552

ISTORIA ROMÂNIEI. TRANSILVANIA, Volumul I, Edit. „George Bariţiu”, Cluj-Napoca, 1997, p.114-176

Capitolul II ETNOGENEZA ROMÂNILOR Dr. Ioan Glodariu 1. Dacoromanii (secolele II-III e.n.) Întinderea şi organizarea Daciei romane. Istoria politică. Populaţia. Proprietatea şi structura socială. Aşezările. Armata Viaţa economică Viaţa spirituală.

1. DACOROMANII (secolele II-III e.n.)

Întinderea şi organizarea Daciei romane. Încă după primul război dintre Decebal şi Traian (101/102) romanii ocupaseră Banatul şi ţara Haţegului, Oltenia, vestul Munteniei şi probabil sudul Moldovei. Comanda armatei de ocupaţie i-a fost încredinţată lui Cn. Pinarius Aemilius Cicatricula Longinus (Cassius Dio, LXVIII, 12, 1), legatul legiunii VII Claudia, care-l însoţise pe Traian în primul război în calitate de comes. În intervalul dintre cele două războaie s-au construit fortificaţii romane, menite să apere teritoriile abia cucerite: BumbeştiPorceni, Buridava-Stolniceni (ambele în nordul Olteniei), Voineşti, Rucăr, Târgşor, Mălăeşti şi Drajna (în Muntenia) şi probabil unele în sudul Moldovei. După cel de al doilea război (105-106) împăratul Traian a rămas în ţinuturile carpatodunărene pentru a organiza teritoriile cucerite. Provincia Dacia exista la 11 august 106. După organizarea ei ca provincie imperială estul Olteniei (dintre Jiu şi Olt), Muntenia şi sud-estul Transilvaniei au aparţinut provinciei Moesia Inferioară. Provincia Dacia cuprindea vestul Olteniei, Banatul şi zona intracarpatică (fără colţul de sud-est al Transilvaniei). În pofida unor afirmaţii contrare, neclar rămâne traseul graniţei romane în zona Munţilor Apuseni, care nu putea să neglijeze intrările în munţii auriferi dinspre vest, păzite de fortificaţii dacice înainte de războaie. Limes propriu-zis a existat doar în nord-vestul Daciei (zona Porolissum) şi, de prin anii 141-143 în vestul Munteniei, între Dunăre (Flămânda) şi Carpaţii Meridionali (pasul Bran). Graniţa provinciei este, aşadar, marcată de suita de turnuri şi burguri construite în faţa castrelor trupelor auxiliare. În anii 117-118, prin reforma administrativă a lui Hadrian, se creează Dacia Superior (zona intracarpatică a Transilvaniei şi vestul Olteniei) şi Dacia Inferior (fostele teritorii incluse iniţial în Moesia Inferior: estul Olteniei şi sud-vestul Transilvaniei; Muntenia a rămas liberă în cea mai mare parte). Tot cu acest prilej, dacă nu cel mai târziu până la 10 august 123, s-a înfiinţat Dacia Porolissensis (teritoriul de la nord de Arieş şi Mureşul Superior). Sub Marcus Aurelius, în anul 168, se procedează la o reorganizare a Daciei în împrejurări critice pentru imperiu. Din pricina pericolului sarmatic şi germanic la Dunărea Mijlocie, M. Claudius Fronto apare ca legat al Daciei Apulensis şi Moesiei Superior, apoi al provinciilor Daciei şi Moesiei Superior1. Deci cele trei Dacii au fost unite într-un organism militar şi administrativ şi, cu o excepţie, au primit alte denumiri: Dacia Apulensis (vestul Olteniei, Banatul şi Transilvania fără partea de nord), Dacia Porolissensis (cu acelaşi teritoriu ca înainte) şi Dacia Malvensis (estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei şi vestul Munteniei). Dacia, ca toate provinciile, a avut particularităţi determinate mai ales de necesităţile militare. În timpul lui Traian, când în Dacia erau două sau trei legiuni, a fost guvernată de un legatus Augusti pro praetore de rang consular. Primul guvernator al ei a fost Iulius Sabinus2, care ocupa acest post la începutul anului 107, urmat apoi de D. Terentius Scaurianus şi de alţii3. Guvernatorul era ajutat de un procurator Augusti, de rang ecvestru, cu atribuţii financiare. După reforma lui Hadrian, Dacia Superior rămasă doar cu legiunea XIII Gemina, a

fost condusă de un legatus Augusti pro praetore, de rang pretorian; pentru chestiunile financiare era un procurator Augusti de rang ecvestru. Daciile Porolissensis şi Inferior aveau în frunte câte un procurator Augusti de rang presidial, tot din ordinul ecvestru. Se crede că ei depindeau de legatul Daciei Superior sau cel puţin că acesta avea ascendenţă asupra lor, dar dovezi în acest sens lipsesc. Mai mult, unul dintre guvernatorii Daciei Inferior (din 142-143 sau 157) poartă titlul de prolegator et praefectus provinciae Daciae Inferioris4 (din pricina extinderii autorităţii sale şi în afara provinciei, asupra unui teritoriu din Muntenia?). Apoi, din punct de vedere militar Dacia Superior era orientată spre vest, pe când Dacia Inferior spre est. Prin reforma administrativă a lui Marcus Aurelius, după aducerea în Dacia a legiunii V Macedonica, provinciile Daciilor, organizate militar şi administrativ unitar aveau în frunte un legatus Augusti pro praetore trium Daciarum, numit şi consularis Daciarum trium. Guvernatorul era ajutat de un procurator Augusti Daciae Apulensis cu atribuţii financiare, care era şi locţiitorul legatului (agens vice praesidis) în caz de absenţă; în Dacia Malvensis a fost inclus şi teritoriul de vest al Munteniei şi era condusă de un procurator Augusti cu atribuţii financiare şi militare; procuratorul Daciei Porolissensis avea probabil numai atribuţii financiare pentru că la comanda trupelor auxiliare se află legatul legiunii V Macedonica de la Potaissa. Istoria politică. În primii ani după cucerire în Dacia a fost linişte. În vest, imediat după războaiele lui Traian, iazygii s-au revoltat pentru că împăratul nu le-a înapoiat teritoriul ocupat de Decebal după primul război. Revolta a fost înăbuşită de Hadrian, pe atunci guvernator al Pannoniei Inferior. În 110 se înregistrează masive lăsări la vatră din trupele staţionate în provincie, urmate de transferuri de trupe în Pannonia şi, de prin 114, au fost retrase alte trupe în vederea războiului lui Traian cu parţii, semn că împăratul considera situaţia din Dacia ca fiind sigură. Îndată după moartea neaşteptată a lui Traian (11 august 117) s-au produs revolte în mai multe provincii. Dacia a fost atacată simultan de roxolani în est şi de iazygi în vest, încât noul împărat Hadrian a venit la Dunărea de Jos spre sfârşitul anului 117, înainte de a se duce la Roma. Cu regele roxolanilor a căzut la înţelegere mărindu-i subsidiile, dar iazygii atacau în continuare atât Dacia, cât şi Pannonia. În aceste condiţii Hadrian aduce pe generalul Q. Marcius Turbo, „specializat” în reprimarea de răscoale în Egipt, Cirenaica şi Mauretania Caesariensis, şi-i încredinţează provinciile Dacia şi Pannonia Inferior. Reforma administrativă a lui Hadrian s-a înfăptuit în aceste împrejurări. În Dacia a rămas doar legiunea XIII Gemina la Apulum, legiunea I Adiutrix fiind transferată la Aquincum şi legiunea IV Flavia felix la Viminacium. În schimb a crescut numărul trupelor auxiliare, încât efectivul trupelor din Dacia ajunge în jur de 30.000. S-a renunţat totodată la teritoriul Munteniei şi la sudul Moldovei. Pe linia Oltului se creează aşa-zisul limes Alutanus, puternic întărit de Hadrian (în timpul lui Antonius Pius graniţa a fost împinsă din nou spre răsărit, de la Flămânda până la Rucăr5). Luptele cu dacii liberi se poartă pe vremea lui Antonius Pius, pe la 143, când au fost respinşi relativ repede din moment ce la 23 februarie 144 o diplomă militară atestă masive lăsări la vatră din trupele auxiliare ale Daciei Superior. Mai grele au fost luptele împotriva aceloraşi daci liberi din anii 156-157, conduse de legatul Daciei Superioare, M. Statius

Priscus. La Roma numeroase emisiuni monetare anunţă victoria pe care nu o precizează prin legende explicative. La începutul domniei lui Marcus Aurelius, Imperiul Roman era angajat în războiul împotriva parţilor condus energic de asociatul la domnie Lucius Verus. Dar abia apucase Lucius Verus să-şi serbeze triumful că la Dunăre a izbucnit cu mare violenţă (166) un alt război care va dura până la moartea lui Marcus Aurelius6. Războiul s-a întins pe toată frontiera Dunării şi ani în şir Dacia a fost aproape asediată, atacată dinspre vest şi nord-vest de iazygi şi de seminţii germanice (vandalii chiar s-au aşezat în apropierea hotarelor Daciei) şi dinspre nord-est de „costoboci” (de fapt daci liberi, bastarni şi roxolani). Pentru întărirea apărării Daciei, la Potaissa (Turda) a fost adusă legiunea V Macedonica, care în fapt a fost angajată imediat în luptă. Tot atunci au fost aduse în Dacia şi vexilaţii din alte legiuni şi s-a operat reforma administrativă a lui Marcus Aurelius. În anii 167-170 a fost devastată regiunea auriferă de la Alburnus Maior, atacate oraşul Apulum şi capitala provinciei, ultima trecând prin cel mai mare pericol (ancipiti periculi). Îngropările de tezaure monetare în Dacia ilustrează starea de nesiguranţă creată de atacurile conjugate ale barbarilor. La sfârşitul anului 168 contraofensiva celor doi împăraţi a reuşit să-i respingă pe atacatori până dincolo de Dunăre. În aceste împrejurări a atacat şi M. Claudius Fronto care, după câteva victorii, a căzut pe câmpul de luptă. În locul lui a fost trimis ca legat consular Sex. Cornelius Clemens. În timpul guvernării sale (170?- 172) atacurile nu încetează. Pe când Marcus Aurelius trata cu barbarii la Carnuntum, Dacia a fost atacată de Tarbos (Cassius Dio, LXXI, 11, 1). După biruinţa asupra cvazilor, o parte dintre ei au fost colonizaţi în provincii (Cassius Dio, LXXI, 11, 4). Tot acelaşi guvernator al Daciei a purtat tratative cu astingii şi lacringii din neamul vandalilor şi cu costobocii7. În 170 a avut loc şi o puternică invazie a costobocilor în Imperiul Roman. Seminţia dacică, locuind în nordul şi estul Daciei pe ambele versante ale Carpaţilor, a trecut prin teritoriul Moesiei Inferior şi a ajuns până în Grecia. Abia în Attica au fost învinşi. Probabil în timpul acestei invazii teritoriul lor, unde lipseau luptătorii, a fost atacat şi cucerit de astingii vandali, posibil la îndemnul lui Clemens. Luptele la Dunăre au continuat şi după 170. Le-a condus însuşi împăratul care, pe rând, a obţinut biruinţe şi a încheiat pace cu marcomanii şi cvazii, iar în 175 cu sarmaţii. Guvernatorul Daciei, L. Aemilius Carus închină două altare tocmai după luptele de la graniţa de nord-vest a provinciei şi din unul ar reieşi că în ele au fost implicaţi şi dacii liberi. Noua serie de lupte începute în 177 la Dunărea de Mijloc şi continuate până după moartea împăratului Marcus Aurelius nu par să fi afectat Dacia. Prin pacea din 179 iazygii dintre Tisa şi Dunăre au primit învoirea să facă comerţ cu roxolanii din nordul Dunării prin Dacia, dar de fiecare dată cu aprobarea guvernatorului acestei provincii. Drumul comercial pornea de la Aquincum, intra în Dacia pe la Porolissum şi ieşea pe la Angustia (Breţcu) continuând până la Tyras. După moartea lui Marcus Aurelius, Commodus a încheiat pace cu cvazii şi marcomanii şi s-a întors la Roma. Guvernatorul Daciei C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes a luat parte la lupte şi la încheierea păcii prin care pe buri „i-a silit să jure că niciodată nu vor

mai locui şi nu-şi vor mai paşte vitele la ei în ţară, pe un teritoriu de 40 de stadii de hotarele Daciei” (Cassius Dio, LXXII, 3, 1). Fâşia de teren, lată de 7,4 km, era menită să evite surprizele. Tot atunci „acelaşi Sabinianus a dus sub ascultarea sa douăsprezece mii de daci mărginaşi (din vecinătate), care fuseseră alungaţi din locurile lor şi erau dispuşi să vină în ajutorul celorlalţi, făgăduindu-le că le va da pământ în Dacia” (Cassius Dio, LXXII, 3, 3). Nu se ştie însă dacă promisiunea a fost ţinută. Sub acelaşi împărat, Commodus, s-au purtat „câteva războaie împotriva barbarilor de dincolo de Dacia” (Cassius Dio, LXXII, 8, 1) în care s-au remarcat viitorii pretendenţi la tronul imperial, D. Clodius Albinus şi C. Pescenius Niger. Starea de nesiguranţă în Dacia pe timpul domniei lui Commodus se reflectă şi în îngropările de tezaure monetare. O perioadă de linişte şi prosperitate pentru Dacia, ca şi pentru alte provincii, o constituie domnia lui P. Septimius Severus (193-211), care acordă statutul de oraşe (municipium) mai multor aşezări, unor oraşe statutul de colonia şi reface în piatră mai multe castre de pământ. Durata rămânerii în funcţie a guvernatorilor a scăzut la circa doi ani sub Septimius Severus şi după el mai mult. De atenţie deosebită s-a bucurat Dacia şi în timpul lui Caracalla, care a vizitat-o şi a străbătut-o până la Porolissum. Sub el a continuat refacerea în piatră a castrelor, au fost sprijinite dezvoltarea oraşelor şi a provinciilor. De sprijin deosebit din partea împăratului se pare că au beneficiat trupele din nordul provinciei, care i-au ridicat Impăratului şi mamei sale, Iulia Domna, statui şi inscripţii. La Porolissum împăratul a purtat tratative cu barbarii luând ostateci de la dacii liberi, i-a aţâţat pe vandali împotriva marcomanilor şi, după judecată, l-a executat pe Gabriomarus, regele cvazilor. Liniştea s-a menţinut pe toată durata domniei împăratului. În schimb, sub Macrinus (217-218), dacii liberi au atacat provincia şi au obţinut ostatecii luaţi de Caracalla (Cassius Dio, LXXVIII, 27, 5). Importanţa, probabil ca număr şi militară, a dacilor liberi de la graniţa de nord-vest a provinciei este relevată de existenţa unui tălmaci pentru limba dacă (interprex Dacorum) în legiunea I Adiutrix de la Brigetio în timpul lui Caracalla sau Elagabal. Liniştea se menţine în Dacia şi în timpul domniei ultimilor Severi, Elagabal (218-222) şi Severus Alexander (222-235) şi ea a adus cu sine continuarea perioadei de prosperitate a provinciei. Sub ultimul împărat amintit se creează adunarea provincială (concilium trium Daciarum), iar capitala provinciei, Colonia Ulpia Traiana Sarmisegetusa, a primit şi titlul onorific de metropolis. Tot lui i se atribuie arendarea păşunilor şi salinelor din Dacia, care făceau parte din patrimoniul imperial, unor arendaşi particulari şi înfiinţarea aproape de graniţele provinciei a unor posturi permanente de supraveghere (stationes) sub comanda unor beneficiarii consularis. După această lungă perioadă de linişte din istoria provinciei, începută de la crearea ei, nesemnificativ tulburată în timpul lui Hadrian şi mai mult în vremea lui Marcus Aurelius, situaţia Daciei se va înrăutăţi treptat odată cu criza generală în care a alunecat Imperiul Roman după Severi. Lupte de amploare împotriva dacilor liberi şi a sarmaţilor au avut loc în anii 236 şi 237 sub Maximin Tracul, care şi-a luat titlurile de Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Cam tot în această perioada au început atacurile masive la Dunărea de Jos, conduse mai întâi de triburile dacice ale carpilor, apoi de goţi, care vizau în special teritoriile sud-

dunărene celelalte, îndreptate direct împotriva Daciei, fiind mai ales de „diversiune”, pentru a împiedica dislocarea trupelor din ea spre a fi trimise în sprijinul teritoriilor sud-dunărene. Un atac masiv carpo-gotic e înregistrat în Moesia Inferioară în anul 238, altul carpic în Moesia şi Tracia în 242, după care urmează alt atac masiv carpic în 245, prelungit câţiva ani. Ultimele două au afectat şi Dacia, încât însuşi împăratul Filip Arabul a venit la Dunărea de Jos pentru a conduce operaţiunile împotriva carpilor. Pe monedele din 247 apare legenda Victoria Carpica, dar titlul de Carpicus Maximus al împăratului numai pe monedele din anul următor. Graniţa romană a fost retrasă din nou pe Oltul Inferior a cărui linie se fortifică, la fel cum au fost înconjurate cu ziduri mai multe localităţi din Dacia Malvensis. Daciile intracarpatice au fost foarte puţin afectate de invaziile carpice. Filip Arabul a acordat, începând cu 246, dreptul Daciei să bată monedă de bronz cu legenda Provincia Dacia. Goţii, împreună cu carpii şi cu alte seminţii au atacat din nou Moesia Inferior. Împotriva lor a luptat senatorul Traianus Decius, proclamat apoi împărat de trupele de la Dunăre, care şi-a luat titlul de Dacicus Maximus. O inscripţie din Colonia Nova Apulensis îl numeşte restitutor Daciarum8, iar monetăriile au bătut monede cu legenda DACIA şi DACIA FELIX. Dar în vara anului 251, pe când încerca să-i alunge pe goţii care pătrunseseră în Moesia, trădat de generalul său Trebonianus Gallus, împăratul Decius a căzut în lupta de la Abrittus (Razgrad). Gallus, ajuns împărat, a încheiat pacea cu goţii. Imperiul Roman era pe punctul de a se prăbuşi la urcarea pe tron a lui Valerianus şi a fiului său Gallienus. Lupte victorioase cu dacii liberi a purtat şi Gallienus care, pe la 257, şi-a luat titlul de Dacicus Maximus. Cea mai mare invazie gotică la sud de Dunăre a avut loc în timpul urmaşului lui Gallienus, Claudius II Goticul (268-270). Coaliţia condusă de goţi a devastat Moesia, apoi Tracia, a ajuns chiar până la Marea Egee şi a fost învinsă abia în marea bătălie de la Naissus (Niş). Despre situaţia Daciei nu se ştie aproape nimic dar invaziile şi devastările vizau ţinuturile din sudul Dunării de-a lungul domniilor împăraţilor Valerianus, Gallienus, Claudius II Goticul şi la începutul domniei lui Aurelian. Dacia, cu toate că era adânc înfiptă în barbaricum şi nu a avut soarta teritoriilor sud-dunărene ţinea însă blocate în interiorul ei numeroase trupe care puteau întări graniţa de la Dunărea de Jos devenită atât de vulnerabilă începând de pe la mijlocul secolului III. Şi, în adevăr, după retragerea trupelor din Dacia, frontiera Imperiului de la Dunărea de Jos avea să se consolideze substanţial. Ştirile antice privitoare la părăsirea Daciei de către „romani” sunt ambigue şi dintr-o epocă relativ târzie faţă de acest eveniment: Aurelius Victor, Eutropius, Rufius Festus şi Historia Augusta din a doua jumătate a sec. IV, Orosius de la începutul secolului V, Iordanes din secolul VI, cărora li se adaugă rezumatele după scriitorii romani, întocmite de scriitori bizantini, aproape lipsite de valoare documentară. Este de remarcat că Historia Augusta9 atât de ostilă lui Gallienus nu-l acuză de pierderea Daciei şi pentru domnia lui Aurelian vorbeşte cam în aceeaşi termeni ca şi Eutropius (IX, 15, 1): „Deoarece toată Illyria şi Moesia erau devastate şi nu mai spera să o mai poată păstra, el a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a

aşezat în partea de mijloc a Moesiei. Şi astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei”. De altminteri, în timpul domniei comune a lui Valerianus şi Gallienus (253-259) la Potaissa se construieşte un templu şi în alte locuri se pun inscripţii, iar din timpul domniei lui Gallienus (260-268) datează alte inscripţii din care rezultă că legiunile se aflau în garnizoanele lor, ba chiar trimit vexilaţii în Pannonia Superior, întocmai ca şi alte legiuni cantonate în provinciile vecine, iar comandantul legiunii XIII Gemina îşi căuta sănătatea la Băile Herculane după anul 260. Descoperirile arheologice dovedesc continuitatea de viaţă pe toată durata domniei lui Gallienus, refaceri la zidurile unor castre, cărora li se adaugă tezaure monetare în care ultimele monede sunt de la Claudius II Goticul şi Aurelian. Expresia amissa Dacia, întocmai ca şi amissa Raetia, tot din timpul lui Gallienus, este de înţeles eventual ca o renunţare la unele teritorii din estul Daciei şi din nordul Dunării de Jos. În sprijinul unei atare interpretări vine şi Tabula Peutingeriana al cărei prototip pentru Dacia şi Dunărea de Jos ar data din intervalul 250-260 sau mai curând după această dată. Din ea lipsesc părţile de est ale Daciei, cele de la răsărit de ea şi de la nord de Dunărea de Jos, dar figurează toate celelalte teritorii ale provinciei. Controversate sunt data la care Aurelian a renunţat la Dacia şi obiectul retragerii din Dacia. Fără a intra în detalii, menţionăm că în literatura recentă se optează pentru anii 273/4 pentru părăsirea Daciei în loc de 271 dar argumentarea nu este pe deplin convingătoare. Oricum ea nu a fost o operaţie efectuată în una-două luni. Cât priveşte pe cei ce au părăsit-o, este de domeniul evidenţei că dintre ei făceau parte armata, administraţia şi toţi cei a căror bunăstare era nemijlocit legată de prezenţa stăpânirii romane în Dacia. Ceilalţi, legaţi de pământul pe care-l lucrau, au rămas în Dacia după cum admiteau de altfel istorici de talia lui Th. Mommsen, J. Jung, C. Patsch, L. Homo, Fr. Altheim şi istoricii români, fără să dispună de vastul material arheologic de care se dispune acum. Evacuarea totală a populaţiei este o aberaţie istorică. Populaţia. Imediat după cucerire şi odată cu organizarea ei, împreună cu armata, în Dacia au fost aduşi personal administrativ, fiscal şi numeroşi colonişti, aceştia din urmă pentru a pune în valoare bogăţiile naturale ale provinciei. Potrivit lui Eutropius (VIII, 6, 2) Traian, după ce a supus Dacia, a adus din toată lumea romană mulţimi nesfârşite de oameni pentru a cultiva ogoarele şi a popula oraşele, ceea ce înseamnă că această masivă colonizare a fost oficială şi că a vizat zonele rurale şi urbane. Descoperirile arheologice şi epigrafice confirmă spusele lui Eutropius. Numai printr-o populaţie densă Imperiul putea pune în valoare şi exploata bogăţiile Daciei şi numai cu elementele sale, implantate între autohtoni, îşi putea asigura stăpânirea fără surprize de genul răscoalelor în noile teritorii. Mai mult, colonizarea din timpul lui Traian pe lângă că a fost oficială s-a făcut într-o vreme când Imperiul Roman avea o lungă experienţă în acest domeniu şi în romanizarea teritoriilor cucerite. Colonizarea oficială s-a realizat în două forme. Prima a fost cea tradiţională prin fondarea capitalei Daciei, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa, singurul oraş din Dacia şi una dintre ultimele colonii adevărate. A doua formă de colonizare s-a făcut prin atribuirea de pământ din ager publicus unor grupuri de cetăţeni romani şi chiar de peregrini în

Dacia fără întemeiere de oraşe noi şi tocmai ea a fost masivă şi condusă pragmatic. Mulţi dintre noii veniţi nu primeau dreptul de cetăţenie rămânând mai departe simpli peregrini sau incolae şi localităţile unde s-au aşezat nu deveneau automat oraşe. În mediul rural coloniştii au fost implantaţi în două feluri: în comunităţi compacte (sate) între comunităţile autohtone (tot „sate”) şi în sânul comunităţilor autohtone. Prima modalitate este frecventă, firesc, mai ales în zonele din apropierea graniţelor provinciei (cum sunt de pildă „satele” de colonişti norico-pannoni de la Calbor şi Caşolţ, ambele pe Oltul transilvan, şi aşezarea de la Micăsasa, în inima provinciei). În sfârşit, o altă categorie de colonişti o constituie seminţiile dalmatiene Pirustae, Baridustae şi Sardeates colonizate în zona auriferă din Munţii Apuseni ca unii ce erau specializaţi în astfel de exploatări. Numărul de colonişti era mare încă din timpul lui Traian din moment ce prietenii succesorului său Hadrian îl determină pe acesta să nu părăsească Dacia pentru că prea mulţi cetăţeni ar fi fost lăsaţi pradă barbarilor. Coloniştii au continuat să vină în Dacia pe durata secolului II şi chiar în prima jumătate a celui următor, colonizării oficiale adăugându-i-se aceea din iniţiativă particulară. Bogăţiile proverbiale ale Daciei sunt cele ce au atras oameni cu diferite ocupaţii şi din toate păturile sociale. Prin intermediul tuturor acestor colonişti s-a realizat transformarea profundă a Daciei într-un timp relativ scurt. Originea coloniştilor este foarte diferită. Majoritatea au venit însă din cele două Moesii, din Pannonia, Tracia, Dalmatia. Lor li se adaugă alţii din Noricum, Raetia, cele două Germanii, Gallia, Italia, Africa şi din provinciile orientale ale Imperiului, pentru a nu mai vorbi de trupele cantonate în provincie şi de veteranii acestor trupe stabiliţi tot în provincie10. Onomastica în inscripţii se prezintă astfel: din peste 3000 antroponime peste 2000 (7075%) romane, peste 420 (15-16%) greco-orientale, 120 (4%) illiriene, circa 70 (ceva peste 3%) celtice, 60 şi ceva (sub 3%) traco-dacice, circa 40 (1,5%) nord-vestice africane, egiptene şi altele; numele greceşti sporesc începând cu Septimius Severus. Pe toţi coloniştii îi lega însă felul de viaţă roman şi limba latină. Din cele circa aproape 4000 de inscripţii doar 37 sunt în limba greacă şi 7 palmirene, încât doar latina era limbă de comunicare, despre bilingvism putându-se vorbi doar în familii. Curând pentru ei Dacia a devenit patria propriu-zisă după cum dovedesc inscripţiile închinate geniilor protectoare ale provinciei: Dacia, Terra Daciae, Terra Mater, Genius Daciarum, Daciae Tres, Dii et Deae Daciarum et Terr(a) Mater. Situaţia demografică a Daciei imediat după cucerire este parţial diferită de cea anterioară. În cursul războaielor fie au căzut, fie au fost luaţi prizonieri mulţi luptători, încât aserţiunea lui Eutropius (VIII, 6, 2) că „... Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui Decebal” nu este întru totul gratuită. Unele cuvinte dacice transmise în limba română au o semnificaţie deosebită în acest sens: băiat, copil, leagăn, mire, moş, zestre, în timp ce, de pildă, veteranus, latin, a dat în limba română bătrân. Se împuţinaseră aşadar bărbaţii capabili să poarte armele, rămânând mai ales bătrânii, femeile şi copiii. Desigur pentru cei ce creaseră defecţiuni în tabăra lui Decebal trecând de partea romanilor încă din timpul războaielor tratamentul a fost altul decât acela pentru cei ce rezistaseră până la sfârşit. Mai mult, în Dacia se constată două dislocări de populaţie: una din zona fostei capitale dacice,

de unde populaţia a fost mutată în valea Mureşului, cealaltă în zona dintre Oltul transilvan şi Carpaţii Meridionali. Această din urmă zonă a rămas în afara provinciei şi, întocmai ca în prima, relieful vălurit şi pădurile întinse puteau favoriza mişcări de rezistenţă. Ca urmare populaţia a fost evacuată în interiorul provinciei. Fortificaţiile din această zonă au fost distruse şi incendiate, iar populaţia din aşezările rurale mutată în provincie. Transferul nu a fost însoţit de incendierea aşezărilor. Totul arată că ele au fost pur şi simplu părăsite, populaţia având timpul şi posibilitatea să-şi ia inventarul mobil de valoare practică necesar în noile locuri unde urma să se stabilească. Cercetările arheologice efectuate tot în zona de sud a Daciei intracarpatice au confirmat acest transfer de populaţie dacică din exteriorul în interiorul provinciei. Alături de aşezările dacice anterioare cuceririi romane, care continuă să fiinţeze şi se extind graţie sporului demografic firesc, imediat după cucerire apar alte aşezări, tot de autohtoni, care se dezvoltă şi ele în continuare. Dar apariţia acestora din urmă nu poate fi pusă pe seama sporului demografic firesc. Oricum în condiţiile de viaţă impuse de romani populaţia dacică se afla într-o stare de netă inferioritate faţă de colonişti. Acolo însă, în mediul rural, ea îşi conservă unele dintre formele de manifestare ale civilizaţiei sale, continuând să folosească unele produse absolut specifice. În cele peste 500 de aşezări rurale cunoscute, alături de produsele romane de atelier, continuă să se folosească forme de vase tradiţionale. Mai mult, astfel de forme ceramice confecţionate cu mâna şi specific dacice se cunosc în aproape toate castrele trupelor auxiliare (Angustia-Breţcu, Buciumi, Bumbeşti, Comălău, Drajna de Sus, Gilău, Micia-Veţel, Orheiu Bistriţei, Porolissum-Moigrad, Răcari, Cumidava-Râşnov, Sărăţeni, Sighişoara, Vărădia etc.), ceea ce nu înseamnă prezenţa populaţiei autohtone în castre; ele semnifică fireştile relaţii de schimb între autohtoni şi militarii din castre, prezenţa produselor autohtone (în primul rând alimentare) cumpărate în „ambalajul” lor. În afară de castre şi de aşezările înfiripate lângă ele, unde formele specific autohtone au pondere neînsemnată în cantitatea mare de materiale romane, ele sunt numeroase în aşezările rurale. Dar tot în acestea din urmă se mai constată un fenomen, firesc şi el: adoptarea masivă a formelor romane, unele păstrând reminiscenţe vizibile ale tehnicilor autohtone. Pentru olăria uzuală, deci alta decât cea din atelierele care confecţionau produse de lux (ceramică cu firnis, cu vopsea roşie, cu ornamente în relief şi terra sigillata) sunt semnificative pe lângă formele generale ale ceramicii provincial romane şi acelea specifice provinciei Dacia. În centrele mari de ceramişti, cum sunt cel de la Cristeşti şi mai recent cercetatul centru de la Micăsasa, unde lucrau colonişti, se constată producerea, pe lângă a vaselor specific romane, a acelora pentru gustul autohtonilor din apropiere: ceramică de foarte bună calitate, dar ornamentată cu brâuri în relief crestate şi brâuri cu alveole. Dar adoptarea produselor romane, a economiei băneşti şi a modului de viaţă roman sunt rapide: în mediul rural se înmulţesc locuinţele de suprafaţă, apar construcţiile cu zidării, pavimente, conducte de apă, piese sculpturale, inscripţii etc. Aceeaşi masivă prezenţă dacică în mediul rural o demonstrează perpetuarea ritului incineraţiei în cimitire plane cu urne alături de înmormântările de inhumaţie specifice mai ales noilor veniţi. În privinţa inventarului mormintelor nu este lipsit de interes să se menţioneze că aproape nu există deosebiri

semnificative - desigur cu excepţia produselor specifice şi unora şi altora - între necropolele autohtonilor (Obreja, Soporu de Câmpie) şi cele ale coloniştilor (Sighişoara). Sunt prezente totodată necropole compacte de colonişti ca la Calbor (norico-pannoni), Boteş şi Corabia (dalmati colonizaţi în munţii din jurul localităţii Ampelum-Zlatna). Urmele „materiale” ale dacilor pătrunşi în oraşe sunt aproape inexistente pentru că acolo au preluat integral modul de viaţă roman. O modalitate ingenioasă de a-i atrage pe autohtoni şi totodată de a-i controla pe cei din familiile lor rămase în Dacia a fost recrutarea în armata romană. În timpul lui Traian au fost recrutate ala I Ulpia Dacorum şi cohors I Ulpia Dacorum, prima stabilită în Cappadocia, cealaltă în Syria. Au urmat alte trupe recrutate din daci sub împăraţii următori: cohors I Aelia Dacorum (în Britannia) pe timpul lui Hadrian, cohors II Aurelia Dacorum (în Pannonia Superior) şi cohors II Aurelia nova Dacorum (în Moesia Superior, la graniţa cu Dalmatia) sub Marcus Aurelius sau Caracalla, cohors VI nova Cumidavensium Alexandriana atestată sub Severus Alexander, cohors gemina Dacorum Gordiana milliaria (în Moesia Inferior) sub Gordian III şi alte două despre care datele sunt mai puţine cohors II Augusta Dacorum pia fidelis milliaria equitata (în Pannonia Inferior) şi cohors III Dacorum equitata cu garnizoană necunoscută. ţinând seama de numărul de ordine al unităţilor se poate admite pentru ele cifra totală de circa 12. Se adaugă dacii recrutaţi pentru trupele din Dacia după constituţia lui Caracalla (212), alţii în formaţiile de equites singulares la Roma, şi din legiuni transferaţi în cohortele pretoriene de la Roma, ca şi în alte unităţi ale armatei romane (în flotă, auxilia etc.). În sfârşit de la aceiaşi autohtoni daci a fost preluată hidronimia majoră (Marisia, Aluta, Samus, Tisia, Crisia etc.) ca şi toponimia (Apulum, Arcidava, Dierna, Micia, Napoca, Porolissum, Potaissa, Sucidava etc.). Toponimele romane sunt relativ puţine: Ulpianum, Ulpia Traiana, Aquae, Salinae. Proprietatea şi structura socială. După victoria din anul 106 întreg pământul provinciei a fost declarat ager publicus şi a fost distribuit potrivit normelor romane: domeniului imperial (minele de aur şi de fier, salinele, păşuni etc.), trupelor, coloniştilor, autohtonilor rămânându-le în general doar ager stipendiarius mai puţin productiv. Mulţi dintre ultimii au pierdut pământurile deţinute înainte; se adăugau contribuţii şi munci prestate mai ales pentru trupe şi în general pentru noile autorităţi, fără să poată fi precizat raportul dintre acestea şi acelea de dinainte de cucerire datorate regalităţii. Cert este că în Dacia nu se cunosc alte latifundii decât cele imperiale, proprietatea asupra pământului fiind mai ales mijlocie şi mică. Ca urmare structura socială a provinciei este parţial diferită de a altor provincii incluse în Imperiu mai dinainte. Dar şi aici ca şi în alte părţi pătura privilegiată o formau cetăţenii romani, funcţionari, demnitari, comandanţi militari, veterani colonizaţi care au ajuns la situaţii materiale înfloritoare şi care ocupau cea mai înaltă poziţie socială. De situaţii demne de invidiat se bucurau de asemenea liberţii şi unii dintre sclavii imperiali. De altă parte absenţa latifundiilor a făcut ca în Dacia să nu apară acea pătură subţire de mari proprietari de pământ existentă în alte provincii. În rândul păturii favorizate au pătruns destui băştinaşi în general

greu de depistat epigrafic din pricina numelor „neaoş” romane pe care le poartă. Proprietarii de pământ au rămas cei mai de vază locuitori ai oraşelor Daciei. Pătura cea mai numeroasă o constituiau proprietarii mici şi mijlocii de terenuri agricole, meşteşugarii, comercianţii etc. La început marea masă a populaţiei băştinaşe s-a trezit într-o situaţie de evidentă inferioritate faţă de noii veniţi. Diferenţierile aveau să se atenueze însă treptat şi mulţi dintre daci au ajuns să ocupe poziţii importante în armata şi administraţia Imperiului, unii, de aceeaşi origine, devenind chiar împăraţi (Galerius, de pildă). Tot din rândul oamenilor liberi făcea parte şi plebea urbană sărăcită atestată în unele oraşe prin donaţiile în bani ale unor personaje importante ad annonam (pentru distribuţiile gratuite de cereale). Toate acestea demonstrează atenuarea treptată şi în cele din urmă dispariţia diferenţierii etnice din provincie (pe de o parte autohtoni, de cealaltă coloniştii şi apoi chiar în sânul coloniştilor) şi apariţia alteia, de condiţie materială, economică. Constitutio Antoniniana din 212 a lichidat ultimele discriminări etnice. Sclavii ca atare nu au fost nici numeroşi şi nici nu au avut în economie rolul pe care lau deţinut în alte provincii. Unii dintre ei, fie din familia privata, fie din familia publica, au ajuns la situaţii materiale înfloritoare şi nu rare ori s-au căsătorit cu liberte sau cu peregrine. Aşezările. Câtă vreme în Dacia înainte de cucerire - cu excepţia Sarmizegetusei - nu existaseră oraşe, refacerea fostelor aşezări fortificate distruse la cucerire ar fi însemnat conservarea unei situaţii inadecvate intereselor economice şi militare ale Imperiului, inclusiv a celor politice. Viitoarele oraşe din Dacia romană trebuiau să constituie osatura economică, socială şi politică pe care se sprijinea întregul sistem administrativ, economic, social şi politic al Imperiului. Ca urmare, criteriile de fondare a lor au fost altele decât cele „dacice”. Se adaugă desigur locurile improprii - după criteriile romane - pe care se aflau situate aglomerările mari dacice anterioare cuceririi. Urbanizarea Daciei coincide în timp cu punctul culminant atins de urbanizare în general în Imperiul Roman sub Antonini şi sub Septimius Severus când, de pildă, interdicţia de a fonda oraşe în apropierea castrelor legionare (respectată sub Traian) căzuse în desuetudine. Aşa se explică de ce în provincia Dacia nu există decât trei oraşe prin excelenţă civile (capitala provinciei, Napoca şi Ampelum). Toate celelalte au fost întemeiate şi s-au dezvoltat din canabele sau din aşezările comunităţilor stabilite în apropierea castrelor. Pentru ilustrarea importanţei factorului militar cel mai elocvent exemplu îl constituie Potaissa. Cunoscută epigrafic din 107-108, menţionată ca vicus de Ulpian (Digesta, L, 15, 1, 9) ea s-a dezvoltat modest până la instalarea acolo a legiunii V Macedonica; de atunci înainte dezvoltarea ei a fost atât de impetuoasă, încât în timpul lui Septimius Severus a primit mai întâi statutul de municipium şi apoi pe cel de colonia. Cu toată importanţa factorului militar nu trebuie subapreciată puterea celui economic mai ales că ei s-au îmbinat în mod armonios. Este de menţionat în acest sens cazul oraşului Apulum, reşedinţa guvernatorului. Vechiul Apulon dacic era pe înălţimea Piatra Craivei, iar oraşele romane la aproape 20 km lângă Mureş. Importanţa strategică a Apulon-ului dacic - de supraveghere a accesului spre zona auriferă - a preluat-o castrul legiunii a XIII-a Gemina şi a amplificat-o transformând-o în punctul nodal al apărării Daciei intracarpatice. Totodată însă

cele două oraşe Apulum au constituit cel mai mare şi cel mai important centru economiccomercial cunoscut în Dacia. Tot în această ordine de idei nu trebuie scăpată din vedere constatarea potrivit căreia, în afara oraşelor Drobeta, Romula şi Ampelum, toate celelalte s-au înfiripat de-a lungul marelui drum imperial care pornea de la Dierna şi ajungea la Porolissum. Oraşele romane - cu excepţia capitalei provinciei - au avut în apropiere aşezări autohtone cărora le-au preluat numele şi inclusiv numelui capitalei i s-a adăugat Sarmizegetusa. În schimb, locurile de fondare au fost totdeauna altele, adecvate traficului comercial, dezvoltării meşteşugurilor şi cu relief adecvat urbanisticii. Cum vechile aşezări dacice din apropierea oraşelor romane care le-au preluat numele nu-şi continuă existenţa, este de presupus că cel puţin o parte din locuitorii lor, desigur cei înstăriţi şi în bune relaţii cu autorităţile, au pătruns în oraşe. Organizarea oraşelor este aceea romană binecunoscută: erau conduse de către un ordo decurionum, cu duumviri iuredicundo (coloniae) şi quattorviri (municipia), aediles, vigiles nocturni şi cu categoriile de funcţionari binecunoscute (scribae, librarii etc.). Aspectul lor este tot roman: cu forul unde se ridicau statuile împăraţilor şi ale demnitarilor în centrul oraşului şi, în jurul lui, curia, clădirile administraţiei provinciale şi municipale, birourile administrative, basilica, temple şi construcţii de folosinţă publică (palestre, magazii, clădirile colegiilor, terme, amfiteatrul). Singurul oraş fondat de Traian în Dacia şi singurul întemeiat prin colonizare efectivă a fost capitala provinciei. Locuitorii lui, înscrişi în tribul Papiria, al lui Traian, sunt evaluaţi la 15.000-20.000. Numele oraşului era Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa şi în timpul lui Severus Alexander va primi şi epitetul de Metropolis. În capitală a fost tot timpul sediul procuratorului, al administraţiei provinciale, mai târziu al acelui concilium trium Daciarum, sediul preotului cultului imperial (sacerdos arae Augusti) etc. Începând cu Hadrian se fac alte întemeieri de oraşe, dar nu prin colonizări efective ci prin acordarea de către împăraţi a statutului juridic de municipium. Drobeta (Turnu Severin) primeşte statutul de municipium de la Hadrian şi pe cel de colonia de la Septimius Severus. Oraşul şi castrul erau în interiorul unei incinte poligonale cu şanţ în faţă. De la Hadrian a primit statutul de municipium Napoca, care pe vremea lui Marcus Aurelius sau Commodus a ajuns la rangul de colonia. În oraş îşi avea reşedinţa procuratorul Daciei Porolissensis. Oraşul a fost înconjurat cu un zid puternic la care s-a înregistrat particularitatea de a avea agger. Oraşele Apulum (Alba Iulia) au constituit însă cel mai important centru militar, administrativ şi economic-comercial al Daciei. Înfiinţarea aşezărilor a fost favorizată de instalarea la Apulum a legiunii XIII Gemina şi a guvernatorului imediat după cucerirea Daciei şi de poziţia geografică favorabilă. Cea mai veche comunitate s-a constituit probabil imediat după construirea castrului legionar în lunca Mureşului şi din ea se constituie municipium Aurelium Apulense în timpul lui Marcus Aurelius şi probabil sub Commodus a fost ridicat la rangul de colonia. Un al doilea oraş, municipium Septimium Apulense coexistă cu colonia Apulensis şi se întinde în apropierea castrului legiunii. În 250 apare o colonia nova Apulensis care poate fi municipium Septimium ridicat la rangul de colonia sau mai degrabă reprezintă unificarea administrativă a celor două oraşe.

Potaissa (Turda) şi-a datorat dezvoltarea vertiginoasă de la vicus până la colonia instalării acolo a legiunii V Macedonica, unitatea militară de bază a Daciei Porolissensis. În marginea de nord-vest a Daciei, graţie importanţei militare a locului, se înfiripă oraşul Porolissum (Moigrad) care primeşte statutul de municipium de la Septimius Severus. Oraşul şi-a câştigat o bună parte din prosperitate pe seama comerţului cu lumea barbară, produsele atelierelor sale ajungând până departe în afara provinciei. Recent s-a identificat arheologic şi clădirea vămii de la Porolissum. Nu a depăşit însă niciodată stadiul de municipium Dierna (Orşova) situată pe Dunăre, în amonte de Drobeta. Existenţa acolo a unei staţiuni vamale indică amploarea comerţului ce se făcea pe apele fluviului. Alt oraş care nu a depăşit stadiul de municipium este şi Tibiscum (Jupa) situat la joncţiunea drumurilor care porneau de pe Dunăre, de la Dierna şi Lederata pentru a continua spre Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Statutul lui de municipium datează probabil tot de la Septimius Severus cu toate că e amintit ca atare doar mai târziu. Nesigur este însă dacă Ampelum (Zlatna) a ajuns la gradul de municipium pentru că inscripţiile cunoscute până acum menţionează doar ordo Ampelensium. După spusele lui Ulpian (Digesta, L, 15, 1, 9) pe timpul lui Caracalla patru dintre oraşele Daciei erau scutite de impozite: Sarmizegetusa (încă de la întemeiere, n.n.), Napoca, Apulum şi Potaissa. Şi oraşele din Dacia erau întocmai ca altele din Imperiu, effigies parvae simulacraque populi Romani (mici efigii şi copii, ale poporului roman, ale Romei) după cum le numea Aulus Gelius. Magistraţii superiori duumviri erau eponimi şi sunt atestaţi la Ulpia Traiana, Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula şi Tibiscum, iar duumviri quinquennales, aleşi tot la cinci ani pentru a întocmi censul şi lista decurionilor, desigur pe lângă alte atribuţii obişnuite, sunt atestaţi la Ulpia Traiana, Apulum, Drobeta, Napoca. În municipii inscripţiile menţionează uneori în locul duumvirilor, quattuorviri (Apulum, ambele municipii, Potaissa). Mai numeroase sunt atestările edililor (aediles), la Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Potaissa şi tot rare cele ale cvestorilor (quaestores) la Ulpia Traiana, Apulum. De asemenea, oraşele Daciei au acordat titlul de patronus unor personaje importante, unii dintre ei guvernatori ai provinciei. O categorie aparte o formau augustalii (augustales) organizaţi în ordo sau collegium Augustalium, atestaţi la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta, Napoca şi Potaissa, preotul altarului împăratului (sacerdos arae Augusti) la Ulpia Traiana, Apulum şi Napoca. Tot în oraşe apar colegiile profesionale şi cele de cult din care făceau parte locuitorii din păturile sociale de jos, chiar sclavi. Pagi sunt atestaţi numai în teritoriul Ulpiei Traiane, la Aquae (Călan) şi Micia (Veţel), primul dezvoltat graţie izvoarelor termale de acolo, celălalt din canabele castrului. Dintre vici sunt atestaţi epigrafic sau în izvoarele scrise Potaissa, vicus Anartorum şi vicus Pirustarum. Aşezările coloniştilor dalmatini din Munţii Apuseni purtau numai numele de castella (Kastellum Baridustarum) şi erau conduse se pare de câte un princeps. Se adaugă aşezările cu posturi fiscale, vamale, militare, de poştă, cunoscute cu numele de stationes, alte aşezări cu începuturi de viaţă urbană (Alburnus Maior, Salinae, Sucidava etc.), staţiunile balneare (Ad Mediam - Băile Herculane, Germisara, Aquae) şi desigur puzderia de aşezări rurale răsfirate în toate zonele Daciei.

Armata provinciei a constat din legiuni şi trupe auxiliare al căror număr a variat în diferitele perioade ale stăpânirii romane, dar în general a fost foarte mare. Prima trupă de ocupaţie lăsată de Traian în Dacia încă din intervalul de pace dintre cele două războaie a fost legiunea IV Flavia felix. După războaie un detaşament al ei a fost cantonat pe toată durata domniei lui Traian la Sarmizegetusa dacică unde a refăcut fosta cetate dacică împreună cu detaşamente din legiunile II Adiutrix şi VI Ferrata. Apoi tot detaşamentul din legiunea IV Flavia felix a extins fosta cetate dacică. Când au fost retrase din Dacia vexilaţiile legiunilor II Adiutrix şi VI Ferrata nu se ştie, dar este sigur că legiunea IV Flavia felix, cu castrul la Berzovia, a părăsit-o la sfârşitul domniei lui Traian. Tot în perioada imediat următoare războaielor de cucerire este atestată legiunea I Adiutrix, fără să se cunoască locul de staţionare; a fost retrasă în 114. Permanent în Dacia, de la crearea provinciei şi până la retragerea aureliană, a staţionat legiunea XIII Gemina, cu garnizoana în castrul de la Apulum. În intervalul dintre reforma administrativă a lui Hadrian şi aducerea legiunii V Macedonica la Potaissa, ea a fost singura legiune din Dacia. Firesc, ea a lăsat cele mai multe urme epigrafice din care rezultă că pe timpul cât a fost singura legiune din provincie îi revenea apărarea întregii Dacii Superioare şi paza regiunii aurifere. A doua legiune, V Macedonica, a fost adusă în Dacia de Marcus Aurelius după războiul cu parţii şi instalată la Potaissa în Dacia Porolissensis. În atribuţii îi intra în primul rând paza acestei provincii. Împreună cu trupele auxiliare forma armata provinciei atestată epigrafic pe ştampilele de pe cărămizi (Exercitus Daciae Porolissensis). Legiunea a rămas în Dacia tot până la retragerea aureliană. Temporar în Dacia au mai fost prezente detaşamente din alte legiuni: I Italica, VII Claudia, X Gemina, XI Claudia, XXII Primigenia. Se cunosc de asemenea soldaţi din Dacia recrutaţi în cele două legiuni care şi-au avut garnizoana în provincie (XIII Gemina şi V Macedonica), ca şi soldaţi din aceste legiuni care ajung în cohortele pretoriene (peste 30). Rezultă că odată cu generalizarea recrutării locale oraşele Daciei au fost bune furnizoare de oşteni pentru legiunile sale şi în general pentru armata romană. Trupele auxiliare din provincie îşi aveau garnizoanele în apropierea graniţelor, mai rar în castre din interiorul provinciei. Se cunosc ca staţionând un timp mai scurt sau mai îndelungat în provincie, unele pe toată durata existenţei ei, 20 trupe de cavalerie (alae) şi peste 35 de formaţii de pedestraşi, unele dintre cele din urmă având şi câte un escadron de călăreţi. Trupele de cavalerie au fost recrutate iniţial din asturi, batavi, britannici, galli, dardani, hispani, pannoni, illyri, traci, palmireni etc., iar cele de pedestraşi din ţinuturile alpine, africani, commageni, cretani, dalmati, galli, hispani, pannoni, traci, britanni, palmireni, numizi etc. Din sec. III e.n. recrutarea s-a făcut şi local. Întocmai cum s-a constatat în legiuni, după Septimius Severus, diferitele categorii de principales se organizează în collegia, la fel decurionii alelor. Tot din armata provinciei făceau parte trupele neregulate, numeri, transformate mai târziu în trupe regulate, recrutate din illyri, mauri, sirieni, palmireni, britanni etc. Dintre ele Numerus exploratorum Germanicianorum, cantonat în castrul de la Orăştioara de Jos, avea misiunea de a supraveghea fosta zonă a capitalei statului dac. Tot

organizare de numeri aveau pedites et equites singulares care formau garda guvernatorului provinciei. Garnizoana lor se afla la Apulum. Se adaugă desigur vexilaţii alcătuite din diferite trupe auxiliare pentru misiuni precise, în general de scurtă durată. Totalul formaţiunilor auxiliare de toate categoriile care au staţionat în Dacia se ridică la 80 din care marea majoritate sunt cohorte şi numeri. Cele mai multe trupe auxiliare provin din regiunile celtice şi celto-germane ale Europei. Este de remarcat însă că, cu o excepţie, toate trupele recrutate dintre daci au fost trimise în alte provincii. Excepţia o reprezintă coh. VI nova Cumidavensium, atestată pe vremea lui Severus Alexander în castrul de la Cumidava (Râşnov). Armata Daciei până la războaiele marcomanice a fost evaluată la aproximativ 38.000 militari, iar începând cu războaiele marcomanice la peste 50.000. Cifrele sunt mari, dar mai mici decât cele reale şi ele trebuie serios luate în consideraţie tocmai din pricina ponderii pe care au avut-o contactele acestor militari cu autohtonii, inclusiv concubinajele acceptate de autorităţi dar nerecunoscute ca familii până la lăsarea la vatră, deci din pricina ponderii militarilor, viitorilor veterani în structura demografică a provinciei. Limes-ul provinciei, în sens larg este marcat de dispunerea castrelor trupelor auxiliare. Prin Dacia Imperiul şi-a creat un pinten în lumea barbară, despre care se afirmă că a avut un rol important chiar şi pentru apărarea Italiei. Ca urmare organizarea limes-ului a fost atent chibzuită în funcţie de formele de relief şi de căile de pătrundere din afară în provincie, ca şi în funcţie de calităţile arterelor de penetraţie (cele mai mari sunt la Porolissum-Pomet, Micia şi Tibiscum), încât este în evantai, castrele de pe limes gravitând spre castrele legionare, ele înşile amplasate în relaţie cu pericolele externe. Legătura „centrelor” legiunilor cu castrele de pe limes se făcea prin castrele intermediare din interiorul provinciei, iar în faţa castrelor de pe limes se afla o întreagă reţea de burguri, turnuri şi chiar porţiuni cu val aflate la 10-15 km; în castrele intermediare au fost cantonate trupe de cavalerie, iar pe limes trupe mixte. Conceput încă de Traian sistemul defensiv al provinciei a fost completat de împăraţii ulteriori. Forţa maximă a limes-ului se înregistrează la începutul secolului III. Viaţa economică are altă înfăţişare decât acea anterioară cuceririi. Noii veniţi aduşi şi atraşi de bogăţiile Daciei au venit tocmai pentru a le pune în valoare aducând cu ei cunoştinţele şi tehnicile înaintate ale vremii, alte sisteme de exploatare a resurselor naturale şi modul de viaţă din Imperiul Roman. Ramura de bază a economiei Daciei a continuat să fie agricultura cu ocupaţia complementară ei, creşterea vitelor. Proprietatea asupra pământului era mică şi mijlocie, cea din urmă reprezentată de villae rusticae şi ca urmare, ele au fost lucrate fie de proprietari, fie cu ajutorul câtorva sclavi şi al muncii plătite. Tocmai existenţa felurilor de proprietate menţionate a determinat în mediul rural convieţuirea coloniştilor cu băştinaşii, cu toate urmările ei în viaţa şi structura celor din urmă. În sfârşit, chiar teritoriile acelor villae rusticae (Ciumăfaia, Apahida, Aiud, Hobiţa, Gârbou, Mânerău, Cinciş, Răhău etc.) nu erau prea extinse. A sporit în schimb randamentul muncilor agricole prin adoptarea plugului cu brăzdar de fier roman şi a altor unelte (coase, seceri) mai perfecţionate decât acelea cunoscute înainte

de cucerirea romană. Dar în provincie continuă să se utilizeze pe toata durata epocii romane brăzdarul cu plug dacic, mai adecvat solurilor de duritate sporită. Plantele cultivate sunt cele cunoscute dinainte şi specii cu randament sporit. Analizele osteologice au constatat prezenţa în provincie a unor specii noi de animale (mai ales bovine), aduse probabil de colonişti. Textul unei tăbliţe cerate de la Alburnus Maior (Roşia Montană), care conţine lista alimentelor consumate la un banchet, menţionează două feluri de vinuri: merum şi vinum; primul fiind mai scump era probabil vin de import, celălalt produs local. Numeroasele inscripţii şi basoreliefuri, cu reprezentări ale zeilor protectori ai agriculturii şi închinate lor (Bacchus, dar mai ales Liber şi Libera), dovedesc şi ele interesul de care se bucura această ramură de primă importanţă a economiei provinciei. Bogăţiile în metale preţioase ale Daciei, celebre în antichitate, au intrat de la început în patrimoniul imperial. Galeriile, instalaţiile de ridicat şi de zdrobit minereul, chiar şi cele de transport al lui prin galerii demonstrează intensitatea extragerii aurului şi a argintului din mine; se adăugau spălătoriile de aur pe cursul râurilor ce-şi aveau obârşia în Munţii Metaliferi. Cele mai multe exploatări au fost identificate în Munţii Apuseni tocmai menţionaţi, centrul exploatărilor aurifere aflându-se la Ampelum (Zlatna), iar Alburnus Maior (Roşia Montană) fiind un fel de orăşel minier; alte exploatări funcţionau în Banat. În Munţii Apuseni s-au conservat galerii romane până astăzi, ce ajung la adâncimi de peste 500 m şi mari bazine de unde apa era condusă prin canale pentru o primă separare a impurităţilor din minereu. Tot în zona amintită exploatarea aurului şi argintului s-a făcut cu ajutorul dalmatinilor specializaţi (Pirustae, Baridustae, Sardeates) colonizaţi acolo. Majoritatea erau mici arendaşi (leguli) organizaţi în collegia aurariarum. Personalul administrativ al minelor era format în cea mai mare parte din liberţi şi sclavi publici. În minele mai productive lucra direct fiscul imperial cu condamnaţi. Munca liberă pare să fi fost prost plătită. Un contract, păstrat pe o tăbliţă cerată, stipula că un oarecare Memmius al lui Asclepius se angaja să lucreze pentru arendaş 153 zile în schimbul a 70 denari plătiţi în rate lunare şi al hranei. În fruntea exploatării minelor de aur se afla un procurator aurariarum libert sub Traian şi cavaler începând cu Hadrian. El era ajutat de funcţionarii recrutaţi dintre liberţii şi sclavii publici care alcătuiau corpul de funcţionari al minelor, liberti et familia aurariarum, cum înşişi se numesc într-o inscripţie de la Ampelum. Argintul, aurul şi plumbul se extrăgeau cam în aceleaşi zone şi mai ales în Banat. Minele de fier, împreună cu păşunile şi salinele, aflate toate în proprietatea împăratului, erau arendate unor conductores ferrariarum, pascui et salinarum. Mari exploatări de minereu de fier în epoca romană funcţionau la Ghelari şi Teliuc şi în Munţii Poiana Ruscăi. Salinele au fost de asemenea intens exploatate atât din pricina bogăţiei Daciei în acest mineral cât şi din cauza absenţei sale în Pannonia şi în Peninsula Balcanică. Inscripţiile menţionează doi conductores pascui et salinarum şi un conductor salinarum. O bună parte din sare lua drumul ţinuturilor vecine Daciei. Probabil tot în patrimoniul imperial intrau carierele de piatră. Marmura se extrăgea mai ales la Bucova, de unde se aproviziona capitala provinciei, iar cariere de piatră se cunosc în foarte multe locuri.

Principalele centre de producţie meşteşugărească erau oraşele Daciei, dar nu numai ele. În oraşe şi în alte localităţi sunt semnalate cele mai diferite meserii. În domeniul producţiei de ceramică, pe lângă atelierele mai dinainte cunoscute (Apulum, Cristeşti, Potaissa, Sucidava, Tibiscum) este de semnalat centrul recent cercetat la Micăsasa (jud. Sibiu) unde se producea pe scară largă terra sigillata (s-au descoperit aproape 1000 de tipare întregi şi fragmentare), alte vase de lux, dar mai ales ceramică uzuală în cantităţi impresionante. Nu lipseau desigur bijutierii şi nici colegiile de meşteşugari: fabri, utricularii (luntraşii), centonarii (postăvarii), dendrophori (lemnari, dulgheri), chiar lecticarii (purtătorii de bagaje şi lectice). Mare dezvoltare a luat comerţul şi circulaţia monetară. În Dacia se importau mai ales produse de lux (inclusiv terra sigillata adusă din atelierele din Gallia şi Germania sau produsă pe loc, ca la Apulum şi Micăsasa), mărfuri din sudul mediteranean, podoabe, mobile chiar, vase de bronz şi sticlă etc. Comerţul se desfăşura pe bază de monedă, circulaţia monetară fiind caracteristică şi mediului rural; monedele sunt şi ulterioare anului 275. Ca şi în alte părţi ale Imperiului Roman, comerţul se afla mai ales în mâna negustorilor orientali (în special sirieni) urmaţi în provincia nord-dunăreană de treveri. Inscripţiile atestă negustori în Dacia cât şi negustori originari din Dacia dar stabiliţi în alte provincii. Un altul de la Aquileia, centru cunoscut pentru specializarea sa în comerţul cu regiunile de la Dunărea de Jos încă înainte de cucerirea Daciei, se intitulează negotiator Daciscus, ceea ce denotă aceeaşi specializare a lui în comerţul cu Dacia. Oricum cele mai intense schimburi comerciale le-a avut Dacia cu Italia de nord, cu provinciile de pe Dunăre şi Rin până în Gallia. Tot inscripţiile atestă cămătăria (pe una dintre tăbliţele cerate se poate citi că dobânda pentru o sumă luată împrumut era de 1% pe 30 zile, ceea ce înseamnă 12% pe an). În domeniul circulaţiei monetare nu se constată nici un fel de deosebiri faţă de alte zone ale Imperiului Roman, ea fiind unitară şi cu aceleaşi fluctuaţii. Provincia ca atare a emis monedă de bronz doar în intervalul dintre 246 şi 256. Perioada de emisiuni ale provinciei a înviorat doar parţial circulaţia monetară dar n-a reuşit să înlăture urmările generale ale crizei monetare din Imperiu. În Dacia s-au descoperit şi tezaure ale căror ultime monede datează din anii retragerii aureliane. Cum se va vedea însă, circulaţia monetară a continuat neîntrerupt şi după această dată. Vămile percepute pentru mărfuri şi călători erau de 2,50% şi se percepeau atât la frontieră cât şi în interiorul provinciei. Iniţial ele au fost arendate, apoi încasate direct de fisc prin intermediul unor procuratori. Dacia făcea parte din circumscripţia vamală a Illyricului (publicum portorium Illyrici), iar dintre staţiunile vamale sigure le menţionăm pe acelea de la Dierna, Micia, Pons Augusti, Porolissum. Căile de comunicaţie au înlesnit substanţial circulaţia mărfurilor şi a oamenilor. De importanţă majoră pentru Dacia a fost Dunărea care o lega de restul Europei şi de Marea Neagră, precum şi drumul imperial de pe malul drept al fluviului şi acelea care străbăteau Peninsula Balcanică. Tot mari drumuri comerciale ale vremii sunt acelea care intrau în provincie dinspre vest (pe la Porolissum şi pe Mureşul Inferior) şi ieşeau prin est (pe la Angustia-Breţcu).

În interiorul provinciei drumurile au început să fie construite încă din timpul războaielor cu Traian. Drumul imperial cel mai vestic începea la Laderata şi continuă prin Arcidava - Centum Putei - Tibiscum - Sarmizegetusa - Germisara - Apulum - Potaissa Napoca - Porolissum. O ramură a sa pornea de la Dierna, trecea prin Ad Mediam şi făcea joncţiunea cu prima la Tibiscum. Apoi Apulum, principalul nod de comunicaţii al Daciei, era legat de alte ţinuturi prin drumul care cobora prin pasul Vâlcan şi pe Jiu până la Dunăre. Tot în epoca romană s-a tăiat drumul prin dificilul defileu al Oltului. El urca de la Dunăre pe Olt şi de la Cedonia (Sibiu) se îndrepta spre Apulum. Alte drumuri se desfăşurau în evantai pe văile Târnavelor şi Mureşului, spre castrele trupelor auxiliare şi spre interiorul Munţilor Apuseni. Stâlpii miliari descoperiţi oferă detalii privind construirea şi întreţinerea drumurilor menţionate. În sfârşit, circulaţia mărfurilor a fost înlesnită de porţiunile navigabile ale râurilor interioare, în special Mureşul şi Oltul. Nu întâmplător la Apulum funcţiona o asociaţie de nautae (plutaşi) pentru că mai ales pe Mureş sarea din Transilvania ajungea în Pannonia şi pe Tisa în jos, până la Dunăre. Viaţa spirituală. În provincie imediat după cucerire se răspândeşte masiv cultura romană. Primele elemente ale acesteia (scrisul, cunoştinţe tehnice, forme de manifestare ale culturii materiale etc.) erau cunoscute în ţinuturile din Carpaţi şi de la Dunărea de Jos graţie intenselor legături şi influenţelor romane caracteristice ultimelor două secole de istorie a Daciei preromane. Totodată stadiul înalt de dezvoltare la care ajunsese civilizaţia dacică în ajunul cuceririi romane a înlesnit autohtonilor preluarea lesnicioasă a formelor superioare ale civilizaţiei romane. De altminteri însăşi civilizaţia dacică s-a format şi s-a dezvoltat la periferia geografică a civilizaţiei clasice. Limba latină şi scrierea s-au răspândit în provincie, după cum demonstrează inscripţiile descoperite în Dacia, pe care se constată existenţa a puţine barbarisme şi termeni din latina vulgară. Ştiinţa de carte rămâne însă în continuare puţin răspândită. Doar în mediul urban funcţionau scoli particulare şi tot în acel mediu s-au descoperit instrumente de scris. Inscripţiile descoperite în mediul urban şi rural, fie onorare, fie votive sau funerare folosesc expresii stereotipe, generalizate în lumea romană şi numai în cazuri deosebite se adaugă şi alte detalii. De altminteri redactarea acestor inscripţii pentru particulari era făcută de lapicizi. La fel tăbliţele cerate arată existenţa unor scribi specializaţi în redactarea textelor lor. Cât priveşte pe sclavii ştiutori de carte, vilici, actores, funcţionari în diferite aparate de administraţie, ei fuseseră anume instruiţi în acest scop. Dacă în forurile oraşelor au funcţionat şcoli conduse de un grammaticus nu se ştie câtă vreme dovezi nu există. În ele în mod normal se predau poeţii şi istoricii greci şi latini, matematica, muzica. Se ştie apoi că Severus Alexander a înfiinţat şcoli cu dascăli plătiţi pentru fiii celor săraci de condiţie liberă (Hist. Aug., Alexander Severus, 44) şi desigur Dacia nu a fost ocolită de această măsură generală pentru Imperiu. Utilizarea scrisului, pe lângă instrumentele necesare practicării sale e dovedită de „exerciţiile” de scriere cu litere cursive, descoperite pe cărămizi şi ţigle mai ales în mediul rural, de monumentele sculpturale unde apar reprezentări de papiri. Nu lipsesc nici versurile reuşite, incizate pe monumente onorare şi funerare.

Religiile din Dacia sunt acelea larg răspândite în Imperiul Roman în această vreme. Primul loc îl deţin zeii triadei capitoline Iuppiter, Iuno şi Minerva, după care urmează Mercur, Apollo, Marte, Venus etc. Coloniştii, dar şi soldaţii au transplantat în Dacia zei orientali. De altminteri pătrunderea acestora în Imperiu este generală. Apar astfel Mithras (foarte răspândit în rândul militarilor), Cybele, Isis, Serapis, Dea Syria, Malagbel. Alţii, prin sincretismul specific epocii, au fost asimilaţi zeilor italo-romani: Iuppiter Dolichenus, Iuppiter Heliopolitanus, Iuppiter Turmasgadis etc. O soartă aparte au avut-o divinităţile dacice. Cum s-a văzut (supra, II, 4), după crâncenele războaie din timpul lui Traian, divinităţile dacilor, ca unele ce nu-şi „sfătuiseră” adoratorii să renunţe la luptă pricinuind romanilor mari pierderi, au fost „pedepsite” distrugându-li-se toate sanctuarele. În aceste condiţii adorarea în provincie a unor divinităţi locale nu putea trezi decât resentimente. Se crede însă că prin interpretatio romana sub denumiri şi reprezentări de zeităţi, cum ar fi Liber şi Libera, Diana regina, Silvanus s-ar ascunde vechi divinităţi locale. Originea dacică a Cavalerului danubian şi a Cavalerilor danubieni, asociaţi cu o mare zeiţă, este indubitabilă. În acest sens cea mai elocventă dovadă în materie de reprezentări o constituie plăcile din tezaurul de la Lupu unde apar atât zeul cavaler cât şi marea zeiţă. De altminteri se pare că însăşi adoptarea rapidă a religiilor orientale cu caracter mistic a fost posibilă graţie caracterului esoteric al religiei dacice. În acest context nu poate fi întâmplătoare, de pildă, frecvenţa mare în mediul rural a vaselor mithriace cu şerpi, chiar şi acolo unde lipsesc templele şi basoreliefurile. La fel, ataşamentul pentru pământul provinciei, care este curând şi al coloniştilor e demonstrat de închinările pentru divinităţile Dacia, Terra Dacia, Daciae Tres, Dii et Deae Daciarum, Genius Daciarum, Terra Mater. Organizarea religioasă a cultelor nu diferă cu nimic în Dacia de aceea din alte provincii. Nu lipseşte nici cultul împăratului care cădea în sarcina organizaţiilor de Augustales, sacrificiile fiind împlinite de marele preot al provinciei (sacerdos arae Augusti). În Dacia romană au fost descoperite şi indicii ale răspândirii creştinilor (reprezentări de peşti, geme etc.). Oricum despre răspândirea cât de cât sensibilă a creştinismului în Dacia romană nu se poate vorbi pentru că era o provincie de graniţă, atent supravegheată de împăraţi şi din acest punct de vedere. Arhitectura oraşelor provinciei este cea romană binecunoscută, cu edificii publice impozante, amfiteatre, terme, poduri, străzi pavate, conducte de apă şi canale. Planul oraşelor respectă canoanele arhitecturii romane, la fel planurile templelor, ale edificiilor publice şi ale locuinţelor particulare. Pe căile de acces spre oraşe, de o parte şi de alta a lor, sunt necropolele cu mausolee şi monumente sculpturale, inscripţii etc. În mediul rural planuri romane au acele villae rusticae şi tot acolo pătrund construcţiile de zidărie bună, înzestrate cu instalaţii de hypocaust, pavimente din piese de lut ars, mozaic, cu monumente sculpturale etc. Influenţele sesizabile în arta Daciei romane sunt mai ales acelea ale provinciilor vecine şi din partea occidentală a Imperiului. Cele din orient, care nu lipsesc nici ele, au venit mai ales cu soldaţii. Pentru monumentele sculpturale este evident că meşterii dispuneau de albume

aduse din Italia, Noricum, Pannonia, Moesia şi Tracia. Nu lipsesc nici elemente particulare, specifice Daciei, întâlnite mai ales pe monumentele funerare, unde apar piese de îmbrăcăminte folosite de localnici (Căşei, Apulum etc.). Unele edificii erau dotate, de asemenea, cu mozaicuri artistice fie geometrice, fie cu scene inspirate din mitologia greco-romană, mai rar laice. Plastica în lut e iarăşi inspirată după modele din provinciile occidentale ale Imperiului. Se adaugă, desigur, artele minore: bijuterii, pietre semipreţioase gravate, unde îndepărtările de canoanele obişnuite sunt mai frecvente. Pe durata stăpânirii romane în Dacia s-a produs un fenomen înregistrat şi în celelalte provincii occidentale ale Imperiului Roman, anume romanizarea. Prin romanizare se înţelege acea transformare profundă care a făcut din popoare ce vorbeau alte limbi decât latina comunităţi omeneşti latinofone. Fenomenul ca atare are două aspecte, unul lingvistic, celălalt spiritual. Primul constă din abandonarea limbii proprii şi înlocuirea ei cu latina, iar al doilea prin ajungerea la mentalitatea romană, manifestată prin credinţe, obiceiuri şi alte elemente ale vieţii spirituale. În sfârşit, printr-un teritoriu romanizat se înţelege acel spaţiu geografic unde majoritatea populaţiei vorbeşte limba latină chiar dacă ea nu este de aceeaşi puritate şi eleganţă cu latina vorbită, de pildă, de Cicero. În toate teritoriile unde s-a înfăptuit romanizarea, pentru ca acest fenomen să aibă loc au fost necesare trei condiţii esenţiale: 1. colonizarea masivă cu elemente latinofone atât în mediul urban, cât mai ales în cel rural (acolo unde colonizarea a vizat mai ales mediul urban Africa - ea nu a rezistat multă vreme); 2. convieţuirea autohtonilor cu elemente latinofone şi 3. superioritatea de ansamblu a civilizaţiei romane asupra celei autohtone (ea, de pildă, nu s-a înfăptuit în provinciile de limbă greacă ale Imperiului Roman). Din cele expuse până acum reiese că în Dacia aceste condiţii s-au realizat. Mai mult, se constată că până şi coloniştii originari din orient puneau inscripţii în limba latină pentru că limba latină, pe lângă prestigiul şi caracterul său de limbă oficială, era singurul mod de comunicare între colonişti şi între colonişti şi autohtoni. Iar pentru ridicarea autohtonilor la rangul de cetăţeni sunt semnificative gentiliciile Ulpius (nu prea numeroase), Aelius şi Aurelius (ambele numeroase). Limba latină pe lângă faptul că era limba oficială, folosită în administraţie, justiţie şi armată era şi instrumentul indispensabil pentru orice ascensiune pe plan social şi pentru dobândirea cetăţeniei romane, cu toate avantajele aduse de aceasta din urmă. În procesul romanizării rolul armatei este arhicunoscut. Castrele şi aşezările din apropierea lor erau adevărate „şcoli” pentru învăţarea limbii latine de către soldaţi de-a lungul celor 20-25 ani de serviciu militar şi focare de iradiere a limbii latine. Iar stabilirea veteranilor în provinciile unde-şi primiseră lăsarea la vatră nu făcea decât să întărească romanitatea acelor teritorii. Dăinuirea masivă a dacilor în Dacia romană a fost demonstrată arheologic, la fel ca şi convieţuirea lor cu coloniştii latinofoni. În inscripţiile Daciei apar cam 3% nume traco-dace pentru că cei ce au ajuns într-o situaţie privilegiată şi-au luat nume romane. Mai mult, numele dacice, cel puţin în primele decenii de existenţă a provinciei, nu erau în măsură să-l favorizeze pe purtătorul lor. Pentru evoluţia acestei situaţii este semnificativ acel Decebalus Luci filius

care donează o plăcuţă de aur zeiţelor protectoare ale apelor tămăduitoare la Germisara. După nume e un dac (ca nume doar) cel puţin din a doua generaţie, tatăl său preferând numele roman de Lucius. Realitatea înfăptuirii romanizării e demonstrată de constatările din domeniul limbii şi al vieţii spirituale. În lexicul moştenit de limba română din antichitate (deci fără aportul slav ulterior) sunt 1600-1700 de cuvinte de bază dintre care 160-180 (deci 10%) sunt dacice, iar celelalte sunt latine. Prezenţa cuvintelor dacice în limba română nu poate fi explicată altfel decât ca rezultat al simbiozei coloniştilor latinofoni cu masa populaţiei autohtone. Apoi întrun domeniu atât de conservator cum sunt ritul şi ritualul funerar se constată prezenţa în mormintele din necropolele autohtone a monedei, obolul lui Charon, care nu apare niciodată în mormintele datate în epoca anterioară provinciei romane şi nici la dacii liberi din vecinătatea provinciei. Universul spiritual al autohtonilor a fost îmbogăţit tot pe durata epocii romane de zeii pantheonului roman şi de cultul imperial. Cu toate că în provincia carpato-dunăreană au venit şi colonişti din Orientul Apropiat (în speţă din Asia Mică şi regiunile apropiate ei), întreaga viaţă a Daciei romane s-a scurs sub pecetea lumii romane occidentale: formele de viaţă materială şi spirituală, manifestările artistice. O demonstrează arhitectura şi organizarea oraşelor, amfiteatrele, forurile, termele, villae-le rusticae etc. Toate acestea indică existenţa spiritului latin şi a mentalităţii latine spre care, de asemenea, trimit practicarea cultului imperial şi frecventele reprezentări cu lupa capitolina. În sfârşit, progresele romanizării sunt ilustrate de urbanizarea Daciei deoarece pentru a ajunge în stadiul de oraşe aşezările aveau nevoie de un număr de locuitori şi totodată de un procent ridicat de cetăţeni romani, încât se poate conchide că imaginea Daciei era aceea a unei provincii puternic şi - după cum se va vedea în veacurile următoare - ireversibil romanizată.

Note

1. În inscripţia CIL III 1457 titlul său este legatus Angusti pro praetore trium Daciarum et Moesiae Superioris. 2. CIL VI 1444 = ILS 1022; J. Garbsch, Das älteste Militardiplom für die Provinz Dakien, BVbl, 54, 1989, p.137-151. 3. Pentru Dacia romană vezi recenta I. Piso, Fasti provinciae Daciae, I, Bonn, 1993. 4. Ann. Ep., 1946, 113. 5. Poate tocmai părăsirea sub Hadrian a Munteniei şi a Moldovei de sud să fi dus la afirmaţia lui M. Cornelius Fronto că împăratul a părăsit Dacia (Principia Historiae, II, p.206, ed. C.R. Haines, vol.I-II, Loeb, Londra, 1919-1920). În schimb, Eutropius (VIII, 6, 2) afirmă că Hadrian „... a rechemat armatele din Asiria... A încercat să facă acelaşi lucru şi în Dacia, dar l-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani”. 6. Biograful împăratului (Script. Hist. Aug., M. Aur., 22, 1) scria: „au conspirat toate neamurile de la graniţa Illyricului până în Gallia, ca marcomanii, varistii, hermundurii şi cvazii, suevii, sarmaţii, lacringii, sicobaţii, roxolanii, peucinii şi costobocii”, iar în cronica lui Eusebius - Hieronymus sunt amintiţi şi „geţii” roşcaţi şi blonzi, de fapt dacii liberi (CVII, 2, ed. Isidorus Hilberg, I-III, Viena, 19101918). 7. După Cassius Dio (LXXI, 12, 1-2) „Astingii, conduşi de Rhaos şi Raptos veniră să se aşeze în Dacia, cu speranţa că vor primi bani şi pământ în schimbul alianţei lor; dar neobţinând nimic din acestea, ei dădură lui Clemens ca ostateci pe femeile şi copiii lor, cu scopul să meargă să cucerească pământurile costobocilor, ceea ce nu i-a împiedicat însă ca, după ce i-au învins pe aceştia să jefuiască Dacia. Lacringii însă, temându-se ca nu cumva Clemens, înspăimântat (de cele întâmplate), să nu-i aducă pe astingi în ţinutul locuit de ei, îi atacară pe neaşteptate pe aceştia şi câştigară o asemenea biruinţă încât astingii nu mai comiseră nici un alt act de ostilitate faţă de romani şi se rugară cu stăruinţă să le dea bani şi pământ, făgăduind de a face rău celor ce se aflau în război cu împăratul”. 8. CIL, III, 1176. 9. Vita Aureliani, 39: „Văzând că Illyricum e pustiit şi Moesia ruinată, pierzând nădejdea de a o mai păstra, a părăsit provincia Dacia întemeiată de Traian dincolo de Dunăre retrăgând armata şi pe provinciali, iar populaţia adusă de acolo a aşezat-o în Moesia şi a numit-o Dacia sa, care acum desparte cele două Moesii”. În Historia Augusta cuvântul Romanos de la Eutropius e înlocuit cu populos şi apare în plus expresia sublato exercituet provincialibus, care lipseşte la Eutropius. 10. 35 din cele 40 diplome militare s-au găsit în castre şi în apropierea lor şi se cunosc 154 atestări epigrafice ale veteranilor în oraşe şi în mediul rural, iar începând cu Severus Alexander apare o categorie de veterani-păzitori de graniţă (limitanei).