian Blaga i-a mulţumit într-o scrisoare datată 4 august 1938. A avut relaţii călduroase cu Lucian Blaga. A fost chemat ca secretar de redacţie la revista fondată de Lucian Blaga, intitulată “Saeculum”. A avut posibilitatea să aleagă între a fi asistentul primului pentru că, după cum singur mărturiseşte, toată lumea ar fi spus: “ăsta a scris despre Blaga ca să-l facă asistent”. A devenit asistentul lui D.D.Roşca, cu care era mai apropiat în ceea ce priveşte raporturile dintre student şi profesor. În timpul războiului, ca asistent, a comandat toată colecţia revistei “Logos”, legată admirabil, de la nemţi. Prin lucrarea sa Existenţă şi adevăr la Sören Kierkegaard Grigore Popa ni se înfăţişează ca un filosof remarcabil al Universităţii din Cluj, preocupat deopotrivă şi cu acelaşi profesionalism exigent, atât de mişcarea ideilor din ţară, cât şi din întreaga Europă.

5.7.2.6.4. Învăţământul juridic şi ştiinţele de stat Învăţământul superior şi în cadrul său învăţământul juridic, are la Cluj o tradiţie de 4 veacuri. În atmosfera spirituală creată în veacul al XVI-lea, de umanism şi reformă ia naştere la Cluj, pe baza hotărârii dietei transilvane, în anul 1581, prima instituţie de învăţământ superior "Colegiul de grad universitar", sub îndrumarea ordinului călugărilor iezuiţi. Acest colegiu acorda titlul de bacalaureat, maistru şi doctor, cu aceleaşi drepturi pe care le confereau absolvenţilor diferitele universităţi din ţările apusene. Primul rector al acestui colegiu a fost învăţatul ANTONIO POSEVINO. În anul 1603 iezuiţii au fost alungaţi din oraş şi clădirea universităţii distrusă. În anul 1698 se reînfiinţează Colegiul iezuit din Cluj, apoi în anul 1774 el a trecut sub patronajul ordinului călugăresc al piariştilor. Colegiul universitar are 4 facultăţi: teologică, juridică, filosofică şi medicină. În toate cele 4 facultăţi limba de predare era limba latină. În anul 1781 limba de predare latină este înlocuită cu limba germană. În 1784 Universitatea din Cluj a fost numită "Liceu Academic". În anul 1822 în cadrul acestuia au fiinţat numai o facultate de drept şi una de filosofie cu limba de predare latină, iar începând cu anul 1842 cu limba de predare maghiară. În cadrul acestui liceu academic şi-au făcut studiile mulţi reprezentanţi eminenţi ai intelectualităţii ardelene. Dintre români şi-au făcut studiile la acest liceu învăţaţii Gheorghe Şincai, Petru Maior, Gheorghe Lazăr, precum şi unii din conducătorii de frunte ai mişcării revoluţionare din anul 1848: Avram Iancu, Aron Pumnul, Al.Papiu-Ilarian şi alţii. Mai mult de jumătate din studenţii liceului piarist din Cluj, până prin deceniul al V-lea al veacului al XIX-lea erau români. Încă de la începutul acelui secol se aud voci, din ce în ce mai multe, care cereau organizarea unor instituţii de învăţământ superior în limba română, dar aceste cereri au fost respinse, atât de Curtea de la Viena, cât şi de cercurile conducătoare maghiare. Revoluţia din 1848 a avut consecinţe şi cu privire la învăţământul superior din Cluj. Reacţiunea habsburgică a desfiinţat liceul maghiar ce dădea pregătire filosofică şi juridică studenţilor săi. Facultatea juridică a fost reînfiinţată în anul 1850, însă nu la Cluj, ci la Sibiu, cu titulatura de "Academie juridică cezaro-regească", cu limba de predare germană. Conducătorii progresişti ai mişcării de eliberare a românilor ardeleni s-au adresat în repetate rânduri împăratului din Viena cu cereri de a înfiinţa o instituţie de învăţământ superior la Cluj, cu limba de predare română, dar fără rezultat. Avram Iancu şi-a lăsat prin testament întreaga avere pentru înfiinţarea unei "Academii de Drepturi" pentru tinerii români, iar "Asociaţiunea pentru cultură română şi pentru literatura poporului român" se adresează de mai multe ori stăpânirii austriece, iar după 1867 celei maghiare, cerând înfiinţarea unei universităţi cu predare paralelă în limbile naţionalităţilor din Ardeal. În anul 1863 se înfiinţează la Cluj o "Academie de Drept", dar cu limba de predare maghiară. În anul 1872 împăratul Francisc Iosif semnează decretul prin care se înfiinţează Universitatea din Cluj care îi va purta numele. Universitatea avea 4 facultăţi: DREPT, medicină, filosofie şi ştiinţe (cu 2 secţii: matematică şi ştiinţele naturii). Din anul 1895 se acordă şi fetelor dreptul de a studia la universitate. Facultatea de drept avea 16 discipline obligatorii de predare în cei 4 ani de studiu.

Facultatea de Drept şi Ştiinţă de Stat a Universităţii române din Cluj În toamna anului 1918, la sfârşitul primului război mondial, după dezmembrarea statului austro-ungar, Adunarea Naţională de la Alba-Iulia a proclamat la 1 decembrie 1918 unirea Transilvaniei, Banatului, Sătmarului şi Maramureşului cu patria mamă română, cu vechiul regat. S-a înfăptuit astfel România Mare în graniţele sale fireşti. În luna ianuarie 1919 s-a ţinut în Sibiu Congresul profesorilor secundari români din Transilvania, sub preşedenţia de onoare a lui V.Goldiş, şeful departamentului culturii şi instrucţiunii în Consiliul Dirigent. Principalul punct la ordinea zilei a acestui congres a fost organizarea Universit ăţii Daciei Superioare. Raportorul acestui congres a fost Prof.Dr.Nicolae Drăganu. În mai 1919 printr-o hotărâre a resortului instrucţiunii publice din cadrul Consiliului Dirigent de la Sibiu, organul provizoriu al administraţiei româneşti din Transilvania, s-a constituit o comisie condusă de Sextil Puşcariu, care a preluat Universitatea din Cluj de la organele ei anterioare ungureşti, trecând la munca de pregătire a începerii cursurilor în limba română. Această comisie a urmărit ca recrutarea viitorilor profesori ai Universităţii să se facă pe baza unor criterii cât mai obiective, pentru ca ei să se ridice prin valoarea lor la nivelul universităţilor occidentale. Pentru Facultatea de Drept, pe lângă criteriile generale, Consiliul Dirigent, ţinând seama de faptul că nu era probabil ca unificarea legislativă a ţării să se facă deîndată, a hotărât ca la unele materii să fie numiţi jurişti ardeleni, buni cunoscători ai legislaţiei locale, distinşi absolvenţi, doctori ai facultăţilor de drept din Budapesta sau Cluj, foşti militanţi în rândurile Partidului Naţional din Ardeal. Astfel, printre profesorii numiţi încă în anul 1919 la Facultatea de Drept din Cluj s-au numărat jurişti cu o înaltă pregătire de specialitate, care au dat literaturii juridice opere de mare valoare şi s-au afirmat pe primele planuri ale vieţii noastre publice. Primul Decan al Facultăţii de Drept - în anul universitar 1919-1920 a fost Prof.Vasile Dimitriu şi prodecan Prof.Camil Negrea. A. Profesori titulari 1. Romul Boilă. Născut la 8 octombrie 1881 în Târnăveni (fost Diciosânmartin), jud.TârnavaNeamţ la 1 oct.1919 profesor titular de drept constituţional. Fost avocat, fost membru al Consiliului Dirigent din Ardeal şi şeful Departamentului comunicaţiilor şi al alimentării. În mai multe rânduri deputat şi senator, fost vicepreşedinte al Senatului. Decan al facultăţii de drept în anii 1924-25, 192829 şi 1930-31. Directorul seminarului de drept constituţional. Decorat cu ordinele "Steaua României" în gradul de mare ofiţer, "Ferdinand I" în gradul de comandor şi medalia "Răsplata Muncii" pentru învăţământ" cl.I. Ca avocat, Romul Boilă a fost apărător în faimosul proces intentat ţăranilor români din Moftinul Mic, acuzaţi de a se fi revoltat împotriva episcopiei Româno-catolice de la Hajdudorogh, înfiinţată în scopul maghiarizării satelor româneşti din Nordul Ardealului. Înainte de eliberarea Ardealului Romul Boilă a publicat o serie de articole şi broşuri destinate să stimuleze lupta pentru drepturi politice a românilor transilvăneni, cum au fost: dreptul de alegător la alegerile deputaţilor dietali, Blaj, 1905, Dreptul de alegător comunal etc. Întrucât Romul Boilă publicase încă înainte de Marea Unire un număr de valoroase lucrări în domeniul dreptului constituţional, în decembrie 1919, Consiliul Dirigent l-a numit profesor titular la

catedra de Drept Constituţional, funcţie pe care a îndeplinit-o până la moartea sa în anul 1946. A fost de cinci ori decan al facultăţii de drept şi ştiinţe de stat. Ca profesor, Romul Boilă a desfăşurat o susţinută activitate ştiinţifică, concretizată în o serie de lucrări fundamentale, printre care se numără: - Dreptul constituţional român, Cluj, 1920 (323 pag.); - Anteproiect de constituţie pentru statul român întregit, Cluj, 1921; - Organizaţia de stat, Cluj, 1927 (677 pag.); - Codul administrativ adnotat (în colaborare cu P.Negulescu); - Statul, vol.I, Cluj, 1939 (246 pag.); - Organele administraţiei locale, Bucureşti, (Biblioteca Institutului de Ştiinţe administrative); - Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureş, în care a analizat activitatea desfăşurată de Consiliul Dirigent; - Anteproiect de lege pentru organizarea administraţiei locale, 1921, (în colaborare cu C.Stere, P.Negulescu şi Gh.Alexianu); - Studiu asupra reorganizării Statului Român întregit, 1931, cuprinzând un anteproiect de constituţie. Este autorul unor numeroase studii de specialitate, deosebit de valoroase prin conţinutul lor de idei, publicate în volume colective sau în reviste de specialitate. 2. Ioan C.Cătuneanu. Născut la 9 mai 1883 în Bucureşti, jud.Ilfov. Doctor în drept de la Universitatea din Berlin. Numit pe ziua de 1 octombrie 1919 agregat şi pe ziua de 1 iulie 1924 titular la catedra de drept roman. Directorul seminarului de drept roman. Deputat. Decorat cu "Răsplata Muncii pentru învăţământ cls.I". Era un romanist remarcabil. Cursul său de Drept Roman este un model de bună sistematizare, mare claritate şi conciziune. Vorbea la cursuri absolut liber, sprijinindu-se cu un cot de catedră şi privind la un punct fix sus spre fundul sălii. Ca membru al partidului L.A.N.C. condus de A.C.Cuza era considerat antisemit, dar la examene era foarte drept cu studenţii evrei încât aceştia îl simpatizau. 3. Vasile Dimitriu. Născut la 14 februarie 1859, venit de la Iaşi. A fot primul decan al facultăţii de drept din Cluj în 1919-1920, apoi Rector al Universităţii în 1920-1921, Prorector în 19211922, profesor de Drept Comercial Român. Comandor al Legiunii de onoare. Decedat în 1923. 4. Nicolae Ghiulea. Născut la 11 sept.1884 în Iaşi. Licenţiat în ştiinţele matematice. Numit pe ziua de 1 octombrie 1919 agregat, iar pe ziua de 1 ianuarie 1926 titular la catedra de Politică Socială. Directorul seminarului de Politică Socială. Fost Director General al Casei Centrale a Asigurărilor Sociale. Fost Consilier tehnic cu grad de Secretar general în Consiliul Dirigent. Fost Secretar general al Ministerului Muncii. Fost deputat şi preşedintele Comisiei bugetare şi raportor general al bugetului Statului. Decan în anul 1932-33. Pro-decan în anul 1933-34. Decorat cu ordinele "Coroana României" în gradul de comandor, "Vulturul" în gradul de cavaler şi medalia "Răsplata Muncii pentru învăţământ" cls.I. 5. Emil Haţieganu. Născut la 9 decembrie 1878 în Tritul de Sus, Judeţul Turda, Doctor în ştiinţele juridice, fost magistrat. În 1906 a fost numit judecător la Hida. În aceiaşi calitate a funcţionat apoi la Ileanda Mare şi Huedin până în 1911, când a fost înaintat judecător la Tribunalul Cluj unde, în timpul primului război mondial a îndeplinit funcţia de preşedinte. Deşi avea această funcţie, în casa lui din strada Andrei Mureşanu nr.29 se organizau întruniri politice la care au participat Amos Frâncu, E.Isac, Valentin Poruţiu, Iulian Pop etc. Atunci când, spre sfârşitul războiului, la Cluj a fost format Consiliul Naţional Român, Amos Frâncu a fost desemnat preşedinte, iar Emil Haţieganu vicepreşedinte. Când Amos Frâncu a demisionat din cauza sănătăţii sale slăbite, Emil Haţieganu a devenit preşedinte.

Când la 2 decembrie 1918, Marele Sfat de la Alba Iulia a desemnat Consiliul Dirigent, E.Haţieganu a fost numit şeful resortului codificărilor, calitate în care a fost autorul a numeroase acte normative. Numit pe ziua de 1 octombrie 1919 profesor titular la Catedra de procedură civilă. Directorul Seminarului de procedură civilă. Suplinitor la Catedra II de drept comercial de la 1 oct.1925 până la 1 febr.1930. A fost în mai multe rânduri deputat, fost vicepreşedinte al Adunării deputaţilor, fost subsecretar de stat la justiţie, fost ministru al muncii, fost ministru al Ardealului, prodecan în anii 1920-21 şi 1922-23. Decan al facultăţii de drept în anii 1921-22 şi 1927-28. Rector al Universităţii în anul 1928-29, prorector în anul 1929-30. A fost decorat cu ordinele "Steaua României" şi "Ferdinand I" în grad de mare ofiţer şi "Răsplata Muncii pentru învăţământ cls.I". După Diktatul de la Viena din 1940, Universitatea s-a refugiat la Sibiu. Prof.Emil Haţieganu a rămas în teritoriul cedat, la Cluj. El a considerat că e în folosul românilor din acest teritoriu să nu plece în refugiu. El a publicat în "Gazeta noastră" din 4 septembrie 1940 articolul "Staţi pe loc", în care spunea: "Avem aici datorii de împlinit. Un popor de plugari de peste un milion priveşte cu lacrimi în ochi, dar cu suflet îndârjit când vede acest trist exod". Îndată după 30 august 1940, E.Haţieganu a fost în fruntea iniţiativei de a se înfiinţa "Comunitatea Naţională a Românilor din Nordul Transilvaniei" cu scopul de a deveni forţa politică conducătoare a populaţiei româneşti din această parte de ţară. În condiţiile campaniei anti-româneşti dezlănţuită de ocupanţii horthişti, Emil Haţieganu înfiinţează "Gazeta Transilvaniei", care avea să fie, timp de patru ani, singurul cotidian publicat în limba română din Ardealul de Nord, purtător al speranţelor de mai bine pentru viitor. În anul 1944, E.Haţieganu, împreună cu colaboratorii săi, au organizat trecerea peste graniţă în România a mii de evrei, ameninţaţi cu deportarea în lagăre de exterminare. Activitatea desfăşurată de E.Haţieganu în calitate de conducător al românilor din Ardealul de Nord a indispus nu numai autorităţile maghiare, ci şi comandamentul german. În septembrie 1944 a fost arestat de Gestapoul german. Internat la sediul acestuia din Cluj, a fost dus apoi la Budapesta, iar de acolo la Gyor. Din lagărul de la Gyor a fost eliberat de trupele aliate la 20-22 aprilie 1945. La scurt timp după eliberarea sa, Academia Română, apreciind activitatea desfăşurată de E.Haţieganu în timpul ocupaţiei hortiste a Ardealului de Nord pentru susţinerea şi răspândirea culturii române, ca şi meritele pentru apărarea drepturilor românilor oprimaţi, l-a ales membru de onoare al ei. După eliberarea Ardealului de Nord a fost numit, în calitate de reprezentant al Partidului Naţional-Ţărănesc, ministru fără portofoliu în guvernul Groza. A încetat din viaţă la Cluj, după grele suferinţe la data de 9 mai 1959. 6. Dimitrie B.Ionescu. Născut la 12 februarie 1883 în Câmpulung, judeţul Muscel. Doctor în ştiinţele economice, financiare şi politice de la Universitatea din Berlin. Numit pe ziua de 1 octombrie 1919 agregat, iar pe ziua de 1 august 1926 profesor titular la catedra de Economie Politică. A scris manuale de economie politică. Directorul Seminarului de economie politică. Decorat cu ordinul "Coroana României" în grad de ofiţer şi cu medalia "Răsplata muncii pentru învăţământ" cl.I. 7. George N.Leon. Născut la 29 aprilie 1888 în Iaşi. Doctor în economie politică de la Universitatea din Jena. Fiu al savantului ieşan N.Leon, cumnat cu marele economist german Werner Lambert care l-a şi vizitat în Cluj unde a ţinut şi o conferinţă la Camera de Comerţ. Numit pe ziua de 1 octombrie 1919 agregat, iar pe ziua de 1 ianuarie 1926 profesor titular la catedra de Finanţe şi Statistică. Directorul Seminarului de Finanţe şi Statistică. Directorul revistei "Analele economice şi

statistice". Preşedintele Asociaţiunei Generale a Economiştilor din România. Secretar general al Ministerului de Industrie şi Comerţ. Decorat cu "Răsplata Muncii pentru învăţământ" cls.I. A publicat mai multe studii de specialitate şi un valoros tratat de finanţe, în două volume. Cursul lui era deosebit de apreciat de studenţi. În 1935 a fost transferat la facultatea de drept din Bucureşti. Membru al Partidului liberal, a fost numit ministru la un departament economic în guvernul Gigurtu, datorită cărui fapt la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost arestat. A murit în închisoare. 8. Cassiu Maniu. Născut în 27 iulie 1867 în Şimleul Silvaniei, judeţul Sălaj. Doctor în Ştiinţele Juridice, fost avocat, fratele lui Iuliu Maniu. A fost arestat şi închis timp de un an la Vacz, fiind acuzat de publicarea în presă a unor articole considerate iredentiste. În închisoare a început să scrie lucrarea "Principii de filosofie politică", pe care a publicat-o apoi la Cluj în 1906. Numit pe ziua de 1 octombrie 1919, profesor titular de "Politică". Suplineşte catedra de filosofia dreptului. Directorul Seminarului de politică şi filosofia dreptului. Decorat cu ordinele "Steaua României" în gradul de comandor, "Ferdinand I" în gradul de ofiţer şi cu medalia "Răsplata Muncii pentru învăţământ" cl.I. 9. Valer Moldovan. Născut la 5 august 1875 în Câmpeni, judeţul Turda. Doctor în Drept. Numit pe ziua de 25 ianuarie 1930 agregat, iar pe ziua de 1 aprilie 1933, titular la catedra de drept bisericesc. Ulterior a ocupat catedra de Drept Administrativ. A publicat o serie de studii şi cursuri, dintre care amintim: - Chestiunea română în lumina dreptului public, Braşov, 1914; - Biserica ortodoxă română şi problema unificării, Cluj, 1921; - Dieta Ardealului din 1863-1864, Cluj, 1932; - Drept Administrativ, Cluj, 1939; - Epoca Memorandului şi a Replicii 1892-1895, Cluj, 1944, etc. A fost Secretar general în Consiliul Dirigent. Fost delegat director ministerial al Ardealului în rang de subsecretar de stat. Fost subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiunii. Fost vice-preşedinte al Senatului. Decorat cu ordinele "Steaua României" în grad de mare ofiţer şi "Ferdinand I" în gradul de ofiţer. A încetat din viaţă la închisoarea de la Sighetu-Marmaţiei. 10. Camil Negrea (după certificatul de naştere, prenumele Sextus-Camil, fiind al şaselea copil al părinţilor lui). Născut la 25 februarie 1882 în Făgăraş, judeţul Făgăraş. Doctor în Drept la Universitatea din Cluj. Avocat până în anul 1918, când a fost numit membru al Comisiei pentru unificarea legislaţiei de pe lângă Consiliul Dirigent. Întrucât încă înainte de Unire publicase o valoroasă lucrare, în limba maghiară, privitoare la dreptul succesoral austriac şi maghiar (lucrare republicată în 1922 la Cluj, în limba română), în ziua de 1 octombrie 1919 a fost numit profesor titular de Drept Civil. Directorul Seminarului de drept civil la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj. Prodecan în anii 1919-20 şi 1926-27. Decan în anii 1920-21 şi 1926-27. Rector al Universităţii în anul 1924-25. Prorector în anul 1925-26. Preşedintele Comisiei Căminurilor în anii 1925-26, 1926-27, 1927-28, 1933-34. În procesul optanţilor unguri, a fost numit consilier juridic a lui Nicolae Titulescu pentru problemele specific ardelene de carte funciară, pe care le cunoştea ca nimeni altul. Înzestrat cu o memorie ieşită din comun, cunoştea în profunzime nu numai dreptul civil austriac şi dreptul civil maghiar, ci şi cel român. Aceste cunoştinţe enciclopedice le-a folosit pentru a publica importanta sa lucrare: "Dreptul civil al ţinuturilor ardelene şi ungurene în comparaţie cu dreptul civil român", vol.I, Cluj, 1920 (331 pag.). În continuarea acestui prim volum, a publicat apoi: "Raporturi de obligaţiuni. Izvoarele obligaţiunilor", Cluj, 1923 (247 pag.), republicat într-o ediţie

revizuită şi completată în 1938 (288 pag.); "Raporturile juridice de familie, succesiuni", Cluj, 1930 (218 pag.); "Drepturi reale", Cluj, 1930; mai multe cursuri succesiv publicate despre "Cărţile funciare". Deosebit de valoroase sunt studiile sale: "Le probleme du retablissement de la legislation roumaine en Transsylvanie du Nord", Sibiu, 1945; "Legiuirile locale în vigoare după extinderea legislaţiei civile a Vechiului Regat", Cluj, 1945; "Dispoziţii tranzitorii şi de conflicte interlocale în Legea extinderii din 22 iunie 1943", Sibiu, 1944 (70 pag.). Exigent faţă de el însuşi, Prof.Camil Negrea era exigent şi faţă de studenţi. Erudit până la cunoaşterea celor mai mici amănunte, el ar fi voit ca studenţii să-i urmeze exemplul. De aceea, examenul la el era deosebit, o adevărată probă pentru studenţi. Considerat cel mai mare civilist al Ardealului între cele două războaie mondiale, Prof.Camil Negrea rămâne pentru posteritate una din cele mai luminoase figuri din istoria Facultăţii de Drept din Cluj. A fost decorat cu ordinul "Coroana României" în grad de comandor, "Răsplata Muncii pentru învăţământ" cl.I şi "Răsplata Muncii pentru construcţii şcolare". 11. Victor Onişor. Născut la 19 iunie 1874. Doctor în Drept şi Ştiinţe Politice. Student al Facultăţii de drept din Budapesta a fost ales de colegii săi preşedinte al Societăţii studenţilor români "Petru Maior". În acea perioadă a strâns în jurul său un grup de tineri români cu care a venit la Cluj pentru a manifesta împotriva sentinţei pronunţate în procesul memorandiştilor în anul 1894. Ca urmare, la întoarcerea la Budapesta, a fost arestat şi maltratat împreună cu alţi tineri care l-au însoţit. După terminarea studiilor a ajuns avocat la Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud. În acea perioadă, începând cu anul 1897 a scris o serie de articole în "Foaia poporului" din Sibiu, ale căror titluri sunt semnificative: "Dreptul de asociere" şi "Despre comune. Lista alegătorilor". Pe linia aceloraşi preocupări în 1900, el publică la Bistriţa volumul "Legiunea ţării noastre" cu subtitlul "Cunoştinţe de drept constituţional". Acest volum a fost un îndrumar practic preţios pentru publicul larg românesc din acea vreme. Tot în acea perioadă a publicat o serie de articole în periodicele: "Revista Bistriţei", "Voinţa" şi "Minerva", destinate să trezească interesul românilor transilvăneni pentru viaţa politică. Legat prin toate fibrele fiinţei sale de ţinutul grănicerilor năsăudeni în mijlocul cărora s-a născut şi a trăit, Victor Onişor a publicat la Bistriţa, în anul 1905, toate reglementările juridice în vigoare privitoare la drepturile grănicereşti, drepturi adeseori nesocotite şi încălcate de guvernul de la Budapesta. Îndată după Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, este numit secretar general la Resortul Internelor al Consiliului Dirigent, iar în 1919 profesor de "Drept Administrativ" şi "Istoria dreptului român" la facultatea de Drept din Cluj. Tot în anul 1919 V.Onişor publică textul comentat al legii pentru alegerile de deputaţi şi senatori în Ardeal, Banat şi ţinuturile româneşti din Ungaria. Într-unul din comentariile sale cerea cu insistenţă ca viitoarea Constituţie a României să introducă dreptul de vot pentru femei. Opera fundamentală, care stabileşte locul prof.Victor Onişor în ştiinţa dreptului administrativ din ţara noastră este "Tratatul de Drept Administrativ" apărut în anul 1923. Acesta a fost primul tratat complet de Drept Administrativ tipărit în România (800 pagini). În anii următori, ca urmare a adoptării unor acte normative de mare importanţă, V.Onişor publică a doua ediţie a acestui tratat, revăzută şi dezvoltată pe 943 pagini. O lucrare deosebit de importantă a Prof.V.Onişor este "Istoria dreptului român" pentru anul I al Facultăţii de Drept, apărută în două ediţii (1921 şi 1925). Ea are marele merit de a fi prezentat pentru prima dată în literatura noastră juridică evoluţia reglementărilor juridice în vigoare în trecut în totalitatea teritoriilor locuite de români. A fost decan al facultăţii în anul 1922-23 şi prodecan în anii 1921-22 şi 1923-24. În anul 1929 a fost delegat ca expert jurist în Comisia de la Rapallo în procesul optanţilor.

A încetat din viaţă la 16 mai 1932. 12. Traian Pop. Născut la 10 februarie 1885 în Şinca Veche, judeţul Făgăraş. Doctor în ştiinţele juridice. Advocat. Numit pe ziua de 15 noiembrie 1919 profesor agregat, iar pe ziua de 15 februarie 1923, profesor titular la catedra de Drept Penal. Directorul Seminarului de Drept penal. Suplineşte catedra de Procedură Penală. Decan în anii 1925-26 şi 1931-32. Prodecan în anii 1926-27. Fost deputat. Senator. Membru în Comisiile de legislaţie şi de instrucţie a Senatului. Membru în comisia de unificare legislativă. Membru al comisiei de 3 care a redactat proiectul de cod penal 1933. Raportor al Comisiei Speciale compusă din membrii ai comisiilor de legislaţie ale Corpurilor legiuitoare. Decorat cu ordinul "Coroana României" în gradul de comandor şi cu "Răsplata Muncii pentru învăţământ" cls.I. Şi-a dedicat întreaga viaţă studiului dreptului penal şi procedurii penale. A fost şi ministru din partea partidului naţional-ţărănist. Opera sa ştiinţifică în domeniul dreptului penal şi procedurii penale este deosebit de valoroasă. A scris: - Dicţionar juridic român-maghiar şi maghiar-român, 676 pagini, Cluj, 1921; - Drept Penal, vol.I, 381 pag., Orăştie, 1921; - Drept Penal, vol.II, Partea Generală, 913 pag., Cluj, 1923; - Drept Penal, vol.III, Penologie şi Ştiinţă Penitenciară, 566 pag., Cluj, 1924; - Curs de Criminologie, 716 pag., Cluj, 1928; - Proiectele codului penal, 1932-1933 (în colaborare); - Codul Penal adnotat, vol.I, Partea generală, (art.1-183), 499 pagini; - Codul Penal adnotat, vol.II, Partea specială, I, (art.184-442), 707 pagini; - Codul Penal adnotat, vol.III, Partea specială, II, (art.443-603), 702+129+74 pagini; - Proiectul Codului penal din 1933 şi Codul penal, Cluj, 1939, Cartea Românească, 46 pag.; - Dreptul Procesual Penal, vol.I, Partea introductivă, 368 pag., Cluj, 1946, Tipografia Naţională; - Drept Procesual Penal, vol.II, Partea generală, 350 pagini, Cluj, 1947, Tipografia Naţională; - Drept Procesual Penal, vol.III, Partea generală-continuare, 550 pagini, Cluj 1947, Tipografia Naţională. Ca profesor era de o severitate deosebită la examene, dar tot atât de obiectiv, motiv pentru care era simpatizat şi respectat de studenţi. 13. Petre Poruţiu. Născut la 5 august 1884 în Timişoara, judeţul Timiş-Torontal. Doctor în ştiinţele juridice şi politice de la Universitatea din Budapesta. Advocat. Numit pe ziua de 1 octombrie 1919 profesor titular de drept comercial. Directorul seminarului de drept comercial. Împreună cu Emil Haţieganu, au fost primii profesori numiţi de Consiliul Dirigent la Facultatea de Drept din Cluj şi, în această calitate, au făcut parte din Comisia pentru organizarea Universităţii române din Cluj, chemată să facă recomandările pentru ocuparea posturilor de profesori la noua Universitate. A fost prodecan în anii 1923-24 şi 1931-32. Decan în anii 1924-25 şi 1930-31. Membru în comisia de unificare legislativă şi în consiliul de administraţie a Casei autonome a Monopolurilor Statului român. Dintre lucrările lui mai importante cităm: - Stabilizare şi bilanţ, Cluj, 1929, lucrare fundamentală, pe care economiştii şi juriştii noştri ar putea-o consulta cu mult folos şi astăzi; - Principii de economie dirijată în legislaţia bancară a României, Cluj, 1939; - Tratat de drept comercial, Cluj, 1940, care este opera sa capitală; - Fondul de comerţ în noul nostru cod comercial, Sibiu, 1940;

- La Transylvanie et le consequences economiques de l'Acte de Vienne du aout 1940, Bucarest, 1940; - Les principes de l'expropriation dans la reforme agraire, Bucarest, 1944. A fost decorat cu ordinul "Steaua României" în gradul de comandor, "Coroana României" în gradul de mare ofiţer, "Ferdinand I" în grad de ofiţer şi medalia "Răsplata Muncii pentru învăţământ cl.I". 14. Iorgu Radu. Născut la 6 decembrie 1886 în Bacău. Doctor în ştiinţele juridice de la Universitatea din Berlin. A fost numit profesor agregat pe ziua de 1 octombrie 1919, iar pe ziua de 1 mai 1923, profesor titular la catedra de Drept Internaţional. Directorul Seminarului de drept internaţional. Suplineşte o perioadă de timp catedra de Drept civil român. A scris mult apreciatul tratat de "Ştiinţa şi tehnica dreptului internaţional privat" 2 volume. Decorat cu "Răsplata Muncii pentru învăţământ" cls.I. * * * Cei 14 profesori enumeraţi au constituit pilonii puternici care au stat îndată după Marea Unire la baza Facultăţii de Drept a Universităţii clujene. Din anul 1919 până în 1934 corpul profesoral a rămas acelaşi, cu excepţia a doi profesori decedaţi (V.Dimitriu şi V.Onişor). În tot acest timp nu s-a făcut decât o singură numire, pe cale de concurs, în 1930: aceea a lui V.Moldovan ca profesor agregat la catedra de drept bisericesc. Din cele 18 catedre rămase definitiv în schema facultăţii, 5 au fost suplinite de ceilalţi profesori timp de 15 ani. S-a reproşat, pe drept cuvânt, consiliului facultăţii, faptul de a nu fi chemat la catedrele vacante nici un element nou timp de mai bine de un deceniu, cât şi faptul de a nu fi promovat cadre tinere în calitate de asistenţi, citându-se în acest caz ca aspect negativ al "autonomiei universitare". Din cei 14 profesori care au funcţionat la facultate în acest răstimp, 6 şi-au făcut studiile universitare în Ungaria (Budapesta şi Cluj), 4 în Germania, unul în România, iar ceilalţi trei şi-au continuat în Germania sau Austria studiile începute în Ungaria sau România. Aceasta explică influenţa mai puternică a spiritului si a metodelor didactice şi ştiinţifice germane la Facultatea de Drept din cluj, faţă de celelalte facultăţi de drept din ţară, unde predomina influenţa culturii franceze. Datorită legăturilor strânse pe care universităţile româneşti le-au avut cu cele franceze, câţiva savanţi profesori francezi au ţinut conferinţe şi la Facultatea de Drept din Cluj, cum au fost L.Duguit în 1925, P.Collinet în 1927, H.Capitant în 1929 şi L.Josserand în 1931. Activitatea ştiinţifică a profesorilor facultăţii de drept din Cluj s-a îndreptat în acest timp mai cu seamă în direcţia întocmirii de manuale şi tratate pentru uzul studenţilor, ceea ce era firesc pentru această perioadă de dezvoltare a facultăţii. B. Prin decretul lege nr.2424 publicat în Monitorul Oficial nr.192 din 22 august 1934, Facultatea de Drept din Oradea a fost contopită cu Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj. Aceasta s-a făcut în urma aprobării unanime a Consiliului interuniversitar şi al consimţământului unanim al membrilor Senatului Universităţii "Regele Ferdinand I" din Cluj. Aceste decret lege a fost pus în aplicare atât de Consiliul Facultăţii de Drept, cât şi de Senatul universitar. Prin aceste formalităţi legale Universitatea din Cluj a primit în mod definitiv în cadrul său pe următorii 14 profesori titulari: 1. Alexandru C.Angelescu. Născut în Bucureşti în 30 noiembrie 1902. Doctor şi laureat al Facultăţii de Drept din Paris. Fost conferenţiar, profesor agregat şi titular la Facultatea de Drept din

Oradea (1931-1934). Profesor titular la catedra de Drept Civil român. Membru în societatea de legislaţie comparată din Paris. Cursurile sale erau expuse liber, deosebit de clare şi atrăgătoare. La examene era foarte exigent dar notele erau date cu multă obiectivitate. Studenţii îl apreciau în mod deosebit. A încetat din viaţă în anul 1947. 2. Victor G.Cădere. Născut la 22 iulie 1891. Doctor în drept de la Universitatea din Iaşi, Diplomat în Ştiinţele Politice din Paris. Certificat de Agregaţie de Drept privat de la Facultatea de Drept din Paris. Profesor titular la catedra de Procedură Civilă II. Membru în Societatea de Legislaţie comparată din Paris. A fost ministru plenipotenţiar al României la Varşovia, apoi la Belgrad şi la Lisabona. A fost arestat de autorităţile comuniste şi apoi judecat de Tribunalul Militar din Cluj. După eliberarea din închisoare, s-a expatriat şi a trăit la Paris, unde a lucrat ca profesor asociat la diferite facultăţi de drept. A fost ales membru corespondent al Institutului Franţei. A încetat din viaţă în anul 1987. 3. Aurelian Ionaşcu. Născut la 3 aprilie 1903 în Iaşi, Doctor în Drept de la Universitatea din Paris. Fost conferenţiar la Facultatea de Drept din Iaşi (1 ianuarie 1930 - 1 decembrie 1930). Fost conferenţiar, profesor agregat şi titular la Facultatea de Drept din Oradea (1 dec.1930 - 22 august 1934). Din august 1934 titular de drept civil român la Facultatea de Drept din Cluj. Membru în societatea de legislaţie comparată din Paris. Decorat cu Crucea comemorativă a războiului, Medalia interaliată "Victoria" şi Meritul Sanitar Cl.I. A fost decan al Facultăţii de Drept din Cluj (refugiată la Sibiu), de la 16 sept. 1942 până la reîntoarcerea în Cluj, în anul 1945. A adus ştiinţei juridice române o contribuţie de valoare deosebită. Începând din 1930 şi până la sfârşitul carierei peste 70 de titluri constituie rodul unei activităţi statornice în domeniul dreptului civil şi a materiilor înrudite, atestând deopotrivă atât vocaţia sa de cercetător ştiinţific, cât şi caracterul activ al preocupărilor sale. Cursurile sale se bucurau de o unanimă apreciere. Desăvârşita precizie şi claritate în expunere, arta de a reliefa esenţialul fără a omite detaliile, o formă îngrijită şi atrăgătoare explică şi justifică prestigiul de care se bucurau cursurile sale. Importantele studii publicate în revistele din străinătate şi participarea activă la o serie de congrese internaţionale au făcut ca prof.A.Ionaşcu să fie bine cunoscut în cercurile juridice din străinătate. Datorită acestui fapt Porf.A.Ionaşcu a fost de numeroase ori chemat să ţină cursuri ca profesor asociat sau conferinţe la universităţi de prestigiu în Franţa, Belgia, Spania, Italia, S.U.A. şi Japonia. 4. Bogdan Ionescu. Născut la 20 iulie 1875 în Bârlad, judeţul Tutova. Bacalaureat în Bucureşti 1893, licenţiat în matematici în Bucureşti 1896, absolvent al Şcoalei Normale Superioare din Bucureşti 1897, numit profesor secundar din 1897 până în 1921; licenţiat în drept din Bucureşti în 1906. Înscris în Baroul avocaţial din Bucureşti 1906-1923. Doctor în Drept în Paris 1914. Înscris în Baroul avocaţial Bihor 1923-1934; profesor titular de drept civil la Facultatea de Drept din Oradea 1921 şi trecut cu acelaşi titlu la Facultatea de Drept din Cluj în 1934. Fost decan al Facultăţii de Drept din Oradea 1927-1929 şi Prefect al judeţului Bihor în 1929. Membru al Ateneului Român Bucureşti din 1906, fost preşedinte al Ateneului Român Oradea 1923-1934, Decorat cu: "Coroana României" în gradul de cavaler 1906, ofiţer 1912 şi comandor 1925, "Răsplata Muncii" pentru învăţământ cl.I 1915, "Avântul Ţării" 1914 pentru războiul din 1913, "Crucea Comemorativă" 1918 pentru războiul din 1916-1918.

5. Iacob Lazăr. Născut la 28 martie 1884, în comuna Peşteş, judeţul Bihor. Doctor în teologie (Cernăuţi). Fost profesor la Academia teologică ortodoxă din Arad (1908-1922). Fost profesor titular de Drept bisericesc la Facultatea de Drept din Oradea (1 nov.1921 - 22 august 1934). Profesor titular de Drept bisericesc la Facultatea de Drept din Cluj - din anul 1934. Fost deputat, senator, preşedinte al Casei Naţionale Bihor. Membru al Consiliului şi adunării eparhiale Oradea; membru în Congresul bisericesc Sibiu. Decorat cu "Coroana României" şi "Steaua României" în gradul de ofiţer. La 1 dec.1938 s-a transferat la Facultatea de Teologie din Bucureşti. 6. Liviu Lazăr. Născut în anul 1899 în Oradea. Doctor în Drept de la Universitatea din Cluj 1921, Doctor în Drept de la Facultatea de Drept a Universităţii din Paris - 1924. Conferenţiar suplinitor la Facultatea de Drept din Oradea în aprilie 1930. Profesor agregat - 1931. Profesor titular de Legislaţie agrară şi industrială la Facultatea de Drept din Cluj din august 1934. A tipărit manualul de "Legislaţie agrară şi industrială" în 1935. 7. Dumitru D.Mototolescu. Născut în comuna Islazu, judeţul Brăila la 31 august 1880. Doctor în Drept de la Universitatea din Bucureşti. Doctor în filologia slavo-romanică şi pedagogie de la Universitatea cehă din Praga, Profesor titular la catedra de Istoria dreptului român. Membru al instituţiilor culturale: Kralovska ceska spolecnost nauk'v Prafe; La Societe royale des science et des lettres de Boheme; a Institutului slav din Praga, ş.a. Decorat cu "Leul alb gr.III din Cehoslovacia. Decedat în 2 februarie 1970. 8. Tiberiu Moşoiu. Născut la 29 iunie 1898 în Târgovişte. Profesor titular de Drept Roman. Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Studenţii îl apreciau pentru bunăvoinţa lui la examene şi firea comunicativă. 9. Constantin Petrescu-Ercea. Născut la 28 noiembrie 1892 în comuna Ercea, judeţul Mehedinţi. Licenţiat în Drept din Bucureşti, Doctor în Drept din Paris. Fost conferenţiar la Facultatea de Drept din Cernăuţi. Profesor titular la Catedra de Drept Comercial I, Membru în Societatea de Legislaţie comparată din Paris. 10. Gheorghe Sofronie. Născut la 23 aprilie 1901 în comuna Timişeşti, judeţul Neamţ. Doctor în Drept de la Universitatea din Bucureşti 1926; licenţiat în litere 1933. Fost asistent la Universitatea din Bucureşti 1927. Fost conferenţiar la Facultatea de Drept din Oradea, din 1928, de la 1 decembrie 1931 profesor agregat iar de la 1 iulie 1934 profesor titular la catedra de Drept Internaţional Public continuându-şi activitatea la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj din 1934 până în anul 1946 când s-a transferat la Academia de Înalte Studii Economice şi Comerciale din Bucureşti. A fost deputat şi secretar al Adunării deputaţilor, prefect al judeţului Bihor. Preşedinte al Comisiunii Interimare a Municipiului Oradea. Prof.Gheorghe Sofronie a desfăşurat o bogată activitatea publicistică. Dintre lucrările lui, două au fost premiate de Academia Română: "Contribuţii la cunoaşterea Ligii Naţiunilor", Bucureşti, 1929 şi "Protecţia minorităţilor sub regimul Societăţii Naţiunilor", Oradea 1930, iar o a treia, tot atât de importantă, intitulată "Principiul naţionalităţilor în tratatele de pace din 1919-1920", Bucureşti 1936, a fost premiată de ziarul "Universul", cel mai mare cotidian din ţara noastră pe acea vreme. Dintre lucrările sale ştiinţifice menţionăm: - Le probleme des limitations du droit de belligerance, Bucarest, 1934; - Problema păcii şi organizarea ei juridică, Cluj, 1934; - Tratatul de la Trianon şi acţiunea revizionistă, Oradea, 1934; - Beitrage zur Kentnisse der Teorie und Praxis des volkerrechtlichen Plebiscite, Geneve, 1935; - Problema integrării noului drept internaţional în constituţiile naţionale, Bucureşti, 1935; - La position internationale de la Roumanie (cu o prefaţă de Louis Le Fur), Bucureşti, 1938;

- Tratat de Drept Internaţional Public, vol.I, Cluj, 1940; - Die siebenburgische Frage in lichte des Volkerrechte, Bukarest, 1943; - Actele de liberă determinare din 1918, fundamentul juridic al unităţii naţionale, Sibiu, 1944 etc. Mare orator de catedră, Prof.G.Sofronie era foarte iubit de studenţi, iar conferinţele lui atrăgeau un public numeros. 11. Andrei Sigmond. Născut la 15 iunie 1875 în Cluj. Doctor în Drept şi Ştiinţe de Stat. Profesor titular de Statistică şi Finanţe. Decorat cu ordinul "Coroana României" în grad de ofiţer şi ordinul "Steaua României" în grad de ofiţer. A încetat din viaţă în anul 1936. 12. Eugen Speranţia. Născut în Bucureşti la 6 mai 1888. Studii universitare la Bucureşti (Drept şi Filosofie). Doctor în Litere şi Filosofie din 1912 Studii de specializare la Universitatea din Berlin în anii 1913-1914. Fost profesor secundar din 1913. Fost director al învăţământului superior la Secretariatul General al Instrucţiei în Cluj (1920). Numit conferenţiar la Facultatea de Drept din Oradea - la catedra de Filosofia Dreptului în anul 1921, apoi din 1923 la Sociologie şi Filosofia Dreptului. În anul 1931 a fost numit profesor agregat iar în 1934 profesor titular. Decorat cu ordinul "Coroana României" în grad de cavaler - în 1922. Profesorul E.Speranţia a fost una din figurile luminoase din istoria interbelică a facultăţii de drept din Cluj. Talentul lui literar manifestat încă din prima tinereţe a dus curând la consacrarea lui ca eseist, memorialist, poet şi prozator prin colaborarea lui la revistele şi publicaţiile timpului. În domeniul filosofiei dreptului şi a sociologiei, lucrările lui fundamentale sunt: - Tradiţia şi rolul ei social, Oradea, 1928; - Factorul ideal. Studii sociologie şi aplicări la viaţa noastră naţională. Oradea, 1929; - Curs de filosofia dreptului, partea I, Oradea, 1932; - Curs de sociologie generală, partea I, Oradea, 1930-1931; - Spiritualismul istoric, Oradea, 1933; - Perspective istorice în viaţa socială, în cultură şi în educaţie, Bucureşti, 1934; - Principii fundamentale de filosofie juridică, Cluj, 1936; - Principiile fundamentale ale sociologiei, Cluj, 1936; - Introducere în sociologie, tom.I şi II, Bucureşti, 1944, etc. A lucrat ca profesor până la reforma învăţământului din anul 1948, când a fost pensionat. 13. Gheorghe Strat. Născut la 4 noiembrie 1894. Doctor în Drept de la Paris. Laureat al Facultăţii de Drept din Paris. A funcţionat în calitate de conferenţiar apoi profesor titular la Facultatea de Drept din Oradea, iar din 1934 la Facultatea de Drept din Cluj - la catedra de Economie Politică II. A fost transferat prin chemare la Facultatea de Drept din Bucureşti - în anul 1941. 14. Iuliu Hovanyi. Născut la 24 martie 1860. Doctor Drept de la Budapesta. Abilitat ca docent la Universitatea din Budapesta. Profesor titular de Drept Penal şi Procedură Penală la Facultatea de Drept din Oradea apoi la Facultatea de Drept din Cluj, unde s-a pensionat. * * * După odiosul diktat de la Viena, în toamna anului 1940, Facultatea de Drept din Cluj s-a refugiat în Sibiu (decan fiind Prof.Camil Negrea până la 15.IX.1942, iar după acea dată Prof.Aurelian Ionaşcu până la întoarcerea din refugiu în anul 1945).

În anul 1941, după ocuparea Municipiului Cernăuţi de către Uniunea Sovietică, s-au transferat de la Facultatea de Drept din Cernăuţi la Facultatea de Drept din Cluj-Sibiu: Prof.Dr.Ioan Lunguleac (fost decan al Facultăţii de Drept din Cernăuţi, care a decedat la 31.V.1942), Prof.Dr.Cristofor Coroamă titular al Catedrei de Economie Politică şi Prof.Dr. Erast Tarangul, titular al catedrei de Drept Administrativ. În anul 1943 au fost numiţi, prin recomandarea Consiliului Facultăţii de Drept: Prof.Dr.Salvator Brădeanu la catedra de Drept Civil român şi Prof.Dr.Nicolae Leon la catedra de Drept Financiar, ca profesori titulari. Tot atunci a fost numit Dr.Tudor Drăganu conferenţiar la Dreptul public, iar în anul 1946 (după întoarcerea din refugiu) profesor titular la Dreptul Constituţional, Facultatea de Drept din Cluj. Tot în acea perioadă a fost numit prin concurs Gheorghe Ciulei profesor agregat la Drept Roman. * * * Aceştia au desfăşurat bogata activitate a Facultăţii de Drept şi Ştiinţe de Stat din cadrul Universităţii Regele Ferdinand I Cluj, în perioada 1919-1948. C. Organizarea învăţământului şi modul de acordare a diplomelor de licenţă şi doctorat la Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat din Cluj - înainte de anul 1948 Pe baza unui decret al Consiliului Dirigent din anul 1919 s-a menţinut vechiul plan de învăţământ al Facultăţii de Drept (ca, de altfel, la toate facultăţile Universităţii clujene), care apoi a fost ameliorat prin regulamentul din 30 iunie 1928. În Facultatea de Drept s-au predat, în 4 ani de studiu, un număr de 19 discipline, împărţite pe ani în felul următor: Anul I: Drept roman, Istoria dreptului român, Drept constituţional, Drept bisericesc şi Filosofia dreptului. Anul II: Drept administrativ şi financiar, Drept penal, Economie politică, Finanţele, Procedura penală şi Statistica. Anul III: Drept civil român, Drept civil local, Drept comercial român, Drept comercial local şi Procedura civilă. Anul IV: Drept internaţional public şi privat, Politica, Politica socială. Tot în anul IV erau prevăzute seminarii obligatorii pentru candidaţii la doctorat, câte 2 ore săptămânal, la 5 discipline, unele în semestrul I, altele în semestrul II. Examenele de an obligatorii se dădeau însă numai la un număr de 13 discipline, împărţite în trei ani, denumite 3 fundamentale - şi anume: Anul I (examen fundamental I): Drept roman, istoria dreptului şi drept constituţional. Anul II (fundamental II): Drept administrativ şi financiar, drept penal, procedură penală, economie politică şi finanţe. Anul III (fundamental III): Drept civil român, drept civil local, drept comercial român, drept comercial local şi procedură civilă. După cele 3 fundamentale se obţinea "Absolutoriul", care nu era o diplomă, ci el dădea dreptul studentului absolvent al celor 3 fundamentale să se înscrie în anul IV, în decursul căruia se puteau audia cursurile arătate mai sus (în anul IV) şi în acelaşi timp studentul decidea dacă îşi dă examenele pentru diploma de licenţă în drept, pentru diploma de doctor în drept, pentru diploma de doctor în ştiinţe de stat (care se mai chema şi diploma de doctor în ştiinţe politice), ori pentru diploma de doctorat canonic.

Diploma de licenţă se acorda în baza unui examen din următoarele 5 materii: drept civil, drept comercial, drept penal, drept administrativ şi financiar şi drept constituţional. Fără prezentarea şi susţinerea unei lucrări scrise. Pentru obţinerea Diplomei de Doctor în Drept (sau doctorat juridic) erau obligatorii 14 examene repartizate în următoarele 3 grupe, denumite riguroase: Grupa I (rigurosul istoric): Drept roman şi pandecte, Filosofia dreptului, Drept bisericesc şi Drept internaţional. Grupa II (rigurosul mixt): Drept Constituţional, Drept administrativ şi financiar, Politica, Drept penal şi procedura penală. Grupa III (rigurosul pozitiv): Drept civil român, Drept civil local, Drept comercial român, Drept comercial local şi Procedura civilă. După trecerea acestor examene se susţinea teza de doctorat scrisă (denumită dizertaţie de inaugurare), după care se acorda diploma de Doctor în Drept. Pentru obţinerea diplomei de Doctor în Ştiinţele de Stat (denumit şi doctorat în ştiinţele politice) erau obligatorii 10 examene, repartizate în următoarele 2 grupe: Grupa I: Filosofia dreptului, Drept Internaţional, Drept bisericesc, Drept constituţional şi Politica. Grupa II: Economia politică, Finanţe, Statistica, Drept administrativ şi financiar şi Politica socială. După trecerea acestor examene se susţinea teza de doctorat scrisă (denumită şi dizertaţie de inaugurare) - Doctorat în Ştiinţe de Stat (sau politice). Unii absolvenţi, cazuri rare, mai ales absolvenţi de drept şi teologie îşi susţineau aşa numitul "Doctorat Canonic" care însemna o specializare în Drept Bisericesc. Pentru exercitarea profesiunii de magistrat sau avocat era necesară fie Diploma de Licenţă în Drept, fie diploma de Doctor în Drept. Acest regim descris mai sus a fost aplicat până în anul 1934. Studenţii care au absolvit facultatea (cele 3 fundamentale) până în anul 1935 şi-au obţinut diplomele pe baza vechii reglementări descrise mai sus. Seria de studenţi care au început facultatea în anul universitar 1933-1934, au obţinut Diploma de Licenţă în Drept numai după promovarea examenelor de 4 ani. Înscrierea la doctorat era posibilă numai după obţinerea diplomei de licenţă în drept. Începând cu acea serie de studenţi şi până la reforma învăţământului din luna mai 1948 s-a aplicat la Facultatea de Drept din Cluj un nou plan de învăţământ asemănător programelor de la facultăţile de drept din Bucureşti şi Iaşi, cu păstrarea deosebirilor impuse de specificul local. Planul nou de învăţământ a fost adoptat de către noul Consiliu al Facultăţii de Drept din Cluj în luna septembrie 1934. Potrivit acestui nou plan, consfinţit ulterior prin Regulamentul Facultăţii de Drept din Cluj, sancţionat prin Decretul nr.355 din 5 februarie 1938, publicat în Mon.Of.nr.37, P.I-a din 15 febr.1938, - durata cursurilor pentru licenţă era de 4 ani, iar pentru doctorat un an socotit după licenţă. În cei 4 ani de licenţă se predau următoarele cursuri: Anul I: Drept roman (partea I-a), Drept civil, Drept constituţional, Economie politică, Filosofia dreptului şi Sociologie. Anul II: Drept roman (partea a II-a), Drept civil, Drept penal şi procedură penală, Drept administrativ, Drept bisericesc şi Economie politică. Anul III: Drept civil, Drept civil local, Procedura civilă, Drept comercial, Drept internaţional public şi Istoria dreptului român.

Anul IV: Drept comercial, Procedură civilă, Drept internaţional privat, Politica socială, Finanţe şi statistică, Legislaţie agrară şi industrială. După promovarea tuturor acestor examene se obţinea Diploma de Licenţă în Drept. Doctoratul a fost reorganizat şi i s-a dat un caracter de titlu ştiinţific, ca la Facultăţile de drept din Bucureşti şi Iaşi. Licenţiaţii în drept, care doreau să obţină titlul ştiinţific de Doctor în Drept se înscriau în anul de doctorat - anul V - şi urmau respectivele cursuri. Doctoratul în Drept era de două feluri: Doctorat în Drept - Secţiunea Juridică şi Doctorat în Drept - Secţiunea Politico-Economică. Examenele de doctorat se dădeau în bloc, fără întrerupere, fie deodată la toate materiile, fie împărţite pe două grupe, precum urmează: Doctoratul în drept - Secţiunea juridică: Grupa I: Drept civil român, Drept civil local şi Drept roman; Grupa II: Drept comercial, Drept penal, Procedură civilă, precum şi o materie la alegere (de opţiune): Drept Internaţional privat, Procedura penală sau Istoria dreptului. Doctoratul în drept - Secţiunea politico-economică: Grupa I: Drept constituţional, Drept administrativ, Drept internaţional public şi Drept bisericesc. Grupa II: Economie politică, Finanţe, Legislaţie agrară şi industrială, precum şi o materie de opţiune: Politică socială sau Sociologie. După promovarea tuturor examenelor de doctorat urma susţinerea tezei de doctorat. Teza de doctorat consta dintr-o lucrare tipărită, de cel puţin două coli de tipar, având ca obiect o problemă originală sau controversată şi trebuia să fie susţinută în faţa unei comisii formată din: conducătorul ştiinţific al doctorandului ca preşedinte şi alţi patru profesori numiţi de către decanul facultăţii dintre profesorii titulari sau agregaţi. Atât la examenele de doctorat, cât şi la susţinerea tezei, candidatul trebuia să obţină majoritatea de menţiuni "Bine" şi nici un insuficient, pentru a fi declarat admis şi a obţine diploma de Doctor în Drept 5.7.2.6.5. Învăţământul şi ştiinţa economică (1867 - 1944) În imperiul austro-ungar, oamenii de afaceri români ocupau poziţii economice mai slabe faţă de cei ai naţionalităţilor conlocuitoare. Dar nu numai ei, ci întreaga populaţie românească din Transilvania, pe umerii căreia apăsa jugul asupririi naţionale şi sociale, trăia în condiţii economice, culturale, sociale şi politice mult mai grele decât naţionalităţile conlocuitoare: maghiari, saşi etc. Datorită cruntei discriminări naţionale şi economice exercitate şi după desfiinţarea formală a raporturilor agrare feudale şi a corporaţiilor meşteşugăreşti, încercările românilor de a-şi însuşi în număr cât mai mare meseriile au fost mereu zădărnicite. La începutul secolului al XX-lea, din cei 312.019 meseriaşi din Transilvania, numai cca. 4000 erau români, adică abia 1,3% faţă de 56,4% cât era ponderea românilor în întreaga populaţie. Românii erau siliţi astfel să-şi câştige existenţa aproape numai din agricultură, care era încă destul de rudimentară la începutul secolului al XX-lea. În timp ce ponderea populaţiei maghiare din Transilvania, în totalul populaţiei, era de 25,7% în anul 1910, totalul angajaţilor maghiari în întreprinderi industriale cu peste 20 de angajaţi era de 49%.

Românii reprezentau la aceeaşi dată 56,4% din populaţia Transilvaniei, iar ponderea lor în întreprinderi industriale cu peste 20 de angajaţi era de numai 32%. Ponderea maghiarilor în numărul personalului superior era de 62,5%. La începutul secolului al XX-lea, statisticile ungureşti arată că românii constituiau 16,7% din totalul populaţiei pe întreaga Ungarie, în timp ce ponderea lor în totalul elevilor din licee era de numai 5,8% şi de numai 3,9% în totalul studenţilor pe întreaga Ungarie. În şcolile de ucenici, comerciale şi industriale existente în Ardeal în 1907 - 1908, numai 24,7% erau români. Situaţia necorespunzătoare a românilor transilvăneni în domeniul pregătirii cadrelor, ca urmare a slabei preocupări a cercurilor dominante din Austro-Ungaria, pentru răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice, reiese şi din faptul că în Transilvania secolului trecut - cu toată lupta intensă a patrioţilor români - a existat doar o singură şcoală comercială românească, înfiinţată la Braşov, în anul 1868. Numărul elevilor care au frecventat-o era restrâns. De exemplu, în 1872 au absolvit această şcoală, doar 3 elevi, în 1882 - după 10 ani - doar 10 elevi, în 1892 - după 20 de ani - tot numai 10, ajungându-se de-abia în 1896 la 25, ca în 1898 să scadă la 22. In decurs de 30 de ani (1868 - 1898), au absolvit şcoala comercială din Braşov, doar 232 de elevi. Numărul mediu al absolvenţilor aceleiaşi şcoli a fost în perioada 1898 - 1902 de 33, pentru ca în anii 1911 - 1917 să scadă la 30 absolvenţi, în medie, anual. Din cauza condiţiilor vitrege în care se găseau românii transilvăneni înainte de 1 decembrie 1918, activitatea de elaborare a unor lucrări şi studii cu caracter economic s-a limitat la întocmirea unor manuale de grad mediu, a unor lucrări de îndrumare practică pentru raţionalizarea micii producţii agricole, a îndrumărilor pentru micii meseriaşi, pentru activitatea practică bancară etc. Manualele şi tratatele de economie politică, de contabilitate, de comerţ sau de merceologie şi altele, care aveau un scop bine determinat - acela de a crea cadre necesare economiei transilvănene nu puteau satisface în întregime necesitatea elaborării unei literaturi economice proprii, se resimţea nevoia unor lucrări cu caracter practic, care să slujească ca îndreptar în activităţi economice. De aceea, pe lângă manualele şcolare propriu-zise, au fost elaborate o serie de lucrări care au uşurat orientarea celor interesaţi în buna funcţionare a băncilor, a micilor întreprinderi industriale sau a înfăptuirii unei agriculturi mai raţionale. Astfel, profesorul român de economie politică Ioan Socaciu editează la Braşov, în anul 1899, manualul Idei fundamentale în economia politică şi o nouă teorie sociologică şi partea a III-a şi a IV-a din Cursul de economie politică şi naţională, în 1914. La rândul său literatura de specialitate pentru nevoile şcolii comerciale din Braşov şi a celor care se interesau de problemele economice este reprezentată de manualele lui Arsenie Vlaicu, Panţu C. Ioan, Maior George, Comşa Dimitrie, Ciortea Aurel şi alţii. Arsenie Vlaicu a publicat în anul 1892, în colaborare cu Ioan C. Panţu Introducere în ştiinţele comerciale, în 1895 a publicat Merceologia şi tehnologia pentru şcolile comerciale, profesionale şi studiu privat, iar în 1912 Noţiuni generale de comerţ; Panţu C. Ioan publica, printre altele, Un capitol de contabilitate dublă (1898 - 1900), Al doilea capitol în contabilitatea dublă (1900); Ştiinţa conturilor sau contabilitatea în partidă dublă, scrisă şi explicată pe baza teoriei actuale materialiste (Braşov, 1907). George Maior dedică unul din cele 8 volume ale Manualului complet de agricultura naţională (Bucureşti - Braşov, 1898 - 1910) problemelor de economie agrară. Profesorul Aurel Ciortea, viitorul rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj, a editat în 1906, la Braşov, Matematica financiară. Interese compuse, rente, efecte publice, curs, asigurări asupra vieţii şi tabele. Tematica economică referitoare la bănci a fost o preocupare constantă a lui Ioan I. Lapedatu care a scris în această perioadă câteva lucrări în acest domeniu, cum ar fi: Teoria asigurărilor (Braşov, 1902), Studii de contabilitate (Sibiu, 1904), Efectele publice (Orăştie, 1908) şi altele.

Reprezentanţii românilor transilvăneni şi-au dat seama de faptul că una din condiţiile întăririi economice şi ale emancipării naţionale era răspândirea cunoştinţelor economice în rândurile naţiunii române, prin elaborarea de lucrări menite să servească acestui scop. Remarcăm în acest scop activitatea unor economişti şi a altor oameni de ştiinţă ca Gavril Todică, Barcianu Constantin Popovici, Barcianu Daniil Popovici, Georgescu Ioan şi alţii. Semnificative sunt, printre altele lucrările lui Gavril Todică: Studii ştiinţifice (Orăştie, 1910), Paradoxe, Rosturi economice şi războiul (Orăştie, 1910), Instituţii economice, financiare (1912); studiile lui Eugen Brote. Ţinerea vitelor, Trifoiul; ale lui Barceanu Constantin Popovici: Agrologie sau cunoaşterea pământurilor şi mijloacele de a le îmbunătăţi, Cultura cerealelor, Economia cailor şi a vitelor cornute. Situaţia specifică a românilor din Transilvania, faptul că ei reprezentau populaţia cea mai oprimată de aici, a generat o literatură referitoare la problemele economice şi sociale cu care se confruntau aceştia în cadrul Imperiului austro-ungar. Printre lucrările care semnalează situaţia deosebit de slabă a românilor transilvăneni în economia imperiului amintit se remarcă lucrarea publiciştilor Iuliu şi Ion Enescu, Ardealul, Banatul, Crişana, Maramureşul (Bucureşti, 1915). Este necesar să amintim şi un început de elaborare a unor lucrări referitoare la unele aspecte ale istoriei economice a Transilvaniei sau monografiile cu caracter economic: Monografia Institutului "Albina", Sibiu, 1994, de Petra - Petrescu Nicolae etc. La începutul secolului al XX-lea - cu toate greutăţile întâmpinate - se observă o intensificare sporită de editare a cărţii economice, ea cunoscând şi o arie de răspândire mult mai largă în comparaţie cu cea de a doua jumătate a secolului trecut. Aceeaşi concluzie o putem trage dacă vom arunca o scurtă privire asupra presei economice româneşti din Transilvania. În jurul anului 1900 sau după acest an, au apărut multe periodice economice cu caracter general sau special. Amintim în acest sens: "Revista economică", "Bunul economic", "Spicuiri economice", "Munca", "Meseriaşul", "Olteanul", "Deşteptarea" etc. La răspândirea cunoştinţelor economice au contribuit în perioada aceasta, alături de presa economică de specialitate, ziarele şi revistele politice şi social - culturale: "Gazeta Transilvaniei", "Libertatea", "Transilvania", "Telegraful Român", "Tribuna", "Observatorul" etc. Economiştii transilvăneni au demonstrat că eliberarea politică a românilor de sub dominaţia austro-ungară va avea consecinţe favorabile atât asupra dezvoltării economice, ca atare, cât şi asupra gândirii economice naţionale. "Dezrobirea noastră politică decretată prin înalta noastră stăpânire naţională - se scria în "Revista Economică din 16 noiembrie 1918, la scurt timp după hotărârea Sfatului Naţional Român de a se alipi Transilvania României - este totodată şi dezrobirea noastră economică. Nu vom mai fi ca până în trecutul apropiat, copiii maşteri ai patriei noastre. Vor înceta nedreptăţile, piedicile volnice şi meşteşugite puse chiar şi în calea dezvoltării noastre fireşti economice. Fii liberi ai unui popor liber şi independent, vom putea să ne dezvoltăm şi noi liber după aptitudinile şi vredniciile noastre - spre un viitor mai bun şi mai fericit." Câmp larg de acţiune şi noi orizonturi a creat Unirea nu numai dezvoltării economice, ci şi dezvoltării culturii, ştiinţei, artei, precum şi instituţiilor de promovare a acestora: şcoli, universităţi, institute, academii, teatre şi altele. Un efect deosebit l-a avut Unirea asupra dezvoltării învăţământului şi ştiinţelor în domeniul economic în Transilvania. Menţionăm în acest sens că doar după Unire s-au creat condiţii pentru ca economiştii transilvăneni să poată cerceta fenomenele şi procesele economice, din perspectiva şi orizontul mult mai larg pe care i-l permitea complexul economic naţional românesc ale cărui contururi se accentuau tot mai mult în perioada amintită. Crearea, în 1921, a Institutului economic românesc era considerată de redacţia "Revistei Economice", ca "un nou stimulent, să lucrăm şi mai mult ca în trecut, ca să ne putem lua şi noi partea ce ni se cuvine la dezvoltarea şi organizarea vieţii economice a românilor de dincoace de Carpaţi". Dar pentru a putea contribui şi economiştii transilvăneni la dezvoltarea şi

organizarea vieţii economice a României întregite se simţea nevoia creării unor institute de învăţământ economic superior şi de cercetare. Unui asemenea scop i-a răspuns fondarea Academiei Comerciale din Cluj în anul 1920. Academia Comercială din Cluj a început să funcţioneze ca instituţie de învăţământ superior la data de 14 noiembrie 1920. După primii doi ani de existenţă ea a primit denumirea de Academie de Înalte Studii Comerciale şi Industriale. Aceasta a fost prima instituţie de învăţământ economic de grad universitar de pe teritoriul Transilvaniei. Primii profesori ai Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale au fost recrutaţi din rândurile profesorilor de la Universitatea locală şi din învăţământul secundar. Totodată s-a apelat şi la serviciile unor persoane care deţineau funcţii în sistemul bancar, în sistemul financiar, în Ministerul Economiei Naţionale şi în Ministerul Educaţiei. Iată primii profesori cu care a început să funcţioneze Academia Comercială din Cluj în anul universitar 1920/1921: 1) Gh.Bratu, profesor universitar pentru Aritmetica comercială; 2) Aurel Ciortea, directorul învăţământului mediu şi profesor numit pentru Matematici financiare; 3) Silviu Dragomir, profesor universitar pentru Istoria comerţului; 4) Ion Evian, secretar general la Finanţe de la 1 ianuarie 1921 pentru Contabilitate; 5) Dimitrie B. Ionescu, profesor universitar pentru Economie naţională; 6) O. Ghiţia, profesor secundar pentru Limba şi corespondenţa germană; 7) N.Ghiulea, profesor universitar pentru Industrie şi meserii; 8) A.N. Ionescu, directorul şcolii de comerţ, pentru Contabilitate; 9) Gh.N. Leon, profesor universitar pentru Statistică; 10) Gh. Oprescu, profesor universitar pentru Limba şi literatura franceză; 11) V. Meruţiu, profesor universitar pentru Geografie economică; 12) I. Radu, profesor universitar pentru Dreptul civil; 13) Gh. Spacu, profesor universitar pentru Fizică şi Chimie aplicată; 14) Raluca Ripan, asistenta lui Gh. Spacu. Academia din Cluj a fost organizată în general după modelul Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, atât din punct de vedere didactic cât şi administrativ. În cursul anului universitar 1921 - 1922 au fost numiţi prin decret regal cei dintâi profesori ai Academiei: 1) Aurel Ciortea, profesor secundar, fost director general al învăţământului din Transilvania, numit profesor titular pentru catedra de Matematici financiare; 2) Constantin Lacea, doctor în filozofie de la Universitatea din Leipzig, profesor secundar, numit profesor agregat pentru conversaţie germană; 3) Ion I. Lapedatu, licenţiat al Universităţii din Budapesta, fost secretar general la resortul finanţelor, numit titular pentru Ştiinţa şi legislaţia financiară; 4) Ion Mateiu, doctor în drept, directorul general al învăţământului din Transilvania, numit agregat pentru Drept civil; Gheorghe Moroianu, doctor în ştiinţe economice de la Universitatea din Tübingen şi absolvent al Academiei de Comerţ din Anvers, fost secretar al C.D. (Consiliul Dirigent pentru Transilvania) pentru afaceri externe şi fost ataşat comercial al României la Londra, Viena, numit titular pentru Economia naţională; 6) Octavian Prie, doctor în filozofie, profesor secundar, fost secretar general pentru învăţământul din Transilvania, numit titular la catedra de Limba, corespondenţa şi literatura română. Primul rector al Academiei clujene a fost numit Aurel Ciortea, care a deţinut această funcţie până în anul 1929, iar cel de-al doilea rector a fost Gheorghe Moroianu (1929 - 1936). Exponenţi ai intereselor oamenilor de afaceri şi ai intelectualităţii transilvănene, conducătorii Academiei au înţeles că este necesar să-i orienteze pe studenţi şi absolvenţi în direcţia practică, spre întreprinderi private; comerciale, bancare şi industriale ai căror conducători trebuie să aibă la baza educaţiei lor ştiinţifice studii economice superioare. Absolvenţii acestei academii erau îndemnaţi să renunţe la vechile metode de muncă şi organizare depăşite de vreme. Dar, pentru aceasta era necesară o temeinică pregătire ştiinţifică care să permită depăşirea stării de empirism existentă în practica economică. Fixarea şi schimbările care au avut loc în structura planurilor de învăţământ şi în compoziţia secţiilor relevă tocmai faptul încercărilor conducerii Academiei de a adapta învăţământul

economic la noile cerinţe ale timpului. Se fac tot mai multe încercări de a da o asemenea orientare învăţământului economic încât acesta să prevadă faptele, să le anticipeze şi să le orienteze pe cât posibil. Evoluţia numărului de studenţi care au urmat cursurile Academiei Comerciale din Cluj în perioada interbelică confirmă în mod vădit că înfiinţarea ei a corespuns unor necesităţi reale, determinate de evoluţia economiei transilvănene după Unire. În anul 1920-1921 au fost înscrişi în anul I un număr de 39 studenţi. În anul 1921/1922 erau în anul I 71 de studenţi şi 36 de studenţi în anul II, în total 107 studenţi. Începând cu anul universitar 1922/1923 cursurile Academiei au fost scindate în două secţii: 1) secţiunea comerţ, bancă, asigurări şi 2) secţia industrială. Evoluţia numărului de studenţi la Academia Comercială din Cluj în perioada 1920 - 1928

Nr. studenţi

1920 1921

1921 1922

Anul universitar 1922 1923 1924 1925 1923 1924 1925 1926

39

107

264

213

290

263

1926 1927

1927 1928

TOTAL 1920 1928

258

263

1697

În primii 10 ani de existenţă cursurile Academiei clujene au fost frecventate de 2.553 studenţi, adică de 255 studenţi în medie anual. Deşi a doua decadă de existenţă a Academiei clujene începe sub presiunea crizei economice din perioada 1929-1933, ea cunoaşte totuşi un avânt deosebit în raport cu împrejurările. Afluenţa de studenţi devine tot mai mare. Faţă de 255 cât a fost media anilor 1920-1930 în anul universitar 19311932 înscrierile de studenţi ating cifra de 520. Între anul şcolar 1931/1932 şi 1933/1934 numărul total al studenţilor care au urmat Academia din Cluj a fost de 2.140. În anul universitar 1934/1935 erau înscrişi deja 1.000 de studenţi. Rezultă că ea a fost frecventată în primii 15 ani de existenţă de 5.693 de studenţi; în medie revenind în această perioadă 373 de studenţi anual. Structura cursurilor şi conferinţelor Academiei a evoluat în funcţie de necesităţile practice ale economiei şi învăţământului mediu românesc. Pentru a răspunde necesităţilor în legătură cu pregătirea de profesori necesari învăţământului comercial secundar la Academia clujeană s-a introdus în anul universitar 1923/1924 şi cursul de filozofie şi pedagogie. Acest curs era urmat de acei studenţi care se pregăteau pentru cariera didactică. În vederea obţinerii unei pregătiri corespunzătoare pentru studenţii care audiau cursurile amintite s-a introdus începând cu anul universitar 1924/1925 şi practica pedagogică în şcolile de comerţ. O lege specială a prevăzut dispoziţiunea, ca începând cu 1 ianuarie 1930, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj să fie organizată şi administrată după "Legea Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale", publicată în Monitorul Oficial din 13 aprilie 1913, cu modificările aduse prin Legea din 19 august 1921, precum şi după regulamentul respectiv din anul 1927 cu modificările ulterioare. Noua organizare a investit Academia clujeană cu dreptul de a conferi titlul de doctor. Durata studiilor a fost ridicată de la 3 la 4 ani, primul an fiind an preparator pentru iniţierea studenţilor în studiile de specialitate. În urma Dictatului de la Viena din anul 1940, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj a fost nevoită să-şi mute sediul în oraşul Braşov. Datorită muncii pline de abnegaţie a corpului profesoral al Academiei, numărul studenţilor care au frecventat cursurile acestei

instituţii nu s-a redus ca urmare a condiţiilor grele create de război şi de anii grei imediat următori, ci dimpotrivă s-a menţinut la cote ridicate. Numărul de studenţi înscrişi la Academia de Înalte Studii Comerciale din Cluj-Braşov între anii 1938-1948 Anul universitar

Nr. studenţi

1938 1939

1939 1940

1940 1941

1941 1942

1942 1943

1943 1944

1944 1945

1945 1946

1946 1947

1947 1948

Total 1938 1948

738

622

1024

520

540

704

560

1128

1744

1412

9072

În anul universitar 1947/1948, după reforma învăţământului, Academia din Braşov funcţiona cu o durată a cursurilor de 4 ani. Primii 2 ani cuprindeau cursuri comune. Cursurile şi lucrările anilor III şi IV erau divizate în 3 secţiuni specializate: 1)Secţia de ştiinţe economice, financiare şi sociale. 2)Secţia economie publică. 3)Secţia industrială. În perioada 1920 - 1948, Academia din Cluj Braşov a fost urmată de 18.110 studenţi. În decurs de 18 ani (1930 - 1947) aceeaşi Academie a acordat 18 titluri de doctor în economie. Profesorii Academiei Comerciale din Cluj au adus o însemnată contribuţie la dezvoltarea ştiinţelor economice din România interbelică. Ei au întocmit cursuri universitare de economia întreprinderilor, de contabilitate, de finanţe, de economie politică, de economia cooperaţiei etc. În anul 1930 profesorii Academiei de Comerţ din Cluj au înfiinţat revista "Observatorul socialeconomic", al cărui director - editor era profesorul George Moroianu, rectorul academiei. Din comitetul de redacţie făceau parte prof. Sabin Cioranu, prof. Ion Evian, prof. Ion Gîrbacea, conf. Victor Jinga, prof. George Moroianu, prof. Sabin Opreanu, prof. Pavel Roşca, toţi de la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj. Economiştii grupaţi în jurul "Observatorului social-economic" au dezbătut numeroase probleme economice care frământau opinia publică românească şi mondială în cel de-al treilea şi al patrulea deceniu al secolului nostru. În "Observatorul social-economic" s-au dezbătut probleme de teorie contabilă, de teorie bancară, de teorie financiară, de organizare fiscală, de comerţ exterior, de economie mondială, de istorie economică etc. Un loc deosebit l-au ocupat problemele legate de criza economică mondială din 1929-1933 (mai ales cele privind aspectele esenţiale ale manifestării ei în România), cele legate de istoria economiei Transilvaniei, de economie politică teoretică şi de teoria şi practica cooperatistă. În decursul celor aproape 14 ani cât a durat "Observatorul social-economic" a cuprins în paginile sale un număr de 222 de articole şi studii la care se adaugă numeroase note şi recenzii. Dar în cadrul redacţiei "Observatorul social-economic" nu putea fi cuprinsă întreaga gamă şi diversitate a problematicii cercetării ştiinţifice a profesorilor Academiei clujene. De aceea, profesorii acestei academii au căutat şi au introdus noi forme de organizare şi dezvoltare a cercetării ştiinţifice în domeniul economiei. Rezultat al acestor preocupări este înfiinţarea în 1934 a "Asociaţiei profesorilor de la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj", recunoscută ca persoană juridică. Ideea centrală a "Asociaţiei profesorilor de la Academia din Cluj" era stabilirea unor strânse legături între Academie şi aşezămintele economice ale Transilvaniei şi Banatului pentru a cunoaşte prin contact direct viaţa comercială şi industrială din această parte a ţării pentru ca din această

colaborare să se găsească cele mai potrivite căi în vederea progresului economic al României. Teoria şi practica trebuie să se îmbine armonios, conform concepţiei profesorilor Academiei. Această împletire a teoriei şi practicii este evidenţiată clar de conţinutul lucrărilor apărute în publicaţia "Conferinţele Extensiunii Academice", editată de "Asociaţia profesorilor" între 1936 şi 1938. "Conferinţele Extensiunii Academice" au publicat o serie de conferinţe ţinute de profesorii Academiei în oraşele mai mari din Ardeal şi Banat. Avântul luat de cercetarea economică, urmare a activităţii rodnice a profesorilor Academiei Comerciale clujene, a determinat "Asociaţia profesorilor" să găsească noi forme de valorificare a lucrărilor cadrelor didactice ale acestei instituţii, care se bucurau deja de prestigiu pe plan naţional şi chiar internaţional. Astfel în locul publicaţiei "Conferinţele Extensiunii Academice", Asociaţia editează "Analele Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale". "Analele Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale" au fost înfiinţate pentru a facilita afirmarea pe plan ştiinţific a celei mai înalte instituţii de cultură economică din Transilvania şi Banat. Ele urmăreau să publice idei şi curente, teorii şi doctrine care preocupau mintea savanţilor de pretutindeni în legătură cu fenomenele economice, aspecte şi tendinţe ale economiei româneşti mai ales cele din Transilvania şi Banat. "Analele Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale" aveau menirea să tipărească studii de întinderi mari, mergând până la forma unor sinteze complete, adevărate monografii de specialitate cu mare valoare informativă şi instructivă. În cele peste 2.000 de pagini ale "Analelor Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale" au fost publicate o serie de studii de ţinută ştiinţifică în domeniul contabilităţii, teoriei bancare şi financiare, ale istoriei şi gândirii economice, de economia industriei şi a meseriilor, pagini de economie agrară şi forestieră, de comerţ internaţional, de politică socială, de statistică comercială, de drept şi de istorie a dreptului. Un loc important l-au ocupat problemele cooperaţiei, de economie mondială, problemele Dunării şi altele. Şi aici, ca şi în "Observatorul social-economic", au semnat profesori ai Academiei care au avut o contribuţie meritorie la răspândirea ştiinţei economice în România ca: Ion. N.Evian, Jinga Victor, Voina Dumitru, Tarţa V. Ion, Tătaru Augustin, Gîrbacea Iosif, Dragoş Gheorghe, Ioan Moga şi alţii. Pe lângă publicarea unor lucrări în "Observatorul social-economic", "Conferinţa Extensiunii Academice", "Analele Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale", profesorii academiei clujene au fost ajutaţi în tipărirea lucrărilor lor nu numai de conducerea acestei academii ci şi de unele Camere Comerciale. Alături de publicaţiile mai mult sau mai puţin periodice, a continuat să apară cu regularitate în perioada interbelică şi "Revista Economică", publicaţie de mare prestigiu şi de îndelungată apariţie în publicistica românească. În anul 1943, în luna februarie, s-a înfiinţat pe lângă "Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale" din Cluj-Braşov "Institutul de Cercetări Economice şi Sociale", condus de un comitet de direcţie, funcţia de director îndeplinind-o rectorul Academiei. Institutul a organizat o serie de cercetări economice şi sociale de teren, a organizat sesiuni ştiinţifice. Colaboratorii institutului au editat publicaţia "Comunicările Institutului de cercetări economice şi sociale". Au apărut trei volume de "Comunicări" pe anii 1943/44, 1944/45 şi 1945/46, însumând 1.779 de pagini. Comunicările ştiinţifice din cele trei volume conţin subiecte din domeniile teoriei economice; istoriei economice; economiei întreprinderilor; cooperaţiei, evidenţei contabile; geografiei; agriculturii; comerţului; economiei regionale; economiei mondiale; dreptului etc. În total s-au tipărit în "Comunicări" 61 de comunicări, susţinute în perioada 1945-1946. Acelaşi institut a reeditat "Observatorul social-economic" seria a II-a (1943-1947) ca şi "Analele Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale" din Cluj-Braşov pe anii 1941-1944.

După reforma învăţământului din anul 1948 în locul Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Braşov s-a înfiinţat Institutul de Ştiinţe Economice şi Planificare (cu durata studiilor de 3 ani) cu Facultatea de Planificare, specialitatea Economia Industrială şi Comercială. În anul 1950 Institutul din Braşov a fost transferat la Iaşi. În cei 28 de ani de existenţă Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din ClujBraşov a fost condusă de următorii rectori: 1. Prof. Aurel Ciortea 1920 - 1928 2. Prof. Gheorghe Moroianu 1929 - 1935 3. Prof. Constantin Lacea 1936 - 1937 4. Prof. Octavian Prie 1937 - 1938 5. Prof. Ion Mateiu 1938 - 1940 6. Prof. Iosif Gîrbacea 1940 (3 luni) 7. Prof. Pavel Roşca 1940 - 1942 8. Prof. Victor Jinga 1942 - 1945 9. Prof. Gheorghe Dragoş 1945 - 1946 10. Prof. N.N. Condeescu 1946 - 1947 11. Prof. Laurean Someşan 1947 - 1948 Condiţiile vitrege în care s-au găsit românii în Imperiul dualist austro-ungar, le-au frânat dezvoltarea gândirii economice. Românii transilvăneni n-au fost solicitaţi să contribuie la elaborarea politicii economice a habsburgilor. Ei nu au fost admişi în calitate de miniştri sau sfetnici ai conducerii de stat, iar în unele expuneri făcute în parlamentul ungar sau în senatul imperial, referitoare la starea necorespunzătoare a economiei transilvănene, de către puţinii deputaţi care, cu greutate, au pătruns acolo, au fost ignorate decenii de-a rândul. Reprezentanţii intelectualităţii româneşti transilvănene n-au fost atraşi să predea în şcolile înalte, universităţi şi academii comerciale, economia politică sau alte discipline economice. Înfăptuirea statului naţional unitar român a creat pentru prima dată pentru un număr mare de intelectuali români de folosire - alături de activităţile la catedre universitare, institute de cercetări economice - a parlamentului, senatului şi ministerelor în scopul cuceririi unor poziţii economice mai bune şi de manifestare a capacităţilor lor creatoare în vederea dezvoltării ştiinţei şi culturii economice româneşti. Iată numai câteva din marile personalităţi transilvănene care au ilustrat ştiinţa, cultura şi învăţământul din domeniul economiei din România interbelică. Moroianu Gheorghe (1870 - 1945). Cu studii superioare urmate în Anvers (Belgia), Paris şi doctorat la universitatea din Tübingen (Germania). A fost funcţionar la diferite ministere, ataşat economic sau comercial al României în Anglia, Austro-Ungaria, Elveţia, Italia, consul în Rusia etc. Colaborator la numeroase ziare străine (L'independence belge; Le Precurseur; La Reforme etc.). După Unire a fost secretar general pentru afacerile externe în Consiliul Dirigent (1919-1920). Din anul 1921 până în anul 1936 a predat economia politică la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj. Aici a înfiinţat Observatorul social - economic. În perioada 1930 - 1936, a ocupat funcţia de rector al Academiei. Op.pr. Le loi agraire de 1864 et l'état du pay somes en Roumanie; Les luttes des Roumains transylvains pour la liberté et l'opinion europeenne. Episodes et souvenirs, Paris, 1933 etc. Moroianu Gheorghe a susţinut punctul de vedere potrivit căruia economia politică nu trebuie să se ocupe numai de probleme teoretice şi de doctrină pură, ci şi de latura practică şi socială a diverselor probleme (să studieze condiţiile de viaţă şi sociale ale diferitelor pături sociale), să elaboreze studii pentru a fi puse la îndemâna organelor statului român. Românilor transilvăneni le recomanda să se îndrepte tot mai mult spre activităţi industriale şi comerciale de care au fost îndepărtaţi de fosta administraţie ocupantă austro-ungară.

Ioan I. Lapedatu (1876 - 1951). Absolvent al Şcolii superioare din Braşov şi al Universităţii din Budapesta. Din 1904 a fost secretar II al Astrei din Sibiu, secretar şi apoi director (1906) al băncii "Ardeleana" din Orăştie. A fost redactor şi director al Revistei Economice din Sibiu, secretar al Asociaţiei băncilor româneşti din Ardeal: Solidaritatea. Adevărata măsură a energiei şi a capacităţilor sale intelectuale şi organizatorice şi-a putut-o desfăşura Ioan I. Lapedatu numai după făurirea statului naţional unitar român. El a îndeplinit numeroase funcţii şi misiuni oficiale legate de rezolvarea problemelor financiare pentru statele succesoare după tratatul de pace, de încheiere a convenţiei economice şi financiare cu Ungaria; însărcinat special pe lângă delegaţia română la comisia de reparaţii de la Paris; a fost membru al delegaţiei române la Conferinţa statelor succesoare de la Praga (1925) etc. Între 1925 şi 1926 a fost ministru al finanţelor. Între 1926 - 1946 a funcţionat la B.N.R. ca administrator (director), viceguvernator şi guvernator. A fost membru al camerei legiuitoare din România, în patru legislaturi ca deputat şi două ca senator. La 1 ianuarie 1924 Ioan I. Lapedatu a fost numit profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj, la catedra de Ştiinţa şi Legislaţia financiară şi Finanţe Private, unde a întocmit şi predat cursul "Noţiuni fundamentale de ştiinţa finanţelor private". În anul 1936 a fost ales membru de onoare al Academiei. A elaborat 18 lucrări de specialitate, 2 monografii bancare, peste 300 de studii, articole, discursuri parlamentare, articole, rapoarte etc. Op. r. Studii de contabilitate, Sibiu, 1904; Efecte publice, Sibiu, 1905; Studii practice de bancă, Sibiu, 1906; Din tratatul de pace cu Ungaria, Sibiu, 1920; Prima societate ardeleană de asigurări, 1912 - 1922, Sibiu, 1923; Chestiuni economice şi financiare, Cluj, 1923; Banca Naţională a României, Cluj, 1925 etc. Ionescu B. Dimitrie. Cu studii superioare în Germania şi doctorat în ştiinţe economice şi financiare la Berlin, prof. Dimitrie B. Ionescu a ilustrat Catedra de economie politică şi istoria doctrinelor economice a universităţii clujene timp de 30 de ani (1919 - 1948). Este primul profesor universitar român de economie politică, care a predat la cele două instituţii de învăţământ universitar înfiinţate de Statul Unitar Român pe pământul Transilvaniei eliberate de sub dominaţia AustroUngariei. A predat cursurile de: Economie politică, Istoria doctrinelor economice, Evoluţia sistemelor şi idealurilor de politică economică şi socială şi Politică agrară. A predat economia politică şi la cursurile de doctorat, secţia politică economică înfiinţată în anul 1930. Dimitrie B. Ionescu a fost unul din cei mai erudiţi profesori ai universităţii clujene din perioada interbelică. Op. Pr. Curs de economie politică, Cluj, 1928; Istoria Doctrinelor economice, Cluj, 1941 şi 1947. Ghiulea Nicolae (1844 - ?) Cu studii universitare la Iaşi, Paris şi Götingen. Din 1919, profesor la universitatea clujeană unde a predat cursul de politică socială. Între 1920 - 1926 a funcţionat şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj. A realizat o activitate de cercetare şi publicistică ştiinţifică foarte variată. Op. Pr. Ocrotirea clasei de mijloc. Chestiunea meseriaşilor, Arad, 1926; Cooperaţia. Faptă. Idee. Doctrină, Cluj, Cartea Românească, 1927; Organizarea statului. Mijloace şi metode noi; Statul ţărănesc; Funcţionarii publici; Organizarea statisticei; Politica socială; Cooperaţia, Bucureşti, 1935. Socialismul marxist şi cooperaţia modernă, Bucureşti, 1946. Leon Gheorghe (1888 - ?). Doctor în economie al universităţii din Jena. A fost profesor de finanţe şi statistică la Facultatea de Drept din Cluj (1919 - 1928) şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din acelaşi oraş. A fost membru al Parlamentului României, secretar de stat al Ministerului Industriei şi Comerţului, ministru al Economiei Naţionale. Op. pr. Dreptul de expropriere, Iaşi, 1918; Istoria economiei publice la români, Bucureşti, 1924; Imperialismul şi echilibrul economiei mondiale, Bucureşti, 1923; Elemente de ştiinţă financiară, vol. 1-2 Cluj Bucureşti, 1925, 1930; Economie politică şi politică economică, 1944.

Gârbacea Iosif (1896 - 1974). Absolvent şi doctor în economie al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti. Profesor al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj, şef de serviciu la Ministerul Minelor. Specialist în contabilitate s-a pronunţat pentru introducerea bilanţului unic, a bilanţului real. Adept al protejării industriei naţionale. Op. Pr. Organizarea şi contabilitatea industrială, 1927. Evian N. Ion (1890 - 1961). Licenţiat al Academiei Comerciale din Leipzig şi doctor al Universităţii din acelaşi oraş. A fost administrator al Pescăriilor statului, secretar general pentru Ardeal la resortul afacerilor Industriale din Consiliul Dirigent, director de bancă etc. În perioada 1922 - 1943 a fost profesor al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj şi din 1943 1947 profesor al academiei similare din Bucureşti. A predat Studiul practic al întreprinderilor, cursul de comerţ exterior şi legislaţia vamală şi contabilitatea. A fost preşedinte al Asociaţiei contabililor experţi din România, membru în Consiliul Superior al Economiei Naţionale. Op. pr. Teoria conturilor, Cluj, 1940; Contabilitatea industrială, Bucureşti, 1947 etc. Voinea Dumitru (1893 - 1976). Profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj (1937 - 1950). A fost unul din marii profesori de contabilitate pe care i-a avut ţara noastră. Op. pr. Faze din evoluţia contabilităţii, Cluj, 1932; Contribuţii la precizarea funcţiilor contabilităţii sistematice, Cluj, 1939; Metode raţionale şi curente noi în contabilitate, Cluj, 1937; Curs de contabilitate generală, Cluj - Braşov, 1944. Dragoş Gheorghe (1898 - 1972). Licenţiat al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti şi doctor în economie a celei din Cluj. A fost profesor şi rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj. Op. pr. Cooperaţia în Ardeal. Istoric. Situaţia actuală. Perspective, Cluj, 1933. Victor Jinga (1901 - 1990). A studiat la Veneţia la Institutul universitar, unde şi-a luat şi doctoratul. Şi-a completat studiile în Franţa (Grenoble), Elveţia (Geneva), Austria (Graz). A fost profesor al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj - Braşov. În anul 1939 a fost ministru cu atribuţii privind organizarea cooperaţiei. În 1940 a înfiinţat Institutul de cercetări economice şi sociale, al cărui director a fost (1940 - 1948). A fost redactor şef al Tribunei cooperaţiei ardelene (1930 - 1932), a creat şi condus Ţara de Mâine (1930 - 1938) şi Ţara Nouă (1939 - 1940). Victor Jinga este autorul a numeroase lucrări de istorie a gândirii economice româneşti şi universale. Este autorul monumentalei lucrări: Probleme fundamentale ale Transilvaniei, lucrare premiată de Academia Română. Op. pr. Probleme fundamentale ale Transilvaniei vol. I şi II, Braşov, 1945; Dinamica economiei cooperatiste, Braşov, 1941; Dincolo de burghezie şi capitalism, Sibiu, 1944; Principii şi orientări ale comerţului exterior al României (1859 - 1916), Cluj-Napoca, 1979; Moneda şi problemele ei contemporane, vol. 1-2, Cluj-Napoca, 1981. Tătaru Augustin (n. 1910). Absolvent şi doctor al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj. Profesor la aceeaşi Academie a depus o fertilă activitate ştiinţifică, pedagogică, culturală şi naţională. În îndelungata sa activitate de şase decenii profesorul Augustin Tătaru a predat cursuri de economie politică, de contabilitate, de finanţe, de cooperaţie, de istorie a gândirii economice, de metodică etc. Op. pr. Cooperaţia şi alte curente social - economice, Cluj, 1937; Consideraţii asupra scrisului economic în România, Braşov, 1946; Teoria economică, Braşov, 1946. Opera acestor economişti - şi a multor altora nenominalizaţi aici - constituie o mărturie grăitoare că eliberarea naţională a Transilvaniei de sub dominaţia austro-ungară a descătuşat numeroase energii ale românilor şi în domeniul creaţiei ştiinţifice şi culturii economice. Unirea le-a dat posibilitatea românilor să-şi realizeze un vechi deziderat: crearea unor universităţi şi academii comerciale proprii, numeroase licee comerciale şi şcoli economice medii de tot felul, să înfiinţeze

institute de cercetări economice, reviste economice etc. Ea le-a deschis românilor accesul discuţiilor parlamentare în vederea orientării şi liniilor de dezvoltare în viitor a complexului economic naţional românesc, le-a deschis calea spre funcţii ministeriale economice şi spre alte organisme statale de sinteză. Conturarea tot mai precisă a complexului economic românesc după Unire, a furnizat noi date şi noi orizonturi cercetării economice, a scos la iveală noi procese economice perturbate de politicile economice neraţionale ale ocupanţilor, a favorizat deci elaborarea de către economiştii transilvăneni şi nu numai - a unor lucrări economice fundamentale pentru care nu aveau condiţii înainte de 1918.

5.7.2.6.6. Învăţământul şi cercetarea în psihologie şi pedagogie Când, în 1919, începea să funcţioneze, la Cluj, Universitatea Daciei Superioare, evenimentul era punctat şi de întemeierea unui învăţământ superior în domeniile psihologie şi pedagogiei. Acest învăţământ era prevăzut în curriculumul Facultăţii de Litere şi Filozofie sub formă de specializări posibile. La acea dată nu exista o diferenţiere a facultăţilor, respectiv a profilurilor ca în zilele noastre. Un student, doritor să facă specialitate în psihologie sau pedagogie îşi alcătuia singur profilul de specializare, înscriind în "carnetul universitar" propriu ("index", cum se numea atunci), disciplinele din curriculumul facultăţii pe care le frecventa şi la care dădea examen. Conform reglementărilor, studentul alegea o specialitate principală şi două secundare, urmând să frecventeze şi să dea examen an de an la disciplinele de acest profil, prevăzute în planul de învăţământ. În diploma de licenţă erau menţionate aceste specialităţi şi calificativul obţinut, pe baza cărora ocupa un post în învăţământ sau cercetare. Posturile de profesor în învăţământul liceal erau condiţionate şi de frecventarea cu succes a Seminarului pedagogic. De menţionat că, pe lângă disciplinele de profil, fiecare student alegea 2-3 discipline învecinate - filozofie, estetică, sociologie, istoria artei etc. - pe care le frecventa şi dădea examen. Spre exemplu, un student putea alege ca specialitate principală Psihologia, ca specialităţi secundare Sociologia şi Filozofia Culturii, iar ca discipline opţionale - alte cursuri/seminarii înrudite din curriculumul facultăţii, fără restricţii. Acest mod de funcţionare a durat cu unele modificări pe parcurs până în 1947. Promotorii În lista celor dintâi profesori în domeniile psihologiei şi pedagogiei - deci în generaţia fondatoare a universităţii - figurau: Florian Ştefănescu-Goangă - titularul catedrei de psihologie, Onisifor Ghibu şi Vladimir Ghidionescu - titulari ai catedrelor de pedagogie. De numele celui dintâi se leagă crearea la Universitatea clujană în deceniile 3 şi 4 a primei şcoli româneşti de psihologie - o şcoală ştiinţifică de nivel european, care ne făcea sincroni cu mişcarea psihologică din lume -, ceilalţi doi, O.Ghibu şi V.Ghidionescu, vor pune bazele unei şcoli de pedagogie, răspunzând cerinţelor învăţământului românesc din perioada respectivă în lumina orientărilor existente în Europa. Fl.Ştefănescu-Goangă s-a format la şcoala lui W.Wundt în Germania, cel care a înfiinţat în 1879, primul institut de psihologie din lume, în cadrul căruia şi-au făcut ucenicia ştiinţifică cei mai mulţi dintre psihologii de seamă de la sfârşitul veacului trecut şi prima parte a secolului nostru. Acestei prime generaţii de psihologi în sensul modern al cuvântului, pionieri ai psihologiei experimentale pe diferite meridiane ale globului, i-a aparţinut şi Fl.Ştefănescu-Goangă. El obţine titlul de doctor cu o lucrare experimentală despre tonalitatea afectivă a culorilor, care a fost publicată în revista "Psychologische Studien" în 1911 condusă de Wundt. Tratatele de psihologie ale vremii

menţionează contribuţiile ei semnificative în domeniu. Încadrat la tânăra universitate clujană, el înfiinţează în 1921, pe lângă catedră, un laborator de psihologie experimentală, pe care un an mai târziu l-a extins şi transformat în Institutul de psihologie experimentală, comparată şi aplicată, cel dintâi institut de acest fel din România. Graţie excepţionalului său talent organizatoric şi tenacităţii în realizarea obiectivelor, în 5-6 ani Institutul a ajuns să fie bine dotat cu o aparatură modernă şi cu o bibliotecă ce cuprindea cele mai de seamă cărţi şi periodice din ţările în care psihologia înregistra importante progrese. Problema cea mai importantă şi mai dificilă a fost însă formarea colectivului de cercetare, operă vie de tatonări şi succese, pe care a finalizat-o cu succes până la capăt. Este de menţionat că, în 1919, când venea la Universitatea din Cluj, pentru a deţine catedra de psihologie, Fl.Ştefănescu-Goangă era un om de ştiinţă format (se apropia de 40 de ani), având poziţii teoretico-metodologice bine precizate. Într-o frumoasă evocare a unui coleg de universitate (E.Speranţia, 1967), psihologul clujean este caracterizat în termenii următori: spirit metodic, dotat cu un caracter ferm, statornic, tenace, cu o logică stringentă a înfăptuirilor concrete, luminată de nobleţea obiectivelor pe care le-a urmărit şi realizat cu o hotărâre neabătută. "Logica lui este logica stringentă a lumii materiale", încheie E.Speranţia. Acest portret condensează trăsături revelate de întreaga activitate a profesorului, care acoperă aproape trei decenii la Universitatea clujeană. Între anii 1932 şi 1940 a fost rector al Universităţii din Cluj, perioadă de afirmare şi de realizări însemnate pe plan ştiinţific şi în ceea ce priveşte baza materială. La universitatea clujeană va profesa Ştefănescu-Goangă până la retragerea sa la pensie, în 1948. Viaţa sa acoperă un arc de timp de aproape opt decenii; se stinge din viaţă în 1958 la vârsta de 77 de ani. Onisifor Ghibu a făcut iniţial studii teologice la Seminarul teologic din Sibiu (1902-1905), după care urmează Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1905-1906), apoi la Budapesta (1906-1907). Devine bursier la Strassbourg şi Jena (centrul mondial al pedagogiei din acea vreme), unde îşi ia doctoratul cu prof. W.Rein. În 1911-1912 suplineşte catedra de pedagogie, la Institutul pedagogic din Sibiu. În noiembrie 1914 trece graniţa spre Bucureşti, unde a fondat săptămânalul Tribuna (1915), iar în 1917 săptămânalul Ardealul. În decembrie 1918 i se încredinţează funcţia de Secretar general al Resortului de instrucţie şi culte, în cadrul Consiliului Dirigent de la Sibiu. În această calitate, în mai 1919 conduce lucrările de deschidere a Universităţii din Cluj. În acelaşi an a fost numit profesor de pedagogie şi istoria pedagogiei la Universitatea din Cluj, unde a funcţionat până la pensionare în 1945. Tot în 1919 este ales membru corespondent al Academiei Române. Între anii 1914-1945, O.Ghibu a deţinut numeroase funcţii importante: inspector al învăţământului ortodox, preşedinte al secţiei şcolare Astra, secretar al Resortului de instrucţie de pe lângă Consiliul Dirigent (1918-1920). Nota dominantă a profilului său spiritual este deci de pedagogie militantă, aceea de educator, om de cultură şi de acţiune şi poate fi pusă în lumină foarte bine prin reliefarea activităţii sale de profesor la Universitatea clujeană între anii 1919-1945, când a fost pensionat forţat. Vl.Ghidionescu îşi face studiile la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, unde obţine licenţa în anul 1899. Ulterior îşi completează studiile în Franţa, Elveţia şi Germania (1899-1911), luându-şi doctoratul la Jena, de unde se reîntoarce cu gândul să reformeze învăţământul românesc, modernizându-l. Încă din 1910, prin diverse conferinţe, militează pentru înfiinţarea secţiei pedagogice pentru învăţători (1920), apoi ţine cursuri pentru revizorii şcolari (1920-1921). Din anul 1935 este preşedintele secţiei şcolare a "Astrei" (până la acea dată fusese vicepreşedinte), calitate în care participă la mişcarea şcolilor ţărăneşti şi la acţiunile "Astrei" de răspândire a culturii.

În 1919 este numit profesor la Universitatea din Cluj, unde lucrează până în anul 1944. Din 1922 funcţionează şi ca director al Seminarului Pedagogic Universitar, pe care-l conduce până în 1939. Vl.Ghidionescu întemeiază "Laboratorul pentru pedologie şi pedagogie experimentală" la Universitatea din Cluj în 1925, ca o anexă importantă şi ca o noutate, instituţie de natură să susţină activitatea de pregătire a viitorilor profesori. Seminarul Pedagogic Universitar, a funcţionat după principiul unei şcoli de aplicaţie pe lângă Universitate, realizând legătura dintre învăţământul superior şi cel mediu, avea două funcţii importante: una didactică şi alta ştiinţifică. Cea didactică urmărea îndeosebi pregătirea pedagogică a viitorilor profesori de liceu, iar cea ştiinţifică urmărea asigurarea unor cercetări pedagogice axate pe studiul psihologiei copilului, prin metoda testelor. Prin aceasta din urmă se urmărea să se consolideze astfel o şcoală a cercetării pedagogice. Şcoala clujană de psihologie Istorici ai ştiinţei româneşti, în particular ai psihologiei - intre care menţionăm pe T. Herseni (1980), M.Bejat (1978), A.Bogdan (1986) ş.a. - consemnează existenţa unei şcoli de psihologie la Cluj, care a avut faza ei de vârf în perioada interbelică. Vorbim aici de şcoală în sensul sociologiei ştiinţei, adică de colectiv ştiinţific cu realizări de seamă, cu poziţii de gândire unitare, cu răsunet în marele public şi în lumea ştiinţei europene. Luând distanţă faţă de evenimentul curent, istoria ştiinţei este tentată să reţină produsul finit ca atare, corpul de cunoştinţe valide, punând adesea între paranteze personalităţi, respectiv colective de cercetare, angajate în efortul organizat de explorare a unui domeniu sau altul. Memoria colectivă păstrează peste timp mărturii despre opera vie a acestor personalităţi şi grupuri, despre investiţia lor cotidiană de efort şi inteligenţă, care nu face materia consemnării istorice, dar devine foarte instructivă în detaliile ei pentru studii de euristică ştiinţifică, de tehnologie a creativităţii etc. Activitatea lui Ştefănescu-Goangă este semnificativă şi sub acest aspect. Dacă opera ştiinţifică a lui Ştefănescu-Goangă nu este prea întinsă, opera sa vie, investiţia sa în formarea cadrelor de specialişti, în activitatea de organizare şi conducere a fost remarcabilă. După cum apreciază T.Herseni (1980) meritul mare al lui Ştefănescu-Goangă este acela de a fi întemeiat la Cluj cea dintâi "şcoală românească de psihologie", la început de psihologie experimentală, dar care apoi s-a diversificat şi dezvoltat independent de mentorul ei. În unităţile didactice şi ştiinţifice conduse de psihologul clujean, ca şi apoi prin trimiteri sistematice în străinătate s-a format o serie întreagă de personalităţi care au ilustrat cu vrednicie - de-a lungul anilor - ştiinţa psihologică din ţara noastră: N.Mărgineanu, Al.Roşca, M.Beniuc, A.Chircev, N.Pârvu, M.Peteanu etc. Alţi elevi ai săi s-au îndreptat ulterior spre domenii învecinate: D.Todoran, D.Salade, L.Bologa - spre pedagogie, George Marica - spre sociologie, S.Cupcea - spre igienă, A.Ciplea - spre medicină, L.Rusu - spre estetică etc. Toţi şi-au început însă cariera sub îndrumarea aceluiaşi maestru şi aparţin aceleiaşi "şcoli" (T.Herseni, op.cit., p.244). Crearea unei şcoli ştiinţifice nu se rezumă la simpla semnare de acte, la îndeplinirea unor formalităţi, deci la statuare juridică. Trebuia creată firesc mai întâi infrastructura, baza materială, cum s-a arătat mai sus, pe lângă catedra sa, Fl.Ştefănescu-Goangă înfiinţează în 1922 un institut de cercetare pe care-l înzestrează treptat cu aparatură modernă, procurată de la cele mai cunoscute firme, în decurs de câţiva ani Institutul dispune de o instrumentaţie modernă, de laboratoare şi de o bibliotecă, destul de completă. Partea cea mai importantă şi mai dificilă în crearea unei şcoli ştiinţifice rămâne aceea a edificării colectivului de cercetare. Dacă aparatura minimă, cerinţele şi revistele puteau fi procurate în câţiva ani, formarea colectivului a cerut decenii. "Am pregătit - spunea Ştefănescu-

Goangă - din cei mai distinşi elevi ai mei o pleiadă de cercetători, specializându-i în diferite ramuri de psihologie teoretică şi aplicată. Această pregătire, care constituie una din operele cu care mă mândresc cel mai mult - continuă el - mi-a răpit mult timp şi mi-a impus mari sforţări. A fost mai întâi foarte greu să desprind din marea masă a studenţilor pe cei mai distinşi dintre ei şi să-i atrag în domeniul cercetărilor de psihologie experimentală, care acum 15-20 de ani (eram în anii 1920) nu se bucurau în ţara noastră de nici un fel de prestigiu, "fiind aproape necunoscută" (p.6). Când în 1937, Ştefănescu-Goangă este ales membru al Academiei Române se cita între meritele sale făurirea unui "institut de psihologie cu adevărat european la Universitatea Daciei Superioare". După două decenii, dispunea de un cadru instituţional - o bază materială, un mentor ştiinţific cu un crez bine definit şi un nucleu de cadre al căror nume au fost deja menţionate. Desigur, o şcoală ştiinţifică presupune mai întâi o paradigmă unitară, un cadru de gândire acceptat, care investeşte cu creditul colectiv demersuri logice şi experimentale juridice articulate. Aspiraţia psihologiei de a se înscrie în paradigmele cunoaşterii ştiinţifice a găsit în asocierea dintre experiment-observaţie şi aparatul statistico-matematic o formulă metodologică adecvată obiectului ei. Psihologul clujan a aproximat de la început destul de corect această formulă de lucru, pe care a propus-o cu tenacitate ca program de învăţare pentru colectivul aflat în formare. Cel care avea să dea expresie concretă acestei opţiuni metodologice va fi N.Mărgineanu, prin lucrările sale Elemente de psihometrie (1930) şi Analiza factorilor psihici (1938), cea de-a doua fiind o noutate în domeniu, având capitole publicate anterior în revista franceză de prestigiu "Annee pychologique". 10 ani mai târziu, Al.Roşca, în "Tehnica psihologiei experimentale şi practice" (1947), va relua într-o versiune completă instrumentarul psihologiei de laborator şi metodele de proiectare a cercetării. Prefaţând lucrarea lui N.Mărgineanu "Elemente de psihometrie", Fl.Ştefănescu-Goangă sublinia cu o evidentă notă de optimism "Psihologia este astăzi o ştiinţă exactă [era în anii '30]... cauzele care au dus la această recunoaştere sunt două: metoda experimentală şi metoda statistică". De la şcoala lui Wundt, profesorul clujan preluase încrederea în fecunditatea experimentului iar de la şcoala engleză de psihologie (Spearman, Pearson ş.a.) încrederea în metoda statistică. Deceniile ulterioare vor retuşa în chip sensibil această notă mai puţin critică dar marcată de entuziasm propriu oricărui început. Este de adăugat că Fl.Ştefănescu-Goangă s-a ocupat ani de zile în mod nemijlocit, cu iniţierea metodologică a elevilor săi, pe care i-a trimis apoi la specializarea în străinătate la institute sau centre de cercetare prestigioase. Dacă în perioada iniţială cuplul metodologic format din experiment şi prelucrare statistică a căpătat mai ales înfăţişarea unei psihometrii - legată de aplicarea testelor - treptat cadrul se va lărgi spre o paradigmă mai cuprinzătoare, în care teoria şi practica testelor va rămâne un caz particular. Disocierea experiment - test a limpezit orizontul cercetării psihologice, devenit la un moment dat solidar în psihologia aplicată cu "maniera testologică". N.Mărgineanu, promotor al psihometriei, revene cu precizări în introducerea la "Psihologia persoanei" - lucrare de referinţă din deceniul 5, denunţând clişeul aproape acreditat care echivala psihologia cu aplicarea de teste. E o greşeală - se arată în "Psihologia persoanei" -, să credem că testele şi aparatele psihologice pot fi folosite aşa cum inginerul întrebuinţează metrul sau voltmetrul... Psihologul trebuie să interpreteze rezultatele... specialistul de profil cunoaşte valoarea şi limitele tehnicilor utilizate, astfel încât în orice apreciere sau decizie ia în considerare nivelul sau riscul în eroare pe care-l comportă mijlocul de evaluare/măsurare utilizat. Pentru un neiniţiat sau începător toate informaţiile se află pe acelaşi plan; el este gata să ia indicaţiile aparatelor, sau punctajele la teste ori chestionare ca fiind adevărul gata-făcut, în timp ce psihologul abilitat ştie că abia de aici începe analiza şi demersul

interpretativ. Este motivul pentru care şi Mărgineanu va concepe ulterior psihotehnica pe baza psihologiei persoanei, iar Al.Roşca va merge pe linia unei psihologii experimentale, distinctă de psihodiagnostica. Am insistat cu deosebire asupra formării colectivului didactic şi de cercetare, precum şi a instituirii unei paradigme a muncii de investigaţie nu doar ca enunţare programatică, ci ca practică efectivă. Ambele premise au o semnificaţie mai largă când este vorba de formarea unei şcoli ştiinţifice. La acestea se adaugă înfiinţarea unui oficiu de editură, în cadrul căruia, începând din anul 1928, au apărut în curs de două decenii 34 de volume, în mare parte teze de doctorat conduse de mentorul şcolii şi alte lucrări monografice. Paralel, au fost elaborate instrumente de investigaţie pentru psihologia aplicată, aparate, teste, chestionare, fişe de observaţie în şcoală etc. Selectăm câteva titluri din volumele apărute: Ştefănescu-Goangă, Fl.: Selecţia capacităţilor (1929), Măsurarea inteligenţei (1945); Mărgineanu, N.: Elemente de psihometrie (1938), Analiza factorilor psihici (1938), Psihologia persoanei (1941, 1944), Psihotehnica (1943); Roşca, Al.: Copiii superior înzestraţi (1941), Psihologia martorului (1934), Motivele acţiunilor umane (1943), Tehnica psihologiei experimentale (1947); Beniuc, M.: Învăţare şi inteligenţa la animale (1934); Todoran, D.: Psihologia temperamentului (1932), Psihologia educaţiei (1942); Bologa, L.: Psihologia vieţii religioase (1930); Chircev, A.: Psihologia atitudinilor sociale (1941); Pârvu, N.: Metoda evaluării (1942; Peteanu, M.: Aptitudinea tehnică (1942); Marica, G.: Conducerea la copii (1942). În 1938 începe să apară la Cluj Revista de psihologie teoretică şi aplicată, în care vor fi publicate cercetările colaboratorilor Institutului de psihologie, precum şi cele mai bune lucrări de licenţă. În această revistă, care cunoaşte o largă difuzare în ţară şi trece peste hotare, au colaborat şi psihologi străini de renume: H.Pieron, G.Allpert, F.Kruegler, C.Spearman, L.Thurstone ş.a. Revista are o apariţie continuă timp de 12 ani (până în 1949 inclusiv) când se trece la centralizarea publicaţiilor pe ţară. Rezumând, şcoala de psihologie de la Cluj dispune spre sfârşitul anilor '30 de un cadru instituţional, un mentor ştiinţific cu talent organizatoric şi cu multă tenacitate, avea un colectiv didactic şi de cercetare valoros înscris într-o paradigmă unitară, publica o revistă proprie de psihologie şi dispunea de un oficiu autonom de editură. S-au publicat lucrări valoroase atât pe linia cercetării fundamentale cât şi a celei aplicate. Notăm deschiderea finală spre practică, preocuparea susţinută de aplicare a psihologiei la viaţa economică şi socială. Militând pentru organizarea unor servicii de psihologie aplicată, într-o serie întreagă de sectoare ale vieţii sociale, s-a ajuns la introducerea fişei psihopedagogice în toate şcolile, la organizarea unor servicii psihologice la Căile Ferate Române, au luat fiinţă institute psihotehnice în Cluj şi Bucureşti, precum şi mai multe Oficii de orientare profesională (la Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj, Craiova, Sibiu etc.). Acestea aveau în grijă dirijarea forţei de muncă şi organizarea ştiinţifică a uceniciei. O sistematizare completă şi o fundamentare ştiinţifică a acestui sector de aplicaţii vom întâlni în volumul "Psihotehnica", publicat de N.Mărgineanu în 1943. Aplicaţiile în domeniul juridic apar reprezentate foarte bine în cartea "Psihologia martorului" (1934) semnată de Al.Roşca, valabilă în poziţiile ei fundamentale până astăzi. Problema creativităţii a fost abordată în grila de concepte a epocii respective, în mod concret prin studii de selecţie a valorilor, a capacităţilor, prin cercetări asupra înzestrării intelectuale superioare, centrate pe conceptul de inteligenţă. În lucrările sale "Selecţia capacităţilor şi orientarea profesională" (1929) şi "Măsurarea inteligenţei" - apărută în anii următori - Ştefănescu-Goangă creiona concepţia despre înzestrarea intelectuală şi oferea mijloace de evaluare a aptitudinilor intelectuale. La acestea se adaugă volumul "Copiii superior înzestraţi" (1941) elaborat de Al.Roşca.

Ca mentor, Ştefănescu-Goangă are meritul de a fi elaborat idei, de a fi avansat poziţii - unele schiţate - care vor deveni puncte de plecare în operele elevilor şi continuatorilor săi. Fl.Ştefănescu-Goangă, a gândit în grila de concepte a epocii sale, deşi s-a format la şcoala lui Wundt, n-a rămas la poziţiile paralelismului psiho-fizic, proferate de maestrul său. În textele sale, el va susţine teza unităţii fiziologicului şi psihicului, a unităţii dintre organism şi mediu, precum şi ideea interdependenţei funcţionale dintre factorii nativi şi cei ambientali în formarea personalităţii umane. Textele publicate sau inedite mărturisesc un efort susţinut de integrare a datelor de neurofiziologie, biologie, genetică, antropologie culturală etc. în conţinutul expunerilor, în demersul de interpretare şi explicare a faptelor psihologice. Profesorul clujean întrevede poziţia şi sarcina privilegiată a psihologiei de a fi câmpul de reunire a ansamblului de cunoştinţe cu privire la om, dobândite de diferite discipline particulare. "Dintre toate ştiinţele care se ocupă cu studiul omului - observă Fl.Ştefănescu-Goangă (1938) - psihologia este aceea care mai mult decât oricare dintre ele a ajuns la acest mănunchi unitar de cunoştinţe despre natura umană şi despre legile care guvernează activitatea noastră în relaţiile sale cu mediul fizic şi social în care trăieşte, pentru că a ţinut seama (...) în toate sintezele ce a încercat până acum de toate rezultatele obţinute de celelalte ştiinţe" (p.4-5). O elocventă şi strălucită confirmare a acestor aserţiuni o constituie lucrarea lui N.Mărgineanu "Psihologia persoanei" - apărută în 2 ediţii (1941 şi 1944) - apreciată unanim ca o sinteză cuprinzătoare şi unică a informaţiei la zi din acest domeniu "cea mai de seamă lucrare de psihologie ce a apărut până acum în ţara noastră" (anii '40) - cum spunea Ştefănescu-Goangă însuşi. Putem adăuga că "asemenea lucrare nu a fost egalată la noi nici până astăzi. În cadrul dilemei specifice epocii sale asociaţionism versus gestaltism, Ştefănescu-Goangă se raliază concepţiei configuraţioniste, care prefigurează structuralismul epocii ulterioare: "Câştigul ştiinţific adus de această teorie - observă el în cursul de psihologie socială - este enorm, pentru că părăsindu-se în psihologie tendinţa analistă de a desface totul în elemente şi părţi (considerate ultimele realităţi), s-a văzut că realitatea este întregul, iar nu partea şi că organismul reacţionează global la o situaţie, prin participarea unui complex de trăiri psihice". În spiritul acestei opţiuni, autorul va sublinia neîncetat că realitatea de la care pornim este individul în mediu şi nu unul din aceşti termeni luaţi în sine, izolat. Mediul este considerat în dubla ipostază, de mediu fizic-biologic şi de mediu social, mai exact socio-cultural. Datele mediului fizic influenţează pe om prin prisma mediului social, a valorizărilor datorate experienţei sociale şi personale. Toţi cei care au frecventat lecţiile lui Ştefănescu-Goangă au reţinut ca un laitmotiv al cursurilor sale tema motivaţiei. Prelegerea profesorului dobândea accente retorice atunci când logica expunerii impunea în prim plan suita preferată de concepte -"trebuinţe - dorinţe - aspiraţii - idealuri...". considerate a fi pivotul conduitei umane. Psihologia a început - ca orice ştiinţă - prin a fi descriptivă. Trecerea la studiul motivaţiei însemna un pas înainte spre un demers explicativ. Psihologul român era conştient de noutatea perspectivei: "Problema motivaţiei acţiunii - spunea el în cursul de psihologie socială - este o problemă cu desăvârşire nouă. Până acum psihologia a fost descriptivă... abia acum, în zilele noastre, s-a pus problema: de ce tinde organismul spre ceva, aşa cum tinde?" (Notăm că este vorba de cursuri ţinute în anii '30). Modul aristotelian de gândire - care a dominat iniţial mişcarea psihologică - explica faptele şi procesele psihice prin conceptele clasificatorii care le subsumează: omul gândeşte pentru că are gândire, acţionează pentru că are viaţă ş.a.m.d. Era o prelungire a "psihologiei facultăţilor". Făcând din tema motivaţiei un laitmotiv al cursurilor sale, Ştefănescu-Goangă se înscrie practic pe direcţiile unei psihologii moderne, care aşeza la baza actelor psihice vectorul motiv-scop şi prelungirile sale, situând astfel faptele de conduită - inclusiv actele intelectuale - în contextul vieţii reale a individului. O

sistematizare completă, până la detaliu, a problematicii realizează Al.Roşca în volumul "Motivele acţiunii umane" (1943), lucrare de referinţă în domeniu până astăzi. În sfârşit o lectură atentă a lucrărilor sale scoate în relief o altă idee directoare: fenomenele şi însuşirile psihice sunt privite de autor în perspectivă evolutivă, în dezvoltare. Organismul se află într-un echilibru dinamic; nu am pricepe nimic din toată motivarea organismului - arată ŞtefănescuGoangă - dacă nu-l concepem ca o realitate în continuă mişcare şi transformare, o continuă integrare şi ajustare a funcţiilor. Practic, este vorba de o continuă rupere şi restabilire a echilibrului; organismul este adaptat - după cum aprecia Watson - doar pentru o scurtă perioadă, care nu este mai lungă decât ar corespunde aproape unui punct matematic. Principiul dezvoltării va dobândi înfăţişări particulare în înţelegerea însuşirilor şi capacităţilor umane, unde avem de-a face cu interdependenţa funcţională între factorii nativi şi cei ambientali. În cursul său de psihologie generală, Ştefănescu-Goangă, susţinea: "Prin naştere, fiecare din noi are anumite virtualităţi. Ele devin însuşiri stabile numai în contact cu realitatea externă/.../. Structura sufletească a unui om, într-un anumit moment al vieţii sale este produsul dispoziţiilor native, dezvoltate prin exerciţiu, sub influenţa mediului fizic şi social în care a trăit". Pedagogia militans Demni urmaşi ai Şcolii Ardelene, mulţi profesori ai Universităţii clujene se considerau în acea vreme misionari ai unui mesaj cultural, continuatorii unei tradiţii strălucite şi reprezentanţii unor virtuţi deosebite: demnitate, patriotism, responsabilitate, competenţă ş.a., pe care o ţineau să le demonstreze prin întreaga lor atitudine ca dascăli. Onisifor Ghibu a participat la mari evenimente istorice şi culturale, fiind contemporan şi prieten cu mari figuri ale culturii noastre: N.Iorga, V.Pârvan, A.Onciul, I.Bianu, E.Racoviţă, P.Cerna, M.Sadoveanu ş.a., dintre care pe mulţi i-a evocat în unele din scrierile sale. Datele biografiei sale indică ascensiune necurmată în domeniul vieţii socio-culturale şi o împletire continuă a destinului său cu acela al evenimentelor Transilvaniei din acea epocă. Principalele direcţii ale activităţii sale ar putea fi reduse la câteva mai importante: - naţionalizarea după Unire a şcolilor şi instituţiilor şcolare din Transilvania; - pregătirea şi sprijinirea înfiinţării Universităţii din Cluj; - contribuţii însemnate la istoria şcolii şi a culturii româneşti (politica şcolară); - îmbogăţirea literaturii didactice atât prin operele proprii, cât şi prin popularizarea unor pedagogi străini. - militant consecvent pentru o pedagogie naţională; - militant pentru Unirea Basarabiei cu România etc. Dintre principalele sale lucrări menţionăm câteva titluri mai importante: - Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria (1915); - De la Basarabia rusească la Basarabia românească (1926); - Prolegomene la o educaţie românească (1940); - Puncte cardinale pentru o concepţie românească a educaţiei (1944); - Din istoria literaturii didactice româneşti, 3 volume (1975). Încercând pe scurt o caracterizare a personalităţii sale complexe, distingem câteva trăsături esenţiale care-l particularizează în literatura noastră pedagogică. a) militantismul este dimensiunea cea mai frecvent menţionată de exegeţii săi. O.Ghibu a fost un pedagog militant, dârz şi intransigent, în probleme de cultură şi de educaţie a poporului nostru; b) patriotismul ("un patriot înflăcărat") este altă trăsătură caracteristică a personalităţii sale, prezentă şi evidentă de-a lungul întregii sale activităţi;

c) educator şi pedagog prin întreaga sa activitate la catedră, în organizarea învăţământului, animator al şcolilor populare, prin lucrările publicate şi prin exemplul său personal; Într-o scrisoare deschisă adresată poetului şi prietenului său O.Goga: "Oare ce fel de pedagog aş fi eu, dacă în aceste vremuri, când se aşează temeliile statului nostru, m-aş mulţumi să ţin lecţii de istoria pedagogiei - la vechii perşi sau la cutare popoare moderne, ale căror împrejurări de viaţă sunt diametral opuse în raport cu ale noastre - în loc de a căuta să înţeleg nevoiele reale ale epocii şi să caut a contribui şi eu la asanarea lor, cu ajutorul mijloacelor sufleteşti pe care aceste nevoi le impun anume?" d) multitudinea preocupărilor: memorialist, istoric, publicist, polemist, scriitor etc. nu erau mai puţin importante pentru neobositul "cronicar" al vremii sale. e) O.Ghibu a fost un teoretician al pedagogiei sociale, dezvoltând concepţiile lui Natorp şi Durkheim; f) colecţionar pasionat de documente, manuscrise, manuale, cărţi vechi etc., având o bibliotecă personală de peste 5000 de volume şi o arhivă personală "de o bogăţie uimitoare". Este semnificativă mărturisirea pe care o face O.Ghibu în Pentru o pedagogie românească: "Preocuparea mea de pedagog n-a mers niciodată numai până la şcoală, ci a trecut întotdeauna peste şcoală, în sensul de a asigura şi de a întări prin toate mijloacele forţele morale ale întregii naţiuni" (p.297). "Eu n-am fost pedagog de cabinet, de catedră, de laborator - adaugă el - pedagog de odrasle ce aşteaptă să fie crescute în vederea unor diplome şi a unor cariere; eu am fost pedagog de baricade, de tribune, pedagog revoluţionar al poporului meu, al neamului meu, al statului meu" (p.343). Această poziţie a profesorului O.Ghibu a făcut pe mulţi istorici să-l considere un veritabil "educator al naţiunii", pentru care istoria poporului este mai importantă decât alte discipline. "Pentru orice popor, scria O.Ghibu, istoria proprie este aceea care-i influenţează în mod hotărâtor formarea personalităţii". Dealtfel, O.Ghibu a exprimat în numeroase ocazii idei asemănătoare, recunoscând că de fapt această atitudine îl şi deosebeşte de antecesorii săi. Ţinând seama de activitatea sa didactică, de cea scrisă şi mai ales de cea practică, putem spune că O.Ghibu a fost o figură singulară în istoria pedagogiei româneşti, un luptător neobosit. Vladimir Ghidionescu, unul dintre pionierii pedagogiei experimentale în România, a fost om de şcoală, într-un contact permanent cu personalul didactic din diferite centre, prezent la diversele manifestări ale şcolii şi iniţiator al unora din acestea. Vl.Ghidionescu a ştiut să adapteze principiile pedagogiei moderne la situaţia învăţământului românesc. El opune pedagogiei tradiţionale "de instinct sau de imitaţie" pe cea ştiinţifică experimentală. Prin pedagogia modernă, Vl.Ghidionescu înţelege psihologie pedagogică, psihologia copilului, pedagogie experimentală. El cerea introducerea principiilor de antropometrie şcolară, de fiziologie, psihologie şi igienă şcolară - de care trebuie să se ţină seama la construcţiile şcolare şi la mobilierul şcolar, în elaborarea unor măsuri pedagogice eficiente. Câteva idei pedagogice din concepţia lui Vl.Ghidionescu, îndrăzneaţă şi modernă pentru timpul respectiv, vor ilustra activitatea sa: - a dus o luptă susţinută pentru afirmarea unei pedagogii ştiinţifice experimentale; - a elaborat un sistem pedagogic care evidenţiază legătura pedagogiei cu alte ştiinţe şi progresul ei (interdisciplinaritatea); - pune la baza pedagogiei experienţa şi metodele ştiinţifice; - înfiinţează un laborator de pedologie şi pedagogie experimentală; - luptă împotriva pedagogiei academice, abstracte, generale şi împotriva "intelectualismului pedagogic". Dintre principalele sale opere merită să fie amintite:

- Pedagogie ştiinţifică şi noile reforme şcolare (1911); - Introducerea în pedologie şi pedagogia experimentală (1915), lucrare premiată de Academia Română în 1916; - Igiena şcolarului (1924), lucrare de asemenea premiată; - Un laborator de pedologie şi pedagogie experimentală (1914) (Buletinul Muzeului pedagogic)' - Experimente în vederea etalonării testelor de inteligenţă (în colaborare cu Gh.Comicescu) (1921); - Idei şi metode noi în educaţia copilului de la 3 la 7 ani (1933); - Pregătirea profesională a corpului didactic secundar (1935). Prin ideile sale, el lansează o nouă direcţie de gândire, detaşându-se net de pedagogia tradiţională. Cu toate acestea, unele din ideile sale se vor afirma abia mai târziu, el rămânând, în această privinţă, un iniţiator cu merite incontestabile. Vl.Ghidionescu socotea că "obiectul de căpetenie al pedagogiei este studiul special şi sistematic al copilului", orientare la care aderase şi care era îmbrăţişată şi de unii pedagogi străini, care considerau că studiul copilului şi psihologia găsea o aplicare în pedagogie şi în didactică. El consideră în acest sens că existenţa unui "Laborator de pedagogie experimentală şi de pedologie" ar putea deveni sâmburele unei "adevărate şi mari mişcări pedagogice ştiinţifice" în ţara noastră, cum constată Stanciu Stoian. În calitate de director şi organizator al Seminarului Pedagogic Universitar, Vl.Ghidionescu îşi pune în aplicare ideile şi preocupările mai vechi şi anume pregătirea profesională a profesorilor, recrutarea lor, igiena şcolarului, preocupări referitoare la reformele şcolare etc. Seminarul Pedagogic Universitar urmărea: a) "O pregătire teoretică cu scopul de a-i familiariza pe candidaţi cu problemele şi cunoştinţele necesare pentru înţelegerea necesară operei educative (s.n.) şi didactice celor ce vor fi chemaţi să o îndeplinească"; b) o a doua latură a pregătirii era cea practică, ce "urmăreşte formarea abilităţii didactice a candidaţilor, prin aplicarea şi executarea mijloacelor şi metodelor celor mai eficace de instrucţie şi educaţie". În cadrul Seminarului Pedagogic Universitar, personalul didactic urma să facă experienţe educaţionale şi didactice. Activitatea directorului Seminarului Pedagogic Universitar este "o operă practică de pedagogie", spunea Vl.Ghidionescu. Alegerea profesorilor secundari era considerată o premisă fundamentală a succesului în activităţile şcolare. Grija pentru recrutarea, pregătirea şi perfecţionarea profesorilor mergea pe două linii: pentru a celor care funcţionau în cadrul Seminarul Pedagogic Universitar şi pentru cei care se pregăteau să devină profesori. Activitatea sa de director nu se limita la cursuri şi directive, ci era secondată de conferinţe, asistenţe, analize, publicaţii şi de o prezenţă activă şi permanentă în mijlocul personalului didactic. O.Ghibu şi Vl.Ghidionescu au abordat probleme fundamentale ale pedagogiei şi au pus accent pe pregătirea profesională a viitorilor dascăli, ţinând cont că de aceasta depinde calitatea şi progresul învăţământului; au militat pentru o modernizare a pedagogiei, fiecare înţelegând însă în mod diferit acest lucru, au suferit influenţa pedagogiei germane şi a şcolii herbatiene, s-au opus imitaţiei şi preluării unui sistem pedagogic străin, au păstrat un contact permanent cu şcoala şi au avut iniţiative remarcabile, înfiinţând biblioteci, institute, laboratoare etc. (O.Ghibu a înfiinţat la Sibiu un institut de educaţie a naţiunii). Ambii au publicat lucrări de valoare, unele premiate de Academia Română, O. Ghibu mai multe, Vl.Ghidionescu mai puţine.

Diferenţele în orientarea, concepţiile şi activitatea lor practică i-au făcut totuşi să colaboreze mai puţin şi să meargă fiecare pe o linie proprie: O.Ghibu pe linia istoriei pedagogiei şi a şcolii româneşti, Vl.Ghidionescu pe cea a pedagogiei generale şi a metodicii folosite în educaţie. Astfel, în timp ce V.Ghidionescu opunea pedagogiei tradiţionale pe cea ştiinţifică, O.Ghibu îşi baza pedagogia mai mult pe istorie. Unul pledează pentru o pedagogie experimentală, celălalt pentru o pedagogie naţională. Pe când V.Ghidionescu argumentează necesitatea cunoaşterii copilului în vederea educării sale, O.Ghibu luptă pentru cunoaşterea specificului nostru naţional, pentru el obiectivul pedagogiei fiind naţiunea, în timp ce pentru primul este copilul. Pe scurt, prezenţa unui spirit de erudiţie, o documentare temeinică, publicaţii originale, popularizarea realizărilor deosebite din domeniul pedagogiei, introducerea unui spirit ştiinţific în cercetări şi publicaţii, iniţiative organizatorice meritorii, formarea unor colaboratori (Gh.Comicescu, P.Ilcuş, S.Lungu) au fost notele caracteristice ale pedagogiei clujene interbelice până la Reforma învăţământului din 1948. Continuator al înaintaşilor săi D.Todoran s-a străduit să dea o notă ştiinţifică întregii sale activităţi, să ridice prestigiul ştiinţei educaţiei şi să susţină calitatea publicaţiilor psihopedagogice. El a reuşit să impună o notă de exigenţă şi de modernitate domeniului pedagogiei. Cu o temeinică pregătire ştiinţifică, ferm şi categoric în afirmarea concepţiei sale D.Todoran a plasat pedagogia la întâlnirea cu psihologia, axiologia, cultura şi filosofia, lărgindu-i astfel domeniul şi accentuându-i caracterul interdisciplinar, subliniat tot mai mult în ultimul timp. Psiholog de formaţie, elev al prof. Fl.Ştefănescu-Goangă, D.Todoran se afirmă iniţial prin câteva lucrări de psihologie (Psihologia temperamentului (1932), Bazele psihologiei caracterului (1935)), pentru ca ulterior să se dedice activităţii pedagogice. Lucrările Psihologia educaţiei (1942), Educaţie şi pedagogie (1943), Introducere în pedagogie (1946) vine să confirme şi să sublinieze contribuţia sa la dezvoltarea ştiinţelor educaţiei. Se cuvine menţionată şi activitatea pedagogică a unor colaboratori ai profesorilor respectivi, care chiar dacă au funcţionat un număr limitat de ani la Universitatea din Cluj au preluat orientarea şi stilul de lucru al magistrilor lor. Astfel, Gh. Comicescu scrie Raportul între intuiţie şi abstracţie (1929) şi alte lucrări prin care subliniază ideea sprijinirii studiilor pe realitatea concretă (înconjurătoare). Petre Ilcuş, un alt colaborator al lui Vl.Ghidionescu scrie Inteligenţa copilului, sub influenţa orientării experimentalistă a magistrului. Şerban Lungu, asistent al prof.O.Ghibu, îşi încearcă sintetizarea opiniilor într-o lucrare sugerată de maestrul său într-o lucrare având ca temă pedagogia naţiunii.

5.7.2.6.7. Învăţământul ştiinţelor biologice la Universitatea din Cluj în perioada interbelică Rodnic imbold pregătitor al afirmării şcolii de biologie clujene, de la începuturile Universităţii româneşti de aici, îl constituie emoţionanta contribuţie a câtorva din cei mai recunoscuţi cercetători ai naturii care s-au impus încă din vremuri vrăjmaşe pentru românii ardeleni în a se ocupa de ştiinţele "exacte" în secolul XIX: în 1832, C. Manolesco - "acest <>, cum îi spunea un scriitor ungur" (l-am citat pe E. Pop, 1942) - studiază timp de 4 ani şi colectează faună şi floră din Peninsula Balcanică în folosul Muzeului Naţional din Pesta; memorandistul Daniil PopoviciBarcianu, naturalistul de la Sibiu, debutează în 1874 cu un memoriu botanic, apoi publică manuale şcolare de ştiinţe naturale, româneşti; este un fervent susţinător al teoriei evoluţioniste a lui Darwin -

nou lansată atunci în ştiinţă şi în plină dezbatere în cercurile de specialişti ale ASTR-ei (1876-1877), ca şi doctorul şi naturalistul Pavel Vasici (1806-1881); năsăudeanul Artemiu Publiu Alexi (18471896), şi el gânditor evoluţionist bine informat, publică eseul botanic "Despre importanţa studiului botanic", cu vederi ecologice surprinzător de avansate. Şi nu sunt singurii, mai ales că unii, strâmtoraţi de vremuri, s-au refugiat din patria intracarpatină, iar alţii, mai concesivi cu propria soartă, s-au convertit; printre toţi, citaţi sau necitaţi aici, se reliefează "într-o adevărată aureolă, ca Nestorul botaniştilor noştri din veacul al XIX-lea" (E. Pop, 1942), Florian Porcius, cercetător-erou rămas pe loc, în Rodna Veche; datorită geniului său ştiinţific cultivat cu tenacitate, Rodna vremii sale devine un centru botanic cunoscut şi recunoscut în tot sud-estul Europei; Porcius a îndrumat cu maximă competenţă şi a stimulat proiectarea spre viitor a unei întregi filiaţii de botanişti încă în epoca premergătoare înfiinţării universităţii româneşti de la Cluj (A. P. Alexi, I. Prodan, Al. Borza şi cei care i-au urmat). "Întemeietorii" şi perioada 1919-1940. Identificăm în pleiada de naturalişti de certă valoare ştiinţifică din Ardealul anterior Marii Uniri un preambul fecund, ca o matrice care a alimentat energiile şi a închegat rodnice activităţi pentru începuturile şcolii biologice clujene, precum şi pentru uimitoarea ei dezvoltare ulterioară neaşteptat de rapidă, cu realizări fundamentale. Nu fără semnificaţie, în această ordine de idei, este faptul că, în 13 mai 1919, tânărul profesor de ştiinţe naturale de la Blaj, Alexandru Borza, este chemat în Comisia de 14 specialişti ardeleni delegată să preia inventarul Universităţii maghiare din Cluj şi desemnat membru pentru instituţiile de biologie; iar în iunie 1919, este cooptat între cei 7 profesori ardeleni care cunoşteau bine structura organizatorică şi juridică a universităţilor din Austro-Ungaria; aceştia formau "Comisia universitară" abilitată să prefigureze structura noii universităţi româneşti, iar Al. Borza este ales vicepreşedinte al comisiei pentru examinarea candidaţilor de profesori ai Universităţii; prin această numire, Al.Borza devine profesor de botanică al "Universităţii Daciei Superioare" şi unul din membrii ei fondatori. Cu exuberanţă şi dăruire s-au avântat "Întemeietorii" în împlinirea acestei învestituri încărcată de responsabilităţi profesionale, ca şi de cel mai neşovăielnic patriotism pentru ca, prin prestaţia universitară care avea să înceapă, populaţia românească din Transilvania - crunt şi pe nedrept defavorizată, întrucât i s-a refuzat cu obstinaţie recunoaşterea oficială a identităţii culturale -, în sfârşit să fie liberă a şi-o afirma. Al. Borza a găsit acum - la cei 31 de ani cât avea pe atunci - cea mai prielnică ocazie pentru a traduce în fapte mocniri vechi, de pe când era elev şi student; purta în suflet puritatea gândurilor cu care se închinase, în 1904, la mormântul de la Putna, el - elev transilvănean, însoţit cu câţiva inimoşi elevi din Turnu-Severin (între care şi viitorul savant Ionescu-Şişeşti); Acelaşi Al. Borza nu putea uita nici întrunirile fericite ale studenţilor români care se aflau la studii la Budapesta, sub copacul botezat de ei "Bucureşti" şi unde visau la o patrie a lor, liberă; şi nici că pe atunci era, de fapt, bursier al "Societăţii Transilvania" care fiinţa la Bucureşti; dar cu deosebire îi stăruia în minte şi în suflet bucuria şi mândria cu care semnase, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, actul Unirii, ca deputat al casinei blăjene. Tot acest climat spiritual de înfrigurate trăiri au trezit în Al. Borza pe viitorul militant stăpânit de neastâmpărul vocaţiei ctitoriceşti pentru mari înfăptuiri. Aşadar, socotesc că a fost necesar să precizăm că ceea ce se petrecea în acel an 1919, la Cluj, nu era doar un act de înaltă datorie civică şi o consecinţă a unor evenimente politice, ci măreţia lui sărbătorească se sprijinea pe o încărcătură emoţională unică, pe care, desigur, nu o avusese nici unul din evenimentele similare din celelalte universităţi româneşti deja existente, la Iaşi, apoi la Bucureşti.

1. Organizarea învăţământului universitar de biologie la Cluj În atmosfera politică tulbure care bântuia cu deosebire Europa Centrală după semnarea actului unirii, catedrele Universităţii maghiare au continuat o existenţa autonomă neclară, întrucât profesorimea a refuzat să depună jurământul de credinţă faţă de statul român; în fine, la 12 mai 1919, Consiliul Dirigent instituit în Ardeal a procedat la preluarea universităţii, considerându-i pe vechii profesori demişi, iar profesorul Al. Borza a preluat institutele cu profil de biologie. Din acest domeniu de ştiinţe funcţionau în fosta Universitate maghiară un Institut de zoologie şi unul de botanică, pe terenul şi în clădirile vechii grădini botanice încropite atunci pe actuala stradă a Clinicilor; toate formau trei catedre: de Zoologie, de Anatomie comparată şi de Botanică. Institutele erau conduse de un "director" şi incorporau fiecare câte un muzeu. După clădirea "palatului universităţii" (între 1893 şi 1901), Institutul botanic s-a mutat în aripa dreaptă de la parter, Institutul şi muzeul de Zoologie instalându-se în clădirea actuală de pe strada Clinicilor. Învăţământul biologic era eminamente descriptiv, astfel că învăţământul fiziologiei şi biologia teoretică erau total neglijate; numai la zoologie s-a organizat "principal" şi o disciplină de istologie şi embriologie, sub girul unui bun specialist al vremii, profesorul Apethy. Secţia ştiinţelor biologice de la Universitatea maghiară avea şi două unităţi de bibliotecă de specialitate, foarte bogate în 1918, existând pe lângă fiecare din cele două institute - de zoologie şi de botanică. De asemenea, Universitatea cumpărase, în 1911-1912, un teren relativ mare de livezi de pomi cu destinaţia de a deveni viitoarea grădină botanică (aşa cum a şi fost utilizată apoi, pentru actuala grădină botanică); situaţia juridică a proprietăţii universităţii asupra acestui teren rămăsese, însă, neclară, iar mai târziu, după preluarea instituţiilor universitare din 1919, a produs multe complicaţii, chiar conflicte, cu care s-a confruntat puternic ctitorul de mai târziu. Aceasta era zestrea pe care a preluat-o, în 1919, împuternicitul "Comisiunii Universitare" pentru secţia de biologie a viitoarei universităţi. Vara anului 1919 a fost un timp de muncă titanică pentru organizarea Universităţii din Cluj, ceea ce înseamnă conturarea facultăţilor, desemnarea personalului didactic şi ştiinţific, organizarea laboratoarelor şi a altor spaţii de învăţământ. Un ajutor deosebit de preţios în reorganizarea institutelor universitare au reprezentat unii din vechii angajaţi ai Universităţii maghiare, care au rămas pe loc după retragerea corpului didactic superior: majoritatea laboranţilor, a mecanicilor, a oamenilor de serviciu, a grădinarilor - importantă categorie de slujbaşi, pentru că ei cunoşteau laboratoarele, muzeele, munca de la grădina botanică. Mai mult decât atât: au depus jurământul faţă de statul român şi unii din vechiul personal ştiinţific conservatorul herbarului de la Institutul botanic, Martin Peterfi, un valoros biolog; "inspectorul de culturi" (numit în universitatea românească "şef de culturi") al grădinii botanice - Cornel Gurtler; custodele muzeului zoologic - Iosif Galei. Cea dintâi acţiune pe care a întreprins-o Comisiunea Universitară a fost să organizeze la noua universitate clujeană, cu ajutorul unor experimentaţi profesori ai universităţii româneşti de la Iaşi şi Bucureşti, care au acceptat să vină în Cluj pentru un timp limitat, cursuri de calificare pentru "profesorii cursişti"; aceştia erau tineri care nu aveau diplome universitare, dar care erau tocmai studenţi cu studiile universitare neterminate, învăţători şi preoţi, de asemenea proaspeţi absolvenţi ai şcolii normale. "Cursiştii" aveau datoria ca, în foarte scurt timp, prin cursuri intensive, să deprindă utilizarea dotării din laboratoare şi colecţiile institutelor universitare, să-şi însuşească metoda de recunoaştere a elementelor naturii (faună, floră, componenţii substratului terestru), prin excursii în jurul Clujului, îndrumaţi de profesorii universitari cooptaţi în acest scop. Cursanţii au urmat, apoi, un curs de completare în vara anului 1920, după care au dat un "examen de capacitate", în virtutea căruia erau îndreptăţiţi să fie angajaţi pentru a asigura corpul didactic din numeroasele şcoli secundare de stat

româneşti, nou înfiinţate în Transilvania. Profesorii veniţi din alte centre universitare tocmai în vederea ţinerii acestor cursuri, nu s-au întors la reşedinţele lor; alţii (Ioan Scriban, Vasile Meruţiu, alături, evident, de Al. Borza) aveau să fie numiţi în curând la noua universitate, constituind prima "echipă" cu care a început să funcţioneze secţia de Biologie a Facultăţii de Ştiinţe de la universitatea românească din Cluj. În acest scop, profesorii au fost recrutaţi la recomandarea unor somităţi ştiinţifice de la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti. În noua universitate s-a păstrat modelul altor universităţi mai vechi în Europa, cu o facultate de ştiinţe, în care s-au cuprins ca secţii: matematica şi fizica, chimia, geografia şi ştiinţele naturii; în această ultim enumerată secţie se cuprindeau (destul de propriu înţelese !) atât ştiinţele vieţii (zoologia şi botanica), cât şi cele ale scoarţei pământului (mineralogia, geologia şi paleontologia). Totodată s-au organizat şi secţii combinate de ştiinţele naturii (în care erau, deci, cuprinse ştiinţele biologice şi cele geologice) cu chimie, respectiv ştiinţele naturii cu geografie. În situaţia extrem de complicată a momentului de început, la organizarea secţiei de Ştiinţe Naturale de la Facultatea de Ştiinţe din Universitatea românească nou înfiinţată la Cluj, au participat dintre ardeleni Al. Borza, numit imediat profesor (la început, profesor agregat, apoi titular), iar dintre cei veniţi prin chemare, Ioan Scriban, Ion Grinţescu, Dimitrie Călugăreanu, din ţară, iar din Franţa Emil Racoviţă, însoţit de doi colaboratori apropiaţi care l-au urmat - Rene G. Jeannel, imediat, şi Pierre A. Chappuis după un an. Cu aceşti profesori, la secţia de ştiinţe naturale, din segmentul strict al biologiei, la inaugurarea primului an universitar de la Universitatea din Cluj (care, de la aniversarea primului deceniu de existenţă, 1927/28, s-a numit "regele Ferdinand I"), la 10 octombrie 1919 erau înfiinţate 5 catedre, funcţionând pe lângă institute conduse de un director: 1. Catedra de anatomie şi fiziologie vegetală cu Institutul de Botanică generală; profesor şi director Ion Grinţescu (intrat în funcţie din sem. II al primului an universitar; sem. I a fost suplinit de Al. Borza), cu 1 asistent şi 1 preparator suplinitor, ca personal didactic. Sediul catedrei era în "palatul Universităţii" (actuala clădire centrală). 2. Catedra de botanică sistematică cu Institutul de Botanică, Muzeul botanic şi Grădina Botanică, profesor şi director Alexandru Borza, având ca personal didactic auxiliar pentru întreg complexul - 1 preparator de curs (din sem. II, pe Emil Pop, viitorul erudit profesor universitar şi academic ilustru, pe atunci student la facultatea nou-înfiinţată, transferat de la Universitatea din Budapesta, unde îşi începe studiile tocmai în anul izbucnirii războiului mondial), 1 conservator al herbarului (biologul Martin Peterfi) şi 1 şef de cultură al Grădinii Botanice (C. Gurtler). Activitatea didactică se desfăşoară în perioada de iarnă în incinta Institutului de Botanică generală, şi doar în perioada de primăvară-vară, în modestele clădiri vechi şi friguroase care existau pe atunci pe teritoriul Grădinii Botanice actuale. 3. Catedra de Zoologie şi Anatomie comparată cu Institutul de Zoologie, profesor şi director Ioan Scriban, primul venit la apelul Comisiunii Universitare din Cluj; ca personal didactic auxiliar funcţionau 1 asistent şi 3 preparatori suplinitori. 4. Catedra de Biologie cu Institutul de Speologie, unde director era, cu rang de profesor titular, deja celebrul Emil Racoviţă; el vine la Cluj la invitaţia Consiliului Dirigent al Transilvaniei, la 1 februarie 1920, având promisiunea că nu va fi încărcat cu obligaţii didactice, deşi este pe dată numit profesor universitar titular; în funcţia didactică este numit, în 1920, în condiţii speciale şi la recomandarea lui Racoviţă, un fost elev al său în Franţa, R. G. Jeannel, entomolog de prestigiu; la Cluj, este numit subdirector al Institutului de Speologie şi profesor titular de Biologie generală. În 1921/22, de asemenea la recomandarea lui E. Racoviţă, vine din Franţa şi P. A. Chappuis, reputat hidrobiolog, care este angajat cu contract special conferenţiar adjunct şi subdirector adjunct al Institutului de Speologie.

Catedra de Zoologie cu Institutul, şi Catedra de Biologie cu Institutul de Speologie se organizează în actuala clădire din vechea grădină botanică (de pe strada Clinicilor). Institutul de Speologie din Cluj se înscrie în istoria ştiinţelor universale ca primul institut de acest gen din lume, de aceea Clujul devine încă din 1920-1921 centrul lumii în domeniul studiului peşterilor nu numai din punct de vedere geografic, ci şi biologic, ca mediu de viaţă, prin ramura biospeologiei ca ştiinţă creată de însuşi Emil Racoviţă. Acest profesor universitar al Clujului şi savant al lumii aducea cu sine şi marea experienţă a investigării Antarcticei (1897-1899). 5. Catedra de Fiziologia generală cu Institutul de Fiziologie generală conduse ca profesor şi director de Dimitrie Călugăreanu; este catedra şi institutul care neavând un sediu distribuit, nu a putut funcţiona în anul şcolar de început, decât din al doilea an, printr-un compromis funcţionând la Institutul de Fiziologie al Facultăţii de Medicină. Chiar în această ordine de idei a spaţiului didactic şi de cercetare ştiinţifică sunt consemnate în documentele vremii mari greutăţi care au cerut îndelungi eforturi şi mare dăruire sufletească pentru soluţionarea lor. Câteva facilităţi imediate prin care s-a putut trece oarecum peste obstacole le-a oferit, în cazul special al ştiinţelor biologice, faptul că ele reprezintă un fel de "domeniu-mumă" al multor ramuri de ştiinţe aplicate care au ca obiectiv viaţa, fie ea o plantă sau un animal, inclusiv omul. Din acest motiv, vom întâlni - în începuturi, dar şi mai târziu - destule cazuri în care pregătirea universitară a biologilor a fost adăpostită în spaţiul destinat facultăţii de medicină, sau mai adesea reciproca, în care specialişti ai secţiei de biologie de la Facultatea de Ştiinţe au prestat activitatea didactică integrală (cursuri, lucrări de laborator, studii pe teren) pentru unele discipline de la Facultatea de Medicină şi Farmacie, sau de la Şcoala superioară de Agronomie (actualmente Universitatea de Ştiinţe agricole). Asemenea cazuri au fost: - cursul şi lucrările de laborator la Fiziologia generală pentru naturalişti s-au ţinut, aşa cum s-a mai arătat, timp de trei ani după 1919/20 la Institutul de Fiziologie de la Facultatea de Medicină, cu acceptul colegial al directorului acestui institut, dr. I. I. Niţescu; - profesorul Ioan Scriban, titular la secţia de Ştiinţe Naturale, a fost şi profesor suplinitor la disciplina de Istologie şi Embriologie de la Facultatea de Medicină, vacantă în lipsă de specialist; a suplinit această funcţie (pe lângă funcţia titulară la Secţia de Ştiinţe Naturale) din 1919/20 până în ianuarie 1923; de altfel, atunci întreaga zestre de laborator şi colecţiile de preparate microscopice şi de planşe, făcute în mare parte chiar de profesorul Scriban, au rămas în dotarea Facultăţii de Medicină, iar pentru naturalişti a fost nevoie să se reia întreaga muncă pentru dotarea unui laborator propriu; - profesorul Scriban a mai predat Zoologie medicală şi parazitologie pentru studenţii farmacişti (din 1922/23 până în 1926/27); de asemenea, Zoologia şi în special Entomologie agricolă pentru instruirea absolvenţilor de la şcolile superioare de agricultură (din 1924/25 până în 1928/29); I. Grinţescu face şi fitopatologie pentru farmacişti; - profesorii Al. Borza şi I. Ghiţescu (care era licenţiat şi în Farmacie) au predat mai mulţi ani Botanica sistematică farmaceutică, respectiv Botanică generală (morfologie, anatomie şi noţiuni de fiziologie vegetală) pentru studenţii farmacişti (din 1921/22 până în 1924/1925). Studenţii naturalişti (secţia de ştiinţe naturale şi geografie-ştiinţe naturale) făceau şi ieşirile pe teren, în jurul Clujului, pentru botanizare, împreună cu studenţii farmacişti, îndrumaţi de cei doi profesori de botanică; - cu mare întârziere - de abia începând din sem. II al anului universitar 1927/28 - la Universitatea din Cluj s-a acceptat ideea că ştiinţele medicale pentru a fi corect însuşite este nevoie să fie fundamentate pe legile naturale ale vieţii, astfel încât s-a introdus un curs de Biologie generală pentru medicinişti, care a fost predat (cum este şi firesc !) de profesorul titular al disciplinei de la secţia de Ştiinţe Naturale a Facultăţii de Ştiinţe, R. G. Jeannel, până în anul 1930/31, iar în continuare

de profesorul E. Racoviţă, până în 1940, când prin tragedia refugiului, Universitatea din Cluj s-a rupt în două - Facultatea de Medicină la Sibiu, cea de Ştiinţe la Timişoara. Structura unităţilor didactice ale secţiei de biologie s-a modificat destul de puţin pe parcursul primelor două decenii de existenţă a Universităţii clujene; de semnalat sunt doar unele schimbări de denumire a unora din catedre, respectiv succesiunea unora din directorii catedrelor; în general, însă, sa realizat consolidarea catedrelor prin personal didactic mai numeros. Astfel, Catedra de Botanică generală, în care se cuprindea în principal, morfologia, anatomia şi noţiuni elementare de fiziologie vegetală, după modelul universităţilor germane, prin reforma de reorganizare a învăţământului superior din 1938, devine Catedra de Anatomie şi Fiziologie vegetală, ceea ce s-a aprobat prin act oficial în 1942, iar Catedra de Botanică sistematică devine Catedra de Botanică şi Fitogeografie; din 1938/39, Catedra de Fiziologie generală devine Catedra de Fiziologie animală. Noile denumiri nu sunt pretinse doar din simple capricii, ci ele sunt de conţinut, în concordanţă cu evoluţia şi progresul ştiinţei botanice în lumea ştiinţifică românească şi internaţională. Dintre profesorii cu care a demarat activitatea didactică la aceste catedre, Dimitrie Calugăreanu părăseşte Clujul în 1925, chemat la Universitatea din Bucureşti; în anii universitari 1925/26 şi 1926/27, direcţiunea Institutului şi Catedra de Fiziologie generală este girată prin suplinire de profesorul Ioan Scriban, pentru ca în 1927 să fie preluată de profesorul Aristide Grădinescu. În 1931, profesorul R. Jeannel este numit profesor de Entomologie la Musee National d`Histoire Naturelle din Paris, iar cursul de Biologie generală este preluat, atât pentru naturalişti, cât şi pentru medicinişti, de E. Racoviţă, până în 1940. În 1936, profesorul Ioan Grinţescu este chemat la Universitatea din Bucureşti; direcţiunea Institutului şi Catedra de Botanică generală este suplinită până în 30 octombrie 1938 de profesorul Al. Borza, apoi este preluată de profesorul Emil Pop, devenit titularul ei la 15 martie 1939. În fine, în 1937, prin decesul prematur al profesorului I. Scriban, conducerea Catedrei şi a Institutului de Zoologie şi Anatomie comparată este suplinită (fatală coincidenţă !) de profesorul A. Grădinescu, până la numirea noului titular venit de la Iaşi, profesorul Vasile Gh. Radu, în aprilie 1940. *** Cât priveşte metodologia de predare a cursurilor, nu trebuie neglijat faptul că prelegerile aveau un dinamism foarte adecvat caracteristic concret-intuitiv de investigare a naturii vii; de aceea, fiecare prelegere era însoţită de demonstraţii pe material viu: botanica sistematică se verifica, pe loc, în diversele sectoare ale Grădinii Botanice, iar problemele de fitosociologie erau dezbătute, ca şi cele de morfologie vegetală în timpul excursiilor săptămânale, de duminica. La fiziologie vegetală, "catedra" era, de fapt, o masă de laborator dotată cu instalaţii de apă şi de gaz metan pentru a putea fi utilizate la executarea unor experimente demonstrative din subiectul tratat la curs. La fiziologia animal ă cursul era demonstrat într-o şedinţă specială de laborator, în aceiaşi săptămână, prin intervenţii chirurgicale pe animale, la subiect. La zoologie, se expunea material conservat şi se practica disecţia demonstrativă. Catedrele de botanică generală (cu I. Grinţescu, apoi Emil Pop), de Biologie generală (cu R. Jeannel, apoi E. Racoviţa), de Botanică sistematică (cu Al. Borza şi E. Pop), de Zoologie (cu I. Scriban, apoi V. Radu) - dispuneau de colecţii de sute de diapozitive, care erau proiectate imediat după curs sau în lecţiile consacrate pentru recapitularea unui capitol parcurs. Pentru că este ilustrativă, cităm opinia lui E. Racoviţă despre acest "adjuvant" foarte important pentru învăţământul naturalistic:"... cursul de Biologie generală nu poate fi pur verbal, ci este nevoie să fie documentat prin observaţii şi experienţe şi să se bazeze pe obiecte concrete şi foarte variate" care, atunci, puteau fi vizualizate doar

pe diapozitive. Astfel, obsesiva preocupare de mai târziu pentru "metodele audio-vizuale", decretate "moderne", erau practicate din plin chiar de la începuturi. Primii ani universitari începând cu 1919/20 au însemnat pentru personalul fiecărei catedre o luptă uriaşă pentru amenajarea şi dotarea laboratoarelor, iar obligaţiile didactice erau complexe: pe lângă cursuri şi lucrări practice, în toţi anii din perioada interbelică se organizau, în fiecare săptămână, aşa-numitele "excursii didactice" care însemnau, de fapt, mici drumeţii de o zi, sau chiar numai de o jumătate de zi în jurul oraşului de reşedinţă (Clujul, respectiv Timişoara) pentru a cunoaşte speciile de plante şi animale chiar habitatele lor naturale; cel mai adesea se asociau pentru aceste aplicaţii pe teren două-trei catedre, pentru ca studiul să fie complex şi cât mai aproape de realitatea naturală. De la Cluj, se mergea şi la rezervaţiile naturale din apropierea oraşului, urmărind expres vegetaţia specifică, speciile endemice şi ocrotite etc. (Cheile Turzii, Fânaţele Clujului, "La Copârşaie", la Suatu, Zau-deCâmpie, Băile Episcopiei, diferite zone interesante floristic din Munţii Apuseni). La finele unui an universitar sau imediat înainte de începutul unui nou an şcolar, se organizau pentru studenţii naturalişti şi geografi-naturalişti excursii de studiu mai îndelungate (7-10 zile): pe Dunăre (Orşova-CazaneAdakaleh) - Munţii Banatului; Munţii Bucegi - Bucureşti (Muzeul Antipa), Munţii Rodnei - Ceahlău, Delta Dunării, litoralul marin. Scopul acestor "excursii" era dublu: cunoaşterea florei şi faunei, dar şi colectarea (cu studenţii şi personalul didactic) a materialului necesar pentru studiu, pentru dotarea herbarului de la Grădina Botanică, a Muzeului zoologic, pentru studiu, după conservare, la lucrările practice curente. O luptă neîncetată în folosul pregătirii studenţilor era dotarea bibliotecilor existente pe lângă fiecare catedră cu apariţiile noi de manuale universitare şi tratate de la universităţile străine, şi pentru a avea informaţia despre ceea ce este nou în domeniul biologiei în lume, dar mai ales pentru că literatură românească în domeniu era foarte puţină. De aceea, a fost un eveniment extrem de bine venit apariţia primelor două cărţi universitare pentru studenţii naturalişti, medicinişti şi farmacişti clujeni elaborate de profesori locali: - în 1930 a apărut la editura Universităţii "Biologie generale. L`evolutionisme et l`eredite", de R. Jeannel; - între 1928-1934, a apărut în fascicule succesive un mic tratat "Curs de Botanică generală" de I. Grinţescu, o carte de mare valoare prin conţinutul său din mai multe puncte de vedere pe care le vom dezvolta la paragraful "Evoluţia ideilor în biologie ..."; Absolvenţii cu studii universitare licenţiaţi în ştiinţele naturale sau geografie cu ştiinţele naturale ocupau, în covârşitoare majoritate, posturi de profesori de liceu. Pregătirea naturaliştilor pentru cariera didactică se făcea la "Seminarul pedagogic al Universităţii" - un liceu de băieţi care funcţiona cu această destinaţie. Profesorii de ştiinţe naturale de la Seminarul pedagogic erau recrutaţi, în general, dintre profesorii şi personalul ştiinţific al Facultăţii de Ştiinţe, cu experienţă pedagogică şi atestat pedagogic. Cităm dintre aceşti profesori pe Emil Pop, Al. Borza şi Victor Pop. Această pregătire a candidaţilor se încheia cu o lecţie de probă şi un calificativ, apoi absolvenţii susţineau examenul de capacitate. Absolvenţii dădeau "examen de licenţă" în faţa unei comisii de 3 profesori, susţinându-şi teza de licenţă lucrată sub conducerea unuia dintre profesori. Doctoratul în ştiinţe naturale selecţiona doar elementele eminente, având şi perspectiva unui post în ierarhia universitară. Am înregistrat între 1921/22 şi 1939/40, acordarea a 7 titluri de doctor în ştiinţe naturale la această secţie din Cluj, precum şi notificarea altor 3 diplome obţinute de absolvenţii români la universităţi de peste hotare; cu doctorat obţinut în străinătate funcţionau 8 profesori şi conferenţiari ai Facultăţii la secţia de Ştiinţe Naturale: E. Racoviţă, I. Grinţescu, Al Borza, M. Tiesenhausen, R. Jeannel, P. Chappuis, C. Degan, R. Codreanu. În 1948, la ultima aprobare acordată

de Ministerul Învăţământului din acea vreme, s-au mai obţinut 4 diplome (unele atestate ulterior, altele nu). 2. Institutele de ştiinţe biologice din perioada 1920-1940 Poate că dimensiunea reală a succeselor pe care le-a repurtat corpusul universitar într-un timp record după înfiinţarea Universităţii româneşti din Cluj o redă cel mai corect crearea institutelor ştiinţifice ale naturaliştilor clujeni, cu atât mai mult cu cât faţă de patrimoniul existent în 1919, dintre institutele care vor funcţiona de atunci încoace unele nu au antecedente, ci sunt ctitorii ale universitarilor români, iar cele care continuă nişte institute preexistente s-au dezvoltat deosebit de mult, progresul cel mai sensibil fiind concepţia de lucru, dar şi amploarea pe care au atins-o. Fiecare catedră ca unitate de învăţământ funcţionează încorporată într-un institut şi fiecare institut edita în nume propriu sau colabora la una sau mai multe publicaţii ştiinţifice, pe care le vom prezenta într-un paragraf aparte. Dintre institutele biologice pe care le-au ctitorit universitarii clujeni în perioada interbelică, pe departe cele mai celebre, pe lângă valoarea lor, sunt Institutul de Speologie creat de savantul Emil Racoviţă, şi Grădina Botanică a Universităţii din Cluj, podoabă emblematică a oraşului prin frumuseţe şi mult timp cea mai preţuită din S-E Europei, creată de inimosul şi genialul Alexandru Borza. Cele două mari personalităţi de rang universitar ale Clujului, prin instituţiile pe care le conduceau au făcut ca bătrânul oraş transilvănean să devină în mai puţin de două decenii un reputat centru culturaluniversitar de talie europeană. O distincţie pe care trebuie să o facem - fără semnificaţie de valoare, însă, - între acestea este punctul din care demarează organizarea lor: Institutul de Speologie a avut un început mai puţin zbuciumat şi mai rapid soluţionat decât Gradina Botanică, în special pentru că celui dintâi i s-a atribuit dintru început un spaţiu chiar confortabil într-o clădire adecvată unei asemenea respectabile instituţii; Grădina Botanică, însă, era reprezentată atunci doar printr-un teren promiţător, complet neamenajat pentru nobilul scop conceput de Al. Borza; acest teren aştepta în acelaşi timp popularea lui cu vegetaţie corespunzătoare - organisme vii cărora le trebuie un răstimp ca să crească -, precum şi construirea unui institut de profil, care să adăpostească Muzeul botanic şi Herbarul Universităţii pentru care nu exista un spaţiu atribuit. a). Institutul de Speologie Chiar dacă repetăm ideea, nu este de prisos să subliniem faptul că un astfel de institut, destinat în mod expres cercetărilor în domeniul subteran şi vieţii cu totul particulare în acest mediu, era primul şi unicul în lume. În toată structura sa topografică şi de conţinut este o instituţie concepută de Emil Racoviţă, care a adus cu sine de la Paris multă ştiinţă de carte, o minte strălucită şi plină de idei originale, experienţa organizării altor trei institute de cercetări în Franţa, doi devotaţi prieteni, destoinici şi vechi colaboratori, o preţioasă zestre materială (o bogată bibliotecă de specialitate, o importantă colectie faunistică, multe ustensile pentru cercetarea de laborator şi de teren, material fotografic de documentaţie ştiinţifică etc.) şi mai presus de toate, o arzătoare poftă de muncă de cercetare şi studiu în beneficiul învăţământului şi al ştiinţei româneşti, cărora simţea că le aparţine. Cu o asemenea încărcătură spirituală şi materială nu este deloc de mirare că a reuşit ca, în mai puţin de un an, Institutul să fie instalat şi să-şi înceapă activitatea în toate compartimentele; doar activitatea de inventariere (a bibliotecii, a colecţiilor fotografice şi de diapozitive, a materialului faunistic colectat şi conservat) a mai durat câţiva ani, devenind apoi muncă curentă, an de an, pe măsură ce achiziţiile sporeau prin activitatea asiduă a personalului din Institut. Emil Racoviţă s-a impus prin prestigiul său ştiinţific, prin personalitatea sa puternică, prin fondul său sufletesc de omenie, încât şi-a cucerit confraţii, elevii şi oficialităţile. Senatul Universităţii

aprobă, aşadar, la propunerea sa, angajarea imediată a lui Jeannel, iar după un an, a lui Chappuis; împreună cu cei doi asistenţi (între care, Valeriu Puşcariu rămâne fidel colaborator al lui Racoviţă în mişcarea pentru ocrotirea naturii ca o personalitate de mare ţinută), acest mic colectiv începe organizarea Institutului pe sectoare: biblioteca şi colecţiile - de hărţi geografice, colecţia fotografică, cea biospeologică şi colecţia pentru fauna Transilvaniei: - în biblioteca Institutului au fost adăpostite cărţile şi broşurile biologice-speologice de o valoare unică aduse de Racoviţă de la Paris, precum şi cărţile vechiului Institut de Zoologie, care fac corp comun. Această complexă bibliotecă se organizează foarte sistematic, după sugestiile lui Racoviţă: evidenţa de inventar este dublată de sistemul de documentare bibliografică foarte eficient cu un fişier-catalog alfabetic al autorilor şi un fişier pe materii (astăzi, sistemul este generalizat şi banal, dar atunci era noutate !). În raportul lui Racoviţă pe anul 1928/29, de ex., se arată că se catalogaseră după acest sistem aproape 7.000 de volume. Atunci s-a mai cumpărat pentru bibliotecă, din fondurile Muzeului de Zoologie, după cum scrie Racoviţă "colecţia de cărţi /.../ foarte bogată şi de mare valoare în ceea ce priveşte istoria anatomiei vertebratelor şi a celei umane /.../ de la vestitul anatomist K. Gegenbauer" cuprinzând peste 4.000 de titluri. "Posedăm - mai scrie Racoviţă - cinci opuri din secolul XVI şi 65 din secolul XVII". Înzestrarea continuă a bibliotecii cu cărţi noi şi mai ales cu periodice ştiinţifice străine a devenit, însă, la scurtă vreme, o mare dificultate pentru Institut, din cauza crizei financiare care bântuia ţara noastră în jurul anilor 1929-31; abonamentele la reviste s-au redus atunci la două titluri; în rapoartele sale anuale către conducerea Facultăţii, Racoviţă încriminează cu vehemenţă guvernele pentru situaţia creată: "Descompletarea colecţiilor noastre de periodice şi opuri fundamentale constituie un ireparabil dezastru cultural !". Situaţia financiară s-a redresat abia în 1937, dar revirimentul a fost de scurtă durată... - Colecţia fotografică "Racoviţa-Jeannel" cuprinde valoroase documente fotografice asupra fenomenelor carstice; ea s-a completat, în 1922/23, cu o mai bine de o mie de fotografii şi diapozitive copiate de pe negative obţinute de la prietenii săi speologi din Franţa. Tot atunci, se înjghebează la Institut şi un mic atelier foto cu cameră obscură. "Obiectul principal al acestei colecţii - scrie Racoviţă în raportul său anual pe 1932/33 - este ilustrarea cursului de Biologie generală /.../. Se poate prevedea de pe acum că această colecţie va constitui peste câţiva ani un material didactic foarte preţios". - Colecţia biospeologică cuprindea materialul cules în cursul explorărilor speologice efectuate de personalul Institutului; în 1928/29, de ex., Racoviţă informează că, în răstimpul din 1905-1928, au explorat peste 1100 de peşteri din vreo 10 ţări diferite, iar materialul cules este repartizat în vreo 16.000 de tuburi cu alcool pentru conservare, la care se adaugă câteva sute de serii de insecte conservate uscate şi vreo 500 de lilieci; acest material urma să fie studiat de specialişti naturalişti. - Din fauna Transilvaniei, colectivul îşi propune, încă din 1921/22, cercetarea ei, direcţia activităţii revenindu-i lui Jeannel, ajutat de P. Chappuis. Colecţia cuprindea faună de uscat şi de apă dulce în mare cantitate, care îşi aştepta de asemenea cercetătorii. - Activitatea Institutului consta, însă, în principal din explorările speologice şi faunistice de suprafaţă, nu numai pe teritoriul ţării noastre în zeci de expediţii, ci şi prin companii pe tot mapamondul. În tot răstimpul cât au lucrat împreună, Racoviţă, Jeannel, Chappuis, cărora li s-au alăturat Val. Puşcariu şi numeroşi speologi străini din diferite părţi ale Europei (Paris, Viena, Serbia, Polonia) - unii veniţi pur şi simplu pentru a studia carstul românesc, dar alţii, pentru a se specializa la Cluj în metoda de cercetare a faunei endogene (de ex. dr. R. Leruth, din Belgia, în 1938/39) - au

explorat, în primul rând, carstul bihorea din Munţii Apuseni, apoi în Oltenia, Banat, în Dobrogea (la puţurile părăsite), în Bucegi, Munţii Făgăraşului etc. În anii critici ai crizei financiare, începând din 1931, subvenţiile bugetare ale guvernelor care s-au succedat au fost suprimate total pentru Institut; puţinele excursii ştiinţifice şi explorări speologice s-au făcut cu mare economie, exclusiv pe spesele personale ale personalului Institutului. O mare şansă, singura, rămăseseră două misiuni ştiinţifice la care au participat şi cei doi colaboratori devotaţi ai lui Racoviţă - R. Jeannel (deşi se repatriase deja, şi lucra la Paris) şi P. Chappuis -, oferindu-şi sprijinul salvator pentru zestrea speologică şi faunistică a Institutului. O primă misiune ştiinţifică a fost organizată între 3.XII.1930 - 21.IV.1931, în Africa Centrală, în zona Sahara, Niger şi în pădurile seculare de pe Cote d'Ivoire (Volta Superioară); instituţiile franceze organizatoare l-au invitat pe P. Chappuis ca hidrobiolog, reprezentând Institutul de Speologie din Cluj; cheltuielile expediţiei au fost în mare parte acoperite de Chappuis însuşi; guvernul român i-a oferit, doar, o misiune oficială gratuită şi l-a recomandat, pentru a fi sprijinit, reprezentanţilor diplomatici ai ţării noastre în Franţa. Din materialul ştiinţific recoltat, toată microfauna acvatică şi cea cavernicolă a fost depusă la Institutul de Speologie din Cluj pentru a fi clasificată şi studiată în cadrul Institutului. Cea de-a doua misiune ştiinţifică are loc în 1932-33, în Africa Orientală, pe cursul fluviului Omo, şi este patronată de Academia de Ştiinţe a Franţei, de Musee national d'Histoire naturelle din Paris (unde funcţiona din 1930 ca profesor de entomologie R. Jeannel, care participa la misiune), de câteva instituţii ştiinţifice din Franţa şi Elveţia, ca şi de Preşedenţia Consiliului de Miniştri din România şi de Institutul de Speologie din Cluj. Misiunea a fost condusă de un geolog din Paris, de Chappuis din Cluj şi de R. Jeannel din Paris. Contribuţia la cheltuielile misiunii a României nu au avut nici o subvenţie guvernamentală; doar primul ministru (Al.Vaida-Voievod) a atribuit o misiune oficială gratuită lui Chappuis şi l-a recomandat legaţiunilor române din străinătate, guvernelor englez şi abisinian; Institutul de Speologie a furnizat expediţiei puţin material de colectare. Totuşi (!) materialul ştiinţific recoltat este imens; din aceasta, Institutului de Speologie i s-a remis toată microfauna acvatică şi cea cavernicolă, care, depusă la Institut, urma să fie distribuită pentru studii specialiştilor autorizaţi. De-a lungul anilor de recesiune financiară, în care zestrea tuturor compartimentelor Institutului a stagnat aproape complet, singura activitate la fel de perseverentă ca în anii înfloritori a fost activitatea de cercetare ştiinţifică, de studiu a materialului recoltat, de mărunte exploatări făcute cu jertfe materiale private ale personalului Institutului, în frunte cu E. Racoviţă, şi de publicarea rezultatelor cercetărilor în reviste ştiinţifice din ţară şi din străinătate. Institutul de Speologie conducea, sub direcţia lui E. Racoviţă, două prestigioase publicaţii, care serveau şi ca schimb oferit altor publicaţii străine: - "Biospeologica" cu subtitlul: "Etudes sur l'histoire naturelle du domaine soutterrain. Editee depuis 1920 par l'Institut de Speologie de Cluj; tomul I apăruse în 1907-1909 la Paris, de unde s-a strămutat, odată cu venirea lui Racoviţă la Cluj, la institutul nou-înfiinţat, devenind revistă internaţională; în paginile sale se publicau studiile definitive asupra materialului speologic, cu prioritate (din 1920 încoace) a celui adunat la Institutul de Speologie din Cluj, studiat de cercetătorii Institutului şi, prin colaborare, şi de cercetătorii străini. Revista a apărut neîntrerupt de la începuturile ei până la moartea savantului. Până în 1940, la refugiu, apăruse tom I-V (cu 50 de fascicole). - La Cluj, în 1920, de asemenea sub direcţia lui Emil Racoviţă, ia fiinţă periodicul "Lucrările Institutului de Speologie"; t.I, cu nr-ii 1-25, este datat 1920-24. Periodicul cuprinde lucrările care nu au apărut în "Biospeologica", dar sunt elaborate de personalul Institutului de Speologie sau de c ătre alţi cercetători români sau străini asupra materialului procurat de Institut.

b). Institutul de Botanică, Grădina Botanică şi Muzeul Botanic. Cel de-al doilea institut al secţiei de ştiinţe naturale de la Facultatea de Ştiinţe din Cluj de anvergură mondială a fost complexul ştiinţific înfiinţat de Al. Borza în jurul Catedrei de Botanică sistematică; de fapt, Institutul Botanic se exprimă prin activitatea triadei: Grădina Botanică, Herbarul Institutului şi Muzeul Botanic, instituţii puse deopotrivă în serviciul învăţământului botanic universitar din Cluj, ca şi al ştiinţei româneşti şi mondiale, iar istoricul lor este strâns împletit. a.1. Ideea unei grădini botanice exista în conştiinţa profesorului Al. Borza de foarte timpuriu, de pe când era tânăr profesor la liceul românesc confesional de la Blaj, între 1911-1919. Moştenise odată cu catedra de aici şi o grădină botanică şcolară, deosebit de bine organizată de doi iluştri şi neobosiţi predecesori ai săi - Alexandru Uilăcan, apoi dr. Ambrozie Cheţanu (singurul titrat român ardelean care fusese, în Universitatea română din Cluj, asistent universitar la Catedra de Botanică în 1890 şi 1891, la profesorul A. Kanitz, unde îşi trece doctoratul în botanică la 1891). Continuând să dezvolte această grădină botanică şcolară, lucrarea aceasta este un extraordinar exerciţiu, în specialitate şi el este coroborat prin cele văzute apoi la grădina botanică existentă la Universitatea maghiară, în 1919 (în preajma institutelor de pe actuala stradă a Clinicilor); Al. Borza a pus imediat în aplicare oportunitatea pe care i-o oferea existenţa în posesia Universităţii a terenului prevăzut să fie viitoarea grădină botanică a Universităţii (de pe actuala str. Bilaşcu). Al.Borza a elaborat în 1920, împreună cu şeful de culturi C.Gurtler, planul unei noi grădini botanice (Gurtler avea şi preţioasa specializare de la Grădina Botanică din Berlin, la celebrul A. Engler). Planul prevedea amenajarea terenului, cu tăierea pomilor, croirea principalelor alei, repartizarea sectoarelor cu diferite destinaţii şi mutarea plantaţiilor şi a serelor din vechea grădină. Al. Borza pune la baza planului grădinii o concepţie ştiinţifică foarte modernă, pe care şi-a desăvârşit-o apoi, în timp ce avea loc amenajarea grădinii, prin vizite de documentare la numeroase şi importante grădini botanice din Europa. Concepţia ştiinţifică a lui Al. Borza a prevalat - fireşte concepţia peisagistica insuficientă pentru rolul instructiv al unei asemenea instituţii; astfel, în noua grădină şi-au găsit loc grupurile sistematice, geografice şi biologice de plante, apoi acvariile, serele, stâncile artificiale, pepinierele, instalaţiile de apă, drumurile, construcţiile administrative etc. Aceste amenajări şi completa dezvoltare a vegetaţiei care popula sectoarele grădinii se prevedea să fie terminate cam în 10 ani. Lucrări la fel de stringente trebuiau prevăzute şi pentru spaţiile de cercetare, ca şi pentru organizarea institutului de cercetare, cu herbarul şi muzeul botanic, folosind materialul moştenit de la Universitatea maghiară, respectiv de la Muzeul Ardelean din Cluj; Institutul Botanic cu Catedra de Botanică sistematică, cu Herbarul, Grădina Botanică şi Muzeul Botanic alcătuiesc un complex cu activităţi ele însele complexe şi întrepătrunse, a căror dezvoltare împreună exprima triumful muncii ştiinţifice creatoare a biologiei româneşti de la Cluj în decurs de două decenii. Organizarea grădinii botanice noi a demarat în forţă: în primii doi ani, sunt amplasate şi terminate de amenajat grupurile plantelor economice, medicinale şi a celor ornamentale de la intrarea principală. În 1922/23, sunt terminate primele 4 sere, apoi instalaţiile de apeduct ("turnul de apă" şi reţeaua de distribuire a apei; până la terminarea instalaţiei, plantele se stropeau cu apa din Pârâul Ţiganilor care o străbate). În 1923/24 s-a încheiat şi sectorul de sistematica plantelor, iar o colecţie de plante de munte şi alpine în ghivece era pe atunci una din cele mai bogate din lume; veneau să o consulte specialişti din ţară şi din străinătate. Se mai construiesc încă sere noi, inclusiv un palmariu, pentru că cel din grădina veche era grav deteriorat. În 1924/25, se construieşte intrarea "monumentală" din str. Regală şi se amenajează noi grupuri geografice de plante; spectaculoasă este grădina japoneză, care începe să se organizeze prin 1925/26; "atmosfera locală" este redată de podurile din lemn arcuite,

lanterne de piatră, un "tory" specific, iar în 1934-35 se construieşte un chioşc şi o pergolă în stil japonez. În linii mari, Grădina Botanică era o instituţie pregătită pentru a fi vizitată de marele public, astfel că în iunie 1925 îşi deschide porţile pentru vizitatori. Serele care s-au clădit începând din 1922/23, completate în anii următori cu noi compartimente (palmariul înalt de 18 m, o seră pentru plantele acvatice cu un bazin cald de 36 mp/90 cm adâncime) - toate se cunosc astăzi ca "serele vechi", spre a fi deosebite de "serele noi" clădite într-o altă epocă. Serele vechi adăposteau atunci preţioase plante exotice, tropicale şi subtropicale, inclusiv palmieri, orhidee, ferigi epifite, iar în "lacul" din seră se cultivau pentru prima dată în România şi numai la Cluj uriaşul nufăr de pe Amazoane, Victoria regia. Bogăţia Grădinii Botanice din Cluj, frumuseţea ei de înaltă calitate estetică, profesionalismul înalt cu care era organizată şi întreţinută de specialişti eminenţi, face din această instituţie un reper urbanistic căutat de toate categoriile de clujeni statornici sau pasageri, astfel încât vizitatorii ajungeau uşor la 35.000 pe an (în acea perioadă când oraşul abia dacă se apropia de 80.000 de locuitori !). În arhiva Grădinii, printre multe personalităţi care s-au delectat vizitând Grădina Botanică a Clujului, onorând instituţia cu prezenţa lor, sunt consemnaţi pentru istorie, în afară de membri Casei Regale române şi miniştri ai guvernelor noastre, - dr. Politis, directorul Institutului Botanic din Atena; monseniorul Valerio Valeri, nunţiul papal la Bucureşti; contele d'Ormesson, ministrul Franţei la Bucureşti (tatăl scriitorului francez de astăzi Jean d'Ormesson, membru al Academiei franceze); savantul fitosociolog Braun-Blanquet de la Montpellier, şef de şcoală botanică, şi alţii, mari personalităţi ştiinţifice (I. Ionescu-Şişeşti, vechiul coleg-prieten al lui Borza, din Turnu-Severin) sau de stat. În spatele acestei feţe văzute de public, în Grădina Botanică - instituţie ştiinţifică pentru cercetare şi învăţământ universitar - se desfăşura o activitate febrilă în acest scop: - În cursul lui 1924, s-a terminat de instalat o staţie meteorologică proprie Grădinii Botanice, cu aparatură care permite înregistrarea datelor climatice locale, cu variaţiile lor, utile atât pentru lucrările de grădinărie, dar şi pentru abordarea observaţiilor din punct de vedere ecologic şi formarea unui specialist (asistentul Gh. Bujorean). - Începând cu 1921/22, personalul Grădinii Botanice, împreună cu personalul Catedrei de Botanică sistematică, colectează în fiecare an seminţe ale plantelor cultivate în Grădină, dar şi de la plantele spontane de pe terenurile studiate din punct de vedere floristic în timpul excursiilor prin ţară; întocmind cataloage anuale, acestea sunt difuzate pe tot mapamondul, iar institutele similare, interesate în a obţine asemenea material vegetal, oferă pentru schimb seminţe colectate de la alte grădini botanice. Era o cale prin care Grădina Botanică din Cluj intra în circuitul vieţii ştiinţifice botanice din lume. Dacă în 1922/23 schimbul de seminţe astfel angajat a implicat 72 de instituţii botanice din ţară şi străinătate, în 1936/37 au răspuns 169 de unităţi botanice. - Cum în Grădina Botanică mai erau multe de făcut şi lucrările noi, ca şi multe lucrări de întreţinere şi renovare erau costisitoare, iar bugetul guvernamental era tot mai precar, cu un excelent spirit gospodăresc, directorul Grădinii şi colectivul său au găsit câteva resurse pentru un fond extrabugetar al instituţiei - din taxele încasate de la vizitatori, din vânzarea producţiei Grădinii Botanice (flori tăiate, fructe). Totodată, îi erau utile Grădinii Botanice şi numeroasele donaţii oferite de persoane particulare sau de firme horticole din Transilvania (parcul dendrologic Ocskay-Fay de la Simeria, patroni-horticultori din Cluj, Aiud, Ocolul silvic din Timişoara) care au înzestrat-o cu plante vii, rare: plante carnivore, palmieri şi alte plante exotice etc. Universitatea a donat Grădinii 8 statui din zinc reprezentând zeităţi antice, iar Primăria oraşului a donat statuia lui Eminescu, un bronz de O. Hahn. În fine, pentru a-i face cunoscute produsele, în toamna lui 1924, împreună cu despărţământul

local al ASTR-ei, este aranjată o bogată expoziţie de fructe, care este trimisă apoi şi la Bucureşti, unde obţine ca distincţie o medalie de aur. În 1932, Grădina Botanică participă şi la o expoziţie organizată la Cluj de Societatea horticultorilor şi apicultorilor, cu plante tropicale şi soiuri de mere cultivate în Grădină; de asemenea, în 1933, organizează o expoziţie de fructe, iar în 1938, o expoziţie de flori tăiate, cu care ocazie au fost botezate câteva soiuri de trandafiri nou create de horticultorii clujeni. - O creaţie ştiinţifică, cu deosebire remarcabilă a inventivului profesor Al. Borza şi a colectivului său a fost înfiinţarea, în 1933/34, a unei Staţiuni de cercetări botanice-ecologice la Stâna de Vale, în Munţii Bihorului, la 1100 m altitudine. Staţiunea este în custodia Institutului de Botanică şi va adăposti un laborator de cercetare şi o bibliotecă de specialitate; se va crea aici o grădină botanică alpină, cu un arboret specific. În 1935, Staţiunea este dotată cu aparatură pentru înregistrări ecologiceclimatice, cu un buletin editat zilnic; staţiunea este complet amenajată în următorii doi ani, încât cercetările demarează şi sunt interesaţi de ele reputaţi botanişti; în 1937, se reunesc aici BraunBlanquet (Montpellier), Al. Borza, E. Pop, E. Nyarady, E. Ghişa, A. Buia, Gh. Bujorean (toţi de la Cluj), A. Arvat (Chişinău), E. Ţopa (Cernăuţi), E. Soroceanu (Bucureşti) şi pun în discuţie probleme de fitogeografie generale şi locale; se organizează cercetările pentru 1938 (vegetaţia pădurilor, a mlaştinilor, florula algologică, amenajarea unei grădini alpine). - Institutul Botanic şi Grădina Botanică au şi activităţi culturale mai mărunte; cităm doar faptul că sprijină prin intervenţia lor şcolile secundare, oferindu-le, la cerere, informaţie şi material pentru a-şi înfiinţa grădini botanice şcolare, după cum sunt sprijinite şi catedrele înrudite ale Facultăţii - în primul rând Catedra de Botanică generală (respectiv de Fiziologie vegetală). În 1922/23, de la Grădina Botanică a Clujului, chiar dacă era în plină activitate de a se organiza, se trimite totuşi un vagon de plante vii şi seminţe la Iaşi, pentru grădina botanică abia proiectată acolo. - Institutul Botanic patronează şi alte activităţi prin care se impune în conştiinţa lumii ştiinţifice, dar şi a publicului: sunt activităţile culturale ale horticultorilor şi cu deosebire, activitatea de protecţia monumentelor naturii. Al. Borza, bun cunoscător al oamenilor de la ţară şi din micile oraşe, preocupaţi pentru cultura mică a plantelor - ca horticultori şi floricultori amatori, şi totodată ca didact deosebit de talentat şi pasionat, şi-a propus să împărtăşească prin specialişti avizaţi cunoştinţele despre cultivarea plantelor; cu această intenţie înfiinţează la Cluj - aici, unde practicau cultivarea plantelor ornamentale grădinarii pregătiţi teoretic şi cu experienţă în domeniu (la Grădina Botanică, la Academia de Agricultură, dar şi horticultori renumiţi - R. Palocsay, I. Groza -), înfiinţează secţia Cluj a Societăţii de Horticultură din Bucureşti; sediul secţiei este la Grădina Botanică, preşedinte este Al. Borza, iar vicepreşedinte - C. Gurtler. Scopul Societăţii este ca ea să fie un factor de îndrumare calificat în horticultura din Transilvania, desfăşurându-şi activitatea în şedinţe lunare de comunicări şi conferinţe, cu proiecţii (!) şi prin publicaţii editate, de asemenea, la Grădina Botanică, cum sunt: "Notiţe de la Grădina Botanică" şi "Grădina mea"; apar aici broşuri şi foi volante cu informaţii şi curiozităţi despre plante (apar 33 de numere până în 1941/42). Societatea îl trimite pe C. Gurtler într-o călătorie de studii în Olanda, Belgia, Franţa şi Elveţia, timp de o lună (iulie-august 1930). Cât priveşte ocrotirea naturii, aspectele ei de doctrină lansate cu autoritate de universitarii clujeni le vom discuta la alt paragraf; acum vom spune, doar, că Institutul Botanic din Cluj ia în custodia sa numeroase rezervaţii ştiinţifice, botanice şi peisagistice; în 1925/26, erau deja expropriate şi reveneau spre studiu naturaliştilor clujeni o stepă "la Copârşaie" lângă Cluj, Fânaţele Clujului, Piatra Roşie de la Tulgheş, Piatra Craiului la Zărneşti şi un teren de 300 ha în Pietrosul mare din Maramureş. Mai sunt ataşate, apoi, Institutului Botanic din Cluj rezervaţia de fânaţ de la Suatu şi rezervaţiile pentru cele două endemisme - de la Moineşti-Zau de Câmpie, cu bujorul, şi de la Băile Episcopiei, cu nufărul de apă caldă.

a.2. În timp ce organizarea Grădinii Botanice se desăvârşea, nici un moment nu s-a pierdut din vedere că această instituţie trebuie să existe numai ca "laborator" de lucru pentru un institut ştiinţific şi o catedră universitară cu o activitate didactică, având amândouă un sediu propriu în care să-şi exercite profesiunea colectivele lor. În realitate, activitatea de studiu a materialului de teren, ca şi activitatea didactică a botaniştilor sistematicieni şi depozitul materialului conservat nu avea un sediu: materialul de studiu conservat era înghesuit într-o clădire veche, şubredă, dărăpănată şi insalubră a vechiului teatru care se afla în proximitatea palatului Universităţii (în locul actualului Colegiu universitar sau "Casei universitarilor"); acest material consta din Herbarul Universităţii şi cel al Muzeului Ardelean, precum şi dintr-un preţios material de muzeu botanic, toate expuse degradării, prafului şi insectelor. Cât despre activitatea didactică, ea se desfăşura în localul destinat Catedrei şi Institutului de Botanică generală, în palatul Universităţii, la parter-dreapta; numai vara, lucrările practice de Botanică sistematică se desfăşurau direct în Grădina Botanică "în liber" sau în nişte săli improvizate într-o clădire modestă, renovată, din incinta Grădinii. Aşa stând lucrările, era mai mult decât imperios să se clădească un Institut de Botanică, în care să se instaleze herbarul şi muzeul botanic, care dispuneau de un material bogat şi deosebit de preţios. În 1924, impetuosul Al. Borza apostrofa necruţător nepăsarea oficialităţilor faţă de "situaţia ruşinoasă în care era lăsată cea mai bogată colecţie botanică din ţară; singura scăpare a ei este zidirea grabnică a unui muzeu botanic în noua grădină botanică". Până la realizarea acestui deziderat, profesorul Al. Borza, secondat de trei cadre didactice destoinice - M. Pişcu (şef de lucrări), Emil Pop (asistent) şi Gh. Bujorean (preparator) - au preluat marea problemă, încă fără soluţie, de a nu neglija herbarul şi zestrea de muzeu; în 1922, în postul de conservator al colecţiilor (vacant prin decesul biologului Martin Peterfi) este numit, la 1 iulie, Erasmus J. Nyarady (viitor membru al Academiei RSR), un eminent florist de teren. Prin munca lor neobosită, cele două colecţii de herbar existente înainte de 1919 - herbarul Universităţii şi Herbarul Muzeului Ardelean - sunt aduse, în 1922, şi adăpostite într-o clădire veche din noua grădină botanică, asigurate împotriva incendiului şi dezinfectate, iar după "limpezirea" problemei Muzeului Ardelean (care nouă nu ne-a fost posibil să o desluşim), începe unificarea celor două colecţii şi, deci, reorganizarea în întregime a Herbarului, devenind parte a viitorului Institut Botanic, alături de viitorul Muzeu Botanic. Aranjarea Herbarului se face după un cod internaţional - Indexul Dalla Torre şi Harms. Începe imediat şi activitatea de colectare a plantelor de pe întreg teritoriul patriei întregite; zeci de drumuri se fac de-a lungul şi de-a latul României, străbătând munţi, câmpii, codri şi pajişti, văile, trecătorile munţilor şi litoralul marin, în aşa-zisele "excursii" didactice (cu studenţii) şi de cercetare (cu personalul Catedrei şi al Institutului Botanic), an de an, de primăvara devreme până toamna târziu, numai pentru ca herbarul Institutului Botanic să cuprindă cât mai în întregime speciile şi subspeciile din flora României. Foile de herbar, etichetate şi inventariate, formează nu numai zestrea culturală a Institutului clujean, ci şi piese de schimb cu institute similare din ţară şi străinătate, astfel că prin acest schimb, la flora României se adaugă în herbar foi-document din flora de pe mapamond. Pentru Herbar - devenit o instituţie autentică - se şi cumpără colecţii întregi de la mari botanişti (de ex. o colecţie de Alge de la Marea Neagră) sau se primesc donaţii de la cei care respectă această instituţie. În acest fel, Herbarul se compune din câteva sute de foi (de ex., în 1934, sunt 433.830 de foi) şi este realizat prin colectarea plantelor în cursul excursiilor de botanizare, prin schimb cu instituţii similare din ţară şi străinătate, prin cumpărarea unor colecţii interesante sau prin donaţii din partea unor deţinători de herbare. Herbarul Universităţii din Cluj ajunge curând foarte cunoscut pe toate continentele; dacă în 1923/24, doar 5 institute botanice străine intră în schimb cu Clujul, vor fi 11 în 1924/25 şi de ordinul câtorva zeci în 1938/39. Şi profesionalismul botaniştilor clujeni este bine cunoscut şi recunoscut de

marile instituţii botanice din lume, deoarece sunt tot mai mulţi botanişti străini care îi consultă pe clujeni ca specialişti pentru a le revizui plante din herbarele lor, ca şi botaniştii care vin să se documenteze cu materialul din herbarul de la noi. În 1921/22, Al. Borza iniţiază o operă floristică deosebit de importantă: "Flora Romaniae exsiccata", un herbar editat periodic, cu "schedae" (= foi cu notiţe), la care colaborează 25 de botanişti din ţară, şi care este destinat pentru schimb cu străinătatea. Prin acest herbar însoţit de text s-a adunat un capital de observaţii floristice pentru flora ţării noastre de mare preţ, un fundament pentru o viitoare mare operă - Flora României. Până în 1941/42, Flora Romaniae exsiccata avea XXIII centurii gata pentru a fi trimise. a.3. Muzeul Botanic propriu-zis cuprindea colecţii imense de produse vegetale, de la obiecte casnice confecţionate din material vegetal (eşantioane de lemn de diferite esenţe prelucrate în foi de furnir sau în scândură de lemn - nuc, santal, trandafir, lămâi, tisă, cireş, măslin tei, teak etc., de mare valoare economică şi ornamentală; fibre pentru împletituri şi ţesături etc.), până la extracte farmaceutice şi de drogherie (eşantioane de opiu, uleiuri eterice, alcaloizi, unt de cacao etc.); fructe şi seminţe conservate sau mulaje în gips vopsite în culori naturale, etc., etc. Acest material era şi el adăpostit în încăperile insalubre ale vechiului teatru, apoi au fost mutate în subsolul clădirii Universităţii şi în spaţiul Institutului de Botanică generală. *** În fine, după zbucium sufletesc de mai mulţi ani, trecând şi prin marea criză financiară, în toamna anului 1929 s-a clădit parterul clădirii viitorului institut în frumoasa Grădină Botanică, iar în septembrie-octombrie 1930, Herbarul s-a mutat în noua clădire; a fost inaugurat Muzeul Botanic cu această parte a lui în 22 octombrie 1930, deodată cu serbările jubiliare ale Universităţii. Abia în toamna lui 1934 s-a edificat etajul şi mansarda peste parterul construit, iar la mijlocul anului 1935, clădirea a fost terminată, încât herbarul a putut fi mutat de la parter la etaj, iar în vara lui 1935, s-a instalat Muzeul Botanic. Cu această ocazie, Rectorul Universităţii, profesorul Florian ŞtefănescuGoangă, apreciază cu satisfacţie: "Muzeul Botanic al Universităţii noastre este unul din cele mai bogate şi mai bine înzestrate muzee de botanică din toată Europa". În faţa şi în preajma frumosului Institut se împlineau şi sectoarele cu plante ornamentale, concepute încă cu câţiva ani mai înainte. Se replantează rozariul început din 1931/32, cu specii donate de firme horticole din Ardeal şi Banat, o colecţie de 70 de varietăţi de Dahlia şi o colecţie de hibrizi de Canna indica de la Timişoara; se reorganizează grupul de suculente mexicane, între care şi un exemplar de Agave americana care, peste decenii, a ajuns uriaş şi a înflorit în Grădina Botanică, ceea ce a fost un eveniment pentru că este un proces biologic-fiziologic plurienal epuizant, după care planta întreagă moare. Măsura valorii Institutului Botanic ca instituţie de ştiinţă îl dau publicaţiile editate aici, avându-l ca iniţiator şi principal editor pe Al. Borza, căruia i s-au alăturat colaboratorii Gh. Bujoreanu şi profesorul I. Grinţescu. Începând din 1921, apare "Buletinul Grădinii Botanice şi al Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj", t. I. Este un periodic anual important, fiind singura revistă românească exclusiv botanică, în care se publică lucrări ale clujenilor, dar şi a unor botanişti străini care, într-un fel sau altul, au fost în relaţii cu şcoala botanică din Cluj (ca de ex., participanţii la marea reuniune fitogeografică internaţională din 1931, la Cluj). De mare valoare documentară şi de istorie a botanicii româneşti este publicarea în fiecare an a bibliografiei botanice din România ("Bibliographia botanica Romaniae", întocmită în colaborare de Al. Borza şi Emil Pop), în care se consemnează, cu maximă

precizie şi complet, toate lucrările româneşti din domeniul botanicii sau care au contingenţă cu acest domeniu, oriunde ar fi apărut ele. Tot instituţiile botanice clujene editează periodicul "Contribuţii botanice din Cluj", redactat de Al. Borza, E. Grinţescu şi E. Pop, cu lucrările botaniştilor din Cluj, publicate în alte reviste decât în "Buletin...". Tomul I apare pe perioada 1921-1930; în 1941, ajunge la t. IV şi la al 40-lea fascicol. c). Institutul de Botanică generală Îndeaproape înrudit cu Institutul Botanic şi în multe privinţe având activităţile împletite, este Institutul de Botanică generală, numit astfel la înfiinţarea Universităţii româneşti, în 1919, când a fost preluat de profesorul Ion Grinţescu. Botanica generală în sensul în care erau organizate cele mai cunoscute şi temeinice şcoli de botanică din Europa - cele germane -, cuprinde morfologia, anatomia şi fiziologia vegetală, cu preferinţă pentru primele două ramuri; în această direcţie a fost dominantă şi utilarea pentru cercetare preluată de Comisia românească. Profesorul Grinţescu a acceptat faptul împlinit al unui laborator organizat, dar formaţia lui ştiinţifică la Institutul din Geneva cu pronunţat caracter experimental (culturi de alge, ciuperci, bacterii), i-a permis să întrevadă importanţa majoră a laturii experimentale a botanicii - fiziologia vegetală, ştiinţa dinamicii vieţii plantelor. De aceea, profesorul Grinţescu nu a întârziat să inaugureze în semestrul de vară al lui 1922 lucrări practice de fiziologie "cu studenţi înaintaţi", primele de acest fel la Universitatea din Cluj (în timp ce la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti fiziologia vegetală era foarte avansată); ele erau conduse de dr. M. Tiesenhausen, şef de lucrări între 1921-1933, om de laborator format la mari universităţi din Austria şi Elveţia, preţuit colaborator al lui Grinţescu pe care l-a secondat în organizarea laboratorului de la Institut şi în dezvoltarea cercetării experimentale în problematica de studiu. În 1925/26 începe amenajarea laboratorului de Fiziologia vegetală din demisolul Institutului. Demersurile făcute de I. Grinţescu pentru dezvoltarea acestei direcţii ştiinţifice au fost repetate şi insistente, după cum se consemnează în rapoartele anuale adresate Decanatului şi Rectoratului (1924; 1927). S-au depus mari diligenţe pentru organizarea laboratorului de fiziologia plantelor, care se înzestrează greu şi costisitor. Îndată ce spaţiul Institutului s-a degajat de materialele Muzeului Botanic instalate în edificiul de la Grădina Botanică (cel vechi, apoi cel nou), I. Grinţescu întreprinde o veritabilă revoluţie în reorganizarea Institutului şi utilarea laboratorului. Din 1927, când I. Grinţescu reuşeşte să facă obligatoriu cursul de fiziologia vegetală, dotarea laboratorului progresează mereu, astfel încât în 1933, este suficient de bine înzestrat pentru a funcţiona corect. Ion Grinţescu şi Manfred Tiesenhausen fac din epoca lor de colaborare cea dintâi perioadă de înflorire a creaţiei ştiinţifice de la Institutul de Botanică generală, între 1928 şi 1935. I. Grinţescu aduce la zi botanica de observaţie experimentală, cultivând anatomia fiziologică cu noţiuni de citologie, histologie şi embriologie vegetală, dar şi de genetică, fiziologie şi ecologie, de fitogeografie. Activitatea ştiinţifică la Institut a fost axată pe studiul morfologiei şi fiziologiei unor alge din flora algologică a României, cultivate şi observate mai mulţi ani în laborator de I. Grinţescu, care l-a iniţiat şi pe Şt. Peterfi (viitorul academician din perioada postbelică). Culturile pure de Alge (Cyanophycee şi Chlorophycee) devine o tradiţie la acest colectiv, fructificând peste ani. Rezultatele cercetărilor sunt publicate, în primul rând, în "Contribuţii Botanice", unde I. Grinţescu este coeditor cu A. I. Borza şi E. Pop. Când I. Grinţescu s-a transferat la Bucureşti (1937), director suplinitor este Al. Borza (1937/38), apoi Emil Pop (1938/39), care e numit titular în martie 1939. Erudiţia ca botanist a lui E. Pop şi personalitatea sa ştiinţifică recunoscută în ţară şi peste hotare vor face ca noua catedră să devină foarte importantă şi până la retragerea sa târzie să fie cea mai forte unitate botanică a Universităţii

clujene, în care Anatomia vegetală şi Fiziologia vegetală să devină discipline individualizate, ambele predate - spre profitul studenţilor de atunci - de profesorul E. Pop. Cu Emil Pop, cercetarea ştiinţifică se diversifică la fostul Institut de Botanică generală: iau amploare cercetările de citofiziologie vegetală (în principal prin studiul aprofundat al dinezei); de palinologie şi paleobotanică, urmărind reconstituirea evoluţiei vegetaţiei pe teritoriul ţării noastre şi în contextul fitogeografic european. Cultura sa evoluţionistă, ca şi disponibilitatea sa excepţională pentru istoriografie îi îndreaptă cercetările şi spre istoria ştiinţelor, în general, a ştiinţelor biologice, în special la români. Constant, lucrările sale sunt publicate în periodicele Grădinii Botanice, dar şi în revista "V. Adamachi" de la Iaşi; deosebit de numeroase şi răspândite sunt lucrările sale de publicistică şi de ştiinţă popularizată în revistele şi broşurile ASTRA. Încă din primii ani de la înfiinţarea Institutului de Botanică Generală, I. Grinţescu este permanent preocupat de înzestrarea bibliotecii cu cele mai noi apariţii de cărţi botanice, ca şi cu publicaţiile periodice româneşti şi străine. Pentru că achiziţionarea lor era extrem de costisitoare, a survenit o înţelegere între Institutul Botanic şi Institutul de Botanică generală, ca sprijinindu-se pe schimbul pe care îl poate susţine Grădina Botanică prin propriile publicaţii, biblioteca să fie utilizată în comun de ambele instituţii (oricum, biblioteca Institutului Botanic preluată în 1919 a fost catalogată împreună de personalul Catedrei de Botanică generală). În 1924/25, s-a terminat inventarierea bibliotecii comune, dar aşa cum era, deşi era cea mai bogată bibliotecă botanică din ţară, era haotică, fiind amestecate cărţi cu broşuri, cu extrase; pentru a se face ordine, în 1927/28 s-au comandat cutiiclasoare pentru extrase, s-a înjghebat un mic atelier de legătorie la Catedră, unde lucra unul din laboranţi, iar personalul didactic a întocmit un fişier pe materii şi unul pe autori (după modelul celui de la Speologie), foarte utile pentru exploatarea bibliotecii. În perioada de criză financiară, Institutul de Botanică generală nu a putut cumpăra nici o carte; abia Institutul Botanic, din fondurile sale extrabugetare a cumpărat câteva, iar Botanica generală s-a angajat la câteva abonamente; de ex., în 1927/28, Botanica generală n-a putut cumpăra decât câteva cărţi, în schimb a plătit abonamentul la cele 6 periodice conform obligaţiilor ce şi-a luat; în 1931/32, a făcut abonamente pe credit, iar în 1934/35, la 3 reviste pe banii din taxele şcolare, apoi câţiva ani abonamentele s-au chiar sistat. d). Institutul de Zoologie şi Anatomie comparată Prin simetrie cu Institutul de Botanică, unde studiile de floristică din România, cu deosebită insistenţă pe flora şi vegetaţia din Transilvania, sunt extrem de numeroase şi fundamentale -, cercetările faunistice şi de zoologie sistematică sunt relativ puţine în Ardealul de după 1918, cu excepţia studiului animalelor de extremă adaptare din peşteri, efectuat de Institutul de Speologie. Din studiile de la Institutul de Zoologie sunt de citat cercetările soţilor Margareta şi Radu Codreanu (veniţi în 1929/30 asistenţi la Institutul de Speologie) asupra unor animale inferioare din diverse zone ale ţării, ca şi studiile efectuate de dr. E. Epure (şef de lucrări), ca şi de Crustalo Acrivo şi V. Pop (asistenţi) de la Catedra de Zoologie. Această aparentă abatere de la entuziasta campanie de explorare a faunei Transilvaniei am putea-o explica mai ales prin specializarea profesorului I. Scriban, care a imprimat cercetării în Institutul de Zoologie o direcţie anatomo-histologică, mai conformă cu pregătirea sa de medic şi naturalist. În schimb, această specializare a fost zelos cultivată. Cercetările lui I. Scriban asupra Hirudineelor sunt continui şi aprofundate; o demonstrează şi faptul că a fost invitat să scrie monografia acestor Anelide pentru monumentala operă "Handbuch der Zoologie" a celebrului W. Kukenthal, din Berlin, în 1932. Aprecierea ştiinţei de care se bucura I. Scriban în lumea ştiinţifică europeană i-a deschis calea să lucreze la vestitul Laborator de Biologie Marină de la Roscoff (Franţa), de unde colectează faună marină pentru lucrările de la catedră (în 1923 şi următorii); anual efectua excursii de studii pentru recoltare de material şi studii de teren la litoralul Mării Negre, în sudul Basarabiei, în jurul Clujului.

Institutul a fost înzestrat de-a lungul anilor cu un impresionant capital de material ilustrativ pentru scop didactic şi ştiinţific (diapozitive, planşe explicative) cu participarea nemijlocită a profesorului care dirija personalul executant. Ataşat de Institutul de Zoologie funcţiona Muzeul de Zoologie, reorganizat din colecţiile Muzeului Ardelean, după ce, în 1928, "a fost lichidată chestiunea Muzeului Ardelean" (este menţiunea pe care o găsim în Anuarul Universităţii, fără să cunoaştem esenţa acestui act). Timp de 8 ani se lucrează pentru conservarea, revizuirea şi recondiţionarea materialului din această colecţie preluată de profesorul Scriban, care angajează în acest scop un specialist preparator şi conservator pentru muzeu. Între timp, şi îmbogăţirea colecţiilor cu piese valoroase (păsări şi mamifere împăiate, preparate anatomice şi de Nevertebrate în borcane, vitrine cu piese-mulaje etc.) este in preocuparea profesorului (până la moartea sa în 1937), apoi a succesorilor săi. În noiembrie 1937 Muzeul Zoologic se deschide pentru public; personalul ştiinţific al Institutului şi Catedrei face oficiul de îndrumător pentru public. e). Institutul de Fiziologie generală Şi acest Institut a avut soarta celui de Botanică sistematică, în sensul că, fiind o creaţie românească fără un suport antebelic, nu exista un spaţiu pentru institutul de fiziologie aşa cum ştiinţele experimentale erau cu totul neglijate în universităţile tradiţionale ale Europei. Profesorul venea, însă, cu o temeinică pregătire de fiziologie, dar lipsa unui institut specializat şi înzestrat corespunzător a făcut ca timp de 3 ani activitatea să se rezume la programul de învăţământ desfăşurat la Facultatea de Medicină şi abia în 1923 să poată fi amenajate patru încăperi în palatul Universităţii, care să fie dotate cu un minim de instalaţii din cele necesare activităţii didactice şi de cercetare; în sfârşit, în 1928, Institutul se încheagă sub conducerea profesorului Aristide Grădinescu într-un spaţiu preluat din Institutul de Zoologie, urmând să fie organizat şi utilat, inclusiv înzestrat cu material ilustrativ pentru activităţile didactice, pentru că cele existente până atunci fuseseră luate de predecesor. De acum înainte Institutul şi Catedra se vor numi "Fiziologie animală". Problema care ani de zile va fi subiect de cercetare este aceea a hormonilor şi a glandelor endocrine, în special a capsulelor suprarenale. Dintre colaboratorii foarte talentaţi ai profesorului Grădinescu este N. Şanta, mulţi ani asistent al său, apoi profesor la Iaşi; cu F. Lucan-Ionescu urmăresc funcţionarea splinei. Valoarea studiilor sale în endocrinologie atestă alegerea lui Grădinescu ca preşedinte al "Societăţii de Endocrinologie, Gynecologie şi Obstetrică" înfiinţată la Cluj (în 1933). Colaboratorul lui Grădinescu, C. Degan (şeful său de lucrări) studiază temeinic metabolismul animal, cu multe publicaţii în străinătate, iar E. Pora - care i-a urmat lui A. Grădinescu în 1941/42, se va concentra în studiile sale asupra permeabilităţii membranelor biologice pe baza sarcinii electrice a membranei în raportul său cu ionii mediului ambiant. *** Drept concluzii la activitatea ştiinţifică din institutele şi catedrele secţiei de Ştiinţe Naturale în specialitatea biologie, de la Universitatea din Cluj pe perioada dintre 1919-1940 (-41/42) am putea admite: - activitatea fecundă - pe alocuri, febrilă - pe tărâmul cercetării ştiinţifice copleşeşte - în volum şi calitate - producţia de peste patru decenii a Universităţii clujene de dinainte de primul război mondial. Cele cuprinse în acest paragraf, în care s-au înscris numai liniile directoare ale cercetării ştiinţifice desfăşurate la institutele amintite, se vor întregi şi cu datele paragrafelor următoare; - în producţia ştiinţifică a biologilor clujeni universitari primează cu totul evident cercetările care se referă la formele de viaţă de pe pământul Transilvaniei; rezultatele locale au fost apoi inserate

în mişcarea ştiinţifică unitară a ţării. Nu au lipsit nici cercetările de factură teoretică, principială; iar altele, care nu au fost raportate la teren, au fost în minoritate. 3. Conţinutul de idei şi concepţiile şcolii de biologie promovate la Universitatea din Cluj în perioada 1919-1940(-46/47) Dincolo de aspectul formal al organizării învăţământului academic românesc de la Cluj şi care este, incontestabil, un succes, întrebarea cea mare este: în ce măsură prin conţinutul de idei cu care se desfăşoară activitatea de instruire şi de formare a unei gândiri avansate în cunoaşterea biologiei, profesorii clujeni se situează în rândul unei concepţii ştiinţifice coordonate cu curentele de idei ale secolului XX ? Situaţia de universitate abia înfiinţată pe un chenar preexistent nu este un handicap al succedării? Deloc! dimpotrivă, deoarece la începuturile învăţământului universitar românesc din Clujul anilor 1920-30, în componenţa corpului profesoral intra un mănunchi de cărturari formaţi, în absoluta lor majoritate, într-o perioadă cultural-naturalistă de mare efervescenţă conceptuală: erau cărturarii care ascultaseră prelegerile unor somităţi academice europene prinşi într-o acerbă luptă de idei pentru susţinerea evoluţionismului darwinist, discutând selecţia naturală, problemele eredităţii (prin E. Haeckel de la Jena, pe care l-a ascultat şi medicinistul-naturalist V. Bologa, de la Cluj), - de fapt problemele fundamentale ale fenomenelor -evoluţiei - variabilitatea viului, ereditatea şi adaptarea la mediu - dezbătute la Sorbona, la Paris, în timpul cât E. Racoviţă şi alţi români (de ex. Paul Bujor, de care va mai fi vorba) erau acolo la studii, ca şi R. Jeannel, viitorul profesor de la Cluj. Evident, în spiritul aceloraşi idei se formează şi I.Scriban (elevul lui P.Bujor), apoi Radu Codreanu, Emil Pop, Valeriu Puşcariu, discipoli a lui Racoviţă. Desigur, că aceştia, cu toţii, vor fi adepţi ai transformismului în biologie şi ai evoluţionismului darwinist. Mai mult decât atât, E.Racoviţă este un adevărat doctrinar; adept documentat al evoluţionismului, el îi dă un sens mai nuanţat, prin idei originale, pe care le adoptă întreaga şcoală clujeană de biologie, în a căror concepţie dominantă este teoria evoluţionistă. E.Racoviţă îşi expune succint propria-i concepţie originală în broşura "Evoluţia şi problemele ei", apărută în 1929, în colecţia "Biblioteca eugenică şi biopolitică a Astrei". Cursul predat studenţilor medicinişti de R.Jeannel şi publicat în 1930, tratează special transformismul, cu factorii evoluţiei şi ereditatea, iar din 1935/36, Emil Racoviţă îl introduce curs obligatoriu şi pentru naturaliştii anului IV, ca un curs de sinteză a concepţiilor dobândite de ei fragmentar la fiecare din disciplinele particulare audiate, ca de ex.: marele curs de Zoologie şi Anatomie comparată, derulat ciclic pe 3 ani universitari, era conceput de I. Scriban ca o amplă desfăşurare a procesului evolutiv în lumea animală, la Nevertebrate şi Vertebrate, iar în "Histologie şi Embriologie" animală şi umană, pentru naturalişti şi medicinişti, era bine argumentat, ca dovadă a evoluţiei, principiul embriogenetic al "ontogeniei care repetă filogenia", elaborat de E. Haeckel. De asemenea, în Fiziologia vegetală expusă magistral de Emil Pop începând din 1938, procesele fiziologice ale plantelor au fost întotdeauna privite în filiaţie filogenetică, având la bază ideea istoric-evolutivă. De altfel, recunoaştem la omul de ştiinţă Emil Pop o disponibilitate sufletească pentru dimensiunea istorică a evenimentelor în orice ştiinţă, pe care o dezvăluie de timpuriu, la primele prelegeri pe care le expune, apreciind că orice descoperire în ştiinţă este cu atât mai bine intuită şi mai corect evaluată cu cât sunt mai bine cunoscute etapele prin care acea descoperire a fost cucerită de mintea omenească; tot astfel, o mare personalitate este cu atât mai corect percepută în înfăptuirile sale cu cât mai detaliat cunoaştem contextul social în care s-a format. O notă de enorm progres în cultivarea ştiinţelor biologice de către clujeni o marchează adoptarea unui punct de vedere dinamic în înţelegerea fenomenului "viaţă", dezvoltând cu precădere ştiinţele fiziologice, despre mecanismele funcţiilor vitale în structuri capabile de variabilitate adaptativă. Ca urmare, anatomia vegetală atât de extraordinar dezvoltată după ce s-au inventat aparate

optice de investigaţie microscopică atât de performante ca putere de rezoluţie (ultramicroscopul, microscopul electronic etc.) era cultivată de I.Grinţescu, apoi de Emil Pop - atât ca disciplină de învăţământ, cât şi de cercetare - în manieră foarte modernă atunci, astăzi absolut curentă, de anatomie funcţională, interpretând structurile anatomice în dinamica prestaţiei lor fiziologice. Consecinţă a adâncirii cunoaşterii în biologie din ce în ce spre amănunt, cursurile mari s-au fragmentat şi, altădată capitole ale acestora, au devenit atunci discipline de sine stătătoare, prin care studiul a încetat, însă, să mai aibă o vedere panoramică de largă suprafaţă, ci s-a adâncit în profunzime; de ex., din Zoologia nevertebratelor, I.Scriban a detaşat studiul de Parazitologie pentru farmacişti, şi de Entomologie - ca studiu al insectelor dăunătoare şi utile - pentru agronomi; din Botanica sistematică, Al.Borza a desprins Fitopatologia, cu dezvoltarea predominantă a studiului ciupercilor parazite, iar Botanica generală de odinioară s-a diferenţiat în 3 cursuri distincte: Morfologia vegetală, Anatomia vegetală şi Fiziologia vegetală. Dar vederile cele mai avansate pe care biologii clujeni le-au avut când au alcătuit programa universitară pentru studiul ştiinţelor biologice şi când au abordat cercetarea naturii, se referă, fără îndoială, la gândirea dominantă în secolul XX - gândirea sistemică, pe care se va baza interdisciplinaritatea şi ştiinţele de sinteză, - fapt aparent paradoxal cu ideea anterioară, în care aveam în vedere "fragmentarea ştiinţelor". Este posibil, însă, că tocmai aprofundarea cunoaşterii - în mod special a materiei vii - să ducă la consolidarea ideii de interdisciplinaritate şi sinteză. Este un vast tablou de idei novatoare care s-a reflectat aproape de la sine în conţinutul gândirii biologilor de la începuturile studiului biologiei în mediul academic clujean românesc, cu ecouri transmise până târziu. Sistemul de clasificare a ştiinţelor al lui Tschulok, din 1910, era cunoscut biologilor (obişnuiţi cu clasificările !), aşa încât nu trebuie să fie surprinzător că, între disciplinele auxiliare care intrau în programa de pregătire a biologilor se cuprindeau şi fizica şi chimia, cu legile lor reflectate în fenomenele vieţii; pe de altă parte, mediul fizico-geografic intervine în fenomenele vieţii, care este capabilă de adaptare prin autoreglaj faţă de ambient. În virtutea acestei concepţii, ştiinţele biologice erau studiate şi cultivate în strânsă corelaţie cu ştiinţele fizico-chimice şi ştiinţele pământului, iar cercetările biologilor erau urmărite şi în societăţi ştiinţifice cu profil de chimie, respectiv de geografie. Pe acelaşi punct de vedere al interdisciplinarităţii se bazează şi dezvoltarea ştiinţelor de graniţă, la interferenţa dintre biologie cu alte domenii de ştiinţă: s-a dezvoltat geobotanica, fitogeografia şi fitosociologia, zoogeografia, biospeologia, paleobotanica, hidrobiologia, interpretate cauzal, nu numai constatativ. O relaţie interdisciplinară mai aparte - şi cu o profitabilă dimensiune privitoare la cultura străveche a poporului român - este etnobotanica, pe care o cultivă Al.Borza şi Valeriu Butură (preparator la Muzeul Botanic între 1937-1939, viitorul etnolog valoros al Muzeului Etnografic din Cluj). Cât despre ştiinţele de sinteză, două ştiinţe s-au dezvoltat, cu deosebire, la Cluj: biospeologia şi ecologia, care, în fond, fac parte din acelaşi spectru de ştiinţe ecologice, în care o biocomunitate, cu interrelaţiile intra- şi interspecifice caracteristice, şi-a însuşit ecotopul la care s-a adaptat. Biospeologia este o ştiinţă de largă sinteză, creată de E. Racoviţă în 1907 şi prezentată publicului în broşura: "Speologia, o ştiinţă nouă a străvechilor taine subpământeşti", apărută la ASTRA, în Cluj, în 1927, cu un excelent studiu al marelui Gr. Antipa de la Bucureşti, care tocmai subliniază caracterul de sinteză al acestei ştiinţe, obiectul ei fiind studiul habitatului cavernicol şi modul de adaptare a vieţuitoarelor la acest habitat extrem, care se constituie în fiecare peşteră într-o nişă ecologică. Ştiinţa biologică de cea mai cuprinzătoare sinteză este ecologia, care deşi nu era constituită ca disciplină de învăţământ, maniera în care se efectuau toate studiile de teren era cea ecologică, cea care era luată în considerare pentru explicarea distribuţiei vegetaţiei şi a succesiunii ei naturale.

Geobotanistul Al. Borza a introdus, pe aceste baze şi utilizând metoda Braun-Blanquet, Fitosociologia (în 1925/26); iar la "Întâiul Congres Naţional al Naturaliştilor din România", din 1928, cele mai interesante comunicări şi de cea mai largă anvergură sunt cele de fitosociologie, respectiv de zooecologie (Al.Borza, R.Călinescu, C.C.Georgescu, I.Lepşi, I.Mallasz, O. Marcu, E.Nyarady, E.Pop din Cluj şi din ţară). Aici trebuie citate cercetările fitosociologice ale lui Al.Borza asupra vegetaţiei din Insula Şerpilor, din pădurile de pe Câmpia Ardealului şi din Basarabia de sud, ca şi cele asupra pajiştilor alpine din Retezat - toate sunt primele cercetări de sociologia şi ecologia vegetaţiei. Desigur, interesante sunt observaţiile şi experienţele făcute de Al.Borza şi Gh.Bujorean în Grădina Botanică şi în Staţiunea de la Stâna de Vale, cu instalaţii proprii ale acestor instituţii. În fine, E.Pop publică studii de mare subtilitate asupra ecologiei vegetaţiei în ecotipuri de mlaştini turficole şi asupra istoriei vegetaţiei în perspectivă paleologică, folosind metoda palinologică (E.Pop este şi magistrul unei puternice şcoli de palinologie care s-a dezvoltat înfloritor îndeosebi după revenirea din refugiul de la Timişoara). Studiile sale le comunică la congrese internaţionale de specialitate şi le publică, într-o primă lucrare - o mică monografie de paleobotanică, în 1936 ("Flora pliocenică de la Borsec", 189 p.+ 22 planşe). Din punct de vedere conceptual, se impun două nume care au definit cu profundă înţelegere interrelaţiile intra- şi interspecifice dintr-un ecosistem şi echilibrul biologic din natură, care sunt, de fapt, bazele ecologiei: sunt Emil Racoviţă şi Emil Pop. Printre marile experienţe pe care expediţia din Antarctica (1897-1899) i le-a oferit lui Racoviţă este şi ocazia de a intui cu genială perspicacitate uriaşul lanţ trofic din zona gheţurilor antarctice şi a Oceanului Îngheţat de Sud, pe care îl descrie, cu savoarea-i cunoscută de contemporani, în "Dările de Seamă ale Academiei" din Paris, în 19001; trebuie menţionat că, în literatura ecologică mondială, conceptul de ecosistem şi sintagma de "piramidă trofică" s-au lansat abia după vreo 25 de ani (!). Emil Pop formulează şi publică în 1934 o definiţie pentru ecosistemul pădure, în care invocă structura de sistem autoreglat; definiţia are caracter clasic prin precizia ei ştiinţifică, precum şi prin rafinamentul cu care surprinde şi exprimă complexitatea pădurii. O idee dominantă în întreaga activitate a naturaliştilor de îndată ce s-au constituit ca instituţie (idee care s-a perpetuat până azi, mereu în actualitate) a fost ideea ocrotirii naturii, apoi a mediului ambiant al omului ca specie. Până în acel moment, nu erau străini de idee nici cei doi tineri botanişti ardeleni I.Prodan şi Al.Borza, dar preocupările lor erau sporadice şi individuale. Cu o idee clară, bine conturată teoretic şi cu dorinţa de a o materializa a venit Emil Racoviţă, din Franţa: ea a fost imediat îmbrăţişată cu entuziasm de omul de acţiune Al.Borza, de colaboratorul nemijlocit al lui Racoviţă asistentul său Valeriu Puşcariu, şi de eminentul discipol al lui Racoviţă, apoi mai tânăr coleg - Emil Pop. Lor li s-au alăturat şi confraţi de alte specialităţi - medici (mai ales igienişti), farmacişti, geologi şi geografi, precum şi comunitatea largă a profesorilor de ştiinţe naturale de la licee, învăţătorii, silvicii, agronomii - cu toţii s-au mobilizat pentru punerea în practică a acestei idei cu conotaţie civică foarte puternică, toţi îmboldiţi de teribila constatare paradoxală, că progresul tehnic al societăţii moderne îi îngustează orizontul cultural, scăpând din vedere un fapt esenţial: că fiinţa umană este un element intrinsec al unei sfere existenţiale mai largi - a naturii vii, şi că în afara ei, existenţa omului este imposibilă; de aceea, orice deteriorare provocată naturii vii de pe orice treaptă de evoluţie, şocul cel mai mare îl recepţionează chiar specia umană, iar deteriorarea speciei umane este la fel de gravă oricare din cele două laturi ale fiinţei sale i-ar fi vătămată - fie sănătatea biologică, fie cea psihică; ori natura vie, prin peisaj, le influenţează pe amândouă. În numele acestei raţiuni, informaţia biologului a putut cuceri toate păturile societăţii. Forul care a legitimat teoretic şi pragmatic problema a fost Congresul Naţional al Naturaliştilor, ţinut în 1928, la Cluj. Clarviziunea de biolog a lui Racoviţă,

susţinută şi de pregătirea sa ca jurist (era licenţiat de la Paris), ca şi de promptitudinea acţiunilor lui Al.Borza - care la Congres a prezentat un referat foarte documentat şi bătăios -, au determinat demersurile pentru înfăptuirea ideii în baza unei legi de stat, al cărui proiect a fost elaborat de Emil Racoviţă şi adoptat de toţi delegaţii la Congres; astfel s-a făcut joncţiunea şi cu mişcarea pentru ocrotirea naturii de la Bucureşti şi Iaşi, extinzându-se şi la Cernăuţi. Nu fără mult zbucium, legea a fost promulgată în 1930m ca "Legea pentru protecţiunea monumentelor naturii". Era atunci o epocă în care mişcarea pentru ocrotirea naturii a căpătat anvergură mondială, iar E.Racoviţă i s-a integrat deplin: în 1934, a elaborat un "îndreptar" pe care îl publică în ţară, iar presa ştiinţifică franceză îl preia, la Societatea de Biogeografie, şi-l publică în 1937; prin acesta este definit caracterul de "unitate naturală ocrotită" şi sunt stipulate normele de aplicare a legilor pentru ocrotirea acestora; este un act fundamental pentru acest subiect, aproape întru totul conform cu concepţia actuală pentru ocrotirea naturii. Un mare succes al mişcării pentru protecţia naturii, pe care l-au repurtat clujenii în perioada interbelică prin insistenţa cercetării concertate care au furnizat argumentele ştiinţifice obiective pentru a susţine propunerea, a fost declararea prin lege a singurului nostru Parc Naţional, cel din Munţii Retezat, declarat în 1935. Fără succes - din cauza vitregiei vremurilor - au rămas diligenţele pentru un al doilea parc naţional în Munţii Apuseni, ca să pună la adăpost de distrugerile antropice peisajulunicat la noi al carstului bihorean. 4. Societăţile ştiinţifice ale biologilor, active în Cluj în perioada 1920-40, şi publicaţiile lor Rezultatele cercetării ştiinţifice capătă mai mult relief şi prind viaţă când sunt supuse dezbaterii vii din societăţi de profil; bazat pe acest adevăr şi cu o îndelungă experienţă de acest fel, E.Racoviţă antrenează profesorimea spre înfiinţarea unor societăţi ştiinţifice româneşti ale Universităţii din Cluj, pe lângă cele care fiinţau la Bucureşti, eventual cu filiale la Cluj. Ceea ce se şi înfăptuieşte. Societăţile ştiinţifice pentru biologi îi cuprind pe toţi cei cu studii de biologie-geologie, dar şi geografi (fireşte, şi pe cei cu studii de geografie-ştiinţe naturale), medici, farmacişti, agronomi şi silvici, mai ales că între aceştia erau unii care aveau la bază pregătire de biologi sau/şi de biologi (I.Prodan profesa la Academia de Agricultură, dar avea pregătire de naturalist; dr. Val.Bologa, medic care audiase la Jena şi cursuri de biologie), după cum erau şi la secţia de Ştiinţe Naturale unii, cu pregătire de naturalist, dar şi de medic (I.Scriban, R.Jeannel) sau de farmacist (I.Griţescu) - ca să amintim numai personalităţile mai marcante. Fiecare societate ştiinţifică îşi are propriul periodic, în care se publică lucrările comunicate în şedinţele societăţii; astfel se lărgeşte spaţiul de publicare pe care îl ofereau periodicele redactate în cadrul institutelor şi pe care le-a consemnat în paragraful consacrat activităţii acestora. 1.a. În decembrie 1919, la iniţiativa lui E.Racoviţă, se înfiinţează "Cercul naturaliştilor din Dacia Superioară", care în august 1920, fuzionează cu proaspăt înfiinţata "Societate de ştiinţe pure şi aplicate" (care îi cuprinde pe matematicieni, fizicieni şi chimişti), constituindu-se "Societatea de Ştiinţe din Cluj", sub preşedinţia lui E.Racoviţă; în biroul de conducerea al societăţii mai sunt, dintre biologie, Dim.Călugăreanu, R.Jeannel şi I.Grinţescu. Scopul societăţii era susţinerea cercetării ştiinţifice, stabilirea de relaţii de colaborare între oamenii de ştiinţă şi răspândirea tuturor ştiinţelor pure şi aplicate. Şedinţele de comunicări se ţineau bilunar, iar "Buletinul Societăţii de Ştiinţe din Cluj" era o revistă internaţională; Societatea va mai edita şi "Biblioteca de popularizare" - periodic al Societăţii. Buletinul Societăţii ajunge până la tom VIII în 1940, când se întrerupe apariţia lui.

În cadrul Societăţii de Ştiinţe funcţionează "Cercul Botanic" - propriu-zis o unitate concretă de lucru a Societăţii. Din 1929/30, preşedintele Cercului este I.Grinţescu; la şedinţele Cercului participă toţi botaniştii clujeni, nu numai universitari, ci şi farmacişti, agronomi, silvici, profesori din învăţământul liceal şi destui studenţi. Dintre botaniştii universitari, cei mai activi în prezentarea de comunicări sunt Al.Borza, Emil Pop, E.Nyarady, Gh.Bujoreanu, C.Gurtler şi alţii. Cercul Botanic continuă şi la Timişoara - preşedintele fiind Emil Pop - ca şi după reîntoarcerea din refugiu. La Timişoara, se constituie şi Cercul de Zoologie, în 1941, sub conducerea profesorului V.Radu. 2.a. Societatea Română de Biologie, secţia Cluj, era o filială a Societăţii de Biologie din Paris; ea ia fiinţă în 2 iunie 1920. Comunicările susţinute la şedinţele societăţii sunt trimise la Paris şi publicate în "Bulletin de la Societe biologique" din Paris. Membrii societăţii sunt biologie, medici şi farmacişti. 3.a. În 1922, E.Racoviţă înfiinţează la Cluj prima societate de turism românească din Transilvania - "Frăţia Munteană" pentru cei care-i iubesc "să apere munţii şi pădurile lor de devastări" şi prevede ca în cuprinsul societăţii să funcţioneze o secţie pentru "frumuseţile, rezervaţiile şi parcurile naturale". Societatea înfiinţată de Racoviţă este un factor promotor pentru viitoarea "Asociaţie Touring-Clubul din România", înfiinţată în 1925, în care "Frăţia Munteană" din Cluj rămâne o secţie. Societatea publică Anuare în care găsim, dintre clujeni, pe Emil Pop şi Valeriu Puşcariu. 4.a. Al.Borza înfiinţează, în 1931/32, filiala Cluj a Societăţii de Horticultură din România (care funcţionează la Bucureşti); preşedinte al filialei din Cluj este însuşi Al.Borza, apoi Emil Pop, iar vicepreşedinte, C.Gurtler de la Grădina Botanică. În şedinţele societăţii se expun de către grădinari specialişti comunicări de mare interes pentru meseria lor, de aceea şi sunt foarte frecventate, iar în publicaţia Societăţii - "Grădina mea", apar scurte îndrumări şi informaţii horticole şi botanice; nume frecvente sunt C.Gurtler, A.Trif (grădinarul-şef de la Grădina Botanică), dar şi profesorii de la Grădina Botanică (Al.Borza, E.Pop, E. Ghişa, Gh. Bujorean, E. Nyarady); aceştia din urmă publică scurte articole de cultură botanică în seria "Notiţe de la Grădina Botanică", o anexa a "Buletinului Grădinii Botanice şi Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj". 5.a. Aristide Grădinescu, împreună cu câţiva medici profesori la Facultatea de medicină, înfiinţează în 1934 "Societatea de Endocrinologie, Gynecologie şi Obstetrică"; Grădinescu este ales preşedinte. Revista Societăţii publică, între 1936-40, două volume; după refugiu, ea s-a contopit cu "Ardealul Medical". 6.a. În 1933, ca un ecou în ţară al tuturor celor întreprinse de la Cluj în problema ocrotirii naturii, a fost înfiinţată aici o Comisie regională, filială a Comisiunii Monumentelor Naturii de rang naţional, de la Bucureşti. Comisia de la Cluj se distinge printr-o activitate remarcabilă şi îl are ca preşedinte pe E. Racoviţă, iar biroul ştiinţific al întregii Comisii a Monumentelor Naturii este condus de Al. Borza, care redactează "Buletinul Comisiunii Monumentelor Naturii", revistă de rang naţional, de asemenea, având sediul la Grădina Botanică. În fine, există şi unele societăţi şi "aşezăminte" din perioada interbelică pe care nu le-au înfiinţat biologii clujeni, dar unde ei activează cu exigenţă recunoscută şi foarte apreciată. Vom aminti dintre acestea: - Extensiunea Universitară - aşezământ de cultură înfiinţat în nov. 1924 de profesori ai Universităţii din Cluj, care era menit să răspândească ştiinţa în rândurile intelectualilor din toate oraşele Transilvaniei. Participarea la Extensiunea Universitară a fost imediat inclusă în activităţile multora din profesorii noştri entuziaşti, dintre care, pe departe cel mai activ a fost, de-a lungul anilor, Al. Borza;

- Despărţământul pentru ştiinţă al Astrei de la Sibiu şi Cluj, a fost o asociaţie culturală puternică în rândurile căreia au activat mulţi universitari clujeni atât prin conferinţe pentru culturalizarea populaţiei rurale, cât mai ales prin publicistică apărută în "Publicaţiile Astrei": Transilvania; Biblioteca poporală; Calendarul Asociaţiunii; apoi Ţara Bârsei din Braşov, între 19291938, şi Gând românesc din Cluj, între 1933-1940. Este semnificativ, desigur, că în "Biblioteca secţiunii de ştiinţe naturale" a Astrei, nr. 1 din 1928 este lucrarea lui Emil Racoviţă (pe atunci preşedintele Academiei Române): "Speologia. O ştiinţă nouă a străvechilor taine subpământeşti", iar nr. 6 din 1929 al "secţiei medicale şi biopolitice" a Astrei este o altă sinteză a lui E. Racoviţă "Evoluţia şi problemele ei". În "Transilvania" a publicat Al.Borza, E.Racoviţă şi E.Pop, iar acesta din urmă, şi în "Ţara Bârsei" şi "Gând românesc". Şi tot semnificativ este şi faptul că Emil Pop este ales membru pe viaţă al Astrei în epoca ei de deplină forţă culturală. Este de menţionat că Despărţământul ASTRA a sprijinit Extensiunea Universitară, luând parte la toate activităţile ei. 5.7.2.6.8. Învăţământul şi ştiinţa matematicii la Universitatea Daciei Superioare 1. Momentul Unirii “La Universitatea din Cluj s-a dezvoltat spiritul de muncă colectivă, semn contemporan al activităţii ştiinţifice... Meritul cel mare în buna organizare a Secţiei matematice la Cluj îl are profesorul D.Pompeiu, ... care a ştiut să învingă greutăţile începutului, făcând sacrificii rare, ca acela de a veni lunar la Cluj, timp de 12 ani de zile să facă cursuri”.1 Citatele de mai jos, extrase din procesele verbale ale consiliului profesoral al Facultăţii de Ştiinţe, sunt suficiente pentru a justifica afirmaţia precedentă. “Domnul Pompeiu, cu începutul anului şcolar 1920-21 va face cursuri la această secţiune” (18 august 1920). “Consiliul hotărăşte în unanimitate şi aprobă cu aplauze ca D-l Profesor D.Pompeiu, de la Universitatea din Bucureşti, să fie invitat şi pentru anul şcolar 1921-22 la Facultatea noastră” (27 septembrie 1921). “Chestiunea angajării D-lui Profesor D. Pompeiu şi pentru anul viitor” (9 iunie 1923). Alături de D.Pompeiu, un rol primordial l-a avut profesorul Gheorghe Bratu. Faptul va reieşi cu pregnanţă din citatele următoare extrase din aceleaşi procese verbale, din care cititorul îşi va putea face şi o imagine globală asupra activităţii de început. Ca director al Seminarului Matematic, profesorul Gh.Bratu “cere 40.000 lei pentru cărţi şi reviste franceze şi române” (21 decembrie 1919). “La propunerea D-lui Dr. Gh.Bratu, profesor de matematici şi directorului Seminarului de Matematici, Consiliul numeşte pentru anul şcolar 1920/21 pe D-l Atanasie Popa de secretar-bibliotecar la Seminarul de Matematici...” (2 octombrie 1920). Începând cu 1 oct. 1920, “La propunerea D-lui Profesor Dr. D. Pompeiu, Consiliul însărcinează pe D-l Dr. Gh.Bratu cu direcţiunea şi organizarea Institutului de Astronomie”. “La propunerea D-lui Profesor Dr.Gh.Bratu, Consiliul numeşte pentru anul şcolar 1920/21 pe D-l Dr.D.Pompeiu de director al Seminarului de Matematici, iar pe D-l Dr.A.Angelescu de director al Seminarului de Geometrie şi Mecanică”.

“Profesorul Gh.Bratu arată necesitatea instalării cât mai repede a unui Observator Astronomic la Cluj. Domnia sa a comandat două lunete mari la casa Zeiss şi nu are unde le instala” (6 octombrie 1921). “Domnul Nicolae Abramescu, fiind numit la Şcoala Politehnică din Bucureşti, Direcţiunea Seminarului de Matematici cere intervenţia pentru ca D-l N.Abramescu să rămână la Facultatea noastră, fiind nevoie de Domnia sa” (28 noiembrie 1921). “Domnul Decan mai înainte aduce urări de bun sosit, salutând în numele colegilor, pe D-l Prof. Gh. Demetrescu, detaşat la Observatorul Astronomic al Universităţii noastre” (13 dec. 1921). Menţionăm că, în ciuda repetatelor încercări şi intervenţii (după datele pe care le avem), Observatorul Astronomic din Cluj a luat fiinţă efectiv în 1926, avându-l ca prim director pe Gh. Demetrescu. Deja în 1924 “Domnul Profesor Gh. Demetrescu atrage atenţia Consiliului asupra imposibilităţii instalării Observatorului Astronomic din Cluj, din cauza insuficienţei fondurilor anuale acordate” (28 iunie 1924). “George Iuga, doctor în matematici la Universitatea din Strasbourg, să fie numit profesor titular la Catedra de matematici generale”. “Raportul D-lui Prof. D.Pompeiu asupra lucrărilor ştiinţifice şi activităţii didactice a D-lui Prof. Inspector G.Iuga”. Th. Angheluţă, doctor în matematici de la Universitatea din Bucureşti să fie numit profesor titular la Catedra de Algebră Superioară” (Toate trei notele de mai sus sunt datate cu 2 octombrie 1923). Cu data de 1 iulie 1924, “Ion Armeanca este numit preparator la Observatorul Astronomic din Cluj”. O fotocopie a tabloului primilor licenţiaţi în matematici de la Facultatea de Ştiinţe din Cluj (iunie 1924) cuprindea patru absolvenţi (V. Mioc, I. Curea, I. Armeanca şi I. Maxim) şi nouă profesori: Dr. N. Abramescu, Dr. Th. Angheluţă, Dr. Gh. Demetrescu, Dr. Gh. Bratu, Dr. A. Angelescu, Dr. A. Teodosiu, Dr. V. Desmireanu, Dr. G. Iuga şi Dr. D. Pompeiu. * * O sinteză a primei perioade din viaţa Secţiei de Matematică a Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea “Regele Ferdinand” din Cluj arată că Facultatea de Ştiinţe era formată din 5 secţii: Matematică, Fizică, Chimie, Şt. naturale, Geografie. Secţia Matematică cuprindea următoarele “catedre”: a) Geometrie analitică şi descriptivă b) Matematici generale c) Mecanică d) Teoria funcţiilor e) Analiză f) Algebră g) Astronomie La acestea se adaugă Seminarul de matematici (organizat de D. Pompeiu), Seminarul de mecanică şi geometrie (A. Angelescu) şi Observatorul Astronomic (organizat de Gh. Bratu). Inimosul mănunchi de profesori ai Secţiei de matematici i se alătură (cu data de 1 oct. 1926) un suflet larg şi nobil - născut spre dăruire: Profesorul Petre Sergescu, acest om “dăruit în întregime pasiunii sale pentru ţară şi pentru ştiinţa noastră”, cum îl caracterizează O. Onicescu ([8]).

2. Momentul “Congrese” Organizarea activităţii ştiinţifice în general, a cercetării în special, a stat în atenţia spiritelor înalte ale vremii. Ca urmare, în august 1920 ia fiinţă “Societatea de Ştiinţe din Cluj”, având şi o publicaţie “Buletinul Societăţii de Ştiinţe din Cluj”. De asemenea (cum s-a văzut mai sus) în cadrul Secţiei de Matematici a Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea din Cluj, se înfiinţează “Seminarul Matematic”, avându-i ca directori pe D. Pompeiu şi Gh. Bratu. Menţionăm aci şi înfiinţarea (în 1922) a Seminarului pedagogic universitar având ca scop principal organizarea practicii pedagogice a studenţilor. Cristalizarea cercetărilor matematice este datorată în primul rând simpaticului profesor Paul Montel, director de onoare al Seminarului Matematic, “doctor honoris causa” al Universităţii din Cluj şi Cernăuţi. Societatea Română de Matematici intenţiona de multă vreme să-i reunească pe matematicienii români în cadrul unui congres. O primă încercare a constituit-o adunarea generală de la Bucureşti (aprilie 1927). Bucurându-se de concursul şi sprijinul unor eminenţi savanţi străini, precum P. Montel şi W. Sierpinski, apelul adresat matematicienilor români, de către Comitetul de iniţiativă, a avut un neaşteptat răsunet: peste o sută de persoane răspund favorabil, iar participarea lui Vito Volterra a dat o notă aparte de strălucire primului Congres al matematicienilor români. * Şedinţa de deschidere a Congresului a avut loc în Aula Magna a Universităţii din Cluj, la data de 9 mai 1929 (orele 17). Discursul inaugural a fost pronunţat de Gh. Ţiţeica, secretar general al Academiei Române şi preşedinte al Societăţii Române de Ştiinţe. Cităm din acest discurs: “Adevăraţii iniţiatori şi organizatori ai Congresului sunt profesorii de matematici de la Universitatea din Cluj şi în special D-l P. Sergescu”. Cu ocazia recepţiei lui V. Volterra, Const. Popoviciu spunea: “Noi aparţinem şcolii franceze, al cărui ilustru şi foarte simpatic reprezentant, D-l Montel, este deja de multă vreme de-al nostru... Pe calea spre Franţa noastră, D-le Volterra, Dv. sunteţi părintele unei şcoli matematice în România. Nu există tânăr matematician român dacă numesc tânăr de la 20 la 60 de ani şi mai mult, care să nu fi lucrat în ecuaţiile integrale al căror fondator sunteţi Dv.”. Răspunzând la discursurile de recepţie, P. Montel spune: “Dumneavoastră aţi fi putut uşor alege un mai demn reprezentant al şcolii matematice franceze, dar cu greu aţi fi găsit un mai bun prieten al ţării Dv.”. Biroul Congresului l-a avut ca preşedinte de onoare pe profesorul David Emmanuel, preşedinţi: Gh. Ţiţeica, D. Pompeiu şi I. Ionescu, iar secretar general, P. Sergescu. Lucrările s-au desfăşurat pe patru secţiuni: Algebră şi Analiză (prezidată de S. Stoilow şi Const. Popoviciu), Geometrie (prezidată de S. Sanielevici), Matematici aplicate (prezidată de Em. Filipescu, Th. Angheluţă şi A.Maior), Istoria şi didactica matematicii (prezidată de G. Bratu, G. Iuga şi O. Onicescu). Dintre conferinţele generale o amintim pe cea a lui V. Volterra: “Asupra teoriei matematice a luptei pentru existenţă”. La lucrările primului Congres al matematicienilor români au participat peste 150 matematicieni, dintre care patru personalităţi ilustre din străinătate. Cu această ocazie, P. Montel a ţinut la Universitatea clujeană un curs de zece lecţii cu tema: “Introducere în teoria funcţiilor întregi sau meromorfe”, iar W. Sierpinski, tot zece lecţii: “Introducere în teoria mulţimilor”. Adunarea de închidere a lucrărilor (12 mai 1929) a hotărât ca al doilea Congres al matematicienilor români să aibă loc în 1932, la Turnu-Severin. * *

Societatea Română de Matematici l-a însărcinat pe prof. P. Sergescu (originar din TurnuSeverin) cu organizarea celui de-al doilea Congres al matematicienilor români. Comitetul de organizare a fost constituit din profesorii Secţiei de Matematici a Universităţii din Cluj. Au participat delegaţi din aproape toate Universităţile din Cluj. Au participat delegaţi din aproape toate ţările vecine, dar delegaţiile din Franţa şi Polonia au fost impresionante. Dintre cei 225 delegaţi, 28 erau personalităţi ilustre din străinătate, iar din ţară, trei miniştrii şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Şedinţa de deschidere a avut loc la 5 mai 1932 (orele 11) în sala de spectacole a Palatului Culturii din Turnu-Severin. Cu această ocazie, preşedintele Camerei Deputaţilor - D. Pompeiu spunea: “Dv. domnilor, venind să vă asociaţi lucrărilor congresului, serviţi cauza ştiinţei... dar Dv. doamnelor şi domnilor, venind printre noi, serviţi de asemenea, o cauză la fel de înaltă, la fel de importantă, acea operă admirabilă ce se poate numi politica prietenilor”. Biroul congresului i-a avut ca preşedinţi de onoare pe A. Denjoy şi P. Montel (Paris), A. Errera (Bruxelles), B. Hostinsky (Bruno) şi W. Sierpinski (Varşovia). Preşedinţii biroului au fost (precum la primul Congres), D. Pompeiu şi Gh. Ţiţeica, iar secretar general, P. Sergescu. Cu titlu de comparaţie, să cităm aprecierea lui P. Montel: “Congresul de la Cluj obţinuse un mare succes. Cel de la Turnu-Severin, prin înalta sa ţinută ştiinţifică, prin perfecţiunea organizării sale... se încheie într-o manieră strălucitoare”. Lucrările de închidere au avut loc la 9 mai, în marea sală a Cazinoului din Băile Herculane. Cităm din discursul (în limba franceză) rostit de W. Sierpinski cu această ocazie: “Săptămâna petrecută în România este pentru noi unul din acele vise care nu se uită niciodată... Doamnelor şi Domnilor, permiteţi-mi să strig astăzi, la finele acestui minunat congres, nu numai să Trăiască Ştiinţa Românească, ci şi (în lb. română): Trăiască poporul românesc!”. Cele două congrese (şi nu numai) au dat amploare mişcării matematice clujene interbelice. Pe parcursul a zece ani şcolari (1927-1936), Seminarul Matematic al Universităţii din Cluj a fost onorat de prezenţa a 14 înalte personalităţi de peste hotare: W. Blaschke (Hamburg), E. Bompiani (Roma), E. Borel, E. Cartan şi A. Denjoy (Paris), B. Hostinsky (Bruno), J. Karamata (Belgrad), P. Montel (Paris), C. Kuratowski (Varşovia), S. Madelbrojt (Clermont Ferrand)m A. Reymond (Lausanne), W. Sierpinski (Varşovia), V. Volterra (Roma), R. Wavre (Geneva). Pe bună dreptate avea să declare Gino Loria (profesor la Universitatea din Genova): “Când se va scrie istoria matematicii în sec. XX, va trebui să se ţină seama de minunata mişcare românească”. * * * 3. Momentul "Mathematica" În cea de-a doua jumătate a deceniului trei, schimburile cultural-ştiinţifice interne şi cu exteriorul se amplifică. Este contextul de efervescenţă în care apare la Cluj revista cu caracter internaţional "Mathematica". Scopul este declarat încă de la primul său număr (I/1929): "Mathematica este o nouă publicaţie ştiinţifică şi are ca scop stabilirea de legături între activitatea matematică din România şi cea din alte ţări…". O parte din notele şi memoriile publicate în "Mathematica" au apărut în "Buletinul Societăţii de Ştiinţe" din Cluj. Printre primii săi colaboratori (peste 150) se numără personalităţi remarcabile ale vremii precum: E.Cartan, M.Fréchet, H.Lebesgue, N.Luzin, J.Dieudonné, E.Picard, W.Sierpinski, V.Volterra, J.Hadamard şi – nu în ultimul rând – P.Montel, al cărui prim articol "Sur les familles de fonctions analytiques…" deschide seria "Mathematica". Această lucrare a lui Montel fusese comunicată în

cadrul Seminarului Matematic al Facultăţii de Ştiinţe din Cluj, la 22 mai 1927. Tot în primul volum îi întâlnim pe: W.Sierpinski, D.Pompeiu, Gr.Moisil, M.Nicolescu, G.Călugăreanu, O.Onicescu… "Mathematica" i-a avut ca directori pe G.Ţiţeica şi D.Pompeiu, iar secretar de redacţie – P.Sergescu, despre care G.Bouligand scria: "Fidel studenţilor, discipolilor săi şi încrezător în viitorul revistei "Mathematica", P.Sergescu a găsit forţa de a o duce până la cel de-al 23-lea volum, mesaj ultim lansat în 1948 din Timişoara". Efortul personal depus de Sergescu este ilustrat, printre altele, de contribuţia sa materială. Astfel, din bugetul pe 1938 al revistei, anume 950.000 lei, contribuţia personală a lui Sergescu este de 430.000 lei! (În timp ce – după cum mărturisea prof. G.Pic – el umbla cu pantalonii cârpiţi). Ne putem da seama de răsunetul internaţional al revistei, fie şi numai enumerând ţările de baştină ale unora dintre colaboratori: Polonia, Franţa, Grecia, Iugoslavia, URSS, elveţia, Germania, India, Belgia, USA; Bulgaria, Cehoslovacia, Peru, Algeria, Italia, Austria. Din primul comitet de redacţie făceau parte: N.Abramescu, A.Angelescu, Th. Angheluţă, G. Bratu, A.Davidoglu, D.V.Ionescu, O.Onicescu, C.Popoviciu, S.Sanielevici, V.Vâlcovici şi G.Vrânceanu. Volumul II/1929 al revistei este oferit ca omagiu profesorului David Emmanuel, ("profesorul iubit a cincizeci de generaţii de ingineri ofiţeri, profesori, cărora a ştiut să le insufle dragostea de ştiinţă şi de muncă") la împlinirea vârstei de 75 de ani. De asemenea, în "Nota redacţiei" din vol.IV/1930, citim: "Domnul E.Picard, Secretar perpetuu al Academiei de Ştiinţe din Paris, a binevoit să ne autorizeze a publica în Tomul IV din "Mathematica" expunerea făcută în şedinţa publică din 16 dec.1929: O privire asupra istoriei ştiinţelor şi teoriilor fizice. Pe tot parcursul existenţei sale (deci şi în prezent) "Mathematica" a constituit o prestigioasă sursă de documentare, atât pentru profesori cât şi pentru studenţi. Redăm un pasaj din mărturia prof. N.Ghircoiaşu, ocazionată de sesiunea ştiinţifică de comunicări de la Universitatea noastră (10 decembrie 1993): "am fost solicitat de profesorul Sergescu să îl ajut la corecturile ce trebuiau efectuate pentru revista "Mathematica" la Tipografia Ardealul. Acolo mi-am dat seama de dificultăţile ce le întâmpina la aceste corecturi, fiind obligat să utilizeze o lupă (Menţionă că – de copil- Sergescu pierduse un ochi)… Cu ocazia cedării Ardealului de nord… profesorul Sergescu a împachetat toate exemplarele din "Mathematica", începând cu numărul 1. Acest lucru ne-a fost deosebit de util la întoarcerea din refugiu, căci cu colecţia "Mathematica" ne-am putut completa lipsurile din biblioteca noastră…". Şi nu trecuseră 5 ani de la apariţia primului număr, căci pe pagina de titlu a exemplarului din "Mathematica la români" – exemplar aflător la Biblioteca Facultăţii de Matematică – citim următoarea declaraţie a lui P.Sergescu (datată cu 6.Nov. 1934, Cluj): "Prietenului şi colegului V.Bologa cu toată dragostea şi stima pentru marea muncă şi multul entuziasm care ne animă pe toţi". Valeriu L.Bologa – la fel ca şi Victor Marian – făcea parte (ca membru corespondent din 1933, ca membru plin în 1938) din Uniunea Internaţională de Istoria Ştiinţelor, al cărei preşedinte (între 1937-47) a fost Petre Sergescu. Aceasta i-a oferit lui V.Marian, cu dedicaţie, unsprezece din lucrările sale de istoria matematicii. Dar şi activitatea profesorului Marian – în acest domeniu – este meritorie: traduceri (Newton, Euclid, Pascal) şi articolele; vom aminti doar unul dintre acestea: "Trigonometria lui Gooden: primul manual universitar de matematică din Ardea. Să nu se creadă că activitatea matematică clujeană s-a mărginit la studii şi cercetări superioare. Strădania pentru răspândirea ştiinţelor matematice în mediul învăţământului general (dirijată cu precădere spre cultivarea tineretului) a fost mereu prezentă, dar mai ales în perioadele de efervescenţă. Spre edificare cititorul poate consulta (5); noi amintim doar două exemple.

1)Revista de matematici a elevilor Liceului Gh.Bariţiu din Cluj, al cărei prim număr (litografiat) apare la 15 ianuarie 1925 sub titlul: "Însemnări matematice". Aceasta avea ca scop declarat să intermedieze între programa analitică şi nivelul pretins de Gazeta Matematică. Redactorul revistei era elevul Ion Agârbiceanu, iar printre colaboratori, P. Spacu. 2)"Chestiuni de examen", apărută tot la Cluj, în 1933; ultimele fascicole (litografiate) au fost redactate de I.Stamate (1943). 4. Momentul "Refugiu" Perioada interbelică şi în special anii 30 au reprezentat pentru cercetarea matematică clujeană "domeniul de aur". Adevăratul mentor poate fi considerat pe drept profesorul P.Montel, membru al Academiei din Paris (1937) şi "decan de onoare al Sorbonei" (1947). Ceea ce l-a atras în România a fost prietenia cu Ţiţeica şi Pompeiu. Asociat acestuia din urmă, Montel se implică în activitatea Seminarului Matematic de la Cluj. Ani de-a rândul a participat la "Săptămâni matematice" cu lecţii şi conferinţe. Ca urmare se publică "Leçons sur les fonctions entière ou meromorphes". (Paris 1932), culese de către P.Sergescu, precum şi "Leçons sur les fonctions presque périodiques", redactate de către T.Popoviciu. În acelaşi context amintim: "Leçons sur les esembles analytiques" (W.Sierpinski), "Leçons sur les polynomes d'aproximation" (T.Popoviciu), "Leçons sur les recherches récentes sur la théorie de polinomes" (P.Sergescu). Evenimentele legate de cel de-al doilea Război Mondial au zdruncinat activitatea universitară. Cedarea Ardealului de Nord a făcut ca Secţia de matematică a Universităţii din Cluj să se refugieze la Timişoara. Este greu de închipuit agitaţia şi îngrijorarea acelor zile… Universitatea primise termen de evacuare 2 săptămâni. Patrimoniul este depozitat provizoriu la Turda şi Alba Iulia. Reproducem un moment relatat de prof. N.Ghircoiaşu: "Cu ocazia cedării Ardealului de Nord, eu fiind concentrat, mi s-a acordat o singură zi pentru a-mi vedea părinţii din Cluj. Trecând pe la Universitate am aflat că în aceeaşi zi trebuiesc evacuate toate facultăţile. Cu greu am făcut rost de nişte lăzi în care am aranjat toate cărţile bibliotecilor noastre cumpărate de noi…". Revista "Mathematica" îşi continuă cu perseverenţă rolul de tribună a ştiinţei româneşti şi nu numai… Ne gândim, de exemplu, la protestul publicat în vol. XVII/1941: "Astăzi, 1 sept. 1940, reunită în şedinţă solemnă, în Aula sa, Universitatea Română a Daciei Superioare, avându-şi sediul la Cluj, protestează cu ultimă energie contra mutilării corpului Ardealului. Drepturile noastre milenare, sacrificiile a sute dintre generaţiile noastre, munca noastră dură şi onestă de toate zilele pentru înaintarea culturii, au fost călcate în picioare. Nu vrem să murim înainte de a striga, pentru a denunţa în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei universale violenţa a cărei pradă am fost. Jurăm să ne facem datoria fie ca soldaţi, fie acolo unde vom fi chemaţi, pentru a face să triumfe drepturile noastre. Şi dacă suntem forţaţi să părăsim momentan acest leagăn al ştiinţei şi conştiinţei naţionale, Alma Mater Ferdinandina Napocensis, cerem să fim socotiţi ca mobilizaţi în Ardeal, într-o altă şedinţă a Universităţii Daciei Superioare, pentru a răspândi marele şi nepieritorul adevăr al drepturilor noastre şi al vechimii noastre pe aceste meleaguri. Trăiască Poporul Român, unul şi indivizibil! Trăiască etern Ardealul Românesc!" Printre cei 26 semnatari ai protestului se numără N.Abramescu, Th.Angheluţă, Gh.Bratu, D.V.Ionescu, I.Muşlea, E.Panaitescu, D.D.Roşca, P.Sergescu, G.Spacu, E.Speranţia.

Seminarul Matematic al universităţii rămâne pe mai departe un focar de cultură matematică şi un veritabil adăpost intelectual şi nu numai… Ca ilustrare să cităm din prefaţa lucrării lui Piotr Szymanski "Essai sur la théorie mathématique des sensations de couleurs" "Războiul a întrerupt această lucrare şi m-a obligat să-mi părăsesc căminul. Mă aflam în România – manuscrisul rămăsese la Varşovia. România I-a primit generos pe refugiaţii polonezi, eu am probat această generozitate într-o manieră mişcătoare… Fie-mi permis să exprim aci profunda mea recunoştinţă acestei ţări ospitaliere, unde am găsit atâţia prieteni sinceri şi să le exprim tuturor cele mai calde mulţumiri. Mulţumesc Universităţii şi, mai ales, Seminariilor de Matematică şi de Fizică teoretică, precum şi Institutului de Psihologie din Cluj. Mulţumesc îndeosebi profesorului Petre Sergescu, ale cărui preocupări şi solicitudine amicală mi-au facilitat condiţiile de existenţă în exilul meu". Funcţionând în refugiu la Timişoara (1941-43), Cercul matematic al Societăţii de Ştiinţe din Cluj s-a bucurat de o valoroasă participare, precum: E.Bompiani (Roma), D.Pompeiu, Th.Angheluţă, N.Abramescu, M.Ghermănescu, T.Alaci, G.Bratu, Gh.T.Gheorghiu, D.V.Ionescu, G.Călugăreanu, I.Stamate, Gh.Iuga, I.Armeanca, C.Iacob, V.Marian, E.Aghiriade… Sufletul întregii activităţi era P.Sergescu, cel care a şi declarat "Procesele verbale…". Procesul verbal nr.1 (de marţi, 4 martie 1941) consemnează "Şedinţa se deschide la orele 6 d.a. sub prezidenţia D-lui profesor Th.Angheluţă" care arată că "actele Cercului Matematic din Cluj s-au pierdut în timpul evacuării, dar… noi ne continuăm munca bazaţi pe tradiţia stabilită în douăzeci de ani de strădanii la Cluj". Marţi, 1 iulie 1941 este salutat prof. D.Pompeiu venit din Bucureşti. Cu această ocazie se organizează o "săptămână matematică", continuând tradiţia de la Cluj. La şedinţa de vineri, 11 iulie 1941, se studiază următoarea problemă propusă de D.Pompeiu: "Bisectoarea unui triunghi e mai mică decât semisuma laturilor vecine ei". Această şedinţă a inspirat "o oră de seminar matematic" a lui P.Sergescu. În procesul verbal din 26 noiembrie 1941se aduc omagii profesorului Gh.Bratu (decedat la 1 sept. 1941) şi sunt salutaţi colegii reîntorşi de pe front: G.Călugăreanu şi I.Armeanca. Miercuri, 4 februarie 1942 "şedinţa se desfăşoară sub auspiciile Facultăţii de Ştiinţe din Cluj, fiind prezidată de preşedintele Societăţii de Ştiinţe din Cluj (fost preşedinte al Academiei Române) Emil Racoviţă, care anunţă participarea ştiinţei româneşti la doliul matematicii franceze prin decesul lui Emile Picard şi Henri Lebesgue2. Este posibil ca acest eveniment să fi prilejuit lucrarea "Comemorarea iluştrilor matematicieni E.Picard şi H.Lebesgue" a lui Th.Angheluţă şi P.Sergescu (Timişoara 1942). La şedinţa din 29 mai 1942 iau parte şi eleve ale liceului din Arad şi Timişoara. Aci e locul să reproducem un pasaj din Comunicarea lui Horia Colan făcută cu ocazia şedinţei comemorative din 10 dec.1993 la Universitatea din Cluj; şedinţă consacrată lui P.Sergescu (100 de ani de la naştere): "L-am cunoscut la Arad în anii refugiului, când împreună cu soţia sa, scriitoarea Maria Kasterska, ne-a prezentat conferinţa la Centrul cultural francez, condus de profesorul Henri Michel. Venea cu plăcere la Arad şi pentru ambianţa culturală şi ştiinţifică (Societatea de matematică) de la Liceul Moise Nicoară…". În încheiere dăm un citat din Prefaţa la Cursul de algebră superioară vol.II publicat de Th.Angheluţă în 1945: "Paginile următoare au fost tipărite în vremuri de grea restrişte pentru neamul românesc ca şi pentru aproape întreaga omenire… Totuşi am ajuns să scriu prefaţa! Se vede că omul capătă puteri nebănuite din dorinţa de a servi, din idealul de a-şi împlini datoria! Şi am avut grijă nemărginită ca

lucrarea să nu se resimtă de zbuciumul sufletesc al autorului… Studenţii, care vor veghea târziu noaptea, meditând pe foile acestui curs, să-şi aducă aminte că au fost scrise spre a le înlesni urcarea pe culmile senine şi înalte ale ştiinţelor matematice" 5. Momentul încercării Cuvântul "încercare" de mai sus are două sensuri; primul se referă la încercarea prin care să treacă ţara, naţiunea, omenirea. Cel mai apăsat avea să simtă această încercare profesorul Petre Sergescu. Dacă între 1945-1946, Sergescu este rector al Politehnicii din Bucureşti, vremurile vitrege îl obligă să se înstrăineze de Ţara pe care a iubit-o şi a servit-o cu atâta suflet. Se stabileşte la Paris, unde îşi continuă activitatea recunoscută mai mult de către străini decât de către ai săi. Participant la numeroase manifestări ştiinţifice internaţionale (lecţii, congrese, conferinţe) şi membru a 13 academii, societăţi şi comitete internaţionale, P. Sergescu a decedat în noaptea de 20-21 decembrie 1954 (Tocmai începuse un articol în memoria profesorului şi colaboratorului său - D.Pompeiu –care încetase din viaţă la 7 octombrie a aceluiaşi an. Seara târziu, obosit, îşi zise: "Îl voi termina mâine…" Dar nu l-a mai terminat!) Încă două momente care ilustrează legătura de suflet şi inimă a lui Sergescu, cu Universitatea Clujeană: - O dedicaţie pe cartea "Pierre Sergescu, 1893-1954", caligrafiată de Marja Kasterska: "A la Bibliothèque de l'Université qui a été si chère á mon mari, j'offre ce livre qu'il ne peut pas lui offrir, lui même". - Un citat din comunicarea profesorului N.Ghircoiaşu (din care am mai citat) :"În anul 1958, la prima noastră ieşire în Franţa, am vizitat-o pe d-na Sergescu, singură şi foarte tristă. Ni s-a părut deosebit de emoţionată mai ales când ne-am exprimat dorinţa să mergem la mormântul profesorului din cimitirul polonez din Montmorency… Acolo, în mormântul de bazalt cu inscripţia: "J'ai ce que j'ai donne", odihneşte Profesorul nostru. Cu lacrimi în ochi d-na ne-a spus că ce mult ar fi dorit să fie înmormântat în România. Noi am făcut promisiunea că la prima ocazie vom duce pământ românesc să-l punem pe mormânt… După 2 ani am fost din nou la Paris şi am adus pământ… luat dintr-un rondou din curtea Universităţii. I-am găsit alături în cimitirul din Montmorency. Am depus pământul din România, o lumânare şi o lacrimă pentru aceşti oameni din care rar se mai întâlnesc". Un alt mare profesor vitregit al vremii, marginalizat, a fost Theodor Angheluţă. Al doilea sens al cuvântului "încercare" se referă la strădaniile de refacere în domeniul învăţământului universitar şi al cercetării matematice clujene. Dacă ar fi să tatonăm direcţiile de cercetare în matematica Clujeană , primele intenţii s-ar putea descifra din secţiunile primelor două congrese ale matematicienilor români. Ca direcţii principale amintim: 1. Ecuaţii diferenţiale şi integrale Gh. Bratu, Th. Angheluţă, P. Sergescu, D.V. Ionescu 2. Ecuaţii funcţionale (şi cu diferenţe finite) Th. Angheluţă, A. Angelescu, G.Iuga, T.Popoviciu. Menţionăm aici şi preocupările în domeniu ale lui F.Radó, cu aplicaţii la nomograme. 3. Teoria funcţiilor (şi topologie) Th.Angheluţă, N.Abramescu, P.Sergescu, G.Călugăreanu, T.Popoviciu. În mod aparte să amintim cercetările operaţionale (I.Măruşceac) şi Analiza funcţională (I.Muntean). 4. Algebră şi teoria numerelor Th.Angheluţă, P.Sergescu, T.Popoviciu, Gh.Pic (părintele Şcolii clujene de algebră modernă).

5. Analiză numerică T. Popoviciu, D.V. Ionescu, I. Borbely (ultimii doi fiind remarcaţi în integrarea numerică, iar primul în teoria aproximării). 6. Geometrie N. Abramescu, T. Mihpilescu (geometrie diferenţială-proiectivă şi varietăţi liniare), E. Gergely (geometrie integrală şi algebrică, geometrii non-euclidiene). 7. Istoria şi filosofia matematicii P. Sergescu, V. Marian 8. Mecanica teoretică şi relativistă M. Drăganu, T. Vescan. 5.7.2.6.9. Ştiinţa fizicii în perioada interbelică Pentru o mai completă înţelegere a ceea ce înseamnă istoria fizicii din perioada interbelică în Transilvania, o scurtă retrospectivă în domeniu se dovedeşte necesară. Este incontestabil faptul că vestigiile ce indică o bogată activitate în domeniul construcţiilor de poduri, de diguri înalte, etc. fac dovada existenţei de timpuriu a unor importante cunoştinţe empirice în domeniul fizicii. Totuşi putem vorbi de preocupări sistematice în acest domeniu, doar odată cu apariţia primelor şcoli, colegii şi universităţi, unde sunt predate primele cunoştinţe ştiinţifice în general şi de fizică în particular. Trebuie să subliniem însă că apariţia şi dezvoltarea preocupărilor ştiinţifice de fizică în Transilvania nu poate fi disociată, ba chiar a fost puternic determinată de istoria acestei provincii româneşti, a cărei puteri stăpânitoare s-a aflat când la Viena, când la Budapesta. Cercetarea trecutului ştiinţific al Transilvaniei, în ceea ce priveşte ştiinţele matematice, întreprins de diferiţi cercetători, dar în special de către prof.univ. Victor Marian, a evidenţiat racordarea cu mai bine de două secole în urmă, a gândirii ştiinţifice de aici la actualitatea europeană a vremii. Sunt sesizate şi aici într-o primă perioadă lupte ideatice între scolastici şi cartezianişti, iar apoi între aceştia din urmă şi propovăduitorii fizicii newtoniene. Astfel la Colegiul din Alba Iulia, eruditul om de ştiinţă german, Johan Heinrich Alsted (Alstedius) (1588-1638), specialist în teologie, filosofie, filologie şi pedagogie, preda de asemenea şi cursuri de fizică în spiritul ideilor lui Aristotel. Predarea unor concepţii carteziene se regăsesc la Enyedi Sámuel (1627-1671), profesor la Colegiul reformat din Aiud. La Universitatea iezuită din Cluj, reînfiinţată în 1698, când Transilvania se afla din nou sub stăpânirea Habsburgilor, s-au remarcat mulţi oameni iluştri în domeniul ştiinţelor fizico-matematice. Astfel profesorul Maximilian Hell (1720-1792) este cel ce reuşeşte să ridice observatorul astronomic, înfiinţat aici la 1737, la unul de renume european. Teoria sa privind relaţia dintre electricitate şi magnetism a fost confirmată mai târziu de cunoscute personalităţi ştiinţifice, precum Lomonosov sau Franklin. De remarcat este că M. Hell a ajuns profesor de mecanică la Universitatea din Viena şi directorul observatorului astronomic din capitala imperiului. Printre elevii lui M. Hell, cu preocupări în domeniul fizicii, se află şi S. Verestoi, care în lucrarea "Disertatio physicae" (1767) analizează în detaliu natura fulgerului şi trăsnetului stabilind o analogie cu cea a scânteilor electrice. Se pare că el este şi autorul unei teorii atomice a substanţei. Forul cultural superior din Transilvania, Universitatea clujeană, a suferit transformările impuse de stăpânitorii vremii, dar indiferent dacă ea s-a numit Colegiul universitar sau Liceul regesc academic, cu limba de predare latina sau germana, ea a fost locul unde s-au format multe personalităţi ştiinţifice, culturale şi politice transilvănene. Printre aceştia Gheorghe Lazăr, student al Universităţii din Cluj în perioada 1799-1805 mai apoi ctitor de şcoală superioară în Ţara Românească, se distinge prin rezultate deosebite şi la disciplina de fizică, aşa cum rezultă din aprecierile profesorilor săi.

Totuşi, însoţind frământările social-politice din Transilvania, se desprinde năzuinţa permanentă a românilor transilvăneni de a avea în ţara lor o Universitate naţională. Istoria consemnează numeroasele demersuri întreprinse în acest sens de oamenii luminaţi ai vremii, români, maghiari sau germani, care pledau ca cel puţin la Universitatea din Cluj limba română să fie paritetică cu cea maghiară. Este cunoscut însă faptul că anul 1872 consemnează înfiinţarea Universităţii pur maghiare la Cluj, Universitatea Francisc Iosif. Aşa se face că la Universitatea clujeană primul profesor de fizică este Antal Abt (1828-1902), el remarcându-se prin studiul magnetismului terestru şi al proprietăţilor magnetice ale rocilor şi oţelurilor indigene. Tot aici a predat şi Réthy Meór (1846-1925), profesor de mecanică teoretică şi analitică, de hidroenergetică şi teoria potenţialului, lucrările sale de hidrodinamică fiind recunoscute pe plan mondial. Absenţa unor lucrări ştiinţifice româneşti din această perioadă nu înseamnă deloc inexistenţa unui potenţial ştiinţific şi cultural al românilor transilvăneni. Dimpotrivă, numeroase sunt numele celor care şi-au realizat destinul profesional la Universităţile din Iaşi (fondată în 1860) şi Bucureşti (fondată în 1864). Cele două provincii, Moldova şi Ţara Românească pot fi considerate leagănul şi mai apoi focarul ştiinţei fizice româneşti. Aici geniul creaţiei ştiinţifice româneşti s-a putut dezvolta fără îngrădiri şi de aceea punctarea unor momente importante ale acestei dezvoltări în special în ceea ce priveşte fizica ni se pare oportună. Astfel încă din vremea lui Constantin Brâncoveanu, medicul acestuia, cunoscutul savant al epocii, Ion Comnen (?-1719) preda la Academia domnească din Bucureşti şi ştiinţele fizice. La Academia domnească din Iaşi, Nicolae Chiriac Cercel (?-1773), traducător al unei părţi din opera lui Newton, a fost primul profesor de fizică experimentală şi matematici aplicate. Tot în Moldova apar şi primele manuscrise în limba română privind fizica. "Gramatica fizicii" (1790) poate fi considerată un dicţionar de termeni ştiinţifici în limba română. La Bucureşti dezvoltarea fizicii capătă un impuls major prin contribuţiile lui Gheorghe Lazăr ca "om de învăţământ", ale lui Petrache Poenaru (1799-1875) profesor de fizică la Colegiul "Sf. Sava", absolvent al şcolii Politehnice din Paris, precum şi a lui Alexe Marin (1814-1895), profesor la acelaşi Colegiu, organizator al primului Laborator de fizică şi chimie bine dotat (1850) şi autor al lucrării Fizica (1852). În aceeaşi perioadă la Academia Mihăileană din Iaşi, Teodor Stamati (1812-1852), pledând pentru utilizarea limbii române în domeniul ştiinţelor, este autorul primului manual de fizică în limba română (1849). Dacă ar fi să consemnăm apariţia primelor lucrări româneşti originale de cercetare ştiinţifică în domeniul fizicii, l-am putea evoca pe Emanoil Bacaloglu (1830-1891), profesor la Universitatea din Bucureşti, autor al primului curs universitar tipărit de fizică (1870). Primul doctor în fizică, titlu conferit de Universitatea din Bruxelles, a fost Ştefan C. Hepites (1851-1922), fondatorul meteorologiei ştiinţifice româneşti. Despre o şcoală românească de fizică se poate vorbi abia în ultimul deceniu al sec.19, cu cei doi poli şi anume: la Bucureşti, în jurul lui Constantin Minculescu (1863-1937) şi la Iaşi, pe lângă Dragomir Hurmuzescu (1865-1954). În aceste centre s-au format mari personalităţi ale fizicii româneşti, cu cercetări ştiinţifice de valoare, care şi-au pus amprenta peste decenii şi asupra fizicii actuale. Cititorul interesat în detaliile evoluţiei fizicii în Moldova şi Muntenia poate consulta printre alte materiale de referinţă şi cartea scrisă de I.M.Ştefan şi Edmond Nicolau [1]. Scopul succintei prezentări de mai sus a fost acela de a încadra mai bine în timp şi spaţiu dezvoltarea fizicii româneşti în perioada interbelică în Transilvania.

Dezvoltarea fizicii în perioada interbelică În Transilvania primele contribuţii româneşti în domeniul fizicii apar abia după ce în mai 1919, Universitatea maghiară din Cluj este preluată de autorităţile româneşti, ca urmare şi a faptului că membrii corpului didactic universitar refuzaseră să depună jurământul de fidelitate faţă de Regele Ferdinand al României şi faţă de Consiliul Dirigent Român [2]. Transformarea acestei Universităţi într-o Universitate românească a schimbat radical şi destinul ştiinţelor exacte. Astfel, în toamna anului 1919, an inaugural pentru Universitatea Daciei Superioare din Cluj, fizica face parte din structura facultăţii de ştiinţe cu catedrele: Fizica generală şi experimentală împreună cu Institutul de fizică generală şi experimentală, sub conducerea profesorului agregat Gheorghe Dima; Fizica teoretică şi tehnologică cu Institutul de fizică teoretică şi tehnologică, sub conducerea profesorului titular Augustin Maior; Conferinţa de fizică tehnologică (ataşată catedrei respective) sub conducerea conferenţiarului stagiar Constantin Stănescu. Înfiinţarea celor două institute cu acelaşi nume cu acela al Catedrelor respective avea drept scop completarea preocupărilor, mai ales teoretice, ale catedrelor cu structuri care să corespundă unor utilităţi practice. Prin promovarea unor preocupări tehnicoaplicative se urmărea atragerea mai multor studenţi către facultatea de ştiinţă în general, spre ramura fizică, în particular. Personalitatea în jurul căreia s-au constituit primele preocupări şi au apărut cele dintâi contribuţii româneşti în Transilvania, în domeniul fizicii, a fost Augustin Maior (1882-1963). Studiile superioare făcute la Budapesta, cursurile de fizică şi matematică audiate la Viena, München şi Göttingen, i-au facilitat accesul direct la marile realizări ale fizicii începutului de secol 20, precum Teoria relativităţii lui Einstein sau Mecanica cuantica a lui Planck. Augustin Maior a fost nu numai primul profesor universitar titular român de fizică la Universitatea Daciei Superioare din Cluj, dar şi şeful primei catedre de Fizică teoretică înfiinţată în România. El este creatorul telefoniei multiple ca teorie şi realizare tehnică (1906), cea care asigură transmiterea mai multor convorbiri pe acelaşi circuit telefonic. Deşi rezultatele sale teoretice precum şi schema instalaţiei de telefonie multiplă au fost publicate în prestigioasa revistă de specialitate Elektrotechnische Zeitschrift în perioada 1905-1910 [3], prioritatea în domeniu i se atribuie pe nedrept americanului George Owen Squier, care în 1910 a realizat un alt sistem de telefonie multiplă, mult mai rudimentar. Dintre lucrările mai importante, publicate în revista mai sus amintită menţionăm: "Uber Wechseistrom-Telephonie", Heft 47, (1908); "Zur Mehrfachtelephonie", Heft 38, (1909), "Die Aussichten der Telephonie und Schnelltelegraphie durch Ozenkabel", Heft 15 (1910); "Telegraphie und Telephonie mit Wechseltrömen auf weite Entfernungen", Heft 17, (1912) sau "Uber das Einschalten Langer Leitungen mit Wechselstrom", Heft 21, (1917). Augustin Maior are de asemenea contribuţii ştiinţifice, pe lângă cele din electrotehnică, şi în termodinamica radiaţiilor sau în teoria relativităţii. Semnificative sunt lucrări precum "Temperature et gravitation" publicată în Bulletin de la Société des sciences de Cluj, (1924), sau "Energie et radiation dans l'univers en expansion" publicată în aceeaşi revistă (1935). Lucrarea "Champs gravifique et magnétisme" apărută în Comtes Rendus (1950) a fost prezentată chiar de Louis de Broglie. Augustin Maior a preconizat transmiterea energiei electrice la distanţe mari prin curenţi de înaltă frecvenţă, iar în teoria cuantică a introdus o nouă funcţie numită "cvasientropică". O listă a celor 31 de lucrări publicate poate fi consultată în cartea lui C.G.Bedreag [5]. Marele merit al lui Augustin Maior este legat de faptul că a iniţiat şi organizat la Cluj, pentru prima dată în ţară, predarea sistematică a fizicii teoretice. Cursurile ţinute de el precum: "Acustica şi optica electromagnetică"; "Electricitate şi Magnetism"; "Teoria electromagnetică"; "Statistica

cuantică"; "Teoria vibraţiunilor"; "Teoria cuantică a atomului"; "Teoria relativităţii" au apărut litografiate sub redacţia asistenţilor săi. De asemenea sub conducerea sa s-au format o serie de fizicieni teoreticieni, care s-au specializat în străinătate şi care au devenit apoi profesori la Universitatea din Cluj. Printre aceştia s-au remarcat Teofil T. Vescan, Valeriu Novacu şi Mircea Drăganu. Alături de Augustin Maior, titular al catedrei şi al institutului de fizică experimentală a fost profesorul agregat Gheorghe Dima (1876-1951). Licenţiat în ştiinţe la Universitatea din Iaşi (1909) şi Paris (1912), cu cercetări ştiinţifice la Nancy (Franţa) şi Dresda (Germania), doctor în ştiinţe la Universitatea din Bucureşti (1916), devine în 1919 profesor de fizică atât la facultatea de ştiinţe cât şi la cea de medicină a Universităţii din Cluj. Cercetările sale ştiinţifice sunt dedicate mai întâi studiului efectului fotoelectric în compuşi metalici [6], apoi analizei radioactivităţii unor surse de apă minerală sau a apelor potabile din văile Someşului şi Crişului [ ], precum şi al spectrelor de absorbţie în ultraviolet a diferitelor substanţe [ ], în colaborare cu Petre Pogânceanu şi Hariton Ţintea. În calitatea de profesor a editat "Îndrumări la lucrările practice de fizică" (lito), 1924, precum şi "Lecţiuni de fizică" în 3 volume (1924-1925). În 1920 este numit preparator la Universitatea din Cluj Victor Marian (1896-1971). Personalitate remarcabilă a fizicii transilvănene, el este cel care a format un puternic centru de studiere a magnetismului la Universitatea din Cluj. Acest centru s-a dezvoltat necontenit pentru a da naştere unei veritabile şcoli în domeniu. Având studii la Universitatea din Budapesta şi apoi la Universitatea din Strassbourg (la prof. P.Weiss), Victor Marian a înfiinţat primul laborator de măsuri electrice şi magnetice. Cercetările sale ştiinţifice sunt dedicate în special determinării punctului Curie la diferite aliaje de nichel. Teza sa de doctorat "Les points Curie féromagnetiques et la saturation absolue de quelques alliages de nikel" a fost publicată în 1936 la Paris în editura Masson et Co. În perioada 19311945, Victor Marian a elaborat şi o serie de materiale didactice precum "Lucrări practice de fizică" (1931), "Curs de fizică modernă" (1933),"Curs de fizică generală" în 2 volume (în colaborare cu R. Ţiţeica), precum şi o "Culegere de probleme" (1945). Lui Victor Marian i se datoresc şi traducerile unor opere de referinţă din limba greacă şi latină cum ar fi "Elementele" lui Euclid (1939-1941) în trei volume sau "Dialoguri asupra ştiinţelor noi" de Galileo Galilei (1950). Profesorul Victor Marian a desfăşurat de asemenea şi o activitate importantă de cercetare a trecutului ştiinţific al Transilvaniei. Mărturie în acest sens sunt lucrările sale de istoria matematicii şi fizicii publicate în special în revista Gazeta Matematică [7]. Din 1923, la Universitatea din Cluj, îl găsim numit preparator pe Ion Maxim (n. 1901- ). Licenţiat în matematici la Universitatea din Cluj şi doctor în ştiinţe la aceeaşi universitate, Ion Maxim a efectuat studii de specializare şi cercetări în domeniul feromagnetismului la Strassbourg. Lucrările sale ştiinţifice abordează în special problema punctelor Curie la unele aliaje de nichel, publicate după 1950. Gheorghe Atanasiu (1893-1972), licenţiat în fizică la Universitatea din Bucureşti (1919) şi doctor în ştiinţe fizice la Paris (1925) la prof. A.Cotton a activat în perioada 1926-1937 în calitate de conferenţiar la Universitatea din Cluj, apoi şi-a continuat activitatea la Cernăuţi şi Bucureşti. Cu o impresionantă listă de lucrări ştiinţifice în domeniul magnetismului terestru, cercetările radioactivităţii surselor de apă din România datează din perioada clujeană [8]. Este inventatorul unui original monocromator pentru radiaţii vizibile, ultraviolete şi infraroşii, fiind totodată considerat un pionier al studiului fotoelectricităţii cristalelor semiconductoare (1934). În perioada 1926-1939 la facultatea de medicină a universităţii din Cluj a activat ca asistent, iar apoi ca şi conferenţiar Nicolae Bărbulescu (n. 1900). În 1939 el s-a transferat la Bucureşti. Este bine cunoscută lucrarea sa didactică "Curs de Fizică generală" editată în 1936 la Cluj. Cercetările

ştiinţifice au vizat domenii precum fizica lichidelor, termodinamica fenomenelor superficiale, dar şi teoria relativităţii [9]. O mare personalitate a fizicii teoretice româneşti a fost reofil T.Vescan. (1913-1963). Licenţiat în ştiinţe la Universitatea din Cluj, după ce a urmat şi cursuri la Sorbona, Paris, şi-a luat doctoratul la Universitatea din Cluj în 1939 la prof. A.Maior. Din 1935 până în 1948 a activat, urmând toată ierarhia didactică de la preparator la profesor universitar, la catedra de fizică teoretică a universităţii din Cluj. În această perioadă a publicat peste 30 lucrări ştiinţifice în domeniul fizicii şi matematicii cum ar fi: mecanica vectorială şi relativistă, dinamica fluidelor, mecanica cuantică şi cosmologie [10]. A desfăşurat de asemenea o impresionantă activitate de popularizare a ştiinţei, pe lângă cea didactică. Sub conducerea sa au obţinut doctoratul în fizică la Cluj Cseke Wilhelm (1947), Lászlo Ihomer (1947), Gabos Zoltán (1949) şi Heinrich Ladislau (1949). În anul 1950 devine director al Institutului de fizică şi ştiinţe tehnice al filialei Iaşi a Academiei Române. T.Vescan a elaborat o teorie proprie a universului pulsator. Cunoscutul profesor Valeriu A.Novacu este de asemenea de sorginte profesională clujeană. Licenţiat în matematică (1931) şi fizică (1932) la Universitatea din Cluj, şi-a luat doctoratul în fizică (1942) la Cluj şi Timişoara. În perioada 1932-1948 s-a aflat preparator, asistent şi lector la Universitatea den Cluj, ca apoi să devină profesor la Universitatea din Bucureşti. Valeriu Novacu a efectuat studii de specializare la institutul H.Poincaré sub conducerea lui Louis de Broglie, precum şi la Collège de France la profesorul Longevin. El este autorul primei monografii de mecanică cuantică din România (1944). Tratatul său "Introducere în electrodinamică" (1955) a fost tradus şi în alte limbi. V.Novacu are contribuţii la algebra câmpurilor şi la studiul simetriei unitare a interacţiunilor hadronice. Din perioada clujeană datează lucrări privind teoria fotonului [11]. Mircea Drăganu (n.1911 ) este un alt discipol al lui A.Maior. Licenţiat în fizică la Universitatea din Cluj (1932) s-a specializat în fizica teoretică la Collège de France (Paris) precum şi la Universitatea din Leipzig sub conducerea lui W.Heisenberg. În 1939 devine doctor în ştiinţe la Universitatea din Cluj sub conducerea profesorului A.Maior. A studiat primul, pe plan mondial, reacţia foton-neutrino-antineutrino. S-a ocupat de procesul de generare a mezonilor cosmici; în electrodinamica clasică a extins teoria defracţiei la corpurile imperfect conductoare şi a adus contribuţii importante în domeniul plasmei relativiste. În îndelungata sa activitate a publicat numeroase lucrări ştiinţifice [12], precum şi un tratat "Introducere matematică în fizica teoretică modernă" (1957-1958) în două volume, dar a format şi o serie de viitori cercetători în fizică precum şi cadre didactice, care şi-au susţinut doctoratul sub îndrumarea sa. Astfel în perioada interbelică, la Universitatea din Cluj, s-au format fizicieni care au abordat cu succes domenii variate ale fizicii obţinând rezultate originale valoroase. Acestea au fost ulterior amplificate de importante colective de fizicieni create în jurul unor profesori universitari de la Universitatea din Cluj, dar şi în noul centru de cercetare fizică - Institutul de Fizică Atomică - filiala Cluj, precum şi la Catedra de fizică a Institutului Politehnic.

5.7.2.6.10. Învăţământul şi cercetarea în chimie în perioada interbelică Noua Universitate a Daciei Superioare a reuşit, cu eforturi deosebite, în ciuda scepticismului unora, să-şi deschidă porţile pentru tineretul studios, în primele zile ale lui noiembrie 1919 având în structura sa patru facultăţi: Ştiinţe, Medicină, Drept şi Litere şi Filosofie.

Facultatea de Ştiinţe avea în componenţa sa patru catedre de chimie sub denumirea iniţială de "institute", având ca profil secţia de Ştiinţe Fizico-Chimice, din care s-a desprins mai târziu secţia de Chimie Pură şi Aplicată. Cele patru catedre erau: Chimie Generală şi Experimentală, având ca şef de catedră (director) pe prof. Adrian Ostrogovich; Chimie Anorganică şi Analitică, sub conducerea prof. Gheorghe Spacu; Chimie Organică, avându-l ca şef de catedră pe prof. Dan Rădulescu; Chimie Fizică, suplinită de acelaşi prof. Dan Rădulescu. În perioada 1927-1948 a existat şi o specializare în Chimie Alimentară, care a fost transferată la Galaţi, transformându-se ulterior într-o facultate puternică, ce şi-a câştigat o binemeritată reputaţie. Competenţa împletită armonios cu munca entuziastă şi euforia anilor de pionierat, au permis întrun timp nesperat şi neaşteptat de scurt, depăşirea marilor dificultăţi ale începutului şi înscrierea preocupărilor şi realizărilor, atât în ceea ce priveşte pregătirea studenţilor, cât şi în domeniul activităţii ştiinţifice la nivelul celor mai exigente cerinţe. Trecând în revistă activitatea catedrelor Almei Mater Napocensis de-a lungul celor 21 de ani de existenţă, aceasta este conturată la nivelul catedrelor de specialitate. Catedra de Chimie Anorganică a Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii Daciei Superioare a avut de la început în fruntea sa proeminenta personalitate a lui Gheorghe Spacu. Transferat de la Universitatea din Iaşi în noiembrie 1919, ca profesor agregat a fost titularizat în 1932 la catedra de Chimie Anorganică şi Analitică, pe care o va conduce până în anul 1940, când, în perioada refugiului de la Timişoara, se va transfera la Bucureşti. Absolvent al Facultăţii de Chimie din Iaşi, după ce audiase cursurile marilor chimişti ai timpului la Viena şi Berlin, este trecut ca asistent la catedra de Chimie Anorganică, condusă de prof. N. Costăchescu, cu care a colaborat în probleme de cercetare. În 1912 este numit şef de lucrări, iar în 1916 îşi susţine teza de doctorat, fiind al doilea doctor în chimie din ţară noastră. În acelaşi an devine conferenţiar fiind apoi transferat ca profesor agregat la catedra de Chimie Anorganică şi Analitică a Universităţii din Cluj. Întemeietor al şcolii de Chimie Anorganică şi Analitică a Universităţii din Cluj, apoi şi a Universităţii din Bucureşti, membru al Academiei Române şi al mai multor societăţi străine, Gh. Spacu a realizat cercetări fundamentale în domeniul combinaţiilor complexe. A stabilit structura unor combinaţii anorganice din grupa sărurilor duble, a sintetizat noi clase de combinaţii anorganice complexe şi a făcut studii fizico-chimice pentru stabilirea formării lor în soluţie. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice sunt concretizate în aproximativ 250 de lucrări publicate în reviste din ţară şi străinătate. La aceeaşi catedră, în octombrie 1920, a fost trasferată de la Iaşi Raluca Ripan, ca şef de lucrări la laboratorul de Chimie Anorganică. La numai doi ani de la transferarea la Cluj, ea susţine în 1922 teza de doctorat la Facultatea de Ştiinţe din Cluj, acordându-i-se doctoratul în Chimie Anorganică cu menţiunea "Summa cum laude". Astfel, R. Ripan devine prima femeie din România, doctor în ştiinţe chimice. R. Ripan a conceput, elaborat şi predat cu vădită vocaţie, cursuri la un înalt nivel ştiinţific, captând interesul şi atenţia auditoriului. Perioada anilor din refugiu al Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Cluj la Timişoara (19401945) i-a scos în evidenţă şi deosebitele calităţi de bun organizator, îndrumător şi conducător. La 1 octombrie 1942, R. Ripan a fost numită profesor universitar titular şi, tot în acelaşi an, este numită ca şef al catedrei de Chimie Anorganică şi Analitică a Facultăţii de Ştiinţe. Începe astfel lunga şi fructuoasa perioadă în care catedra de Chimie Anorganică sub bagheta acestei puternice şi distinse personalităţi îşi câştigă un binemeritat renume în ţară şi străinătate. În anul 1945, după reîntoarcerea Universităţii din refugiu, prof. R. Ripan i-a revenit o muncă grea de instalare şi organizare a laboratoarelor la Cluj. Între anii 1947-1951, R. Ripan a fost numită în funcţia de decan al Facultăţii de Chimie, nou înfiinţată, prin reorganizarea Facultăţii de Ştiinţe.

La 2 noiembrie 1948, ca o recunoaştere a deosebitelor sale merite în domeniul chimiei, R. Ripan este aleasă membru titular al Academiei, devenind prima femeie academician din România. În activitatea de cercetare a prof. R. Ripan în prim plan s-au aflat combinaţiile complexe şi în particular izo- şi heteropoli- combinaţiile. Ele au vizat studierea formării, stabilităţii structurii şi proprietăţilor caracteristice prin variate metode fizico-chimice. Stimulată de lucrările lui Gh. Spacu, a iniţiat o nouă direcţie de cercetare în domeniul heteropolianionilor. Cercetările, care au urmat, cu numeroşi colaboratori ai săi, aveau să pună temelia "şcolii româneşti de chimia izo- şi heteropolianionilor", care se va afirma pe plan mondial. În paralel, activitatea de chimist anorganician s-a dublat cu cea de chimist analist, implicându-se în elaborarea unui mare număr de metode de analiză chimică, R. Ripan fiind şi cea care a introdus pentru prima dată în ţara noastră, semimicroanaliza, la Facultatea de Chimie din Cluj. Rezultatele cercetărilor sale fac obiectul a 314 publicaţii în reviste de specialitate din ţară şi străinătate, multe din ele fiind susţinute la manifestări ştiinţifice internaţionale. A publicat un tratat de Chimie Anorganică în două volume, tradus în Editura Mir., fiind şi coautor la două tratate de Chimie Analitică şi o carte de Chimie Anorganică. Catedra de Chimie Organică şi-a început activitatea odată cu deschiderea primului an universitar a Universităţii Daciei Superioare sub conducerea profesorului Adrian Ostrogovici, secondat de D. Rădulescu cel care a devenit titularul catedrei de chimie fizică, desfăşurându-şi întreaga activitate ştiinţifică la confluenţa chimiei organice cu cea a chimiei fizice. A. Ostrogovici, italian de origine, elev şi apoi asistent al lui Hugo Schiff, profesor la Universitatea din Florenţa, unul dintre marii chimişti ai epocii, sub conducerea căruia şi-a elaborat teza de doctorat, a ocupat prin concurs postul de şef de lucrări şi apoi de conferenţiar la catedra condusă de ilustrul profesor C. Istrati în cadrul Universităţii din Bucureşti. D. Rădulescu a fost elev al lui A. Ostrogovici care, apreciind calităţile de care a dat dovadă de timpuriu, i-a oferit postul de asistent, când încă era student în anul II. Teza de doctorat şi-a elaborat-o şi susţinut-o în Germania, în laboratoarele conduse de E. Fischer, unul din cei mai mari chimişti ai lumii, laureat al Premiului Nobel. În momentul în care A. Ostrogovici s-a hotărât să vină la Cluj, i-a propus lui D. Rădulescu să-l însoţească, atrăgându-i însă atenţia că prin aceasta riscă să piardă locul de profesor la catedra devenită vacantă, prin pensionarea lui C. Istrati, pentru care îl socotea cel mai îndreptăţit. Aceşti doi părinţi ai chimiei organice clujene, cu o formaţie profesională de prim rang, perfect orientaţi asupra modului cum se desfăşoară activitatea în domeniul chimiei în centre mari europene, ofereau promisiuni din cele mai favorabile pentru viitor. La Cluj, A. Ostrogovici a fost numit directorul Institutului de Chimie şi şeful laboratorului de Chimie Generală, iar D. Rădulescu şeful laboratorului de Chimie Organică şi Chimie Fizică, având drept colaboratori apropiaţi pe I. Tănăsescu şi M. Ionescu. Înzestrarea laboratoarelor institutului necesita fonduri foarte mari, dificil de procurat, având în vedere situaţia de după război. Eforturile depuse cu generozitate privind procurarea fondurilor, găsirea furnizorilor cei mai potriviţi, au implicat deplasări în străinătate direct la surse, spirit de iniţiativă şi multă dăruire. Datorită acestor strădanii neobosite, în scurtă vreme, laboratoarele au devenit funcţionale. După un singur an, în laboratoarele de chimie organică s-au creat condiţiile necesare atacării unor lucrări de doctorat la nivelul cerinţelor vremii. Continua preocupare pentru modernizarea metodelor de lucru o ilustrează convingător introducerea în 1930 a metodelor microanalitice "Pregl", dată la care puţine laboratoare, pe plan mondial, erau în măsură să le aplice.

O atenţie deosebită s-a acordat dotării bibliotecii, prin completarea colecţiilor de reviste existente şi achiziţionarea celor mai valoroase tratate şi manuale ale timpului. Între anii 1920-1940 la Institutul de Chimie s-a desfăşurat o foarte bogată activitate ştiinţifică, la care pe lângă laboratorul de chimie organică şi-au adus contribuţia şi cel de chimie fizică. Rezultatele cercetărilor au format obiectul unui mare număr de lucrări publicate, în majoritate, în reviste străine de prestigiu şi în cele ce apăreau în ţară, "Buletinul Societăţii de Chimie din România" sau "Buletinul Societăţii de Ştiinţe din Cluj". Peste 150 de lucrări sunt recenzate în Chemisches Zentralblatt şi Chemical Abstracts. Cea dintâi lucrare efectuată la Cluj după primul război mondial, încredinţată tiparului de către D. Rădulescu, a apărut în Buletinul Societăţii de Ştiinţe din aceeaşi localitate în anul 1923. Direcţiile de cercetare, aşa cum era firesc, au continuat preocupările mai vechi ale celor doi profesori A. Ostrogovici şi D. Rădulescu în domeniul triazinelor. Acesta din urmă, ca urmare a studiilor sistematice întreprinse încă din 1906 în clasa spiranilor şi-a înscris definitiv numele în galeria savanţilor, care au îmbogăţit domeniul chimiei organice prin realizarea pe plan mondial a primei sinteze asimetrice totale recunosută ca atare în literatura de specialitate. Foarte curând, s-au abordat domenii noi, prin studiile iniţiate şi conduse de Ioan Tănăsescu. Fără îndoială că întreaga activitate desfăşurată ulterior în cadrul catedrei de chimie organică, este dominată de covârşitoarea personalitate a profesorului I. Tănăsescu, care a dat strălucire întregii facultăţi de chimie din Cluj, ca şef de catedră timp de 28 de ani, din 1931 până în 1959, după ce şi-a început activitatea la această catedră din 1920. Serii întregi de studenţi şi colaboratori poartă în memorie şi în suflet imaginea Omului, Profesorului, Cercetătorului de mare anvergură, numit simplu, cu respect şi afecţiune "Magistrul". Profesorul I. Tănăsescu s-a născut la 23 februarie 1892, la Bucureşti, unde a urmat atât liceul cât şi universitatea, ca student al Facultăţii de Fizică-Chimie, având profesori iluştri printre care: C. Istrate, A. Ostrogovici, D. Rădulescu şi alţii. După terminarea facultăţii şi a şcolii militare, este angajat chimist în cadrul laboratorului de chimie al armatei, în perioada campaniei din 1916-1918. În 1919, înfiinţându-se Universitatea Daciei Superioare din Cluj, prof. A. Ostrogivici şi prof. D. Rădulescu răspund invitaţiei de onoare de a pune bazele învăţământului chimic românesc, iar tânărul doctorand I. Tănăsescu îi însoţeşte, fiind numit asistent la catedra de Chimie Fizică şi Chimie Organică condusă de profesorul D. Rădulescu. Asistentul I. Tănăsescu, susţine cu deplin succes teza de doctorat (conducător prof. D. Rădulescu), fiind primul doctor în chimie al noii universităţi clujene, titlu ce-i confirmă excelenta pregătire teoretică şi practică şi îi deschide porţile carierei universitare ca şef de lucrări, profesor agregat, profesor titular în 1931. Numit şef de catedră, va conferi acesteia, prin activitatea didactică şi ştiinţifică un prestigiu şi o individualitate bine conturate şi unanim recunoscute. Alături de activitatea de la catedră s-a implicat şi în conducerea unor colective de lucru, atât în cadrul Institutului de chimie al Filialei din Cluj a Academiei, cât şi al Institutului de cercetări ChimicoFarmaceutice din acelaşi oraş. Locul pe care acest eminent om de ştiinţă îl ocupă în rândul celor ce sunt preocupaţi de domeniul chimiei, îl confirmă şi faptul că în 1948 a fost ales membru corespondent, iar în 1957 membru titular al Academiei, fiind de asemenea membru al societăţilor de chimie franceze şi germane. Profesoul I. Tănăsescu a avut o foarte bogată activitate ştiinţifică, ilustrată prin cele peste 100 de lucrări publicate, dintre care majoritatea (60) au apărut în reviste de specialitate de prestigiu din străinătate. Se remarcă în primul rând interesul pentru problemele de actualitate sau de perspectivă. Chiar lucrarea de doctorat, condusă de prof. D. Rădulescu se înscrie într-un domeniu abia apărut, acel al chiralităţii în clasa spiranilor. Sunt de menţionat cercetările din clasa steroidelor, clasă de compuşi pentru care se întrevedeau deja implicaţiile majore în biologie.

Reţine apoi atenţia curajul cu care s-au atacat problemele complexe a căror rezolvare cerea un volum mare de muncă şi ridicau dificultăţi de interpretare. Să nu uităm că la acea vreme, laboratorul era tributar aproape exclusiv metodelor chimice extrem de laborioase şi implicit cronofage. Pot fi amintite în acest context condensările o-nitrobenzaldehidelor cu compuşi aromatici, reacţii ce pot lua cursuri diferite, direcţia preferată fiind impusă de factori structurali sau condiţiile de lucru, ceea ce duce la preponderenţa unuia sau altuia dintre componenţii amestecului complex de reacţie. Mulţi din cei 37 de colaboratori, care au avut norocul să fie îndrumaţi în cercetare de profesorul I. Tănăsescu şi-au putut da seama de îndemânarea experimentelor şi uşurinţa cu care, chiar din primele date experimentale la care se ajungea, intuia esenţa procesului urmărit. Principalele domenii pe care profesorul I. Tănăsescu le-a abordat au fost chimia heterociclurilor, fotochimia derivaţilor o-nitrobenzaldehidelor şi chimia steroizilor. În clasa heterociclurilor s-au adus contribuţii deosebit de valoroase în grupa acridinelor, antranililor, tiazolochinolinelor. Dintre rezultatele la care s-a ajuns în această direcţie e de remarcat o nouă sinteză a acridonelor, rămasă în literatură sub denumirea de reacţia Tănăsescu-Lahmsted, metodă brevetată de consorţiul german I.G. Farben-Industrie în 1930. Tot în domeniul aplicativ, ar mai fi de adăugat, contribuţiile aduse la prepararea unor medicamente : sulfatiazol, PAS, atebrină, plasmochină. Profesorul I. Tănăsescu a fost şi un om de cultură, interesat în mod deosebit de literatură. Competenţa în aprecierea valorilor culturale o ilustrează între altele şi invitaţia acceptată de a face parte din Comitetul de Lectură a Teatrului Naţional din Cluj. Admiraţia pentru natură l-a făcut un mare iubitor al drumeţiilor, fiind unul dintre membrii activi ai "Turing Clubului". Catedra de Chimie-Fizică a funcţionat în primii ani numai sub aspectul cursurilor şi al seminariilor, neavând la dispoziţie o bază materială adecvată pentru cercetare. Ea a fost creată destul de greu, prin importuri de aparatură - în primul rând din Cehoslovacia şi Germania. În anul 1927, prof. Dan Rădulescu a renunţat la catedra de Chimie Organică, al cărui director a fost numit prof. Ioan Tănăsescu, unul din elevii prof. D. Rădulescu. Prof. D. Rădulescu a devenit, începând cu acel an, titularul catedrei de Chimie Fizică, până în anul 1940, când s-a retras prematur din învăţământ. Absolvent al Universităţii din Bucureşti, şi-a susţinut doctoratul în Germania, înaintea primului război mondial, avându-i ca profesori pe Emil Fischer, marele chimist organician, precum şi pe cunoscutul fizician Max Planck. Activitatea sa ştiinţifică s-a axat, la început, pe studiul unor compuşi organici - spiranii -, cu prioritate pe plan mondial şi al unor sisteme cu duble legături conjugate. Totodată, D. Rădulescu şi colaboratorii au abordat şi apecte de actualitate ale chimiei fizice din acea perioadă. Astfel, se pot cita studiile începute în anii 1928-1929, privind relaţiile dintre structură şi spectrele de absorbţie în ultraviolet şi vizibil la mai multe clase de compuşi organici. Rezultatele au fost interpretate prin prisma concepţiei sale de moleculă "rezonator de ansamblu" fundamentată pe fizica clasică, meritul acestor cercetări constând în achiziţionarea unui număr impresionant de date experiementale. Un domeniu prin care şcoala prof. dr. D. Rădulescu a rămas bine cunoscută este chimia fizică a interfeţelor. În această direcţie, el a studiat izotermele de absorbţie şi desorbţie ale gazelor toxice pe cărbune activ, problemă de importanţă strategică în ajunul celui de-al doilea război mondial. În timpul refugiului facultăţii la Timişoara, catedra de Chimie Fizică a fost suplinită iniţial de conf. Ilie Murgulescu, elev al prof. Gh. Spacu. În urma unui concurs, titularul catedrei a devenit, în anul 1943, prof. Aurel Ionescu. Absolvent al Universităţii din Bucureşti, prof. A. Ionescu a efectuat specializări în Franţa, în primul rând la binecunoscutul chimist fizician Jean Perrin. Cu această ocazie a efectuat studii de spectroscopie moleculară (în special pe cazul moleculei de etilenă). La catedră a abordat cercetări privind cracarea electrică a metanului în scopul obţinerii acetilenei, materie primă pentru industria

chimică; aceste eforturi ştiinţifice fiind încununate cu Premiul de Stat (1951). În pofida pregătirii sale excepţionale sub aspect teoretic şi al calităţilor deosebite de experimentator, în 1947 a fost îndepărtat din învăţământ, fiind reintegrat după un an (1948). În 1949, prof. A. Ionescu a fost transferat la Facultatea de Fizică şi a organizat şi condus totodată filiala din Cluj a Institutului de Fizică Atomică, până la moartea sa, survenită prematur în 1954. Din nefericire, după 20 de ani de rodnică activitate creatoare, a venit tragedia Dictatului de la Viena care a smuls o parte a Transilvaniei şi, incredibil, chiar inima şi capitala ei, Clujul, din trupul României, mutând frontierea de vest a României în coasta Dealului Feleacului. A urmat refugiul facultăţii la Timişoara, cu inerentele dificultăţi ale unui nou început, şi apoi revenirea la matcă, după eliberarea Ardealului de nord de sub ocupaţie hortistă. Încet şi greu, după un nou început, lucrurile au revenit la normal, şi activitatea didactică şi ştiinţifică şi-a reluat cursul, aproape firesc, în ciuda dificultăţilor inerente unei perioade postbelice.

5.7.2.6.11. Geografia la Universitatea din Cluj, în perioada 1919-1947 1. Înfiinţare, dezvoltare didactică şi personalităţi Geografia transilvăneană a apărut în oraşul de pe Someşul Mic odată cu înfiinţarea universităţii româneşti din aceste străvechi ţinuturi locuite dintotdeauna de români, prin aceasta începând adevărata culturalizare a populaţiei din provinciile geografico-istorice Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, multă vreme sub stăpânirea diferiţilor ocupanţi şi asupritori. Făurirea României Mari a condus la necesitatea reorganizării învăţământului de toate gradele, inclusiv a celui superior, în provinciile româneşti din centrul şi vestul ţării, astfel încât s-a trecut foarte repede -12 mai 1919- la preluarea de către Universitatea din Cluj a instituţiei deţinută până atunci de către Statul ungar şi trecută în proprietatea Statului român. Treptat, după această dată, s-a desfăşurat un complex de acţiuni ce urmau să permită deschiderea cursurilor universitare începând cu toamna anului respectiv, dintre acestea făcând parte şi cele cu privire la înfiinţarea Facultăţii de Ştiinţe, asupra căreia s-au purtat o serie de discuţii încă la 16 august 1919. Pe baza unor analize minuţioase s-a ajuns la concluzia organizării Facultăţii de Ştiinţe, alături de celelalte trei ale Universităţii (Drept, Medicină, Litere şi Filozofie), în mai multe secţii: Matematică, Fizică, Chimie, Ştiinţe Naturale şi Geografie ( trebuie făcută menţiune că în prima fază a demersurilor din anul 1919, Geografia era inclusă în cadrul Facultăţii de Litere şi Filozofie, aşa cum era la Universitatea din Bucureşti). Pentru înfiinţarea şi apoi dezvoltarea învăţământului geografic din această importantă parte de ţară românească a fost luat totul de la început deoarece la universitatea maghiară, apărută şi ea numai în anul 1872, Geografia n-a avut relevanţă deosebită. A existat o Secţie de Istorie-Geografie, în cadrul Facultăţii de Filologie, Litere, Istorie şi Geografie, unde s-au predat: Astronomia, Geografia Fizică, Cartografia, Geografia Descriptivă şi Geografia Ungariei. Ca şi în situaţia celorlalte ştiinţe din cadrul Universităţii Daciei Superioare, Geografia a fost favorizată în apariţia şi dezvoltarea sa la noua universitate clujeană de o anumită experienţă câştigată de către catedrele de Geografie de la universităţile din Bucureşti (înfiinţată în anul 1900, sub conducerea savantului Simion Mehedinţi) şi Iaşi (1904, sub cea a lui Ştefan Popescu), care au reuşit să dea personalităţi de valoare deosebită pentru învăţământul şi cercetarea geografică de mai târziu, între aceştia înscriindu-se şi George Vâlsan, cel care avea să fie întemeietorul şcolii geografice clujene. Una dintre problemele majore privind organizarea şi apoi funcţionarea corespunzătoare a învăţământului superior la noua universitate din inima Transilvaniei a constat în acţiunea de selectare a

personalului de înaltă ţinută didactică şi ştiinţifică, în acest scop fiind făcute eforturi deosebite de către Comisia Naţională condusă, cu competenţa-i cunoscută, de către Sextil Puşcariu. Urmare a demersurilor făcute, Comisia Naţională, la recomandarea mai multor specialişti, a ajuns la concluzia emiterii hotărârii de invitare pentru înfiinţarea şi dezvoltarea Geografiei la Universitatea din Cluj a reputatului geograf George Vâlsan, în momentul respectiv fiind conferenţiar la Universitatea din Iaşi. De altfel, în legătură cu această numire, Sextil Puşcariu a arătat că însuşi Emm. de Martonne, marele geograf francez, un foarte bun cunoscător al Geografiei României, i-a exprimat personal părerea că G. Vâlsan poate fi aşezat pe prima treaptă a geografilor români din perioada respectivă. Ulterior, afirmaţia menţionată a fost pe deplin acoperită, subliniindu-se, în numeroase situaţii, că “Dintre profesorii chemaţi din Ţara Veche, unii, ca geograful Vâlsan, au dezvoltat în Transilvania cea mai strălucită activitate” (S. Neagoe,1980). Fiind de acord cu venirea la Cluj, G. Vâlsan a trebuit să se pronunţe şi în privinţa ocupării celui de al doilea post de profesor, pentru care a candidat un alt reprezentant de seamă al Geografiei, respectiv năsăudeanul Vasile Meruţiu, care a lucrat o bună perioadă de timp în România. Urmare a rezolvării problemei privind asigurarea în bună măsură cu cadre didactice de o valoare deosebită, Geografia de la Universitatea din Cluj a reuşit să-şi deschidă porţile încă în anul 1919, dată după care, treptat, au fost aduse o serie de corecturi atât în ceea ce priveşte activitatea didactică, cât şi cercetarea ştiinţifică. Se poate spune, fără nici o reţinere, că odată cu înfiinţarea Secţiei de Geografie, definită în mod curent sub numele de Institutul de Geografie al Universităţii din Cluj, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe, alături de celelalte secţii: Matematică, Fizică, Chimie şi Ştiinţe Naturale, Geografia clujeană, paralel cu aceasta şi din celelalte centre universitare ale ţării, a început să fie aşezată pe baze moderne. Sunt necesare a fi menţionate, de altfel, în legătură cu această problemă, câteva aspecte privind situaţia de la fosta universitate maghiară din Cluj, precum şi de la universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cernăuţi, unde, în ansamblu, Geografia era cuprinsă în cadrul Facultăţii de Filozofie şi Litere (Bucureşti), a Facultăţii de Filozofie (Cernăuţi) şi a Facultăţii de Filologie, Litere, Istorie şi Geografie (fosta universitate maghiară din Cluj, cu o Secţie de Istorie-Geografie). Urmare a acestui fapt, în ansamblu, Geografia era considerată ca o disciplină secundară, ajutătoare pentru ştiinţele alături de care funcţiona. Excepţie a făcut Universitatea din Iaşi, la care Geografia a funcţionat în cadrul Facultăţii de Ştiinţe. Ca o consecinţă a acestei situaţii, la universităţile din Bucureşti şi Cernăuţi s-a înregistrat o tendinţă accentuată de subordonare a Geografiei de către ştiinţele umane, iar la Universitatea din Iaşi tendinţa înclina în mod evident spre Ştiinţele Naturale. În scopul aşezării Geografiei pe baze cu adevărat moderne, George Vâlsan a prezentat Consiliului Facultăţii de Ştiinţe din Cluj (27 mai 1920) un proiect de regulament privitor la organizarea şi mai buna funcţionare a activităţii de pregătire geografică la Universitatea din Cluj. Urmare a acestui demers, aprobat de către consiliul facultăţii şi ministerul de resort, Institutul de Geografie a devenit unitate independentă în cadrul Facultăţii de Ştiinţe, situaţie ce i-a permis o activitate mult mai laborioasă. Proiectul astfel aprobat sublinia că studenţii de la Secţia de Geografie trebuie să urmeze, mai întâi, o serie de cursuri din domeniul Geografiei, iar în raport de înclinaţii ori dorinţe aceştia să aibă posibilitatea de a participa la activităţi didactice din domeniul Ştiinţelor Naturale sau de la alte secţii (T. Morariu,.1957, pp. 42-45)). Mai mult, dacă la Universitatea din Bucureşti predominau disciplinele din domeniul Geografiei Umane, iar la Universitatea de la Iaşi din cel al Geografiei Fizice, G. Vâlsan a încercat şi a reuşit, în bună parte, să îmbine armonios cele două laturi fundamentale ale Geografiei.

În perioada începutului de activitate, Secţia de Geografie a fost organizată în două catedre, prima de Geografie Generală şi Umană, sub conducerea prof. G. Vâlsan, care era şi directorul Institutului de Geografie, iar a doua de Geografie Descriptivă şi a României, condusă de către prof. V. Meruţiu, care era profesor agregat (S. Neagoe, 1980, p. 114, T. Morariu, 1957, p. 44). Alături de cele două personalităţi, în cadrul Institutului de Geografie din Cluj îşi desfăşurau activitatea, în anul 1921, asistenţii Romulus Vuia şi A. Florinescu şi preparatorii Ioachim Rodeanu şi Ioan Silaghi. Predarea Geografiei, în conformitate cu concepţia elaborată de către G. Vâlsan, avea loc în cadrul unor cicluri de cursuri, unul dintre acestea având în vedere Geografia Generală, care cuprindea Principii de Geografie sau Introducere în Geografie, Pământul corp ceresc, apoi Atmosfera, Hidrosfera, Litosfera, Biosfera (Biogeografia), urmate de Geografia Umană, Geografia Politică şi Geografia Economică. În al doilea ciclu, care cuprindea aspectele de Geografie Regională, se urmărea întregul complex de probleme privitoare la Geografia României şi Geografia Continentelor, predarea acestora fiind făcută, în consecinţă, pe baza principiilor regionale, foarte bine dezvoltate de către şcoala geografică franceză încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea. Alăturat disciplinelor geografice, studenţii trebuiau să urmeze, la alegere, aproximativ timp de un an, aşa numitele discipline secundare, fie din domeniul Ştiinţelor Naturale sau al Matematicii, fie din cel al Istoriei. Urmare a acestei noi direcţionări a Geografiei, în cadrul Institutului de Geografie de la Universitatea din Cluj, absolvenţii aveau posibilitatea să-şi însuşească o temeinică pregătire pentru activitatea din învăţământul preuniversitar, în acelaşi timp şi pentru a pune bazele cercetării ştiinţifice din domeniul Geografiei, mai ales pentru cele patru provincii româneşti ce au intrat în componenţa României Mari (Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş), care până la vremea respectivă nu s-au bucurat de atenţia cuvenită în privinţa cunoaşterii geografice. Ca o concluzie de maximă generalizare, se poate face afirmaţia că Geografia de la Universitatea din Cluj a fost dominată, de departe, în perioada primului său sfert de activitate, de două personalităţi distincte, respectiv George Vâlsan şi Vasile Meruţiu. La cei doi s-au adăugat, în mod treptat, spre mijlocul şi sfârşitul acestei etape, alte cadre didactice de valoare deosebită: Sabin Opreanu, Tiberiu Morariu, Ştefan Manciulea, Laurian Someşan, Gheorghe Pop etc. Temelia şcolii geografice clujene şi aşezarea pe baze moderne a Geografiei din România aparţine ilustrului savant George Vâlsan (născut în Bucureşti la 21 ianuarie 1885). Cursurile preuniversitare le-a făcut în patru dintre oraşele ţării (poate şi de aici a venit dragostea pentru Geografie), consecinţă a profesiunii tatălui său, care a fost mic funcţionar la căile ferate. Astfel, primele clase primare le-a urmat la Iaşi şi Craiova, unde a început şi gimnaziul, pe care-l încheie la Piteşti, iar liceul îl face la Bucureşti, unde, în anul 1908, ca student al ilustrului Simion Mehedinţi, a devenit, la numai 23 de ani, licenţiat în Geografie, care la vremea respectivă făcea parte din Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti (T. Morariu, 1971). Calităţile intelectuale şi plăcerea pentru Geografie au fost repede puse în evidenţă de către dascălii săi, astfel încât, la încheierea studiilor universitare, a fost reţinut de către S. Mehedinţi ca asistent, alături de un alt absolvent al instituţiei respective -Constantin Brătescu-, care a devenit şi el o personalitate în Geografia din România, ca profesor la Universitatea din Cernăuţi. Cum erau uzanţele perioadei, în situaţia unor persoane cu calităţi mai aparte, G. Vâlsan a obţinut o bursă din partea Societăţii Regale Române de Geografie, care i-a permis să-şi desăvârşească pregătirea de specialitate la două dintre universităţile de prestigiu ale Europei. Urmare a acestei posibilităţi, în anii 1911 şi 1912 a audiat, la Berlin, cursurile lui Albrecht Penck şi ale etnografului Felix von Luschan, iar în 1913-1914, la Universitatea Sorbona din Paris, pe cele ale lui Emmanuel

de Martonne. În aceeaşi perioadă, în care a reuşit să publice primele lucrări ştiinţifice, a fost înscris şi pentru obţinerea doctoratului în Geografie, finalizat, însă, din cauza primului război mondial, la Universitatea din Bucureşti (2 decembrie, 1915), sub conducerea lui S. Mehedinţi şi Emm. de Martonne, fiind prima acţiune de acest fel din România. Teza de doctorat “Câmpia Română. Contribuţii de Geografie Fizică” ( 260 p.), publicată în anul 1915 la Edit. Socec, a fost rezultatul unor cercetări minuţioase şi a tipăririi, anterior, a altor studii deosebit de valoroase asupra teritoriului dintre Carpaţi şi Dunăre. Prin temeinicia metodologiei de cercetare şi a rezultatelor ştiinţifice obţinute, teza de doctorat a lui G. Vâlsan a devenit, aşa cum sublinia V. Mihăilescu, o lucrare clasică în toate privinţele, menţinându-şi valabilitatea în literatura geografică de specialitate până astăzi. Pregătirea ştiinţifică şi didactică deosebită, reuşită în cei opt ani de la încheierea studiilor universitare, cunoscută fiind şi situaţia în privinţa posibilităţilor de promovare din perioada respectivă, l-au determinat pe G. Vâlsan să-şi îndrepte atenţia spre oraşul întâilor săi ani de şcoală, în acest fel, în anul 1916, obţinând, prin concurs, un post de profesor (în alte surse, T. Morariu, 1957, p. 43, se spune de conferenţiar) la Universitatea din Iaşi, unde a început o activitate didactică strălucită. Dar, o întâmplare nefericită a schimbat tot cursul şi rostul vieţii sale. Astfel “Într-unul din drumurile pe care le făcea la Iaşi, în anul 1917, în perioada primului război mondial, trenul deraiază în staţia Ciurea de lângă Iaşi. În urma acestui accident, care i-a cauzat o suferinţă permanentă toată viaţa, tânărul profesor este pus în imposibilitatea de a-şi ţine cursurile la Iaşi, atât din cauza sănătăţii cât şi a stării de război” (T. Morariu, op. cit., p. 12). Îmbunătăţirea ulterioară a stării de sănătate, având în vedere şi valoarea sa sub toate aspectele, au determinat oficialităţile să reclame venirea lui G. Vâlsan la noua Universitate din Cluj, unde ilustrul geograf şi-a început activitatea în anul 1919, având reuşite deosebite, atât în planul organizării învăţământului geografic superior, cât şi al cercetării ştiinţifice. Privitor la activitatea didactică, fără a insista asupra unor detalii, trebuie subliniat că aceasta a fost pe măsura capacităţii sale de dascăl universitar, predarea cursurilor , în primul rând din domeniul Geografiei Fizice, fiind făcută cu o măiestrie deosebită, la acestea adăugând, cu diferite prilejuri, o serie de îndemnuri pentru studenţi, atât sub aspectul preocupărilor de pregătire didactică şi ştiinţifică, cât şi cel comportamental, preocupări de asemenea acţiuni având chiar de la începutul carierei sale universitare (“Cuvinte către studenţi”). Se cuvine, de asemenea, să fie menţionat că a introdus, pentru prima data în învăţământul universitar românesc, predarea unui curs de Morfologie Terestră, în acest scop publicând un “Curs de Geomorfologie” (Cluj, 1926-1927, 120 p). De altfel, în legătură cu activitatea didactică, foştii săi studenţi au pus în lumină măiestria, sub toate aspectele, a profesorului G. Vâlsan, arătând că “ În toate cursurile sale, alături de grija deosebită de a indica studenţilor mijloacele cele mai potrivite de a cerceta în domeniul fiecărei discipline geografice, se desprinde şi preocuparea permanentă pentru o orientare ştiinţifică bazată pe realităţi, pe adevăruri, pe legi care, dacă nu sunt cunoscute, vor putea şi trebuie să fie cunoscute printr-o muncă încordată, sistematică, perseverentă” (T. Morariu, în: G. Vâlsan. Opere Alese, 1971, p. 32-33). În întreaga perioadă de zece ani, cât a stat la Cluj, G. Vâlsan şi-a continuat cu strălucire activitatea didactică şi ştiinţifică, reuşind să aşeze Geografia din noul centru universitar al ţării pe baze moderne, afirmată atât în ceea ce priveşte pregătirea de cadre didactice pentru învăţământul preuniversitar, cât şi în domeniul cercetării ştiinţifice. Pentru grăbirea procesului de realizare a acestui important deziderat, a fost ajutat substanţial şi de către fostul său mentor de la Sorbona, Emm. de Martonne, care a susţinut Geografia de la Cluj printr-o activitate nemijlocită, din acest punct de

vedere demne de menţionat fiind cursurile predate la Institutul de Geografie din Cluj în primăvara anului 1921, precum şi conducerea importantei campanii de excursii geografice din vara aceluiaşi an. Privitor la gândurile nemărturisite ale profesorului G. Vâlsan, ne permitem să facem afirmaţia, nemenţionată până acum în literatura geografică, că a avut, probabil, dorinţa de a se întoarce la matcă, respectiv la Bucureşti, acolo unde şi-a făcut în mod strălucit studiile liceale şi universitare. Ne bazăm, pentru justificarea acestei afirmaţii, pe aceea că în aproape întreaga activitate de cercetare ştiinţifică a perioadei 1919-1929 a avut în vedere, cu foarte puţine excepţii, numai probleme privitoare la cercetarea unor teritorii din sudul şi sud-estul României, aceasta fiind, probabil, o urmare a necesităţii de tratare, pe litoralul Mării Negre, a suferinţei sale în urma accidentului de la Ciurea. Dar, în legătură cu această problemă, trebuie subliniat, cu toată claritatea, că prin tot ce a făcut pentru Geografia de la Universitatea din Cluj şi pentru cea naţională, aşa cum s-a subliniat şi anterior, nu s-a simţit nici un moment probabila dorinţă de a închide cercul locurilor de activitate, respectiv la Bucureşti, după ce a trecut prin Iaşi şi Cluj, situaţie care poate fi, de altfel, categorisită ca una normală, mai ales dacă se are în vedere că a acceptat să vină la Cluj tocmai atunci când a fost cea mai mare nevoie de o asemenea personalitate. Fără a aduce în discuţie motivaţia personală directă care l-a determinat pe G. Vâlsan să se reîntoarcă la locul său de baştină, fapt care, de altfel, este şi dificil de stabilit, menţionăm că în anul 1929 s-a transferat la Universitatea din Bucureşti, Catedra de Geografie Generală şi Geografie Umană, aceasta rezultând, alături de Catedra de Geografie Fizică, din fosta Catedră de Geografie, separarea fiind făcută la solicitarea profesorului S. Mehedinţi în anul în care întemeietorul şcolii geografice clujene a ajuns din nou la Bucureşti. Profesorul G. Vâlsan şi-a continuat activitatea la noua instituţie cu aceeaşi ştiinţă şi migală, introducând şi la Geografia din capitala ţării principiile moderne de organizare a învăţământului geografic, care au constat, în primul rând, în amplificarea conţinutului Geografiei, iar în al doilea rând a reuşit o echilibrare a disciplinelor din domeniul Geografiei Umane cu cele din domeniul Geografiei Fizice. Urmare a meritelor sale în dezvoltarea Geografiei la nivel naţional, precum şi a poziţiei câştigate pe plan internaţional, în anul 1931 a fost ales, la Congresul Internaţional de Geografie de la Paris, vicepreşedinte al Secţiei de Geografie Fizică, iar în anul 1934, la acelaşi tip de manifestare ştiinţifică, ce a avut loc la Varşovia, i s-a încredinţat aceeaşi onoare pentru Secţia de Peisaje Geografice. Din nefericire, în anul 1935,după numai cinci ani de laborioasă activitate la Universitatea din Bucureşti, s-a stins din viaţă, aceasta când avea doar 50 de ani. “Prin moartea sa atât de timpurie, ştiinţa românească a pierdut un mare savant, învăţământul un neîntrecut profesor şi un preţios educator, literatura un talentat scriitor, tineretul un adevărat părinte, iar cultura un zelos animator” ( T. Morariu, 1971, p. 13). A lăsat, însă, în Geografia din România, urme adânci în ceea ce priveşte organizarea învăţământului geografic universitar şi preuniversitar, iar cercetarea ştiinţifică de specialitate a fost pusă pe baze cu totul noi, opera sa păstrându-şi pe deplin valabilitatea şi astăzi. S-a impus, de asemenea, prin elaborarea a numeroase lucrări nu numai din domeniul strict geografic, ci şi din cel al Istoriei, Etnografiei, Filozofiei şi Literaturii, iar în privinţa calificării superioare a geografilor a fost primul care a introdus doctoratul în Geografie. Alături de G. Vâlsan, la fondarea şi dezvoltarea şcolii geografice clujene din perioada interbelică a stat profesorul Vasile Meruţiu, născut la 31 ianuarie 1881 în Năsăud (stins din viaţă la 17 ianuarie 1943 la Timişoara), unde a şi urmat studiile primare şi liceale. Pregătirea universitară a făcuto la Cluj, centru în care şi-a susţinut şi doctoratul, în anul 1904. Urmând nota obişnuită a perioadei (trecerea a numeroşi intelectuali români din Imperiul Austro-Ungar în România), după numai un an de activitate la Liceul Grăniceresc din Năsăud, în anul 1905 a emigrat în România. Având lărgime în ceea

ce priveşte preocupările sale ştiinţifice, pe parcursul a 15 ani cât a stat îndepărtat de locurile sale natale a ocupat funcţii diferite, cu preocupări principale în studiul regiunilor salifere şi petrolifere, domenii în care a şi publicat studii de căpătâi pentru perioada respectivă. În aceeaşi ani, în etape diferite, a funcţionat şi ca profesor de liceu (Tecuci, 1912 şi Bucureşti, 1913-1919) şi asistent (Seminarul de Geografie al Universităţii din Bucureşti, 1911 şi Institutul de Geologie al României, 1911-1916). A revenit cu dragoste şi plăcere la Universitatea din Cluj, capitala provinciei natale Transilvania, în anul 1920, după ce a câştigat, în România, o experienţă practică şi didactică deosebită, fiind numit profesor agregat, urmare a recomandării lui G. Vâlsan. Începând cu 1923, datorită meritelor câştigate până la momentul respectiv, a ocupat, ca profesor titular, Catedra de Geografie Descriptivă şi Geografia României. A început, pentru ilustrul profesor, cea de a doua etapă esenţială a vieţii sale, atât în ceea ce priveşte munca la catedră, cât şi în domeniul cercetării ştiinţifice. Urmare a transferului prof. G. Vâlsan la Universitatea din Bucureşti, profesorul V. Meruţiu a ocupat, începând cu anul 1929 şi până la stingerea sa din viaţă (17 februarie, 1943, la Timişoara), postul de director al Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, unde a continuat cu strălucire opera predecesorului său. În perioada de activitate de la instituţia de pe malul Someşului Mic, V. Meruţiu a elaborat şi publicat numeroase materiale şi lucrări ştiinţifice: hărţi ale României (fizică şi politică), hărţi etnografice ale României şi ale unor provincii geografico-istorice, precum şi alte materiale ce cuprind aspecte diferite din domeniul cercetării geografice. Pentru etapa respectivă, lucrarea de bază a prof. V.Meruţiu a constituit-o “Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţie teritorială” , 235 p., publicată în Lucrările Institutului de Geografie ale Universităţii din Cluj, vol. V, 1929 ( Gr. P. Pop, 1994, p. 13). Studiul menţionat, de largă cuprindere sub toate aspectele, are în vedere întregul complex de probleme privind organizarea administrativ-teritorială a patru dintre provinciile geografico-istorice ale României (Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş), apoi elementele esenţiale ale populaţiei acestor teritorii, precum şi aspectele de bază ale judeţelor componente, acesta fiind de actualitate şi în prezent privit ca sursă de informaţii şi chiar sub aspect metodologic. Calităţile de dascăl ale lui V. Meruţiu au fost exprimate, foarte plastic, la vremea respectivă, chiar în versuri, subliniindu-se modalitatea de explicare a ştiinţei despre Glob-Pământ, a podişurilor şi câmpiilor, apoi participarea unui mare număr de persoane la cursurile sale, precum şi ponderea ridicată a studentelor la Secţia de Geografie a Universităţii din Cluj în perioada interbelică (Gordan R., 1933, în: Ghibu O., 1939, p. 13-14). Fără a mai detalia şi alte aspecte ale activităţii apreciatului universitar clujean, subliniem că acesta şi-a adus o contribuţie deosebită la formarea multor generaţii de geografi, dintre care s-au remarcat, mai târziu: Tiberiu Morariu, Laurian Someşan, Ştefan Manciulea, Nicolae Dragomir, Gh. Pop ş.a., unii dintre ei continuându-şi activitatea universitară până în jurul anilor ’80. Alături de fondatorii şcolii geografice clujene – G. Vâlsan şi V. Meruţiu – au apărut şi s-au dezvoltat alte cadre didactice de mare valoare, între aceştia înscriindu-se Sabin Opreanu şi Tiberiu Morariu, care au avut un rol semnificativ în evoluţia pe plan didactic şi al cercetării ştiinţifice, mai cu seamă pentru provinciile geografico-istorice din centrul şi vestul României. Cu privire la profesorul S. Opreanu, trebuie să subliniem că sursa noastră informativă a rămas destul de săracă, motiv pentru care suntem obligaţi să ne oprim doar la câteva momente mai semnificative asupra activităţii sale. Asfel, în anul 1921 S. Opreanu a făcut parte din grupul de participanţi la marea excursie geografică organizată de către Emm. de Martonne, în acea vreme fiind profesor secundar, după care s-a afirmat destul de repede pe plan didactic, fiind într-o continuă ascensiune, iar în ceea ce priveşte activitatea ştiinţifică a realizat un studiu de o deosebită valoare din domeniul populaţiei şi aşezărilor, a etnografiei locurilor etc., situaţie care l-a aşezat între geografii de

bază din Transilvania. Este vorba despre lucrarea sa de căpătâi “Ţinutul Săcuilor. Contribuţii de Geografie Umană şi de Etnografie”, publicată în Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, vol. III, 1926-1927, Tip. “Ardealul”, Cluj, 1929. Studiul lui S. Opreanu, extins pe 150 pagini (p. 41-191), cu un bogat material ilustrativ (nouă planşe cu fotografii, hărţi cu distribuţia populaţiei, a pădurilor şi cu venirea secuilor în estul Transilvaniei) şi un dens rezumat în limba franceză (16 p.), îşi păstrează, pe deplin, valabilitatea şi astăzi, atât sub aspect ştiinţifico-informativ, cât şi al metodologiei de cercetare. Încă de la început (p. 42), autorul arată că “... vom căuta să lămurim cei doi termeni ai studiului nostru : factorul fizic pe de o parte şi factorul uman pe de altă parte. Mediul fizic cu unităţile naturale formează cadrul în care se petrece viaţa umană”. Autorul analizează şi evidenţiază numeroasele argumente privitoare la existenţa românilor în Transilvania înaintea colonizării saşilor şi a secuilor, după care prezintă hotarele, cadrul geografic, populaţia în trecut (până la aducerea secuilor, originea secuilor, secuizarea românilor din teritoriile respectiv), populaţia de azi (harta naţionalităţilor, repartiţia şi densitatea, creşterea şi descreşterea populaţiei, în funcţie de influenţele morfologiei, hidrografiei, pădurilor, apoi influenţele etnice, politice şi economice), înfăţişarea aşezărilor omeneşti şi gospodăriile, inclusiv clasificarea dimensională, iar la influienţele economice sunt avute în vedere activităţile economice. Privitor la valoarea lucrării, ne permitem, fără nici o reticenţă, să subliniem complexitatea şi modernitatea acestui studiu, care poate fi considerat ca un model de cercetare în domeniul Geografiei Umane, cuprinzând întreaga problematică a acesteia, respectiv populaţia, aşezările şi activităţile desfăşurate de către locuitorii teritoriului analizat. Ceea ce a realizat S. Opreau asupra teritoriilor din estul Transilvaniei reprezintă, aşa cum au menţionat şi alţi autori ce au făcut referire la studiul respectiv, o excelentă analiză de Geografie Regională a ţinutului locuit de secui, în principal depresiunile intramontane Giurgeu şi Ciuc şi compartimentele nordic şi estic din Depresiunea Braşov, precum şi o fâşie îngustă din estul Depresiunii Transilvaniei. După plecarea lui G. Vâlsan la Bucureşti, S. Opreanu a ocupat, alături de V. Meruţiu, postul de profesor din cadrul Institutului de Geografie, iar începând cu anul 1943, în urma trecerii în nefiinţă a profesorului V. Meruţiu, a devenit director al aceleiaşi instituţii. De altfel, în anul 1948, numele lui S Opreanu este aşezat (menţionat) în fruntea Catedrei de Geografie, în acelaşi timp fiind şi director al Institutului de Geografie, iar profesorul T. Morariu îndeplinea funcţia de director de laborator. Alături de cei doi, personalul catedrei era format dintr-un conferenţiar (Ştefan Manciulea), doi şefi de lucrări, doi asistenţi, doi preparatori, un cartograf şi un bibliotecar-secretar (T. Morariu, 1957, p. 45). Credem a fi necesar să mai fie notat că în acelaşi an 1948, urmare a intervenţiei brutale din partea sistemului social-politic introdus din est în viaţa universitară românească, S. Opreanu a fost înlăturat (prin pensionare) din învăţământ, în această condiţie fiind aşezate multe alte personalităţi ale Universităţii din Cluj. Cu cele trei mari personalităţi ale Institutului de Geografie: G. Vâlsan, V. Meruţiu şi S. Opreanu s-a încheiat o etapă semnificativă în fondarea şi dezvoltarea Geografiei din oraşul de pe malul Someşului Mic, cei trei având un rol fundamental în formarea a numeroase generaţii de geografi şi în aşezarea cercetării geografice din aceste părţi de ţară pe baze europene corespunzătoare etapei respective. De asemenea, în cercetarea geografică au reuşit să adune şi să încurajeze formarea altor personalităţi, între aceştia remarcându-se, Şt. Manciulea, N. Dragomir, N. Butură, L. Someşan, Mara N. Popp etc. După G. Vâlsan, V. Meruţiu şi S. Opreanu, Geografia de la Universitatea din Cluj a fost slujită de către o altă personalitate reprezentativă a Geografiei româneşti – Tiberiu Morariu-, cel care şi-a început cariera universitară în anul 1929 şi a dus-o, cu deosebite reuşite până în anul 1973, când a

devenit profesor consultant. Este al doilea năsăudean care s-a dedicat învăţământului superior clujean şi cercetării geografice din România, aducând contribuţii semnificative la aşezarea Geografiei pe noi trepte de dezvoltare, începând chiar cu al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea şi mai cu seamă în perioada de după cel de al doilea război mondial. Născut pe plaiuri năsăudene (Salva, judeţul Bistriţa-Năsăud, 26 septembrie, 1909). viitorul universitar clujean şi-a început studiile în spaţiu natal, respectiv la Salva (clasa I-a), după care a trecut la Liceul German din Bistriţa (următoarele clase primare şi primele trei clase de liceu) şi apoi la Liceul “George Coşbuc” din Năsăud, unde, în anul 1924, şi-a susţinut examenul de bacalaureat. Datorită capacităţii sale intelectuale şi de voinţă, unul dintre urmaşii preotului din Salva s-a înscris, în anul 1924, pentru urmarea cursurilor universitare la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj, Specializarea Geografie cu Ştiinţe Naturale, această acţiune fiind încheiată prin acordarea menţiunii “Cu distincţie” . În pregătirea didactică şi ştiinţifică din perioada studiilor universitare îi aminteşte, ca având un rol important, pe geologii I. Popescu-Voiteşti şi V. Stanciu, biologii Al. Borza, E. Racoviţă, E. Pop, I. Scriban şi etnograful (în primul rând) R. Vuia (T. Morariu, 1979, p. I), dar nu spune nimic despre cei care l-au îndrumat şi format ca geograf de o deosebită valoare : G. Vâlsan, V. Meruţiu, S. Opreanu etc. Remarcându-se printr-un dinamism deosebit în pregătirea sa didactică şi ştiinţifică, încă din primii ani ai studenţiei a ocupat unele posturi în cadrul Institutului de Geografie (secretar-bibliotecar, 1 noiembrie 1926-1 octombrie 1927; preparator suplinitor, 1 0ctombrie 1927- 1 decembrie 1928). Începând cu 1 decembrie 1928 a ajuns asistent suplinitor, funcţie didactică deţinută până în anul 1932, această perioadă corespunzând şi cu îndeplinirea, în sistem cumul, a funcţiei de asistent la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, înfiinţat nu cu mult timp în urmă de către reputatul etongraf, istoric şi geograf, cel care a fost Romulus Vuia. Dispunând de calităţi alese în pregătirea sa, imediat după încheierea cursurilor universitare a beneficiat de o bursă de studii la Universitatea Sorbona din Paris, unde a audiat cursurile unor mari personalităţi ale Geografiei din Europa perioadei respective, în primul rând Emm. de Martonne, H. Cholley şi A. Demangeon, despre primul dintre aceştia spunând că “... un rol deosebit în formaţia (poate formarea, n.n.) mea ştiinţifică l-a avut Emm. de Martonne, un mare cunoscător al pământului românesc – căruia i-a consacrat peste 70 de studii şi lucrări – un prieten sincer al poporului nostru care, împreună cu profesorul George Vâlsan au pus bazele învăţământului geografic la Cluj, în 1921” ( T. Morariu, 1979, p. I). Reîntors de la studii din Franţa, T. Morariu şi-a continuat destul de repede ascensiunea didactică şi ştiinţifică, astfel încât cu 15 octombrie 1932 a fost numit şef de lucrări suplinitor, apoi şef de lucrări cu titlu provizoriu (1 martie 1933), poziţie pe care a rămas până la 1 iulie 1938, când este încadrat definitiv pe acest post. Ascensiunea didactică a fost, între altele, o consecinţă a intensei activităţi din domeniul cercetării ştiinţifice, materializată prin publicarea unor studii începând chiar cu anul 1929, la acestea adăugându-se lucrarea sa de căpătâi “Viaţa pastorală în Munţii Rodnei”, susţinută ca teză de doctorat, la Facultatea de Ştiinţe din Cluj, în anul 1935, sub îndrumarea lui George Vâlsan şi Emm. de Martonne, care au acordat acestei acţiuni menţiunea “Magna cum laudae”. În conformitate cu concepţia perioadei respective, care avea în vedere valorificarea prin tipărire a unor asemenea realizări, lucrarea (240 p) a fost tipărită în Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie (B.S.R.R.G.), în anul 1937. Pe baza lucrării menţionate, precum şi a altor numeroase studii, la care se adaugă activitatea didactică susţinută, în anul anul 1938 a câştigat postul de profesor suplinitor, iar în 1942 pe cel de profesor definitiv (în alte surse- V. Tufescu, 1975- este menţionat anul 1943, mai credibil deoarece l-a

urmat la postul respectiv pe V. Meruţiu). De asemenea, în anul 1939 a devenit membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a României. Între personalităţile de marcă ale Universităţii din Cluj, în bună măsură şi ale Institutului de Geografie, s-a înscris şi profesorul Romulus Vuia, care şi-a făcut studiile la Budapesta, absolvind liceul în anul 1906 şi Şcoala Normală Superioară în 1910. Şi-a continuat pregătirea profesionalştiinţifică la Berlin, unde a urmat, între altele, cursurile şi seminariile profesorului Felix von Luschan, în acelaşi timp (1010-1914) desfăşurându-şi activitatea de lucrări practice la Museum fur Volkerkunde din capitala Germaniei. După încheierea studiilor şi a pregătirii universitare (1914) a funcţionat, până în anul 1919, ca profesor la Şcoala de Comerţ din Haţeg, de unde s-a transferat , numai pentru un an însă (1919-1920), ca profesor-director la Liceul din Târnăveni. Graţie calităţilor şi pregătirii sale profesionale, în anul 1920 a devenit asistent al profesorului George Vâlsan la Institutul de Geografie al Universităţii din Cluj, iar în 1921 a fost promovat ca şef de lucrări, desfăşurându-şi activitatea la această instituţie până în anul 1926, când a câştigat postul de profesor la Catedra de Etnografie şi Folclor a Universităţii de pe malul Someşului Mic, păstrat până în anul 1947. Urmare a acumulărilor sale din domeniul Geografie şi a Etnografiei, pe care le-a îmbinat cu o măiestrie deosebită, reuşind să elaboreze studii cu un profund conţinut ştiinţific (în anul 1924 şi-a susţinut teza de doctorat în Geografie cu lucrarea “Ţara Haţegului şi Regiunea Pădurenilor. Studiu Antropogeografic şi Etnografic”), având în acelaşi timp şi pregătirea practică corespunzătoare însuşită la Muzeul din Berlin, începând cu anul 1922 a fost numit director al Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj, funcţie deţinută până în anul 1947. Se poate spune, fără nici o reţinere, că instituţia clujeană, inclusiv Muzeul Satului de pe Dealul Hoia, reprezintă o creaţie de excepţie a reputatului profesor universitar. În dezvoltarea Geografiei la Universitatea din Cluj, încă de la începuturile sale, un rol aparte la avut reputatul profesor Emm. de Martonne, atât în mod nemijlocit, cât mai cu seamă în formarea celor care şi-au desfăşurat activitatea la această instituţie timp mai scurt sau mai îndelungat. Pentru a justifica cele menţionate, este îndeajuns să fie arătat că în primăvara anului 1921, timp de mai multe luni, a predat studenţilor de la Institutul de Geografie din Cluj o serie de cursuri, în primul rând pentru cunoaşterea problemelor de morfologie terestră, dar şi cu accente deosebite asupra populaţiei şi a diferitelor activităţi umane, mai cu seamă în ceea ce priveşte resursele naturale şi valorificarea acestora. De asemenea, în aceeaşi perioadă a susţinut o serie de seminarii şi comunicări, rezultate din vasta experienţă acumulată în cercetarea teritoriului României (vezi lucrările despre Câmpia Română şi cu deosebire cea în care face o ampla analiză a Alpilor Transilvaniei, respectiv Carpaţii Meridionali). Alături de studenţi, activităţile didactice şi de iniţiere în cercetarea ştiinţifică au fost audiate în mod permanent de către o serie de geografi şi geologi de mai târziu ai ţării, între aceştia înscriindu-se: I. Popescu-Voiteşti, Constantin Brătescu, Mihai David, Vintilă Mihăilescu, Gheorghe Năstase, Sabin Opreanu, Romulus Vuia ş. a. (T. Morariu, 1957, p. 43). În acelaşi timp, Emm. de Martonne a adus un suflu nou în privinţa necesităţii efectuării lucrărilor de laborator şi a excursiilor geografice de cercetare, care să permită trecerea Geografiei din latura teoretică şi descriptivă în cea aplicativă. Desigur, în dezvoltarea Geografiei de la Universitatea din Cluj, în perioada 1919-1947, s-au înregistrat salturi semnificative în ceea ce priveşte activitatea didactică, cu sublinierea, însă, motivată de altfel de specificitatea etapei respective, că numărul studenţilor ce urmau pregătirea în Geografie era încă redus, situaţie ce caracteriza şi personalul didactic. Pentru exemplificare, notăm că în anul universitar 1929-1930 erau înscrişi, la toate secţiile Facultăţii de Ştiinţe, abia 625 de studenţi, faţă de 1 500 câţi erau la Facultatea de Drept. Datorită acestui fapt nu se putea realiza o aprofundare a multora

dintre disciplinele predate studenţilor, astfel încât pregătirea viitorilor geografi rămânea la un nivel destul de general. Ca şi în situaţia întregii universităţi, Institutul de Geografie a fost obligat, în anul 1940, în urma Dictatului de la Viena, să părăsească oraşul de pe Someşul Mic. O parte a institutului a plecat în refugiu la Timişoara, instalându-se în clădirea Timiş-Bega, iar altă parte, care deservea Secţia de Geografie cu Istorie, a activat la Sibiu (1940-1942), după care şi aceasta a fost transferată la Timişoara (în 1943). Chiar şi în aceste condiţii, la care mai trebuie adăugată şi trecerea în nefiinţă a prof. V. Meruţiu (Timişoara,1943), alături de activitatea didactică, personalul institutului a desfăşurat o intensă muncă de cercetare, în acest sens evidenţiindu-se T. Morariu şi Gh. Pop, primul efectuând studii asupra morfologiei crovurilor din Banat , iar al doilea cu privire la evoluţia cursului Mureşului în zona Culoarului Lăpugiului şi a Câmpiei Aradului. În ansamblu, Facultatea de Ştiinţe, în cadrul acesteia şi Institutul de Geografie, şi-a desfăşurat activitatea în structura iniţială, cu puţine modificări, până în anul 1948, când a avut loc o reformă a învăţământului, realizată de către noul sistem social-politic impus României în urma celui de al doilea război mondial. Se aminteşte, între altele, înfiinţarea, în anul 1943, a unei conferinţe de Geografie Regională (T. Morariu, 1957, p. 45). După încheierea celui de al doilea război mondial şi a înlăturării stăpânirii hortiste vremelnice asupra unor părţi din Transilvania, Crişana şi Maramureş, Geografia a revenit, în anul 1945, în oraşul universitar de pe Someşul Mic, urmând însă, în dezvoltarea sa, o cale cu numeroase hăţişuri, determinate de modalitatea de acţiune a sistemului social-politic impus de către vecinii din est şi considerat pentru noi “ca fiind o mană cerească”. 2. Cercetarea ştiinţifică Alături de coordonata didactică, atât de necesară pregătirii specialiştilor în domeniul Geografiei, cercetarea ştiinţifică a constituit o preocupare majoră în întreaga perioadă a anilor 19191947, materializată în numeroase şi deosebit de valoroase studii elaborate şi publicate, cu deosebire pentru provinciile geografico-istorice unite cu ţara în cadrul României Mari, respectiv Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul. Această semnificativă activitate a fost facilitată de pregătirea în domeniu a celor care au fondat învăţământul geografic la Universitatea din Cluj. În cadrul acestora s-au remarcat, în primul rând, G. Vâlsan şi V. Meruţiu, care acumulaseră o experienţă valoroasă în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică până la venirea lor la Universitatea din Cluj. De asemenea, aproape de la începuturile învăţământului geografic clujean, atât în derularea activităţii didactice, cât mai cu seamă a celei ştiinţifice, un rol aparte l-a avut prof. Emm. de Martonne,“...savantul geograf, care este în acelaşi timp şi cel mai bun cunoscător al Geografiei ţării noastre” (G. Vâlsan, 1922, p. VIII). De altfel, prin activitatea complexă şi de un ridicat nivel ştiinţific “He was the recognized leader of French geography from 1918 to 1945” (R.E. Dickinson, 1969, p. 229), iar în privinţa valorii sale europene se arată că “Between the wars it is no exageration to say that he was the most influential geographer in Europa” (idem, p. 230). Având în vedere aspectele menţionate, şcoala geografică clujeană, dar şi cea românească în ansamblu, are tot dreptul să se mândrească cu faptul că Emm. de Martonne a acordat o atenţie deosebită studierii teritoriului românesc încă din primul deceniu al secolului al XX –lea, când a elaborat şi publicat lucrări de o deosebită valoare ştiinţifică: La Valachie. Essai de monographie régionale (1902), Recherchses sur l’evolution morfologique des Alpes de Transylvanie (1907), cu prima obţinând titlul de doctor în litere, iar cu a doua cel de doctor în ştiinţe, el fiind agregat în Istorie şi Geografie (1895), ca student al altui mare geograf francez (Vidal de la Blache). Recunoaşterea

meritelor sale ştiinţifice şi didactice, inclusiv în elaborarea unor valoroase materiale ce au servit României în mod substanţial la încheierea tratatelor de pace de după primul război mondial, mai ales în privinţa trasării graniţei de vest, este materializată prin atribuirea numelui său unei străzi din partea centrală a oraşului nostru. Pentru a sprijini organizarea şi dezvoltarea activităţii didactice şi a celei de cercetare ştiinţifică, Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj l-a invitat pe ilustrul geograf francez , în primăvara anului 1921, să susţină o serie de prelegeri şi seminarii în cadrul Institutului de Geografie, la acestea participând, pe lângă studenţi, o serie de alte cadre didactice de la universităţile din Cluj, Bucureşti şi Iaşi, precum şi din învăţământul preuniversitar. Paralel cu susţinerea cursurilor şi a seminariilor, Emm. de Martonne l-a sprijinit pe G. Vâlsan în pregătirea celor trei mari excursii geografice, care s-au desfăşurat în vara şi toamna anului 1921, prima în Masivul Bihor (15-25 iulie), a doua în Masivul Banatic (1-17 august) şi a treia (26 august-11 septembrie) în Alpii Bucovinei şi împrejurimi, Colinele Moldave din dreapta şi stânga Prutului şi în Munţii Dobrogei Septentrionale. La această primă mare campanie de excursii geografice în România”, realizată cu diferite posibilităţi de transport (pe jos, călare, cu automobilul, trenul şi vaporul), au participat, pe lângă cadrele didactice ale Institutului de Geografie din Cluj, profesorul M. David şi asistenţii Marinescu şi Gh. Năstase de la Universitatea din Iaşi, asistentul V. Mihăilescu de la Universitatea din Bucureşti, profesorii secundari S. Opreanu şi N. Dragomir, precum şi alte persoane interesate în pregătirea de cercetare ştiinţifică a diferitelor compartimente de pe teritoriul României. Conducătorul ştiinţific al excursiilor, prof. Emm. de Martonne, a reuşit să imprime acestei acţiuni caracteristica de adevărat model privind cercetările de teren, fiind urmărite aspectele legate de specificitatea reliefului din unităţile parcurse, în primul rând prezenţa platformelor de eroziune din Munţii Apuseni, Munţii Poiana Ruscă, ai Banatului şi ai Bucovinei, precum şi evoluţia reliefului din Podişul Moldovei şi Dobrogea Nordică (T. Morariu, 1957, p. 45-46). În toate situaţiile, în raport de caracteristicile unităţilor străbătute, a analizat relieful glaciar şi cel carstic, apoi cel acumulativ şi de eroziune, formarea diferitelor tipuri de văi etc. Chiar în condiţiile în care preocupările majore ale lui Emm. de Martonne s-au îndreptat spre problemele de Geografie Fizică, cu accente spre cele de Geomorfologie, în toate cele trei excursii a făcut, în mod frecvent, referiri dintre cele mai pertinente la problemele specifice Geografiei Umane şi a Geografiei Regionale, pe care, de altfel, nici nu a încercat să le separe, respectând, în acest fel, caracterul unitar al Geografiei. În legătură cu morfologia Munţilor Apuseni, care au constituit obiectul primei excursii, a pus în evidenţă existenţa celor trei platforme de eroziune, respectiv Fărcaşa-Cârligaţi, Măguri-Mărişel şi Feneş-Deva sau Ţara Moţilor, diferite ca altitudine faţă de cele din Alpii Transilvaniei, dar sincrone ca vârstă şi geneză, acestea fiind ulterior detaliat studiate de către o serie de geografi ai perioadei celei de a doua jumătăţi a secolului al XX-lea, în primul rând de către Gh. Pop. Încă din prima excursie a remarcat, în mod sintetic, o seamă de elemente privitoare la populaţie, aşezări şi ocupaţiile locuitorilor, observând prezenţa, la vest de Cluj, a unor aşezări bogate şi prospere, a culturilor variate în care domina porumbul, grâul, plantele furajere şi chiar legumele. Pentru spaţiul montan menţionează bogăţia păşunilor şi a fâneţelor, urcarea culturilor de grâu până la 1000-1100 m, a celor de orz până la 1200 m, precum şi exploatările forestiere şi pastorale, cu rezerve imense de lemn în Munţii Bihorului. Privitor la oamenii locurilor arată că “Le peuplement des hauteurs est certainment anciene. Il est cependant vraisemblable qu’il a été dû en partie an reflux des populations qui l’insécurité et les invasions faisaient abandonner le bas pays plus fertile... Il est facile en tout cas de noter que la population de la montagne est purement roumaine” (Lucr. Inst. de Geogr., vol. I, 1922, p. 64). Pune,

de asemenea, relaţia dintre populaţie şi formele de relief, menţionând că satele, în multe cazuri cu locuinţele diseminate, urcă până la 1200 m, culturile fiind prezente pe faţa muntelui, în timp ce dosul este ocupat de pădure. Bogăţia Munţilor Apuseni este remarcată, în primul rând, prin exploatările de aur de la Roşia Montană, Criştior şi alte locuri, despre cea din urmă spunând că dă în jur de 150 kg aur în timp de pace (pentru anul 1921 producţia a fost apreciată la 60-80 kg). Pe baza unei analize complexe, Emm. de Martonne a reuşit să realizeze o monografie completă a Masivului Bihorului, cuprinzând, în mare, întregul ansamblu al Munţilor Apuseni, aceasta fiind comparabilă cu cea dedicată Alpilor Transilvaniei. În cea de a doua excursie, cu obiect de cunoaştere a Masivului Poiana Ruscă, a Munţilor Banatului şi a părţii vestice a Carpaţilor Meridionali, au fost avute în vedere aproximativ aceleaşi probleme de Geografie Fizică, cu accentuare însă asupra aspectelor morfologice, fiind prezentate şi în acest caz, destul de detaliat, platformele de eroziune din primele două unităţi montane. De asemenea, în atenţia conducătorului excursiei geografice au stat aspectele privitoare la relaţiile existente între factorii de mediu şi activităţile antropice, subliniind, între altele, pentru Munţii Poiana Ruscă : limita superioară a aşezărilor (obişnuit 700-900 m, cu excepţia localităţii Vadu Dobrii, care ajunge până la 1100 m), a culturilor de orz şi grâu (până la 950 m), apoi exploatările forestiere şi miniere, acestea din urmă fiind situate pe latura orientală a masivului, pe baza lor realizându-se producţia de fontă la Hunedoara, care era trimisă, mai înainte, la oţelăriile de la Budapesta. Pentru Masivul Banatic, în care a inclus şi vestul Carpaţilor Meridionali, a reuşit, de asemenea, să evidenţieze situaţiile de specificitate, arătând că “Le plus grande partie du peuplement rural est roumain” (L.I.G.,1922, p. 159), iar privitor la vegetaţia forestieră menţionează plantaţiile de conifere ( în acest caz, subliniem noi, fiind vorba despre bradul duglas, care a fost plantat, în zonă, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, după care acţiunea s-a realizat în mod constant; din observaţiile noastre repetate am ajuns la concluzia că în Munţii Banatului este prezent, dintre conifere, numai bradul duglas, care a găsit condiţii dintre cele mai favorabile de dezvoltare în aceste locuri). Pe baza unor investigaţii deosebit de reuşite ale terenului, urmate de o analiză pe măsură, la care se mai poate adăuga şi modalitatea de prezentare a industriei metalurgice din Banat (resursele de cărbune şi minereu de fier, apoi producţia de fontă, oţel şi laminate, acestea din urmă fiind folosite şi la construcţia podului feroviar de la Feteşti-Cernavodă), ne putem permite să evidenţiem calităţile alese de cercetător ale lui Emm. de Martonne şi în domeniul Geografiei Umane. În cea de a treia excursie a fost avut în vedere, de asemenea, întregul complex de probleme morfologice ale spaţiului montan din nordul României, apoi unitatea de podiş drenată de Prut, Nistru şi Siret, precum şi specificitatea “muntelui” din nordul Dobrogei. Privitor la aspectele de Geografie Umană au fost făcute remarci dintre cele mai pertinente, de mare actualitate şi în prezent: menţinerea pădurii pe versantele nordice (dosul) şi defrişarea celor sudice (faţa), urmate foarte repede de apariţia proceselor de eroziune; practicarea culturilor agricole pe fundul văilor, cu predominarea porumbului; populaţie curat românească etc. Pentru Munţii Rodnei este prezentată, destul de detaliat, viaţa pastorală, prevestind cercetările detaliate ce au fost făcute de către T. Morariu în deceniul următor. De altfel, primul volum din Lucrările Institutului de Geografie (anul 1922, apărut în 1924), a fost dedicat aproape în exclusivitate Campaniei de excursii geografice, acesta cuprinzând “Campania de excursiuni geografice în România” (V. Meruţiu, p. 3-42), Excursions géographiques de l’Institut de Géographie de l’Université de Cluj en 1921. Résultats scientifiques” (Emm. de Martonne, p. 43211, urmat de 30 planşe foto), tipărită în limba franceză şi cu un rezumat în limba română (p. 215295), precum şi o serie de alte contribuţii privitoare la diferitele probleme din teritoriile străbătute (p. 301-334), acestea fiind realizate de către Michel Haret (Flore du Banat et des montagnes du Haut-

Banat), Iuliu Prodan (Scurtă fitogeografie a Dobrogei) şi Romulus Vuia (Câteva observaţiuni şi constatări asupra păstoritului şi asupra tipurilor de case la români). Cu realizarea acestei semnificative cercetări de teren şi a valorificării rezultatelor prin publicarea lor în volumul amintit, au fost puse bazele cunoaşterii geografice ale unor largi areale de pe cuprinsul României, în acelaşi timp fiind obţinute câştiguri însemnate şi în privinţa metodologiei de abordare a complexului problemelor din domeniul Geografiei. Dar, în ansamblu, în anumite privinţe, calea deschisă de către Emm. de Martonne în domeniul morfologiei a fost urmată numai în mică măsură, din acest punct de vedere evidenţiindu-se lucrările realizate de către T. Morariu asupra glaciaţiunii din Munţii Rodnei şi Munţii Maramureşului, I. Rodeanu cu privire la zona de contact a Mureşului cu Oltul în regiunea Sibiului (1924-1925), H. Wachner pe Mureşul superior şi pe Olt, în această din urmă situaţie lăsând o foarte bună hartă geomorfologică a depresiunilor Făgăraşului şi Sibiului (perioada 1926-1929), N. Orghidan cu unele observaţii morfologice în Bucegi (1928-1929), D.D. Burileanu cu un studiu morfolgic semnificativ privind Defielul Jiului etc. . Activitatea de cercetare ştiinţifică a perioadei următoare, impulsionată de organizarea altor campanii de cercetare (Ţara Bârsei, valea superioară a Prahovei etc.), precum şi de crearea de către G. Vâlsan a unui fond de premii “Emm. de Martonne”, poate fi caracterizată ca una destul de valoroasă. Aceasta a fost materializată în următoarele volume ale Institutului de Geografie din Cluj, precum şi într-o serie de alte publicaţii locale şi naţionale, în unele situaţii chiar internaţionale. Apariţia publicaţiei Institutului n-a fost una periodică, volumele fiind tipărite în raport de posibilităţile ştiinţifice şi materiale. Astfel, dacă vol. I a fost destinat anului 1922, al II-lea a corespuns cu anii 19241925, al III-lea cu 1926-1927 şi al IV-lea cu 1928-1929. Prin plecarea la Universitatea din Bucureşti a prof. G. Vâlsan (1929), conducerea Institutului de Geografie a fost preluată de către prof. V. Meruţiu, sub a cărui îndrumare s-a continuat publicarea seriei volumelor. Astfel, în anul 1929 a apărut vol. V , care cuprinde, însă, numai două studii, respectiv “Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat” (V.Meruţiu), extins pe 210 p. de text în limba română, un rezumat substanţial (23 p.) în limba franceză şi opt planşe privitoare la problema urmărită, iar cel de al doilea fiind “Obiceiurile junilor braşoveni. Studii de folklor” (Ion Muşlea). Volumul al VI-lea, nu ştim din ce motive, cum nu vor fi ştiute multe lucruri nici despre perioada noastră de către cei ce vor urmări asemenea probleme la mai multe decenii după noi, a apărut numai în anul 1938, iar al VII-lea în 1942 ( în condiţii de refugiu la Timişoara a Institutului de Geografie, urmare a ocupării vremelnice de către Ungaria hortistă a unei părţi din Transilvania, Crişana şi Maramureş). La tematica de cercetare din domeniul cunoaşterii reliefului, menţionată anterior, mai pot fi subliniate alte câteva preocupări de Geografie Fizică ale şcolii geografice clujene sau ale unor colaboratori apropiaţi, între acestea înscriindu-se: observaţii morfologice în Depresiunea BotoşaniHârlău şi în zona ei de contact cu podişul înalt dinspre Siret (V. Mihăilescu, 1928-1929), problema liniei de eruptiv Harghita (V. Stanciu, 1938), consideraţii orohidrografice ale limanului Văii Baraboiului (Transnistria), realizate de către I. Al. Maxim (1942), prezenţa viperei ammodytes în România şi unele contribuţii privind sistematica mustelidelor din România (R. Călinescu, în 19241925 primul studiu şi în 1928-1929 al doilea) etc. Desigur, în legătură cu cercetarea ştiinţifică clujeană, alături de contribuţia esenţială a lui Emm. de Martonne din anul 1921, avem obligaţia să evidenţiem câteva aspecte mai semnificative cu privire la ceea ce a făcut G. Vâlsan, cel care şi-a pus amprenta şi asupra acestei activităţi, chiar în condiţiile în care deplasarea pe teren nu i-a fost prea la îndemână, urmare a accidentului de la Ciurea ( n-a participat, din acelaşi motiv, nici la Campania de excursii geografice din anul 1921): - în întreaga perioadă de dinainte de venirea sa la Cluj (1919), a scris şi a publicat, aproape în exclusivitate, numai studii din domeniul Geografiei Fizice privind temelia Bucureştilor (1910, este , de

altfel, primul articol publicat), schimbarea cursului Ialomiţei, asupra evoluţiunii Câmpiei Române, asupra limitei între Câmpia Română şi Câmpia Olteniei (parcă aceasta din urma n-ar aparţine primei), terasele Câmpiei Române Orientale, morfologia Olteniei, Ţinutul Porţilor-de-Fier, trecerea Dunării prin Porţile-de-Fier, văile, originea şi evoluţia lor şi influenţele climatice în evoluţia Câmpiei Române (vezi G. Vâlsan, Opere alese, Edit. Şt., Buc., 1971, p. 685-686). Fac excepţie de la cele menţionate doar trei studii ( şi acestea realizate la începuturile activităţii sale, 1911-1913), care au în vedere prezenţa românilor în Craina Serbiei, o fază din popularea Ţărilor Româneşti şi românii din Bulgaria şi Serbia; - deceniul închinat înfiinţării şi dezvoltării Geografiei în oraşul de pe Someşul Mic a corespuns cu realizarea unui număr important de studii, care au în vedere, însă, probleme privind Geografia Istorică, Geografia Umană, Etnografia şi Toponimia, de aici rezultând, datorită deosebitei sale capacităţi, uşurinţa în abordarea unui complex de probleme din domeniul Geografiei. În cadrul acestor preocupări, pot fi remarcate între altele, studiile La terre et le people roumain (Paris, 1920), Românii din Dobrogea, Românii la Marea Neagră, Leagănul poporului românesc, Mocanii în Dobrogea la 1845, Rolul Carpaţilor în România, Valea superioară a Prahovei, Românii în Delta Dunării la sfârşitul secolului XVIII, Dunărea de Jos în viaţa poporului român, Menirea Etnografiei în România, O ştiinţa nouă: Etnografia etc.; - tematica de studiu a rămas, şi pentru perioada clujeană, tot sudul şi sud-estul ţării, motivată de faptul, probabil, că era mereu cu gândul reîntoarcerii la Bucureşti, situaţie la care s-a şi ajuns în anul 1929, când a ocupat postul de profesor de Geografie Fizică la universitatea la care şi-a făcut studiile, aceasta pe de o parte, iar pe de alta trebuiesc avute în vedere şi posibilităţile mai restrânse de a face teren ca urmare a accidentului menţionat. Excepţiile de la această remarcă sunt neesenţiale, dintre ele evidenţiindu-se lucrările Transilvania în cadrul unitar al pământului românesc ( în vol. “Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, 1918-1928), Învăţământul geografic la Universitatea din Cluj (1922), Mediul fizic extern şi capitalul biologic naţional etc; - chiar în condiţiile în care a fondat şi a condus cu o deosebită competenţă publicaţia de specialitate a instituţiei geografice clujene “Lucrările Institutului de Geografie”, studiile cele mai numeroase ale perioadei de activitate de la Cluj le-a publicat în reviste din capitala ţării; - în afara bogatei activităţi de cercetare ştiinţifică, materializată în numeroase studii, G. Vâlsan a avut reuşite însemnate în elaborarea unor lucrări de metodologie geografică (Elementul spaţial în descrierea geografică), a unor cursuri universitare (Curs de Geomorfologie, Cluj, 1926-1927) şi manuale pentru învăţământul liceal (România pentru clasa a VII-a secundară, 1929) etc. Sub acest aspect, perioada cea mai fertilă, chiar dacă a fost foarte scurtă, a avut-o la Universitatea din Bucureşti, când a tipărit o serie de cursuri de Geografie Fizică, Morfologie terestră, Biogeografie etc. Din activitatea complexă desfăşurată de către prof. G. Vâlsan se desprinde concluzia majoră că el a ajuns la o concepţie modernă în ceea ce priveşte viziunea asupra ramurilor Geografiei, vorbind în mod constant despre Geografie Fizică şi Geografie Umană şi subliniind necesitatea de pregătire echilibrată a studenţilor în ambele direcţii, ele având un rol fundamental în procesul de cunoaştere a Pământului ca suport de dezvoltare a societăţii şi în realizarea, cum spune G. Vâlsan, Educaţiei Naţionale, acesta din urmă fiind uitat cu prea mare uşurinţă în perioada actuală. În cadrul universităţii clujene, cercetarea din domeniul Geografiei Umane, realizată de către membrii proprii, precum şi de către o seamă de colaboratori, a avut în vedere o problematică relativ complexă, corespunzătoare, în ansamblu, perioadei dintre cele două războaie mondiale. Se evidenţiază, în bună măsură, preocupările privitoare la cunoaşterea unei activităţi economice importante, cea a oieritului, practicată atât în condiţii de creştere locală, cât şi prin transhumanţă în spaţiul apropiat sau mai îndepărtat. În aceasta privinţă, au fost elaborate lucrări

deosebit de valoroase de către T. Morariu (Câteva contribuţii la oieritul evreilor maramureşeni, L.I.G., IV, 1928-1929, p. 183-203; Viaţa pastorală în Munţii Rodnei, S.R.R.G., 1937, teza sa de doctorat, premiată de Academia Română), S. Opreanu (Contribuţii la transhumanţa din Carpaţii Orientali, L.I.G., IV, 1928-1929, 207-239), N. Dragomir, profesor la Deva (Din trecutul oierilor din Sălişte şi comunele din jur, L.I.G., II, 1924-1925, p. 196-257; Oierii mărgineni în Basarabia, Caucaz, Crimeea şi America de Nord, L.I.G., VI, 1938, p. 159-297), Mara N. Popp (Păstoritul în câmpie în cadrul vieţii pastorale româneşti în genere, L.I.G., VII, 1942, 283-310) etc. Referiri însemnate cu privire la cunoaşterea acestei probleme apar şi în unele lucrări cu caracter mai larg, elaborate şi publicate de către S. Opreanu (Ţinutul Săcuilor. Contribuţii de Geografie Umană şi de Etnografie, L.I.G., III, 1926-1927), R. Vuia (Ţara Haţegului şi Regiunea Pădurenilor, L.I.G., II, 1924-1925, p. 35-125), L. Someşan (Viaţa Umană în Regiunea Munţilor Călimani, L.I.G., VI, 1938, p. 10-70) etc. Problematica urmărită în lucrările menţionate are în vedere toate aspectele privitoare la această activitate: trecutul îndepărtat al oieritului pe teritoriul României, realizat în paralel cu creşterea vitelor, păstoritul local, apariţia şi amplificarea transhumanţei pe spaţii mai largi (aproximativ cu jumătatea secolului al XVIII-lea), drumurile şi zonele de transhumanţă, felurile de oi, însemnarea şi tunsul, stâna şi oierii, sâmbra, mulsul oilor şi facerea brânzei, mâncările, duşmanii, bolile, nedeile, coborârea de la munte şi iernarea la câmpie şi dealuri mai joase, valorificarea produselor etc. (N. Dragomir, 1924-1925). Sunt analizate, de asemenea, în mod ştiinţific, o serie de alte probleme legate de această activitate: transhumanţa şi nomadismul, extinderea şi definirea unor zone specifice de creştere a ovinelor, perioadele de creştere şi descreştere în practicarea oieritului etc. În privinţa transhumanţei se arată că reprezintă o pendulare periodică între regiunea de vărare (în general în spaţiul montan al Carpaţilor) şi una de iernare (regiunile de câmpie, bălţile Dunării, Dobrogea etc.) a păstorilor cu oile şi numai rar a familiei, în timp ce nomadismul are loc în regiuni geografice uniforme ca unităţi de relief, climă şi vegetaţie, în acest caz elementul uman şi animal caracterizâdu-se prin instabilitate (S. Opreanu, 1928-1929). Aproape în toate lucrările din aceasta categorie se subliniază că populaţiei româneşti nu i-a fost şi nici nu putea să-i fie specific fenomenul de nomadism, aceasta deoarece factorii geografici în care vieţuieşte i-au permis practicarea unor activităţi mai complexe, iar în privinţa creşterii ovinelor a dominat, de departe, păstoritul în cadrul moşiei (local), în timp ce transhumanţa oierilor a fost caracteristică numai pentru unele areale bine conturate şi practicată în timp istoric relativ scurt. În raport cu spaţiile de creştere pe scară largă a ovinelor sunt cunoscuţi oierii mărgineni şi bârsani, primul areal fiind definit ca Mărginimea Sibiului , situat aproximativ între Olt şi Sebeş, cu 13 localităţi grupate în jurul Săliştii, acestea fiind Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Sibiului, Jina, Vale, Sibiel, Cacova, Săcel, Orlat, Gura Râului şi Poplaca. Şi dacă aceşti locuitori sunt “Mărgineni”, cei dinspre nord, peste Drumul Mare (Sibiu-Sebeş) sunt “Câmpeni”. De altfel, în legătură cu asemenea probleme, merită să fie menţionată modalitatea de autoidentificare făcută de către populaţia din Ţara Haţegului “Ţăreni suntem noi, de avem moşie de bucate, facem grâu şi săcară şi şedem în sate. Mărgineni pentru că sunt la margini, mai la deal cu căşile, iei n-au câmp de bucate, numai fâneaţă; aşa să ţin numai cu oi, cu vite. Ţărenii au de seceră. Mărginenii au de coasă” (R. Vuia, 1924-1925). Privitor la evoluţia în timp a oieritului, cercetarea de specialitate subliniază că epoca de maximă dezvoltare, mai ales în zonele Mărginenilor şi Bârsanilor, a fost atinsă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui următor, când oierii coborau, în perioada de iarnă, în Câmpia Română şi în bălţile Dunării sau treceau fluviul în Dobrogea, în principal pe la Călăraşi şi Vadu Oii. Alţii mergeau spre Banat şi ajungeau în Iugoslavia, până la Pancevo sau chiar mai departe,

precum şi în diferite locuri din Câmpia Tisei. În studiile realizate de şcoala geografică clujeană sunt menţionate şi alte locuri importante de oierit în Moldova şi Basarabia, în unele situaţii oierii transilvăneni ajungând chiar în Crimeea şi Caucaz. După pacea de la Adrianopol (1829), când a fost înlăturat monopolul turcesc asupra comerţului cu grâne a Principatelor Române, păstoritul în Câmpia Română a devenit tot mai restrictiv, urmare a faptului că aceste teritorii au început să fie desţelenite pentru a fi cuprinse în circuitul de cultură a cerealelor. Restrângerea păstoritului i-a determinat pe Mărgineni şi Bârsani, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, să îmbrăţişeze şi alte activităţi: comerţ, înfiinţarea unor mici unităţi de prelucrare a pieilor, de confecţionare a diferitelor produse din lemn şi metal, a frânghiilor, a pălăriilor etc. O parte dintre oierii mărgineni, ca de altfel şi alţi numeroşi români, au emigrat în America de Nord, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor, unde şi-au constituit turme de oi sau au fost angajaţi ca ciobani în statele din nord-vestul S.U.A. (Montana, Idaho, Washington Wyoming, Nevada, Utah (N. Dragomir, 1938, Gr. P. Pop, 1994, p. 9)). Problematica cu privire la păstoritul din România, minuţios analizată în perioada interbelică, mai ales de către şcoala geografică clujeană şi colaboratorii săi, pune în lumină şi alte aspecte faţă de cele subliniate, această situaţie fiind determinată de posibilităţile mai largi de tipărire şi de seriozitatea acordată domeniului (Gr. Pop, idem, p. 10). Aproape în toate cazurile, studiile publicate sunt însoţite de un valoros material cartografic, în primul rând cu drumurile străbătute şi zonele de păstorit. O atenţie semnificativă a fost acordată problemelor din domeniul Geografiei Populaţiei şi a Aşezărilor, care au fost analizate atât în lucrări cu referire directă, cât şi în studii de amploare cu caracter regional. Se remarcă, în primul rând, lucrarea lui S. Opreanu “Ţinutul Săcuilor. Contribuţii de Geografie Umană şi de Etnografie” (L.I.G., vol. III, 1926-1927, p. 41-191), cu un bogat material ilustrativ: 9 planşe cu fotografii, hărţi cu distribuţia populaţiei, a pădurilor şi cu venirea săcuilor în Transilvania, precum şi un rezumat de 16 pagini, în limba franceză. Autorul aduce în discuţie numeroasele argumente privind existenţa românilor în Transilvania înainte de colonizarea saşilor şi a secuilor, după care sunt prezentate: hotarele, cadrul geografic, populaţia în trecut (până la aducerea săcuilor, originea săcuilor şi săcuizarea românilor din teritoriile respective), populaţia de azi (harta naţionalităţilor, repartiţia şi densitatea, creşterea şi descreşterea populaţiei în funcţie de influenţele morfologiei, hidrografiei, pădurilor, apoi influenţele etnice, politice şi economice), înfăţişarea aşezărilor omeneşti si gospodăriile, inclusiv clasificarea dimensională, iar la influenţele economice sunt urmărite ocupaţiile locuitorilor. Oricând, după lecturarea lucrării lui S. Opreanu, avem voie, fără nici o reticenţă, să subliniem complexitatea şi modernitatea acestui studiu, care poate fi considerat ca un model de cercetare în domeniul Geografiei Umane, el cuprinzând întreaga problematică privind populaţia, aşezările şi activităţile populaţiei. Şi ca să ne menţinem în acelaşi areal şi problematică, menţionăm studiul realizat de către Heinrich Wachner “ Judeţul Ciuc, Topliţa şi Defileul Mureşului” (L.I.G., III, 1926-1927, p. 211-279 în limba germană şi p. 280-342 în limba română), în care sunt analizate, mai întâi, aspectele privitoare la aşezare şi mărime, geologia, morfologia şi evoluţia geologică, peisajul, clima, vegetaţia şi animalele, după care se au în vedere locuitorii, agricultura şi industria, oraşele şi satele. Despre populaţia acestor locuri spune că “Săcuii sunt o populaţie care vorbeşte ungureşte, distingându-se însă în multe privinţe de poporul maghiar din bazinul Tisei. Nici caracterele fizice, nici psihice, nici dialectul, nici traiul, nici clădirea caselor nu sunt la fel” (p.303-304). Pune, însă, aceste deosebiri pe seama izolării lor, fapt care, după părerea noastră, nu este suficient de convingător, deoarece mai ales caracterele fizice nu se pot modifica numai printr-o asemenea determinare. Arată, de asemenea, că românii au fost asimilaţi de către secui în privinţa limbii şi a sentimentului naţional, păstrându-şi doar religia greco-catolică.

Prezenţa minorităţilor în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş a fost cuprinzător urmărită de către o seamă de geografi: T. Morariu, Şt. Manciulea, N. Pop, S. Opreanu, H. Wachner etc. În ceea ce-l priveşte pe T. Morariu, care a devenit imediat după 1947 şi a rămas, apoi, până spre anul 1980, mentorul Geografiei de la Universitatea din Cluj-Napoca, s-a remarcat, mai întâi, prin aceea că a pus în evidenţă pătrunderea evreilor în Maramureş şi Transilvania, veniţi din Galiţia mai ales în secolul al XIX-lea, ocupându-se cu negustoritul, crâşmăritul şi chiar cu oieritul, aceste ocupaţii permiţându-le să pună repede stăpânire pe bogăţiile regiunilor în care s-au stabilit (Câteva contribuţiuni la oieritul evreilor maramureşeni, L.I.G., IV, 1928-1929, p. 183-203). Autorul a mai realizat un studiu în domeniul urmărit (Elementul germanic în Transilvania, L.I.G. VII, 1942, p. 7799), în care sunt analizate colonizările cu populaţie germană din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, răspândirea acesteia şi aspectele privitoare la maghiarizarea germanilor după anul 1867, mai ales a celor din zona Satu Mare şi Sălaj (şvabii sătmăreni). Din studiile lui T. Morariu şi ale altor geografi ai perioadei interbelice se desprinde foarte clar problema a ceea ce înseamnă Transilvania “Cetatea mândră şi binecuvântată a Transilvaniei cuprinsă între crestele Carpaţilor” (T. Morariu, vol. VII, 1942, p. 77), vorbindu-se mereu despre prezenţa celor patru provincii, respectiv Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, fiecare cu un specific anume, dar şi unitare în ceea ce priveşte factorii cadrului geografic şi dominarea covârşitoare a populaţiei româneşti în toate timpurile. Pentru a rămâne la aceeaşi idee, trebuie adus în discuţie şi excelentul studiu privitor la populaţia Banatului în secolul al XVIII-lea (Popp N., Populaţia Banatului în timpul lui Iosif II, L.I.G., VII, 1942, p. 347-401), în care se analizează numărul şi repartiţia locuitorilor, colonizările cu populaţie germană din perioada 1718-1790 sub Carol al VI-lea, Maria Teresia şi Iosif al II-lea. În sinteză, privitor la această problemă, colonizările în Banat au fost facilitate de densitatea redusă a populaţiei, datorită pustiirii satelor în perioada ocupaţiei otomane şi mai cu seama în timpul revoluţiei lui Francisc Rakoczi (1703-1711). Colonizările au înregistrat o amploare mai deosebită din momentul asocierii la domnie a lui Iosif al II-lea (1764), care a preferat ca noii veniţi să fie, în primul rând, germani şi catolici şi numai la urmă din alte neamuri, cu condiţia de a îmbrăţişa catolicismul: sârbi, bulgari, unguri, cehi, slovaci, croaţi, apoi chiar spanioli, italieni şi francezi, aceştia din urmă, mai puţini la număr şi de religie catolică, fiind repede germanizaţi. Colonizările au fost făcute, mai întâi, în câmpia înaltă şi la limita acesteia cu dealurile, deoarece partea joasă a câmpiei era supusă încă unor revărsări destul de frecvente ale apelor, iar în dealuri şi în spaţiul montan au pătruns ceva mai târziu pentru desfăşurarea de activităţi miniere şi în industria metalurgică. Germanii colonizaţi în Banat au fost aduşi, în cea mai mare parte, din Austria Superioară (Salzburg, Tirol, Corintia), Suabia, Rhenania şi Lorena. Paralel cu abordarea problemelor privitoare la prezenţa minoritarilor în cele patru provincii geografico-istorice româneşti au fost urmărite şi unele aspecte asupra populaţiei româneşti, asemenea preocupări fiind cuprinse atât în studii de sinteză (V. Meruţiu, R. Vuia, L. Someşan, V. Mihăilescu, V. Tufescu etc.), cât şi în lucrări ce urmăresc în mod direct acest aspect. În cadrul celor din urmă, trebuie remarcate preocupările lui Şt. Manciulea, de la care ne-au rămas câteva studii strălucite (Contribuţii la studiul elementului românesc din Câmpia Tisei şi Carpaţii Nordici, L.I.G., IV, 1928-1929, p. 127159; Înfiltrări de populaţii streine în Câmpia Tisei în veacurile XVIII-XIX, Rev. Istorică, XVIII, 1932; Românii şi minorităţile etnice din Transilvania şi părţile ungurene, în întâia jumătate a veacului al XIX-lea, B.S.R.R.G., tom LIX, 1940; Sate şi sălaşuri din Câmpia Tisei, B.S.R.R.G., tom L, 1931 etc.) ce pun în lumină prezenţa populaţiei româneşti în Câmpia Tisei şi în Carpaţii Nordici încă din cele mai vechi timpuri şi apoi pătrunderea elementelor străine, a ungurilor în primul rând, care au cuprins şi

aceste teritorii în drumul lor spre aurul şi sarea din Transilvania, expansiunea având loc abia spre sfârşitul secolului al XII-lea. Autorul acestor studii subliniază că istoriografia maghiară se străduieşte să demonstreze, fapt pe care l-a făcut continuu şi-l face şi astăzi cu o mare înverşunare, că teritoriile respective erau nelocuite. Au rămas, totuşi, un anumit număr de istorici şi geografi ce au păstrat, într-o oarecare măsură, obiectivitatea adevărului istoric, aceştia recunoscând existenţa populaţiei româneşti în Câmpia de Vest şi Dealurile de Vest, chiar până spre Tisa şi dincolo de aceasta, ca fiind anterioară venirii ungurilor, autohtonii dispunând de aşezări stabile şi ocupându-se cu practicarea diferitelor culturi agricole, creşterea animalelor, pescuitul etc. Primele decenii de Geografie la Universitatea din Cluj au corespuns, de asemenea, în raport cu situaţia politică mai ales dinspre sfârşitul deceniului al patrulea şi începutul celui următor, cu elaborarea şi publicarea unor studii de sinteză, în acest sens remarcându-se unele personalităţi de frunte ale Geografiei din România perioadei corespunzătoare, care au demonstrat, sub toate aspectele, legătura genetică între pământ şi popor, respectiv suprapunerea spaţiului etnic peste cel geografic (V. Mihăilescu, Unitatea pământului şi poporului românesc, L.I.G. VII, 1942, p. 183-189), apoi principalele funcţii ale României ca producătoare de materii prime, debuşeu pentru unele fabricate, tranzit şi chiar prezenţa unor subramuri industriale de vârf (V. Tufescu, Rolul economic al Românei în cadrul Europei noui, L.I.G., VII,1942, p. 231-247), precum şi o serie de aspecte privitoare la Dunăre (N.Al. Rădulescu, Probleme româneşti dunărene. Aspecte geo-economice, L.I.G., VIII, 1942, 253277) sau la unele provincii geografico-istorice (T. Morariu, Maramureşul în organismul etnic şi politic al Ţării Româneşti, B.S.R.R.G., tom 60, 1941). La cele menţionate până aici, cercetarea geografică clujeană s-a remarcat printr-o serie de alte contribuţii deosebit de valoroase din domeniul Geografiei Umane, publicate în revista de specialitate a Institutului. Între acestea pot fi remarcate: Ţara Haţegului şi Regiunea Pădurenilor a lui R. Vuia (L.I.G., II, 1924-1925, p. 35-125), care analizează întreaga viaţă materială şi spirituală a populaţiei din teritoriul respectiv, din materialul etnografic luându-se în seamă numai partea ce este în strânsă legătură cu Geografia Umană; Viaţa Umană în Regiunea Munţilor Călimani, realizată de către L. Someşan (L.I.G., VI, 1938, p. 10-70), studiul punând în evidenţă relaţia perfectă dintre munte, coline şi depresiuni prin toate componentele acestora; Regiunea Baia Mare-Baia Sprie, operă a lui Radu V. Meruţiu (L.I.G., VI, 1938, p. 71-158), în care sunt urmărite faptele istorice în legătură cu regiunea, apoi oraşele Baia Mare şi Baia Sprie, precum şi satele din cuprinsul regiunii, studiul încheindu-se cu problematica exploatării solului (agricultură, pomicultură, creşterea vitelor, pădurile). În cadrul cercetării ştiinţifice de pe lângă şcoala geografică clujeană, care a ştiut să-i strângă pe cei cu dorinţa de a desfăşura o asemenea activitate, au fost realizate destul de numeroase alte studii: Exploatarea pădurilor şi plutăritul pe Valea Bistriţei Moldovene (L.I.G. VII, 1942), Grădinăritul din Banat ... (L.I.G., VII, 1942) etc. Socotim că nu poate lipsi din menţionările noastre nici lucrarea Consideraţii geografice în jurul diferitelor nume ale Dobrogei (L.I.G., IV, 1928-1929), aceasta pentru a-l pune în lumină pe Ioan Conea, care avea să devină cel mai ilustru toponimist geograf din România, el spunând că Toponimia este Geografie condensată, iar despre numele Dobrogei că a venit de la nord şi sud, de la est şi vest. Spune, apoi, că este de acord cu atribuirea numelui de Dobrogea pentru teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, dar numai când se vorbeşte despre Dobrogea trecutului. Susţine, însă, introducerea numelui dat de S. Mehedinţi, respectiv Dacia Pontică, arătând “Şi după cum din tot pământul românesc nu există, alături de Transilvania, o altă regiune aşa de unitară şi de sine stătătoare cum e Dobrogea – numele de Dacia cea de lângă Pont (care cuprinde, par’că, un fel nobleţe toponimică) trebuieşte adoptat ca cel mai potrivit.” (lucr. cit. p. 96). Dar, s-a

rămas la definirea de Dobrogea, care a intrat în circulaţia curentă, motiv pentru care astăzi nimeni nu se mai gândeşte la altceva. Din numeroasele studii publicate de către şcoala geografică clujeană în perioada analizată, se desprind, cu claritate, activităţile de bază ale locuitorilor din cele patru provincii geografico-istorice, în acelaşi timp, însă, cercetarea urmărind şi o serie de aspecte în legătură cu unele lucrări realizate pentru sporirea gradului de utilizare a teritoriului. Între acestea, se remarcă studiul publicat de către S. Opreanu (Terase artificiale pentru culturi în România, L.I.G., VII, 1942, p.51-74), în care este prezentată o sinteză în legătură cu terasele din zona mediterană, din India, Indochina, Burma, Coreea, Japonia, Malaezia şi Iava, apoi din zona andină şi regiunea viticolă rhenană, iar pentru România face referiri la sublinierile lui R. Vuia privind terasele din Regiunea Pădurenilor şi a Munţilor Apuseni şi ale lui L. Someşan din Carpaţii României, despre care spune că nu sunt terase propriu-zise (construite), ci că ele au rezultat, în decurs de milenii, prin efectul răsturnării brazdelor mereu în acelaşi sens, în acest fel formându-se răzorul, mejdina, miezuina sau hatul, numindu-le, în mod corect, pseudoterase. De altfel, asemenea modalitate de lucrare a pământului a fost şi este specifică în toate sau aproape în toate zonele de dealuri de pe teritoriul României, populaţia fiind obligată, din motive accentuat practice (cu tracţiunea animală nu se poate ara din deal în vale şi invers), să efectueze aratul, cu plugul întorcător, perpendicular pe direcţia de cădere a pantei, respectiv de-a lungul curbei de nivel. În acest fel s-au născut răzoarele (pseudoterasele), cu rol deosebit de benefic în evitarea fenomenelor de eroziune, între acestea fiind situate suprafeţele lucrate (parcelele). Lucrarea lui S. Opreanu defineşte cu claritate ce înseamnă terase artificiale, aducând în discuţie situaţia din Podgoria Aradului, unde au fost realizate ziduri din gnais şi granit pentru terasare, întreaga zonă fiind plantată cu viţă de vie pe aliniamentul Şoimuş-Radna-Păuliş-Cladova-MinişGhiorac-Cuvin-Covăsânţi-Şiria-Galşa-Mâşca-Măderat-Pâncota, chiar la limita dintre Munţii Zarandului şi Câmpia Aradului, pe o fâşie îngustă de glacis. A fost ultima preocupare de acest fel din literatura geografică, urmare a noilor condiţii din agricultura României de după anul 1949, când s-a urmărit în mod constant desfiinţarea haturilor. În prezent, suntem îndreptăţiţi să credem că vor fi necesare preocupări ale geografilor pentru cunoaşterea acestei probleme, având în vedere revenirea la proprietatea privată asupra pământului. Cercetarea ştiinţifică a cadrelor didactice de la Institutul de Geografie din Cluj a fost însoţită, în perioada 1919-1947, de preocupări în privinţa antrenării la o asemenea activitate a studenţilor şi profesorilor din învăţământul preuniversitar. În ceea ce priveşte prima acţiune, prof. V. Meruţiu face o prezentare destul de detaliată a unui număr mare de lucrări ce au fost elaborate de către studenţi ca teze de licenţă (Material pentru Geografia Transilvaniei, L.I.G., VI, 1938, p. 303-356), subliniind necesitatea acestora în cunoaşterea spaţiului geografic din partea centrală şi de vest a României. Se arată că “Lucrările au mai mult un caracter de monografie, urmărind în partea întâia raporturile de geografie fizică (...), iar în partea a doua se ocupă de geografia umană a regiunii, aşezările omeneşti, descrierea satelor şi oraşelor (...), casa şi gospodăria, ocupaţiunile, viaţa economică şi culturală, portul şi obiceiuri” (p.304), din aceasta desprinzându-se, cu claritate, definirea şi conţinutul Geografiei Umane, un asemenea mod de definire şi abordare a problemelor fiind alterat în totalitate după instaurarea comunismului în România. Tematica lucrărilor este foarte variată, problemele fiind tratate, în general, la nivelul unor unităţi administrativ-teritoriale (plase, oraşe, grupări de localităţi etc.), bazine hidrografice sau părţi din acestea, regiuni, zone sau areale geografice etc. Un număr însemnat dintre tezele de licenţă (92) sunt redate prin scurte rezumate, în cadrul acestora dominând, firesc de altfel, cele din spaţiul Transilvaniei (61), urmate de cele din Crişana şi Maramureş (21) şi Banat (10). Altele sunt menţionate

numai prin titlu şi autor, între acestea fiind cuprinse lucrări din Basarabia (18), Moldova (14), Oltenia (13), precum şi din Transilvania (21), Crişana şi Maramureş (12) şi Banat (1). Dintre geografii de mai târziu ai universităţilor din Cluj şi Bucureşti îi regăsim pe Andrei Bogdan, cu lucrarea “Regiunea Văii Eriului”, în care face o descriere a regiunii şi apoi prezintă raporturile de Geografie Umană, menţionând prezenţa românilor şi a ungurilor, precum şi şvabii aduşi de contele Karolyi; Fabiu Dumbravă, care a elaborat lucrarea “Valea Bistriţei Ardelene”, cu conţinut de Geografie Fizică (alcătuire geologică, orografie şi hidrografie), dar şi de Geografie Umană (sate mari locuite de români, în cursul inferior în amestec cu saşi, colonizaţi în secolele XII-XIII) şi Constantin Herbst cu teza “Regiunea dintre Trotuş, Milcov, dealuri şi Siret”. Mi-a făcut o deosebită plăcere, în situaţia analizată, să întâlnesc şi numele profesorului întâilor mei ani de liceu (“Andrei Mureşanu” din Dej, 1945-1949), Gheorghe Bezăriţă, care în teza sa de licenţă “Valea Ilişuei” analizează morfologia teritoriului, apoi populaţia, despre care spune că este străveche şi viguroasă încă din perioada romană, în aceste locuri fiind descoperit castru de la Ilişua. Locuitorii practicau cultura diferitelor plante, creşteau animale, un anumit număr dintre aceştia ocupându-se şi cu extracţia cerii de albine (voştinarii din Căianu Mic şi Căianu Mare). În scopul realizării unor legături fireşti între învăţământul universitar şi cel secundar, îndeosebi în ceea ce priveşte cercetarea ştiinţifică, în anul şcolar 1942-1943 au fost iniţiate “Colocviile profesorilor de Geografie din Timişoara” conduse de către S. Opreanu, iar ca secretar fiind numit prof. T. Morariu. Întâia şedinţă a fost prezidată de către ilustrul savant E. Racoviţă, comunicările fiind susţinute de către T. Morariu (Elementu germanic din Transilvania), S. Opreanu (Călătoria lui Beniamino da Tudela în Valachia şi scoaterea aurului din nisipurile fluviatile în regiunea BorlovaBanat şi pe Valea Mureşului) şi asistent Alexandrina Haţieganu (Evoluţia şi importanţa economică a reţelei hidrografice din Sibiu). Şi în următoarele şedinţe de comunicări, cu puţine excepţii, tematica abordată a fost tot din domeniul Geografiei Umane. Problemele prezentate, la care vor mai putea să fie adăugate şi altele, cuprinzând evoluţia Geografiei de la Universitatea din Cluj pentru o perioadă ce depăşeşte un sfert de secol, permit evidenţierea câtorva concluzii mai semnificative, care trebuiesc cunoscute în profunzime de către generaţia actuală, aceasta ca urmare a faptului că până nu cu mult timp în urmă am fost evident îngrădiţi în valorificarea moştenirii trecutului şi în abordarea unor componente esenţiale din domeniul nostru de cercetare: - şcoala geografică clujeană s-a aşezat pe un făgaş solid încă de la începuturile sale (1919), o contribuţie esenţială având-o George Vâlsan şi Vasile Meruţiu, precum şi savantul de renume mondial Emm. de Martonne, aceştia având, în principal şi în anumite perioade, preocupări de cercetare din domeniul Geografiei Fizice, dar şi substanţiale contribuţii în privinţa relaţiei acesteia cu fenomenele specifice Geografiei Umane, numeroase dintre studiile elaborate şi publicate de către aceştia încadrându-se în categoria celor de Geografie Regională. La aceştia s-au adăugat, ceva mai târziu, geografi de o deosebită valoare, cum au fost Sabin Opreanu şi Tiberiu Morariu, apoi Romulus Vuia (ulterior devenit un excelent specialist în Etnografie), Ştefan Manciulea, Gheorghe Pop , Nicolae Dragomir, Laurean Someşan etc.; - chiar în condiţiile în care fondatorii au avut preocupări majore în cunoaşterea elementelor mediului natural, aşa cum s-a menţionat anterior, a dominat, de departe, cercetarea ştiinţifică din domeniul Geografiei Umane, în cadrul acesteia fiind abordate numeroase probleme privitoare la păstoritul în zonele tradiţionale, precum şi transhumanţa practicată în regiuni mai apropiate sau mai îndepărtate, fenomenul fiind interpretat în mod corespunzător în perioada respectivă. Cercetarea geografică a avut în vedere, în mare măsură, în raport cu necesităţile perioadei, urmărirea prezenţei minorităţilor naţionale pe teritoriul României, toate materialele bucurându-se de o analiză ştiinţifică

decentă, apoi elaborarea mai multor studii de sinteză geografică, de cunoaştere a aşezărilor urbane şi rurale, a unor activităţi industriale şi agricole etc.; - definirea în mod corect a domeniului de cercetare al Geografiei Umane şi relaţia ei intrinsecă cu Geografia Fizică, din aceasta rezultând, cu claritate, caracterul unitar al Geografiei, ea fiind una singură. Noi o desfacem numai din raţiuni didactice şi de analiză ştiinţifică, aşa cum de altfel se procedează în oricare dintre ştiinţe, după care ducem la loc ceea ce am despărţit şi ajungem din nou la întreg, la sinteză. Punctul nostru de vedere, dar nu numai, este întărit, între altele, de modalitatea în care au lucrat marii noştri geografi, în multe situaţii cu rezultate deosebite în ambele domenii (G. Vâlsan, V. Mihăilescu, V. Tufescu, S. Opreanu, N. Popp etc.) sau cu treceri de la Geologie şi Geografie Fizică la Geografie Umană (V. Meruţiu), ori de la Geografie Umană la Geografie Fizică, în acest din urmă caz înscriindu-se, ca un exemplu tipic, T. Morariu, care şi-a început activitatea de cercetare ştiinţifică cu problematică majoră din domeniul păstoritului, în care a şi obţinut consacrarea prin publicarea lucrării “Viaţa Pastorală în Munţii Rodnei”, precum şi cu studii deosebit de valoroase de Geografia Populaţiei. După al doilea război mondial, din motive lesne de înţeles, şi-a reorientat în totalitate preocupările de cercetare ştiinţifică spre domeniul Geografiei Fizice, în care a obţinut, de asemenea, rezultate dintre cele mai productive; - rezultatele cercetării ştiinţifice ale universitarilor clujeni, dar şi a altor împătimiţi în ale Geografiei din afara acestora, a fost materializată prin publicarea în revista de specialitate “Lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj”, precum şi în alte reviste de specialitate din ţară sau chiar străinătate. În cei 28 de ani analizaţi (1919-1947) au fost tipărite opt volume din revista Institutului de Geografie din Cluj, acestea având, în ansamblu, peste 300 pagini fiecare, primul volum aparţinând anului 1922, iar ultimul anului 1947. Au fost elaborate şi tipărite, în cea mai mare parte, studii complexe, profunde şi deosebit de instructive, dimensionate în raport cu tematica abordată, careşi păstrează valoarea şi astăzi, atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi metodologia de tratare a problemelor. În legătură cu aceasta, pentru a sprijini cele menţionate, notăm că primul volum al L.I.G. a fost consacrat în întregime (351 p.) pentru a prezenta “Rezultatele Excursiilor Geografice făcute sub îndrumarea D-lui prof. Emm. de Martonne în vara anului 1921”, în al doilea sunt semnate studii semnificative de către R. Vuia (p. 35-125) şi N. Dragomir (p. 196-257), iar în volumul III a apărut lucrarea lui S. Opreanu privitoare la “Ţinutul Săcuilor. Contribuţii de Geografie Umană şi de Etnografie” (p. 39-208), în aceeaşi categorie înscriindu-se şi studiul “Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţie Teritorială” (p.3-237) a lui V. Meruţiu, publicat în vol. V,1929; - în totalitate, studiile tipărite aparţin unui singur autor, fapt care permite conturarea cu claritate a personalităţii fiecăruia dintre aceştia, spre deosebire de perioada de după anul 1950 când a început să se manifeste fenomenul de colectivism în cercetarea ştiinţifică şi valorificarea acesteia, respectiv de procedură prin care un articol, obişnuit de o redusă cuprindere, este semnat de un număr mare de persoane, uneori depăşind pe cel al paginilor materialului. În astfel de cazuri, promovate cu bunăştiinţă în toată perioada 1950-1989, în anumite situaţii menţinute şi după aceasta, cu scopul egalizării valorilor sau chiar împingerii în faţă a nonvalorilor, se ajungea până acolo încât cel sau cei care au lucrat efectiv deveneau autori secundari sau chiar pierdeau această calitate. Este adevărat, însă, că în Geografie, comparativ cu alte ştiinţe, asemenea situaţii nu au fost şi nu sunt prea numeroase., iar acolo unde ele se mai manifestă au, în anumite cazuri, justificarea desfăşurării acţiunilor în echipă.

5.7.2.6.12. Învăţământul geologic în perioada interbelică la Universitatea Daciei Superioare După Marea Unire de la 1 decembrie 1918, Consiliul Dirigent de la Sibiu, între altele, a dispus şi preluarea Universităţii din Cluj, cu pregătirea începerii cursurilor în limba română. În cadrul acestei Universităţi, inaugurată festiv pe 1-3 februarie 1920, au funcţionat şi două catedre şi institute de profil geologic: Catedra de Geologie-Paleontologie şi Institutul corespunzător, respectiv Catedra de Mineralogie-Petrografie şi un Institut pe acelaşi domeniu. La vechea Universitate clujeana, învăţământul geologic a fost asigurat, din 1872, prin două catedre (de Geologie şi Mineralogie), conduse de doi reputaţi specialişti: A. Koch şi J. Szadeczky. Catedra şi Institutul de Geologie-Paleontologie au fost organizate şi conduse, între 19191936, de Profesorul Ion Popescu Voiteşti (1876-1944), unul dintre marii geologi ai României, care avea să-şi impună puternica personalitate în coordonarea geologiei universitare române şi nu numai. Licenţiat al Universităţii din Bucureşti (în 1898) şi-a perfecţionat studiile la Viena (sub îndrumarea profesorului V. Uhlig, strălucit reprezentant al geologiei austriece), pentru ca în 1910, la Sorbona, să-şi susţină cu succes teza de doctorat condusă de profesorul E. Haug, nume ilustru al geologiei europene. Un loc aparte în cercetarea ştiinţifică a profesorului I.P. Voiteşti l-a ocupat descifrarea arhitecturii Carpaţilor ("Privire sintetică asupra structurii regiunilor carpatice", 1929, "Expunere sumară asupra structurii în pânză a pământului românesc", 1935 s.a.). Numeroase lucrări cu caracter aplicativ privesc zăcămintele de petrol, sare, ape minerale etc. de pe teritoriul României ("Studiul geologic asupra izvoarelor minerale de la Băile Herculane", 1921, "Consideraţii asupra geologiei zăcămintelor de petrol ale regiunilor carpatice româneşti", 1922, "Raporturile geologice între zăcămintele de sare şi cele de petrol", 1924 s.a.). Lucrările didactice privesc fie învăţământul universitar ("Elemente de Paleontologie şi Nevertebrate", 1928, "Geologia zăcămintelor de sare", 1930, "Geologia cărbunilor naturali", 1930, "Noţiuni de agrogeologie", 1930) sau pe cel liceal ("Elemente de Geologie pentru cursul superior de liceu",1927 etc.). Un rol decisiv l-a avut profesorul Voiteşti în editarea anuarului ştiinţific "Revista Muzeului Geologic-Mineralogic" al Universităţii din Cluj - în paginile căruia s-au publicat (între 1924-1944) contribuţii de valoare în cunoaşterea geologiei ţării. La Universitatea clujeană profesorul Voiteşti a funcţionat între 1919-1936, continuându-şi activitatea didactică la Universitatea din Bucureşti (1936-1941) - de unde a şi fost pensionat, în plină putere creatoare, datorită intrigilor ţesute în juru-i de nevrednici şi invidioşi. (Să mai consemnăm că pentru o scurtă perioadă de timp: 1930-1931, a fost onorat cu funcţia de director al Institutului Geologic din Bucureşti). Printre vrednicii săi discipoli trebuie amintit cu prioritate Ion Al. Maxim (1902-1968), mulţi ani profesor de Paleontologie şi şeful Catedrei de Geologie-Paleontologie a Universităţii din Cluj. Sub coordonarea profesorului Voiteşti, asistentul universitar de atunci I. Al. Maxim şi-a elaborat (1937) o apreciată teză de doctorat, care a urmărit cercetarea lacurilor sărate din Transilvania. Catedra şi Institutul de Mineralogie-Petrografie au fost organizate şi conduse, pentru o scurtă perioadă de timp, de profesorul Gheorghe Munteanu-Murgoci (1872-1925), personalitate ştiinţifică de prestigiu internaţional. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, G.M.-Murgoci s-a specializat la Universitatea din Viena (între 1898-1900), pentru a-şi susţine teza de doctorat la Universitatea din München (1900), cu un subiect din Munţii Parâng. Alături de apreciate cercetări geologice, Murgoci creează şcoala românească de Pedologie (numită atunci Agrogeologie), fiind o

prezenţă recunoscută la congresele internaţionale din acest domeniu - unde a şi deţinut funcţii de conducere. În semestrul I 1919-1920 ţine primul curs de Cristalografie-Mineralogie la Cluj, muncă pe care ulterior o va prelua Victor Stanciu. Profesorul V.Stanciu (1884-1953) a absolvit Facultatea de Ştiinţele Naturii la Budapesta (în 1908), devenind doctor în ştiinţe al Universităţii din Cernăuţi (1920), cu un studiu mineralogic asupra feldspaţilor - grupa de minerale de cea mai mare importanţă. A desfăşurat "o activitate intensă şi multilaterală, animată de clarviziunea problemei naţionale" - cum observa unul dintre discipolii săi (E.Stoicovici). Împreună cu G.M.-Murgoci şi I.P.Voiteşti a contribuit la organizarea învăţământului geologic la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj - remarcându-se printr-un înnăscut spirit organizatoric. Cercetarea ştiinţifică a avut ca obiect proprietăţile optice ale feldspaţilor, studiul proprietăţilor geometrice a unor minerale din România; a stabilit "provincii de mineralogeneză", a studiat meteoriţi căzuţi pe teritoriul României etc. O preocupare constantă a profesorului V.Stanciu a fost popularizarea ştiinţei. Publicaţiile de popularizare ("Aurul Daciei şi Imperiul Roman", 1942, "Cutremurele de pământ", 1903, "Formarea munţilor", 1916, "Graiul pietrelor",1923) sau conferinţele ţinute pe tot cuprinsul ţării se caracterizează printr-un stil literar ales şi original, adevărul ştiinţific fiind uşor accesibil marelui public. Dintre discipolii săi se cuvin reţinute nume ca: Valeriu Lucca (1901-1969), ajuns profesor de Zăcăminte metalifere la Universitatea din Cluj, Eugen Stoicovici (1906-1992), distins cadru universitar clujean şi recunoscut mineralog etc. După dictatul de la Viena, între 1940-1945, cele două catedre de profil geologic din cadrul Facultăţii de Ştiinţe din Cluj au funcţionat în refugiu la Timişoara; în această perioadă profesorul V.Stanciu a avut un rol decisiv în buna organizare a învăţământului geologic universitar, vitregit de acele vremuri pline de suferinţă. După reforma învăţământului din 1948 cele două catedre universitare pe profil geologic au funcţionat in cadrul unei facultăţi de sine stătătoare, numită diferit: Facultatea de Geologie-Geografie, Facultatea de Ştiinţele Naturii-Geografie, respectiv Facultatea de Biologie, Geologie, Geografie şi în prezent Facultatea de Biologie şi Geologie.

5.7.2.6.13. Învăţământul şi ştiinţele tehnice în Transilvania interbelică După marea înfăptuire a Unirii din 1918, realizările din domeniul tehnicii se amplifică. Acum se extinde înfiinţarea unor întreprinderi, atât prin pătrunderea capitalului străin, cât şi prin cel autohton. Apar întreprinderi noi ca Sonametan, Industria Sârmei - Câmpia Turzii (4 aprilie 1920), Mica Brad, Phonix - Baia Mare, Astra - Braşov, Titan -Nădrag - Călan etc. Oameni de seamă şi ingineri români, prin diferite publicaţii, de exemplu, Buletinul Societăţii Politehnice, Buletinul AGIR etc. cer rezolvarea învăţământului politehnic pe baze mai largi, corespunzătoare noilor nevoi ale industriei. Se fac propuneri privitoare la transformarea vechii Şcoli de poduri şi şosele din Bucureşti în Şcoală Politehnică, se cere înfiinţarea unei Şcoli Politehnice la Timişoara. La Cluj se propune înfiinţarea unei Şcoli Politehnice şi a unei Şcoli superioare de mine şi metalurgie (ofertă a guvernului francez de a trimite directorul Şcolii de mine din Saint-Etienne pentru organizare). Aceste iniţiative nu s-au realizat decât mult mai târziu, deşi existau condiţii încă de pe

atunci, fapt dovedit şi de activitatea viitoarei Şcoli de subingineri ca şi de preocupările tehnice din cadrul Facultăţii de ştiinţe a tinerei Universităţi româneşti clujene, la catedrele de fizică şi de chimie. Astfel de preocupări sunt de semnalat şi mult înainte, la vechea Universitate. Inginerul Ludwig Martin (1827-1897), profesor de matematici la Universitatea din Cluj, director al telegrafului (1871) şi rector (1895), brevetează în 1891 şi construieşte "aripa plutitoare" (batantă), care se menţinea câteva minute în aer. Roata lui plutitoare a fost brevetată în Ungaria, Germania şi Franţa. Cele patru roţi plutitoare, au fost realizate în atelierele Universităţii (roţi cu palete acţionate prin pedalare) şi sunt expuse la Muzeul de Istorie al Transilvaniei. Încercarea de zbor s-a efectuat în 30 august 1896 [24]. La Universitatea românească, directorul Institutului de fizică teoretică şi aplicată era chiar de formaţie inginerească. Profesorul ing. Alexandru Maior (1882-1964), născut la Reghin, inventatorul telefoniei multiple (Budapesta, 1907), în lucrarea publicată în "Elektrotechnishe Zeitshrift" din 9 mai 1907 a arătat primul în lume importanţa rezonanţei electrice în aplicarea curenţilor alternativi de înaltă frecvenţă la telefonia multiplă. Tot el era cel care la 18 mai 1923 îl felicitase pe Hermann Oberth (1894-1980) pentru lucrarea sa de diplomă "Rachetă spre spaţiile interplanetare" susţinută la Facultatea de ştiinţe din Cluj şi realizată practic prin succesele strălucite ale astronauticii contemporane. Originar din Sibiu, pionier al astronauticii, a stabilit în 1914 ecuaţia fundamentală a zborului rachetelor. Tot el a conceput primele rachete cu propergol lichid (1931-1935), a descoperit efectul Oberth (1934) şi a realizat lansarea primei rachete balistice de mare rază de acţiune (1942). Hermann Oberth continua tradiţia deschisă cu mult înainte de înaintaşul său, ardeleanul Conrad Haas (1509-1579), din Sibiu, care imaginase rachetele cu trei trepte în 1529, primul în istoria tehnicii, cu 120 de ani înaintea lui Kazimierz Siemienowicz [35], [36]. Conrad Haas a imaginat de asemenea rachetele dute-vino (bumerang), bateriile de rachete, lansatorii de diferite tipuri, "căsuţa sburătoare" - aceasta din urmă prefigurând nava cosmică. Pentru combustibil, a indicat nu numai pulberile ci şi lichidele ca acetatul de etil în combinaţie cu amoniacul, fiind un precursor al astronauticii. A utilizat şi lucrările lui Ioan Românul (Johannes sau Hans Wallach în documentele germane), care la sfârşitul secolului al XV-lea prepară şi experimentează în arsenalul din Alba Iulia reţete de pulberi destinate rachetelor [24]. În afară de activitatea şi excepţionalele realizări cunoscute ale lui Aurel Vlaicu şi Traian Vuia, în domeniul aeronauticii mai trebuie amintiţi şi alţi ardeleni. În 1884 un ţăran din Ormindea (Zărand) prezenta la expoziţia ASTR-ei unul dintre modelele sale ingenioase de aeronavă, un avion cu aripi batante, perfecţionat ulterior în diferite variante. Albert Ziegler din Braşov construieşte în 1912-1913 în Germania, la Siemens-Shuckert un original monoplan (Săgeata) cu care a făcut zboruri în Transilvania. În 1930, Elie Carafoli (1901-1983), fondatorul şcolii româneşti de aeronautică, inventează aripile de avion "cu capăt rotunjit" la bordul de fugă, denumite "profile Carafoli", pe baza cărora se construiesc la Braşov monoplane originale cu "aripă coborâtă" (IAR-C.V.15, IAR-14, IAR-15) şi apoi avionul de vânătoare IAR-80, unul dintre cele mai bune aparate din lume cu aripă de incidenţă variabilă. Tot la IAR se realizează în 1935 primul motor de avion. Inginerul Radu Manicatide, şef de promoţie la Şcoala tehnică de aeronautică şi construcţie automobilă din Paris (1903), crează 25 de tipuri de avioane utilizate în transport, agricultură, scopuri sanitare, antrenament, precum şi primul hidroavion românesc pe flotoare (IAR-818-H). Revenind la cercetările tehnice din cadrul Facultăţii de ştiinţe din Cluj, profesorul Gheorghe Spacu (1883-1955), directorul laboratorului de chimie organică şi analitică face analize pentru gazul metan şi crează un nou model de pompă de difuzie, iar profesorul Dan Rădulescu, directorul laboratorului de chimie fizică brevetează un aparat destinat purificării aerului de gaze toxice şi un

aparat pentru captarea şi utilizarea gazelor din fumurile industriale (brevetat în Anglia). Tot aici se proiectase şi birefractometrul Stomcin, construit de firma vieneză C.Reichert. Profesorul Ştefan Burileanu (1874-1944), general, absolvent al Şcolii Politehnice din Paris (1894), doctor în ştiinţe matematice (1900), a predat mecanica raţională la Universitatea din Cluj. El avusese remarcabile realizări în domeniul tehnicii militare şi a scris monografia "Industria metalurgică a Banatului şi Transilvaniei" (1920) şi vasta lucrare "Metalurgia fontei, fierului şi oţelului" (1926) [39]. În această atmosferă universitară, prielnică orientării spre cercetările tehnice, Şcoala industrială din Cluj se reorganizează, punându-se bazele învăţământului tehnic în limba română în Cluj şi trecându-se în acelaşi timp la un nivel superior de pregătire a cadrelor tehnice. Întâi sub denumirea de " Şcoală superioară industrială" (1920), apoi din 1922 "Şcoala de conducători tehnici" şi din 1937 "Şcoala de subingineri electromecanici din Cluj". Comisia de organizare a şcolii în 1920 cuprindea pe inginerii Ion Viciu, Traian Dragoş, I.Bălteanu şi profesorul Ioan Sfăt. Cu anul 1927 programul şcolii este adus la un nivel superior, comparabil cu cel al politehnicilor, în cei patru ani de studii, disciplinele teoretice predându-se mai succint dându-se o mai mare extindere practicii şi proiectării în construcţia de maşini. Între disciplinele prevăzute şi cu lucrări de laborator şi cu proiecte sunt de menţionat [37]: fizica, chimia (Teodor Filipescu); mecanica, organele de maşini (V. Manoilă); tehnologie mecanică (Coriolan Ilieşu); maşini de ridicat, hidraulică şi maşini hidraulice, maşini termice (Nicolae Gherman); maşini termice, generatori termici - cazane (Damian David); construcţii de maşini şi instalarea atelierelor (C. Mihăilescu); electrotehnică (Eugen Munteanu) etc. Avându-se în vedere nivelul de pregătire şi asimilările făcute ulterior pentru titluri, instituţia a existat efectiv ca Şcoală de subingineri începând din anul 1933, când s-a instituit prin decizia Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor nr. 50033 din 7 septembrie 1933 examenul de diferenţă pentru titlul de subinginer, chiar pentru absolvenţi din perioada 1923-1933 [2]. Şcoala de conductori de lucrări publice a funcţionat în paralel începând din 1923 până în 1936 când s-a mutat la Bucureşti. Şcoala de subingineri electromecanici din Cluj era unica şcoală de acest gen din ţară (la Bucureşti funcţiona Şcoala de subingineri de lucrări publice). La admitere se puteau prezenta bacalaureaţi sau absolvenţi de liceu, durata studiilor era de trei ani. Programul de învăţământ era de 40 de ore pe săptămână, notele de trecere ca la Politehnici, între 12-20. În afară de profesorii amintiţi deja, au mai avut o importantă contribuţie la formarea de generaţii de subingineri: prof. Ioan Sfăt (matematici) care a lăsat şi un curs de "Cazane cu aburi" tipărit la Cluj în 1923, scris în colaborare cu ing. Iosif Judik, ing. Ioan Kurtos (organe de maşini), ing. Aron Marişca (maşini electrice), prof. Ludovic Papp (geometrie descriptivă şi desen), ing. Virgil Crăciunaş, ing. Gheorghe Crăiniceanu şi ing. Nistor Meteş (electrotehnică), ing. Alexandru Domşa, director între 1946-1948 şi viitor rector al Institutului Politehnic, (tehnologie mecanică), ing. Eugen Tilea (rezistenţa materialelor) şi alţii. Prin activitatea lor neobosită ei au creat premisele dezvoltării învăţământului tehnic superior de ingineri la Cluj care au condus la înfiinţarea Institutului de mecanică şi apoi în 1953 a Institutului Politehnic cu patru facultăţi: Mecanică, Tehnologie, Construcţii, Mecanica transporturilor. La aceasta şi-a adus aportul şi un inimos Comitet de iniţiativă format din reprezentanţi ai oficialităţilor politice, universitare şi administrative, care la 12 februarie 1947 trimit Ministerului Educaţiei Naţionale un cuprinzător Memoriu privind înfiinţarea unei politehnici la Cluj cu următoarele trei facultăţi noi: Construcţii, Electromecanică şi Silvicultură la care se alătura şi facultatea de

Agronomie, existentă. În Memoriu se cerea sprijin al tuturor instituţiilor pentru realizarea acestui deziderat al României reîntregite [2], [3]. Şcoala Politehnică din Timişoara şi contribuţia unor mari personalităţi ale tehnicii româneşti Să ne deplasăm atenţia în altă parte a ţării, în Banat, unde dezvoltarea anterioară a unei puternice industrii metalurgice deja existau tradiţiile şi premisele înfiinţării învăţământului superior tehnic şi efectuării de cercetări tehnice. După pacea de la Passarovitz (1718), Banatul intră sub stăpânire austriacă şi va avea ca guvernator un om de mare valoare, cu experienţă, bun organizator, feldmareşalul Francisc Merci. Bogăţiile naturale vor fi puse în valoare, se vor deschide mine de fier, cupru, argint şi plumb, meseriaşi din imperiu vor fi atraşi aici, se vor înfiinţa un mare număr de fabrici. Se execută mari lucrări (alimentarea cu apă, canalizarea râului Bega etc.). Uzinele din Reşiţa intră în funcţiune în 1771, înaintea uzinelor Krupp (Germania) care datează din 1811, Vitkovice (Cehia) din 1829, Donawitz (Austria) din 1836, M.A.N. (Germania) din 1834, Sulzer (Elveţia) din 1834 [23]. În 1857 a fost construită linia ferată Timişoara-Seghedin şi s-a introdus iluminatul public cu gaz. În 1884 se instalează prima centrală electrică de curent alternativ din România, a treia din Europa şi Timişoara devine primul oraş din Europa cu străzile iluminate electric, iar din 1899 are tramvaie electrice. Din 1912 în podgoria Aradului circula primul tren electric din Europa [38]. La începutul secolului exista la Reşiţa un laborator de metalografie şi unul de încercări fizice (mecanice), ultimul mai vechi datând încă din 1880. Încercări de materiale s-au făcut întâi la Anina, de unde provenea prima maşină de tracţiune din ţara noastră de 25 t, cu pârghie şi greutate, în funcţiune înainte de 1870 [39], [40], [41], [42]. Este interesant de ştiut că Banschinger a studiat în laboratorul său de la München materialele produse la Reşiţa şi cu ocazia unei expoziţii la Budapesta în 1885 s-a expus un volum cu rezultatele acestor cercetări cu titlul: "Essais de resistance des fontes, fers et aciers de l'usine de Resicza faits au laboratoire de l'Ecole polytechnique de Munich par M. le Professeur Banschinger". După Unire, intelectualii de mare valoare ca profesorul Traian Lalescu şi inginerul Stan Vidrighin, primarul Timişoarei vor face toate demersurile pentru înfiinţarea unei Şcoli Politehnice. Ideea a fost susţinută şi de alţi oameni de seamă ai neamului nostru ca Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Augustin Maior, Valeriu Branişte ş.a. Decretul-lege nr. 2521 din 10 iulie 1920 transformă vechea "Şcoală Naţională de Poduri şi Şosele" într-o Şcoală Politehnică la Bucureşti iar Decretul regal nr. 4822 din 11 noiembrie 1920 aprobă înfiinţarea la 15 noiembrie a Şcolii Politehnice din Timişoara. Primul rector, în anul 1920-1921 a fost matematicianul Traian Lalescu (1882-1929) venit de peste munţi dar aparţinând unei familii grănicereşti din Cornea (Banat). Şcoala şi-a început activitatea cu 117 studenţi din toate provinciile româneşti, simbolizând unirea "ce era în sufletul tuturor" [38]. Consiliul de perfecţionare profesională al Politehnicii era format din Ludovic Mrazek - din partea Academiei Române, preşedinte având ca membri pe Traian Lalescu, Constantin C. Teodorescu, Constantin Răuleanu - din partea Consiliului Tehnic Superior, Augustin Maior - profesor universitar la Cluj iar ca reprezentanţi ai industriei pe Stan Vidrighin şi Adalbert Veith. De numele lui Traian Lalescu este legată înfiinţarea publicaţiei de prestigiu "Revista Matemetică din Timişoara" (15 martie 1921), a Anuarului Şcolii Politehnice, a "Cercului studenţilor, a Asociaţiei Sportive a Studenţilor" ("Politehnica").

Şcoala va funcţiona cu o singură facultate, cele două specializări se despart în anul 1933 ca două facultăţi: Electromecanică, Mine şi metalurgie. Un rol de seamă în înfiinţarea în 1941 a facultăţii de Construcţii l-a avut profesorul arhitect Victor Vlad. După reforma din 1948, Institutul Politehnic din Timişoara avea patru facultăţi: Mecanică, Electrotehnică, Construcţii şi Chimie Industrială, care cuprindeau 12 secţii de specializare. Din 1937 Şcoala Politehnică a conferit şi titlul de doctor inginer (10 acordate până în 1944). Primul a fost acordat lui Ştefan Nădăşan în 1939, al doilea lui Aurel Bărglăzan în 1940. În perioada interbelică, Şcoala Politehnică din Timişoara şi-a creat un mare şi binemeritat prestigiu prin marii profesori pe care i-a avut, prin inginerii pe care i-a format, prin şcolile şi direcţiile de cercetare pe care le-a întemeiat. Să amintim pe unii dintre excepţionalii profesori care şi-au pus întreaga capacitate şi putere de muncă în slujba învăţământului ingineresc românesc şi a ştiinţelor tehnice [38], [45]. Chiar primul rector, marele matematician Traian Lalescu era foarte legat de tehnică. El reuşeşte primul în 1900 la concursul de admitere la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti dar din anul pregătitor trece la Universitatea din Iaşi, apoi Bucureşti. La Sorbona devine în 1908 doctor în matematici, dar obţine şi titlul de inginer electrotehnic la Şcoala Superioară de Electricitate din Paris. De aici interesul său ieşit din comun pentru practică, pentru dezvoltarea ştiinţelor tehnologice. Membru de onoare post-mortem al Academiei Române (1991). Victor Vâlcovici (1885-1970), născut la Galaţi, după licenţa obţinută la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti în 1907, devine doctor la Universitatea din Gottingen în 1913, preşedintele comisiei fiind Ludwing Prandtl. Astfel că domeniul lui de cercetare va fi hidrodinamica, cu aplicaţii tehnice în Franţa în aeronautică în teoria rachetelor. Rector (1921-1930) al Politehnicii din Timişoara, a predat Mecanica raţională la Bucureşti a contribuit în colaborare cu Ion Stroescu la realizarea sufleriei aerodinamice. Membru corespondent (1936) şi membru titular (1965) al Academiei Române [45]. Victor Vlad (1889-1967), născut la Lugoj a fost ca şi Lalescu unul dintre ctitorii Politehnicii timişorene, profesor de Geometrie descriptivă din 15 noiembrie 1920, apoi şi de arhitectură. El urmase la Politehnica din Budapesta atât cursurile Facultăţii de Construcţii cât şi pe cele ale Facultăţii de Arhitectură. A realizat, ca arhitect, peste 200 de clădiri monumentale, între care Prefectura Judeţului Timiş, catedralele din Mehala şi Iosefin (Timişoara) etc. Profesorul Constantin C. Teodorescu a fost şi el rector al Politehnicii din Timişoara (19341939), precum şi şeful catedrei de rezistenţa materialelor. Apoi şi-a continuat activitatea la Şcoala Politehnică din Bucureşti. Marin Bănărescu, născut în 1890 la Lăceni - Teleorman, a obţinut diploma de inginer la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti în 1915. După activitate în industrie, din 1922 este profesor suplinitor, din 1926, profesor titular la Timişoara, unde desfăşoară o jumătate de secol de activitate la catedra de maşini termice. A predat şi editat cursuri ca Maşini cu aburi, Motoare cu combustie internă, Turbine cu aburi etc. A avut colaboratori pe profesorii Lazăr Stoicescu, Ioan Vlădescu, Ioan Vlădea. Rector al Politehnicii (1944-1946). Valeriu Alaci (1884-1955), născut la Cacica, Suceava, licenţiat în matematici la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti (1909), doctor în 1921, în comisie fiind David Emmanuel, Traian Lalescu, Dumitru Bungeţianu. Din 1921 este profesor la Politehnica din Timişoara de Analiză matematică, (Analiza infinitezimală: Calcul diferenţial, Calcul integral, Ecuaţii diferenţiale şi cu derivate parţiale, 3 vol.). Pompiliu Nicolau (1891-1972), născut la Târgu-Jiu, inginer al Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti în 1915. După ce a efectuat lucrări de construcţii, şosele, amenajări

hidroenergetice, este profesor la Timişoara (1924) de Hidraulică, Maşini hidraulice şi Centrale hidraulice. Plauţius Andronescu (1893-1976) a fost cel care a predat 50 de ani Bazele electrotehnicii la Politehnica din Timişoara. Născut la Zürich unde tatăl lui era inginer, îşi face liceul la Bucureşti şi apoi urmează Şcoala Politehnică Federală din Zürich, diplomat în 1918. Asistent al profesorului Karl Kuhlmann, inginer la Oerlikon. În 1922 este doctor inginer. Se întoarce în ţară în 1925 ca profesor la Timişoara, propus de Dimitrie Leonida, şi el profesor la Timişoara. A predat cursurile de Electrotehnică, Bazele teoretice ale electrotehnicii, Calculul vectorial etc. A fost rector al Şcolii Politehnice din Timişoara (1941-1944). Coloman Bakony (1887-1970), născut la Arad, a fost coleg cu Corneliu Micloşi a cărui activitate prodigioasă am văzut-o, la actualul liceu "Moise Nicoară" din Arad (1897-1905). Şi el a urmat Şcoala Politehnică din Budapesta (1905-1909), apoi a fost inginer la Căile ferate la Budapesta şi la Arad, după ce s-a întors în ţară. Profesor din 1925 la Politehnica din Timişoara, a continuat să lucreze şi la Atelierele C.F.R. din localitate ca şef de secţie şi inspector tehnic. A predat cursul de Tehnologie mecanică, apărut în prima ediţie în 1926-1927 (vol. I şi II), apoi alte cinci ediţii, toate scrise de mână şi litografiate. Abia a 7-a ediţie a fost scrisă cu maşina. A avut funcţii de conducere în cadrul AGIR între 1926 şi 1943. Nicolae Maior (1894-1975), născut la Topliţa, Harghita, după liceul absolvit la Târgu-Mureş, a urmat Politehnica din Budapesta (1914-1918), obţinând diploma cu distincţie. Inginer la Direcţia Regională C.F.R. din Cluj unde a ocupat posturi de conducere până în 1940, s-a refugiat la Timişoara şi a fost profesor la Facultatea de construcţii (1942-1964). A predat în primii ani cursul de Căi ferate apoi Geotehnică şi fundaţii. Ion Vlădescu, născut în 1900, diplomat al Politehnicii din Timişoara (1925), a obţinut titlul de doctor inginer la Politehnica din Aachen (1930) cu o teză asupra structurii şi proprietăţilor fontelor de turnătorie aliate cu arsen şi antimoniu, referenţi fiind profesorii E. Piwowarsky şi A. Nipper. A fost profesor de metalurgie la Timişoara, continuând ulterior activitatea sa la Bucureşti. Ştefan Nădăşan (1901-1967), timişorean prin naştere, a urmat cursul superior al liceului în Austria (Eisenstadt), bacalaureatul l-a obţinut la Gyor (Ungaria) în 1918, apoi Şcoala Politehnică la Timişoara (prima promoţie din 1924). Inginer la Atelierele C.F.R., şef de secţie la Atelierele mecanice şi la turnătorie. Din 1925 este asistent al profesorului C.C. Teodorescu la Catedra de rezistenţa materialelor, devenind în 1938 şef de lucrări, profesor suplinitor (1940) şi profesor titular în 1942. A realizat cercetări şi în domeniul ştiinţei materialelor şi metalurgiei, al sudării şi a condus laboratorul de încercări de materiale. Membru corespondent al Academiei Române în 1955, membru titular în 1963, director al Centrului de cercetări tehnice de la Timişoara al Academiei Române. Aurel Avramescu (1903-1985), născut la Rodna, Arad, a fost licenţiat în matematici la Universitatea din Cluj şi diplomat al Şcolii Politehnice din Dresda. Doctor inginer în 1937. Profesor la Bucureşti, are importante lucrări în domeniul electromagnetismului, aparatajului electric, al informaticii documentare, ("Introducere în documentarea ştiinţifică", "Efectul pelicular tranzitoriu"). Membru corespondent al Academiei Române (1955), membru titular (1963). Remus Răduleţ (1904-1984), născut la Brădeni, Făgăraş, a urmat liceul "Radu Negru" din Făgăraş (cursul superior, 1919-1923) şi apoi Politehnica din Timişoara, Facultatea de Electromecanică, obţinând diploma cu cea mai înaltă apreciere (media 19,70) din istoria Politehnicii până în 1951 când s-a trecut la notarea 1-10. În 1928 este trimis la Şcoala Politehnică Federală din Zürich, unde sub conducerea profesorului Karl Kuhlmann, în doi ani obţine titlul de doctor inginer. Profesori ca Paul Scherrer, Peter Debye, Wolfgang Pauli sau Albert Einstein, Max Planck, Erwin Schrödinger, Werner Heisenberg (asociaţi) au contribuit la formarea gândirii sale ştiinţifice. Din 1931

a predat la Timişoara Centrale electrice şi Tehnica curenţilor slabi apoi multe alte cursuri ca Fizică, Electrotehnică, Maşini electrice, Bazele teoretice ale electrotehnicii. Membru corespondent al Academiei Române în 1955 şi membru titular în 1963, Vicepreşedinte (1961-1964) şi Preşedinte (1964-1967) al Comitetului Electrotehnic Internaţional, apoi Copreşedinte, Preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Tehnice a Academiei Române (1963-1966), Vicepreşedinte al Academiei (1965-1974). A condus realizarea Lexiconului Tehnic Român (2 ediţii, prima în 7 volume, a doua în 19 volume, cuprinzând 80.000 de termeni). Lucrări importante şi în domeniul filosofiei şi metodologiei ştiinţelor. Aurel Bărglăzan (1905-1960), născut la Porumbacul de Sus, Sibiu, a urmat liceul la Blaj, Braşov şi Sibiu, Politehnica la Timişoara (1923-1928), aceeaşi promoţie cu Remus Răduleţ. Doctor inginer la Timişoara în 1940. Laboratorul de Maşini hidraulice înfiinţat în 1928 de Pompiliu Nicolau îşi începe cu adevărat activitatea prin Bărglăzan în 1931, când acesta este numit conferenţiar la Maşini hidraulice şi conducător al laboratorului. Lucrarea sa de diplomă: "Studiul unui canal navigabil Cernavodă-Constanţa" (1928). A iniţiat cercetări în domeniul fenomenelor de cavitaţie (din 1935). Membru corespondent al Academiei Române (1955). Ioan Vlădea (1907-1976), de origine din Râşnov, Braşov, a absolvit liceul "Andrei Şaguna" din Braşov, apoi Facultatea de Electromecanică a Şcolii Politehnice din Timişoara (1926-1931). După o specializare la Politehnica din Aachen în aerodinamică (1932), în mai puţin de un an şi jumătate a obţinut doctoratul la profesorul Starke (1933). Inginer la IAR Braşov până în 1944, şef de secţie la fabrica D. Vorna din Braşov (1945-1948), în paralel fiind şi în învăţământ la Politehnica din Timişoara. Lucrarea sa "Compresorul motorului de avion" obţine premiul Adamachi al Academiei Române. Din 1945 este conferenţiar, predând Motoare uşoare, Maşini termice iar din 1948 profesor, şef al catedrei de termotehnică până la pensionare în 1973. Între cărţile editate, "Bazele teoretice ale termotehnicii" (1956-1957), 2 volume, "Termotehnica", "Tratat de termodinamic ă tehnică şi transmiterea căldurii". Constantin Avram (1911-1987), născut la Iteşti, Bacău, a absolvit liceul la Bacău (1930), Şcoala de ofiţeri de geniu (1930-1932) apoi "Ecole Militaire d'Application et de Genie" din Versailles (1933-1935). Între 1936-1940 urmează cursurile Facultăţii de Construcţii a Şcolii Politehnice din Bucureşti, obţinând diploma în 1940 ca şef de promoţie. Este numit asistent în acelaşi an la catedra de beton armat (prof. Mihail Hangan), iar în 1948 este transferat ca profesor de Beton armat la Timişoara, până la pensionare în 1975. Membru corespondent al Academiei Române (1963). Mai sunt de amintit profesorii Constantin Severineanu (Organe de maşini), Lazăr Stoicescu (Termotehnică), Ioan Zăgănescu (Material de cale ferată, Locomotive). Cercetări asupra metalelor (metalografie, tratamente termice), ca să ne referim doar la un singur domeniu, au fost efectuate atât de către marii profesori de la Politehnica din Timişoara, cât şi în multe dintre uzinele metalurgice şi de construcţii de maşini din Transilvania. Dintre lucrările de referinţă, de mare valoare ştiinţifică, amintim doar cărţile lui Corneliu Micloşi din perioada interbelică: - "Elementele tehnologiei mecanice şi aliajele industriale" (1926), cursul predat şi apoi întrerupt; - "Procedee industriale de sudură" (1936), în colaborare cu C. C. Teodorescu, prima carte românească în domeniul sudării, volumul I fiind un modern şi valoros tratat de ştiinţa materialelor; - "Obosirea materialului de cale ferată" (1943).

Menţionăm de asemenea, câteva dintre lucrările inginerilor din industrie, publicate în Buletinul Societăţii Politehnice, publicaţie de prestigiu care a apărut între 1885-1949 şi a polarizat activitatea inginerilor români [39], [42], [43], [44]: - "Metode pentru fabricarea fontelor superioare" de M. Iancu, inginer la fabrica Rieger din Sibiu (1927); - "Fabricaţia oţelurilor bazice, Martire şi electrice, Opt operaţiuni tip" de ing. P. Dumitraşcu de la Reşiţa, lucrare documentată, cu prezentarea procedeelor originale aplicate (1931); - "Materialul motoarelor Gnome-Rhone" de ing. C. Popescu-Botoşani de la IAR Braşov, articol referitor la oţeluri, aliaje, neferoase, tratamente termice (1935); - "Dezvoltarea sudării cu arc şi cu electrozi înveliţi" de ing. Ionel Floaşiu de la Industria Sârmei din Câmpia Turzii (1935); - "Încercările de materiale şi aviaţia" de prof. C. C. Teodorescu (1937); - "Etalonarea maşinilor de încercat" de C. C. Teodorescu (1938); - "Cercetarea condiţiilor de lucru a câtorva aliaje uşoare la o fabrică de avioane" de V. G. Boeriu (1942), lucrare amplă cuprinzând elaborarea, turnarea, încercări, studiu metalografic.

5.7.2.6.14. Şcoala medicală clujană În vederea circumscrierii noţiunii de „şcoală medicală clujană”, mi se pare potrivit să reproduc chiar definiţia acestei entităţi cel puţin culturală, dată de profesorul Octavian Fodor, în revista „Steaua” nr.4(231) aprilie 1969, într-o cronică ştiinţifică „Interviu cu prof.univ.dr. O.Fodor”, luat de Aurel Câmpeanu, răspunzând la întrebarea: 1) S-a vorbit mult - şi pe bună dreptate, de şcoala de medicină clujeană, ilustrată de mari personalităţi. Cum poate fi caracterizată succint, care au fost trăsăturile ei fundamentale? Profesorul Fodor a răspuns: Şcoala reprezintă ridicarea tradiţiei la nivel de cultură. Fenomenul se regăseşte în gândire, în ştiinţă, în artă, ori de câte ori convergenţa eforturilor şi o anumită finalitate tind să perpetueze concepţiile şi să definească un stil. Privilegiul unei şcoli medicale lipseşte din multe centre universitare, unele de vechime apreciabilă, foarte bine cunoscute pentru realizări izolate de valoare incontestabilă. Uneori s-a scurs timpul necesar cristalizării, alteori lipsesc personalităţile care polarizează energiile creatoare, în alte părţi, nu este prezentă perspectiva umanistă, conţinutul etic al efortului colectiv. Din toate aceste puncte de vedere medicina clujeană s-a bucurat de la început de o situaţie fericită. De la început maeştrii întemeietori au promovat adevărul ştiinţific dincolo de diversitatea preocupărilor şi s-au dovedit animaţi de un înalt umanism medical. Conştiinţa clară a necesităţii istorice, a asigurat continuitatea de orientare şi de metodă, în afara căreia opera lor nu se putea continua, ca fenomen durabil. Formarea de cadre medicale şi didactice a asigurat nu numai succesiunea şi promovarea spiritului de şcoală ce a creat, în acelaşi spirit specialişti de valoare pentru toate centrele medicale din Ardeal şi Banat. Astfel s-au extins limitele acestui centru de iradiere care şi-a dovedit de la început vitalitatea, posibilă numai în strânsă legătură cu realităţile social-istorice şi cu necesităţile lor. Claritatea viziunii iniţiale a constituit amprenta decisivă. Ea se recunoaşte la nivelul preocupărilor de specialitate în grija de a nu se risipi în detalii, este prezentă în activitatea didactică şi în exprimarea prin evitarea ermetismului şi confuziei. Ei i se datoreşte orientarea profilactică care s-a conturat încă de la început. Profilaxia, preocupările pentru eficienţa practică, ataşamentul faţă de omul bolnav şi de societate sunt expresia concepţiei profund umaniste, fără de care pragmatismul medical se goleşte de

sens şi care singură garantează continuitatea, transmiterea vie din generaţie în generaţie, a ceea ce este mai nobil în profesiunea noastră. Ea asigură fidelitatea faţă de şcoală, generozitatea şi prestigiul breslei. Aceste coordonate fundamentale au constituit matricea dezvoltării spiritului ştiinţific, dorinţei de cunoaştere, fenomene iniţiale care se concretizează în prezent într-o activitate susţinută de cercetare, legată şi ea de aspecte concrete ale practicii medicale. Deşi valoarea teoretică este dominantă pentru un om de ştiinţă, faptul că medicul este în acelaşi timp un „practician”, exercită un determinism permanent al orientării şi influenţează evoluţia activităţii de cercetare, formarea profilului profesional şi, în ultimă analiză, personalitatea medicului”. Sunt direct mişcat de faptul că mi se oferă ocazia să scriu câteva cuvinte, şi încă pentru o carte de istorie, despre „Şcoala medicală clujeană”, expresie în sinteză a realizărilor membrilor Facultăţii de medicină, înfiinţată în cadrul Universităţii Daciei Superioare, în anul 1919 -, pentru că, fiind unul dintre elevii săi, şi mă mândresc cu aceasta, socotesc că apariţia acestei şcoli reprezintă unul din fenomenele istorice de cultură a acelui timp, subliniind puterea de creaţie şi realizare a poporului nostru, poporul român, şi într-un domeniu în care grija faţă de om se cerea cu necesitate pusă în valoare. Se ştie că la Adunarea de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, care proclama Unirea Transilvaniei cu România, a participat şi Iuliu Haţieganu, pe atunci tânăr asistent la Clinica Medicală I din Cluj (condusă până în anul 1919 de profesorii Puriesz şi Iancsca) şi unul dintre ctitorii, dacă nu primul ctitor al şcolii medicale clujene. La Adunarea de la Alba-Iulia a luat şi el cuvântul, vorbind în numele tineretului universitar român din Transilvania şi a cerut înfiinţarea şi începerea cât mai grabnică la Cluj - oraş devenit capitală a Transilvaniei - a unui învăţământ superior universitar în limba română, asigurând în acelaşi timp Adunarea că tineretul îşi va desfăşura munca fără odihnă, apropiindu-se de nevoile poporului nostru - şi sigur gândindu-se în primul rând la medicină - căutând cu înţelegere şi căldură să se facă din grija faţă de om o operă de conştiinţă naţională. La data de 2 iunie 1919, Resortul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, din cadrul Consiliului Dirigent, condus de docentul de la Viena Dr. Iuliu Moldovan şi medicul distins specialist balneolog Dr. Marius Sturza amândoi viitori profesori la Facultatea de Medicină din Cluj, propune Resortul Instrucţiei, condus de cărturarii luptători: Valeriu Branişte şi Onisifor Ghibu, ca „în vederea organizării Facultăţii de Medicină (din cadrul Universităţii din Cluj) în conformitate nu numai cu cerinţele ştiinţei, ci şi cu necesităţile de viaţă ale poporului român, să se denumească un colegiu de 3 sau 4 membri care să fixeze noul program de studii”. Hotărându-se reorganizarea Universităţii - rămasă în structura ei anterioară până la data de 12 mai 1919, dată la care Onisifor Ghibu, din încredinţarea Consiliului Dirigent, a preluat pentru Statul Român Universitatea, Clinicile Universitare, Teatrul Naţional, Conservatorul, - a fost numit un comisar general, în persoana profesorului Sextil Puşcariu de la Universitatea din Cernăuţi, cu misiunea să conducă reorganizarea Universităţii. Acestuia i s-a ataşat „Comisia Universitară”, compusă din savanţi cu mare autoritate, de la celelalte universităţi din ţară, având depline puteri la luarea măsurilor de reorganizare şi de propuneri pentru numirile noilor profesori. Pentru medicină au făcut parte din comisie profesorii din Bucureşti: Gh.Marinescu, renumitul neurolog de faimă mondială; Ernest Juvara, marele chirurg; şi Ion Manicatide, conducătorul învăţământului superior de pediatrie şi puericultură, toţi trei profesori la Facultatea de Medicină din Bucureşti. La sesiunea „Comisiunii” a participat şi marele savant Victor Babeş, unul din părinţii microbiologiei, care a dat sugestii preţioase atât în ceea ce priveşte organizarea noii facultăţi, cât şi în legătură cu numirea tinerelor cadre medicale, adevăraţi tineri savanţi, din Bucureşti sau Iaşi, ca

profesori, ba chiar s-a oferit să organizeze Catedra de Anatomie patologică şi Microbiologie la noua Facultate românească din Cluj, spunând că „Pentru Cluj părăsesc Bucureştiul”. Cu privire la organizarea noii Facultăţi de Medicină, în faţa „Comisiei universitare” se ridicau probleme foarte serioase, deoarece toţi cei chemaţi la opera de înfiinţare şi organizare erau convinşi de necesitatea întemeierii unei facultăţi care să corespundă cerinţelor vremurilor noi şi tocmai pentru aceasta să fie „nouă”, adică cu totul altceva decât şcoala veche, îmbrăcată în haine noi. De altfel această problemă a fost pusă pregnant în revista „Luceafărul” din Bucureşti, de doctor Dimitrie Negru, docent la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi viitorul profesor de radiologie la Facultatea nou creată: „Facultatea din Cluj nu trebuie să fie dependentă a altei facultăţi şi nici premiul de consolare al acelora cărora li s-a făgăduit, dar nu pot fi plasaţi imediat la Bucureşti, de protectorii lor politici. Cei care vor fi chemaţi la Cluj, trebuie să fie hotărâţi a rămâne acolo şi să-şi consacre tot entuziasmul şi toată energia pentru ridicarea şcolii ce o formează. Clujul nu trebuie să devină sala de aşteptare pentru Bucureşti”. „Armonia, unitatea de acţiune culturală şi naţională care trebuie să domnească între toţi cei chemaţi acolo, nu trebuie paralizate prin dimensiunile politice împrumutate de aci (adică de la Bucureşti n.n.). Cutia Pandorei trebuie lăsată dincoace de Carpaţi şi îngropată undeva adânc, ca să nu o poată găsi nimeni”. De altfel şi Onisifor Ghibu, în calitatea sa de secretar general al Resortului Instrucţiunii din Consiliul Dirigent, a făcut o lege, cuprinzând numai patru articole, de organizare a noii universităţi, în care alegerea profesorilor urma să se facă prin Comisia universitară, interzicând prin aceeaşi lege ca profesorii universitari să activeze în partidele politice, vrând să evite pericolele politicianismului, şi a impus tuturor profesorilor nou numiţi să se mute cu locuinţa definitiv la Cluj. De fapt, prin felul cum s-a dezvoltat şi prin tot ceea ce a realizat în învăţământ, î ocrotirea sănătăţii, în cercetarea ştiinţifică, Facultatea de Medicină din Cluj a reprezentat o instituţie de învăţământ nouă şi modernă, ale cărei scopuri, acela de formare de medici cu o înaltă pregătire profesională, dar şi etică socială, au fost pe deplin înfăptuite. Profesorul Valeriu Bologa, un mare savant al istoriei medicinii de la Facultatea din Cluj, spunea într-o lucrare a sa „Epopeea începuturilor” cu privire la primii ani de existenţă ai facultăţii, că: „se poate afirma că au fost anii celei mai intense realizări, anii unei activităţi într-adevăr remarcabile”. Iar în editorialul „Un an de muncă”, apărut în revista Facultăţii „Clujul Medical”, cu ocazia împlinirii unui an de activitate, 15 octombrie 1920, se scrie între altele: „S-a împlinit un an de muncă în serviciul ştiinţei, umanităţii şi culturii româneşti...” În clinici, laboratoare, la catedre s-a afirmat existenţa unei culturi ştiinţifice româneşti, viguroasă şi capabilă să stea alături de cele mai vechi manifestări similare. Poporul românesc din Ardeal la lumina culturii latine, chemat la viaţă, se manifesta cu putere. Cultura românească a adus cu dânsa concepţiunile sale, care au la baza lor un spirit larg de libertate, o toleranţă necunoscută aci, o corectitudine ştiinţifică şi un respect desăvârşit pentru adevăr, oricare ar fi dânsul şi ori de unde ar veni. Profesorii nu s-au putut limita numai la misiunea lor, care ar fi fost prea mică pentru împrejurările în care se găseau, ei au crezut de datoria lor să ia parte la mişcările care tind la dezvoltarea şi întărirea a tot ce este românesc. Nădăjduim că anul care începe să întărească şi mai mult şi să ridice şi mai sus renumele neamului nostru”. Cum s-a şi întâmplat! La organizarea noii facultăţi s-a luat în considerare necesitatea ca pe lângă activitatea didactică şi spitalicească, să se desfăşoare o muncă ştiinţifică intensă şi de calitate. Pe lângă reorganizarea

clinicilor, în general dotate şi destul de moderne, s-a insistat asupra organizării laboratoarelor, cele mai multe chiar recreate şi dotate cu tot ceea ce era necesar pentru a corespunde necesităţilor. În acelaşi timp, comisia de organizare a Universităţii a susţinut punctul de vedere după care noua facultate nu trebuie să fie numai o simplă şcoală de pregătire a unor medici practicieni, fără orizont, ci chiar de la începutul ei să se ocupe de marile probleme sanitare ale poporului, neglijate până atunci, să dea importanţă egală medicinii preventive, problemelor de medicină socială, cu alte cuvinte să dea o extindere mare învăţământului şi cercetării în domeniul igienii şi a organizării sanitare, pregătindu-i şi pe studenţi în această direcţie. Prin aceste aspecte şi multe altele incluse în planurile de funcţionare ale Facultăţii elaborate atunci, aceasta a avut chiar din momentul înfiinţării ei un caracter distinct faţă de celelalte facultăţi din ţară. Conţinutul nou al învăţământului era subliniat nu numai de numărul mare de catedre care au început să funcţioneze, dar şi prin importanţa care s-a dat unor catedre înainte neexistente (semiologia medicală, igiena, istoria medicinii, balneologia etc.) În primul deceniu de existenţă a Facultăţii, corpul profesoral a fost constituit în majoritatea sa covârşitoare de elemente venite din „ţara veche”, fără de care atunci noul învăţământ n-ar fi putut să ia fiinţă. Mulţi dintre cei chemaţi la Cluj erau tineri bine pregătiţi, capabili să evolueze şi să învingă greutăţile timpurilor şi ale începuturilor. Şi, în plus, spiritul de colaborare şi chiar de înfrăţire, în care au lucrat în acele începuturi, va constitui pentru totdeauna un mare exemplu de ce înseamnă forţa unirii în vederea atingerii unui ideal de care îţi este pătruns sufletul. Facultatea de medicină din Cluj a numărat printre profesorii şi agregaţii săi, care s-au adăugat la cei trei ardeleni, Iuliu Moldovan, docent epidemiolog şi igienist la Universitatea din Viena, Iuliu Haţieganu, unul dintre cei mai apreciaţi asistenţi ai Clinicii de boli interne, de la Facultatea de medicină maghiară din Cluj, şi Gheorghe Bilaşcu, maramureşan din vechime, docent la Budapesta, întemeietorul învăţământului de Stomatologie la Cluj, pe chirurgul Iacob Iacobovics, elevul lui Toma Ionescu; pe neurologul I.Minea, elevul lui Gh.Marinescu, cel care concomitent cu Noguchi - dar la Bucureşti şi nu prin laboratoarele străinătăţii, a pus pentru prima oară în evidenţă în creierul bolnavilor cu paralizie generală, Treponema pallidum; pe psihiatrul C.Ureche, colaboratorul lui Obreja; pe istologul I.Dragoiu; pe Titu Vasiliu anatomo-patolog, elevul lui V.Babeş; pe I.Niţescu fiziologul cunoscut, elevul lui I.Atanasiu; pe ginecologul Cristea Grigoriu, elev al şcolii vieneze a lui Billroth; pe pediatrul T.Gane; pe anatomistul şi artistul V.Papilian; pe oftalmologul D.Mihail; pe radiologul D.Negru, elevul lui Nanu-Muscel; pe G.P.Pamfil, farmacist-chimist, cel care va pune bazele Facultăţii de farmacie la Cluj; pe M.Botez, cel care a iniţiat tratamentul antirabic la Cluj; pe M.Minovici, profesorul şi întemeietorul de medicină legală modernă şi alţii. Dar prestigiul ştiinţific al Facultăţii a fost ridicat şi de mulţimea de savanţi şi profesori consacraţi care au participat la activitatea de început desfăşurată aici: Victor Babeş, C-Tin Levaditi, unul dintre primii virusologi ai lumii, şi Emil Racoviţă, întemeietorul speologiei, membru al corpului didactic, căruia i s-a înfiinţat primul Institut de Speologie din lume; Ion Cantacuzino, Gh.Marinescu, C.Parhon, N.Leon, care au ţinut cursuri ca profesori oaspeţi ai Facultăţii. Cursurile Facultăţii de medicină, pentru anul şcolar 1919-1920 au început la 20 noiembrie 1919 şi s-au terminat la 30 mai 1920 (6 luni), iar de la 15 iunie 1920 şi până la 25 august (2 luni), „S-a ţinut încă un semestru în vederea purificării învăţământului şi a aplicării noului regulament şi pentru ca să se poată veni în ajutorul studenţilor care au pierdut prea mulţi ani din cauza războiului”. Un început cu înţelegere pentru nevoile studenţilor, care a caracterizat viaţa Facultăţii şi apoi a Institutului de Medicină şi chiar a Universităţii de Medicină şi Farmacie, şi în toate timpurile. În cursul anului şcolar 1919-1920 s-au constituit pe lângă Facultate aproape toate disciplinele preclinice, funcţionând ca Institut: Institutul de anatomie, Institutul de fiziologie, Institutul de

biochimie şi următoarele institute noi: Institutul de igienă socială, Institutul antirabic, Institutul de radiologie, Laboratorul de desen şi fotografie. În primul semestru al primului an, au frecventat cursurile 688 studenţi ordinari şi 19 extraordinari, adică în total 707 studenţi; iar în semestrul al doilea 780 studenţi ordinari şi 17 extraordinari, adică 797. În cursul primului an au fost declaraţi doctori în medicină şi chirurgie 91 de absolvenţi. Şi iată şi câteva acţiuni semnificative: În primul semestru al anului 1920-1921, dl.prof. C.Levatidi va ţine un curs de bacteriologie şi medicină experimentală. În semestrul II al anului 1920/21 se începe un curs de istoria medicinii de către dl.prof. Jules Guiart; la data de 9.II.1920, prof. M.Botez, prof. agregat de igienă, îşi începe cursul cu lecţia „Concepţia socială a igienei”. În 7 noiembrie 1919, profesorul I.Haţieganu îşi deschide cursul de Clinică medicală cu lecţia „Medicina internă şi viaţa socială”. La data de 13 noiembrie 1919, se înfiinţează „Societatea studenţilor în medicină”, având ca scop „cultivarea pe tărâm ştiinţific a membrilor ei, iar ţinta îndepărtată este realizarea unei legături intime a întregului corp medical românesc din prezent şi viitor”. Cu ocazia înfiinţării Societăţii, s-a luat în discuţie „Regulamentul pentru activitatea pe tărâmul igienei sociale”, care urmărea desfăşurarea unei activităţi în timpul anului şcolar, pentru păzirea regulelor de igienă de către toată lumea „în timpul vacanţelor se va îndrepta la sate, unde studenţii vor pătrunde cât mai mulţi, ca să se înceapă opera de însănătoşire a poporului”. La data de 11 februarie 1920, ia fiinţă Societatea Ştiinţelor Medicale din Cluj, având ca preşedinte pe prof. I.Iacobovici - profesor de chirurgie, care a făcut şi regulamentul de funcţionare, iar ca secretar general pe profesorul Titu Vasiliu - profesor de anatomie patologică. S-a înfiinţat revista „Clujul Medical”, care funcţionează şi acum, (de peste 78 de ani), iar profesorii Facultăţii au renunţat la o parte din onorariul ce li se cuvenea pentru semestrul de vară, care a fost trecut la fondul revistei. Primul decan al Facultăţii pentru anul 1919/1920 a fost profesorul Iuliu Haţieganu, iar pentru anul 1920/1921, profesorul Ion Minea. Am dat toate aceste date pentru a sublinia efervescenţa plină de conştiinţă şi avânt, cu care toată lumea a lucrat pentru consolidarea situaţiei Facultăţii, pentru ridicarea prin ştiinţă şi cultură a Patriei. Pe bună dreptate se spusese în Editorialul din „Clujul Medical” despre care am mai amintit: „Un an a trecut uşor, în vârtejul luptelor de tot felul pentru mai bine, mai frumos, pentru mărirea Patriei”. Facultatea românească de medicină din Cluj a adus un aport substanţial, cu caracter propriu, propăşirii culturii medicale în Patria noastră. Ea a jucat şi joacă în continuare un rol însemnat atât prin formarea noilor medici, bine pregătiţi profesional, apropiaţi de bolnav şi cu un orizont medical larg, cât şi prin faptul că reprezintă un însemnat centru de cercetări medicale, cu o contribuţie importantă în dezvoltarea medicinii româneşti. Toate acestea au dus la cristalizarea unei veritabile „şcoli medicale clujene”, a cărei tradiţie şi dezvoltare a constituit o preocupare permanentă pentru Facultatea de medicină şi apoi pentru Institutul de medicină şi farmacie Cluj-Napoca. Profesorul Octavian Fodor (1913-1976), urmaşul profesorului Iuliu Haţieganu la conducerea Clinicii Medicale III şi mulţi ani rector al Institutului - dispărut cu mult prea repede dintre noi -, în preocupările sale nobile de cuprindere şi continuare a şcolii medicale clujene, ca cel mai ales reprezentant al acestei şcoli, dar din a doua generaţie, - străduindu-se să-i dea o nouă strălucire prin mobilizarea tuturor forţelor creatoare aflate în Institutul de medicină şi farmacie din Cluj-Napoca, în mai multe din lucrările sale, şi mai ales în discursul de recepţie la Academia Română, intitulat:

„Maestru, Şcoală, Universitate”, subliniind rădăcinile şi aderenţele acestei şcoli medicale la tradiţiile iluminismului transilvan, a arătat că prin forţa şi ecoul ei larg, prin rezonanţa spirituală şi patriotică a activităţii membrilor ei, în persoana cărora se întâlnea valoarea individuală, pregătirea temeinică, pasiunea pentru ştiinţă, chemarea şi dăruirea pentru marile idealuri ale naţiunii -, „şcoala medicală clujană” constituie un adevărat fenomen cultural, depăşind cu mult limitele strâmte ale unor preocupări profesionale, şi înălţându-se până la momentul „idealurilor naţiunii”. În discursul său de la Academie, dar şi în alte ocazii, prof. O.Fodor remarcă în primul rând, printre promotorii şcolii medicale clujene, pe Iuliu Haţieganu şi Iacob Iacobovici, pentru activitatea în medicina clinică, pe Iuliu Moldovan pentru medicina socială şi pe Victor Papilian pentru medicina preclinică şi fundamentare ştiinţifică. Cred că este bine să subliniez că, deşi dintre aceşti patru promotori numai doi erau ardeleni, ceilalţi fiind - unul moldovean (I.Iacobovici) şi altul oltean (V.Papilian), cu toţii ca unul singur şi-au însuşit punctul de vedere şi moştenirea testamentară a „Şcolii Ardelene”, punându-şi puterea de muncă şi creaţia în folosul poporului, străduindu-se să realizeze opera de vindecare a celor bolnavi, de prevenire a bolilor, dar şi de formare a unor generaţii pregătite a face faţă atât bolilor, cât şi cerinţelor de ridicare a poporului. Este un exemplu de unitate şi comuniune întru ilustrarea originii noastre dacolatine, pe care este bine să ni-l aducem aminte mereu. În plus, personal îmi face plăcere să remarc că enumerarea printre promotorii şcolii medicale clujene şi a unui chirurg - Iacob Iacobovici - aruncă o lumină aleasă şi asupra ramurei noastre de activitate, care din ce în ce mai mult se angajează în complexul activităţii de ridicare a medicinii româneşti, subliniindu-i strălucirea. Şi aceasta cu atât mai mult, ca semnificaţie, cu cât şi în cadrul iluminismului românesc, unul dintre personalităţile de seamă ale „şcolii ardelene” este Ion Piuariu Molnar (1749-1815) - primul medic titrat român, profesor de oftalmologie la şcoala medicală din Cluj, şi distins chirurg oftalmolog, pe care-l căutau bolnavii din toată ţara, şi opera şi la Viena şi în principatele române; dar şi colaborator la „Supplex Libellus Valachorum”, autor al celei dintâi gramatici româno-germane şi al unui dicţionar român-german, al unei istorii universale, al unei „Retorici”. Lui i se datoreşte prima publicaţie ştiinţifică medicală, cu subiect de chirurgie: Paraenesis ad auditores chirurgiae ("Sfătuire către studenţii în chirurgie” 1793). La acest moment, cred că este cazul să prezint, în dorinţa de a da o cât mai mare bogăţie apariţiei şcolii medicale clujene, concepţia acad. I.Baciu, profesor de fiziologie, rector al Institutului, preşedinte al Filialei Cluj al Academiei de Ştiinţe Medicale. El aprecia şcoala medicală clujană prin accentul pe activitatea ştiinţifică şi contribuţia la dezvoltarea ştiinţei mondiale, iar în cea ce priveşte ctitorii, la cei doi amintiţi şi de noi, prof.Iuliu Haţieganu şi Iuliu Moldovan, în fond stâlpii de bază ai realizării şi dezvoltării şcolii medicale clujene, îi adaugă pe Victor Babeş şi Constantin Levaditi, savanţi de renume mondial. Primul - V.Babeş -, unul dintre primii bacteriologi ai lumii; cel de al doilea - C-tin Levaditi - unul dintre primii şi, în orice caz, primul dintre marii virusologi ai lumii care, prin scurta lor activitate ca profesori la Facultatea de Medicină nou înfiinţată, au impulsionat dezvoltarea învăţământului medical, punând accentul pe activitatea ştiinţifică şi de cercetare, de fapt una din caracteristicile şcolii medicale clujene. Se ştie că în prezentarea făcută de O.Fodor (pe care o folosim şi noi în această lucrare), alături de Iuliu Haţieganu şi Iuliu Moldovan, sunt prezenţi Iacob Iacobovici pentru trăsătura clinică chirurgicală şi Victor Papilian pentru medicina preclinică de fundamentare ştiinţifică. Dar iată un citat mai larg din lucrarea prof. I.Baciu, cuprinzând suprapunerea de preocupări în dezvoltare Şcolii medicale clujene: „În organizarea învăţământului superior medical, cei patru au promovat o orientare cu totul înnoitoare la acea epocă. Astfel, în planurile de învăţământ, pe lângă chimia medicală din anul I, au

introdus chimia biologică, disciplină nouă în anul III, au introdus la fel radiologia, acordând un semestru noţiunilor fundamentale. Stomatologia a fost desprinsă de chirurgie şi s-a acordat o pondere însemnată igienei şi profilaxiei. S-au preocupat de a realiza un învăţământ cât se poate mai mult formativ cu activităţi concrete ale studenţilor prin: disecţii efectuate direct de studenţi, lucrări de laborator şi clinice bine însuşite, pe tematica selectată, evaluate la examene de profesor. De mare ecou şi utilitate, rămânând ca o tradiţie, au fost confruntările anatomo-clinice iniţiate de V.Babeş. Pentru iniţierea studenţilor în activitatea igieno-profilactică şi de organizare sanitară, s-a înfiinţat clasa sanitară model Gilău, unde studenţii ultimilor ani făceau stagii. Au fost la scurt timp redactate numeroase manuale (I.Moldovan: Principii generale pentru organizarea sănătăţii publice în România, 1924; Haţieganu-Goia: Tratat elementar de semiologie şi patologie medicală, 1934-1939, iar prelegerile erau ilustrate încă din primii ani ai facultăţii cu proiecţii (Levaditi - Fagocitoză, lame sifilis) şi prezentări de cazuri clinice. Fondatorii Facultăţii româneşti de medicină din Cluj au conferit acesteia şi un important rol în formarea de specialişti şi difuzarea lor în principalele centre ale Transilvaniei. S-au remarcat astfel, în primul rând medicii şefi d judeţe, formaţi la şcoala de igienă a lui Iuliu Moldovan, precum şi primele surori de ocrotire. Interniştii şi chirurgii şefi de spitale judeţene din şcoala lui Haţieganu şi Iacobovici au avut un rol nu mai puţin important. În 1930 Moldovan iniţiază Legea sanitară, o operă model în acest domeniu, în mare parte bazată pe experienţa câştigată în cadrul şcolii medicale clujene, al cărei protagonist, alături de Iuliu Haţieganu, rămâne neîndoielnic. Influenţe benefice prin vederile lor ştiinţifice asupra orientării de început a medicinii clujene au avut şi academicienii Gh.Marinescu, unul din fondatorii neurologiei, care făcând parte din comisia de organizare a Universităţii clujene, a predat câteva semestre la Cluj (lăsându-l ca titular pe Ion Minea), dar mai ales E.Racoviţă, (întemeietorul primului Institut de Speologie din lume, la Cluj) care cu vederile sale evoluţioniste a asigurat mulţi ani învăţământul de biologie al Universităţii de Medicină”. Aşa încât, dacă la prof. I.Baciu se afirmă că „liniile directoare de dezvoltare academică a medicinii clujene vor fi imprimate de Babeş, Haţieganu, Moldovan şi Levaditi”, - O.Fodor remarcă în primul rând, printre promotorii şcolii medicale clujene, pe Iuliu Haţieganu şi Iacob Iacobovici, pentru activitatea şi medicina clinică; pe Iuliu Moldovan pentru medicina socială şi pe Victor Papilian pentru medicina preclinică de fundamentare ştiinţifică. Se observă că, principial, nu sunt deosebiri în ceea ce priveşte domeniile reprezentate, fiind vorba de un aspect subiectiv, prof. I.Baciu, ca fiziolog, punând accentul în primul rând pe cercetare şi dezvoltarea ştiinţifică, iar prof. O.Fodor, ca şi clinician, punând accentul pe dezvoltarea activităţii şi medicinii clinice. În fond, în viitor, nici un cercetător asupra şcolii medicale clujene nu poate fi împiedicat ca la cei patru ctitori propuşi de O.Fodor, să-i adauge şi pe cei doi savanţi mondiali V.Babeş şi C.Levatidi, lista marilor ctitori devenind cu atât mai impunătoare: I.Haţieganu, I.Moldovan, I.Iacobovici, V.Papilian, V.Babeş, C.Levaditi, Chiar şi faptul că în faza de început concepţia de bază a profesorilor de la Facultatea de medicină din Cluj, era o sinteză care căuta să „aleagă din fiecare sistem tezele care par cele mai apropiate de adevăr” (Salvator Cupcea), constituie pentru noi o dovadă a existenţei acestei şcoli, reprezentată printr-un sistem organizat de idei fundamentale caracteristice, printr-un mod specific de gândire ştiinţifică, dar care nu putea în faza de început să pornească decât de la fundamente de cunoaştere diferită, urmând a se organiza ulterior prin verificare într-un tot unitar, ca o concepţie personală, aşa cum a dovedit-o timpul şi istoria.

Trăsăturile caracteristice ale şcolii medicale clujene pot fi concentrate în primul rând în grija şi dragostea pentru omul bolnav, în formarea de cadre medicale şi de învăţământ medical, crescute în respectul „omului” şi într-o deschidere culturală mai largă, pentru care „cartea medicală” a fost pusă, prin strădania „maeştrilor”, la îndemna tuturor, prin înfiinţarea primei edituri de carte medicala, la Cluj, în anul 1923, de către Iacob Iacobovici, profesorul de chirurgie, atunci rector. Să nu uitam Tratatul elementar de medicina interna'' (Hatieganu-Goia); Anatomia Patologica de Titu Vasiliu; Manual de anatomie umană de V. Papilian; Elemente de histologie, de I. Dragoi şi C. Crişan; Tratatul de sănătate publică, de Iuliu Moldovan; Tratatul de radiologie, de D. Negru ; Propedeutica chirurgicală, de I. Iacobovici ; Oftamologie, de D. Mihail etc. etc. în stabilirea unei metode de cercetare şi studiu , caracterizată prin raţionalitate ordonatoare a concepţiei şi claritatea expunerii ; în orientarea practică a activităţii de pregătire a viitorilor medici, pentru care prima grijă trebuie să fie cunoaşterea omului bolnav şi nu mai puţin a celui sănătos, în organizarea unei linii de activitate profilactică; în realizarea unei valoroase activităţi de cercetare ştiinţifică strâns legată de necesitatea rezolvării unor probleme concrete ale practicii medicale; în ridicarea continuă a prestigiului medicilor derivând din spiritul umanist al şcolii, pentru care înalta conştiinţă profesională era o necesitate. Cred că pentru a fi cât de cât complet, trebuie să mai adaug şi alte trăsături care caracterizează în general medicina românească, care pentru şcoala medicală clujană sunt trăsături particulare, care-i dau personalitate proprie, favorizând în acelaşi timp integrarea sa deplină în medicina românească. Mă refer la dragostea faţă de tineret, la omenie ca principiu de viaţă propagat cu stăruinţă şi dăruire, şi mai ales la patriotismul cel mai fierbinte, inclus în toate trăsăturile amintite anterior şi care i-a făcut pe reprezentanţii medicinii din şcoala clujană să treacă dincolo de limitele profesionale ale medicinii şi să ducă lumina culturii la sate, ca şi în fabrici şi uzine şi exemplul "Şoimii Carpaţilor " - acea ridicare prin cultură şi educaţie fizică a satelor, cu promovarea creaţiei populare folclorice, iniţiată de Iuliu Haţieganu în cadrul "ASTREI" care va rămâne permanent grăitoare prin dragostea de ţara şi conştiinţa permanenţei şi a rolului nostru pe aceste locuri, în plinătatea unei sănătăţi şi culturi constructive. Şcoala medicală clujană s-a validat pe deplin, fiind cunoscut prestigiul de care se bucură în ţară şi în lume, bazat pe rezultatele a mai mult de şapte decenii de învăţământ medical românesc şi muncă ştiinţifică de înaltă calitate pentru formarea de medici adevăraţi, pentru deschiderea prin cercetări ştiinţifice de noi orizonturi întru apărarea sănătăţii oamenilor acestui popor al nostru, românesc. De aceea profesorul Ion Baciu, profesor de fiziologie din a III-a generaţie , rectorul Institutului de medicină şi farmacie din CLUJ-NAPOCA referindu-se la cei peste 4.000 de studenţi ai Institutului, dintre care mulţi veniţi din toate colţurile lumii, la cele peste 500 de cadre didactice, dintre care mulţi profesori de renume internaţional, „magistri deopotrivă şi deschizători de drumuri” şi la succesele deosebite obţinute în formarea de cadre medicale şi în activitatea de cercetare ştiinţifică, dar şi de tratare şi vindecare a celor bolnavi, încadrate toate în şcoala medicală clujană, putea să scrie, răspunzând afirmativ într-un articol intitulat: „Există de fapt şcoli medicale?": „De aceea azi, o şcoală medicală nu se mai caracterizează atât în aşezarea în poziţii de prim rang al unei doctrine sau concepţii proprii cu caracter de ipoteză, cât prin selectarea de către adepţii ei a unor anumite domenii de selecţie, prin utilizarea unei anumite metodologii şi tehnicităţi în investigaţie, prin modul de valorificare al cunoştinţelor ce le difuzează şi printr-o concepţie mai mult sau mai puţin unitară asupra problemelor cetăţeneşti, sociale şi de cultură, printr-o anumită atitudine etică precizată. În sfârşit, şcoala medicală clujană, operă colectivă a înaintaşilor noştri, a marilor profesori veniţi la Cluj la tânăra Facultate, astăzi o mare Universitate de învăţământ medical superior „Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca, cu două facultăţi, - apărută ca

o consecinţă firească a Unirii Transilvaniei cu Patria Mamă, la 1 Decembrie 1918 - se arată a fi o permanenţă a cărei forţă, dăinuind într-o activitate în continuă prefacere şi dezvoltare, ne lasă să vedem în rezultatele obţinute până acum, în condiţiile prezentului evoluat, trăinicia operei înaintaşilor noştri, a căror amintire şi moştenire de cultură, ştiinţă, minte, suflet, nu o putem cinsti decât prin cultivarea mândriei apartenenţei studenţilor noştri la această şcoală prin muncă neobosită şi dăruire pentru înălţarea şcolii medicale clujene, pentru înălţarea medicinii româneşti.

5.7.2.6.15. Scurt istoric al învăţământului superior agronomic din Transilvania în perioada 1906-1948 1. Introducere Învăţământul superior agronomic şi cercetarea ştiinţifică orientată spre beneficiul agriculturii, în perioada la care ne referim, au gravitat în jurul Universităţii de ştiinţe agricole şi de medicină veterinară, aşa cum este cunoscută astăzi această instituţie de învăţământ superior şi de cercetare ştiinţifică. Ea îşi are originile în Institutul de învăţământ agronomic Cluj - Mănăştur, care a fost fondat în anul 1869 la Cluj. Pe parcursul anilor, aşa cum era firesc, această instituţie a evoluat atât în ce priveşte conţinutul învăţământului, sistemul de organizare şi baza materială, cât şi în ce priveşte denumirea. Periodizarea acestei evoluţii s-ar putea face după multe criterii. Nouă ni se pare că urmărind schimbările în denumirea instituţiei vom putea avea, în acelaşi timp, şi o imagine suficient de fidelă cu privire la modificările structurale pe care ea le-a suferit în decurs de 125 de ani. Succesiunea acestor denumiri este următoarea: - Institutul de Învăţământ Agronomic Cluj-Mănăştur (1869-1906); - Academia de Agricultură Cluj (1906-1938); - Academia de Înalte Studii Agronomice (1929-1938); - Facultatea de Agronomie a Politehnicii din Timişoara (1938-1948); - Institutul Agronomic Cluj (1948-1991); - Universitatea de Ştiinţe Agricole Cluj-Napoca, şi mai apoi Universitatea de Ştiinţe agricole şi de Medicină veterinară (denumirea actuală a instituţiei începând din iulie 1995). În scurta retrospectivă istorică pe care o prezentăm ne vom limita la perioada 1906-1948. Materialele bibliografice pe care se bazează această retrospectivă sunt documentele de arhivă şi unele lucrări menţionate în lista bibliografică. Înfiinţarea Institutului de Învăţământ Agronomic răspundea unor cerinţe fireşti izvorâte din progresele înregistrate în tehnologia agricolă ca urmare a primei revoluţii în agricultură începută pe la jumătatea secolului al XVII-lea şi a unor situaţii economico-sociale caracteristice Transilvaniei. Secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea au marcat, am putea spune, începutul progresului tehnic în agricultură. În Anglia, Jethro Tull a început să introducă maşini cu tracţiune animală, Ch. Townshend a introdus asolamentul cu patru sole cunoscut sub denumirea de asolament Norfolk, iar Coke of Holkham a atras atenţia asupra importanţei ameliorării animalelor. În Franţa, marele chimist A.Lavoisier a înfiinţat prima fermă model (ca să folosim o terminologie actuală). A fost însă ghilotinat înainte de a putea valorifica integral această experienţă deoarece "Republica nu avea nevoie de savanţi". În Germania, Albrecht Thaer a înfiinţat primul colegiu de agricultură căruia i-a constituit şi o fermă model din propria sa moşie, iar pentru studenţii colegiului a scris un tratat intitulat "Principiile agriculturii raţionale", publicat în anul 1802. Tot în perioada respectivă s-au înfiinţat diverse societăţi de agricultură şi colegii în Franţa, Anglia, Germania şi Ţările de Jos. Din

punct de vedere ştiinţific, progresele ştiinţelor agricole culminează cu descoperirile lui Liebig privind nutriţia minerală a plantelor, pe baza cărora s-a înfiinţat prima industrie fundamentată ştiinţific industria îngrăşămintelor chimice - şi cu punerea bazelor chimiei agricole moderne de către J.B.D.Bpussingault. Exemplele ar putea continua dar credem că ele sunt suficiente pentru a argumenta faptul că, pe plan mondial şi îndeosebi în Europa de Vest, la jumătatea secolului al XIXlea, agricultura se impunea ca o profesiune care începea să facă apel într-o măsură din ce în ce mai mare la sprijinul ştiinţei şi tehnicii. Pentru această profesiune se impunea, deci, o pregătire corespunzătoare a celor chemaţi să o practice. În ceea ce priveşte situaţia economico-socială, Transilvania intra într-o nouă etapă de dezvoltare istorică, marcată de încheierea pactului dualist austro-ungar. Din punct de vedere economic, se înregistrează o dezvoltare a capitalismului, fapt ce a generat, printre altele, o creştere a cererii de produse agricole. Era, deci, necesară introducerea unor metode noi organizatorice şi tehnice orientate spre creşterea producţiei agricole şi, ca o consecinţă firească, sporirea interesului pentru înfiinţarea Institutului de Învăţământ Agronomic. 2. Academia de Agricultură Cluj (1906-1929) 2.1. Organizare şi legislaţie. Perioada de 23 ani în care instituţia noastră a funcţionat sub această denumire este deosebit de importantă. Ea marchează, de fapt, căutarea unui drum al învăţământului superior agronomic şi, odată cu aflarea acestui drum, începutul consolidării învăţământului superior agronomic în România. Anul 1906 însemnează nu numai schimbarea denumirii instituţiei ci, mai important, opţiunea hotărâtă pentru învăţământul superior. Astfel, prin decizia nr.72445/1906 a Ministerului de Agricultură maghiar pe lângă ridicarea institutului la rangul de "Academie de Agricultură" se arată, în mod explicit faptul că, în Academie, vor fi primiţi ca studenţi numai absolvenţi ai liceului, cu diplomă, şi cei mai buni absolvenţi ai şcolilor comerciale. Durata studiilor a rămas tot de trei ani, iar diploma acordată la sfârşitul studiilor rămânea, în continuare, diploma de "Agronom diplomat". În această organizare, Academia a funcţionat o perioadă scurtă. În anul 1914, la izbucnirea primului război mondial, cursurile au fost sistate şi au fost reluate abia după încheierea războiului. Sfârşitul primului război mondial, marcând destrămarea imperiului austro-ungar, a avut drept urmare, pentru poporul nostru, săvârşirea actului istoric de unire a Transilvaniei cu România, act desăvârşit prin Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din decembrie 1918. În anul 1918 se reia şi activitatea în Academia de Agricultură din Cluj. Consiliul Dirigent de la Sibiu a încredinţat conducerea Academiei profesorului Constantin Martinovici în anul universitar 1919-1920, urmat apoi de Mihai Şerban (1920-1922), Alexandru Petrescu (1922-1925) şi Marin Chiriţescu-Arva (1925-1927). Unirea Transilvaniei cu România şi înfăptuirea reformei agrare din anul 1921 impuneau o reorganizare a învăţământului agronomic de toate gradele. Acest deziderat s-a realizat prin promulgarea "Regulamentului Şcolii Superioare de Agricultură" de la Herăstrău şi al Academiei de Agricultură din Cluj de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor din Bucureşti. Prin acest act, care a intrat în vigoare la jumătatea lunii septembrie 1921, Academia de Agricultură din Cluj (alături de Şcoala Superioară de Agricultură de la Herăstrău - Bucureşti) obţine confirmarea ca instituţie de învăţământ superior şi aşezarea sa definitivă în cadrul legislaţiei unificate a ţării. Tot prin actul respectiv se stabileşte durata cursurilor la patru ani iar, la scurt timp, prin decretul nr.1188/10 aprilie 1922 al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, se stabileşte faptul că absolvenţii Academiei de Agricultură din Cluj (şi cei ai instituţiilor similare din ţară) primesc diplomă de "Inginer agronom". În acest cadru legislativ a funcţionat Academia până în anul 1929.

2.2. Baza materială. La începutul acestei perioade s-a terminat construirea spaţiilor de învăţământ şi cele ale fermei didactice, activitate demarată încă la începutul secolului, iar apoi, progresiv, în spaţiile construite s-au dotat laboratoare şi s-au organizat activităţile didactice şi de producţie în ferma didactică. Totodată s-a dezvoltat Staţiunea de plante medicinale şi s-au organizat primele câmpuri experimentale. 2.3. Procesul de învăţământ. Organizarea învăţământului în Academie a suferit modificări esenţiale după terminarea primului război mondial şi reorganizarea ei. În acest context o măsură deosebită o constituie stabilirea duratei învăţământului la patru ani de studii, în anul 1921 prin "Regulamentul" menţionat mai înainte. Ca urmare, programele de învăţământ suferă modificări esenţiale aliniindu-se celor din instituţiile similare din Franţa şi Germania. Printre îmbunătăţirile substanţiale care se aduc procesului de învăţământ este de notat, în primul rând, creşterea ponderii unor discipline fundamentale strâns legate de Agronomie, cum sunt: botanica, anatomia şi fiziologia animală, matematica, chimia generală, fizica şi meteorologia, geologia şi mineralogia studiate în anii I şi II. În anii următori de studii accentul cădea, cum era şi firesc, pe disciplinele agronomice de specialitate. Anul IV era consacrat, în cea mai mare parte, practicii agricole, mai ales practicii de conducere. Numărul studenţilor, în perioada la care ne referim, a crescut progresiv (exceptând, fireşte, perioada războiului). Remarcabilă este, în această perioadă, şi preocuparea pentru întărirea corpului profesoral şi formarea cadrelor tinere. După ce primul nucleu de cadre didactice a fost recrutat şi numit de Consiliul Dirigent s-a trecut la ocuparea prin concurs a catedrelor şi la recrutarea cadrelor didactice tinere şi specializarea lor prin studii de perfecţionare atât în ţară cât şi în străinătate. 2.4. Cercetarea ştiinţifică. Până în perioada primului război mondial, preocupările ştiinţifice ale cadrelor didactice au constat mai ales în pregătirea de materiale didactice pentru studenţi şi editarea unor lucrări de informare generală sau de popularizare a lucrărilor agricole. Au fost publicate astfel lucrări cum sunt: "Plantele medicinale spontane" (anul 1906), "Plante medicinale cultivate de agricultori" (1909) şi "Colectarea şi valorificarea plantelor medicinale spontane" (1912) de Pater Bela, "Agricultorul ca om de afaceri" (1918) de K.Seyfried, "Bolile plantelor agricole" (1912) de B.Barna şi altele. După primul război mondial, odată cu reorganizarea Academiei, se organizează câmpurile experimentale şi începe cercetarea ştiinţifică experimentală propriu-zisă care îşi va găsi, apoi, o expresie organizatorică fericită în înfiinţarea Institutului de Cercetări Agronomice al României (ICAR), în anul 1927. Activitatea ştiinţifică desfăşurată începând cu anul 1919 este prezentată, sintetic, în "Bibliografia Selectivă" a lucrărilor publicate de cadrele didactice şi de cercetare ale Institutului. (Volumul întâi cuprinde lucrările publicate în perioada 1919-1969). În această retrospectivă istorică vom menţiona doar direcţiile de cercetare. Pentru perioada la care ne referim (până în anul 1929) se impune să menţionăm începutul cercetărilor de botanică generală, botanică agricolă, păşuni şi fâneţe legate de numele prof. Iuliu Prodan, membru al Academiei Române. Şcoala de botanică agricolă s-a încadrat armonios în prestigioasa şcoală botanică a Clujului. Sfârşitul secolului trecut şi primele decenii ale celui prezent marchează efortul prioritar al botaniştilor clujeni spre inventarierea şi clasificarea patrimoniului floristic al acestor meleaguri. În acest efort comun, botaniştii care şi-au desfăşurat activitatea în instituţia noastră au înscris o contribuţie valoroasă prin Iuliu Prodan, Erasmus Nyaradi, Ion Grinţescu, Alexandru Buia şi alţii. Amintim aici monografiile genurilor Iris, Rosa, Centaurea, Achileile României, Flora Dobrogei - ale lui Iuliu Prodan, Cuscutele din România şi Flora Olteniei - de Alexandru Buia, care au rămas până astăzi modele ale genului. Istoriografia botanică şi-a făcut datoria, zugrăvind această contribuţie prin reputatul condei al academicianului Emil Pop şi al altora.

Se cere subliniată cu precădere o trăsătură fundamentală a şcolii pe care am denumit-o botanică agricolă şi anume: orientarea, ancorarea ei puternică spre cerinţele economiei agricole şi silvice. Aşa se face că încă Iuliu Prodan a făcut descrieri amănunţite a unor vaste terenuri ocupate de păşuni şi fâneţe, scriind, după cunoştinţa noastră, şi primul manual în limba română despre păşuni şi fâneţe. Această direcţie de cercetare a fost strălucit continuată de elevii şi colaboratorii săi, profesorii Ioan Safta şi Gheorghe Anghel, care şi-au înscris numele printre fondatorii pratologiei româneşti. Din această trăsătură a şcolii botanice de orientare cu precădere spre problemele practicii agricole îşi trage seva şi şcoala clujeană de fitopatologie, dezvoltată ulterior de academician Eugen Rădulescu şi colaboratorii săi, care, împreună cu şcolile similare din celelalte centre universitare, în special din Bucureşti, au ridicat fitopatologia românească la un înalt prestigiu. Reţine, apoi, atenţia activitatea ştiinţifică desfăşurată având ca obiect cunoaşterea pământului, începuturile ei în Academie fiind legate de numele prof.Marin Chiriţescu-Arva care poate fi considerat fondatorul Şcolii Clujene de Agrologie. Cercetările privind fitotehnia şi ameliorarea plantelor au fost începute de profesorul I.C.Drăgan iar cele de economie agrară de profesorii Mihai Şerban şi Constantin Macarovici. O menţiune specială trebuie să facem cu privire la profesorul Mihai Şerban care, începând cu anul 1920 şi până la declanşarea celui de-al doilea război mondial, alături de activitatea ştiinţifică şi didactică, a desfăşurat o prodigioasă şi competentă activitate organizatorică şi de conducere a Academiei. Progresele înregistrate între cele două războaie în Academie şi, în special, în învăţământul superior agronomic din România sunt legate, în bună parte, de numele acestui ilustru profesor. În anul 1927 a luat fiinţă Institutul de Cercetări Agronomice al României (ICAR) cu sediul central în Bucureşti şi cu staţiuni experimentale amplasate în zone pedo-climatice caracteristice României, între care câteva în Transilvania. Printre ele se numără Staţiunea de ameliorare a plantelor din Cluj şi Staţiunea experimentală din Câmpia Turzii. În Staţiunile ICAR-ului şi în Universităţile de Ştiinţe Agricole se vor edifica în anii care au urmat bazele agriculturii ştiinţifice româneşti. 2.5. Viaţa studenţească. În perioada la care ne referim, viaţa studenţească poate fi caracterizată, în primul rând, prin integrarea studenţilor Academiei în viaţa academică clujeană. Aşa după cum am menţionat, conferirea rangului de învăţământ universitar, în anul 1906, învăţământului agronomic a avut drept urmare integrarea studenţilor agronomi în viaţa universitară. După război, întro ţară nouă, într-o conjunctură economică, socială şi politică deosebită, viaţa studenţească s-a diversificat mult. Un aspect care trebuie remarcat este orientarea preocupărilor studenţeşti, printre altele, şi spre activitatea politică. Din punct de vedere material, studenţilor Academiei li se asigură, în mare parte, cazarea în cămine şi cantinizarea, precum şi un număr oarecare de burse care se obţineau prin concurs. În această perioadă se poate remarca o oarecare polarizare a studenţilor din punct de vedere social, pe de-o parte fii ai ţăranilor cu posibilităţi materiale modeste, în parte fii ai ţăranilor împroprietăriţi în anul 1921, pe de altă parte studenţi proveniţi din familii înstărite. Consecinţele acestei structuri sociale a studenţimii vor fi evidente în deceniul 1930-1940. 3. Academia de Înalte Studii Agronomice Cluj (1929-1938) şi Facultatea de Agronomie a Politehnicii din Timişoara (1938-1948) 3.1. Organizare şi legislaţie. Iniţiativele şi frământările din deceniul al treilea al acestui secol privind conţinutul învăţământului superior agronomic, perfecţionarea metodelor de predare şi îmbunătăţirea bazei materiale, îmbunătăţirea statutului personalului didactic, consolidarea prestigiului ştiinţific şi social al învăţământului superior agronomic şi-au găsit expresia legală în promulgarea legii privind înfiinţarea Academiilor de Înalte Studii Agronomice publicată în Monitorul Oficial nr.169 din

2 august 1929. În temeiul acestei legi Academia de Agricultură din Cluj devine Academia de Înalte Studii Agronomice. În acelaşi timp, legea prevede dotarea Academiei cu ferme experimentale şi îi acordă o însemnată autonomie universitară precizând atribuţiile consiliului profesoral. În plus, legea prevede dreptul Academiei de a acorda titlul de "doctor" şi stabileşte subordonarea ei Ministerului Agriculturii. Perioada imediat următoare anului 1929 marchează o activitate legislativă febrilă care priveşte, direct sau indirect, învăţământul superior agricol. Astfel, prin Decretul Regal nr.3840 din noiembrie 1930, se aprobă regulamentul pentru organizarea Senatului învăţământului agronomic superior iar, ceva mai târziu, în acelaşi an, se stabileşte regulamentul pentru echivalarea de către Senat a studiilor agronomice superioare absolvite în străinătate. În 1931 apare legea privind autonomia universitară iar în anul 1932 apare legea de organizare a învăţământului universitar care are repercursiuni însemnate asupra organizării activităţii. Un alt pas însemnat îl reprezintă Decretul Regal nr.1250 din aprilie 1933 prin care durata cursurilor se stabileşte la cinci ani, aliniindu-se în felul acesta durata învăţământului agronomic la cea a învăţământului politehnic. Acestea sunt principalele acte legislative pe baza cărora Academia de Înalte Studii Agronomice funcţionează până în anul 1938, în subordinea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Alinierea duratei învăţământului agronomic şi a organizării lui la cel politehnic a însemnat, fără îndoială, un mare pas înainte. În felul acesta învăţământul superior agronomic devine o ramură importantă, bine implantată şi reprezentată în ansamblul învăţământului superior din România. Consecinţa negativă a acestui act a fost pierderea independenţei organizatorice. Prin Legea de organizare a învăţământului superior din noiembrie 1938, Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj se transformă în Facultate de Agronomie aparţinând Politehnicii din Timişoara (în Cluj nu exista, în acea perioadă, o Politehnică), funcţionând în această formă până în anul 1948. În anul 1940, în urma Dictatului de la Viena, Facultatea de Agronomie a fost nevoită să se refugieze la Timişoara, denumindu-se Facultatea de Agronomie Cluj-Timişoara şi aparţinând, cum am arătat, Politehnicii din localitatea respectivă. În felul acesta a funcţionat timp de cinci ani, după planul de învăţământ existent înainte de refugiu, cu practica studenţilor la Staţiunea Agricolă de la Cenad şi la şcolile de agricultură de la Ciacova, Lugoj şi din alte localităţi. După cinci ani de funcţionare la Timişoara, în anul 1945, facultatea s-a reîntors la Cluj cu o parte din personalul didactic şi administrativ. Cealaltă parte a rămas la Timişoara constituind baza organizării noii Facultăţi de Agronomie din Timişoara. Facultatea de Agronomie din Cluj a aparţinut, în continuare, de Politehnica din Timişoara până în anul 1948. 3.2. Baza materială. În perioada 1930-1940 baza materială a instituţiei s-a dezvoltat continuu. Cea mai importantă realizare a constituit-o pavilionul laboratoarelor, edificiu model pentru perioada respectivă, cu laboratoare dotate la nivelul instituţiilor similare din lume. În pavilionul respectiv se găseşte şi aula instituţiei care, din anul 1992, poartă denumirea de "Aula Mihai Şerban" în cinstea profesorului şi rectorului care a avut o contribuţie majoră la realizarea edificiului respectiv. 3.3. Procesul de învăţământ. Cele mai importante modificări ale procesului de învăţământ, în Academia de Înalte Studii Agronomice privesc îmbunătăţirea conţinutului învăţământului, a planului şi a programelor analitice prin trecerea de la patru la cinci ani de studii şi, în acelaşi timp, divizarea învăţământului agricol general în "ramuri de specializări (după expresia prof. M. Şerban). Durata studiilor de cinci ani a fost împărţită în două cicluri: ciclul întâi, cu o durată de trei ani şi jumătate, care cuprindea învăţământul general (trunchiul comun al învăţământului, în terminologia actuală) şi ciclul al doilea, cu durata de un an şi jumătate, care conţinea învăţământul de specializare. Principalele specializări care s-au stabilit încă din 1938 au fost: agrofitotehnia, zootehnia, tehnologia viticolăhorticolă, agronomia socială şi geniu rural. Perioada de un an şi jumătate includea o jumătate de an

studii teoretice şi un practică de specializare. În urma stagiului de practică din ultimul an studentul era obligat să susţină o lucrare de date originale. La promovare se primea diploma de inginer agronom, diplomă însoţită şi de un certificat în care se menţiona specializarea deţinătorului. Toţi absolvenţii ingineri agronomi puteau obţine titlul de "doctor în ştiinţe agronomice" pe baza elaborării unei teze de doctorat şi a susţinerii şi promovării unor examene. În felul acesta Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj, alături de celelalte instituţii similare din ţară a constituit forul ştiinţific în care sau format ingineri agronomi pentru îndrumarea şi administrarea agriculturii, cercetători pentru reţeaua de cercetare agricolă (fundamentată organizatoric prin înfiinţarea Institutului de Cercetări Agronomice al României şi a Institutului de Cercetări Zootehnice) şi cadre didactice pentru învăţământul mediu şi profesional agricol. 3.4. Cercetarea ştiinţifică. Cercetările menţionate în paragraful precedent au cunoscut o dezvoltare notabilă. În domeniul botanicii s-au remarcat cercetările profesorului Alexandru Buia, iar în botanica sistematică au cunoscut o largă şi originală desfăşurare cele din domeniul pratologiei prin profesorii Ioan Safta şi Gheorghe Anghel. Tot în domeniul botanicii îşi au originea aşa cum am arătat şi cercetările de fitopatologie, reprezentate în acea perioadă de lucrările profesorului Eugen Rădulescu, cercetări care au condus la conturarea fitopatologiei şi a entimologiei (ultima reprezentată şi de profesorul Victor Rogojanu), ca discipline ştiinţifice de bază în învăţământul agronomic. Cercetările începute de profesorul Marin Chiriţescu-Arva au fost continuate, cu remarcabil succes, de academicianul Amilcar Vasiliu. În perioada respectivă cunosc o dezvoltare notabilă cercetările de ameliorarea plantelor şi de fitotehnice prin Atanasie Munteanu, Nicolae Săulescu, Constantin Niţescu şi Alois Mudra. În sfera preocupărilor de cercetare au intrat cerealele, cartoful, plantele furajere, alături de cercetările iniţiale încă de la începutul secolului privind hameiul şi plantele medicinale. Alături de cercetările experimentale cu caracter strict agronomic încep să apară şi să se dezvolte progresiv lucrări de cercetare şi în domenii conexe privind chimia agricolă (profesorul M.Ionescu), matematică (profesorul I.Curea), fizică (prof.C. Predescu), topografie (prof.I.Mitrofan) şi alte domenii. Zootehnia a cunoscut, de asemenea, profesori de prestigiu cum au fost: I.Oţoiu, A.Farkas, C.Băicoianu şi C.Dăncilă care, alături de contribuţia lor la formaţia profesională a numeroase generaţii de ingineri agronomi, au abordat şi însemnate lucrări de cercetare privind morfologia raselor de animale, studiul însuşirilor productive şi cercetări referitoare la produsele animaliere îndeosebi cercetările de lactologie şi lactotehnică. În perioada la care ne referim a fost iniţiată şi publicistica ştiinţifică, rând pe rând apărând Buletinul Academiei, apoi revistele Agricultura Nouă (1934-1944) şi Agricultura (1946-1949). Lucrările ştiinţifice publicate în această perioadă, alături de cele elaborate şi publicate de cercetătorii din cadrul ICAR-ului, ai Intitutului de Cercetări Zootehnice şi ale cadrelor didactice de la instituţiile similare din ţară, au constituit, de fapt, bazele ştiinţifice pe care a început, în perioada respectivă, să se aşeze agricultura românească. 3.5. Viaţa studenţească. În deceniul al IV-lea s-a înregistrat o creştere însemnată a numărului de studenţi. În acelaşi timp, diferenţierile structurale sociale dintre studenţi, menţionate mai înainte, sau accentuat conducând la orientări politice puternic nuanţate. Deşi, în principiu, învăţământul se considera apolitic, în rândul studenţilor au început să-şi facă loc şi unele orientări extremiste, de stânga şi de dreapta, care s-au accentuat pe măsura trecerii anilor şi a consolidării partidelor politice extremiste. Cu toate acestea, se poate aprecia că viaţa universitară a cunoscut o desfăşurare normală până la sfârşitul deceniului 1930-1940. Dictatul de la Viena, începutul celui de-al doilea război mondial, perioada imediat de după război au condus la modificări profunde în viaţa universitară şi în viaţa studenţească, dar succinta noastră istorie se opreşte la începutul acestei perioade frământate.

EXTRAS DIN LEGISLAŢIA PRIVIND UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI DE MEDICINĂ VETERINARĂ DIN CLUJ-NAPOCA (pentru perioada 1921-1949) ŞI MENŢIONAREA UNOR MATERIALE DE ARHIVĂ - La 27 august 1921 s-a definitivat un studiu documentar de 392 pagini înregistrat sub nr. 25060/1921 privind nevoile învăţământului agricol superior din Transilvania, prin care se propun măsuri de remediere şi unificare cu institutele similare din ţară. Drept urmare a fost promulgat la 15 septembrie 1921 "Regulamentul Şcolii superioare de agricultură de la Herăstrău şi al Academiei de Agricultură din Cluj". În acest mod institutul obţine confirmarea şi aşezarea sa definitivă în cadrul legislaţiei unificate a ţării. - Prin decretul nr.1188/10 aprilie 1922 al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, absolvenţii Academiei de Agricultură din Cluj primesc o diplomă de "inginer agronom". - Prin Înaltul Decret Regal nr.2746/2 august 1929, publicat în Monitorul Oficial nr.169/2 august 1929, se conferă o bază legală institutelor de învăţământ superior prin adoptarea unui "Statut tip" stabilindu-se definitiv controlul şi îndrumarea Academiei Agricole de Ministerul Agriculturii. Cu această ocazie Academiile de Înalte Studii Agronomice din Bucureşti şi din Cluj primesc în donaţie ferme şi vii experimentale. - Regulamentul pentru organizarea Senatului agronomic superior, aprobat de Înaltul Decret Regal nr.3840/20 noiembrie 1930 şi publicat în Monitorul Oficial nr.272/1 decembrie 1930, întăreşte autonomia de conducere şi organizare a Academiei Agricole. - Regulamentul pentru echivalarea de către senat a studiilor agronomice superioare, absolvite în străinătate, aprobat prin Înaltul Decret Regal nr.3829/1930, acordă senatului universitar agronomic largi drepturi de apreciere a pregătirii cadrelor sale. - Legea pentru autonomia universitară promulgată prin Înaltul Decret Regal nr.2615/15 iulie 1931, publicat în Monitorul Oficial nr.2615/16 iulie stabileşte funcţionarea academiilor din Bucureşti şi Cluj; acestea se vor conduce după legea de organizare a învăţământului universitar, promulgată prin Înaltul Decret Regal nr.1444/20 aprilie 1932, publicată în Monitorul Oficial nr.96 partea I din 22 aprilie 1932. - Prin Înaltul Decret Regal nr.1250/25 aprilie 1933 publicat în Monitorul Oficial nr.95/26 aprilie 1932, se m ăreşte durata cursurilor la 5 ani, din care cel puţin 1 an în producţie. - Prin legea de organizare a învăţământului superior din noiembrie 1938, Academia de Agricultură Cluj se transformă în Facultate de agronomie, fiind încadrată ca atare în Politehnica Timişoara. - Decretul nr.587/24 iulie 1945 modifică Legea învăţământului agricol din 1938, dând dreptul absolvenţilor de agricultură, de orice grad şi specialitate, de a trece în şcolile imediat superioare, inclusiv de gradul universitar. - Decretul nr.175/3 august 1948 instituie reforma învăţământului, iar în luna decembrie a aceluiaşi an, facultăţile de agricultură trec de la Ministerul Educaţiei Naţionale la Ministerul Agriculturii. - Decretul nr.73/24 februarie 1949, generalizează trecerea tuturor institutelor de învăţământ superior la ministerul de resort.

BIBLOGRAFIE Geografie 1. Dickinson, R. E. (1969), The Makers of Modern Geography, London, Routlege and Kegan Paul. 2. Ghibu, O. (1939), La a douazecea aniversare a Universităţii Daciei Superioare, Inst. de Arte Grafice “Ardealul”, Cluj. 3. Gordan, R. (1933), Oglinda Universităţii Cluj, Tip. Anca, Cluj. 4. Grecu, Florina (1994), George Vâlsan în corespndenţa contemporanilor săi, Studia UBB, Geographia, 2, Cluj-Napoca. 5. Morariu, T. (1957), Universitatea “V. Babeş”, Studiu monografic, sub redacţia C. Daicoviciu, Al. Roşca, A. Roth, Cluj. 6. Morariu, T. (1971), Omul şi opera, în: George Vâlsan, Opere Alese, sub redacţia T. Morariu, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. 7. Morariu, T. (1979), Titluri şi lucrări 1928-1979, Litografiat, Cluj-Napoca. 8. Neagoe, S. (1980), Viaţa universitară interbelică (Triumful raţiunii împotriva violenţei), vol. I, Edit. Dacia, Cluj-Napoca. 9. Pascu, Şt. (1972), Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj, Edit. Dacia, Cluj-Napoca.

10. Pop, P. Gr. (1994), Geografia Umană la Universitatea din Cluj, în perioada 1919-1994 (I), Studia UBB, Geographia, 2, Cluj-Napoca. 11. Tufescu, V. (1975), Tiberiu Morariu – 7o ans, Rev. Roumaine de G.G.G., Géographie, tome 19, nr. 2, Edit. Acad. R.S.R., Bucureşti. 12. Vâlsan, G. (1924), Prefaţă la vol. I, 1922, Lucr. Inst. de Geogr. al Univ. din Cluj, Tip. Cultura Naţională, Bucureşti. Stiinţe economice 1. Academia de Comerţ din Cluj, Dare de seamă pe anii 1920/1921 şi 1921/1922; 2. Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj, Dare de seamă pe anii 1922/1923; 1923/1924; 1924/1925; 1926/1927; 1927/1928. 3. Academia de Înalte Studii Comerciale din Braşov, Anul Academic 1947/1948; 4. Observatorul social-economic, colecţia I pe anii 1931 - 1938 şi II 1943 - 1947; 5. Analele Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj-Braşov, anul I 1939 - 1940, Braşov 1941; 6. Idem vol. II, anii 1941 - 1944, Braşov 1944; 7. Conferinţele extensiunii academice, Cluj, 1936; 8. Idem, 1937; 9. Idem, 1938; 10. Toader Ionescu, Consecinţele favorabile ale făuririi statului naţional unitar român asupra învăţământului economic superior şi a cercetării economice din Transilvania, în vol. Studii de istorie a economiei şi gândirii economice româneşti, Editura Dacia, Cluj, 1979, p.113-128; 11. Idem, Idei şi orientări în publicistica economică românească la sfârşitul secolului al XX-lea (1890 - 1918), Cluj-Napoca, 1985.

Psihologie şi pedagogie Roşca, Al., Chircev, A., Radu, I., 100 de ani de la naşterea lui Fl. Ştefănescu-Goangă: contribuţia sa la promovarea psihologiei experimentale în România , Reviste de Psihologie nr.3, 198. 2. Bejat, M., Geneza psihologiei experimentale în România, Bucureşti, Ed.Didactică şi Pedagogică, 1972. 3. Herseni, T., Cultura psihologică românească, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. 4. Radu, I., Ideile lui Fl.Ştefănescu-Goangă în problema motivaţiei, Revista de Psihologie, 1984. 5. Roşca, Al., Chircev, A., Radu, I., Pentru o psihologie experimentală, în "Cunoaştere şi acţiune", Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1986. 6. Iluţ, P., Tentaţia globalităţii exacte, în "Cunoaştere şi acţiune", Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1986. 7. Preda, V., Direcţii metodologice moderne, în "Cunoaştere şi acţiune", Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1986. 8. Salade, D., Promotor al psihologiei aplicate, în "Cunoaştere şi acţiune", Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1986. 9. Salade, D., Portrete de universitari clujeni, Edit.Preda Univ.Clujeană, 1997. 10. Radu, I., The contrubtion of N.Mărgineanu's work to implementing modern methodology in Psychology, Studia, seria Psih.-Med., nr.2, 1990. 1.

Ştiinţele biologice 1. Borza, Al., 1925: Dare de seamă despre activitatea Muzeului Botanic şi a Grădinii Botanice de la Universitatea din Cluj în anii 1923 şi 1924. - "Buletinul Grădinii Botanice şi al Muzeului Botanic de la Universitatea din Cluj", t.IV, nr.4, p. 106-116. 2. Borza, Al., 1935: Ibid. în anii 1927-1934, - "Bul...", t. IV, App. I, p.1-64.

3. Borza, Al., 1937: Ibid. pe anul 1935 şi 1936. - "Bul...", t.VII, App.V, p.32. 4. Borza, Al., E. Pop (red.), 1930: Întâiul Congres Naţional al Naturaliştilor din România, 18-21. apr. 1928, la Cluj. - Ed. Soc. de Ştiinţe, Cluj, p.518. 5. Pop, E., Evoluţia Biologiei în România (dosar 416 file), nr. 60; ad. Istoricul Universităţii din Cluj (283 file), nr. 85 - manuscrise -. Fondul de manuscrise "Emil Pop", Filialei Cluj a Academiei Române. 6. Pop, E., 1939: Evoluţia ştiinţelor biologice în Ardeal de la Unire până azi.- Rev. "Gând românesc", Cluj, nr.7-9, p.3-15. 7. Pop, E., 1942: Ardelenii în ştiinţă.- Rev."Transilvania", nr.7-8, p.1-10. 8. Pop, E., 1946: Evoluţia Laboratorului de Anatomie şi Fiziologia vegetală de la Universitatea din Cluj. - Tip. "Cartea Românească", Cluj, p.1-16. 9. Puiu, Sidonia, 1987: ASTRA şi naturaliştii români din Transilvania. - Extr. vol. "ASTRA - 125 de ani de la înfiinţare", Sibiu, p.449-457. 10. Racoviţă, E., 1929: (Discursul ţinut la inaugurarea Muzeului Etnografic din Cluj, 17 iunie 1928). - "An. Acad. Rom.", t.XLIX, p.16-18. 11. x x x Anuarele Universităţii "Regele Ferdinand I" din Cluj, pe anii 1920/21 - 1938/39 şi 1941/42. - Tip. "Cartea Românească" Cluj.

Fizică [1]I.M.Ştefan, Edmond Nicolau - Scurtă istorie a creaţiei ştiinţifice şi tehnice româneşti, Ed. Albatros, 1981 (pag.91-104) [2]Stelian Neagoe - Viaţa Universitară Clujeană interbelică vol.I, Ed. Dacia, 1980 [3]Edmond Nicolau, I.M.Ştefan - Oameni de ştiinţă şi inventatori români, Ed. Ion Creangă, Bucureşti 1987 [4]A.Maior - Discuţii în jurul teoriei relativităţii, Soc. Mâine 1,40,1924 A.Maior - Wärmetönnung im Gravitationsfeld, Phys. Zts. 29,739,1926 A.Maior - Réponse a une critique, Bul. Soc. Şt. Cluj 4, 497, 1928 A.Maior - Nouvelle formule dans la théorie du rayonnement, Bul.Soc.Fiz. Bucureşti, 36, 23, 1934 A.Maior - Énergie et radiation dans l'Univers en expansion, Bul.Soc.Şt. Cluj 8,1935 [5]C.G.Bedreag - Bibliografia fizicii române, biografii. Ed.Biblioteca societăţii de ştiinţe matematice şi fizice din R.P.R., Bucureşti 1957 [6]Gh.Dima - Effet photoélectriques des composés métallique, C.R. 156,785,1913 Gh.Dima - Vitesse initiale des photoélectrons, Bull.Soc.Acad. Bucureşti 4,64,1915 Gh.Dima - Contribution à l'étude de l'effet photoélectrique des composés métalliques, Bul. Soc. Şt. Cluj, 1, 63, 321, 1921 Gh.Dima - Recherches sur la radioactivité de quelques sources d'eau minérale et d'eau potable de Transilvanie, Bucureşti Cultura Naţională, 1928 Gh.Dima - Recherches sur la radioactivité de quelques sources d'eau potable des valeés du Someş et du Criş, Bucureşti Cultura Naţională, 1928 Gh.Dima - Spectre d'absorbtion dans l'ultraviolet de l'acridine de l'éthyl-pentadécyl et phényl-acridine, Bul. Soc. Sci. Acad. Roumanie 21, 1, 38, 1938 (colab. P.Pogânceanu) Gh.Dima - Spectres d'absorbtion dans l'ultraviolet de quelques dérivés oxigenés de l'acridine, Bul. Soc. Sci. Acad. Rom. 22, 1, 19, 1939 (vezi şi [5] pag 148) [7]V.Marian - Sur une appareil simple pour la mesure des points de Curie à basse temperatures, J.Phys. 5, nr.12, 617, 1934 V.Marian - Sur les moments atomiques et les points des Curie dans les solutions solides du nikel, J.Phys. 8, nr.7, 313, 1937 V.Marian - Scrierile matematice ale lui Gh.Lazăr, Gaz. Mat. 41, nr.4, 414, 1936 V.Marian - O ediţie clujeană a compendiului lui Ch.Wolff, Gaz. Mat. 42, nr.3, 120, 1936 V.Marian - Aritmetica lui G.Obradovici, Gaz. Mat. 42, nr.7, 337, 1937

V.Marian - Aritmetica lui G.Şincai, Ţara Bârsei 9, nr.3, 250, 1937 V.Marian - Trigonometria lui Gooden, primul manual universitar de matematică din Ardeal, Gaz.Mat. 42, nr. 12, 617, 1937 V.Marian - I.H.Alsted la Alba Iulia, Gaz. Mat. 44, nr.1-2, 342, 1938-1939 V.Marian - Maximilian Hell şi activitatea sa la Cluj, Gaz. Mat. 49, 63, 1943 (vezi şi [5] pag.181) [8]G.Atanasiu - Radioactivitatea apei din Cluj, Bul. Soc. Acad. Rom. 121, 1926 G.Atanasiu - Radioactivité des sources thermales de Herculanum C.R., 185, 944, 1927 G.Atanasiu - Radioactivitatea unor surse termale din Transilvania, Anuarul Inst. Geologic, 12, 1, 1927 G.Atanasiu - Inversion de l'effet photo-voltaïque par ions H et O, C.R., 188, 786, 1929 G.Atanasiu - Influence de la température sur le phénomène photo-voltaïque, C.R., 189, 460, 1929 G.Atanasiu - Effet photo-voltaïque de cristaux, J.Phys., 5, 85, 132, 1934 (vezi şi [5] pag. 114) [9]N.Bărbulescu - Théorie quantique des solutions, Bul. Soc. Şt. Cluj, 4, 1928, 1934 N.Bărbulescu - Energie superficielle des liquides et tension de la vapeur saturante, Bul. Soc. Şt. Cluj, 4, 1929 N.Bărbulescu - Zustandgleichung d. Oberfläche, Phys. Zts., 31, 1930 N.Bărbulescu - Physikalische Grundlagen der speziellen Relativitätstheorie, Phys. Zts. Heft 4, 1939 (vezi şi [5] pag. 127) [10]T.Vescan - Breves consideraciones relativas a los envolventes, Bol. Mat. Buenos Aires 11, nr.5, 61, 1938 T.Vescan - Contributions à l'étude d'Appel sur les applications de l'homographie en mécanique, Bul. Mat. Phys. Ecol Polyt. Buc. 10, nr.1-3, 51, 1938/39 T.Vescan - Note sur les orbites relativiste des planètes, C.R., Acad.Sci. 209, nr.3, 149, 1939 T.Vescan - Note sur une nouvelle solution des équations de la gravifique relativiste et ses conséquences cosmologiques, C.R., Acad. Sci. 225, 270, 1947 (vezi şi [5] pag. 257) [11]V.Novacu - Forma undorială a ecuaţiei fotonului, Bull. Ecol. Pol.Timişoara 10, 337, 1941 V.Novacu - Interacţiunea fotoni-neutroni, Bull. Ecol. Pol. Timişoara 10, 337, 1941 V.Novacu - Théorie du photon, Bull. Soc. Acad. Rom. 23, 357, 1941 (vezi şi [5] pag. 204) [12]M.Drăganu - La serie de Laurent déduite comme un developpement d'après les fonctions fondamentales d'un noyau symétrique generalisé, Bul. Soc. Sci. Cluj 8, 313, 1935 M.Drăganu - Quelqeus remarques sur une statistique appliquable aux phénomènes élémentaires Bul.Soc.Sci. Cluj 9, 369,1936 M.Drăganu - Sur passage des photons très rapides à travers la matière, C.R.Acad. Sci. Paris 205, 297, 1937 M.Drăganu - Sur la nouvelle conception de la lumière et l'interaction entre la matière et le rayonnment, Bul. Soc. Şt. Cluj 9, 321,1939 (vezi şi [5] pag. 149) Geologie 1. GHERGARI,L. 1994: Învăţământul geologic-mineralogic la Universitatea din Cluj în perioada 1919-1994, 41 pag, Univ."Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca 2. HUICA I., TEOTOI I. 1976: I.P.Voiteşti - 100 de ani de la naştere, 95 pag., Casa Corpului Didactic, TârguJiu. 3. ILIE M. 1957: Figuri de geologi români, vol. I, 181 pag., Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 4. MOŢIU A.1970: Profesorul V.Lucca, Studia, s. geol. - min., XV, 1, 75-78, Cluj. 5. MUREŞAN I. 1992: Profesorul E. Stoicovici, Studia s. geol., XXXVIII, 1, 97-99, Cluj. 6. PETRESCU I., CHINTĂUAN I. 1996: Profesorul Ion Al. Maxim, Studii Cercetări (St. Naturii),2,129-133, Bistriţa. 7. STANCIU V. 1936: Viaţa şi opera profesorului I. P. Voiteşti, 95 pag., Institutul Arte Grafice "Ardealul", Cluj. 8. STOICOVICI E. 1980: Victor Stanciu, Studia s. geol. - geogr., XXV, 1,6-12, Cluj. Ştiinţele tehnice

1. G.Zane. Problemele industriei în literatura economică românească din Transilvania. În Probleme economice 22 (1969), nr.4, p.34-49 2. H.Colan. Din istoricul învăţământului tehnic în Cluj. Comunicare la Sesiunea ştiinţifică Jubiliară oct. 1968. În "Institutul Politehnic din Cluj". Anuar 1948-1968, Cluj, 1968, p.7-17 3. H.Colan, T.Mihăilescu. Începuturile şi dezvoltarea învăţământului tehnic în Cluj. În "Institutul Politehnic din Cluj 1948-1973". Itinerar istoric. Realizări Perspective. Cluj, 1974, p.5-22 4. George Bariţiu. Scrieri social politice. Studiu şi antologie de Victor Cheresteşiu, Camil Mureşan, George Em. Marica. Editura Politică, Bucureşti, 1962 5. Viaţa şi ideile lui George Bariţiu. Studiu introductiv, antologie şi note de Radu Pantazi. Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1964 6. H.Colan. Preocupările lui George Bariţiu şi ale Astrei pentru promovarea ştiinţelor tehnice în Transilvania. În "ASTRA - 125 de ani de la înfiinţare". Sibiu, 1987, p.411-421 7. H.Colan. George Bariţiu şi ştiinţele tehnice. Sesiunea "Academia Română şi Transilvania". Cluj-Napoca 1718 decembrie 1973. În Magazin Istoric 24 (1990), nr.7, p.25-27 8. Câteva aieptări. Asupra sărăciei ce se vede a ne copleşi în Transilvania. În Gazeta Transilvaniei II, 1839, nr.18, p.71-72 9. Suvenire din călătoria mea. În Gazeta Transilvaniei, XV, 1852, nr.85-88, 98-102; Foaie pentru minte... XVI, 1853, nr.5, 7. Vezi şi G. Em. Marica. Notele de călătorie ale lui George Bariţiu. În Anuarul Institutului de istorie, Cluj, VI, 1963 10. Ştiinţele tehnice, Familia I, 1865, nr.13, p.157-160; Gazeta Transilvaniei XXVIII, 1865, nr.77, p.312, nr.78, p.317-318 şi în Protocolul Adunărei generale a V-a a Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român ţienute în anulu 1865 sub presidiulu Reverendiss. Vicepresiedinte alu Asociaţiunei, Timoteiu Cipariu, Sibiu, 1866, p.122-133 11. Galaţi 9 Octobre, Gazeta Transilvaniei XXXVIII, 1875, nr.73, p.1-2 12. Analele Societăţii Academice Române. Seria I, tomul X, Secţ. a II-a, 1877 şi tomul XI, Secţ. a II-a, 1878 13. Transilvania XII, 1881, nr.1-2 14. Un examen de mare sminteală şi câteva reflexiuni. În Transilvania II, 1869, nr.16, p.184-186 15. Tipărită la Sibiu, 1884, 42 p. Vezi şi Transilvania XIV, 1883, p.149-156 16. H.Colan. Activitatea lui George Bariţiu pentru înaintarea învăţământului şi ştiinţelor tehnice. Academia Română. I Academica 3 (1993), nr.11(35), p.22; I Academica 3 (1993), nr.12(36), p.11-12 17. H.Colan. Ştiinţele tehnice, ASTRA şi unitatea spaţiului românesc. A 93-a Adunare Generală a Astrei. SfântuGheorghe, 17-19 octombrie 1997 18. Anuarul I al Reuniunii sodalilor români din Sibiu, cuprinzând date de la întemeierea ei (1867) până la 31 decemvrie 1899. În: Elena Dunăreanu, Almanahuri, anale, anuare sibiene. Biblioteca ASTRA, Sibiu, 1971 19. E.Dunăreanu. Calendarele româneşti sibiene (1793-1970), Sibiu, 1970 20. Transilvania XL, 1909, p.96-98 21. H.Colan. Spiritul ştiinţific în industrie. Sesiunea "Realizări şi tendinţe în inginerie. AGIR Cluj-Napoca, Orăştie, 1995, p.1-4 22. Două secole de siderurgie la Reşiţa, 1771-1971, Reşiţa 1971 23. D.Perianu. Istoria uzinelor din Reşiţa, 1771-1996. Editura Timpul, Reşiţa, 1996 24. D.Maroianu, I.M.Ştefan. Maeştrii ingeniozităţii româneşti. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976 25. M.Reinand et Fave. Du feu gregeois, des feux de guerre et des origines de la poudre a canon. Histoire de l'artillerie. Paris, 1845, p.220-221 26. H.Colan. Aspects de l'histoire de la metallurgie en Roumanie. În NOESIS, Travaux du Comite Roumain d'Histoire et de Philosophie des Sciences III, Editura Academiei, Bucureşti, 1975, p.85-99 27. A.Bodin, G.Popescu, I.Valentin şi T.Beregic. Regiunea minieră Baia Mare. Monografie. Oficiul de documentare al Ministerului Minelor, Petrolului şi Geologiei, Bucureşti, 1971, p.123-130 28. M.Mirel şi A.Ardas. Date privind începuturile învăţământului profesional în Transilvania. În Acta Musei Napocensis, 1967, p.217-222

29. Ertesito a Kolozsvari Magy. Kir.Allami fa es femipari szakiskola es kapcsolatos szaktanfolxamok mukoderol az 1911-12 tanevben XXVI szam, Kolozsvar, 1912 30. Idem, p.27-29 31. I.Moisil. Românii ardeleni din Vechiul regat şi activitatea lor până la războiul întregirii neamului. Extras din monografia: "Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, Cultura Naţională, Bucureşti, 1929, p.41-43 şi 50-54 32. N.Leonăchescu. Premise istorice ale tehnicii moderne româneşti. Vol.I. Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, p.228-292 33. H.Colan. Contribuţii ale marilor noştri chimişti, fizicieni şi economişti din secolul al XIX-lea la dezvoltarea ştiinţelor tehnice în România. Zilele Academice Istorice. "150 de ani de la Academia Mihăileană". Iaşi, iulie 1985 34. P.S.Aurelian. Opere economice. Editura Academiei, 1967 35. D.Todericiu. Preistoria rachetei moderne. Editura Academiei, 1969 36. H.Barth, Hermann Oberth, Titan der Weltraumfahrt. Bucureşti, 1974 37. Anuarul Şcoalei de conductori tehnici din Cluj. Anul V 1926-1927, publicat de ing.C.Mihăilescu, directorul şcoalei. Institutul de arte grafice "Ardealul" Cluj, 1927 38. C.de Sabata, I.Munteanu. Remember. Profesori ai Şcolii Politehnice Timişorene. Editura Helicon, Timişoara, 1993 39. H.Colan. Ştiinţa metalelor în România în prima jumatate a secolului al XX-lea (1900-1948). În Metalurgia 34 (1982), nr.4, p.208-216 40. H.Colan. La science des materiaux et la metallurgie des poudres en Roumanie. În Materiaux et Techniques, Paris 79 (1991), nr.1-2, p.33-36 41. H.Colan. Primele publicaţii româneşti în domeniul ştiinţei metalelor, metalografiei şi tratamentelor termice. În Metalurgia 29(1977), nr.4, p.213-218 42. C.C.Teodorescu. Încercări de materiale. În volumul comemorativ al semicentenarului Societăţii Politehnice (1881-1831). Bul.Soc.Pol.45(1931), nr.11, p.1567-1590 43. T.Negrescu. Istoricul dezvoltării şi starea actuală a metalurgiei în România. Bul.Soc.Pol.45(1931), nr.12, p.2210-2238 44. S.Nădăşan, T.Sălăgean. Activitatea academicianului Corneliu Micloşi în promovarea ştiinţei şi tehnicii româneşti. Comunicările celei de a V-a Conferinţe de sudură şi încercări de materiale. Academia Română, Timişoara, sept.1965, p.5-18 45. D.N.Rusu. Membrii Academiei Române 1866-1996. Mic Dicţionar. Fundaţia Academică "Petre Andrei", Iaşi, 1996 Stiinţele agricole 1. Chiriţescu-Arva, M. - Academia de Agricultură din Cluj, Tipografia "Cartea Românească", Cluj, 1938. 2. Şerban M. - Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj. Dare de seamă 1918-1938. Tipografia "Cartea Românească", Cluj, 1938. 3. Negruţiu E. şi Puia I. (coodonatori) - Institutul Agronomic "Dr.Petru Groza" din Cluj 1869-1969, I.P.Cluj, 1969, (În special partea întâi, pag.9-33, scrisă de Gh.Buş). 4. Negruţiu E. şi Puia I. (coodonatori) - Bibliografie selectivă a lucrărilor publicate de către cadrele didactice şi colaboratorii ştiinţifici ai Institutului Agronomic din Cluj între anii 1919-1969. Tipografia "Agronomia", Cluj, 1969. 5. Muntean L.S. (coordonator) - Universitatea de Ştiinţe Agricole din Cluj-Napoca 1969-1994. Cluj-Napoca, 1994.

Note

1

Dezvoltare şi modernizare în România interbelică, Bucureşti, 1988, p. 7.

2

Dezvoltare şi modernizare în România interbelică, Bucureşti, 1988, p. 8.

3

N. Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, II, Bucureşti, 1985, pp. 269-270.

4

Detalii în V. Netea, Spre unitatea statală a poporului român, Bucureşti, 1979.

5

Fetes de l‘inauguration de l‘Université roumaine de Cluj, Bucureşti, 1920, p. 41.

6

Ibid., p. 65.

7

Al. Zub, Probleme ale organizării culturii la V. Pârvan, în AIIA - Iaşi, X, 1973, p. 467; V. Pârvan, Idei fundamentale ale culturii sociale contemporane, în “Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială“, I, 1919, No. 1, p. 25. 8

O. Ghibu, Universitatea Daciei Superioare, Bucureşti, 1929, p. 1; I. Crăciun, Activitatea ştiinţifică la Universitatea regele Ferdinand I, 1935, pp. 5-6; Şt. Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, Cluj, 1968, p. 399; Arh. St. Cluj, Fond Universitatea Regele Ferdinand I, D. 3, f. 135. 9

S. Ioanid, Contribuţia universitarilor din Bucureşti şi Iaşi la Unirea Transilvaniei cu România, în “Anal. Univ. Bucureşti”-Ist., XVIII, 1969, pp. 51-72. 10

“Anuarul Universităţii din Cluj”/AUC, 1922-1923, p. 7.

11

I. Găvănescu, Datoria Universităţii şi misiunea culturală a României întregite, în "Cele Trei Crişuri", IV, 1923, No. 9, p. 136. 12

Ibid.

13

Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaiemondiale, I, Bucureşti, 1972, p. 12.

147

O. Ghibu, În jurul preluării Universităţii din Cluj, în "Revista Generală a Învăţământului", 1931, No. 4/Extras/, pp. 3-5.

148

Universitas Brunensis, Brno, 1969, p. 5.

149

The Fiftieth Anniversary of Comenius University in Bratislava, Bratislava, 1969, pp. 22-23.

150

Z. Skubal, Z. Tokarski, op.cit., pp. 104-105

151

J.E. Craig, Scholarship and Nation Building, Chicago, 1984, p. 208

152

"Societatea de Mâine", 1930, VII, No. 19-20, p. 340.

153

O. Ghibu, Universitatea românească a Daciei Superioare, Cluj, 1924, p. 11.

154

AUC, 1919-1920, p. 2

155

Pentru detalii vezi Gh. Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român (19181920), Cluj-Napoca, 1985, pp. 23-53. 156

Gh. I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919, Bucureşti, 1940, pp. 31-33.

157

O.F. Popa, Carmen saeculare, în "Almanahul Societăţii Academice Petru Maior" (1919-1920), Cluj, p. 117.

158

"Naţiunea", IV, No. 237, 1 noiembrie 1930, p. 1; O. Ghibu, În jurul preluării Universităţii din Cluj, p. 19.

159

Gh. Iancu, op.cit.,, p. 25.

160

Stelian Neagoe, op.cit., I, pp. 37-38; O. Ghibu, Universitatea Dacieie Superioare, Bucureşti, 1929, p. 27 = prezintă memoriul profesorilor universitari din Cluj (1918) adresat tuturor universităţilor din lume pentru a susţine integritatea "Ungariei milenare"; vezi şi I. Breazu, Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, 1919-1945 (ms.), Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca, C 1442, f. 21. 161

V. Puşcaş, Proiecte de organizare a Universităţii din Cluj, p. 301.

162

O. Ghibu, Universitatea Daciei Superioare, p. 29; I. Breazu, op.cit., în loc.cit., f. 21.

163

Şt. Pascu, L‘Université de Cluj, în loc.cit., p. 17; St. Neagoe, op.cit., I, p. 39; vezi şi opiniile lui O. Ghibu, op.cit., p. 30.

164

"Naţiunea", IV, NO. 258, 27 noiembrie 1930, p. 1; O. Ghibu, În jurul preluării Universităţii din Cluj, pp. 20-21; "Analele Uniunii profesorilor români din Ardeal", Banat şi părţile ungurene", 1919, I, Sibiu, pp. 63-67. 165

"Naţiunea", No. 257, 26 noiembrie 1930, p. 2.

166

Idem, No. 254, 22 noiembrie 1930, p. 2

167

Idem, No. 255, 23 noiembrie 1930, p. 1.

168

Ibid.

169

Idem, No. 256, 25 noiembrie 1930, p. 1.

170

Idem, No. 254, 22 noiembrie 1930, p. 2.

171

Idem, No. 258, 27 noiembrie 1930, p. 1

172

O. Ghibu, În jurul preluării Universităţii din Cluj, p. 21.

173

Idem, Prolegomena la o educaţie românească, Bucureşti, 1941, p. 511; Idem, La a douăzecea ..., Cluj. 1939, p. 28.

174

O. Ghibu, Prolegomena ..., p. 512.

175

Ibid.

176

Idem, Universitatea Daciei Superioare, p. 29.

177

Idem, La a douăzecea aniversare ..., p. 28.

178

Idem, Universitatea Daciei Superioare, p. 30; St. Neagoe, op.cit., I, p. 39; V. Puşcaş, loc.cit., p. 301.

179

I. Breazu, loc.cit.,, f. 21.

180

Cf. St. Neagoe, loc.cit., I, p. 39.

181

O. Ghibu, În jurul preluării ..., p. 7.

182

Idem, La a douăzecea aniversare ..., p. 29

183

Ibid. p. 28; Idem, În jurul preluării ..., p. 7.

184

Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 3, f. 11.

185

O. Ghibu, În jurul preluării ..., p. 19.

186

Vezi V. Puşcaş, Loc.cit., pp. 301-302, 305-312

319

AUC, 1929-1930, p. 7.

320

O. Ghibu, Universitatea Daciei Superioare, p. 39.

321

Arh. St. Cluj, Fond. cit., D. 9, f. 285; Arh. Univ. Cluj, PVSU, 1920-1921, D. 27, f. 122.

322

St. Neagoe, op.cit.,, I, p. 101.

323

Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 3, f. 73.

324

Arh. St. Bucureşti, Fond cit., D. 267/1919, f. 68.

325

Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 9, f. 369.

326

Arh. St. Bucureşti, Fond cit., D. 267/1919, f. 70.

327

Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 9, f. 270.

328

Idem, D. 8, f. 73.

329

Idem, D. 8, f. 375.

330

Arh. Univ. Cluj, PVSU, 1919-1920, D. 18, f. 396.

331

Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 9, f. 245-245; St. Neagoe, op.cit., I, p. 102.

332

Ibid., f. 249.

333

Ibid., f. 397.

334

AUC, 1929-1930, p. 2.

335

"Patria", No. 206, 3 noiembrie 1919, p. 1.

336

Idem, No. 238, 14 decembrie 1919, p. 1.

337

No. 208, 5 decembrie 1919, p. 1.

338

"Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială", 1919, I, No. 1, p. 28.

339

V. Pârvan, Corespondenţă şi acte, Bucureşti, 1973, p. 410.

340

Idem, Memoriale, Cluj, 1973, p. 105.

341

Idem, Universitatea naţională, p. 49.

342

Ibid., p. 50.

343

Ibid.

344

Ibid. , p. 45.

345

A. Flexner, Universities, New York, 1930, p. 5.

346

V. Pârvan, op.cit., p. 54.

347

Ibid., p. 56.

348

"Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială", 1928, VII, No. 3-4, p. 341.

349

Idem, 1919, I, No. 1, p. 9.

350

Idem, 1928, VII, No. 3-4, p. 341.

351

"Patria", I, No. 208, 5 noiembrie 1919, p. 1.

352

Ibid.

353

Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 9, f. 243.

354

"Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială", 1928, VII, No. 3-4, p. 341.

355

Ibid. , p. 50.

356

S. Puşcariu, Memorii, p. 458.

357

1918 ..., V, Bucureşti, 1986, pp. 260-261.

358

Ibid., p. 236.

359

E. Craig, op.cit., p. 210.

360

AUC, 1929-1930, p. 15; S. Puşcariu, Memorii, p. 421; St. Neagoe, loc.cit., pp. 120-121.

374

Arh. Univ. Cluj, PVSU, 1919-1920, D. 18, f 277.

375

Ibid., p. 216.

376

Detalii la V. Puşcaş, Însemnătatea şi semnificaţia înfiinţării Universităţii româneşti din Cluj şi opinia internaţională, în "Studia UBB", XXV, 1/1980, p. 49. 377

Arh. Univ. Cluj, loc.cit., p. 162, 165.

378

Fetes de l‘inauguration de l‘Université roumaine de Cluj, p. 20.

379

"Frontierele nu sunt încă definitiv trasate, nici tratatele nu sunt semnate toate, nici securitatea nu este garantată. Armata română, încă mobilizată, trebuie să supravegheze atent pe unguri, bulgari şi haosul rusesc" - Cf. M. Caullery, L‘inauguration de l‘Université de Cluj, în loc.cit., p. 2.

380

1918 ..., VI, pp. 574-575.

381

Ibid., p. 596.

382

Idem, VI, p. 16.

383

Arh. St. cluj, Fond cit., D. 3, f. 249.

384

1918 ..., VI, p. 105.

385

Université de Strassbourg, Fetes d‘inauguration ..., Strassbourg, 1919, p. 1; J.E. Craig, op.cit., p. 223.

386

Arh. Univ. Cluj, loc.cit., pp. 17-18.

387

O. Ghibu, Universitatea Daciei Superioare, p. 27.

388

M. Caullery, op.cit., în loc.cit., pp. 4-5.

389

Arh. Univ. Cluj, loc.cit., p. 174.

390

Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 10, f. 57.

391

Université de Strassbourg, Fetes d‘inauguration ..., p. 100.

392

Ibid., p. 58.

393

Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 9, f. 185.

394

N. Iorga, Memorii, II, pp. 321-322.

395

Arh. Min Af. Etr. Bruxelles, Corespondenţă politică - România, 1917-1924, D. 4, nenum.

396

Gh. Iancu, G. Neamţu, Contribuţii documentare cu privire la organizarea şi inaugurarea Universităţii româneşti din Cluj (1919-1920), în "Studia UBB", XXX, 1985, p. 45. 397

"Patria", II, No. 25, 5 februarie 1920, p. 1.

398

Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 31, f. 19.

399

Vezi Fetes de l‘inauguration de l‘université roumaine de Cluj, Bucureşti, 1920.

400

"Patria", II, No. 25, 5 februarie 1920, p. 1; vezi şi Gh. Iancu, G. Neamţu, loc.cit., p. 45.

401

"Patria", II, No. 27, 7 februarie 1920, p. 1.

402

Fetes de l‘inauguration ..., p. 152.

403

Ibid., p. 62.

404

Ibid., p. 61.

405

Arh. Univ. Cluj, PVSU, 1920-1921, D. 27, f. 2.

406

Arh. Min. Af. Etr. Bruxelles, loc.cit.

407

M. Caullery, loc.cit., p. 5.

408

Gh. Iancu, G. Neamţu, loc.cit., p. 46.

409

O. Ghibu, Universitatea Daciei Superioare, p. 64.

410

Fetes de l‘inauguration ..., p. 70.

411

Ibid., pp. 86, 90.

412

Gh. Iancu, G. Neamţu, loc.cit., p. 46.

413

Fetes de l‘inauguration ..., pp. 36-37.

414

Arh. Min. Af. Etr. Bruxelles, loc.cit.

415

Fetes de l‘inauguaration ..., p. 44.

416

Ibid., p. 77.

417

Ibid., p. 47.

418

Ibid., p. 119.

419

"Almanahul Societăţii Academice Petru Maiorâ, p. 118.

420

Fetes de l‘inauguration ..., p. 128.

421

Ibid., p. 164.

422

O. Ghibu, Universitatea Daciei Superioare, p. 66.

423

Fetes de l‘inauguration ..., p. 150.

424

Ibid., p. 152.

425

Ibid., p. 129.

426

AUC, 1919-1920, p. 19; S. Puşcariu, Memorii, p. 425.

326

E. Durkheim, Evoluţia pedagogiei în Franţa, Bucureşti, 1972, p. 306.

327

V. Pârvan, Universitatea naţională a Daciei Superioare, p. 30

328

P.P. Negulescu, Reforma învăţământului , pp. CXXX-CXXXI.

329

Detalii în AUC, 1919-1920, pp. 23-37; S. Neagoe, op.cit., I, pp. 110-115.

330

Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 84, f. 4

331

AUC, 1935-1936, p. 249.

332

Idem, 1929-1930, p. 123

333

Ibid., p. 127.

334

Ibid., p. 119.

335

Idem, 1931-1932, p. 156.

336

Ibid., p. 86.

337

Idem, 1935-1936, p. 35.

338

Idem, 1936-1937, p. 151.

73

Emil Pop, Ardelenii în ştinţă, în "Transilvania", 1942, LXXIII, No. 7-8, pp. 567-568.

74

David F. Good, The Economic Rise of the Habsburg Empire, 1750-1914, University of California Press, Berkeley, 1984, pp. 145, 156 (Tabel 27). 75

"Analele Academiei Române", Şed. din 27 mai 1929, p. 1.

76

Studii de organizare universitară, Cluj, 1938, p. 19.

77

AUC, 1924-1925, p. 7.

78

Vezi Raportul lui P. Sergescu, în Arh. St. Cluj, Fond. cit., D. 349, f. 18.

79

"Patria", XV, No. 246, 10 noiembrie 1933, p. 3.

80

M. Caullery, L‘inauguration de l‘Université roumaine de Cluj, în loc.cit., p. 1.

81

R. Cruchet, Les Universités Allemandes au XX-e siècle, Paris, 1914, p. 436.

82

C. Kiriţescu, Autonomia învăţământului, pp. 4-5.

83

C. Rădulescu-Motru, Organizarea raţională a Universităţii, p. 255.

84

E. Racoviţă, Câteva norme pentru organizare, p. 8.

85

AUC, 1932-1933, pp. 30-31.

88

Şt. Pascu, Institutul de Istorie Naţională din Cluj-Sibiu, (ms.), în Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 410, f. 316.

89. I. Moga, Contributia membrilor Institutului de Istorie Naţională la istoriografia română din primul sfert de veac (1920-1945), în AIIN-Sibiu, 1945, p. 621. 90

AUC, 1929-1930, p. 20.

91

I. Moga, loc.cit.

92

Ibid., pp. 628-636.

93

Ibid., pp. 623-624.

94

I. Crăciun, Publicaţiile Institutului de Istorie Naţională din Cluj-Sibiu, în AIIN-Sibiu, 1945, pp. 640-641.

95

I. Moga, loc.cit., p. 632.

96

P. Teodor, Noi orientări în istoriografia română în deceniul trei al sec. XX, în "Studia UBB", XXVI, 2/1981, pp. 46-62.

97

I. Moga, loc.cit., p. 632.

98

C. Daicoviciu, Institutul de Studii Clasice, în "Societatea de Mâine", 1929, VI, No. 1-2, p. 6; AUC, 1923-1924, p. 38.

99

Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 410, f. 309.

100

Idem, D. 350, f. 4-5.

101

Ibid., f. 24.

102

Ibid., f. 27

103

Ibid., f. 15-16.

104

Ibid., f. 15-16.

105

V. Beneş, Două decenii de artă plastică ardeleană, în "Gând Românesc", 1939, VII, No. 7-9, p. 330.

106

Arh. St. Cluj, Fond cit., f. 13.

107

Ibid., f. 1-2.

108

"Dacoromania", 1924-1926, IV/2. p. 1009.

109

Arh. St. Cluj, loc.cit., f. 25.

110

Şt. Pascu, Metoda de muncă ştiinţifică, în loc.cit., f. 41-42.

111

Arh. St. Cluj, loc.cit., f. 41-42.

112

"Dacoromania", 1924-1926, IV/2, p. 1560.

113

Idem, 1920, I, pp. 3-4.

114

Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 410, f. 284.

115

Idem, D. 350, f. 19.

116

Ibid., f. 28.

117

Ibid., f. 17.

118

Ibid., f. 16.

119

Ibid., f. 8-9.

120

Ibid., f. 13.

121

Ibid., f. 3.

122

Ibid., f. 4.

123

Ibid., f. 17.

124

Ibid., f. 9.

125

Ibid., f. 9-10

126

Detalii la G. Kristóff, Zece ani de viaţă literară a ungurimii din Ardeal, în Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, Bucureşti, 1929, pp. 1154 şi urm.; I. Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană, Cluj, 1930. 127

G. Kristóff, loc.cit., p. 1155.

128.Vezi Arh. St. Cluj, Fond cit., D. 350, f. 10.