407

  • April 2020
  • PDF
Download

This document was uploaded by user and they confirmed that they have the permission to share it. If you are author or own the copyright of this book, please report to us by using this DMCA report form. Report DMCA

Overview

Download & View 407 as PDF for free.

More details

  • Words: 153,830
  • Pages: 419
Istoria  Românilor   

MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI 

MIHAI MANEA 

BOGDAN TEODORESCU 

De la 1821 până în 1989  Manual pentru clasa a XII­a

EDITU  RA  DIDAC  TICĂ SI  PEDAG  OGICĂ,  R.A. ­  BUCUR  EŞTI  1996

Au colaborat la realizarea manualului:  Adrian Pascu, profesor, gr.l, Alina  loana­Şerbu, cercetător ştiinţific,  Dumitra Teodorescu, profesor, gr. I 

Referenţi:  Prof. univ. dr. loan Scurtu  Prof univ Nichita Adăniloaie  Prof. Radu Homer  Prof. Minai Oproiu 

Redactor,  Prof.  GabrielStan  Tehnoredactor,  Ancuţa  Peţa  Coperta, Dumitru Şmalenic 

I.S B.N. 973­30­4690­6 

Culegere şipaginare computerizată Secţia  Jotocukgere ­ %!A.I. ­ Imprimeria Coresi 

Tipărit sub comanda nr. 60077/42240  Regia Autonomă a Imprimeriilor  Imprimeria CORESI Bucureşti  Piaţa Presei Libere Nr.1  ROMÂNIA

INTRODUCERE  SECOLELE AL XIX­LEA ŞI AL XX­LEA ÎN DEVENIREA  ISTORIEI ROMÂNILOR  Manualul de faţă îl continuă pe cel pentru clasa a XI­a, elaborat în 1991 şi  editat  un  an  mai  târziu.  Aşadar,  după  cunoaşterea  preistoriei,  protoistoriei,  antichităţii, evului mediu şi a tranziţiei spre modernizare a  societăţii din spaţiul  carpato­danubiano­pontic,  ne  vom  ocupa  de  modernitatea  precum  şi  de  con­  temporaneitatea devenirii istorice pe aceste meleaguri. Trimitem, astfel, la intro­  ducerea manualului precedent, care cuprinde, între altele, definirea cronologică  a structurilor (epoci, perioade, etape) corespunzătoare. Atragem atenţia însă că  această  „definire"  are  un  caracter  orientativ;  reprezintă  o  variantă  ­  încă  discu­  tabilă­  a  periodizării  istoriei  românilor.  De  altfel,  acelaşi  lucru  se  întâmplă  şi  în  privinţa studierii istoriei românilor.  In introducerea de faţă, ne vom opri numai asupra semnificaţiilor pe care  secolele al XIX­lea şi al XX­lea le au în devenirea istorică a românilor.  începutul  secolului  al  XIX­lea  coincide  cu  noi  incursiuni  ale  trupelor  otomane la nord de Dunăre. Trece numai o jumătate de deceniu şi urmează o  lungă  ocupaţie  militară  ţaristă  (1806­1812).  Ea  se  încheia  cu  o  nouă  pierdere  teritorială.  Pământul  românesc  dintre  Nistru  şi  Prut  este  anexat  Imperiului  Romanovilor.  în anul 1821, pentru „Dreptate" şi „Slobozenie" „cămaşa mort/Teste îmbră­  cată de Tudor Vladimirescu care piere însă asasinat de eterişti. Programul său  naţional  şi  social  este  împlinit  de  cei  care  suferă  privaţiunile  pricinuite  de  ocupaţia  otomană în anii  1821­1822. Sunt reinstaurate domniile  pământene.  Din nefericire, sunt întrerupte de o nouă ocupaţie militară ţaristă (1824­1834), în  timpul  căreia  Rusia  anexează  Delta  Dunării  şi  Insula  Şerpilor,  demon­  strând,  totodată,  la  Săbăoani,  unde  sunt  ucişi  sute  de  săteni,  ce  înseamnă  „protectoratul" ei.  împotriva acestei noi forme de dominaţie străină, protectoratul rusesc, care  se  adăugase  exercitării  suzeranităţii  otomane,  acţionează  revoluţionarii  de  la  1848. Bucureştenii ucişi la 19 iunie şi 13 septembrie 1848 constituie, în această  privinţă, o eternă mărturie. După cum, la miazănoapte de Carpaţii Meridionali,  contra  absolutismului  habsburgic  şi  obtuzităţii  nemeşeşti,  vor  avea  aceeaşi  soartă conaţionalii lor Ion Buteanu şi  Petru Dobra, precum  şi înţeleptul teolog  sas Stephan Ludwig Roth. De cealaltă parte a baricadei, dar tot în numele unui  ideal romantic, îşi găseşte un prea timpuriu sfârşit poetul ungur Petofi Sândor.  întru dreaptă judecată, să reţinem numărul victimelor revoluţiei de la 1848­1849  în  Transilvania,  aşja  cum  este  el  publicat  de  periodicul  „Kronstădter  Zeitung":  5411 români, 304 maghiari, 310 saşi, 93 de alte naţionalităţi.  Din toamna anului 1848 până în primăvara anului 1851, trupele otomane şi  ţariste  nu  părăsesc  teritoriile  de  la  est  şi  sud  de  Carpaţi.  în  interiorul  arcului  carpatic, armatele habsburgice impun regimul politic neoabsolutist. Ostile Rusiei  revin în 1853­1854, când ocupă, ca „zălog", Moldova şi Ţara Românească. Din  august 1854 şi până în martie 1857, întreg spaţiul românesc este ocupat de

armatele  Austriei.  Exponenţii  naţiunii  române  ­  poeţii  Vasile  Alecsandri  şi  Dimitrie Bolintineanu, scriitorii Ion Ghica şi Costache Negri, sprijiniţi de istoricul  Eudoxiu  Hurmuzaki  ori  de  marele  industriaş  şi  bancher  Gheorghe  Simeon  Şina  ­  reuşesc  ca,  printr­o  amplă  activitate  diplomatică  (Viena  ­  1855,  Constantinopol  şi  Paris  1856),  să  facă  din  propria  cauză  o  problemă  de  însemnătate europeană.  Unirea Moldovei cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, amplă operă  reformatoare  din  timpul  domniei  lui  Alexandru  loan  Cuza  şi  al  guvernării  lui  Mihail  Kogălniceanu,  contribuie,  în  mod  hotărâtor,  la  edificarea  României  moderne.  Forme  de  viaţă  socială  şi  de  cultură,  moştenite  de  secole,  sunt  transformate  din  temelii.  Apar  noi  instituţii  administrative,  artistice,  bisericeşti,  juridice, militare, politice, de învăţământ, sănătate ş.a.m.d.  Schimburi de atitudine şi de mentalitate, explicabile în contextul continental  complex  şi contradictoriu, duc la întronarea dinastiei străine. Urmare proximă a  înscăunării principelui Carol I, la 10 Mai 1886, Constituţia din acelaşi an încheie  practic  „deceniul  restructurării  naţionale"  şi  îl  deschide  pe  cel  care  pregăteşte  „epopeea  Independenţei".  Ţara  este  înzestrată  cu  cel  mai  înalt  for  ştiinţific,  Societatea  Academică  Română  (1867)  cuprinzând  membri  din  toate  teritoriile  locuite  de  români.  Zece  ani  mai  târziu,  guvernul  condus  de  I.C.  Brătianu  îşi  asumă răspunderea confirmării, pe câmpul de luptă, a votului Camerei de la 9  Mai  1877.  George  Şonţu,  Nicolae  Valter  Mărăcineanu,  Dimitrie  Giurescu,  Constantin Ene şi alţi zece mii de eroi (peste 4 000 de morţi şi aproape 6 000 de  răniţi)  plătesc  „tributul  de  sânge"  la  Griviţa,  Rahova,  Smârdan.  Prin  tratatele  internaţionale  (San  Stefano  şi  Berlin,  1878),  României  moderne  îi  sunt  recunoscute  deplina  neatârnare  ca  stat  şi  suveranitatea  sa  asupra  Dobrogei,  asupra  teritoriului  fostului  sangeac  al  Tulcei,  asupra  Deltei  Dunării  şi  Insulei  Şerpilor.  Ulterior  este  proclamat  Regatul  (1881).  Legea  fundamentală  a  ţării,  modificată în 1879  şi 1884, confirmă pluralismul politic. Afirmate deja prin cele  două partide (Naţional­Liberal şi, respectiv, Conservator) care asigură alternativa  guvernamentală  după  instaurarea  regimului  monarhiei  constituţional­parla­  mentare, liberalismul şi conservatorismul/junimismul se consolidează ca doctrine  politice.  Triumfă  concepţiile  privind  protecţionismul  economic  şi  încurajarea  industriei naţionale. Pe acest fundal,opera lui Mihai Eminescudobândeşte durată  infinită.  Din  ea  se  naşte  curentul  naţionalist­democrat.  Concomitent,  din  alte  izvoare,  fireşte,  se  conturează  ţărănismul,  iar  social­democraţia  se  pronunţă  pentru reformarea societăţii româneşti din interiorul acesteia, pe temeiul justiţiei  sociale şi al solidarităţii naţionale.  Totodată,  românii  din  afara  graniţelor  statului  naţional  modern  continuă  lupta pentru emancipare politică şi spirituală. La cunoscutele tactici ­ „activismul"  şi  „pasivismul  de  protestare"­  ­  ei  adaugă  noi  forme  de  acţiune.  Acestea  se  desfăşoară sub egida partidelor naţionale ale românilor din Basarabia, Bucovina,  Transilvania  şi  din  celelalte  teritorii  aflate,  încă,  sub  dominaţie  străină.  Are  loc  mişcarea  memorandistă  (1892­1894).  în  1898,  cu  prilejul  aniversării  unei  jumătăţi de veac de la Revoluţia de la 1848, sunt readuse în prim­plan faptele şi  ideile tribunilor de pe „Câmpul Libertăţii" (Blaj­Filaret).

a  Privit  chiar  strict  cronologic,  secolul  al  XIX­lea  rămâne  aşa  cum  îl  caracterizează  i.  Ghica:  „cel  mai  mare  şi  mai  luminos  dintre  toate"  veacurile  istoriei milenare a românilor.  Prin evenimentele cruciale de la 1821­1822 şi 1848­1849, din 1859, 1866  sau  1877­1878,  acest  veac  întruneşte,  şi  la  români,  trăsăturile  afirmate  de  istoricul german Leopold von Ranke sub sintagma „secolul naţiunilor". Din acest  punct  de  vedere  însă,  în  istoria  noastră  naţională,  secolul  amintit  depăşeşte  cunoscuta limită cronologică finală (1900); el continuă până în 1918.  Desigur,  pe  plan  universal,  există  şi  alte  definiri  ale  veacului  al  XIX­lea:  pentru  spiritul  său  dominant,  este  denumit  „secolul  romantic";  din  punct  de  vedere  psiho­social,  frecvente  sunt  sintagmele  „secolul  raselor"  şi  „secolul  individualismului";  rar  se  vorbeşte  despre  „secolul  economiei  politice";  cât  priveşte infrastructura, este folosită adesea expresia „secolul roţii".  SecolulXX. Aidoma veacului care îl precede, ultimul secol din mileniul doi  al  erei  noastre  cunoaşte,  în  lume,  mai  multe  denumiri.  între  altele,  este  considerat „secolul artei noi". în această privinţă, poporul român îl are ca ilustru  reprezentant pe Constantin Brâncuşi, stabilit la Paris chiar la începutul veacului.  Tot în capitala Franţei, în 1906, Traian Vuia realizează primul zbor cu mijloace  proprii  de  bord,  înscriindu­se  definitiv  în  ceea  ce  avea  să  fie  numit  „secolul  aviaţiei", mai ales după ce, lângă Paris, Henri Coandă va realiza cel dintâi zbor  experimental al unui avion cu reacţie inventat de el.  între  timp,  în  ţară  se  înregistrează  primul  „semn  de  sânge"  al  veacului.  Ţărani răsculaţi la 1907  sunt ucişi sau răniţi de armată, din ordinul autorităţilor  presate  şi  de  un  factor  extrem  de  periculos  (armatele  Austro­Ungariei  ocupă  poziţii  de  atac  pe  linia  Carpaţilor,  iar  cele  ale  Rusiei, la  Prut).  „Dumnezeu  să­i  ierte", scrie N. lorga în ziarul  „Neamul Românesc", îndemnând la o reconciliere  din  care  rezultă  prezenţa  eroică  a  fiilor  satelor  în  Războiul  pentru  Reîntregirea  Naţională  (1916­1919).  Mobilizaţi  de  un  guvern  condus  de  Ion  I.C.  Brătianu  şi  comandaţi, între alţi generali, de Alexandru Averescu, peste 800 000 de ostaşi  participă  la  cele  trei  campanii  de  pe  frontul  românesc,  300  000  dintre  ei  jertfindu­şi viaţa pentru supremul ideal naţional.  Marea  Unire  din  1918,  sub  sceptrul  regelui  Ferdinand,  este  rodul  unei  generaţii de excepţie. Din ea fac parte medicul Daniel Ciugureanu, profesorul de  matematică Ion Inculeţ, „misteriosul şi plinul de omenie" Pantelimon Halippa, toţi  ceilalţi  deputaţi  din  Sfatul  Ţării  de  la  Chişinău,  care  la  27  Martie  (st.v.) voteaz  Unirea  Basarabiei  cu  România;  Mitropolitul  Vladimir  Repta,  Dionisie  Bejan,  Cavaler lancu Flondor, istoricul Ion Nistorşi alţi participanţi la Congresul Generai  de  la  Cernăuţi,  prin  votul  cărora  Bucovina  se  uneşte  cu  România  la  15/18  noiembrie; militantul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti, profesorul de istorie şi  publicistul Vasile Goldiş, /uliu Maniu, dr. losif Jumanca, precum şi toţi cei care,  Prin  opţiunea  plebiscitară  de  la  Alba­lulia,  la  1  decembrie  (st.n.)  „decretează  Unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească" cu Patria­  Mamă, România.  1  Decembrie  1918  marchează,  astfel,  în  istoria  românilor,  trecerea  de  la  e  Poca  modernă  la  contemporaneitate  (epoca  de  actualitate,  epoca  zilelor  noastre).

c 

Desăvârşirea'  unităţii  de'­  stat,  recunoscută  (în  cele  din.  urmă)  şi  de  comunitatea internaţională, la  capătul  unei  energice  acţiuni  diplomatice,  oferea  naţiunii române, pentru prima oară reunită în întregimea ei în margini teritoriale  fireşti, cel mai propice cadru af propăşirii sale.  Peste  dificultăţile  inerente  începutului,  reforma  politică  (acordarea  votului  universal  şi  Constituţia  din  1923)  şi  reforma  socială  (cu  deosebire  legea  definitivă  de  înfăptuire  a  reformei  agrare  din  1921)  statuau  o  monarhie  constituţională cu deplina separare a puterilor în stat, al cărei izvor era sufragiul  universal egal, direct şi secret. Conştientizarea sa era strâns legată de dreptul la  proprietate acordat celui mai numeros electorat ­ ţărănimea.  O creştere economică, întreruptă doar de catastrofala criză din anii 1929­  1933,  a  oferit  României  cei  mai  înalţi  indici  de  dezvoltare.  în  anul  1938  ţara  noastră  era  cu  totul  independentă  din  punct  de  vedere  energetic,  se  număra  printre  marile  producătoare  de  cereale  şi  petrol  din  Europa  şi  din  lume  şi  dezvolta o industrie prelucrătoare şi de maşini (aviaţie şi locomotive Diesel) în  plin avânt.  Realizărilor deosebite în plan politic, social  şi economic li se adaugă cele  culturale, nu mai puţin prestigioase. Marile generaţii spirituale ale înfăptuirii Unirii  se  aflau  într­o  emulaţie  fericită  cu  mai  tinerii  lor  confraţi  născuţi  la  începutul  secolului  XX,  din  această  competiţie  ivindu­se  valori  perene  ale  culturii  universale,  precum  istoricul  Nicolae  /orga,  filosoful  şi  literatul  Lucian  Blaga,  muzicianul George Enescu, sculptorul Constantin Brâncuşi. Acum se formează  în România mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii postbelice, biologul Gheorghe  Palade  ­  încă  singurul  român  deţinător  al  Premiului  Nobel,  reputatul  istoric  al  religiilor  Mircea  E/iade,  filosoful  şi  eseistul  Emil  Cioran  sau  dramaturgul  de  anvergură mondială Eugen lonesco.  Din păcate, sub o puternică presiune internaţională care va acţiona vreme  de  aproape  50  de  ani,  constant,  împotriva  intereselor  româneşti,  dar  şi  drept  consecinţă a unei nefaste politici care a căutat, mereu, compromisul avantajos,  realizând  mai  mereu  contrariul,  România  va  aluneca  pe  panta  unor  regimuri  autoritare şi dictatoriale.  Primul dintre ele, cel instalat în februarie 1938, s­a încheiat cu amputările  teritoriale  din  vara  1940,  expresie  a  politicii  de  forţă  şi  dictat  promovate  de  Germania şi Uniunea Sovietică în Europa centrală şi sud­estică.  Cedarea Basarabiei, apoi a Transilvaniei nord­estice şi, în cele din urmă, a  celor  două  judeţe  din  sudul  Dobrogei  a  antrenat  prăbuşirea  lui  Carol  al  II  şi  a  deschis  perspectiva  dictaturii  antonesciene.  Animat  de  cele  mai  bune  intenţii  (între  care  refacerea  unităţii  de  stat  era  cea  mai  importantă),  regimul  politic  al  mareşalului  Antonescu  a  fost  confruntat  cu  consecinţele  raporturilor  de  forţă  dintre  Marile  Puteri  în  timpul  războiului  mondial,  precum  şi  cu  complicaţiile  intervenite  între  Uniunea  Sovietică  şi  Germania.  Actul  de  la  23  August  1944,  născut din dorinţa de a asigura ţării o situaţie cât mai bună în perspectiva unei  victorii aliate, a condus însă, la lichidarea grabnică a democraţiei abia înfiripate,  la  abolirea  monarhiei  şi  instaurarea  unei  noi  dictaturi,  ­  de  stânga,  prin  sovietizarea societăţii româneşti.  încălcarea brutală a celor mai elementare drepturi şi libertăţi cetăţeneşti s­a  însoţit cu marginalizarea valorilor naţionale şi preluarea unui model străin. în

virtutea sa trebuiau create noi instituţii şi construită o economie întemeiată pe  Un centralism excesiv, în  care rolul  priontar revenea  unei  industrii  mare,  consumatoare de .materii prime, dar necompetitivă, ceea ce a adâncit, în timp,  contradicţii şi a determinat conflicte practic imposibil de soluţionat.  Când,  la  jumătatea  deceniului  şapte  al  acestui  secol,  a  devenit  vizibilă  nevoia unei deschideri  şi când România a adoptat o politică externă mai puţin  obedientă  faţă  de  fosta  U.R.S.S.,  din  care  n­au  lipsit  chiar  manifestări  independente, de noua situaţie a beneficiat exclusiv un clan care,­sub ochii uimiţi  ai  unui  popor  întreg,  reitera  practicile  absolutismului  monarhic,  alăturându­le  celui mai rigid neostalinism în construcţia „noii societăţi".  Uriaşa  putere  de  cumpătare  şi  de  toleranţă  a  românilor  a  atins  limita  în  dimineaţa  zilei  de  22  decembrie  1989.  Un  regim  politic  impus  prin  forţa  unor  înţelegeri, din care fusesem cu ostentaţie excluşi, s­a prăbuşit ca un castel de  cărti de joc, o dată cu ieşirea din scenă a marionetelor, care se străduiau să­i  dea consistenţă.  Nu fără convulsii şi tragice sfâşieri, evenimentele de acum aproape trei ani  au  deschis  perspectiva  unor  transformări  structurale,  în  speranţa  unei  fireşti  continuităţi  şi  reveniri  româneşti  pe  marile  itinerarU  ale  istoriei,  în  direcţia  democraţiei şi progresului. 

V,  ­ 

1 

■n­ 

flb,. 

1, 
■'­.  \,i 

va 

rţf  •îl'

­3Π

HABITAT SI POPULAŢIE, STRUCTURI,  EXISTENŢA COTIDIANĂ, IMIGRĂRI 

­  ­  ­  ­  ­  ­ 

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN PRIMII ANI Al SECOLULUI AL XIX­LEA.  HABITATUL SI POPULAŢIA.  CARACTERUL PREVALENT RURAL AL HABITATULUI.  AŞEZĂRI CU CARACTER URBAN SI SEMIURBAN.  STRUCTURA ETNICĂ A POPULAŢIEI.  DATE PRIVIND STRUCTURA CONFESIONALĂ A LOCUITORILOR SPAŢIULUI,  CARPATO­OANUBIANO­PONTIC.  ­  STRUCTURA SOCIALĂ A POPULApEI ROMÂNEŞTI. 

Ţările Române în primii ani ai secolului al XIX­lea. în primele decenii  ale  secolului  al  XIX­lea,  istoria  oamenilor  pământului  de  la  Dunăre,  Pont  şi  Carpaţi  marchează,  în  dezvoltarea  sa,  o  însemnată  etapă  a  habitatului  uman,  îndeosebi  a  celui  urban.  Acesta  este,  de  altfel,  rezultatul  principal  al  creşterii  demografice  din  secolul  al  XVII­lea­al  XVIII­lea,  al  progresului  economic  şi  al  mobilităţii  sociale,  al  cursului  politic  promovat  de  regimul  austriac  şi  de  cel  otomano­fanariot,  prin  reformele  administrative,  fiscale,  sociale, culturale  şi religioase specifice  „despotismului luminat". La  începutul  secolului al  XIX­lea însă, progresul general al societăţii româneşti resimte şi  influenţele  negative  ale  unor  factori  externi.  Ne  gândim,  în  primul  rând,  la  invaziile repetate ale armatelor străine.  în iarna 1801/1802, trupele paşei de Vidin, Pasvan Oglu,  pradă Oltenia.  Craiova  este  arsă,  Mănaf  Ibrahim,  aghiotantul  paşei  amintite,  distruge  Tg.  Jiu.  Panica  provocată  în  rândurile  populaţiei  locale  este  cvasigenerală.  însuşi  M/hai Şuţu, aflat la a treia domnie în Ţara Românească, ultima în anii  1801­1802,  părăseşte  tronul.  Ca  urmare,  timp  de  câteva  luni,  domnul  Moldovei,  Alexandru  Şuţu  (1801­1802),  îndeplineşte  şi  funcţia  de  caimacam  pentru  principatul  de  la  sud  de  Milcov.  în  această  perioadă,  numeroase  familii de mari boieri, de la miazăzi de Carpaţi  ­  Brâncoveanu, Câmpineanu,  Dudescu,  Ghica,  Obedeanu,  Ştirbei  ş.a.  ­  trecuseră  munţii,  refugiindu­se  la  Sibiu  şi  Braşov.  Din  ultimul  centru  urban  menţionat,  reprezentanţii  lor  se  adresează  lui  Napoleon  Bonaparte,  solicitând  protecţie  „împotriva  tâlhăriilor  turceşti".  Demersurile  ulterioare  ale  diplomaţilor  francezi  aduc  numai  o  scurtă  perioadă  de linişte,relativă,în Câmpia Dunării. Prin  hatişeriful de la Gulhanei  i  septembrie 1802), Poarta reconfirmă „privilegiile" cuprinse în firmanele din 1774,

1783 şi 1791­ Este stabilit regimul obligaţiilor materiale ale „Valahiei" şi Moldovei  fată de Imperiul Otoman, fiind exclusă orice altă cerere de bani din partea curţii  suzerane.  Totodată,  este  recunoscută  autonomia  celor  două  ţări  carpato­dună­  ne,  imixtiunile  otomane  în  treburile  lor  interne  fiind,  de  asemenea,  interzise.  Durata  domniei  este  fixată  la  şapte  ani.  Anterior  expirării  acestui  termen,  mazilirea  domnilor  este  condiţionată  de  acordul  comun  al  Rusiei  şi  Porţii.  în  acest  context,  nu  mai  surprinde  faptul  că,  imediat,  noii  domni  de  la  Bucu­  reşti  ­  Constantin  Ipsilanti  (1802­1806,  1807)  ­  şi  laşi  ­  Alexandru  Moruzi  (1802­1806,  1807)  ­  adoptă  o  politică  filo­rusă.  Ei  nemulţumesc,  astfel,  pe  primul  împărat  al  francezilor,  care  îl  convinge  pe  sultan  să­i  îndepărteze  din  scaun  (12  august  1806).  Ţarul  Alexandru  I  (1801­1825)  invocă  încălcarea  hatişerifului  sus­menţionat  şi  ordonă  trupelor  ruse  să  invadeze  Moldova,  apoi  Tara Românească.  Războiul  ruso­otoman  (1806­1812)  desfăşurat  pe  teritoriul  locuit  de  români,  provoacă  acestora  mari  pierderi  umane  şi  materiale.  Mai  mult,  deşi  la  început anunţase că acţionează pentru apărarea religiei  şi drepturilor românilor,  Curtea de la  Sankt­Petersburg  pretinde,  totuşi,  anexarea  Principatelor invadate.  Presaţi  de  Napoleon  I,  care  declanşează  campania  din  Rusia,  diplomaţii  lui  Alexandru  I încheie pace cu  otomanii (Bucureşti, 16  mai 1812) mulţumindu­se  numai cu încorporarea unei părţi din Moldova. Este vorba despre regiunea dintre  Nistru şi Prut (Basarabia), pământ românesc pe care B.P. Hasdeu îl defineşte  a  fi  „cu  picioarele  muiate  în  Marea  Neagră  şi  cu  fruntea  umbrită  de  codrii  Bucovinei".  Noul  rapt  teritorial  este  urmat  de  schimbări  demografice.  Pe  lângă  mişcările  tradiţionale  ale  populaţiei  autohtone,  respectiv  emigrări  în  zone  mai  puţin  expuse  asupririi  sociale  şi  naţionale,  au  loc  imigrări  repetate,  colonizări  iniţiate de către autorităţile de ocupaţie. Alogenii şi cele câteva sute de aşezări  întemeiate  de  aceştia  nu  pot  schimba  însă  ponderea  evidentă  a  românilor  în  ansamblul locuitorilor spaţiului carpato­danubiano­pontic. Băştinaşii îşi păstrează  obiceiurile,  continuitatea  caracterizându­le întreaga lor existenţă cotidiană. Este  rezultatul  firesc  al  adaptării  la  complexitatea  condiţiilor  de  viaţă  oferite  de  teritoriul  locuit  (habitatul).  în  consecinţă,  se  impune  să  cunoaştem  structurile  acestui habitat şi pe cele ale populaţiei.  n 

­  ­•  *       ;  Pentru primele două  decenii ale  secolului  al  XIX­lea  există  mai  multe  izvoare  de  demografie  istorică:  inventare  (catagrafii)  eparhiale,  recensăminte  (conscripţii)  fiscale,  schiţe  statistice  ş.a.  Multe dintre acestea însă au un caracter regional şi se referă, adesea, numai  •a familiile contribuabile. Datele conţinute sunt, aşadar, incomplete. Totuşi,  Pe temeiul lor, putem cunoaşte cu aproximaţie structura etnică, confesională  Şi  socială  a  locuitorilor,  repartizarea  acestora  pe  oraşe,  târguri,  sate.  Cu  rezervele  de  rigoare  trebuie  privit  şi  următorul  tablou  sinoptic  privind  Şezările  rurale,  semiurbane  şi  urbane  din­  spaţiul  carpato­danubiano­  pontic, până la 1821:  »  11

ENTITATEA * ISTORIC6­  GEOGBAF(CA 

* BANAT BASARABIA  BUCOVINA CRIŞANA  DOBROGEA  MARAMUREŞ  MOLDOVA  TRANSILVANIA ŢARA  ROMÂNEASCĂ 

TOTAL GENERAL 

>  TOTAL  AŞEZĂRI 

STRUCTURA HABITATULUI  din care.  târguri şi oraşe 

_, aşezări rurale s 

număr 

% 

număr 

% 

729  707  316  460  453  403  1455 2  182 2  779 

56 22  7 5 7 24  *     25  63 34 

7,68  3,11  2,21  1,09  4,55  5,95  1,72  2,89  1,22 

673  685  309  455  446  379  1,430  2119  2  745 

92,32  96,89  97,79  98,91  98,45  94,05  98,28  97,11  98,78 

9 484 

243 

2,56 

9 241 

97,44 

,:  Din cele aproape 9 500 aşezări  atestate  documentar  în  perioada  care  ne interesează,  peste  97% reprezintă  sate.  Acest  procent  denotă  caracterul  prevalent  rural  al  habitatului  din  spaţiul  carpato­danubiano­pontic.  O  asemenea  trăsătură  se  explică  prin  făptui  că  economia însăşi are un pronunţat caracter agrar.  Procentul aşezărilor rurale diferă însă de la o entitate istorico­geografică la  alta. Astfel, media pe întreg spaţiul amintit este depăşită de procentul înregistrat  în  cele  cinci  cercuri  administrative  din  comitatul  Bihor,  cele  două  sangeacuri  dobrogene  (Silistra  şi  Tulcea),  în  cele  17  judeţe  din  Muntenia,  unde  numărul  aşezărilor  rurale  fireşte  între  anii  1815­1821,  în  cele  16  ţinuturi  din  Moldova  •dintre Prut şi Carpaţi şi în Bucovina. Spre 1826, numărul aşezărilor rurale scade  în Transilvania.  Datele aceluiaşi tablou sinoptic  confirmă  şi  creşterea  diferenţiată  a  numărului  târgurilor.  Procentele  cele  mai  semnificative sunt, în această privinţă, cele din Banat şi Maramureş. Diferenţieri  există  însă  chiar  între  subdiviziunile  administrative  ale  acestor  două  entităţi  istorico­geografice.  Astfel, în comitatul Arad documentele confirmă existenţa unui singur „oraş  liber  regesc",  dar  şi  un  număr  de  târguri  mai  mare  cu  zece,  decât  cel  al  aşezărilor cu caracter semiurban din comitatele Timiş şi Torontal, luate la un loc,  unde  sunt  atestate  trei  oraşe.  De  asemenea,  în  comitatul  Şătmar,  integrat  Maramureşului  încă  din timpul Drăgoşeştilor, există  ­  la  începutul secolului  al  XIX­lea  „două  oraşe  libere  regeşti"  şi  un  „oraş  liber  minier".  în  schimb,  comitatul  care  poartă  numele  amintitei  entităţi  istorico­geografice  nordice,  Maramureş, are numai „cinci oraşe­târguri".  în comitatul  Alba de Jos  sunt atestate  patru  oraşe  şi  zece târguri, dar în  comitatur Alba de Sus lipsesc asemenea structuri ale habitatului. Numai târguri,  fără  oraşe,  figurează  în  izvoare  demografice  referitoare  la  comitatele  Caraş<  Chioar, Crasna, Hunedoara şi Zarand, la scaunul Arieş, în judeţul Ialomiţa ori la  cazatele Ostrovşi Mangalia­. în Basarabia, un izvor cartografic din 1817 confirm 3  existenţa a 17 târguri şi 5 cetăţi.

Numărul  cşl  mai  mare  de  oraşe  (11,  dintre  care  şise  „regeşti  şi  cinci  oraşe­municipii)­  se  înregistrează,  pe  „Pământul  Crăiesc"  respectiv  scaunele  jOrăştie,  Sebeş,  Miercurea  Sibiu,  Nocrich,  Mediaş,  Cincu,  Sighişoara,  Rupea,  districtele Braşov  şi Bistriţa. împreună cu târgurile, centrele urbane reprezintă, în  zona respectivă, puţin peste 8% din numărul total al aşezărilor (276, din care 253  "sate). Procente peste media continentală, de la acea dată, întâlnim însă numai  în districtul Braşov (16,66%) şi în scaunul Mediaş (25,9%).  Se  constată  că  numărul  târgurilor  este  mai  mare  decât  cel  al  oraşelor.  Ambele  tipuri  de  habitat  sunt  depăşite  numeric,  copleşite  chiar,  de  habitatul  rural. Gradul redus de urbanizare, ca fenomen demografic petrecut pe aceste  meleaguri  ­  anterior  anului  1821  ­  permite  desprinderea  clară  a  funcţiilor  oraşului.  Fără  îndoială,  acesta  reflectă  dezvoltarea  meşteşugurilor  şi  co­  merţului.  Există,  totodată,  elemente  care  denotă  o  intensă  activitate  agricolă,  îndeosebi  horticolă  (floricolă,  legumicolă,  pomicolă)  şi viticolă,  precum  şi  una  pastorală.  Printre vii şi „frumoase grădini", admirate de un conte francez în toate  'oraşele străbătute, de la Timişoara şi până la Bucureşti, adăposturi pentru vite,  pentru oi, au în preajmă ateliere metalurgice, manufacturi de postav, hârtie,  sticlă, salpetru,  potasă,­ piele,  bere, var,  ceară  etc; sedii ale breslelor şi  companiilor comerciale sunt situate în preajma pieţelor centrale, printre edificii  ecleziastice sau laice, de tradiţie medievală ori baroc, şi case ţărăneşti (una  chiar în centrul capitalei Ţării Româneşti, lângă Mănăstirea Sf. Sava). La laşi, din  cele şase mii de case, despre care scrie un călător străin, numai trei sute sunt  construite din piatră; printre ele, numai treî băi publice.  Pe  măsură  ce  va  fi  promovată  o  viaţă  intelectuală  tot  mai  bogată  şi  o  estetică  arhitecturală  proprie,  se  va  ajunge  la  o  structurare  valorică  a  spaţiului  urban.  Deocamdată,  oraşele  ­  şi  unele  târguri  ­  dobândesc  numai  un  statut  administrativ  (reşedinţe  de  cazale,  comitate,  districte,  judeţe,  sangeacuri,  scaune, ţinuturi ş.a.m.d.). Din punct de vedere juridic, unele oraşe şi târguri au  statut de aşezări libere; altele, cum vom vedea, luptă însă pentru emancipare de  sub  stăpânirea  marilor  proprietari funciari.  De  asemenea.oraşele  şi  târgurile  se  deosebesc  între  ele  şi  prin  numărul  de  locuitori.  Majoritatea  lor  covârşitoare,  inclusiv Cernăuţi (5 743 locuitori  în  1810), Satu Mare (8 370)  şi Timişoara  (8 480), au sub zece mii de locuitori (cifră tipică pentru Europa Apuseană). Peste  această cifră, între 10.000 şi 20.000 de locuitori au oraşele Cluj (circa 13.000),  Sibiu şi Braşov (ultimul depăşind 18.000 de locuitori, la 1820). O populaţie mai  mare  de  20.000  de  locuitori  avea  oraşul  laşi,  în  timp  ce  oraşul  Bucureşti  depăşise deja 30.000 de locuitori.  Creşterea numărului locuitorilor oraşelor redă mai convingător procesul de  urbanizare.  Faţă de procentul aşezărilor neagricole din  Moldova  (1,72%),  unaoară, indicele concentrării populaţiei în oraşele şi târgurile Principatului  respectiv este superior (9,11% în 1803).'  „ .  Există  statistici  care  redau  numărul  s i hstatistic  t ­  ri ' r  conform  str ucturii etnice a locuitorilor, lată, spre exemplu, o asemenea !  ă pentru Banat, la cumpăna dintre veacurile al XVIII­lea şi  e  13

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­ m 

—  Aşezările după structurile 

Româneşti  Româno­  sârbeşti 

73,35% 

Procentul din totalul  aşezărilor bănăţene 

3,56% 

Sârbeşti 

Sârbo­  germane 

Româno­  sârbo­  germane 

19,91% 

1,31% 

1,87% 

Din  cele  arătate  rezultă  că,  în  Banat,  circa  3/4  din  localităţi  cuprindeau  populaţie românească.  Semnificativă este, în aceeaşi ordine de idei, şi structura gospodăriilor din  Basarabia,  în  anul  1817,  potrivit  căreia,  din  totalul  de  96  528  gospodării  basarabene, luate în calcul, cele româneşti reprezentau, aşadar, peste 94%.  Gospodăriile după  structura etnică a  membrilor lor 

„Moldoveneşti"  (româneşti) 

Evreieşti 

Greceşti 

Armeneşti 

Bulgăreşti Şi  găgăuze 

91.048 

3.826 

640 

530 

482 

Numărul 

Să  reţinem  că,  anterior, în Bucovina  existau  următoarele  procente  privind  numărul familiilor după structura lor etnică: familii de români  ­ 77,3%; ruteni  şi  alţi  ucrainieni,  din  Imperiul  Habsburgic­15,8%;  evrei­3,7%;  ţigani­2%;  armeni ­ 0,4%; alte naţionalităţi ­ 0,8%.  în cele 16 ţinuturi din Moldova sunt atestaţi, în 1820, aproximativ 700 000  de locuitori români. Pentru anul următor, populaţia din Ţara Românească  este  estimată la aproape 1 800 000 de locuitori.  Pentru  Dobrogea,  datele  sunt  incomplete.  Cele  referitoare  la  români,  de  exemplu,  provin  numai  din  câteva  cazale  (Tulcea,  Isaccea,  Macin,  Babadag,  Hârşova şi Mangalia), unde sunt atestaţi în număr de aproape 18 000. Alături de  români  trăiesc  turco­tătari  (în  număr  aproximativ  egal  cu  cel  al  românilor),  bulgari,  cazaci  şi  greci  (câteva  mii fiecare  grup  etnic),  ţigani,  evrei,  şi  armeni  (între  800  şi  400  de  suflete,  fiecare).  Să  reţinem  însă  faptul  că,  în  Dobrogea,  datorită păstoritului transhumant, locuiesc anual între 2 900 şi 5 000 de mocani,  veniţi cu oile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească.  împreună cu locuitorii de acelaşi neam din Banat, românii din Transilvania,  Crişana  şi  Maramureş, totalizează, la începutul secolului al  XIX­lea, peste  2  200  000  de  locuitori.  Astfel,  ponderea  românilor,  în  ansamblul  populaţiei  spaţiului carpato­danubiano­pontic, este următoarea:  TERITORIILE  Moldova şi Ţara Românească  Banat, Transilvania, Crişana şi  Maramureş Bucovina, Basarabia  şi Dobrogea  TOTAL GENERAL 

TOTAL LOCUITORI 

2.695.130 

2.575.020 

2.807.075 

2.202.542" 

759.955  6.262.160 

639.438  _______.  5.417.000 

Cifră atestată în perioada istorică imediat următoare. 

14

DIN CARE ROMÂNI 

Un număr însemnat de locuitori români este atestat, totodată, în Mace­  nia P e  văile Timocului şi Măritei sau la est de Nistru; de asemenea, în Galiţia  Slovacia, de unde, printr­un proces asemănător de emigrare, locuitori de alte  5' .. se  vor  îndrepta spre spaţiul istorico­geografic românesc. împreună cu cei  6  ste 5.4 milioane de locuitori autohtoni, alogenii se vor integra unei vieţi  P ijtjco­naţionale complexe, dar nu lipsită de contradicţii generate de dominaţia  ?  rtial, cnjar  ocupaţia) imperiilor absolute vecine.  Date  privind  structura  confesională  a  locuitorilor  spaţiului  carpato­da­  ubian»  i­pontic.  Majoritatea  covârşitoare  a  populaţiei  de  la  Dunărea  de  Jos,  Pont  şi  Carpaţi  aparţine,  în  continuare,  confesiunii  tradiţionale,  respectiv  cea  a  credincioşilor  creştini  ortodocşi.  Aceştia  sunt  îndeosebi  români,  a­  căror  viaţă  religioasă este coordonată de Mitropolia Ungro­Vlahiei şi de Mitropolia Moldovei,  în  1821,  este  întemeiată  Mitropolia  Basarabiei,  în  frunte  cu  Gavriil  Bănu­  lescu­Bodoni  (1746­1821).  De  sub  autoritatea  Mitropolitului  Moldovei  au  fost  scoşi,  anterior,  şi  românii  ortodocşi  din  Bucovina.  Episcopia  acestora,  cu  re­  şedinţa la Cernăuţi, împreună cu cele şase protopopiate ale sale (între care cele  ale Ceremuşului, Nistrului, Sucevei), împreună cu ortodocşi din Banat (români şi  sârbi), Crişana, Maramureş şi Transilvania (români, în majoritatea lor, şi greci)  sunt  trecuţi  în  subordinea  Scaunului  mitropolitan  de  la  Karlowitz.  La  Sibiu  se  menţine  numai  o  Episcopie  Ortodoxă.  Mitropolia  Ortodoxă  care  funcţiona  la  Alba­lulia  fusese  desfiinţată  cu  prilejul  Uniaţiei,  când  o  parte  dintre  românii  ar­  deleni, pentru a obţine egala îndreptăţire în faţa legilor, deveniseră greco­catolici.  într­un  izvor  demografic  publicat  la  Sibiu,  referitor  la  anii  1786­1833,  se  arată că: „mai numeroşi sunt adepţii religiei greco­neunite", respectiv ai Bisericii  Ortodoxe „căreia îi aparţine aproape trei cincimi dintre români şi ţigani şi apoi toţi  grecii. Numărul acestora poate, desigur, să se ridice la 800 000 de suflete, dacă  nu  şi  mai  mult".  Celelalte  2/5  ale  populaţiei  româneşti  şi  locuitori  aparţinând  diferitelor  grupuri  etnice  creştine  din Transilvania  alcătuiesc  adepţii  confesiunii  greco­catolice (uniţi cu Biserica Romei), care înregistrează „sporul numărului (...)  cel mai important (...) datorită trecerii unor comune întregi" la această religie.  După  numărul  adepţilor,  în  Transilvania  urmează  religia  evanghelico­lu­  therană, de care „ţin, cu puţine excepţii, saşii (..) circa 250  000  de  suflete", la  care  se  adaugă  „şi  câteva  comunităţi  ungare  de  această  religie".  Cât  priveşte  religia  romano­catolică,  aceasta  are,  în  interiorul  arcului  carpatic,  la  începutul  secolului  al  XIX­lea,  18  081  de  adepţi,  cu  deosebire  maghiari  şi  secui.  Tot  în  scaunele secuieşti, dar şi în comitatele Alba de Jos, Cluj etc, îşi au credincioşii  celelalte  două  religii  reformate:  calvină  şi  unitariană  (sunt  atestaţi  140  043  unitarieni).  Potrivit  aceluiaşi  izvor,  religia  mozaică  are  aproximativ  3  000  de  prozeliţi dintre „evreii ce trăiesc risipiţi prin Transilvania".  Comunităţi de catolici şi mozaici sunt prezente, totodată, în Moldova şi în  c  vina; armenii îşi organizează temeinic instituţiile religioase în Basarabia.  Majoritatea confesiunilor amintite există şi în Dobrogea primelor două decenii  e  Vea  cului al XIX­lea. în plus, remarcăm coreligionarii ortodocşi de rit vechi,  Prezentaţi de cazacii crosoviţi sau lipovenii colonizaţi între Dunăre şi Marea  a  grâ. De asemenea, câteva mii de musulmani, îndeosebi „bosniaci şi arnăuţi de  lr|  9  e slavă, renegaţi", vin să întregească acest tablou al vieţii religioase.

Structura  socială  a  populaţiei  româ f  Izvoarele  de  demografie  istorica  oferă date semnificative şi în legătură cu structura socială a populaţiei româneşti  din primele două decenii ale secolului ai XIX­lea. Spre exemplu, redăm în tabelul  de mai jos procentele care revin principalelor grupuri sociale în cadrul celor peste  două milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Marafnureş.  Ţărani dependent' 

Ţărani liberi 

Orăşeni 

Mica nobilime 

Intelectuali 

81,3% 

10,5% 

5,2% 

2,8% 

0,2% 

în diferite regiuni însă, procentele oscilează, mai puţin ori mai mult, faţă de  cifrele medii mai  sus­menţionate.  Spre  exemplu,  pe Pământul  Crăiesc,  ele  se  reprezintă astfel:  ­  ţărani liberi........................................................................................59%  ­  ţărani dependenţi ..............................................................................24%  ­orăşeni ............................................................................................ 17%  în Ţara Românească şi Moldova, ţăranii clăcaşi reprezintă cu puţin peste  70%, iar cei biberi (moşnenii, răzeşii) aproape 30%. Ultima cifră este confirmată  de repartiţia proprietăţii funciare dintre Carpaţi şi Nistru, mai precis de structura  satelor menţionate în recensământul fiscal din 1803 (impropiu denumit Condica  liuzilor):  Sate domneşti 

Sate mănăstireşti 

Sate boiereşti 

Sate răzăşeşti 

25 

215 

927 

546 

Pentru cunoaşterea locului în viaţa socială a diferitelor categorii de locuitori,  semnificativă este şi următoarea structură a familiilor româneşti din Bucovina:  4„  Boieri 

Mazili 

Răzeşti 

Feţe  bisericeşti 

Slujbaşi  publici 

Meşteşugari şi  negustori 

Ţărani  iobagi 

0,13% 

1% 

0,9% 

2,9% 

1,6 

4,5% 

87,9% 

HISTORISCHE  BESCHREIBUND  (1780)  despre  locuitorii  Bucovinei,  religia  şi  limba  obştească a regiunii.  ...locuitorii  cei  mai  vechi  ai  Bucovinei  sunt  deopotrivă  cu  locuitorii  din  Moldova  turcească,  descendenţi din coloniile valahe sau  vechi romane.  în timpurile precedente  ei primiră o puternică  sporire de coreligionari greceşti, refugiaţi din Transilvania. Către sus­numiţii vechi locuitori s­au mai  ataşat mulţi din ţările vecine, care, refugiindu­se ici­colo, s­au aşezat aici. De aceea întâlneşti în ţară  multe familii  ungureşti, transilvănene,  armeneşti,  dar  mai cu seamă  evreieşti.  Limba  obştească  a  ţării este limba moldovenească ce se compune dintr­o latinească stricată. 

J.A DEMJAN, statistic/an austriac, despre structura etnică a populaţiei Transilvaniei la  începutul secolului al XIX­lea (1804).

între naţiunile mai vechi, românii ocupă necontestat  în privinţa numărului, locul cel dintâi. ". .or  se  poate  aprecia  pe  drept  la  4/7  din  întreaga  populaţie.  înmulţirea  populaţiei  româneşti  e  TlailJ  dsproporţinat  de  mare faţă  de cea secuiască, maghiară şi săsească, încât  oriunde trăieşte atât  de  aceia ' |e  ja locul  îndată. Ei sunt răspândiţi  în  întreaga  tară,  pe  de  o  parte în grupuri  românu  între gj me  satele  sau  jumătate  din  populaţia  acestora,  pe  de  altă  parte  la  marginea  aşezărilor  ungureşti, secuieşti şt săseşti.(...)" 

CHEORGHE MAIOR despre situaţia iobagilor.  Când răsărea soarele îi puneau în lucru şi după ei stătea un pârcălab cu băţul în mână şi de s e  întâmpla ca unul să nu lucreze ca celălalt sau să rămână ceva mai îndepărtat, îl bătea Când bagii  făceau greşeli nu tocmai mari, de pildă lipseau vreo zi de la lucru fără voia domnului, atunci îi '  uneau jos pe scaun şi le dădeau 10­20 beţe, şi apoi îi puneau iarăşi la lucru".  TEMĂ:  în  ce  constă  semnificaţia  cunoaşterii  structurii  confesionale  a  locuitorilor din  spaţiul  carpatc­danubiano­pontic?

LEGENDA  îentre ale revoluţiei din 1821  ■ Moghilev  ' V  K  tinerarii ale pandurilor şi arnăuţilor  Culisăuţi  de sub comanda lui Tudor  Soroca V  Retragerea lui Tudor din Bucureşti 

y 

<1V 

Dorohoi   Ripiceni Dumbrăvenii? 

s 

y 

­ 

Şiret ­  l " I U  Botoşani  Vasilâu*  Debrecen '  Valea lui Mihai 

Satu  Baia Mare    ~ Cavnic Tăşnad  Cehu Silvaniei Marghita Şimleul  Oradea        zalău     Dep 

Moldovenese  Rodna  Silvaniei  Vatra Do'rnei  Bistriţa        M­rea  Secuo 1  Tophţa 

RĂSCOALA HOLEREI 

Sântana  Nădlac  Arad 
Deda  ' '  Bi caz  Reghin        Gheorghieni ■ Nea  SILVANIA /  ) B R  ..      .        Nucet  Vaşcau  Băit£  1843­46 :  """'  \Ş!  :  "Abryd  (Ai 

Brad  "'Albalulia Mediaş  Rupea  Deva   Orăstie  Sebes  " >Sf. Gheorghe  Timişoara "unedoara,       cuair  Sibiu       ' FăgărasN 

BU 

0  L  9OJ  184  2­  45  E  FTIMIE 

Ciacov  a 

HateT  M  P  l,&  Bo  c S M  ană 

\ 

nS"*»*—  Predeal 

i  Coz a 

'  Râ  lc 

™  * 

Măgura  2.11.1821 

V 

O. 

V 

culenii Vechi  \ Chişii*  ,      TolăDusnei  i muJg.Uapuşnei Tjghina ­STiraspol 

l 

T  â  r  g  u  M  u  r  e  ş  / 

Dognecea        Reşiţa 23/25.5 s O;:i| o ff "  '  Curtea       Slăpic  U M  " ' "  Horezu     de Argeş  câmpina  ­" ­  '  Râm  ea  BuZaU B  LCI­r.Târgu Jiu  ™Y_  J>loiest ­<;T  i 

BELGRAD 

Tarnăveni 

iercurea Ciu 

'  M 

Lipova  Bolgrad  Chilia'—  Galaţi Brăila©  I  1841­43  Isacce  s  m  a  il  Mehadia     Baia\lp Arama  Moldova Veche Orşova  ' Turnu Severin  Ţînţăreni  4JH.182 slatina  v  Principalele itinerarii       "\  ale detaşamentelor eteriste~\  I  Lupte cu turcii 

9­1856 'usla  T u l   ~  Sulina 

■     $ Babadag 

SloboijaX Q Feteşti ■> Cernavodă  83a­40  *" Călăraşi  J  Medgidia  Caracal/ o  Y.  ele v/  RUSII de Vec  "" ţ6a Olteniţa'.       Adamclisi        Constanţa  ,X"  Silistra   ostrov         Cobadin  1  Băileşti        Segarcea  Alexandria'Gjuraju  Turtucaia  y  Corabia Turnu Măgurele  •  s  Zimnicea  Nicopole  A l k I  Bazargic  ­bO

" ) 4/28.11.1821  *  "  Craiova  Vidifv 

Intrarea turcilor în Ţările Române  Agitaţii ţărăneşti în Transilvania  sub influenţa mişcăm conduse def Ţuclor'  )  Centre 6e agitate între 1822­1847  îa mo\\Vov susvnută de Ecaterina Varga (1843­1846)' 

IMPERI U L OTOMAN 

heorghe 

v — 

NAŢIUNE SI ACŢIUNE LA 1821. PROGRAM, OAMENI, FAPTE,  URMĂRI IMEDIATE SI DE PERSPECTIVĂ 

­  CONTEXT INTERNAŢIONAL SI CAUZE ROMÂNEŞTI.  _ TUDOR VLADIMIRESCU ­ VIAŢA SI PERSONALITATEA.  ­TUDORŞIETERIA.  ­  PROGRAMUL REVOLUŢIEI OE LA 1821. 

Context internaţional şi cauze româneşti. începutul secolului al XIX­lea  s­a  desfăşurat  sub  semnul  activizării  excepţionale  a  mişcării  pentru  libertate  socială, restructurări politice interne şi afirmare naţională.  Ideile generoase ale marii revoluţii franceze, care propovăduiau dreptatea  şi  egalitatea  socială,  precum  şi  dreptul  la  autodeterminare  a  popoarelor  opri­  mate, s­au răspândit în întreaga Europă. Terenul pe care se mişcau era de mult  pregătit într­alume a cărei ordine (cea veche, medievală) se destrăma progresiv,  iar imperiile absolutiste, lovite de forţa geniului napoleonian, păreau a fi aproape  de prăbuşire. Dar, înfrângerea de la Waterloo, lungul şi sinuosul Congres de la  Viena au impus, din nou, popoarelor abia ridicate din letargie, vechile rânduieli,  în spatele acestor reglementări se afla forţa, acum reunită, a celor mai influente  puteri politice ale continentului.  Legitimismul şi conservatorismul aveau să avertizeze naţiunile oprimate că  marele ceas al dezrobirii lor nu sosise. Dar, din sudul iberic şi până în cel italian,  din îndepărtatele colonii ale Spaniei şi Portugaliei, din America.de Sud şi până în  Rusia  şi,  cu  deosebire,  în  tumultoasa  Peninsulă  Balcanică, voinţa  de  libertate,  unitate şi afirmare naţională se arăta din ce în ce mai greu de stăvilit.  Erodate  de  numeroase  cauze  interne  şi  externe,  structurile  de  putere  ale  Imperiului  Otoman  cedaseră  marilor  Imperii  creştine,  Habsburgic  şi  Rus, vaste  teritorii  în  Europa  centrală  şi  de  est.  Declinul  evident  al  marii  împărăţii  a  sultanilor, atâta vreme puternică, se traducea, în anii de la răscrucea veacurilor  XVIII­lea Şi al XIX­lea, printr­o exploatare crescândă a teritoriilor şi popoarelor  af  late încă sub, stăpânirea sa. Speranţa de "grabnică eliberare a acestora era  s rans legată de presiunea diplomatică, dar şi de acţiunea militară a Imperiului  Us  . care se erija, deja, în protectorul slavilor din Balcani, aşa cum, mai târziu,  erh' Ua  asupra sa  P e to î' cre Ş tin '' subjugaţi de Poartă. Unitară în aspiraţia ei spre  erare  naţională sau autonomie, acţiunea politică a popoarelor oprimate din  ­estul   Europei   se  arată  însă  intens   particularizată  în  funcţie   atât  de  e  zvoltarea lor istorică, cât şi de statutul lor politico­juridic foarte diversificat.  p     _ . a  capătul secolului de domnii fanariote, societatea românească, deşi  9atită să progreseze, era permanent împiedicată de instituţii şi o clasă politică  1Q

dominată de venalitate şi corupţie, de risipa neîngrădită a resurselor în folosul  unui opresor pe cât de lacom, pe atât de imprevizibil în cupiditatea sa, de o stare  permanentă  de  insecuritate  şi  instabilitate.  S­a  afirmat  că  fanariotismul  a  reprezentat „o structură socială, politică şi de cultură întemeiată pe un sistem de  valori  din  care  n­au  lipsit  .ortodoxismul  conservator,  tradiţionalismul  anti­occi­  dental  şi  legătura  de  credinţă  faţă  de  Poartă".  între  cei  care  s­au  aliniat  sub  stindardul său s­au numărat grecii dar şi alţi balcanici, şi, nu în ultimul rând, chiar  românii. „Grecizarea"  domniei,  a  marii  proprietăţi  funciare  şi  a  Bisericii  se  vor  produce, cu deosebire, după 1780. La ea acasă, boierimea autohtonă se vede  sistematic  împiedicată  să  se  exprime  politic.  Din  nefericire,  diminuarea  puterii  vechii  clase  politice  se  petrecea  concomitent  cu  aceea  a  ţării.  Nu  ajungea  că  Poarta  răpise  treptat  Principatelor  dreptul  de  a  promova  o  politică  externă  proprie! După jafurile, distrugerile şi ocupaţiile armatelor austriece şi ruseşti, cu  întregul  lor  cortegiu  de  suferinţe,  părţi  importante  din  pământul  strămoşesc  au  devenit moneda de schimb a precautului echilibru de forţe între cele trei imperii.  Pentru  o  scurtă  vreme,  Oltenia  (1718­1739),  pentru  mai  bine  de  un  secol  Bucovina (1775­1918)  şi Basarabia (1812­1918) ­  nordul  şi, respectiv răsăritul  Moldovei istorice ­ au fost desprinse din trupul patriei.  Puternicul  conflict  de  interese  între  boierimea  pământeană  şi  domnia  străină, a cărui miză a fost puterea în  stat,  avea să  explodeze, între altele, în  lunga  serie  de  memorii  adresate  de  clasa  politică  autohtonă  marilor  imperii  vecine. Jocul complicat de interese al acestora, concesiile pe care Poarta, mai  mereu înfrântă, a fost silită să le facă Rusiei ţariste, precum şi lungile perioade în  care,  în  vreme  de  război,  administrarea  ţării,  în  absenţa  domnilor,  era  încredinţată  unor  Divane  boiereşti  au  condus,  treptat,  la  elaborarea  unor  reglementări care  asigurau, teoretic,  cadrul  unei minime  stabilităţi  economice  şi  politice.  Astfel, tratatul de la Kuciuk­Kainargi (1774) diminua monopolul comercial al  Porţii şi asigura, potenţial, dezvoltarea forţelor productive, iar hatişeriful din 1802  stabilea durata domniilor precum şi obligaţiile materiale ale celor două ţări faţă  de puterea suzerană.  în  acelaşi  timp,  adoptarea  Codului  Calimah  (1817),  în  Moldova,  şi  a  Legiuirii Caragea, în Ţara Românească (1818), după numele penultimilor domni  fanarioţi, inspirate din Codul civil austriac, din 1811, şi Codul napoleonian, înscriau  în modernitate legislaţia românească.  Erau, toate acestea, încercări de a aşeza în drepturile ei legea şi ordinea,  într­o  societate  puternic  perturbată,  chiar  dacă,  în  fond,  avem  de­a  face  fie  cu  gesturi  de  bunăvoinţă,  interesate,  ale  unor  puteri  imperiale,  fie  cu  acte  de  guvernare ale unor despoţi luminaţi de sorginte fanariotă.  Din  păcate,  treptele  inferioare  ale  scării  sociale  continuau  să  suporte  presiunea  excesivă  a  unor  factori  de  destructurare,  cel  mai  teribil  venind  din  partea  Porţii,  care,  prin menţinerea  domniilor fanariote,  păstra  neatinse  bazele  unui sistem de extorcare fără egal în întreaga noastră istorie.  Sursele acestuia, de regulă repede trecătoare, sunt legate de natura însăşi  a domniei, negociată de Imperiul Otoman cu un număr în creştere de solicitanţi­  Abia spre 1821 se va ajunge la situaţia ca doar patru familii din Fanar să se  20

ronstituie  în  ceea  ce  s­a  numit  „un  cartel  pentru  exploatarea  Ţărilor  Române"  împărţind,  doar  între  ele,  dreptul  de  a  concura  pentru  cele  două  tronuri.  Cumpărarea lor costa sume enorme; 3 milioane de piaştri va da M/ha// Şuţu, în  bună  măsură  împrumutaţi,  ceea  ce  sporea  numărul  potenţial  al  familiarilor  domnului (creditori şi rude) ­ nu mai puţin de 820 de persoane la înscăunarea lui  Alexandru Şuţu în 1819.  Cum  se  obţineau  aceşti  bani?  Mai  întâi  prin  venalitatea  funcţiilor.  Orice  slujbă,  de  la  dregătorii  divanului  până  la  ultimul  funcţionar,  îşi  are  preţul  ei.  Marele vistiernic oferă pentru locul său 300 000 piaştri, dar câştigă cu 200 000  mai  mult;  spătarul  şi  aga,  o  treaptă  mai  jos  decât  şeful  finanţelor,  fac  însă  o  afacere  şi  mai  bună;  pentru  200  000  piaştri  câştigă  mai  bine  de  dublu.  Ispravnicii, reprezentanţii domnului  în cele 17 judeţe,  dau lui  Al. Şuţu 300.000  piaştri; peste cinci luni sunt înlocuiţi, succesorii plătesc aceeaşi sumă. Recordul  pare a fi deţinut de loan Caragea care a vândut 4 762 titluri de boierie, pentru  care a obţinut 20 milioane de piaştri.  Impozitele  indirecte  (vămile  şi  ocnele),  oieritul,  vinăritul  şi  dijmăritul  (pe  stupi  şi ramatori), precum  şi văcăritul (plătit de două  ori  şi chiar trei ori pe an,  inclusiv de boieri) intrau, de asemenea, în cămara domnului.  Visteria statului se alimenta, în schimb, din bir, un impozit personal achitat  de  întreaga  populaţie  masculină  a  ţării,  în  vârstă  de  peste  16  ani.  Absolut  revoltător era nu atât cuantumul total al acestor dări, cât mai cu seamă modul  cum erau repartizate. Mai mult de jumătate din populaţia ţării (boierii, neamurile,  clerul,  mazilii,  precum  şi  scutelnicii  şi  posluşnicii,  exceptaţi  pentru  că  prestau  servicii boierilor) nu intrau în categoria contribuabililor.  Din 1783, unitatea fiscală era ludea care cuprindea, de regulă, în medie, 6  familii de birnici solidari, la plată. După unele aprecieri, impozabilii erau egali la  număr  cu  scutiţii,  ceea  ce  explică  sumele  mari  de  bani  aruncate  pe  capul  acestora  şi  creşterea  lor  constantă.  Se  ştie  că  în  1818  erau  18.000  lude  care  plăteau câte 600 de piaştri fiecare, ceea ce conduce la suma de 10 800 000 lei,  şi că în 74 de ani birul a crescut, în medie, cu 8,78% pe an, deci, în total, cu  638, 72%. Cea mai mare parte a acestor venituri, obţinute frecvent prin mijloace  de constrângere, mergea la Constantinopol.  Deşi  tributul  era  stabilit  la  o  sumă  fixă,  Ţările  Române  erau  silite  să  satisfacă,  practic,  toate  solicitările  puterii  suzerane.  în  preajma  revoluţiei  condusă  de  Tudor  se  acopereau  cereri  de  aproape  6  milioane  de  lei,  pe  când  haraciul nu reprezintă, între acestea, decât circa 65 000 lei.  Toate comentariile, inclusiv cele din epocă, sunt în sensul că aceste atât  de  apăsătoare  şi  nedrepte  obligaţii  datorate  statului,  devenit  agent  fiscal  al  opresorului străin, erau mult mai mari decât cele datorate de ţărănimea clăcaşă  sau de celelalte forţe productive în cadrul atât de puternic contestat al vechilor  raporturi sociale.  Deşi marile reforme de la jumătatea secolului al XVIII­lea au eliberat pe  gram din serbie, relaţiile agrare tradiţionale au perpetuat până la Regulamentele  rganice. In ansamblu, boierii au continuat să exploateze marile moşii prin  Ta    ia 68  de  loturi  în  folosin t ă  Pentru clăcaşi, obligaţiile acestora, cel puţin în  a  ,  ra Românească şi Moldova, rămânând suportabile atâta vreme cât marea  21

proprietate  funciară  nu  s­a  specializat  în  exportul  de  cereale.  Cele  12  zile  de  clacă, statuate încă din vremea lui  Constantin Mavrocordat, au fost mai mereu  înlocuite cu un volum de muncă reciproc convenabil, prin bună învoială, de multe  ori  convertit  în  bani  (în  Moldova  de  la  1  leu  la  2  lei;  în  Ţara  Românească  creşterea a urcat până la 1 leu, spre 1818).  O  situaţie  oarecum  similară  înregistrează  şi  oraşul.  Locuitorii  săi  înfăţi­  şează, într­o devălmăşie deplină, întreaga structură socială a lumii româneşti de  la  începutul  epocii  moderne.  Se  întâlnesc,  aici,  categorii  intens  productive  precum  meşteşugarii,  negustorii  şi  ţăranii  de  la  margine,  ultimii  preocupaţi  mai mult de agricultură, slujbaşi de stat, clerici  şi chiar mari boieri. încătuşată  de  o  societate  încă  patriarhală,  burghezia  se  exprimă  economic  şi  politic  timid.  Totuşi,  la  1811,  dintr­un  total  de  4  180  negustori  cu  prăvălii  în  Ţara  Românească,marea  majoritate  erau  români  şi  aveau  un  volum  de  afaceri  care,  deşi  modest,  se  arăta  în  sensibilă  creştere.  După  Imperiul  Otoman,  be­  neficiarul  monopolului  comercial,  Austria  este  al  doilea  mare  partener,  chiar  dacă autorizaţiile se obţineau greu. Produse de lux ajungeau în Principate de  la  Constantinopol,  Viena,  Lipsea,  din  Rusia  şi  chiar  din  Anglia,  prin  filieră  turcească.  Dar  oprimarea  oraşului,  ai  cărui locuitori  ţărani  erau  trataţi  de  domnie  ca  simpli birnici, a produs mişcări frecvente al căror caracter social se îmbină cu cel  antifanariot. Astfel, între pandurii răzvrătiţi la 1814 pentru că li se suspendaseră,  pe nedrept, imunităţile, tătărăşenii din laşi (1819) sau târgoviştenii, a căror moşie  a fost  abuziv expropiată  în folosul  său de  ultimul fanariot de la Bucureşti, Al.  Şuţu, există o strânsă apropiere.  Aceste  constatări  dovedesc  starea  de  tumult  premergătoare  marelui  eveniment  din  1821,  în  care  toate  componentele  structurii  sociale  a  societăţii  româneşti îşi arată nemulţumirea. Boierimea română, divizată în funcţie de avere  şi poziţia în  stat,  doreşte  să­şi recapete vechile privilegii, să  fie stăpână la  ea  acasă iar ţara reîntregită să­i aparţină.  Forţele productive din lumea satului şi oraşului au propriile lor revendicări:  pământul  pe  nedrept  stăpânit  de  boieri  să  revină  ţăranilor,  iar  afacerile,  stân­  jenite de risipa resurselor, să îmbogăţească investitorii şi ţara. Soluţia, în virtutea  căreia  atâtea  aspiraţii  particulare  puteau  da  o  rezultantă,  comună,  firesc  naţională,  era  recâştigarea  vechii  autonomii  şi,  implicit,  desfinţarea  sistemului  domniilor  fanariote,  pricipalul  obstacol  aşezat  în  calea  progresului  general  de  dominaţia otomană.  Tudor  Vladimirescu ­  Viaţa  şi personalitatea.  Chiar dacă viaţa lui  Tudor  Vladimirescu  nu  este  cunoscută  în  toate  încheierile  ei,  suficiente  documente  îngăduie, totuşi, o reconstituire. S­a născut într­o familie de moşneni, probabil,  în  jurul  anului  1780,  în  satul  gorjan  Vladimiri,  al  cărui  nume  îi  va  deveni  patronimic. Instrucţia de început a primit­o în satul său, unde va deprinde scrisul  şi  cititul.  Mai  târziu,  în  casa  boierului  Glogoveanu,  va  învăţa  „cartea  şi  limba  greceasă".  împrejurări  ulterioare  arată  a  fi  cunoscut  şi  germana,  desigur,  necesară  afacerilor  sale,  care­l  duceau  mereu  peste  munţi.  Indiferent  de  categoria  socială  din care  provenea  şi  de  nivelul  pregătirii  sale,  Tudor  a fost  omul unor timpuri în schimbare şi întreaga sa viaţă arată o mare voinţă de a­şi  22

cr 

.  u  mijloacele de care dispune, un  l'  a  strânge  o  avere  şi  a  dobândi  o  r  7itie de prestigiu.  p  pentru  aceasta,  în  scurtul  răstimp  i vieţii sale, de numai 40 de ani, şi nu A  nutine  ori  înfruntând  umilinţa,  va  ­  e r c a  să  iasă  din  condiţia  sa  iniţială  'lin  practicarea  unor  profesii  şi  însu­  şirea unor slujbe, care, toate, îl propul­  sau printre cei  direct interesaţi în trans­  formarea lumii în care trăia. Vătaf de plai  la Cloşani, după 1806 până spre 1821 în  mai  multe  rânduri,  a  cunoscut  viaţa  obişnuită  a  oricărui  funcţionar  fanariot,  într­o  luptă  inegală  cu  hoţii  şi  trecătorii  clandestini ai frontierei apropiate.  Soldat şi  ofiţer în  armata  rusă,  co­  mandant de panduri în războiul ruso­oto­  man din 1806­1812, a luptat dincolo de  Dunăre,  la  Rahova,  Negotin  şi  Cladova,  a  deprins  ­  autodidact  de  excepţie  ­  cu­ t, f  noştinţe militare cu care îşi va uimi apro­  piaţii în  1821.  La capătul  ostilităţilor era  înaintat  în  grad,  obţinea  o  importantă  decoraţie  şi Tudor Vladimirescu devenea sudit rus, unul din apropiaţii consulului Pini la  Bucureşti.  în viaţa  civilă, fie  împreună  cu  boierul  Costache  Glogoveanu,  fie  pe  cont  propriu, însoţit de câţiva asociaţi, va intra în lumea afacerilor. Ştim că exporta  vite, cereale şi seu în Ardeal (1808), peşte sărat şi cereale şi că rotunjise, cum  arată diata sa din 1812, din slujbe, militărie şi comerţ, o avere frumoasă pe care  era interesat s­o sporească.  Biografia  sa  ar  fi  incompletă  dacă  am  lipsi­o  de  episodul  mal  lungii  sale  şederi la Viena (iunie­decembrie 1814), urmat, la scurtă vreme, de cele câteva  săptămâni  petrecute  la  Mehadia,  în  preajma  popei  Stoica  (viitorul  cronicar  bănăţean ­ Nicolae Stoica de Haţeg), prilej de a citi istorie românească.  Timpul cât s­a aflat în capitala Imperiului Habsburgic a fost folosit,în primul  rând, pentru a clarifica succesiunea soţiei lui C. Glogoveanu, Elenco, decedată  acolo la 7 mai 1814, misiune încununată de succes la capătul mai multor luni de  aprigă înfruntare cu justiţia austriacă. Dacă spiritul său de dreptate, îndelung  exersat în ţară, în lungi şi complicate procese, îşi găseşte aici o nouă confirmare,  or  Vtedimirescu  se arăta, în mod egal, interesat de pregătirea marelui  c  ongres european de după  prima cădere a lui  Napoleon Bonaparte. într­o  eiebră scrisoare, trimisă în ţară la 28 iulie 1814, el încheie: „Se sună că atunci  eVa  Ş  pentru  locurile  cur  '  acelea, ci mult a fost puţin a rămas". Să fi fost la  renţ omul  de  casă  al  Glogovenilor cu   proiectele  de  dezmembrare  ale  ase        ' Otomar1)  vehiculate la Congresul european, şi să se fi gândit că, într­o  menea împrejurare, ar fi trebuit discutată şi chestiunea românească? 

Fără  a  insista  prea  mult  asupra  trăsăturilor  sale  fizice  şi  psihice,  mai  cu  seamă ultimele ­ relativ contradictorii ­ este cert că Tudora întruchipat calităţile  şi  limitele  unui  om  al  timpului  său,  căruia  împrejurările  ulterioare  aveau  s'ă­i  rezerve un destin de excepţie.  uaor  şi  Eteria.  La  începutul  secolului  al  XIX­lea,  devenise  clar  că  redobândirea autonomiei ţării era strâns legată de mişcările popoarelor oprimate  din  Balcani  şi  că  succesul  unei  asemenea  acţiuni  era  condiţionat  de  sprijinul  militar  al  unei  mari  puteri,  evident  antiotomane,  Rusia  ţaristă.  De  altfel,  evenimentele  anului  1821  se  îndreptau  spre  un  asemenea  deznodământ  şi  un  plan de război antiotoman, ce se va dovedi ulterior absolut fantezist ­ elaborat la  Bucureşti, în septembrie 1820 ­ prevedea ca ridicarea grecilor să fie precedată  de o răscoală a sârbilor şi de o alta a bulgarilor.  Sufletul acestei acţiuni era societatea secretă Eter/a, (Frăţia sau Societatea  prietenilor),  înfiinţată  în  1814, la  Odessa,  de  trei  negustori  greci.  Unirea tuturor  balcanicilor în lupta împotriva Porţii era scopul declarat al organizaţiei, imposibil  de realizat altfel decât printr­o propagandă eficace în rândul popoarelor oprimate  de Semilună. De la început s­a afirmat că în spatele întregii acţiuni se află Rusia,  cu atât mai mult cu cât principalul sfetnic al ţarului era grecul Capodistria (Capo  d'lstria).  Acesta  neputând  fi  adus  în  fruntea  Eteriei  datorită  poziţiei  sale  în  conducerea Imperiului Rus, a fost ales, în cele din urmă, Alexandru Ipsi/anti, fiul  fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti.  El era proclamat Epitrop general la 20 aprilie 1820 şi tot ce va întreprinde  din  acest  ceas  pare  a  confirma  ajutorul  ţarului.  Iniţial,  planul  său  prevedea  o  răscoală în Pelopones la care însă a trebuit să renunţe când a aflat de efectivele  otomane staţionate acolo, mulţumindu­se cu o diversiune la nord de Dunăre, în  Ţările Române. După ce la 1 octombrie 1820 Alexandru Ipsilanti era gata să dea  semnalul acţiunii conaţionalilor săi, trei săptămâni mai târziu el se răzgâdise şi  era  dispus  să  înceapă  la  nord  de  Dunăre,  unde  fanarioţii,  nu  neapărat  toţi  eterişti, dispuneau de importante mijloace utile succesului mişcării.  Planul general, acum elaborat, a devenit cunoscut la 19 ianuarie 1821. Tudor  Vladimirescu ar fi dat semnalul unei insurecţii generale care s­ar fi întins în toată  lumea greacă. Milos Obrenovici, căpetenia sârbilor, era chemat să li se alăture.  Contextul istoric în care s­au desfăşurat evenimentele din 1821 a aşezat  faţă  în  faţă  „partida  naţională",  alcătuită  din  boieri  care  doreau  să  înlăture  domniile  fanariote,  Eteria,  interesată  într­o  mişcare  generală  antiotomană,  şi  Tudor,  recunoscut  în  epocă  drept  comandant  al  unei  forţe  armate  a  ţării,  pandurii. Este imposibil de crezut că între aceste trei forţe nu au existat contacte,  nu s­au negociat înţelegeri, nu a avut loc o coordonare a planurilor de luptă pe  poziţii riguros egale.  Fără  a  face  parte  din  rândurile  organizaţiei  secrete  greceşti,  Tudora  fost  parţial iniţiat în acţiunea militară pregătită de Eterie. Acordul încheiat de acesta  cu  căpitanii  lordache  şi  Farmache  prevedea  colaborarea  „cu  scopul  de  a  ne  elibera  de jugul  apăsător  al  barbarilor".  Pe  de  altă  parte,  înţelegerea  sa  din  18  ianuarie 1821, puţin timp după moartea suspectă a ultimului domn fanariot, Ale­  xandru Şuţu, cu trei dintre membrii marcanţi ai Comitetului de Oblăduire (însăr­  cinat  cu  guvernarea  provizorie  a ţării  până  la  numirea  unui  nou  domn),  toţi trei  membri ai „partidei naţionale", îl însărcina, la cererea lui, „să ridice norodul la arme".

încă  din acest ceas,  „îmbrăcat cu cămaşa morţii", Tudor  îşi asumă  derea  unei acţiuni militare care să faciliteze trecerea Dunării de către răspun  eterjste  şj  trU  e  P  (jg  0  armată  s ă'  atragă  sprijinul  .Rusiei;  dar,  în  acelaşi  timp,  pentru  că  proprie,  urma  să  afirme  şi  obiectivele  specifice  ale  unei  ' S  U "ri  naţionale  româneşti. Spre a­şi acoperi mişcările, pentru a scăpa neatinşi r  sca  .  boierii  participanţi  se  adresau  Porţii  negând  orice  participare  S  evenimentele  care se pregăteau. '  Prooramui revoluţiei de la 1321. Conţinutul acţiunii politice româneşti de  1821 este cuprins în programul revoluţiei alcătuit din textele cancelariei lui  r  /­(proclamaţii, documente oficiale sau scrisori personale) şi intervenţiile sale  bale îndeobşte păstrate în memoria, uneori infidelă, a contemporanilor şi  apropiaţilor săi.  Proclamaţia de la Padeş (Tismana, 23 ianuarie 1821) adresată locuitorilor Tării  Româneşti „veri de ce neam veţi fi" justifică ridicarea la luptă prin dreptul de  rezistentă la opresiune" care decurge din principiul suveranităţii poporului.  Acţiunea este legitimată prin voinţa lui Dumnezeu şi dorinţa prea puternicului  împărat" (desigur sultanul) ca supuşii lui să trăiască bine. Tudor chema pe toţi  cei ce vor „a lucra binele" să se adauge cu arme, cu furci de fier şi cu lănci  Adunării orânduite pentru binele şi folosul a toată ţara". în concepţia conducă­  torilor revoluţiei, mulţimile strânse sub stindardul ridicat în Oltenia urmau a  constitui o armată, dar şi un corp reprezentativ care să conducă şi să legifereze  .în interesul general.  Partea finală a textului cerea ţăranilor să „jertfească binele şi averile cele  rău agonisite ale tiranilor boieri" dar să cruţe bunurile tuturor celorlalţi, inclusiv  ale rrjarilor proprietari „făgăduiţi" ­ participanţi la marea acţiune.  Proclamaţia  exprimă  gândirea  politică  a  mişcării  naţionale  la  începutul  revoluţiei,  un  apel  înflăcărat  pentru  o  ridicare  generală  împotriva  nedreptăţii  şi  asupririi, menit să atragă atenţia asupra stărilor de lucruri din Principate.  Prudenţa domină însă mişcările răzvrătiţilor. Tendinţa spre o răscoală  generală împotriva boierilor este greu stăvilită de Tudor, iar eventuala reacţie a  puterii suzerane, mereu dornică să intervină la orice tulburare în ţinuturile de la  Dunăre, e potolită printr­un arz trimis Porţii, din care se desprinde, exclusiv, o  incriminare la adresa boierilor greci şi români: „ridicarea noastră nu este pentru  altceva... decât numai asupra boierilor, care ne­au mâncat dreptăţile noastre".  ocul politic stabilit la Bucureşti, din care fac parte şi textele mai sus amintite,  continua cu schimbul de scrisori dintre Tudor şi „Comitetul de Oblăduire"numit şi  n (3­4 februarie 1821). Conducătorul revoluţiei le cere boierilor „să se facă  noţi adevăraţi, iar nu vrăjmaşi ai patriei precum aţi fost până acum". în acelaşi  pare  sa  fi 'ntrat şi misiunea atribuită vornicului Nicolae Văcărescu, însăr­  Cln  sa  risipească trupa lui Tudor, dar rechemat la Bucureşti imediat ce acesta  Sp  _ r  se  Pregătea de acţiune.  celebra  J Crisoarea  adresată  acestuia,  la  11  februarie  1821,  este  formulată  afirmaţi j?'* ie  a  Patr/e/ ­ Drept replică la acuzaţia că ar fi răzvrătit ţara el face nu  tanL '  ar  cum  nu  socotiţi dumneavoastră că Patrie se cheamă poporul, iar  Ul agţma  jefuitorilor?"  0  a  ta  foarte cunoscută apreciere, când a justificat asprimea cu care i­a pe  vinovaţii jafurilor de la Beneşti, Tudor afirma că „mişcarea sa nu

este  îndreptată  împotriva   boierilor",   ci  împotriva  otomanilor,  „din   porunc  împăratului Alexandru". Urma ca ruşii să ne ajute să redobândim cetăţile „<w  care ne vor lăsa liberi să ne conducem după legile noastre".  Cel  mai  important  document  programatic  al  revoluţiei,  elaborat  probai  anterior, dar devenit cunoscut în februarie 1821, este „Cererile norodului roma­  nesc" care, fără a fi supraevaluat, cuprinde totuşi principiile de bază ale unei n "  ordini sociale.  Astfel,  este  recunoscută  suveranitatea  poporului,  singura  în  măsură  să  acorde  puterea  şi  să  impună  legea.  Tot  ce  nu  s­a  orânduit  prin  „alegerea  s'  voinţa  a  tot  norodul"  urmează  a  se  îndepărta.  „Adunarea  norodului"  reprezintă  voinţa suverană în stat.  Se  cerea  desfiinţarea  privilegiilor  boierimii  şi  obligaţia  domnului  numit  de  Poartă de a respecta voinţa tuturor celor pe care­i conduce. Accesul la dregătorii  urma să se întemeieze pe merit: „caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai  face". Cum astfel era aşezat pe baze noi atât statul, cât şi relaţia dintre cetăţeni  şi  putere,  urma  a  se  continua  cu  o  largă  reformă,  extinsă  de  la  justiţie  la  administraţie,  la  domeniul  şcolar  (instituţiile  didactice  sporeau  pe  seama  episcopilor) şi la armată (se prevedea instituirea unei oştiri permanente cu 4 000  de panduri şi 200 arnăuţi, cu „leafă uşoară", pe socoteala mănăstirilor"). Fără a  desfiinţa  birul,  „Cererile..."  făceau,  oricum,  suportabilă  fiscalitatea  stabilind  un  impozit  fix,  în  patru  rate.  Posluşnicii  şi  scutelnicii  erau  desfiinţaţi:  mărirea  numărului  contribuabililor  ar  fi  trebuit  ­  cel  puţin  teoretic  ­  să  diminueze  dările  individuale. Desfiinţarea vămilor interne era considerată o necesitate, căci „ţara  alta tarapana nu are, numai cu neguţătoria trăieşte".  în sensul creşterii autonomiei merg şi acele reglementări care limitează la  patru  numărul  dregătorilor  greci,  însoţitori  ai  domnului,  sau„naţionalizarea"  scaunelor arhiereşti, din care să fie îndepărtaţi grecii. Firesc, spre a nu tulbura  unitatea,  acum  atât  de  necesară  împotriva  opresorului  străin,  revoluţia  de  la  1821 nu a pus, în nici o formă, problema agrară, în sensul ei modern, bine ştiut­  de împroprietărire a ţăranilor şi desfiinţarea definitivă a clăcii.  în  acelaşi  timp,  Alexandru  Ipsilanti  trecea  Prutul  şi  prezenta,  la  laşi,  o  Proclamaţie  (28  februarie  1821)  în  care  afirma  obiectivele  revoluţiei  greceşti,  garanta pacea şi securitatea Moldovei şi, într­o formulare înţeleasă repede de  toţi,  anunţa  că,  în  eventualitatea  unei intervenţii  otomane,  „o forţă  teribilă le va  pedepsi îndrăzneala" (adică Rusia).  Uşurinţa  cu  care  epitropul  Eteriei  a  trădat  participarea  Imperiului  Rus  in  evenimentele de la nord de Dunăre şi din Balcani a atras, aproape imediat, atât  dezavuarea acţiunii conduse de Alexandru Ipsilanti, cât şi a aceleia care îl avea m  frunte pe Tudor, mai întâi prin ambasadorul Stroganof la Constantinopol apoi de ţa r  însuşi, aflat la un Congres al Sfintei Alianţe, la Laybach (Liubliana, Slovenia).  Refuzul declarat al Rusiei de a urma Eter/a în planurile ei aventuriste va  modifica înţelegerile anterioare. în deplasarea de la laşi spre Bucureşti, împreuna  cu  cei  2 000  de  ostaşi  recrutaţi  în Moldova,  Al. Ipsilanti  primejduia  şi  acţiunea  românească.  La vestea că aliaţii săi coborâră spre Dunăre, Tudor părăseşte tabăra de  la Ţânţăreni şi se îndreaptă, la rândul său, spre capitala Ţării Tomâneşti  aban­

Jurământul lui Tudor Vladimirescu în faţa boierilor care susţineau cauza naţională. 

donată de boierii în panică, disperaţi de gestul Rusiei, de excesele trupei lui  Al. Ipsilanti, de mânia vindicativă a „Adunăriinorodului".  Spre a preîntâmpina ocuparea capitalei de către eterişti, Tudor ajunge, la  16  martie,  în  preajma  Bucureştilor,  de  unde  adresează  o  Proclamaţie  (din  Bolintin)  locuitorilor  oraşului  spre  a  le  anunţa  intenţiile  sale.  Va  rămâne  la  margine de unde va aştepta trimişii Porţii spre a cerceta „jalnica  stare"  a ţării  spre  a  face  dreptate  şi  orânduială  bună.  Poporul  s­a  ridicat  pentru  „dreptăţile  folositoare la toată obştea"  stricate în ultima vreme. Se remarcă grija cu care  sunt  menajate  susceptibilităţile  Imperiului  Otoman  şi  o  anumită  indecizie  în  ce  priveşte direcţia ulterioară a mişcării.  A doua Proclamaţie, datată 20 martie 1821, este comunicată de la Cotro­  ceni,  unde  se  afla  tabăra  sa.  Din  nou,  conducătorul  revoluţiei  insistă  asupra  cauzelor care au determinat ridicarea sub arme: „pierderea privilegiilor" noastre  §!  jafurile  nesuferite.  Mai  mult  ca  oricând  se  cere  unirea,  „lucrarea  tuturora  rnpreună după destoinicie'spre a câştiga din nou dreptăţile pierdute". Caracterul  P  onunţat social exprimat în Proclamaţia de la Padeş  şi  în „Cereri..." lăsa loc,  aic|  . unităţii naţionale.  câşti  f ' ne '  acordul  cu  " boi erii  patrioţi"  (23  martie),  în  virtutea  căruia  Tudor  a  dreptul  d8  rjoaij  a  exercita  „vremelnica  stăpânire",  întăreşte  concluzia  ante­  atea  ac  un  Politic"­  ţ'  " întreprinse de Tudor era recunoscută şi de clasa  Pe  teme  na  e  revolut'  '  ţi nal, toate forţele interesate în realizarea programului ?  "  se uneau în faţa unei situaţii imprevizibile.  51  6  1  ă  obiectivele  '  ­  Eteriei făceau iminent un atac otoman, tran­' ca  în  atâtea rânduri, pământul ţării într­un spaţiu al jafului şi al pustiirii,  27

Tudor va tranşa, în discuţiile cu Alexandru Ipsilanti, problema raporturilor rjjm  cele două mişcări. După unele surse, Tudorar fi întrebat doar unde este spjiJ 6  Rusiei. Răspunsul echivoc al epitropului l­ar fi înfuriat, rostind cuvinte de câjn! J '  pentru că a fost înşelat. După altele, el s­ar fi exprimat clar: „Scopul d  neavoastră este contrar celui urmărit de mine", invitându­l să treacă Dunăr  a  >  spre a evita o nenorocire.  în acelaşi timp, insistentele tratative cu otomanii erau menite să întârz  invazia, cel puţin până când, retras în zona fortificată a Olteniei, i­ar fi  puy  rezista cu şanse de succes.  încă învăluită în mister şi supusă unor interpretări contradictorii, revoluţi  de la 1821 relevă complexitatea unei lumi în schimbare, a cărei reaşezare  comporta   un   proces  îndelungat  sub   beneficiul   unor  condiţii   favorizante  determinate de jocul de interese al Marilor Puteri.  Supus unei morţi de martir, Tudor este ­ asemeni marilor figuri legendare  ale  istoriei  noastre  ­  jertfa  primordială  pe  care  acele  timpuri  au  aşezat­o  |a  temelia noii societăţi. 

A. OŢETEA despre personalitatea lui T. Vladimirescu.  „lată însuşirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să­i fie încredinţat  un spirit natural, care­l ridica mult peste gradul său de cultură, o adâncă cunoaştere a oamenilor şi o  experienţă bogată în afaceri militare, o voinţă dârză şi o ambiţie puternică... care nu­l putea face sâ  uite interesul de a izbuti cu orice preţ şi de a cuceri pentru sine şi pentru clasa căreia îi aparţinea  puterea supremă".  * 

La  întoarcerea de  la Viena, Tudor Vladimirescu semnalează,  într­o  scrisoare,  pagubele ce  i­au fost pricinuite de tulburările din Oltenia.  „Hoţomanii  de  la  Ada­Kaleh  au  prăpădit  lumea  de  pe  la  noi  şi  de  la  mine  şi  de  la  dumneavoastră au luat toate bucatele şi tot ce au găsit. Apoi din nechivernisirea stăpânitonlor ţări  noastre vezi câtă prăpădenie ni se pricinuieşte!... O stăpânire cu aşa ţară mare în mână şi un lucru  de nimic n­au putut opri, ci ne lăsară de ne prăpădirăm şi ne stinserăm de tot!"  TEMĂ:  1.  Prezentaţi personalitatea lui Tudor Vladimirescu în contextul tendinţelor de restructurare  în sens modern, a societăţii româneşti  2.  Care au fost raporturile dintre Tudor şi Eterie?  3.  Comentaţi principalele prevederi ale documentelor programatice ale revoluţiei de la 1821Ş  stabiliţi semnificaţia lor.

DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1821 

RĂZVRĂTIREA OLTENIE!.  ­  TUDOR LA ŢÂNŢĂREN!, ÎPSILAfc        * SAŞI.  ­  „SOMNIA" LUI TUDOR.  ­  SFÂRŞITUL REVOLUŢIEI; MOAR      . DE MARTIR A LUI 

în contextul creat de implicarea mişcării eteriste  într­o insurecţie care îşi avea baza de plecare în Principatele Române, trei dintre  cei  mai  de  seamă  boieri  ai  ţării  au  desemnat,  printr­un  înscris,  pe  Tudor  Vladimirescu,  să  ridice  norodul  la  arme  pentru  „obştescul  folos",  în  vederea  obţinerii vechilor dreptăţi ale ţării: autonomie şi domniile pământene.  în consecinţă, în noaptea de 18 ianuarie 1821 Tudor a părăsit Bucureştiul,  şi, după ce a întărit Mănăstirea Tismana, s­a instalat la Padeş, unde oamenii săi  de încredere  pregătiseră  /ra/ea"  De  aici, la  23 ianuarie el a făcut cunoscută  Proclamaţia prin care chema pe toţi locuitorii ţării pentru a înlătura nedreptăţile şi  „răul ce ni­l pun peste cap căpeteniile noastre" iar dintre aceştia „să se aleagă...  cei care pot să fie buni şi cu care noi dimpreună vom lucra binele, ca să le fie şi  lor bine, precum ne sunt făgăduiţi".  Tot de aici, Tudor ş\ Adunarea norodului constituită la Padeş au întreprins  demersuri  diplomatice  la  Poartă,  Austria  şi  Rusia,  cărora  le  solicită  sprijinul,  arătându­le  că  nu  s­au  ridicat  împotriva  autorităţii legitime  a  Porţii,  ci  împotriva  stăpânirii  interne,  fanariote.  Prin  asigurările  date  Imperiului  Otoman,  Tudor  urmărea să împiedice o invazie armată şi orice suspiciune cu privire la intenţia  de răzvrătire împotriva ordinii legale.  în drumul său spre Craiova, Tudor  'rece  prin  Baia  de  Aramă,  Broşteni  şi  Strehaia,  unde  i  s­au  alăturat  numeroşi  ţărani. Chemarea sa a avut efectul unei declaraţii de război adresate boierilor.  Coborând pe Motru el îşi stabileşte tabăra la Ţânţăreni, nu departe de Craiova,  Ur  >de  Adunarea  norodului  a  rămas  toată  luna  februarie  şi  unde,  păstrând  o  Permanentă legătură cu boierii „partidei naţionale"din administraţia centrală, va  „  măsuri  de  fortificare  a  mănăstirilor  din  Oltenia  în  vederea  unei  rezistenţe  | n delungate. Organizarea armatei, al cărei nucleu îl formau pandurii, precum şi  rea disciplinei şi a capacităţii combative a trupelor sale l­au preocupat în  m  a deosebit pe Tudor.  a  s„  Pentru el, acţiunea abia începută nu trebuia să fie o simplă diversiune care  lnle  snească trecerea eteriştilor în sudul Dunării sau intervenţia Rusiei într­un flit  cu Poarta Otomană.

11 &• ­T;  Trecerea Oltului de către pandurii lui Tudor 

Dar  acţiunile  eteriste  din  Moldova  au  schimbat  planul  iniţial,  complicând  situaţia. în seara de 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti a intrat în laşi  şi l­a  asigurat pe domnitorul  Mihai Şuţu de  sprijinul pe care Rusia îl acorda mişcăm  sale  şi  ­de  iminenţa  trecerii  Prutului  de  către  trupele  ţariste.  în  „Proclamaţia  şdresată locuitorilor Moldovei", pe 28 septembrie, cărora le garanta persoana'şi  averea,  îi  asigura  că,  în  cazul  intrării  otomanilor  în  ţară,  aceştia  vor  avea  de  înfruntat o „straşnică putere". Aceste declaraţii au compromis mişcarea în fruntea  căreia se afla Alexandru Ipsilanti. Deconspirată, Rusia a dezavuat imediat Etena  şi mişcarea pornită de Tudor.  Sub  presiunea  acestor  evenimente,  îngrijoraţi  şi  de  amploarea  socială  extraordinară  a  mişcării  conduse  de  Tudor,  căpeteniile  „partidei  naţionale"  au  luat drumul Braşovului (2Q februarie 1821). în acelaşi timp, lordache Olimpiotula  avut o întrevedere cu Tudor, în tabăra de la Tântăreni, spre a­l atrage de partea  Eteriei; discuţiile purtate pe baza „Cererilor norodului românesc" au reflectat clar  divergenţele dintre cele două mişcări.  Atent  la  tot  ce  se  întâmplă  în  ţară,  conştient  însă  şi  de  consecinţele  externe  ale  unei  acţiuni  pripite,  Tudor  a  căutat  soluţiile  cele  mai  bune,  în  situaţia  în  care,  la  5  martie  1821,  armata  grecească  aflată  în  Moldova  şi' a  început  marşul  spre  Dunăre.  în  interesul  acţiunii  româneşti,  era  absolut  necesar  ca  forţele  armate  de  sub  comanda  lui  Tudor  să  ajungă  la  Bucureşti,  înainte de a sosi aici Ipsilanti împreună cu susţinătorii săi.  „Domnia" lui Tudor. Plecat din Tântăreni, prin Slatina, spre Capitală, el  va ajunge aici la 21 martie 1821. După ce şi­a stabilit tabăra el a iniţiat tratative  atât  cu Comitetul  de Oblăduire  din  Bucureşti, cât şi cu  otomanii, pentru  a  da  o  aparenţă  de  legalitate  acţiunilor  sale  şi  a  pune  la  adăpost  ţara,  în  cazul  eventuale intervenţii de peste Dunăre.  30

în acest sens,  Tudor şi boierii rămaşi în Bucureşti, reciproc, şi­au jurat  c 

A­ tă Acordul încheiat între părţi şi­a găsit expresia în Proclamaţia din 23 

1­  1821, în virtutea căreia comandantul armatei revoluţionare recunoaştea  elnica stăpânire" a ţării, alcătuită din boieri „patrioţi". Tudor acceptă să  ' Vr6 Hucă împreună cu ei, iar aceştia declarară că „pornirea slugerului Tudor nu  r  eSte  ®?ontjnutu| acestui compromis politic

îşi găsea expresia într­un document  ■ tat Porţii şi într­un memoriu adresat ţarului. Scopul general al revoluţiei  "mânea împlinirea „dreptăţilor ţării" şi hotărârea de a le obţine chiar cu „vărsare  !f sânge", ceea ce marchează etapa nouă în care se intrase după dezavuarea  emisă de ţarul Alexandru.  La 28 martie, trupele lui Alexandru Ipsi/antis­au oprit la marginea Capitalei,  *n Colentina. Aflându­se cu „sabia în ţara sa" Tudor se opunea intrării armatelor  eteriste  în  oraş,  •exprimându­şi  hotărârea  de  a­şi  păstra  independenţa  şi  libertatea  de  mişcare.  întâlnirea  din  30  martie  1821  cu  conducătorul  Eteriei  a  scos în evidenţă lipsa de concordanţă dintre mijloacele şi căile folosite de către  cele două mişcări. Tudor1­a atras atenţia lui Al. Ipsilanti că fără sprijinul Rusiei  nu  va  putea  ridica  steagul  luptei  antiotomane,  iar  dacă  doreşte  să  o  facă  să  treacă Dunărea şi să­i înfrunte acolo.  în ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma căruia  judeţele  din  nord  trec  sub  autoritatea  lui  Alexandru  Ipsilanti,  iar  Oltenia  şi  judeţele  de  câmpie  sub  cea  a  lui  Tudor.  în  consecinţă,  primul  îşi  stabileşte  cartierul  general  la  Târgovişte,  iar  celălalt  la  Cotroceni.  Tudor  îşi  deplasează  forţele  principale,  întreprinde  unele  lucrări  de  apărare  a  Capitalei,  sporeşte  efectivul trupelor, cărora le măreşte capacitatea combativă şi disciplina, şi duce  tratative cu paşalele de la Dunăre pentru a evita intervenţia acestora. în acelaşi  timp, recomandă stabilirea de legături cu boierii din laşi, ca „la un gând şi o unire  cu Moldova să putem câştiga deopotrivă drepturile acestor principate". Şi peste  munţi,  în  Transilvania,  era  aşteptat  „craiul  Tudoruţ",  autorităţile  habsbur­  gice temându­se ca duhul răzvrătirii să nu­i cuprindă şi pe românii de acolo.  în scurtul timp ai guvernării sale, preocuparea de căpetenie a lui Tudor a  fost  întărirea  capacităţii  de  apărare  a  ţării,  sporirea  numărului  oamenilor  sub  arme şi buna lor aprovizionare, în eventualitatea unui conflict militar îndelungat.  Boierii reţinuţi să­l slujească la Bucureşti au primit, de la început, însărcinarea să  asigure  ordinea în ţară,  să  strângă  bani  şi  să  asigure mijloacele de transport  şi  alimente  pentru  nevoile  oştirii.  Deşi  Capitala  ţării  era  aşezată  într­o  zonă  '  proprie  apărării  şi  nu  dispunea  de  ziduri  şi  fortificaţii  el  a  ocupat  Mănăstirile  Kadu­Vodă, Mihai­Vodăş\ Mitropolia şi a întărit tabăra de la Cotroceni.  In concordanţă cu programul revoluţiei, ori de câte ori a fost sesizat, Tudor  acţionat ferm atât împotriva actelor de indisciplină ale trupei, cât şi a abuzurilor  varşite de diverşi proprietari funciari, în raporturile lor nemijlocite cu ţăranii.  Dla" i  '  a Pri'i e  1821 marele vistier era chemat să uşureze claca satelor din ',  Dâmbovitei, iar 5 zile mai târziu a ordonat să fie înjumătăţită darea impusă  Olului CreţeştMIfov.  l Ua *' a  con cretă a Principatelor, unde autoritatea puterii suzerane fusese  Cata  . a determinat însă intervenţia armată a Porţii, la începutut lunii mai  încurajată şi de expectativa rusă.

Sfârşitul  revoluţiei;  moarte?*,  de  martir  a  lui  Tudor.  La  apropierea  otomanilor de Bucureşti, Tudor Vladimirescu, după îndelungate ezitări, a părăsit  Capitala  considerând  că  rezistenţa  ar  primejdui  oraşul.  într­un  cuvânt  către  oştenii  săi,  la  15  mai  1821  el  anunţă  hotărârea  de  a  se  uni  „cu  ceilaţi  fratj  creştini" pentru „a descărca împreună puştile în carne de turc".  Deşi la 18 mai, la Goleşti, s­a ajuns la o înţelegere între Tudor şi lordache  Olimpiotul,  conducătorit  eterişti  au  hotărât  să­l  îndepărteze  de  la  conducerea  armatei pandurilor cu sprijinul căpitanilor D. Macedonsky şi Hagi Prodan. Seve­  ritatea excesivă cu care a pedepsit actele de indisciplină prin execuţia unuia din  tinerii săi căpitani, loan Urdăreanu, i­a îndepărtat pe ceilalţi şi a uşurat misiunea  complotiştilor. în dimineaţa zilei de 21 mai 1821, după înmormântarea lui loan  Urdăreanu,  mai  mulţi  eterişti,  în  frunte  pu  lordache  Olimpiotul,  au  pătruns  la  Tudorcare a refuzat orice discuţie. Izolat de ai săi, Tudora fost scos repede din  tabără, înainte ca „lagărul pandurilor să se trezească  bine şi să afle despre ce  este  vorba",  şi  înconjurat  de  arnăuţi  a  fost  pornit  spre  Piteşti,  iar  de  aici  la  Târgovişte.  înfruntând moartea cu dârzenie şi demnitate, Tudora fost ucis în noaptea  de 26­27 mai 1821, la marginea Târgoviştei, iar trupul său spintecat şi azvârlit  într­o fântână. Singurul său mare păcat a fost acela că „voise ca în ţara lui să  aibă  parte  de  fericire  şi  de  putere  săracii  neamului  românesc".  Rămasă  fără  comandant, oastea lui Tudor s­a dezmembrat, nu înainte de a­şi demonstra, în  luptele  cu  otomanii  de  la  Drăgăşani,  o  înaltă  capacitate  de  luptă.  în  schimb,  armata eteristă, lipsită de pregătirea şi instrucţia militară corespunzătoare, a fost  înfrântă, ultima rezistentă consemnându­se la Mănăstirea Secu.  Arestarea lui Tudor de către eterişti

în Oltenia, luptele de hărţuire au mai continuat o vreme, chiar dacă  tia  fusese înfrântă o dată cu dispariţia conducătorului acesteia, iar ţara din reV  cupată  de trupe  otomane.  Sumele  enorme  solicitate  de întreţinerea n  u  ,  r  represaliile exercitate împotriva participanţilor la evenimentele anului  t r U ?  au  dus la o nemulţumire generală care a generat puternice frământări şi  „uscări sociale.  Unul din obiectivele „partidei  naţionale" a fost astfel atins. Problema  ­nească a devenit subiect de discuţie între Marile Puteri Sub presiunea lor  rorTI  rta a  f0St obligată să numească primii domni pământeni, loniţă Sandu Sturza ­  Moldova) şi Grigore Dimitrie Ghica (în Ţara Românească). Sosirea lor în p  pate, f n  toamna anului 1822, concidea cu retragerea trupelor otomane de  atie  care  (ăsau în urmă amintirea a nenumărate jafuri, distrugeri  şi a mii de  victime omeneşti.  *  *  NICOLAE BĂL CESCU despre evenimentele de la 1821  .Revoluţia de ia 1821 a strigat dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber şi egal, ca statul să  se facă românesc Ea fu o revoluţie democratică." 

NICOLAE /ORGA despre Tudor Vladimirescu  „Nu se poate zice că Tudor a căzut orbeşte în prăpastie El a înţeles şi slăbiciunea sa faţă de  turci şi  încurcătura în care  trebuia să se  zbată faţă  de  etenşti  şi puţinul  temei ce  trebuia  pus  pe  boieri, A făcut tot ce se putea face de un om necunoscut, fără mijloace, fără adevăraţi sfătuitori şi  fără sprijinitori trainici A chibzuit,  a socotit,  a  potrivit  ­  nu fără izbândă  de  multe  ori Fără  a se  lăuda şi a minţi, ca duşmanii săi el s­a păstrat multă vreme teafăr nevătămat, sigur de el şi oastea  sa, deopotrivă. Dar o putere mai mare decât viaţa lui îl ţâra spre pieire"  TEMĂ .   Ilustraţi politica internă a lui Tudor Vladimirescu şi stabiliţi semnificaţia  acesteia.

ROMÂNII ÎNTRE OCUPAŢIA, SUZERANITATEA  Şl „PROTECTORATUL" IMPERIILOR VECINE.  DE LA REGULAMENTELE ORGANICE  LA REVOLUŢIA PAŞOPTISTĂ 

­CONTEXTUL POLITIC INTERNAŢIONAL; AKKERMAN (1826) SI  ADRIANOPOLE (1829).  ­  DEZVOLTAREA SOCIAL­ECONOMICĂ; DEMOGRAFIE.  ­  SOCIETATE.  ­  AGRICULTURA.  ­  INDUSTRIA.  ­  COMERŢUL, TRANSPORTURILE SI COMUNICAŢIILE.  ­  URBANIZAREA. 

Contextul politic internaţional. Akkerman (1826) şi Adrianopole (1829).  Anul  revoluţionar  1821  şi  ceea  ce  a  urmat  ­  reprimarea  mişcăm  de  eliberare greceşti, dar şi a acţiunii politice şi militare întreprinse de Tudor, ororile  ocupaţiei  otomane  şi intervenţia  diplomatică  a  Marilor Puteri  în favoarea Ţărilor  Române ­ au creat condiţii propice pentru formularea explicită a programului na­  ţional. Abia schiţat în vremea lui Tudor, eludat în punctele sale principale dintr­o  firească  prudenţă  la  1821,  acesta  îşi  găseşte  cuprinderea  aşteptată­cu  deosebire  ­  în  memoriile  înaintate  de  către  marea  boierime  Austriei,  Rusiei  şi  Imperiului Otoman. Revin în aceste texte revendicări esenţiale: instaurarea dom­  niilor pământene şi a puterii politice a oligarhiei boiereşti, desfiinţarea raialelor,  libertatea comerţului şi a celorlalte activităţi economice, expulzarea străinilor din  conducerea statului şi a Bisericii.  Paralel, se desfăşoară o luptă de poziţii între boierimea mare şi boierimea  mijlocie şi mică, dornice să participe la împărţirea beneficiilor exercitării puterii şi  pentru care înfăptuirea progresului social­economic şi politic se asociază cu un  sistem de privilegii exclusive.  Implicarea  nu  se  opreşte  însă  aici.  Conflictului  intern  pentru  putere  i  s e  adaugă şi o participare internaţională. Marea boierime învinge cu sprijinul Rusiei,  care  a  acceptat  înfăptuirea  programului  politic  naţional  cu  condiţia  instalării  m  Principate  a  „protectoratului"  său,  înţeles  iniţial  corect,  ca  un  sprijin  pentru  modernizare.  Instaurarea domniilor pământene va asigura cadrul înăuntrul căruia urma  a se realiza importante transformări. La 7 octombrie 1826, printr­o Convenţi  semnată la Akkerman, complementară tratatului de la Bucureşti (1812),  s  reinstituia pentru Poartă obligaţia de a respecta drepturile Principatelor. Intr­u  _  act separat,referitor la Ţara Românească şi Moldova, erau puse bazele unei n  34

■ ări interne, în sensul căreia domnia pământeană se limita pe o durată de 

n  or ganiz  atea  comerţ u| uj  se  fixa cu rezerva asigurării celor necesare Porţii, se 7 3  '\ 

cOmisii care să  ia măsuri cu privire la  întocmirea unor regulamente instituia  Ţrjbutu(  şj 

celelalte  obligaţii  rămâneau  în  limitele  hatişerifului  din  1802.  genera  ■ 

s fârşit lungul exil al boierilor pământeni ­ alungaţi de revoluţia din ţn  fine, .nutj 

departe  de  ţară,  de  conflictul  ruso­otoman.  f  qeneral,  favorabilă  intereselor româneşti convenţia marca, totuşi, în­  rile protectoratului" ţarist. încălcarea ei de către Poartă va declanşa un nou  P  *  hd între cele două Mari Puteri. La 26 aprilie 1828, trupele ţariste trec Prutul  nă Tara Românească şi Moldova, situaţie care se va menţine până în  a'Driliei834.  în absenta domnilor, care  se retrag din faţa armatei ruse, conducerea  p ncipatelor este încredinţată contelui Pahlen (1828­1829) şi ulterior generalilor  jeltuhin(februarie­octombrie 1829)  şi  Kiseleff{\829­1834), cu titlu de preşedinţi  ai Divanelor celor două ţări.  Victoria  Rusiei,  consfiinţită  de  Tratatul  de  la  Adrianopol,  garanta  Ţărilor  Române vechile lor privilegii cuprinse în capitulaţii sau în înţelegerile dintre cele  două  puteri.  în  acelaşi  spirit  era  elaborat  un  nou  act  separat  pentru  cele  două  Principate.  Reglementările  lui,  în  spiritul  înţelegerilor  mai  vechi  dintre  marea  boierime  şi  Rusia,  aveau  un  caracter  contradictoriu.  Domnia  pe  viaţă  întărea  stabilitatea  principalei  instituţii  în  stat;  libertatea  comerţului,  însoţită  de  retro­  cedarea teritoriilor fostelor raiale şi stabilirea graniţei pe talvegul Dunării ­ primul  pas pe calea unificării de stat în epoca modernă ­ au avut consecinţe favorabile  în  afirmarea  societăţii,  moderne.  Poarta  şi  Rusia  se  obligau  să  confirme  viitoarele regulamente administrative ale Principatelor. însă, în planul statutului  lor politico­juridic Ţările Române ieşeau de sub dominaţia singulară a Porţii spre  a cunoaşte, vreme de aproape 50 de ani, suzeranitatea Imperiului Otoman şi,  timp de 30 de ani, protectoratul concomitent al Rusiei.  l>ti vo' s­  ­  Paralel cu creşterea nume­  rică  a  satelor,  oraşelor  şi  târgurilor,  se  înregistrează  şi  o  diversificare  a  populaţiei, care îşi schimbă structura şi omogenitatea. La oraşe apar noi meserii  Şi comerţul se diversifică, în vreme ce în lumea rurală se adânceşte stratificarea  socială. Societatea românească intră într­un curs racordat la ritmurile unei vieţi  ln  Plină schimbare şi transformare.  .   __ In perioada anterioară revoluţiei de la 1848, în Moldova existau 1 933 sate  rar în Ţara Românească, la 1838,'3 584. în Transilvania, la 1857 se semnalau  2 localităţi, înregistrându­se şi un proces de comasare a acestora.  In ansamblu, sporul demografic este mai mare la oraşe decât la sate iar  xul de locuitori din mediul rural determină apariţia unor noi aşezări urbane, mai  ales după 1829.  La  începutul  Ia 1 q  secolului al XIX­lea, în Ţara Românească, populaţia se ridica în  9 3 2  locuitori  iar  la  M i "  '  jumătatea secolului la 2.500.000 locuitori, în timp ce  Moldova, la aceeaşi dată, se înregistrau 1 462.105 locuitori. l0C(Jj  ln  Tl  "ansilvania, recensământul din anii 1784­1787 consemna 2.500.000 3QO/O  ? ri|  P e ntru ca în 1847 populaţia să numere 3.500.000, într­o creştere de  n  anul 1844, românii reprezentau 60,28% din populaţia provinciei, maghiarii  35

LEGENDA  Extracţii de cărbuni  Extracţii de fier  Metale neferoase  Păcură 

,Râbniţa 

Sare  Ape minerale  Metalurgie,  unelte agricole 

D  Cavnic  n  . 

Debrecen 

Borşa 

IMPERIUL 

Baia Mare BaiaSpne 

Valea lui Minai 

Construcţii de vaseJ 

Tiraspol 

A 

Maşini cu abur 

e"  Chisinău ' T 

©•  Oradea 

Potasă 

RUSIEI  lina 

*>Borsec      Piatra Neamţ  "tg.Lăpuşnei  Lumânări,  Salonta  lin" Gpeorghieni  săpun Hârtie  „  ,  ­  .      Târgu/wlure  .  .  l Bacău  v  , :  Pielărie  Nucet  e *a  e  .Turda ■  ­  a ­­ ­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­  ­  ­%,  doineşti  .,  vaslui  ?Leova  Sântana  Abrud  Jţţeş A j  ,  Ocna Mureş  "' Corund  aComrat Cetatea Albă.C\  Tg.Ocna '* '      5  • Arad     Roşia Montană  n Z|aţna  j  Dumbrăveni  ..Grozeşti (Oituz) [  BăiţaD " •  e  ­Ocna­  Rupea  A  Tatarbunar  Bixad   ,  Tecuci  Săvârşm  Sac ărfm bp Alba lulia    Sibiului        gja o < Malnaş  C h l  eva  CU9 r  Sebe  Slbiu  T  UCI  7 Jimbolia Timişoara G>?  •  ' *  |  C  V lceOf. Gheorghe  . Cahl ţ  Focş  a  i—­" — 

l  i 

*  *■­* ­/ 

w  ţ Olt'&dr A Teliuc  Arpaşu  «"  □        [      /  &­Găvoidia •  Nădrag    DCălan     Sadu* p  r  *ac«zărn1ftilX  '  "  \ ,  •Ferdinandsberg  \  3 r  "­? fag  \  ~z 

\ 

ib      (Oţelu Roşu )■ Petroşani 

* 

w         Dognecea  rea 

«Reşiţa' 

e 

Câmpu}und C e oea/ s âpu" 

■     uricani        Cjga ~  ae  Ar  eş 

(  mSfe« JI 

J        ]fBolgrad  Galaţi  Reni 4  Chilia Nouă­­  e  Ismail  © 

\ nd£Bafta A/bT 

D  ­i 

1829­1856  I.Şerpilor 

T  Prpa'a Rusia

Sulina 

\{  Vrsac nA  "Anina   Baia de Aramă  ?  Bpiteni­  Camfrna  b uzau­'    _ "Va  Tulcea  BELGRAD  Oraviţa Ciclova  D  ­  Târgu JiuRamnicu Vâlcea %  Pioasa  V C,C JS   /  A  Orşova  ■ Zăgujani  S  Piteş *    Dragomiresti   Ploieşti ' ţ>  v  a  Moldova Veche/**xTurnu Severin  ■  ­.\.  o _. .  n£  Hârsova  ■'  _ ! > _ . . .  Filiasi   Drăaăsani  VoHtu  __ * oSlobOZia Sticlării, ceramică, faianţă, cărămidărn\  Textile 

Zahăr 

Berării 

Distilerii de spirt  f   M or i  Pvtte vnuepnnderv alimentare  (.came, u\e\ e\c 

F 

Craiova 

Videle ­  Olteniţa  .  Caracal  Ruşii de Vede  n  r  Sj|(stra  Vidirî­.  andr  j Calafat       Segarcea  'a  Giurgiu Turtucaia  îorabia Turnu Măgurele         Rusciuc  Zimnicea

et« Călăraşi 

Sf.Gheorghe 

9 Constanţa  Adamclisi  Mangalia  Bazargic 

' J _ ?&­, 

' 

97% iar  sa S" 9' 9 9%­ Creşterii populaţiei şi numărului aşezărilor le cores­  He o puternică adaptare, înnoire, diversificare în raport cu cerinţele societăţii  10 

fl  ţn  perioada anterioară anului 1848, în Principate, ţăranii clăcaşi alcătuiau ,  jp  populaţia  Moldovei  şi  74%  din  cea  a  Ţării  Româneşti.  Stratificarea  ­  ­  imii  vizibilă  încă  de  la  sfârşitul  secolului  al  XVIII­lea,  este  în  strânsă  * ara ~tură  cu  transformările  economice.  Astfel,  locul  scutelnicilor,  posluşnicilor,  ' e  slaşilor  şi  slugilor,  categorii­  sociale  care,  în  schimbul  scutirilor  fiscale,  „,ep|jneau  anumite  îndatoriri  faţă  de  boieri  sau  mănăstiri,  desfiinţaţi  prin  Regulamentele  organice,  este  luat  de  categoria  căpătăierilor,  locuitori  fără  domiciliu  stabil,  care  reprezentau  o  importantă  sursă  de  muncă  salariată,  a  beienarilor,  oameni  veniţi  de  peste  hotare,  precum  şi  a  ruptaşilor,  utilizaţi  în  administraţie şi care plăteau doar o dajdie.  în Transilvania, marea majoritate a populaţiei o alcătuia ţărănimea iobagă  care, în 1831, reprezenta 39,17%, jelerii 18,33%, iar ţăranii liberi 27,21%. Rigidi­  tatea' structurilor sociale a împiedicat o dinamică similară aceleia din Principate.  şOc!<' at ate Schimbările profunde din viaţa economică şi socială se observă  si  în  transformările  survenite  în  structura  boierimii  din  cele  două  Principate  Procesul de îmburghezire a acesteia se desfăşoară în ambele sensuri „de jos",  prin  intrarea  în  rândurile  ei  a  negustorilor,  arendaşilor,  funcţionarilor  din  administraţia de stat, intelectualilor şi „de sus" prin încadrarea activă a unei părţi  din boierimea veche în activităţi cu conţinut burghez.  Structura populaţiei orăşeneşti reflectă mai bine dinamismul vieţii noi. Aici  stratificarea  este  puternică.  Negustorii  şi  meseriaşii  reprezentau  principalele  categorii  de  locuitori;  prezenţi  în  număr  apreciabil,  ei  alcătuiau  un  important  contingent al burgheziei care se prezenta divizată ­ confesional  şi etnic ­  în  • Moldova, fiind mult mai omogenă în Ţara Românească, cu implicaţii reliefate cu  prilejul revoluţiei de la 1848.  în  Transilvania,  deşi  populaţia  oraşelor  a  crescut,  ea  era  încă  legată  de  agricultură.  Burghezia  română,  slabă  sub  raport  numeric  datorită  păstrării  regimului  stărilor  şi  a  naţiunilor  privilegiate, îşi  găsea  un  teren  de  afirmare mai  prielnic în mediul intelectual.  In  concluzie,  marea  masă  a  populaţiei  o  alcătuiau  ţăranii,  în  vreme  ce  caracterul  predominant  agrar  al  economiei  făcea  ca  interesele  burgheziei  să  coincidă  cu  cele  ale  boierimii,  agricultura  (pământul  şi  ţăranul)  fiind  o  cale  Profitabilă  de  câştig.  în  acest  fel,  putem  înţelege  apropierea  între  burghezie  şi  Proprietarii funciari, obiectivele şi limitele alianţei dintre ele, particularităţile luptei  Politice şi sociale desfăşurate în timpul revoluţiei de la 1848.  Agricultura  Nevoia unei producţii sporite de bunuri agrare"(legată de  rgirea pieţei interne, de cererile otomanilor, în Ţările Române, şi de cele  ustriece, în Transilvania, de nevoile armatelor de ocupaţie,  de începutul  9ajării produselor româneşti pe piaţa externă şi de nevoia de bani a tuturor  e  a  9oriilor sociale) a avut drept consecinţă extinderea suprafeţelor cultivabile,  enarea în circuitul pieţei a moşiilor nobiliare, boiereşti şi mănăstireşti, ca şi a  lot "■. Pro ' :)r ' et  ţ' ţărăneşti. în fapt, s­a extins rezerva moşierească în detrimentul  C ate  n  os n  ale "  '  f '  '  ţă ţăranilor dependenţi, s­au înmulţit obligaţiile în muncă  acestora, s­au accentuat tendinţele de acaparare a pământurilor ţăranilor  37

liberi.  în  acelaşi  timp,  s­a  extins  munca  salariată,  s­a  generalizat  arendarea  pământului,  au  sporit  preocupările  pentru modernizarea  producţiei,  în  conditii|e  în care agricultura reprezintă sursa esenţială de câştig.  Alături  de  transformările  cantitative  se  înregistrează  şi  transformări  calitative, prin introducerea unor procedee tehnice noi, a muncii salariate, şi,  nu  în  ultimul  rând,  a  cunoştinţelor  ştiinţifice  din  literatura  de  specialitate.  în  acest  scop, se înfiinţează, în 1834, Societatea de agricultură, înŢara Românească, se  organizează  învăţământul  agronomic şi  economic în  cadrul  şcolii  de la  Sfântul  Sava  şi  a  Academiei  Mihăilene,  se  constituie  Asociaţia  economică  ardeleană  având  drept  obiectiv  organizarea  şi  dirijarea  economiei  în  acord  cu  nevoile  societăţii, se experimentează maşini agricole de import la ferme model, ca cea  de la Pantelimon, se pun bazele Şcolii de meserii din Bucureşti ş\ a alteia de arte  şi meserii la laşi (1843). La toate acestea se vor adăuga înfiinţarea fabricilor de  maşini agricole de la Cluj şi laşi, experimentele lui Ion lonescu de la Brad, unul  din  cei  mai  de  seamă  agronomi  şi  oameni  de  ştiinţă  ai  vremii,  trimiterea  de  bursieri  în  străinătate,  fapte  care  vin  să  ilustreze  nevoia  de  a  depăşi  stadiul  rutinier al agriculturii, de a o moderniza şi înnoi.  în  1821­1848,  agricultura  stă  sub  semnul  revoluţiei  agrare  declanşate  în  Ţările  Române  încă  din  secolul  al  XVIII­lea  şi  prima  jumătate  a  secolului  al  XIX­lea. Deşi are  un ritm inegal, ea este legată de activizarea elementelor din  sistemul de valori corespunzător societăţii moderne.  Toate  aceste  căutări  nu­şi  puteau  găsi  plenitudinea  într­o  societate  încă  aflată sub dominaţie străină. De aceea, asistăm la adaptarea, la noile realităţi, a  metodelor vechi,  cum  ar fi folosirea  muncii  de  clacă  în  serviciul  producţiei  de  marfă.  Mărirea  rezervei,  prevăzută în  Regulamentul  Organic,  a fost însoţită  de  sporirea numărului zilelor de muncă, prin intermediul nartului (volum de muncă  zilnic al ţăranului clăcaş, imposibil de îndeplinit în timpul afectat), de îngrădirea  dreptului  de  folosinţă  şi  de  strămutare  a  clăcaşilor,  situaţii  ce  vor  provoca  numeroase conflicte de proprietate.  în  Transilvania,  evoluţia  a  fost  asemănătoare.  Şi  aici  necesitatea  unei  producţii sporite de cereale a dus la creşterea rezervei senioriale, la formarea  de  mari  latifundii  prin  acapararea  pământurilor  ţăranilor  liberi,  prin  reducerea  sesiilor  iobăgeşti,  prin  înmulţirea  numărului  zilelor  de  clacă.  Aceasta  a  determinat atât pauperizarea unei  însemnate părţi a ţărănimii, cât şi formarea  unei  categorii  subţiri  de  ţărani  înstăriţi.  Elementele  noului  se  răspândesc,  şj  aici,  prin  activitatea  desfăşurată,  în  Transilvania,  de  Societatea  Agricolă,  înfiinţată  la  Sibiu  încă  în  1769,  cu  scopul  de  a  populariza  cele  mai  avansate  rezultate agrotehnice.  în acelaşi timp, numeroase date dovedesc orientarea stăpânului de moşie  spre  producţia  de  piaţă,  prin  comercializarea  tuturor  produselor  obţinute  P e  domeniu,  precum  şi  prin  înfiinţarea  unor  întreprinderi  de  prelucrare  Ş>  industrializare  a  acestora.  Dar,  aceste  elemente  de  modernizare,  acceptate  m  e  Transilvania şi  în Principate, îşi fac loc în condiţiile în care principalul mijloc d  exploatare  a  pământului  îl  reprezintă  munca  silită,  în  regimul  clăcii,  care  frânează progresul agriculturii şi al societăţii,în general.  Cum agricultura reprezenta sectorul dominant al economiei, nicăieri ca a |CI  nu s­a manifestat, cu atâta vigoare, lupta dintre nou  şi vechi.  De aceea

ea provocată de transformările din lumea agrară, de care era legat  ns  noire a societăţii româneşti, va impune această problemă drept  P roc !ldamentală în revoluţia de la 1848.  una  a Comparativ cu sectorul demografic şi agrar, industria cunoaşte o  '[  mai  puţin  spectaculoasă.  îi  lipseau  iniţiativa,  capitalul,  materia  primă,  creşe  a  de  muncă  liberă,  garanţiile,  sprijinul  economic  şi  stabilitatea  politică.  OrT1  naţia otomană în Principate şi stăpânirea habsburgică în Transilvania creau  erioase obstacole. De aceea, cel puţin până la 1829, în Principate mai ales,  o  înreDuturilor  industriei  este  istoria  unor  eşecuri  repetate  în  absenta  .  istoria  IMV  K  condiţiilor indispensabile.  Cu toate acestea, se remarcă dezvoltarea deosebită pe care au luat­o  teşugurile Săteşti, prin introducerea în circuitul comerţului intern a unei game  "artete de produse şi sporirea numărului de meşteri din marile oraşe.  Numărul manufacturilor a crescut, mai cu seamă în Transilvania şi Banat,  în  ramura  metalurgică,  în  cuprinsul  căreia  includem  şi  atelierele  de  fabricat  unelte şi maşini agricole, în cele ale zahărului ş\ textilelor. în Moldova şi în Ţara  Românească, aceste întreprinderi aparţin mai cu seamă boierilor şi negustorilor  si  produc  postav  sau ţesături  diverse  (laşi),  paste făinoase,  sticlă  (Comăneşti),  lumânări.  Din  păcate,  dimensiunile  activităţii  manufacturiere  s­au  dovedit  mo­  deste, departe de a alcătui baza unei industrii maşiniste.  Comerţul  accelerează  procesul  de  dezvoltare  în  sens  modern  a  societăţii  româneşti,  imprimând  acesteia  un  dinamism  cu  totul  deosebit.  Alături de ţărani liberi sau dependenţi, de proprietari, în rândul cărora intrau  şi  boierii  ce­şi  cumpăraseră  rangul  (aparţinând  unor  categorii  diverse  ­  arendaşi,  funcţionari  de  stat),  îşi  află  locul  şi  o  categorie  de  negustori  profesionişti,  care  conferă  comerţului  un  caracter  uniform  şi  organizat.  în  continuă  creştere  numerică  în  perioada  regulamentară,  negustorii  români  îşi  sporesc  activitatea,  în  special  cei  din  Braşov  (casa  fraţilor  Orghidan)  şi  din  Sibiu  (casa  Hagi  Pop  Constantin)  care  şi­au  impus  supremaţia  absolută  în  relaţia cu Principatele.  Dezvoltarea  comerţului  dincolo  de  Carpaţi  a  fost  stimulată  mai  cu  seamă  de  desfiinţarea  monopolului  economic  otoman,  care  a  dus  la  antre­  narea Ţărilor Române în circuitul  european. Numărul vaselor comerciale sub  Pavilion străin care descarcă  în  porturile dunărene Brăila  şi  Galaţi  ­  acest  d|  n  urmă  oraş  beneficiar  de  regimul  de  porto­franco  din  1 8 3 8 ­  era  în  continuă creştere.  Un corolar al dezvoltării  schimbului  intern şi  extern  l­au  reprezentat  Porturile şi comunicaţiile. După 1829 s­a construit podul de peste Olt, de la  atina, s­a votat legea drumuri/or, în 1845, în Ţara Românească, iar în 1847 se  nstituig o Direcţie a lucrărilor publiceîn cadrul căreia va activa secţia podurilor  a  a  .drumurilor. Prin preocupările constante de modernizare a transporturilor,  mistraţia regulamentară a contribuit la accelerarea schimbului, la consoli­  6a  Pieţei rnterne, la strângerea legăturilor cu piaţa externă.  r  3an zarea  acti ■ţ! *  '  ­ Oraşele erau centre de producţie şi de schimb, precum şi ale  IVl 
39

Staţie de poştă, în prima jumătate a secolului al XIX­lea 

ul târgurilor  să  sporească  la 50; populaţia oraşului laşi ajungea la  5 locuntori.  n  Ţara  Românească,  în  1831  sunt  consemnate  37  oraşe  şi  târguri,  între  tuc'ureştii numărau 50.370 locuitori, Ploieştii 15.895 iar Craiova 11.885. în  Ivania, de la 3 oraşe (Cluj, Sibiu, Braşov) care numărau peste 10 000  rel="nofollow">ri în 1786, se ajunge, în 1846, la 6 oraşe, cu o populaţie de aproximativ  D locuitori (se adaugă Oradea, Timişoara, Arad).  în  perioada  regulamentară  se  realizează  o  mai  /■/(,  ­oisă  sistematizare,  imenajate  locuri  de  agrement  (Copoum  laşi  şi  Cişmigium  Bucureşti),  se  dează la  pavarea  şi la  iluminatul străzilor,  la  extinderea reţelei  de cana­  sunt  regularizate  cursurile  Dâmbovitei  şi  Bahiuiului,  ape  care  străbăteau  louă capitale ale Principatelor.  Porturile  Galaţi  şi  Brăila  îşi  modernizează  instalaţiile  Din  1831  începe  ruirea noilor oraşe Brăila şi Giurgiu (foste raiale); de asemenea, se edifică  \ndria (1834)  şi  Turnu­Măgurele (1836). Perioada istorică cuprinsă între ­  1848  este  bogată  în  transformări.  Dezvoltarea  îşi  accelerează  ritmul,  ul spre modernizare devine ireversibil. Progresul nu mai poate fi oprit, chiar  pentru triumful său va fi necesară o nouă revoluţie. 

Dintr­o veche monografie sanitară a Munteniei datorată doctorului Constantin Caracas  „Oricum s­ar privi clasificarea locuitorilor Valahiei fie din punctul de vedere politic, fie din  de vedere fizic al ocupaţiunilor lor (aceştia) se împart în două clase boieri, adică nobilii ­.şi  Comercianţii şi meseriaşii, dintre care cei mai mulţi sunt de alte neamuri se socotesc în

orwna clasă, fiindcă  din  punct  de  vedere  al  traiului  aflu  putină  diferenţă  între  cei  dintâi  şi cei  din  jrmă, căci toţi comercianţii şi toţi câţi dobândesc o pozitiune bănească mai bună se silesc în toate  bhipunle şi cu toată întinderea luxului să imite viata boierilor" 

Dl  NI  CU  GOLESCU  în  „însemnare  a  călătoriei  mele"  despre  nevoia  de  modernizare  a  economiei româneşti  „Această  mulţime  de  fabrice  sunt  în  toate  ţinuturile  europeneşti,  căci  cu  aceste  fabrici  fieşcare  stăpânire  îşi  fericeşte  norodul,  de  aceia  fac  şi  felurime  de  ajutoare  acelora  ce  întemeiază  fabrice, iar nu împotrivă să le ia domnii bani, pentru că ei au fabrici Marea pagubă este la o tară de  a­şi scoate tot  materialul  nefabnearisit  vânzându­l  în  alte tari cu un  prost  preţ şi  apoi să­l cumpere  iarăşi cu preţ de 30 ori mai mult,,  TEMĂ 

\ 

1  Care a fost semnificaţia politică a tratatului de pace de la Adrianopol (1829) pentru evoluţia  politică a Principatelor Române?  2  Caracterizaţi nivelul de dezvoltare social­economică a Principatelor în prima jumătate a  secolului al XIX­lea

PRINCIPATELE ROMÂNE SI PROVINCIILE ISTORICE  ROMÂNEŞTI ÎNTRE 1822­1848 

­  DOMNIILE PĂMÂNTENE (1822­1828). ­  ­  REGULAMENTELE ORGANICE (1831­1832).  ­  DOMNIILE REGULAMENTARE.  ­  ROMÂNII DIN TRANSILVANIA, BUCOVINA, BASARABIA SI DOBROGEA ÎN  PERIOADA PREPAŞOPTISTĂ.  ­  MIŞCAREA POLITICĂ PREPAŞOPTISTĂ. 

Domniile  pământene  (1822­1828).  în  succesiunea  aproape  imediată  a  )lutiei  de  la  1821  şi  în  contextul unor  puternice  contradicţii  între  Rusia  şi  eriul Otoman, memoriile adresate Marilor Puteri, atât de interesate de viitorul  ilor Române, şi­au atins ţelul.  La 23 iulie 1822, Poarta hotărăşte numirea a doi domni pământeni, care  fi instalaţi  însă  abia  în toamnă. Secolul  fanariot lua sfârşit  şi se  împlinea  fel principalul deziderat al revoluţiei de la 1821.  Spre  deosebire  de  predecesorii  lor,  loniţă  Sandu  Sturdza  (în  Moldova)  şi  gore D. Ghica (în Ţara Românească) s­au aflat, de la început, într­o situaţie  jă. Ei au fost nevoiţi să se supună suflului înnoitor inaugurat de revoluţia de la  21 şi să.guverneze în spiritul acestuia. Pe de altă parte, bunele lor intenţii  şi  /oia  acută  de  schimbare  s­au  lovit  de  obstacole  de  tot  felul,  multe  insur­  mtabile, precum rivalitatea ruso­otomană sau conflictul politic şi ideologic între  ierimea mare şi cea de rang inferior, acum declanşat şi acutizat.  Nu au dat,deci, rezultatele aşteptate, nici măsurile fiscale care urmăreau o  ii corectă aşezare a birului, inclusiv asupra privilegiaţilor, nici încercările de a  ;e ordine în administraţie (lupta împotriva venalităţii şi corupţiei a înregistrat un  ec)  şi  nici  cele  care  urmăreau  o  nouă  împărţire  administrativ­teritorialâ,  ;lusiv o evidenţă exactă a supuşilor străini sau a scutelnicilor şi posluşnicilor.  Contemporanii au reţinut doar că, în timpul acestor domnii, birul a depăşit  oporţiile avute în vremea lui  Caragea Vodă, rezerva moşierească a  sporit şi,  irespunzător, şi unele obligaţii ale clăcaşilor.  în  politica  externă  a  Ţării  Româneşti  reţine,  totuşi,  atenţia  corespon­  înţa activă a domnului cu cavalerul von Gentz, secretarul lui  Metternich; prin  termediul acesteia Austria a câştigat o posibilitate nouă de a influenţa poli­  :a  Porţii  în  Principate  căci  informaţiile  epistolare  erau,  firesc,  transmise  la  onstantinopol.  Războiul  ruso­otoman  încheiat  cu  pacea  de  la  Adrianopol  a  impus  „pro­  sctoratul" Imperiului Rus asupra Principatelor, inaugurat cu o ocupaţie militară  are se va prelungi până în 1834.

Regulamentele  Organice  TRATATUL DCLA ADRIANOPOL  (1831­1832).  în  anii  1829­1831,  o  mai  ÎNCHEIAT INTKC RKSIâ SI TBRCTl1.3 2'14 StPTCMBRK «29  veche  iniţiativă,  impusă  încă  la  Akkerman,  încercată  şi  de  Grigore  PR£V6D€RI IN fATORH TARILOR RO(1Ϋ6  Chica,  avea,  în  cele  din  urmă,  să  fluTONOMtt ADMINISTRA, HM PtNTKii TARIlt ROfllSe.  izbândească:  elaborarea  Regula­  ItttPOKRSl  CCLOR  TREI  fHWLe  (BfHILâ  OttlKfiW  tSKNU  «SGHReLe ) D€UMITÎNtM!­S£ PR£CJS HOTARa TARII Pt TrtL"  mentului Organic.  VEOKL DKWAmi  Geneza  lor,  pentru  ambele  PENTRU TARILE MOMÎMC KASIORGAWIW  Principate,  relativ  îndelungată  şi  LA  complexă,  este  cunoscută:  o  anchetă  DEteraşt  mnim  maKraTi  rusă  după  ocuparea  Principatelor,  care  LlKRT4T€S  C0MERT8I.BI  TARILOR  BOMÎH€  C8  CCIMTE  a  format  obiectul  unui  raport  general,  TARI.  sintezele  consulilor  imperiali  de  la  ÎBRCIi NU M3I 4H ORCPTBL S3 CfiU»  MIA  TARILE RO­  Bucureşti  şi  laşi,  propunerile  şi  MCMe  APROVIZIONĂRI  POtTRM  aKHJTA  SAM  P6HTRU  COH­  SFANTINOPOl. Sf NICI SaUHORI  memoriile  boiereşti  şi,  desigur,  TaHCia ReCUNOAŞTE V,lL3BIIJTaTea K£GULSf1€«T£LOR  instrucţiunile  speciale  ale  curţii  de  la ce se VOR Face IN TIMPBL awwiSTKWiei KMSC PEHTRH  Petersburg,  toate  la  dispoziţia  celor 0KGa«Z4Rea TARILOR ROMINC  două comisii speciale de redactare, care  Boemii VOR fi cONSTiTuncwaLt si PAMINTEM.  au funcţionat la Bucureşti  şi la laşi  sub  RecaNoasTesea PAVILIOMVUU ROM ÎN D€ CSTRE  preşedinţia  consulului  general  rus T03TC STATeLE C«RO«Ne.  Minciaki.  în  mod  esenţial,  în  elaborarea  Regulamentului  s­a  dorit  ca „Tratatul de la Adrianopol" reformele  să nu modifice radical structurile so­cial­politice interne, dar să  susţină unitatea celor două provincii româneşti.  Acest principiu, precum  şi cele mai multe dintre revendicările cuprinse  în memoriile boiereşti, dovedesc că Tratatul de la Adrianopol  şi Regulamen­  tele Organice nu reprezintă începutul unei noi societăţi, cât, mai ales, împlinirea  unor  deziderate  pe  care  jocul  de  interese  ale  Marilor  Puteri  abia  acum  le  recunoşteau.  Proiecte/e de Regulament, amendate de Curtea protectoare, erau adoptate  de  Adunări/e  obşteşti  extraordinare  din  Bucureşti  şi  laşi,  în  mai  şi  octombrie  1831. La acea dată, multe din dispoziţiile lor fuseseră  deja puse  în practică  de  generalul  Kiseleff,  oficial  însă  doar  de  la  1/13  iulie  1831,  pentru  Ţara  Românească şi, respectiv, 1/13 ianuarie, pentru Moldova.  Astfel,  separarea  puterilor  în  stat,  solicitată  în  „Cererile  norodului  românesc",  şi­a  găsit  o  expresie  mai  apropiată  de  necesităţi.  Domnul,  care  deţinea  puterea  executivă,  era  ales  pe  viaţă  de  Adunarea  obştească  extra­  ordinară.  Contrar  acestor  reglementări,  primii  domni  regulamentari  au  fost  desemnaţi  de  Rusia  ţaristă  şi  de  Imperiul  Otoman,  doar  târziu,  în  1842,  Gheorghe Bibescu fiind instalat, conform procedurii stabilite.  Puterea legislativă aparţinea unei Adunări obşteşti care, alcătuită din boieri  favorabili  domniei,  era  departe  de  a  putea  limita  excesele  acesteia.  între  Prerogativele  ei  erau  şi  acelea  de  a  elabora  legile  şi  de  a  prezenta  domnului  rapoarte despre starea ţării. Spre deosebire de Ţara Românească, unde în forul  le  9islativ  s­a  manifestat  o  puternică  opoziţie  faţă  de  puterea  protectoare,  în  Moldova,  Adunarea  nu  a  luat  atitudine  împotriva  lui  Mihail  Sturdza,  a  cărui  Politică filo­ţaristă era cunoscută.  43 

Sistemul judecătoresc s­a reorganizat: tribunalele judeţene şi  instanţele de  au  fost  pentru  prima  oară  constituite.  Practicile moderne  încep  să  înlo­  că  arbitrariul  justiţiei  medievale  prin  înfiinţarea  corpului  de  avocaţi  şi  a  iraturii. înaltul Divan Domnesc, instanţa superioară, conferă autoritatea lu­  ijudecat, ceea ce împiedică reluarea infinită a unei cauze o dată cu schim­i  domnului.  în  domeniul  administraţiei  s­au  creat  departamentele,  a  fost  modernizat  mul fiscal prin instituirea unei dări unice pe cap de familie, categoriile pos­  cilor şi scutelnicilor fiind desfiinţate; a fost instituit bugetul şi lichidate vămi/e  ne. Totuşi, boierii şi clerul continuau a fi exceptaţi de la impozite, iar vechiul  m al solidarităţii la bir s­a păstrat.  Armata a fost reinstituită, şcolile organizate pe o bază naţională, arhivele  i câştigat dreptul la existenţă. „Nedespărţita unire", acum pentru prima oară  arată,  se  instituie  ca  preambulul  fericit  al  adevăratei  uniri,  nu  prea  părtate.  Caracterizarea de ansamblu a acestei prime legi fundamentale a celor  a ţări evidenţiază două elemente: pe de o parte, se îngăduia modernizarea  'etăţii româneşti, sub incidenţa unei situaţii care nu mai aştepta tergiversări,  ie alta, se consolida puterea politică şi economică a marii boierimi, vechiul ei  3m de privilegii, şi apăsătorul „protectorat" al Rusiei. înlăturarea vechilor  Drturi sociale şi a unor instituţii se desfăşura în condiţiile în care, în sectorul  nomiccel mai important, în agricultură, marii proprietari devin stăpâni asupra  i treimi din moşie, iar claca este constant majorată. Acesta este motivul  itru care, peste avantajele pe care le ofereau, Regulamentele Organice au  at noi obstacole în calea progresului general. Puterea oligarhică a boierimii şi  imul clăcii au ridicat împotrivă, în marea mişcare politică de la 1848, toate  ele dinamice ale societăţii româneşti.  Donc­vU  rcg­jij­  .«.­­.to<­  Numiţi de  puterea  protectoare  şi  suzerană  în  ilie 1834,  Alexandru Ghica şi  h/lihail Sturdza,  au devenit efectiv domni  în  ie, după obişnuita călătorie de învestitură la Constantinopol.  Dintr­un bun  început,  noile căpetenii ale Principatelor  s­au confruntat cu  iri dificultăţi. Preluau conducerea ţărilor lor după lungi ani de ocupaţie străină,  re  le  afectaseră  grav  resursele,  şi  suportau  consecinţele  sociale  ale  aplicăm  igulamentelor Organice: o activă rezistenţă a ţărănimii şi nemulţumirea cres­  ndă a boierimii, mijlocii şi mici, faţă de marea putere a aristocraţiei funciare,  i  adaugă  permanenta  imixtiune  a  puterii  protectoare  şi  atitudinea  cel  mai  Ieşea  rigidă,  cu  deosebire  în  chestiuni  de  reformă  socială  şi  economică,  a  lunarilor obşteşti, în fond, bastioane ale privilegiaţilor.  în  pofida  acestei  situaţii,  domnii  regulamentari  au  acţionat  constant  în  insul  modernizării  instituţiilor  şi  societăţii,  s­au  arătat  interesaţi  de  îmbunătă­  ea raporturilor dintre ţărani şi proprietari, precum şi de consolidarea autonomiei  rii.  Astfel,  de  numele  lui  Alexandru  Ghica  (1834­1842)  se  leagă  o  activitate  imarcabilă  în  domeniul  judiciar  (lichidarea  proceselor  restante,  revizuirea  sndicii civile, şi adoptarea celei comerciale de inspiraţie franceză), în vreme ce  rmaşul său, Gheorghe Bibescu (1842­1848), a luat decizii importante în plan  nanciar şi judecătoresc, s­a preocupat de dezvoltarea învăţământului şi a efec­  lat un control eficace în problema veniturilor eclesiastice. Spre deosebire de Al

Recepţie la curtea domnitorului Gheorghe Bibescu 

Ghica, recunoscut pentru relaţiile sale dificile cu Adunarea obştească, Gheorghe  Bibescu a suspendat­o (1844), inaugurând o guvernare prin decrete domneşti.  Personalitatea  cea  mai  interesantă  a  epocii  regulamentare  rămâne  însă  domnul  moldovean  Mihail  Sturdza  (1834­1849).  Contradictoriu,  ca  timpurile  în  care a trăit şi a guvernat, a fost apreciat pentru spiritul său gospodăresc, pentru  calităţile  intelectuale  şi  simţul  politic,  după  cum,  în  egală  măsură,  a  fost  condamnat pentru felul în care a înţeles să­şi sporească averea, pentru modul în  care a încurajat corupţia şi venalitatea, pentru atitudinea sa de extremă duritate  faţă de acţiunile opoziţioniste, ori de unde ar fi provenit ele.  Peste meritele şi limitele lor, domnii celor două ţări române şi­au concertat  acţiunile,  în  multe  situaţii  măsurile  adoptate  fiind  identice.  încoronarea  unor  asemenea  iniţiative  ­  desfiinţarea  vămii  dintre  Moldova  şi  Ţara  Românească,  hotărâtă  în  1847  dar  aplicată  în  chiar  anul  revoluţiei  de  la  1848,  deschidea  Perspectiva  pieţei  unice  între  cele  două  Principate,  condiţie  esenţială  pentru  unirea politică de mai târziu.  în politica externă a perioadei prepaşoptiste merită insistat asupra a două  Momente  semnificative:  respingerea  de  către  Adunarea  obştească  din  Ţara  Românească  a  articolului  adiţional  la  Regulamentul Organic  şi iniţiativa  „partidei  naţionale"  muntene,  care  a  oferit  domnia  acestei  ţări  lui  Mihail  Sturdza,  foarte  a  9reat de puterea protectoare, în speranţa înfăptuirii, o clipă mai devreme, a unirii.  Este astfel cunoscut că legile fundamentale, puse în aplicare în anii 1831­  1832, după ce fuseseră semnate de către Adunările obşteşti extraordinare, au  45

nfirmate de puterea suzerană abia în 1833, într­un moment în care Rusia  socotea oportun să le completeze potrivit intereselor sale în Principate. \şa  a  apărut  articolul  adiţional,  astfel  formulat:  „în  viitor  orice  modificaţie  ar  facă  Domnul la Regulamentul Organic nu se vor putea  înfiinţa  şi a se  n lucrare decât  după  o într­adins  deslegare a  înaltei  Porţi  şi cu primirea  Rusiei." Devenit consul al puterii protectoare la Bucureşti, în 1835, baronul  nann  a  insistat  să  se  supună  spre  aprobare  forului  legislativ  al  ţării  noul  Regulamentului, cu toate adăugirile.  actorii autohtoni de decizie se pun însă greu în mişcare. La 27 iunie 1836,  torul  cere  Adunării  să  numească  o  comisie  care  să  adauge  textului vechi  gulamentului  legile  noi,  în vederea  unei  redactări  cuprinzătoare.  Varianta  ;e pregăteşte întâmpină, de la început, o puternică opoziţie, din rândurile  , va lua naştere o  „Partidă naţională" condusă, energic, de Ion Câmpi­  i,  mare  boier  prahovean.  Toate  presiunile  exercitate  asupra  acestuia  şi  a  care i se alăturaseră s­au dovedit neputincioase. După ce la 15 iulie 1837  area a respins „articolul adiţional", la 21 iulie 1837 lucrările forului legislativ  iuspendate, iar consulul rus, ofensat, pleacă la Constantinopol spre a cere  i  suzerane  să  cheme  la  ordine  pe  opozanţi.  La  9  mai  1838,  cu  prilejul  chiderii  Adunării,  era  citit  un  „înalt  împărătesc  firman",  care  condamna  lea din anul anterior, ameninţând cu represalii pe nesupuşi. Se impunea,  ,  din  afară  şi  „de  sus",  cu  acordul  puterii  suzerane,  „articol  adiţional";  'da  naţională"  era  învinsă  iar  dreptul  de  intervenţie  al  Rusiei  ţariste  rat.  Adunarea, dominată de marea boierime, atât de puţin receptivă la iniţia­  de reformă ale domnului, se arătase însă disponibilă pentru a afirma  ui la autonomie politică.  A  doua  iniţiativă  a  „Partidei  naţionale"  muntene,  explicit  prezentată  într­o  raţie de principii, ■ era, semnificativ initulată, „Actul de unire şi inde­'enţă".  în  a  doua  jumătate  a  anului  1838,  Alexandru  Ghica  a  plecat  din  ţară,  tenţia declarată de a­şi îngriji sănătatea în străinătate. în absenţa sa, din  se anunţa, la 20 ianuarie 1839, că o  parte  dintre boieri  sunt hotărâţi să­l  jă domn pe Ion Câmpineanu, candidatură însă repede abandonată în lipsa  imitaţii.  Atunci s­a născut ideea de a oferi tronul celor două Principate, reunite, lui  '// Sturdza. Deşi domnul Moldovei nu avea renumele unui liberal, şi nici nu  îmarcase în  apărarea autonomiei  ţării, se  spera,  astfel,  să  se  pună capăt  ilor  boiereşti  şi  să  fie  anihilată  preponderenţa  ţaristă.  Ion  Ghica,  emisarul  'idei naţionale", a fost trimis la laşi cu mandat precis. /. Câmpineanu renunţa  litiv la tron în schimbul angajamentului lui Mihail Sturdza că va obţine, de ia  rea suzerană, Unirea Principatelor şi desfiinţarea protectoratului rus. Domnul  moldovean  s­a  arătat  interesat  de  propunere;  în  ce  priveşte  unirea,  a  convins că nu se putea realiza fără sprijinul Franţei  şi Angliei. în relaţii mai  ise  decât  Al.  Ghica  cu  puterile  occidentale,  M.  Sturdza  înţelegea  că  ersul  unionist  nu  poate  avea  succes  decât  însoţit  de  o  puternică  presiune  naţională asupra puterii protectoare şi a celei suzerane. Misiunile diplo­

matice întreprinse la Constantinopol şi mai apoi la Londra şi la Paris, de Ion  Câmpineanu(în cursul anului 1839), nu au reuşit.  Românii din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobroge  J  în perioa­  da prepaşoptistă. |n  imperiul Habsburgic, sub domniile împăraţilor Franc/se II  (1792­1806; din 6 aug. 1806 Francisc //renunţă la coroana „Sfântului Imperiu  Roman de naţiune germană, rămânând doar împărat al Austriei sub numele de  Francisc I.) şi Ferdinand V (1835­1848), dar cu deosebire în vremea cance­  larului Metternich (1809­1848) revenirea la absolutism se produce în forţă.  Centralizarea, germanizarea şi catolicizarea devin armele principale ale guver­  nării sprijinite pe autoputernicia poliţiei secrete şi cenzurii. Confruntat cu extin­  derea valului de acţiuni sociale şi naţionale, guvernul habsburgic se vede obligat  să intensifice apăsarea economică şi fiscală.  Este şi situaţia Transilvaniei, subminată atât prin subordonarea ei politică  (Dieta  nu  a  mai  fost  convocată  până  în  1834,  conducerea  revenind  unui  guvernator şi înalţilor funcţionari, coordonaţi de cancelaria aulică de la Viena),  cât şi printr­o consistentă exploatare a resurselor ei materiale şi umane.  Clasa  politică  rămâne  nobilimea  maghiară,  de  certă  orientare  conser­  vatoare, deşi vehement antihasburgică.  în  aceste  condiţii,  viaţa  politică  a  Transilvaniei  s­a  desfăşurat  în  Dieta  redeschisă  în  1834  (evident,  fără  participare  românească)  şi  prin  raporturile  acesteia cu „Guberniul"  şi cu Curtea de la Viena. Cele mai importante decizii,  aici  adoptate,  au  survenit  în  anii  1841­1843  şi  mai  apoi  în  1847,  când  s­a  încercat, fără  succes,  să  se oficializeze limba maghiară  şi o legiuire  urbarială  care nesocotea complet dreptul la pământ al ţărănimii iobage. Şi într­un caz şi în  celălalt  opoziţia  românească  a  fost  deosebit  de  puternică.  în  1842,  într­un  celebru memoriu, „O tocmeală de ruşine şi o lege nedreaptă", Simion Bărnuţiu  protesta  împotriva  înlocuirii  limbii  române  cu  limba  maghiară  în  Biserica  Greco­Catolică  din  Transilvania. I  s­a  alăturat  învăţatul  sas  din  Mediaş,  Ştefan  Ludwig Roth, care scria: „nu văd nevoia de a impune o limbă oficială ţării, căci  noi avem deja o limbă a ţării. Nu este nici limbă germană, nici cea maghiară, ci  este limba română".  în  cea  ce  priveşte  legea  urbarială,  G.  Bariţiu  a  caracterizat­o  drept  „o  sterpitură  născută  dintr­un  egoism  orb  lipsit  de  sentimente  umanitare  ca  şi  neţinând  cont  de  adevăratele  interese  ale  ţării".  Prezent  la  dezbateri,  Avram  lancu, exasperat  de  orbirea  cercurilor  reacţionare  care  conduceau Transilvania,  ar fi exclamat: „Nu cu argumente filosofice şi umanitare se pot convinge tiranii ci  cu lancea ca Horea."  Absolutismul  habsburgic  şi  poziţia  reacţionară  a  nemeşimii  maghiare  au  ascuţit constant conflictele sociale şi naţionale din Transilvania.  Bucovina, vechi pământ românesc, care alăturat Moldovei cuprindea ţinutul  Cernăuţilor şi o parte din cel al Sucevei, a fost „răpit" de Imperiul Habsburgic  în 1775! După 10 ani de ocupaţie militară, în 1786 a fost înglobată Galiţiei devenind  1  5  19­lea  ei  cerc  administrativ.  Cu  toate  eforturile  clasei  politice  autohtone  şi  "  potriva  patentei  imperiale  din  29  septembrie  1790,  care  hotăra  separarea  Bucovinei,  această  situaţie  se  va  menţine  până  la  4  martie  1849  când,  prin  constituţia austriacă, teritoriul din Norduf Moldovei a fost declarat provincie' auto­  nomă a Casei de Austria.  47

pirea la Galiţia a avut importante consecinţe social­pohtice, etnice şi  ,e Cancelaria aulică de la Viena a preluat prerogativele Consiliului aulic  oi iar autoritatea guberniului de la Liov s­a extins şi asupra provinciei în  căreia a fost aşezat un căpitan districtual, cu reşedinţa la Cernăuţi  Dndenţa între autorităţi se purta în limba germană  jtontătile habsburgice au urmărit să asimileze boierimea moldoveana din  ia celei poloneze din Galiţia în consecinţă, o mare parte a proprietarilor  s­a retras la laşi  Intre cei rămaşi, la ioc de frunte se aşază familia  zaki, cu un rol eminent în lupta pentru afirmare naţională a românilor  leni în întreg secolul al XIX­lea  Casa şi moşia lor de la Cernauca au  ;ntat un  loc de  refugiu  pentru  moldovenii  izgoniţi  din  ţară  pentru  genle lor democratice, dar şi un model de viaţă, de multe ori elogiat de  iporani  Raporturile  sociale  au fost  reglementate  prin Ordonanţa  imperială  din  22  1787, care a instituit proprietatea mică ţărănească (rusticală), prin împro­  ma cu loturile aflate  în folosinţă,  şi cea mare  boierească  (domimcală)  e supuse impozitului funciar Vechile obligaţii de dijmă şi robotă se vor  ie însă până la 1848  Jnirea forţată cu Galiţia a înlesnit slavizarea progresivă a Bucovinei o dată  runderea masivă în regiune a huţu/ilorş\ ucraimenilor Imperiul Habsburgic  a recunoscut Biserica Ortodoxă şi credincioşii ei s­au bucura de exerciţiul  liber al acestei religii Prin patenta imperială din 5 iulie Episcopia  Bucovinei, asemenea aceleia a Transilvaniei, era aşezată în dinea  Mitropoliei Ortodoxe sârbeşti de la Carlowitz (Karlowitz) Pnntr­un lament  din 1786, menţinut vreme de 7 ani, era afirmată obligativitatea  amantului primar, înfiinţarea, întreţinerea şi,  implicit,  subordonarea  lui  ui ortodox român  După 1815, catolicizarea şcolii a avut grave repercusiuni asupra învă­  ntului în limba naţională, restaurat pnntr­o recunoaştere parţială abia la  La 26 septembrie 1826 a fost înfiinţat, la Cernăuţi, un Institut Teologic şi  eminar clerical, cu limbile de predare latină, greacă şi germană  Basarabia fusese încorporată de Rusia ţaristă la capătul războiului ruso­oto­  din 1806­1812, măsura 45 629,9 km p şi, după o statistică din 1817, care  niază caracterul preponderent românesc al provinciei, număra 83 848 de  iu, ceea ce reprezenta 419 240 locuitori (urmează în procente, incomparabil  loare rutenii, evreu, lipovenii, grecii, armenii, bulgarii şi găgăuzii)  Iniţial, imperiul Rus a păstrat în Basarabia vechea împărţire românească în  nuturi, în cuprinsul cărora se aflau cinci cetăţi, 17 târguri şi 685 de sate De  nenea, sunt menţinute administraţia moldovenească şi întreaga legislaţie  ■noară In fruntea regiunii a fost numit un boier moldovean, dublat de un  landant   militar   rus,  ţinuturile   sunt,   de   asemenea,  încredinţate,   spre  ducere unor boieri autohtoni   Din 1816, funcţia de guvernator civil este  'ordonată unui locţiitor al ţarului  După 1818, tendinţele de suprimare a autonomiei Basarabiei de către  enul Rus au devenit tot mai evidente, la 29 februarie 1828 a intrat în vi­  ire noua organizare administrativă şi conducere a provinciei  Basarabia  încorporată  Guberniei Novorosnsk, firesc, organele de conducere auto

nome  erau  suspendate,  limba  rusă  fund  singura  admisă  în  administraţie  şi  justiţie  în  pofida  unei  ocupaţii  militare,  întinse  pe  durata  a  6  ani,  şi  a  „protecţiei"  exercitate asupra  celor două  Principate, practic, până  în 1856,  Imperiul  Rus nu  s­a putut extinde până la Carpaţi şi la Dunăre Astfel, doar românii din Basarabia  au  fost  expuşi  deznaţionalizării  şi  pierderii  treptate  a  identităţii  şi  asimilăm  în  marea masă a populaţiilor supuse slavismului  Până  la  1877,  Dobrogea  s­a  aflat  sub  stăpânirea  Imperiului  Otoman  După  desfiinţarea  raialelor  (1829)  ea a  fost  inclusă  în  noul  paşalâc  al  Dunării,  în  care  intra  şi  Bulgaria  Invaziile  repetate  şi  războaiele,  starea generală  de  nesiguranţă,  explică  condiţiile  grele  de  existenţă  ale  locuitorilor  pământului  dintre  Dunăre  şi  Mare  Investigaţiile  dobrogene  ale  lui  Ion  lonescu  de  la  Brad,  e  drept  ulterioare  anului  1848,  dar  în  strânsă  legătură  cu  situaţia  regiunii  în  întreaga  primă  jumătate a secolului al XIX­lea, pun în evidenţă  preponderenţa românilor alături  de otomani, cei mai vechi dar  şi  cei mai  stabili locuitori Aşezaţi  cu deosebire pe  malul  Dunării,  ţărmul  Mării  Negre  şi  în  zonele  păduroase  din  nordul  şi  sud­estul  Dobrogei, ei reprezintă o majoritate demografică şi în Deltă  De­a  lungul  anilor,  fluxul  demografic  românesc  s­a  manifestat  constant  dinspre  celelalte  provincii  istorice,  aportul  cel  mai  ridicat  fund  cel  din  Tran­  silvania  Nu  fără  temei  s­a  spus  că,  aici,  ardelenii  au  făcut  una  dintre  „cele  mai  trainice  şi  mai  semnificative descălecări"  Prezenţa păstorilor  transhumanţi  ­  mocanii  ­  cu  deosebire  a  celor  din  Ţara  Bârsei  şi  din  partea  Sibiului  în  Dobrogea,  era  apreciată  de  Ion  lonescu  de  la  Brad  la  6  000.de  persoane  anual  Cel  din  urmă  autor  se  arată  impresionat  şi  de  contribuţia  lor  la  păstrarea  naţionalităţii  „  prin  intermediul  lor  cauza  naţională  poate  să  progreseze  pretu­  tindeni unde ei merg"  H  întregul răstimp cuprins între cele două  M.I  ■■  revoluţii  este  caracterizat  de  lupta  intensă  dintre  forţele  politice,  din  perspectiva  căilor de urmat  pentru modernizarea  societăţii româneşti  Conflictul  intern dar  şi  cu  susţinere  internaţională,  implică  practic  întreaga  lume  românească  aflată  într­un moment de răscruce al existenţei sale  Ansamblul  memoriilor  boiereşti,  de  dinainte  şi  imediat  după  1821,  adresate  Marilor  Puteri,  a  condus  la  obţinerea  domniei  pământene  Situaţia  conjuncturală  creată  de  evenimentele  din  1822  a  favorizat  categoriile  de  rang  inferior  ale  boierimii  Ele  elaborează  proiectul  sau,  aşa­zisa  „constituţie  cărvunară",  pre­  zentat  spre  sancţionare  domnitorului  moldovean  lomţă  Sandu  Sturdza,  în  toamna anului 1822 Puternic influenţat de „spiritul veacului" şi de ideile revoluţiei  franceze, în cele 77 de articole ale  sale  statuau autonomia statului  şi  separarea  Puterilor,  principalele  drepturi  şi  libertăţi  cetăţeneşti,  la  proprietate  şi  la  Petiţionare  precum  şi  ale  tiparului  şi  învăţământului  Dacă  ar  fi  fost  acceptat  de  marea  boierime  şi  de  către  Poartă,  ar  fi  servit  drept  bază  legislativă  Pentru  guvernarea  ţării  Deşi  domnitorul  simpatiza  cu  „cărvunarii",  el  n­a  putut  a  Plica  proiectele  datorită  opoziţiei  marii  boierimi  sprijinită  de  forţe  absolutiste  externe  Tot în deceniul trei, filosoful Iurfiinist Eufrosin Poteca, profesor la Şcoala de  fa Sfântul Dava (1825­1832), propunea un program din care nu lipseau ega­  49

Gheorghe Asachi 

Gheorghe Lazăr 

j la numirea în funcţii, libertatea tiparului, impozitul proporţional cu averea.  I  astfel  preconizat  ar  fi  fost  o  republică  burgheză  Eforturilor  forţelor  ;e, conştiente de necesitatea modernizării societăţii româneşti  şi recrutate  ândurile  boierimii  şi  tinerei  burghezii  li  s­au  adăugat  cele  ale  maselor  eşti nemulţumite de reglementările regulamentare: în primăvara anului  ,  în  Moldova, la  Săbăoani,  Hârlău  şi  Herţa,  când  tunurile  armatei  de  aţie au ucis peste 300 de răsculaţi şi la Islaz, în sudul Ţării Româneşti, în  Tumultul  luptei  naţionale  a  cuprins  treptat  toate  provinciile  istorice  locuite  xnâni. La Sibiu,  în cuprinsul monarhiei habsburgice, era descoperită, la  , o „Societate revoluţionară secretă româno­polonă" condusă de Adolf  d, un emigrant polonez. Frgntaşii acţiunii naţionale din Transilvania, Banat şi  Românească militau pentru „republică românească, cuprinzătoare, aşezată  parte şi alta a Carpaţilor". Cinci ani mai târziu, la 1839, în Moldova, era  descoperită „Conjuraţia  ederativă", a comisului  Leonte Radu, care preconiza, în vederea con­  Jrării Marilor Puteri vecine, unirea federativă a Moldovei, Ţării Româneşti  îrbiei.  Dar cele mai semnificative acţiuni în direcţia naţională vor fi întreprinse de  ui  grupării  reprezentând  aceste  interese  în  Adunarea  obştească  a  Ţării  lâneşti ­ Ion Câmpineanu. Partida sa ­ frecvent numită „naţională" ­ a ela­  it  două  documente  de  incontestabilă  semnificaţie:  „Actul  de  unire  şi  •pendenţă"  (13  noiembrie  1838)  şi  „Osăbitul  act  de  numire  a  suveranului  anilor" (17 noiembrie 1838). Semnatarii primului text contestă legalitatea

Regulamentelor şi a domniei în fiinţă şi denunţă legăturile de vasalitate faţă de  Poartă,  pe  care  le­ar  dori  răscumpărate  printr­o  contribuţie  generală.  Ei  se  pronunţă, de asemenea, pentru Unirea Principatelor.  „Osăbitul  act"  prezintă  prerogativele  excepţionale  ale  domnului  pe  durata  războiului de independenţă. în partea a doua, sub influenţa ideologiei revoluţiei  franceze, se solicită drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, completate cu votul universal  si  rezolvarea  problemei  agrare  prin  abolirea  clăcii  şi  instituirea  libertăţii  în  învoielile dintre ţărani şi proprietari.  Obiective, în egală măsură, naţionale şi sociale au călăuzit şi  mişcarea din  1840, organizată de o societate secretă în conducerea căreia, de la început, s­  au  aflat  D.  Filipescu,  E.  Murguşi  J.A.  Vaillant.  Un  Comitet  Patriotic,  în  rândurile  căruia  se  numărau  mulţi  tineri,  coordona  activitatea  de  la  Bucureşti.  Scopul  acţiunii,  extinsă  şi  asupra  Moldovei  şi  Transilvaniei  era  „de  a  realiza  întru  totul  dorinţele şi trebuinţele poporului".  Se urmărea astfel, consolidarea autonomiei şi chiar „o anumită situaţie de  independenţă". în cea ce priveşte obiectivele sociale, se preconizau: lichidarea  proprietăţii  de  tip feudal  şi  a  relaţiilor  servile,  desfiinţarea  statului  „ciocoiesc"  şi  constituirea  altuia  nou,  pe  principiul  „domniei  democratice";  programul  agrar  prefigura o lungă dezbatere teoretică, încununată în 1864 cu „legea rurală" a lui  Cuza şi Kogălniceanu: emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor cu loturile  în  folosinţă,  în  schimbul  unei  despăgubiri,  „o  rentă  în  bani  în  locul  rentei  în  muncă  obligatorie...  statornică  o  dată  pentru  totdeauna  în  raport  cu  valoarea  pământului  cedat  de  veci".  Descoperiţi,  „complotiştii"  au  fost  anchetaţi  de  domnitorul Alexandru Ghica, judecaţi şi condamnaţi în primăvara anului 1841.  înfrântă şi suprimată o dată cu arestarea organizatorilor, mişcarea din 1840  avea să renască sub înfăţişarea societăţii secrete „Frăţia", organizată în 1843 de  Nicolae Bălcescu, Christian Teii, Ion Ghica  şi  CA. Rosetti.  Relativ repede  şi­a  constituit o filială la Paris, al cărei secretar avea să fie CA. Rosetti, „Societatea  studenţilor  români",  în  1845,  şi,  foarte  probabil,  o  alta  la  laşi,  sub  înfăţişarea  .Asociaţiei  patriotice".  După  eşecul  de  la  începutul  deceniului,  „partida  revolu­  ţionară  îşi  mărgineşte  lucrarea  la  propaganda  tainică  şi  pe  faţă  a  ideilor;  cu  scrieri literare şi caută a pregăti revoluţia viitoare şi a formula sinteza ei", avea să  scrie N. Bălcescu.  Anii  premergători  anului  1848  sunt  destinaţi,  deci,  unor  intense  căutări  teoretice,  dar,  în  egală  măsură,  şi  descoperirii,  în  toate  ţinuturile  româneşti,  a  celor  capabili  să­şi  asume  programul  social  şi  naţional  al  acelui  timp.  Astfel,  Bălcescu este prezent în Banat şi în Transilvania, în 1845, iar în anul următor, la  laşi. Fructuoase contacte între tinerii despărţiţi de Milcov, „balaurul care trebuie  Privit", au loc la Mânjina, în 1845 şi 1846, la conacul lui Costache Negri, care se  adresa  lui  Costache  Filipescu  îndemnându­l  să  lucreze  pentru  a  pune  bazele  solide ale Unirii „între două popoare mici care nu trebuie să formeze decât unul  singur". în  fine,  la  1  ianuarie  1847,  în  faţa  studenţilor  români  aflaţi  la  Paris,  Băl­  cescu formula,  cu  toată  claritatea,  obiectivul major  al viitoarei revoluţii,  sinteza  as  piraţiilor  întregului  nostru  popor:  „Ţinta  noastră,  domnilor,  socotesc  că  nu  Poate fi alta decât Unitatea Naţională a Românilor. Unitate mai întâi în idei şi în  51

nte, care să aducă apoi cu vremea unitatea politică... La crearea acestei  ităti,  la  o  reformare  socială  a  românilor...  trebuie  să  ţintească  toate  noastre." 

BARIŢIU despre naţionalitate  unirea şi uniunea naţională sunt bunuri mari, importante şi însufleţitoare, care nu cer mai  it voinţa tare de a fi şi a rămâne un singur popor... toţi fraţi, vorbitori ai unei limbi păstrate  ni  şi  veacuri... lubiţi­vă şi  apăraţi­vă unul  pe  altul, cunoaşteţi că sunteţi fraţi şi  aceasta  e  atea". 

DES PREZdespre Moldo­Valahia şi mişcarea românească.  stuala situaţie a românismului, ca şi întreaga sa istorie, se vădeşte limpede în această  itre patriotismul latin al moldo­vlahilor şi intrigile greco­ruse. Prost slujit de oamenii pe care  a  putere,  persecutat  cu  înverşunare  de  greci  şi  ruşi,  slab  înconjurat  de  turci,  românismul  uieşte  şi  prosperă;  el  domneşte  în Moldo­Valahia, stăpâneşte Buc ovina, Ungaria  ia, Transilvania,  în ciuda  maghiarilor,  Basarabia,  în  pofida ruşilor  şi  a stabilit între  toate  âne o legătură de idei şi interese nu mai puţin puternice decât cea de sânge".  iMĂ:  Prezentaţi statutul politico­juridic al Principatelor Române între 1822­1841 faţă de puterea  protectoare şi cea suzerană.  Care a fost contribuţia Regulamentelor Organice la opera de modernizare a Principatelor  Române?  .  Caracterizaţi dezbaterea în jurul articolului adiţional şi ecoul ei în plan politic.  Identificaţi principalele forme de luptă ale românilor din provinciile aflate sub stăpânire  străină în perioada prepaşoptistă.

MIŞCAREA DE REGENERARE NAŢIONALĂ SI SOCIALĂ  DE LA 1848­1849 

­  REVOLTA SOCIALĂ SI PREMISELE EL; CAUZELE REVOLUŢIEI.  ­  DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI (ÎNCEPUTURILE EL). PROGRAMUL  NAŢIONAL INTRE MINIMAL ŞI MAXIMAL.  Revolta socială şi premisele ei; cauzele revoluţiei. Anul 1848 a fost un an  "revoluţionar,  pregătit  de  marile  transformări  din  structura  societăţii  europene  din  prima  jumătate  a  secolului  al  XIX­lea.  Revoluţia  a  inaugurat  o  etapă  nouă  în  dezvoltarea lumii modeme. într­un moment de acutizare a crizei interne, acţiunea  revoluţionară  s­a  profilat  drept  unica  modalitate  de  rezolvare  a  marilor  probleme  social­economice,  politice  şi  naţionale  ce  se  ridicau  în  faţa  popoarelor.  Pentru  Nicolae  Bălcescu,  momentul  revoluţiei  de  la  1848  a  constituit  „o  revoluţie  demo­  cratică şi socială", dar aspectul naţional transpare din însăşi esenţa revoluţiei.  Revoluţia  de  la  1848­f849  îşi  află  cauzele  în:  gradul  de  dezvoltare  a  societăţii  în  general,  accentuarea  contradicţiilor  sociale,  acutizarea  problemei  agrare şi necesitatea rezolvării sale, necesitatea soluţionării problemei naţionale  prin  făurirea  unui  singur  stat  românesc  în  cadrul  fostei  Dacii,  cerinţa  rezolvării  favorabile  şi  impunerii  unui  statut  internaţional  deosebit  Ţărilor  Române,  în  condiţiile  raporturilor  încordate  între  puterea  suzerană  şi  puterea  protectoare.  Cauzele  sunt  reflectate  şi  mai  pregnant  în  situaţia  de  exploatare  naţională  a  românilor din Transilvania.  Fiind  expresia  elocventă  a  tendinţei  permanente  şi tot  mai  accentuate  de  modernizare  în  societatea  românească,  revoluţia  paşoptistă  din  Principate  a  constituit  veriga  cea  mai  înaintată  din  sud­estul  Europei.  La  baza  sa  s­au  aflat  progresele  acumulate  de  societatea  din  Ţările  Române,  în  direcţia  dezvoltării  moderne,  vizibile  încă  din  secolele  al  XVII­lea  şi  al  XVIII­lea.  Ca  o  cerinţă  primordială a propăşirii istorice a românilor, revoluţia din 1848­1849 a continuat,  pe  o  treaptă  superioară,  idealurile  revoluţiei  din  1821  condusă  de  Tudor  Vladimirescu.  Ea  s­a  caracterizat  printr­un  profund  democratism  reflectat  în  ideologia  tuturor  românilor  ­  daco­românismul  ­  şi  în  întreaga  activitate  revoluţionară.  Caracterul modern reiese din modalitatea de conducere şi din practica politică, din  Prevederile principalelor documente programatice care au fost rezultatul acţiunii <;i  deciziei boierimii liberale. Acestea au reflectat dorinţele românilor, în ansamblul lor,  au exprimat noile cerinţe, în acord cu nivelul de dezvoltare istorică, şi au lăsat să  se  întrevadă  aspecte  ideologice  şi  politice  noi.  Un  element  specific  al  revo­  luţiei  române  este  cel  legat  de  organizarea  marilor  adunări  populare  cu  ca­  racter plebiscitar, care au dat un gir democratic documentelor programatice.  53

I  Adunări populare  Mişcări ţărăneşti ► Forţe  revoluţionare maghiare şi  secuieşti ||, M 

Baia Mare   vişeu. ue  f\Târgu Lăpuş  ..V •••:..  Rodna  •v         .■'  \  >  Năsăud Vatra Dornei \ 

S 

Zalău 

Oradea ® 

Topliţa  To  a 

Salonta   '"" 

\  oTg.Lăpuşnei  i  Tiraspol  Tighina 

in 

Gheorghieni;       .  .­;  Mureş Leontmeşti P v 

Vărsând 

Comrat 

Cetatea Alb  Comloşu Mare  Jimbolia 

Tatarbunar  { 

ecuci 

Cahul 

Timişoara ®..liugoj  Caransebeş 

I—'­, 

t l 

15/27 IX.1848  .,». _ 

Oraviţa 

îBolgrad 

■jSf Ghebrghe 

Câmpulung  OBraşo\/V/i9­.VUo'  12/24.XI.Râmnicu  :ea  Racc  'Râureni Târgovişte 

Petroşani o» ?<><  ___  ,..  Vrsacl         Aninaj  ,Vs._ Râmn,c~u Vâlcea  Racovjta  ►  "     '%  C am  i n a  ur«v.ia  4T      .. Baia.Jârgu Jiu  ­­  ­  ­  P  ..  .  RFirBin  BELGRAD  • ­d  Aramă  ""­•4  Tumu  even  Orşova  S  'n...   .  Strehaia  ~«  Centre de activitate ale  revoluţionarilor maghiari si secui  Cernavodă  g       Tabăra militară a lui Gh. Magheru  Constanţa  Punghina/  Forţe habsburgice Timişoara  Centre de rezistenţă ale trupelor  imperiale Intervenţia ţaristă 

BăileŞti'­.  Vidin 

Lom 

V 

Sf.Gheorg 

.. 'Dealu Spirii*  Radovanu  ;  • 

: 

Vi!' y  —  »* 

nauuvaiiu  oiiisua 

Calafat '"'Segarcea A * „ N  ►         Giurgiu Turtucaia  •A & Alexandria       Rusciuc  ­  Islaz o   Turnu  Măgurele  Bazargic  Nicopole       '  .        . ţ « *,  Balac  _ .  . « . ­ i  R i i ' i ­  O 

­■­ 

' 

Rolul  executoriu  în  revoluţie  l­a  jucat  întreaga  naţiune  română,  boierimea  liberală, întreprinzătorii, meseriaşii, lucrătorii şi marea masă a ţărănimii. Un ele­  ment fundamental al revoluţiei române provine, astfel, din participarea ţărănimii,  în proporţie de masă, la acţiunile revoluţiei.  Specificul unitar al istoriei naţionale s­a manifestat, şi de această dată, în  mod  plenar.  Unitatea  revoluţiei  şi­a  avut  originea  în:  similitudinea  condiţiilor  istorice  de  desfăşurare,  registrul  ideologic  şi  programatic  comun,  colaborarea  permanentă  a  liderilor  revoluţiei,  prezenţa  aceloraşi  forţe  sociale  participante.  Acestea nu au estompat însă unele aspecte cu caracter particular, determinate  de natura regimului politic din provincii şi de raporturile cu marile imperii vecine.  Izvorâtă din cauze interne, revoluţia paşoptistă a urmărit, între altele, înlă­  turarea  servitutilor feudale şi  împroprietărirea ţăranilor,  asigurarea  de  drepturi  şi  libertăţi  democratice,  unitatea  şi  independenţa  naţională.  între  programul  de  acţiune imediată şi  cel  de  perspectivă,  tactica  revoluţionară  a impus  deseori, în  funcţie de conjunctura istorică, ţeluri  şi forme mascate de manifestare în propa­  garea  programului  naţional,  şi  în  poziţia  faţă  de  imperiile  vecine.  Necesitatea  unirii Moldovei cu Ţara Românească mai întâi, ca nucleu al viitorului stat unitar  român,  era  acceptată  chiar  şi  de  transilvăneni.  Astfel,  în  Transilvania,  unde  sarcinile  sociale  şi  naţionale  s­au  împletit  strâns,  în  faţa  politicii  profund  antiromâneşti a nobilimii maghiare, care urmărea, practic, anihilarea elementului  autohton,  liderii  naţiunii  române,  prin  programul  lor  politic,  s­au  apropiat  de  Habsburgi  („alegerea  răului  ţel  mai  mic"),  au  acceptat  să  colaboreze  cu  Habsburgii. Aşadar, revoluţia a reprezentat un moment important în dezvoltarea  şi afirmarea naţiunii române şi a conştiinţei sale proprii.  Desfăşurarea  revoluţiei  (începuturile  ei).  Programul  naţional  între  minimal  şi  maximal.  n  primăvara  anului  1848,  tensiunea  socială'şi  politică  a  crescut  în  condiţiile  izbucnirii  revoluţiei  europene.  Datorită  condiţiilor  istorice  concrete, programul naţional al revoluţiei române a evoluat între minimal­ reafir­  marea statutului particular al Principatelor în plan internaţional şi în raporturile cu  Poarta  Otomană  ­  şi  maximal­  constituirea  statului  naţional  român,  idee  pentru  care au militat conducătorii revoluţionari din întreg spaţiul românesc. Principatele  Române  au  fost  cuprinse,  la  începutul  lunii  martie,  de  numeroase  agitaţii  revoluţionare.  în  aprilie  1848  se  desfăşurau  consfătuiri  ale  membrilor  societăţii  revoluţionare  „Frăţia"  m  Ţara  Românească.  Un  loc  important  în  rândul  docu­  mentelor programatice l­a ocupat broşura „Ce sunt meseriaşii", care se pronunţa  pentru  aplicarea  unor  reforme  cu  caracter  modern.  în  Ţara  Românească  se  constituia  un  Comitet  Revoluţionar  se  preconizau  drept  centre  ale  unei  mari  acţiuni politice localităţile Bucureşti, Telega, Islaz şi Ocnele Mari.  într­o  atare  conjunctură,  Rusia  ţaristă  continua  să­şi  manifeste  tendinţele  de  expansiune  în  zona  Dunării  de  Jos  şi  era  foarte  neliniştită  faţă  de  orice  posibilă acţiune  revoluţionară. într­o scrisoare din martie  1848, către  domnitorul  Gheorghe Bibescu,  generalul  Pavel Kiseleff arăta că  guvernul imperial rus lua  act cu nelinişte de agitaţiile revoluţionare din Ţara Românească, în timp ce, la 28  martie,  cancelarul  Rusiei,  Nesselrode,  a  înaintat  o  notă  diplomatică  în  care  amintea  că ţarul  Nicolae  I nu  admitea  slăbirea  controlului  Rusiei, în  calitate  de  putere protectoare, asupra Moldovei şi Ţării Româneşti.  55

între  timp,  noi  acţiuni  revolu­  ţionare  erau  înregistrate  în  Bucovina  şi  în  Transilvania.  în  martie  1848,  la  Cernăuţi  se  organizau  gărzi  naţionale  şi  lua  fiinţă  un  Comitet  de  acţiune  în  rândul  căruia  activau  fraţii  Hurmuzaki.  în  Transilvania  situaţia  era  mult  mai  complicată.  Revoluţia  maghiară,  în  frunte  cu  Lajos  Kossuth,  urmărea  reconstituirea  regatului medieval  al  .  Ungariei,  în  care  să  existe  o  „naţiune  unică"  şi  un  stat  „indivizibil".  încă  din  martie,  în  Transilvania  se  constituiau,  de  către  maghiari,  „gărzi  naţionale"  îndreptate  împotriva  mişcărilor  ţără­  neşti,  ale  românilor  în  general;  românii  şi  Transilvania  erau  excluşi  de  la  re­  zolvarea  problemei  agrare,  un  obiectiv  prioritar al revoluţiei maghiare.  Tot  în  martie,  prin  hotărârea  Dietei de la Pojon, Transilvania şi Par­  Vasile Alecsandri tium­ul  au  fost  anexate  la  Ungaria,  contrar  voinţei  naţiunii  române.  Se  impunea  deci,  din  partea  românilor,  sa unui program de acţiune politică  şi social­naţională imediată. Pe  inie se înscriu documentele redactate, sub impulsul lui Eftimie Murgu, la  cele alcătuite de tinerii Avram lancuşl Alexandru Papiu­llarian la Târgu­  jna  din  cerinţele  fundmentale  fiind  rezolvarea  problemei  naţionale.  Bărnuţiu  publica  documentul  intitulat  „Provocaţiune",  în  care  era  în mod categoric, ideea anexării Transilvaniei la Ungaria. în aprilie, ­  a  intensificat  în  condiţiile  în  care  mişcările  ţărăneşti  cuprindeau  Munţii  Banatul  şi  zonele  secuilor.  Autorităţile  din  Transilvania  au  intervenit  isuri  împotriva românilor, printre ai căror lideri erau menţionaţi Avram  oan Buteanu.  Moldova,  opoziţia  faţă  de  politica  domnitorului  Mihail  Sturdza  s­a  at, la 27 martie/7 aprilie, într­o Adunare populară desfăşurată la Hotelul  rg  din  laşi.  Adunarea  a  fost  condusă  de  Grigore  Cuza.  Protestând  gimului  lui  Mihail  Sturdza,  Adunarea,  ce  cuprindea  reprezentanţi  ai  irţelor  sociale  şi  politice,  a  numit  o  comisie care  să  redacteze  un  de  revendicări.  Un  rol  important  în  elaborarea  sa  l­a  avut  Vasile  n,  documentul,  „Petiţiunea­proclamaţiune",  aparţinând  boierilor  şi  moldoveni.  El  cuprindea  35  de  puncte  şi  avea,  aparent,  un  caracter  încercând să se păstreze în limitele legalităţii politice datorită temerii de  Rus;  de  aceea,  la  primul  punct  se  proclama  „Sfânta  păzire  a  untului Organic în tot cuprinsul său şi fără nici o răstălmăcire", Aceasta  iur, o prevedere ce urma să atenueze o posibilă reacţie a Rusiei ţariste, ii  moderat reiese şi din abordarea problemei agrare, solicitându­se doar 

„grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni". Erau prevăzute şi revendicări  cu caracter democratic, modern, precum eliberarea deţinuţilor politici, o reformă  a sistemului de învăţământ, siguranţa persoanei, desfiinţarea cenzurii.  Mihail  Sturdza  a  respins  însă  „Petiţia".  Domnitorul  a  trecut  la  arestări  în  rândul liderilor revoluţiei. 13 dintre ei erau duşi în arest, în Imperiul Otoman, dar,  la Brăila, 6 dintre ei au fugit de sub escortă şi s­au refugiat la consulatul englez  de unde, apoi, au trecut în Banat şi în Transilvania, unii dintre lideri elaborând şi  planuri pentru o acţiune militară în Moldova. Reprimarea revoluţiei din Moldova  de  către  Mihail  Sturdza  a  generat  exilul  revoluţionarilor  români  ce  a  cuprins  participanţi din toate provinciile.  în primăvara anului 1848, situaţia s­a agravat în Transilvania după ce aceasta  a fost anexată cu forţa la Ungaria. Guvernatorul Telekia trecut imediat la măsuri dure  împotriva românilor şi a conducătorilor lor. Se punea, practic, problema supravieţuirii  naţiunii române din Transilvania. în această situaţie gravă s­a hotărât, la 30 aprilie,  într­o  primă  adunare  politică  a  românilor  transilvăneni  pe  Câmpia  Libertăţii,  organizarea la Blaj, cu începere din 3/15 mai, a unei Mari Adunări Naţionale.  Deschisă la data stabilită, Adunarea a demonstrat excepţionala solidaritate  a  naţiunii  române  şi  forţa  sa  de  acţiune  politică.  S­a  pus  în  lumină  caracterul  profund  radical  al  revoluţiei  din  această  provincie  românească,  confruntată  cu  atât  de  dificile  probleme  politice.  Au  participat  peste  40  de  mii  de  oameni,  în  marea lor majoritate ţărani  şi tineri intelectuali, ridicaţi din rândul ţărănimii şi le­  gaţi de masele populare.Ea a«realizat unitatea între ţărănime şi tineretul studios,  din  rândul  căruia  se  vor  recruta  tribunii  revoluţionari.  Adunarea  a  fost  bine  organizată,  având  un  caracter  reprezentativ  şi  naţional.  La  conducerea  sa  s­au  aflat  doi  preşedinţi,  doi vicepreşedinţi  şi  zece  secretari.  în  conformitate  cu  una  din  lozincile  adunării  ­  „Noi  vrem  să  ne  unim  cu  ţara"  ­  la  Adunare  au  participat  revoluţionari  din  Moldova,  Alecu  Russo,  Alexandru  loan  Cuza,  N.  lonescu,  ş.a.,  reprezentanţi  ai  Comitetului  Revoluţionar  din  Ţara  Româ­  nească,  Dimitrie  Brătianu  şi transilvăneni  stabiliţi  în Ţara  Românească,  precum  August Treboniu Laurian şi  Ion Maiorescu. La 14 mai, Simion Bărnuţiu a rostit  un  discurs în  cadrul  unei  consfătuiri  a  fruntaşilor  revoluţiei,  în  catedrala  de  la  Blaj.  El  a  cerut  ca  Adunarea  să  proclame  deplina  libertate  şi  independenţă  a  naţiunii române.  Adunarea  a  votat,  în  unanimitate,documentul  intitulat  „Petiţiunea  Naţio­  nală".  Se  revendicau  independenţa  „naţională"  a  românilor  din  Transilvania,  desfiinţarea  iobăgiei  fără  nici  o  despăgubire  din  partea  ţăranilor,  constitui­  rea  unei  gărzi  naţionale  româneşti,  libertatea  persoanei,  a  cuvântului  şi  întrunirilor.  Din  motive  tactice,  Adunarea  a  exprimat  fidelitatea  naţiunii  române  faţă  de  împăratul  de  la  Viena  şi  dinastia  conducătoare.  De  asemenea,  locul  desfăşurării  istoricei  Adunări  a  căpătat  denumirea  de  Câmpia  Libertăţii.  Adunarea a decis ca programul revoluţiei să fie prezentat de două  delegaţii  ­  una la Viena şi alta la Cluj. A fost ales un Comitet Naţional Român (Permanent),  cu sediul la Sibiu, sub pre;edinţia lui Andrei Şaguna. Adevăratul conducător era  .însă Simion Bărnuţiu.  în Bucovina, s­a desfăşurat, la 20 mai 1848, o Adunare populară condusă  de fudoxiu Hurmuzaki. Ideile dezbătute aici au fost preluate, în vara aceluiaşi  57

Simion Bărnuţiu 

Gheorghe Bariţiu 

i, în documentul intitulat „Petiţia ţării". Aceasta cerea autonomia Bucovinei şi a  isencn Ortodoxe, libertatea comerţului, deplina egalitate în faţa legii.  Adunarea de la Blaj, din mai 1848, a avut meritul istoric de a fi contribuit,  i mod decisiv, la desăvârşirea programului revoluţionar comun al tuturor  Dmânilor. Sub influenţa hotărârilor adunării, revoluţionarii moldoveni reuniţi la  raşov, la 24 mai 1848, au redactat un legământ intitulat „Prinţipii/e noastre  >entru reformarea patriei". Se cereau desfiinţarea clăcii (boierescului) şi împro­  rietărirea ţăranilor fără despăgubire, asigurarea libertăţii persoanei şi a egalităţii  i faţa legilor. Prevederea cea mai importantă era cea privitoare la unirea  /loldovei  şi  a  Ţării  Româneşti  „într­un  singur stat  neatârnat,   românesc".  temarcăm astfel că, formulate într­o conjunctură istorică specifică, revendicările  omâneşti nu puneau în discuţie echilibrul de forţe stabilit între marile imperii, în  Europa de sud­est. în acelaşi timp însă, idealul naţional românesc era sprijinit şi  )ropagat, în continuare, pe toate căile. în condiţiile  regimului  opresiv din  Moldova şi Ţara Românească „Gazeta de Transilvania" reprezenta organul de  )resă principal al revoluţiei româneşti. 

NICOLAE BĂLCESCU despre istoria naţională  „Să deschidem Istoria, cartea de mărturie a veacurilor şi luminaţi de filosofia ei, vom vedea  că de 18 veacuri naţiunea română n­a vegetat, n­a stat pe loc, ci a mers înainte transformându­se şi  luptându­se neîncetat pentru triumful binelui asupra răului, a spiritului asupra materiei, al drefltului 

58

asupra silei, pentru realisarea, atât în sânul său cât şi în omenire, a dreptăţii şi frăţiei, aceste două  temelii a ordinei absolute, perfecte a ordinei dumnezeieşti". 

NICOLAE BĂL CESCU cu privire la caracterul revoluţiei române din 1848­1849.  „Revoluţia română de la 1848 n­a fost un fenomen neregulat, efemer, fără trecut şi viitor, fără  altă causă decât  voinţa întâmplătoare  a unei minorităţi sau mişcarea generală  europeană. Revoluţia  generală fu ocasia iar nu causa revoluţiei române. Causa ei se pierde în zilele veacurilor. Uneltitoni  ei sunt 18 veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi.  Revoluţia  de  la  1848  căuta  a  reîntregi  pe  român  numai  în  drepturile  sale  de  om  şi  de  cetăţean, fără a căuta a­! reîntregi în drepturile sale de naţie. într­aceasta ea se mărgini a cere ca  Turcia  să  respecte  vechile  capitulaţii  recunoscute  şi  întărite  şi  prin  tratatul  de  la  Adnanopol  şi  Hatişeriful  de  la  1834.  Ea  ceru  asemenea  ca  Rusia  să­şi  păzească  tractatele,  care  recunosc  autonomia şi independenţa administrativă a terii şi nesihrea pământului ei, şi să se mărginească în  rolul  ei  de  chezaşă  fără  a  se  amesteca  în  treburile  din  lăuntru  ale  ţeni  usurpând  titlul  şi  rolul  de  protectoare Revoluţia de la 1848 nu era dar în drept împotrivitoare nici Porţii nici Rusiei, devreme  ce se mărginea a cere păzirea tractatelor fără a proclama un drept nou. Românii, în buna credinţă a  lor  socoteau  că  aceste  Puteri  vor  fi  gata  a  păzi  sfinţenia  tractatelor,  şi  nu  vor  putea  a  le  tăgădui  reformarea legiuirilor potrivit dreptului lor de autonomie".  TEMĂ:  1.  Caracterizaţi revoluţia română paşoptistă.  2.  Prezentaţi raporturile dintre revoluţia română şi cea maghiară, în 1848.  3.  Prin ce se remarcă radicalismul „Petiţiunii Naţionale" de la Blaj?

MERSUL REVOLUŢIEI ÎN PROVINCIILE ROMÂNEŞTI.  (MAI­SEPTEMBRIE 1848). 

­  PROGRAMUL DE LA CERNĂUŢI.  ­  EVENIMENTELE DIN TRANSILVANIA SI ACTIVITATEA GUVERNULUI DIN  ŢARA ROMÂNEASCĂ (IUNIE­SEPTEMBRIE 1848). 

Programul  de  la  Cernăuţi.  în  Ţara  Românească,  politica  domnitorului  eorghe Bibescu nu a putut preîntâmpina izbucnirea revoluţiei. în aprilie 1848,  nitetul Revoluţionar, compus din St. Golescu, Ion Heliade Rădulescu, Christian  '/, a inclus şi pe fraţii  Ion  şi  Dimitrie Brătianu. Aceasta a  semnificat întărirea  pului  revoluţionarilor  români  şi  constituirea  unui  nucleu  de  conducere  al  oluţiei.  Revoluţia  din  Ţara  Românească  era  văzută  ca  o  urmare  firească  a  jnimentelor  din  toate  celelalte  provincii.  Nicolae  Bălcescu,  Alexandru  C.  Go­  cuşi C. A. Rosettim avut rolul principal în organizarea acţiunii revoluţionare.  A fost elaborat un program revoluţionar în care  se insista asupra respon­  Dilităţii  ministeriale,  libertăţii  de  exprimare,  alegerii  unui  domn  responsabil,  ntru secularizarea averilor Bisericii, eliberarea şi  împroprietărirea ţăranilor prin  spăgubire.  Programul  era  expresia  compromisului  între  forţele  şi  curentele  /oluţionare. El nu a vizat, din considerente de tactică şi de strategie politică, în  )d  deschis,  problema  raporturilor  cu  Poarta  otomană  (deşi  articolul  1  din  oclamaţia de la  Islaz se pronunţa pentru un statut deosebit al raporturilor cu  periul  Otoman),  unitatea  şi  independenţa  naţională,  mai  ales  că  Poarta  şi  isia  numiseră  comisari  cu  misiuni  de  informare  în  Ţările  Române,  iar  în  isarabia erau semnalate concentrări de forţe militare ţariste.  Şi în celelaltare provincii româneşti aflate sub opresiunea străină au avut  ;  mari  adunări  plebiscitare.  La  20  mai  1848,  la  Cernăuţi,  în  prezenţa  unor  prezentanţi  de  frunte  ai  clerului,  boierimii,  şi  fruntaşilor  ţărănimii,  după  îzbateri  susţinute,  au fost  adoptate  12  dorinţe, între care, la loc de frunte,  se  Iau  separarea  Bucovinei  de  Galiţia,  conservarea  naţionalităţii  române  şi  earea  de  şcoli  naţionale,  autonomia  provincială,  defiinţarea  clăcii  şi  a  dijmei,  îsfacerea de Mitropolia Ortodoxă  de la Karlowitz  şi alegerea episcopului de  ătre un Congres bisericesc alcătuit din clerici şi mireni. La 15/27 iunie 1848, la  jgoj,  în  Banat,  sub  preşedinţia  lui  Eftimie  Murgu,  o  Adunare  de  12  000  de  ameni  a  decretat, între  altele,  respectarea  naţionalităţii  româneşti,  oficializarea  nbii  române,  înarmarea  poporului  „după  putinţă  în  răstimp  de  6  zile  cu  sfensive, iar după ce se va arma de către stat, atunci să păşească ofensive".  Evenimentele  din.  Transilvania  şi  activitatea  guvernului  Jtn  Ta  '  omânească (iunie­septembrie 1848). In Ţara Românească, revoluţia trebuia  ă izbucnească în mai multe centre deodată pentru a nu permite domnitorului

Gheorghe Bibescu  să acţioneze  pentru  înăbuşirea  ei.  Revoluţia  s­a  declanşat  însă,  datorită  măsurilor  autorităţilor,  mai  întâi  în  Oltenia,  la  Islaz,  la  9/21  iunie,  şi  apoi  în  Bucureşti,  la  11/23  iunie  1848.  La  Islaz  s­a  format  primul  guvern  revoluţionar,  din  care  făceau  parte  Ion  Heliade  Rădulescu,  Ştefan  Golescu,  Radu  Şapcă,  Christian  Teii,  Nicolae  Pleşoianu.  Tot  aici  s­a  dat  ci­  tire  unei  Proclamaţii  ce  cuprindea  pro­  gramul  aprobat  ulterior,  sub  presiunea  maselor,  la  11/23  iunie,  de  către  Gheorghe Bibescu. în  zilele următoare,  consulul  general  al  Rusiei  a  protestat  faţă  de  acest  act  şi  a  părăsit  Capitala.  Aceasta  l­a  determinat  pe  Gheorghe  Bibescu  să  abdice  şi  să  plece  grăbit  din  ţară.  S­a  constituit,  astfel,  un  nou  guvern  provizoriu  în  care  intrau  Ion  Heliade  Rădulescu,  Gheorghe  Ma­  gheru,  Alexandru  G.  Golescu,  C.  A.  Rosetti,   Nicolae   Bălcescu. şi   alţii. 

Nicolae Bălcescu 

Eliberarea deţinuţilor politici, la 11 iunie 1848, la Bucureşti,  de către un grup de revoluţionari 

61

a uşura obţinerea recunoaşterii noului guvern de către Rusia au fost  în guvern colonelul Ion Odobescu şi Mitropolitul Neofit, cunoscute ele­  conservatoare. La 15/27 iunie, pe Câmpia de la Filaret masele populare  IUS jurământul prin care îşi exprimau adeziunea la programul revoluţiei.  Suvernul revoluţionar din Ţara Românească a încercat să aplice unele  Ieri ale Proclamaţiei de la Islaz. S­au remarcat în această activitate febrilă  e Bălcescu  şi  Alexandru G. Golescu. Astfel, au fost abolite rangurile  şti, s­au adoptat steagul tricolor  şi lozinca „Dreptate şi frăţie", au fost  iti deţinuţii politici, a fost organizat corpul comisarilor de propagandă, s­a  la organizarea forţelor armate.  Buvernul provizoriu a dus însă  o politică  prudentă  şi, deseori, lipsită  de  re, încât forţele contrarevoluţionare, reprezentate de coloneii  I. Odobescu  omon  şi  de  către Mitropolitul  Neofit,  au  organizat, la  19  şi  respectiv la  ie, acţiuni menite să restaureze vechiul guvern. Ele au fost dejucate însă  târârea maselor  populare. în ceea ce priveşte  problema agrară, Nicolae  seu  s­a  pronunţat,  hotărât,  pentru  rezolvarea  ei  prin  împroprietărirea  or.  La  21  iulie'  1848  a  fost  constituită  Comisia  Proprietăţii.  Comisia  etăţii,  al cărei vicepreşedinte era  Ion lonescu de la Brad,  şi­a deschis  le  la  9/21  august  1848.  Ea  a  ţinut  opt  şedinţe  de  lucru,  fiind  formată  din  entanţi ai  ţăranilor  clăcaşi  şi  ai marilor  proprietari  agricoli  desemnaţi  în  rile  judeţene.  Discuţiile,  care  au  căpătat  un  caracter  steril,  au  privit  eţele  de  pământ  ce  trebuiau  acordate  şi  despăgubirile  pentru  marii  stări agricoli. Comisia Proprietăţii a fost desfiinţată la 31 august, fără a  a problema pentru care fusese creată.  Suvernul revoluţionar din Ţara Românească a acţionat, în acelaşi timp,  i  recunoaşterea  sa  de  către  puterile  europene.  Pentru  aceasta  au  ?urat  o  bogată  activitate  diplomatică  Ion  Ghica  la  Constantinopol,  ndru  G.  Golescu  la  Paris,  Dimitrie  Brătianu  la  Pesta,  Ion  Maiorescu  la  furt.  Deşi  ascuns,  din  considerente  tactice,  obiectivul  unităţii  naţionale  a  iereu prezent în toate acţiunile revoluţionare. La 12 iunie 1848, în gazeta  "ui român" dm Bucureşti, apărea manifestul intitulat „Către fraţii noştri din  >va", în care era subliniată ideea deplinei unităţi naţionale. Peste numai o  nană,  August  Treboniu  Laurian  îi  propunea  lui  Nicolae  Bălcescu  izarea,  la  Bucureşti,  a  unui  Congres  al  tuturor  românilor.  Activitatea  diplomatică  desfăşurată  de  revoluţionarii  români  în  capitalele  ene  urmărea  să  evite  o  intervenţie  militară,  a  Rusiei  şi  a  Imperiului  an,  care se profila. La 31 iulie 1848, printr­o notă diplomatică. Rusia a imnat  violent  revoluţia  română  şi  a  acuzat  pe  români  că  doresc  să  se  ■că  într­un  singur  stat.  Succesiunea  evenimentelor  din  Transilvania  şi  Ţara  nească a însufleţit, din nou, mişcarea românească din Moldova. In august  1848 a fost redactat, de către Mihail Kogălniceanp, la Cernăuţi, amul, atât  de semnificativ intitulat, „Dorinţe/e partidei naţionale în Moldova" derile sale  au  fost  dezvoltate,  ulterior,  în  „Proiectul  de  constituţie  pentru  wa".  Erau  cuprinse,  aici,  elemente  de  bază  ale  viitorului  stat  român  modern  etatea  întrunirilor şi a cuvântului, a persoanei, egalitatea în faţa legit, nsabilitatea  ministerială, desfiinţarea privilegiilor. Demn de remarcat este irea Moldovei  cu  Ţara  Românească  era  considerată  „cheta  bolţii  fără  de  i­ar  prăbuşi  întreg edificiul naţional".

Fruntaşi ai revoluţiei române de la 1848, din Ţara Românească 

în Transilvania, în vara anului 1848, conflictele social­politice s­au acutizat.  entru  a  învrăjbi  revoluţia  română  şi  cea  maghiară  împăratul  de  la  Viena  a  sancţionat anexarea Transilvaniei la Ungaria. Era încălcată, încă o dată, voinţa  naţională a românilor. în acelaşi timp, autorităţile maghiare din Transilvania erau  p 

63

Arderea Regulamentului Organic şi a Arhondologiei 

Π de trupele imperiale. La 21 mai/2 iunie 1848 a avut loc masacru/ de la 

unde au fost împuşcaţi 12 ţărani români, ceea ce a provocat o puternică  a populaţiei româneşti.  Ţara Românească, sub presiunea Rusiei, Imperiul Otoman a intervenit  i militare pentru a restabili regimul Regulamentului Organic. La 31 uhe  n Corp expeditionar otoman conclus de Suieiman Paşa a trecut Dunărea  giu.  După  numeroase  tratative,  în  ciuda  protestului  populaţiei  româneşti  ui provizoriu a fost înlocuit de o Locotenentă domneascăformată din Ion  3 Rădulescu, Christian Teii şi  Nicoiae Goiescu. Programul revoluţionar a  unele  modificări  şi  a  fost  supus  aprobării  Porţii.  S­au  reluat  contactele  oua conducere şi consulii puterilor străine, iar o delegaţie în frunte cu  Goiescu  şi  Nicoiae  Băicescu  a  fost  trimisă  la  Constantinopol  pentru  a  recunoaşterea oficială din partea Porţii. Ea nu a fost recunoscută însă de  ultan.  tusia  a  considerat  atitudinea  lui  Suieiman  Paşa  mult  prea  moderată  şi  a  ilocuirea sa grabnică. A fost numit un nou comisar, în persoana lui Fuad  ce avea ordinul să  pătrundă  cu armata în Bucureşti, pentru a restabili  i.  Pentru  a­şi  exprima  nemulţumirea  faţă  de  intervenţia  militară  a  Jlui Otoman, la 6/18 septembrie 1848, în cadrul unei mari Adunări, au fost  la  Bucureşti,  copii  ale  Regulamentului  Organic  şi  ale  Arhondologiei  :a  rangurilor  boiereşti).  A  fost  spânzurată,  de  asemenea,  o  caricatură  a  arului  rus,  generalul  Duhamel,  şi  dărâmat  monumentul  care­l  reprezenta  vel Kiseleff. La 13/25 septembrie, în condiţiile în care trupele otomane

pătrundeau în Bucureşti, iar cele ţariste înaintau dinspre Focşani, mai multe mii  de  ţărani  şi  locuitori  ai  oraşului  au  format  un  veritabil  zid  viu  pentru  a  opri  intervenţia străină. Pe Dealul Spirita avut loc o ciocnire între soldaţii otomani şi o  unitate de pompieri români'condusă de PavelZăgănescu. Bucureştiul a fost însă  ocupat  de  către  forţele  otomane  şi  peste  200  de  fruntaşi  erau  arestaţi,  Fuad  Paşa şi generalul Duhamel anunţând reintroducerea sistemului regulamentar.  Tulburările  şi  agitaţiile  ţărăneşti  au  continuat,  în  timp  ce  în  Oltenia  se  preconiza o ultimă rezistenţă a forţelor revoluţionare. O armată populară, cifrată  la  30  000  de  soldaţi,  a  fost  adunată  la  Râureni,  sub  comanda  generalului  Gheorghe Magheru, pentru a lupta împotriva ocupanţilor străini. în noile condiţii  politice, ea a fost însă dizolvată. 

Articolul „Trăiască România liberă", din 13 iunie 1848  „Fraţi români din toate clasele, lată aurora libertăţii, iată ziua fericită, ziua de mult dorită, ziua  aşteptată cu atâta înfocare, ziua în care v­aţi arătat vrednici de strămoşii voştri, vrednici de numele  de român. Da, România iubită, care de atâtea veacuri gemea subt robie, a rupt lanţurile ruşinoase şi  a  arătat  lumii  întregi  că  în  vinele  copiilor  ei  curge  încă  sânge  de  roman.  Bucuraţi­vă  fraţi,  nici  o  picătură de sânge n­a curs şi am dobândit cerescul dar al libertăţii, curat şi nepătat ca un sfânt dar  dumnezeiesc. Trăiască România.  Acum, fraţi români, cu  aceeaşi  înţelepciune, cu  acelaşi  patriotism  care  aţi  arătat ieri  la  11  iunie, trebuie să ne purtăm şi de acum înainte; nu e destul că am dobândit libertatea, trebuie să ne  arătăm  şi  vrednici  de  dânsa, trebuie să ştim  a  păstra cerescul dar. Ceea ce  dar trebuie făcut  mai  nainte este organizaţia unei guardii naţionale spre păstrarea liniştii şi bunei orânduieli. Tot românul  îşi  va  vărsa  cu  bucurie  cea  mai  după  urmă  picătură  de  sânge  pentru  patria  sa  şi  nici  o  putere  omenească nu ne va putea răpi cerescul dar ce am dobândit..."  TEMĂ:  1. Care au fost principalele măsuri adoptate de guvernul revoluţionar muntean în 1848? 2  Prezentaţi activitatea Comisiei Proprietăţii. 3. Ce reprezintă ziua de 13 septembrie  1848?

CONTINUAREA REVOLUŢIEI DE LA 1848  ÎN TRANSILVANIA  ­  REZISTENŢA ROMÂNEASCĂ DIN MUNŢII APUSENI; SFÂRŞITUL  REVOLUŢIEI.  ­  IMPORTANŢA REVOLUŢIEI. 

szistenţa românească din Munţii Apuseni; Sfârşitul revoluţiei. în  'ania, lupta revoluţionară s­a radicalizat în vara anului 1848. în condiţiile  srii revoluţiei în Moldova şi  în Ţara Românească, Transilvania a devenit  românismului. Politica reacţionară  a guvernului maghiar,  în condiţiile  i Transilvaniei la Ungaria, a generat,  şi aici,  un veritabil război pentru  ile naţionale ale românilor. în Transilvania, comisarul  Nicolae Vay  a  t  Comitetul  Naţional  Român  (Permanent),  de la Sibiu,  şi  a intensificat  jnile împotriva ţăranilor români.  i septembrie 1848 a avut loc a treia Adunare Populară de la Blaj, la care  ticipat  ţăranii români organizaţi militar de către  Avram lancu.  A treia  re  Naţională  a  românilor  de  la  Blaj  s­a  transformat  însă  într­o  veritabilă  militară  ţărănească. Aceştia luaseră  armele în condiţiile regimului de  '  introdus  de  autorităţile  maghiare  ­  masacre,  precum  cel  de  la  Mihalţ,  unile de la Oradea, Arad, din Bihor şi Făgăraş, formarea unui corp militar  > de Lajos Csanyşl trimis împotriva românilor.  idunarea  a votat  o  Rezoluţie  în  care  protesta  împotriva  „uniunii"  Tran­  3i cu Ungaria şi cerea abolirea regimului, care i­a urmat. Puşi în faţa a doi  ni, românii l­au ales pe cel mai puţin periculos. între revoluţia maghiară şi i  de  la  Viena  ei  au  ales­o  pe  ultima  deoarece,  cel  puţin  aceasta  accepta,  |ic, existenţa lor naţională. în acelaşi timp, românii nu au abdicat niciodată  •rincipiul.colaborării pe bază de deplină egalitate cu ungurii, saşii  şi secuii.  îa urmare a celei de­a treia adunări de la Blaj s­a trecut la organizarea  $  şi  militară  a  Transilvaniei  pe  baze  noi.  Provincia  a  fost  împărţită  în  15  turi, fiecăreia  corespunzându­i  câte  o  legiune.  S­a constituit  Comitetul  ia/ cu sediul la Sibiu şi care avea rolul unui  veritabil guvern românesc.  s  nobiliare  maghiare  au  fost  dezarmate.  Unii  ţărani  saşi  şi  secui  şi­au  îstat, de asemenea, hotărârea de a lupta alături'de români. La 9 ianuarie  a avut loc Adunarea de la Sibiu a conducătorilor revoluţiei române, cu care  >­a definitivat programul acesteia. La 4 martie 1849 s­a publicat la Viena o  constituţie imperială prin care  se restabilea autonomia Transilvaniei şi se  şa existenţa naţională a românilor.  In aceste condiţii, guvernul revoluţionar maghiar a făcut apel la generalul  sz losef Bem. Acesta a condus o puternică ofensivă a armatei maghiare

Stephan Ludwig­Roth 

Gabor Aron ­ fruntaş al secuilor 

•prin  care  a  reuşit,  în  primăvara  anului  1849,  să  cucerească  o  mare  parte  a  Transilvaniei,  în  afară  doar  de  zona  Munţilor  Apuseni.  Pe  teritoriul  cucerit  nobilimea maghiară a dezlănţuit o cruntă represiune împotriva ţăranilor români.  S­au organizat, sub conducerea comisarului  Lajos Csany, „tribunalele de sânge",  s­a introdus starea de asediu, au fost urmăriţi conducătorii revoluţiei române. Mii  de ţărani români au căzut victime acestei represiuni furibunde.  Zona Munţilor Apuseni a continuat însă să se afle sub controlul românilor.  în Munţii Apuseni se apăra, de fapt, cauza generală a românilor în faţa a peste  21 000 soldaţi unguri conduşi de ofiţeri de carieră. Aici, într­un spirit democratic,  s­a  organizat  o  veritabilă  „Ţară"  românească.  Rolul  conducător  l­a  avut  Avram  lancu,  care  era  supranumit  şi  „Craiul  munţilor".  El  s­a  dovedit  un  strălucit  conducător militar şi un important om politic. Sub conducerea sa au fost respinse  toate încercările forţelor militare maghiare de a pătrunde în munţi. S­au organizat  legiuni  româneşti.  Prima  legiune  a  fost  cea  a  Blajului,  în  frunte  cu  loan  Axente  Sever.  în  condiţii  deosebit  de  grele,  Avram  lancu  a  acceptat  ideea  tratativelor  propuse  de  Lajos  Kossuth  prin  intermediul  deputatului  român  loan  Dragoş,  deputat, pentru cele şapte judeţe din Partium, în Dieta Ungariei, loan Dragoş s­a  pronunţat, sincer, pentru înţelegerea dintre revoluţionarii români  şi maghiari, dar  i­a lipsit clarviziunea politică. Ele urmau însă să ducă, cel puţin pentru maghiari,  fa  încheierea  unui  armistiţiu  şi  folosirea  forţelor  disponibile  contra  Austriei.  în  timpul  tratativelor  însă,  trupele  maghiare  au  atacat  pe  neaşteptate  iar  prefecţii  Ion  Buteanu  şi  loan  Dobra  au  căzut  la  datorie.  în  împrejurări  tragice  a  pierit  şi  deputatul loan Dragoş, acuzat, de către moţi, de trădare.  După înfrângerea revoluţiei din Ţara Românească, fruntaşi revoluţionari,  ca Nicolae Bă/cescuşi Cezar Bol/iac, au susţinut necesitatea de a se ajunge la  67

între conducătorii revoluţiei române şi ai celei maghiare, pentru a  mpotriva duşmanului comun, Imperiul Habsburgic. ecembrie 1848 a  devenit împărat, la Viena, Franz losif. Acesta a cerut usiei ţariste  pentru înăbuşirea revoluţiilor din Imperiu. în vara lui 1849 vperiale au  declanşat o ofensivă în  Transilvania,  concomitent cu ea trupelor  ţariste în provincie. în faţa acestui pericol, aflat într­o >arte dificilă,  guvernul maghiar a acceptat să desfăşoare tratative cu orii revoluţiei  române din Transilvania. Tratativele s­au desfăşurat la între Nicblae  Bălcescu şi Lajos Kossuth. Sub presiunea iminentă a trupelor  ţariste, guvernul maghiar a acceptat să semneze, la.2/14 iulie  >eghedin! un document intitulat „Proiectul de pacificare". /ederile sale  consemnau însă o stare deja existentă de câteva luni în iia. Astfel, se  recunoşteau dreptul românilor de a­şi folosi propria limbă listratie,  independenţa   Bisericii   Ortodoxe,   prezenţa   românilor  în atia de  stat. Totodată, s­a semnat un tratat pentru formarea unei legiuni i.' în  noua' lege  a  naţionalităţilor,  votată  în  iulie   1849  de  către tul  maghiar, au fost acordate unele drepturi politice românilor. în np,  prin eforturile lui Bălcescu s­a obţinut neutralitatea lui Avram lancu din  Transilvania. Toate acestea au intervenit însă mult prea târziu. La jst  1849 armata maghiară a capitulat la Şina.  el a luat sfârşit revoluţia din Transilvania. Conflictul dintre revoluţia  }\  cea  maghiară,  politica  duplicitară  a  Habsburgilor  ca  şi  intervenţia  .răină i­au grăbit sfârşitul. 

Avram lancu în fruntea oştilor sale, în Munţii Apuseni

lfV 

spc"tanţa  revoluţie,  Revo­  luţia  română  din  1848­1849  a  constituit  piatra  unghiulară  a  epocii  moderne  în  istoria  naţională.  Toto­  dată,  ea  a  fost  rezultatul  procesului  de  evoluţie  firească  a  societăţii  ro­  mâneşti.  Programul  revoluţiei  a  cu­  prins,  practic,  toate  marile  probleme  ale  epocii  ­  unitatea  şi  emanciparea  naţională,  asigurarea  drepturilor  şi  libertăţilor  fundamentale,  de  sorginte  modernă, ale omului, rezolvarea pro­  blemei agrare. Acestea erau, de fapt,  elementele fundamentale  ale  statului  modern.  Trăsătura  esenţială  a  revoluţiei,  trecând  peste  o  bogată  moştenire  culturală  şi  ideologică,  a  fost  deplina  solidaritate  naţională  reliefată  de  programele revoluţionare  şi marile  r  adunări  populare.  Conjunctura  inter­  •naţională,  raporturile  de  forţe  între  marile  imperii,  interesele  lor  specifice  faţă  de  Principate,  ca  şi  situaţia  politică şi socială la nivelul fiecărei provincii Avram lancu vorbeşte poporului răsculat româneşti  au  imprimat  anumite  trăsături  procesului revoluţionar  ­ moderaţie şi prudenţă în Moldova, radicalism în Transilvania, compromisul de  acţiune în Ţara Românească.  în acelaşi timp, stadiul de dezvoltare istorică a Ţărilor Române, la jumăta­  tea  secolului  al  XIX­lea,  a  determinat  o  anumită  atitudine  politică  a  forţelor  revoluţionare  ­  aceea  de  a  cointeresa  boierimea  în  reformarea  societăţii.  Re­  voluţia a adus însă doar modificări şi aprecieri de tactică în problemele politice şi  agrară.  în  lupta  pentru  îndeplinirea  unor  largi  obiective  cu  caracter  naţional,  colaborarea  a  numeroase  forţe  social­politice  a  permis  anihilarea  temporară  şi  parţială a forţelor contrarevoluţionare. Un rol semnificativ în acest sens l­au jucat  masele populare. Aceasta explică, până la un punct, succesul revoluţiei  în Ţara  Românească. Intervenţia militară a marilor imperii vecine şi înfrângerea, astfel, a  revoluţiei au demonstrat că, în acel moment, nu erau create condiţiile constituim  unui stat naţional românesc suveran şi independent.  Revoluţia a deschis drum larg marilor mutaţii în sensul adâncirii procesului  de  modernizare  şi  de  renaştere  naţională  în  Principate,  s­a  probat  capacitatea  românilor  de  a­şi  croi  drumul  în  istorie,  pe  baza  propriilor lor forţe.  Revoluţia  a  elaborat şi a desăvârşit programul de construcţie a României moderne, perfect  legat de realităţile naţionale. Toată istoria modernă a românilor, până la Marea  Unire din 1918, a fost dominată, aşadar, de lupta susţinută a naţiunii pentru  69 

jrogramului paşoptist, în vederea îndeplinirii revoluţiei pentru unitate  ;i a celei pentru independenţă. 

larea trimisă de Nicolae Bălcescu, la 4 martie 1850, din Paris, IuiAiexandru G. Goiescu  trebuia să fie programul revoluţiei din 1848? El era dezvoltarea progresivă a revoluţiei  era  organizarea  democraţiei  şi  eliberarea  ţăranului, împroprietărindu­l.  într­un cuvânt,  ă o revoluţie democratică şi socială. Acesta a fost scopul nostru şi programul din 1848.  totul acelaşi cu cel din 1821 având în minus problema fanarioţilor, şi în plus problema  n­am făcut o revoluţie nici împotriva turcilor, nici împotriva ruşilor. Dreptul nostru de a  e era dreptul nostru de autonomie, care ne­a fost recunoscut de cele două puteri, deşi  np în timp, chiar şi în Regulament. Noi am cerut respectarea lui fără să vrem să ne  tratate.  Odată  revoluţia  realizată  ne  mai  rămâneau  de  făcut  alte  două  revoluţii:  o  itru unitate naţională şi, mai târziu, pentru independenţă naţională, ca în felul acesta  reintre  în  plenitudinea  drepturilor  sale  naturale.  Este  deci  evident,  pentru  toţi  cei  care  seamnă progres şi dezvoltare istorică, că revoluţia care va deveni nu se va mai mărgini  sratică şi socială şi că, potrivit actualelor tendinţe ale ideilor în toată Europa şi mai ales  ni, ea se va face într­una din unităţile naţionale. Revoluţia democratică şi socială va sluji  i drept mijloc decât drept scop. Problema unităţii a făcut mari progrese şi s­a simplificat  Unirea Valahiei şi a Moldovei este un fapt împlinit pentru toată lumea, chiar şi pentru  u poate să nu se realizeze neîntârziat. Românii din Austria, bazându­se pe constituţia  şi pe promisiunile făcute, cer toţi şi cu multă insistenţă să se constituie într­un singur  jne de 3 milioane şi jumătate şi până la urmă vor obţine". 

k  ezentaţi rezistenţa naţională a românilor în Munţii Apuseni (1848­1849).  ire a fost semnificaţia Proiectului de pacificare de la Seghedin (1849)?  straţi importanţa istorică a revoluţiei de la 1848­1849 în Ţările Române.

România în context internaţional, 1821­1848  (tabel recapitulativ)  Principatele Române şi Transilvania 

Anul 

Situaţia internaţională 

1 

2 

3 

18­19 ian. ­ Tudor Vladimirescu părăseşte  1821  ­>!  Bucureştiul şi se îndreaptă spre Oltenia. 23  ian. ­ Proclamaţia de la Padeş. 4­28 febr. ­  Tabăra lui Tudor Vladimirescu de la  Ţânţăreni. 22 febr. ­,Eteriştii trec Prutul în  Moldova şi încep înaintarea în Principate. 23  febr.  ­  Rusia c ondamnă  revoluţia lui  Tudor Vladimirescu. 28 febr. ­  Reprezentanţi ai marii boierimi muntene  se retrag la Braşov. 16 m art.  ­  Proc lam aţia lui T udor de l a  Bolintin.  'i 21 mart. ­ Tudor intră în Bucureşti. 30  mart.  ­  întâlnire  între  Tudor Vladi­'  mirescu şi Alexandru Ipsilanti. 3 apr. ­ în  urma dezavuării Eteriei de către Rusia,  Ipsilanti se retrage la Târgovişte. apr.  ­  Negocieri ale lui Tudor cu  paş ii  otomani  de   la   Dunăre   pentru   a   evita intervenţia  Porţii. 1 mai ­ Otomanii pătrund în Principate.  15 mai ­ Tudor se retrage către Oltenia. 21  mai ­ Arestarea lui Tudor în tabăra de la  Goleşti. Este executat de către eterişti la  Târgovişte (27 mai). 7 iun. ­ Bătălia de la  Drăgăşani. 6  au g .  ­  B i mb aş a S a va  ş i  un  g ru p  d e  arnăuţi sunt măcelăriţi la  Bucureşti de către otomani. 

­Grigore   al   IV­lea   Ghica   construieşte  Palatul Ghica­Tei apr.  ­  Mic a boierime în  frunte cu loniţă  Tăutul alcătuieşte  Constituţia Cărvunarilor. 1 iul. ­ Restabilirea  domniilor pământene în Moldova şi Ţara  Românească. 

12 mai  ­ Congresul Sfintei Alianţe de la  Leibach însărcinează Austria să intervină în  Italia   pentru   reprimarea   mişcării   carbo­  narilor. 7 mart. ­ Habsburgii restabilesc  Regatul celor două Sicilii. 25 mart.  ­  începutul revoltei grecilor  în  Peloponez,  împotriva stăpânirii otomane. 8   april.  ­  Trupele    austriece  înfrâng insurecţia din  Piemont. 5 mai  ­  Moartea lui Napoleon  I  în  insula Sfânta Elena. 28    iul.  ­  Proclamarea    independenţei Perului. 

1822  12 ian. ­ Congresul de la Epidaur proclamă  independenţa Greciei, ­apr.  ­  Mas acrul din  Chios s ăvârş it de  otomani împotriva  grecilor, ­mai­sept.  ­ Proclamarea  independenţei Ecuadorului şi Braziliei. 20  oct.­14 dec. ­ Congresul Sfintei Alianţe de  la   Verona   dă  mandat   Franţei   să  intervină în  Spania  pentru  a  sprijini  pe  Ferdinand al VII contra forţelor revo­  luţionare. 

71

1 

2 

tr­un memoriu, Mihail Sturdza, repre­  tant  al   marii   boierimi   din   Moldova,  seşte pentru prima dată termenul de  tservator. 

1823 

­ Expediţie  militară  franceză  în   Spania.  Ferdinand al VII este restabilit pe tron. ­  Spania recunoaşte independenţa statelor  latino­americane. 2 dec.­„Doctrina" Monroe. 

r.  ­  Mica  boierime  din  Moldova  se  nge Porţii în legătură cu loniţă Sandu  irdza. ­ Mica boierime din Moldova  prezintă Adunarea   Obştească  un  proiect  de orme. 

1824 

­ învăţământul particular în Franţa intră sub  controlul clerului. 19 apr. ­ Moartea lordului  Byron (George Gordon­1788­1824)   la  Missolonghi,  în Grecia. 

nfiinţarea Conservatorului din Cluj. 

1825 

apr. ­ Legi în favoarea foştilor emigranţi în  perioada revoluţiei din Franţa. 25 aug. ­  Independenţa Uruguayului. 1 dec. ­ Moartea  ţarului Rusiei Alexandru I. Este urmat la tron  de către Nicolae I. dec. ­ Mişcarea  decembristă din Rusia. 

1826 

­ Tulburări populare în Franţa, ian. ­  Spania abandonează portul Callao, ultima  sa posesiune în America de Sud. t? 22 apr. ­  Otomanii cuceresc Missotonghi. 29 mai ­  Sultanul Mehmet Aii al Egiptului  desfiinţează  corpul     de     ieniceri  şi  reorganizează forţele armate după model  european. 

Răscoală în Oltenia condusă de Ghiţă  jţui şi Simion Mehedinţeanu. > sept./7 oct. ­  Semnarea convenţiei ruso­omane de la  Akkerman. 

■ 

3 

înfiinţarea „Societăţii literare", apr.  ­  Anaforeaua   boierimii   pentru ronomiile  Moldovei consolidează puterea larii  boierimi. 7  dec.  ­ Adunarea  Obştească  de  la lucureşti protestează contra hotărârii  Porţii le a restitui călugărilor greci  administraţia nănăstirilor închinate. 

1827  iun. ­ Otomanii cuceresc Atena. 24 iun. ­  Reintroducerea cenzurii în Franţa. 6 iul.  ­  Convenţia de la Londra. Anglia, Franţa  şi Rusia se decid să intervină  în  conflictul din Grecia, oct. ­ Incidente în  relaţiile dintre Franţa şi beiul de Alger. 20  oct. ­ Bătălia de la Navarino (Grecia). 

­ Epidemie de ciumă în Muntenia şi o parte  a Moldovei. 14/26  apr.­2/14  sept.  ­  Războiul  ruso­otoman. Principatele sunt  ocupate de către armatele  ţariste  şi  se    instituie    o administraţie  militară  rusă  în  frunte  cu Dontele Pahlen. 

1828  iun. ­ Iezuiţii sunt excluşi din învăţământul  secundar din Franţa, aug.­nov. ­ Expediţie  franceză în Moreea. ­ Uniunea vamală între  Rusia şi Hessa. 

2/14   sept.  ­  Semnarea   păcii   de   la  Adrianopol (Edirne) între Rusia şi Imperiul  Otoman. 7/19 nov. ­ Generalul rus Pavel  Dmitrievici Kiseleff (1788­1872) este numit  preşedinte al Divanurilor Moldovei şi Ţării  Româneşti (până în 1834). 

1829  5 mart.  ­  Ac ordarea de drepturi pentru  britanicii de rit catolic. ­ Anglia anexează  Australia de Vest. 14 sept. ­ Tratatul de  pace de la Adrianopol pune capăt războiului  ruso­otoman. 

72

1 

2 

3 

­ înfiinţarea manufacturii de ceramică de la  Târgu­Jiu. ­  la fiinţă în  Principate miliţia  naţională, nucleu al armatei moderne, ­îşi  începe activitatea societatea secretă  „Constituţia", de la Lugoj. 29 mart.­8 oct.  ­  îşi desfăşoară lucrările Comisia de  delimitare a graniţei Dunării. ­ Fostele  raiale   otomane   revin   Principatelor. 30  mart.  ­  înc heierea lucrărilor de ela­  borare a Regulamentelor Organice, apr.  ­  Divanurile de la laş i  şi Bucureş ti  aprobă  proiectul   de   lege   privind   organizarea  armatei. 

1830 

iul.  ­ Expediţie franceză în Algeria, care  este ocupată militar. 25    iul.  ­  Publicarea,  în    Franţa,    a Ordonanţelor  privind dizolvarea Camerelor, modificarea  sistemului         electoral, suprimarea  libertăţii presei. 27­29 iul  ­  „Cele trei zile  glorioas e" la Paris; lupte pe baricade;  Bourbonii sunt înlăturaţi.  începe  „Monarhia   din  iulie" (familia   d'Orleans).  Este   o   guvernare constituţională. 25  aug.  ­  Insurecţia  din  Belgia  contra  dominaţiei olandeze. 29 nov. ­ Revoluţie la  Varşovia. 20 dec  ­ Conferinţa  internaţională de la Londra     garantează  independenţa  şi „veşnica neutralitate" a  Belgiei. 

­Recensământ general al  populaţiei din  Principate. ­ Răscoală ţărănească în  Moldova, mai­oct.  ­  Adoptarea  Regulamentelor Organic e  în Moldova  ş i  în  Ţ ara Românească, un. ­ Epidemie de  holeră în Principate. 

1831 

7 febr. ­ Trupele ţariste pătrund în Polonia. ­  Război între Imperiul Otoman şi Egipt. 21­  24 nov. ­ Revolta ţesătorilor din Lyon. 

1832  25 f ebr.  ­  Polonia devine o provincie a  Imperiului Rusiei. ­Otto de Bavaria este  proclamat rege al  Greciei (Otto I). ­  Tulburări republicane în Franţa. 

­Poarta recunoaşte Principatelor dreptul  de navigaţie sub pavilion propriu. ­  Constituirea  „Societăţii  filarmonice"  din  Bucureşti. 

1833 

­ Primul vas românesc construit la Giurgiu  ancorează la Constantinopol. 11/23 febr.  ­  Ciocniri  între studenţii de  la  Cluj  şi  soldaţii  din  trupele  habsbur­gice. 22  mart./3  apr.  ­  Poarta   numeşte,   cu  acordul Rusiei, noi domni în Principate ­  Mihail  Sturdza în  Moldova  şi  Alexandru  Ghica în Ţara Românească. ­Ia   naştere  societatea   secretă  revoluţionară  condusă  de   polonezul   Adolf David. 

1834  9­13 apr. ­ Tulburări populare la Lyon. 13­  14  apr.  ­  Insurecţie  republicană  la  Paris. ­ Anglia proclamă libertatea sclavilor,  ­începutul aşezării burilor în Africa de Sud. 

mai ­ Poarta cedează Siria către Egipt prin  tratatul de la Kutahya. ­ începutul războiului  civil în Spania, iul.  ­  Tratatul de la Unkiar­  lskelesi  între Imperiul Otoman şi Rusia. ­  Constituirea uniunii vamale Zollverein în  Germania. 

73

1 

2 

3 

1835 

28 iul­Atentat c ontra lui Louis Philippe  regele Franţei. ­Guvernarea  autoritară  a  lui   Rosas  în Argentina. 

1836 

17 febr. ­ CraGovia (Polonia) este ocupată  de trupele ruse, austriece şi prusace. ­  Independenţa Texasului, care se rupe de  Mexic. 29/30   oct.  ­  încercarea    lui  Ludovic Napoleon de a prelua puterea în  Franţa. 

1837 

­începutul   domniei   reginei   Victoria  în  Anglia. 

uncţiune, la Zlatna, prima maşină n  1838  Transilvania. Sub presiunea  Porţii, Adunarea i   a  Ţării  Româneşti   votează Adiţional,  conform  căruia  orice  constituţională se putea realiza  :ordul Rusiei şi al Porţii. 

12 febr. ­ Tratat între Franţa şi Haiti. ­  Depunerea unei petiţii de către lucrătorii  din Birmingham (Anglia) în care se solicitau  drepturi sociale şi politice. 

ia   Confederativă  din   Moldova e  1839  comisul Leonte Radu. ­  Constituirea de către studenţii  aţi la studii la Paris a „Societăţii  ăţătura poporului român". 

­ Olanda recunoaşte independenţa Belgiei ­  Agitaţii republicane la Paris. 1839­1842­  Război între India şi Afganistan. 1839­1851­  Război  între    Argentina  şi Uruguay. 

primele  experienţe   cu   maşini  PanteJimon. ă la Paris „Cercul  revoluţionar  i  ­  Inaugurarea    cursurilor  Mihăilene de la laşi. încheierea  unei convenţii între Ţara  Românească cu privire la ­  nerţului şi extrădarea fugarilor. 

;apătă statutul de porto­franco.  •ecunoaşte vaselor muntene şi  Π dreptul de a naviga pe Marea 

1840 

4  apr.  ­ Anglia  declară  război  Chinei,  începe primul „război al opiului". 15 iul. ­  Anglia, Austria, Prusia şi Rusia se decid să  sprijine Poarta contra Egiptului ­ Anglia  ocupă Noua Zeelandă. ­Prin tratatul de la  Londra Mehmet Aii  controlează Egiptul şi  Sudanul. 18 oct.­14 dec. ­ Aducerea de  per insula Sfânta Elena şi depunerea la Paris  a rămăşiţelor pământeşti ale lui Napoleon  Bonaparte. 

bazele  unor  noi  stabilimente în  1841  Principate. 

13 iul. ­ Convenţia de la Londra stabileşte  regimul navigaţiei prin strâmtoriie Bosfor şi  Dardanele. ­ Sultanul otoman recunoaşte lui  Mehmed Ah guvernarea ereditară în Egipt.

istituirea, în Ţara Românească, a  staţi secrete condusă de boierul  Mică) Filipescu. Conducătorii săi  ă un program politic,  dar sunt  i condamnaţi  la pedepse grele 

1 

2 

­  Dieta maghiară  votează un proiect de  1842  lege prin care urma să se introducă, în mod  progresiv,  limba maghiară în  locul  celei  latine, în justiţie şi administraţie, şi a celei  române, în şcoală şi biserică. 7 oct.­ Poarta îl  revocă pe Alexandru Ghica ca domn al Ţării  Româneşti. 20 dec. ­ Gheorghe Bibescu  (1805­1873) este ales domn al Ţării  Româneşti.  ­ La Tunari funcţionează prima ţesătone  mecanică din Ţara Românească. 15 f ebr.  ­  Consistonul  de la  Blaj  cere  Episcopului loan Lemeny (1780­1861) să  facă demersuri Ja Viena pentru neaplicarea  legii cu privire la folosirea limbii maghiare  votată de dieta de la Pressburg. ­ Se  înfiinţează societatea secretă „Frăţia". 

1843 

­Gheorghe   Bibescu   decretează  eman­  1844  ciparea  ţiganilor    statului,     autorităţilor  publice  şi   ai   mănăstirilor închinate.   Un  decret asemănător este dat în Moldova de  către Mihail Sturdza (1795­1884). ­ Se  desfăşoară  mişcarea  naţională  din Banat  condusă de Eftimie Murgu.  ­Se   introduce,  în  Ţara   Românească,  cultivarea rapiţei pentru fabricarea uleiului.  14   febr.  ­  Fondarea   la   Bucureşti   a  .Asociaţiei literare a României". 2/14 dec.  ­  Se pun bazele, la Paris, ale „Societăţii  studenţilor români". 

1845 

3  ­ Eşecul   pătrunderii   englezilor  în   Afga­  nistan. 29 apr. ­ Tratatul de la Nankin pune  capăt „războiului opiului". 

­ Anglia anexează noi teritorii în India. 27  iul. ­ Acord prin care piaţa Chinei este  deschisă comerţului european. ­  Intensificarea    luptei    pentru    unitatea  naţională a Italiei. 

12 sept. ­ întâlnirea de la castelul Windsor  între  regina Victoria,  a Angliei  şi  Louis  Philippe, regele Franţei. 24 oct. ­ Tratat  comercial  între Franţa şi China. 

­ Mare foamete în Irlanda. ­Texasul este  reunit cu Statele Unite ale Americii. 

­ Intră  în   funcţiune,   la   Reşiţa,   primele  1846  laminoare acţionate de maşini cu aburi, ­în  Ţara Românească începe construirea  unui important sistem de drumuri, nov. 1847  ­ Sesiune a Dietei Transilvaniei care  votează un nou urbariu (lege agrară)  defavorabil ţăranilor iobagi, ­înfiinţarea  „Asociaţiei    patriotice"  din Moldova. 

­ Marea Britanie adoptă politica economică a  liberului schimb, ­începutul războiului între  S.U.A. şi Mexic în legătură cu stăpânirea  Texasului. 11 nov. ­ Cracovia este anexată  Imperiului Habsburgic. 

1847 

­ Independenţa Liberiei. ­ Se descoperă aur  în California, nov. ­ Conflict, în Elveţia, între  cantoanele catolice şi cele protestante. 

ian.  ­ Arestarea  Ecaterinei  Varga,  con­  ducătoarea acţiunilor de protest a moţilor  de pe domeniul Zlatnei. 

75

ttră în vigoare o convenţie între  şi    Moldova    cu    privire    la  a vămii  între cele două ţări, cu  arii.  t.  ­  Nobilimea  maghiară  cere  Transilvaniei  la  Ungaria,  îrt.  ­  Proc l am aţ i a  lui  Si mi on  jrin  care românii din Transilvania naţi  să  se  ridice  la  luptă  pentru  drepturilor lor.  3 apr. ­ Adunarea de la laşi. Se  etiţiunea­proclamaţiune".  revoluţionară  în  Ţara   Româ­  >r  ­  Prima  adunare  politică  a  de la Blaj.  i mai ­ Marea Adunare Naţională  Câmpia  Libertăţii de la Blaj.  Se  'etiţia naţională", ■i ale românilor din  Banat, nai  ­  Revoluţionarii  moldoveni la Braşov redactează  „Prinţipiile Dentru reformarea  patriei", tai  ­  Dieta de l a Cluj  voteaz ă,  voinţei     românilor,     anexarea  aniei la Ungaria.  . ­ Adunarea de la Islaz. Se adoptă  naţia de la Islaz".  iun.  ­  Formarea   unui   guvern  iu la Bucureşti.  te ale puterii revâluţionare în Ţara  sască. /"IO  iul.  ­ Trupele ţariste  ocupă  ui. ­ Notă  a guvernului  ţarist prin  au dezavuate tendinţele de unitate  lă ale românilor. )rp militar otoman  trece Dunărea la 

1848 

12 ian. ­ Revoluţie la Palermo. 2 febr. ­  Tratatul de la Guadelupa Hidalgo pune  capăt războiului dintre Mexic şi S.U.A. ­  Constituţii noi în statele italiene. 22­24  febr. ­ Lupte pe baricade la Paris, ­  înlăturarea „Monarhiei din iulie".  24  febr.  ­  Piemontul   declară  război  Imperiului Habsburgic.  25 febr. ­ Proclamarea republicii în Franţa.  27 febr. ­ Crearea atelierelor naţionale în  Franţa.  5 mart ­ Introducerea votului universal în  Franţa.  mart. ­ Revoluţii la Viena, Veneţia, Berlin,  Milano, Miinchen.  apr. ­ Stabilirea de guverne revoluţionare  în Italia.  4 mai  ­  Se reuneşte la Paris Adunarea  Naţională a Franţei.  18     mai  ­  Deschiderea     lucrărilor  Parlamentului de la Frankfurt.  29 mai ­ Instaurarea unui guvern provizoriu  în Cehia.  22­28 iun. ­  Lupte de baricadă la Paris.  Generalul Cavaignac devine şef al puterii  executive.  25 iul. ­  Habsburgii înfrâng la Custozza  (Italia) pe Carol Albert, regele Piemontului.  2 dec. ­ împăratul habsburg Ferdinand I  abdică. îi succede Franz losef (Francisc  losif) (1848­1916).  7 dec. ­ începutul ostilităţilor militare între  Habsburgi  şi      trupele      revoluţionare  maghiare.  10   dec.  ­  Ludovic   Bonaparte   (viitorul  împărat Napoleon al lII ­ 1852­1870)  este ales preşedinte al Franţei. 

'9  aug. ­ Formarea  Locotenentei  şti în Ţara Românească.  ilegaţie munteană duce tratative la  Se publică la Cernăuţi „Dorinţele  II Naţionale din Moldova", icre asupra 

populaţiei româneşti din vania.  6/28   sept.  ­  A   treia   Adunare  ală de la Blaj. 

ii

1 

2  • 

13/25 sept. ­ Otomanii forţează intrarea în  Bucureşti în ciuda rezistenţei populare. 25  sept./7 oct. ­ Exilarea conduc ătorilor  revoluţiei din Ţara Românească, dec. ­  începe ofensiva maghiară în Transilvania,  care este ocupată, cu excepţia zonei  Munţilor Apuseni, până în martie 1849. ­  Rezistenţa moţilor din Apuseni, condusă  de Avram lancu.  20 febr./4 mart. ­ Constituţia imperială din  1849   recunoaşte   o   autonomie   limitată  Transilvaniei. 22 apr.­4 mai  ­  24 apr.­6  mai  ­ Tratative între Avram lancu şi loan  Dragoş. 

3 

1849

•';î(#.s  Mişcări ale lucratorilor [[] 

Hust 

Organizaţii muncitoreşti ■■V.­ 

Conspiraţia antihabsburgică  Halmeu  Sighet  .  Atacuri ale  trupelor  •'•" Rădăuţi  Cărei  Satu Mare  ruse în 1853­1854  Atacuri şi mişcări ale  Valea lui Mihai  Baia Mare  Viseul de Sus  JTăsnad  trupelor otomane în  1853­1854  rWăsăud  Marghita (3  Manifestaţii ţărăneşti  D  în favoarea alegerii lui  Oradea        Zalău  Alexandru I. Cuza în  Tara Românească 

A r a d  Lipova  Timişoara  Buziaş 

Ciacova 

Lugoj 

' 

. 

."VexvVoţu ocupare 

Tatarbunar      3  Chilia Nouă  "  I.ŞerpildF­  Sulina     : 

rteă  H âmpina VI.1853V  Râmnicu Vâlcea  Ar  Ploieşti Ocupaţie austriaca  Târgu Jiu      /  oviste  ? 

Drăgăs 

Targovişte  vill.1854­XII.1854  v J  Ali»aeri • 7/19 IX 1857  j  Divan Ad­hoc:  V  •  20.IX./12.X.1857  v  Slatina  BUCuREsfi    Al. I. Cuza ales ca domnitor: w 

Caracal  Vidin  Calafat  Lom 

Babadag sf.Gheorgrvţ 

rlle!  ll 

Moldova Veche  .  Orşova     Turnu Sevenn  n 

\ 

Cetatea Albă '; 

Caransebeş 

BELGRAD 

,   laşi Centrele principale ale mişcării  unioniste p       Ecoul Unirii  în teritoriile româneşi.  aflate sub ocupaţia străină;  centre ale luptei pentru  desăvârşirea unrticâm 

Tiraspol 

gCâmpehij? Turzii '  Anulate:  Miercurea Ciuc P&k  12A24.VIH.1857 Comrat  Aiud  Tg.OcnaV£S' |  . ix.1857  No alegeri Zlatna  Blaj  Divan Ad­hoc : 22.IX./4.X.1857  W  Alba lulia  Al. I. Cuza ales ca domnitor:  V , Ai> >  Deva  «r  Orăstie 

Oraviţa  f  mna  v 

Orhei 

Gheorghieni  vM.i854­VII.1855 Huşi {     )  Alegeri: 7/19.VH.1857  Leova  "    ' .   v. 

Sântana 

Kikinda  Jimbolia 

Râbniţa 

Botoşani 

R P 

8 * * 

Nădlac 

Soroca 

Darabani 

/ 

Olteniţa  T  .      . • Silistra Giurgiu     Turtucaia,  Corabia     Turnu Măgurele     Rusciuc  Nioopole  Bazargic 

O  Mangalia  Ba/c/c

PERIOADA POSTPAŞOPTISTĂ (1848­1856) Şl  „DECENIUL RESTRUCTURĂRII NAŢIONALE"  (1856­1866) 

­CONVENŢIA DE LA BALTA LIM AN SI ACTIVITATEA EMIGRAŢIEI ROM ÂNE  (1849­1856).  ­  PROBLEMA ROMÂNEASCĂ, PROBLEMĂ EUROPEANĂ.  ­  ADUNĂRILE AD­HOC (1857).  ­  CONFERINŢA SI CONVENŢIA DE LA PARIS (1858).  ­  DUBLA ALEGERE A LUI AL. IOAN CUZA. 

Convenţia  de  la  Balta  Liman  şi  activitatea  emigraţiei  române  (1849­­  1856).  înăbuşirea  revoluţiei,  reinstaurarea  domniilor  regulamentare  nu  au  pus  capăt mişcărilor sociale care vor continua, în ambele Principate, până la jumăta­  tea anului 1849. în vederea reprimării acestor acţiuni, a fost folosită forţa armată,  s­au  constituit  comisii  speciale  pentru  urmărirea  $i  anchetarea  celor  implicaţi  în  acţiunile politice  ale  anului anterior. A fost astfel instituită o înaltă curte crimina­  listică, la 18 aprilie 1849, pentru judecarea celor arestaţi, şi s­a interzis, printr­un '  firman al sultanului, intrarea în ţară a unui număr de 34 de revoluţionari.  Plecaţi din cele două Principate, exilaţii români s­au împrăştiat în întreaga  Europă: Paris, Viena, Londra, Constantinopol, Triest sau Brussa. „Ei îşi asumau  o  sarcină  de  mare  responsabilitate  ­  aceea  de  a  călăuzi  poporul  la  luptă,  în  ceasul deşteptării".  Dar cele două puteri, suverană şi  „protectoare", în dezacord cu interesele  poporului  român  dar  arogându­şi  dreptul  de  a  dispune  de  soarta  acestuia,  încheiau  la  Balta  Liman  ­  în  primăvara  anului  1849  ­  o  Convenţie,  valabilă  pe  termen de şapte ani, care ştirbea grav suveranitatea Principatelor.  în cuprinsul ei se modificau substanţial unele prevederi ale Regulamentelor  Organice,  hotărându­se:  domnitorii  celor  două  ţări  române,  consideraţi  înalţi  funcţionari ai Imperiului Otoman, erau numiţi direct de sultan, cu acordul puterii  «protectoare" (Rusia) pe timp de şapte ani; Adunările obşteşti ordinare şi extra­  ordinare se suspendau, locul lor fiind luat de Consilii sau Divanuri ad­hoc, formate  din boierii cei mai notabili şi mai demni de încredere. Staţionarea în Principate a  25 000 ­ 30 000 de soldaţi pentru fiecare din cele două ţări, până la „restabilirea  liniştei", era prelungită. în baza Convenţiei, au fost numiţi domni pe perioadă stabi­  lită: Bartiu Ştirbey, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova.  împotriva  celor  decise  la  Balta­Liman,  emigraţia  română  a  adresat  un  protest  Adunării  Naţionale  a  republicii  franceze  şi,  din  iniţiativa  lui  CA.  Rosetti,  s­a  constituit  la  Paris,  la  începutul  lunii  iunie  1849,  Comitetul  Demo­  cratic Român.  79

în  aceeaşi  direcţie,  Nicolae  Bălcescu  sosea  în  capitala  Franţei  pentru  a  concentra activitatea emigraţiei revoluţionare române.  Grupată  în  jurul  revistei  „România  viitoare",  emigraţia  română  considera  revoluţia  europeană  generală  drept  singura  cale  pentru  înfăptuirea  statului  naţional  român.  Pentru  pregătirea  ei,  în  iulie  1850,  la  Londra,  a  fost  constituit  Comitetul  Democratic  European  condus  de  Giuseppe  Mazzini.  Organizarea  revoluţiei române era încredinţată unui Comitet cu sediul la Paris, deviza ei fiind:  Dreptate!  Frăţie!  Unitate!.  Foile  volante  răspândite  în  Moldova,  Ţara  Româ­  nească  şi  Transilvania  conţineau  apeluri  la  unitate  şi  proclamaţii  revoluţionare.  Data de 13 iunie, a noii revoluţii, se estima a coincide cu expirarea mandatului  preşedintelui francez Ludovic Bonaparte când, din Franţa, revoluţia urma să se  extindă în toată Europa.  Dar, desfăşurarea evenimentelor a luat un alt curs. La 2 decembrie 1851,  printr­o lovitură de stat, acesta s­a proclamat preşedinte pe viaţă şi apoi împărat  sub numele de Napoleon al ///­/ea. Curtea de la Viena abroga, la 31 decembrie  1851, constituţia promulgată la 4 martie t849. Nu peste mult timp, la Palermo, se  stingea din viaţă, la 28 noiembrie 1852, Nicolae Bălcescu.  în fine, declanşarea în cursul anului 1853 a conflictului armat între Imperiile  Rus şi Otoman, îndeobşte numit al Crimeii, a avut importante consecinţe pe plan  european. Imperiul Otoman era sprijinit de Franţa şi Anglia. înfrângerea ţarului a  creat  perspectiva  unui  nou  echilibru  european,  care  să  îngăduie  abordarea  problemei  româneşti  ca  problemă  europeană.  Este, în  această  direcţie, meritul  marilor  personalităţi  paşoptiste  care  au  acţionat  concertat,  atât în  ţară cât  şi  în  străinătate, în sensul unei noi tactici de luptă. Cum o nouă revoluţie europeană,  nu  se  mai  putea  realiza,  rămânea  ca  fiecare  dintre  popoarele  oprimate  să  îşi  aleagă, singur, calea spre unitate şi dezrobire.  începutul  Războiului  Crimeii  a  transformat  Ţările  Române  în  teatrul  de  desfăşurare  a  unor  mari  operaţiuni  militare  urmate  de  perioade  lungi  de  ocupaţie.  Trupele  ruse,  sosite  aici  în  iunie  1853,  erau  obligate  să  părăsească  Principatele, între aprilie­septembrie 1854, pentru a fi înlocuite cu trupe otomane  şi austriece, acestea din urmă prelungindu­şi şederea până la 30 martie 1857.  .  ■  Atâta vreme cât propa­  ganda  prounionistă  era  stânjenită  în  Principate,  emigraţia  politică  română  şi­a  concentrat toate eforturile pentru captarea interesului diplomaţiei europene şi a  opiniei publice internaţionale.  încă  din  fazele  preliminare  ale  Congresului  de  la  Paris,  din  1856,  repre­  zentantul Franţei a abordat problema unirii celor două Principate. Noul stat ar fi  format  o  barieră  naturală  în  calea  expansiunii  Rusiei  ţariste  şi  ar  fi  apărat,  în  acelaşi timp, integritatea Imperiului Otoman.  La aproape un an de la retragerea trupelor  ţariste din  Ţările Române cei  doi domni îşi recuperau tronurile la sfârşitul lunii septembrie 1854: Barbu Ştirbey,  în  Ţara  Românească,  a  manifestat  o  atitudine  defavorabilă  mişcării  unioniste,  sperând  să  obţină  o  nouă  candidatură  la  tron.  în  Moldova  însă,  Grigore  Alexandru  Ghica  a  înlesnit  editarea  unor  publicaţii  ca  „România  literară"  şi  „Steaua  Dunării",  cu  rol  important  în  pregătirea  spiritelor  pentru  Unire,  în  formarea conştiinţei naţionale.  în  acelaşi  timp,  s­a  militat  pentru  conştientizarea  opiniei  publice  şi  atra­  gerea unor personalităţi europene precum împăratul Napoleon al ///­/ea, contele  80

Walewski,  ministrul  de  externe  al  Franţei,  premierul  englez  Palmerston.  Porţii  otomane  i­au  fost  trimise  repetate  memorii  de  protest  în  care  erau  înfăţişate  realităţile româneşti şi dorinţa unanimă de înfăptuire a statului naţional. Au fost  antrenate  în  sprijinul  acestei  idei  şi  spiritele  alese  ale  vieţii  publice  şi  culturale  europene, între care s­au remarcat Jules Michelet, Edgar Quinet, J.A. Vaillantş\  mulţi alţii, care au pledat cu căldură pentru cauza noastră.  Publicaţiile  presei  europene  a  timpului  ilustrează  solidaritatea  opiniei  publice cu cauza nobilă a poporului român. Astfel, când Congresul de Pace de la  Paris  şi­a  început  lucrările,  problema  românească  avea  deja  anvergură  europeană. Reprezentanţii Marilor Puteri s­au pronunţat însă în conformitate cu  interesele  lor.  Astfel,  Franţa  a  cerut  înfăptuirea  Unirii  sub  un  principe  străin;  Rusia  a  susţinut­o,  dar  cu  dorinţa  dezbinării  concertului  european,  iar  Prusia  şi  Sardinia,  din  raţiuni  care  priveau  propriile  lor  obiective  politice;  Anglia  nu  s­a  pronunţat, lăsând problema deschisă. împotriva Unirii au fost, de la început, din  motive  lesne  de  înţeles,  Poarta  şi  Austria.  Ca  urmare,  la  sugestia  puterilor  favorabile Unirii, Congresul a  hotărât ca statutul Principatelor să fie stabilit prin  consultarea  locuitorilor  din  cele  două  ţări.  Poarta  trebuia  să  se  îngrijească  de  convocarea,  în  cele  două  Principate,  a  unor  Adunări  ad­hoc  care  urmau  să  exprime  voinţa  românilor  în  chestiunea  Unirii,  nici  una  dintre  puteri  neavând  dreptul să intervină cu forţa armată decât în urma unui acord general între ele.  în  continuare,  prin  Tratatul  de  Pace  încheiat  la  Paris,  la  30  Martie  1856,  Principatele  române  rămâneau  sub  suzeranitatea  Porţii,  dar  treceau,  totodată,  sub garanţia colectivă a Puterilor semnatare; se stabilea libertatea de navigaţie  pe  Dunăre  şi  se  hotăra  crearea  unei  noi  Comisii  permanente,  alcătuită  din  reprezentanţii  statelor  riverane;  se  înapoiau  Moldovei  cele  trei  judeţe  din  sudul  Basarabiei:  Cahul,  Ismail  şi  Bolgrad,  ce  au  constituit,  timp  de  douăzeci  de  ani,  un  permanent  subiect  de  animozitate  între  Rusia  ţaristă  şi  Principate.  Se  statua  întrunirea  la  Bucureşti  a  unei  Comisii  alcătuite  din  reprezentanţii  celor  şapte Mari Puteri pentru a cerceta starea internă a ţării şi a face propuneri care  priveau reorganizarea lor.  Adunările ad­hoc (1857). Anii 1853­1858 s­au arătat hotărâtori  şi în plan  intern. Paşoptiştilor moldoveni, cărora li se interzisese de către domn să susţină  cauza statului naţional român, li se vor adăuga şi cei munteni reîntorşi, masiv, în  ţară, spre sfârşitul domniei lui Barbu Ştirbey.  în ambele Principate, conducătorii mişcării unioniste s­au organizat în câte  o formaţie politică denumită „Partida naţională". După  ce în Moldova şi  în Ţara  Românească s­au format Comitete ale Unirii, în primele luni ale anului 1857 s­a  constituit  un  Comitet  central  al  Unirii,  care  a  făcut  o  largă  popularizare  programului politic naţional: autonomia şi neutralitatea Principatelor, unirea, prinţ  străin,  guvern  reprezentativ  şi  o  singură  Adunare,  în  care  să  fie  reprezentate  interesele tuturor forţelor social­politice ale societăţii.  La expirarea mandatului de domnie a lui Grigore Al. Ghica şi a lui Barbu  Ştirbey, Poarta a desemnat drept caimacami (locţiitori de domni) pe Teodor Ba/ş  şi apoi pe  Nicolae  Vogoride, în  Moldova,  şi  pe Alexandru Ghica, în Ţara  Românească.  Alegerile pentru Adunarea ad­hoc a Moldovei au fost falsificate  de  caimacamul N.   Vogoride, cu sprijinul direct al consulului Austriei la laşi. în 

81

omisia internaţională trimisă în 1857, ftvPrincipatele Române, pentru a se informa în  legătură cu dorinţele românilor. 

îxtul  reacţiei  stârnite  de  această  situaţie,  demisia  pârcălabului  de  Galaţi,  andru  loan  Cuza,  a  reprezentat  un  act  cu  puternic  răsunet  intern  şi  laţional.  Puterile  favorabile  Unirii  au  rupt  relaţiile  diplomatice  cu  Poarta.  Ierna românească era pe punctul de a provoca un conflict european. Pentru  evita această situaţie era necesară intervenţia Angliei care, după Congresul  Paris, se arătase potrivnică Unirii.  în  august  1857,  împăratul  Napoleon  al  lII  şi  regina  Victoria  a  Angliei  întâlnit  la  Osborne.  S­a  ajuns  la  un  compromis,  în  virtutea  căruia  Anglia  imţea  la  anularea  alegerilor  falsificate;  în  schimb,  Franţa  renunţa  să  'ne Unirea deplină a Principatelor sub un principe străin şi se declara doar  ru  o  simplă  unire  legislativă.  Poarta  a  fost  nevoită  să  accepte  noua  uitare  care  a  asigurat  victoria  deplină  a  unioniştîlor  în  ambele  Principate.  Lucrările  Adunărilor  s­au  deschis  în  septembrie  1857.  Pentru  prima  oară  aleşi  şi  deputaţi  ţărani,  chiar  dacă  ei  se  aflau  în minoritate  în  raport  cu  'ii.  Pentru  prima  oară  în istoria  ţării,  toate  forţele sociale  şi  politice  erau  nate să se pronunţe într­o chestiune crucială pentru viitorul României. în  i de 7­8 octombrie/19­20 octombrie, Adunările ad­hoc ale Moldovei  şi  Ţării  lâneşti au votat Rezoluţii asemănătoare, exprimând, unanim, voinţa lor de  i. Celelalte dorinţe erau neutralitatea, autonomia, prinţul străin şi Adunarea  îzentativă. Prezenţa deputaţilor pontaşi a adus în discuţie desfiinţarea clăcii  iproprietărirea. Cum în rândul „Partidei Naţionale"se aflau şi numeroşi mari  rietari funciari, al căror vot favorabil unirii era foarte necesar, rezolvarea

acestor din urmă cereri a fost amânată. Adunarea ad­hoc a Ţării Româneşti s­a  pronunţat pentru aceleaşi deziderate.  Conferinţa şi Convenţia de la Paris C\858).Cerer/ie celor două Adunări,  cuprinse  într­un  Raport  al  comisarilor  puterilor  europene,  au  fost  înaintate  reprezentanţilor  puterilor  garante  întrunite  în  Conferinţa  de  la  Paris,  din  10/22  mai  ­7/19  august.  înţelegerile  asupra  celor  convenite  au  fost  incluse  într­o  Convenţie  care  cuprindea  statutul  internaţional  şi  principiile  de  organizare  înternă a Principatelor. Fără să  ţină seama de dorinţele formulate în Rezoluţiile  Adunărilor ad­hoc, acest document oferea românilor o unire trunchiată.  Statul  astfel  rezultat  urma  a  se  numi  Principatele  Unite  ale  Moldovei  şi  Valahiei, dar cu excepţia a două instituţii cu adevărat unice ­ Comisia centrală şi  înalta  Curte  de  Justiţie  şi  Casaţie,  cele  mai  înalte  foruri  legislative  şi  juridice,  ambele cu reşedinţa la Focşani, în cele două ţări ar fi trebuit să funcţioneze domni,  adunări şi guverne separate. Spre a fi cât mai aproape de adevăr, este necesar să  spunem  că  textul  Convenţiei  nici  nu  încuraja  dar  nici  nu  descuraja  „Partida  Naţională"'din cele două ţări în aspiraţia ei spre Unire, întrucât nicăieri nu se stipula  că  domnii  aleşi  în  cele  două  Principate  trebuiau  să  fie  persoane  separate.  Era  astfel  deschisă  calea  unei  acţiuni  îndrăzneţe,  care  ne­ar  fi  putut  deschide  perspectiva imediată a atât de doritei uniri depline: alegerea aceluiaşi domn atât la  laşi, cât şi la Bucureşti.  Convenţia de la Paris stipula b serie de principii importante, precum abolirea  privilegiilor şi a monopolurilor, şi obliga la statornicirea raporturilor dintre proprietari  şi ţărani pe baze noi, modeme. Legea electoralăprevedea însă un cens ridicat.  Cu  plusurile  şi  minusurile  sale,  actul  constituţional  adoptat  la  Paris  a  reprezentat un cadru propice înfăptuirii unităţii naţionale româneşti; nu degeaba  Vasile  Boerescu  afirma  că  „depinde  de  noi  dacă  vom  şti  să  înfăptuim  unirea".  „Europa ne­a ajutat", rostea acelaşi om politic, „rămâne să ne ajutăm noi înşine".  Conform Convenţiei de la Paris, au fost numiţi trei caimacami în fiecare din  cele  două  ţări,  care  aveau  misiunea  de  a  pregăti  şi  efectua  alegerile  pentru  adunările elective.  Dubla  alegere  a  lui  Alexandru  loan  Cuza.  în  Adunarea  electivă  a  Moldovei, „Partida Naţională" m a prezentat, de la început, un candidat pe care  să­l  opună  grupărilor  conservatoare  care  aveau  de  ales  între  Mihai  Sturdza,  fostul domn regulamentar, şi Grigore Sturdza, fiul acestuia. în cele din urmă, la  3/15 ianuarie 1859, aceasta a propus pe Alexandru loan Cuza, care a fost ales  domn cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi (5/17 ianuarie 1859).  întrucât  în  textul  Convenţiei  nu  se  stipula  ca  domnii  aleşi  în  cele  două  Principate  să  fie  persoane  separate;  conducătorii  luptei  naţionale  au  decis  ca  alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească, iar Europa să fie pusă  în  faţa  faptului  împlinit.  De  altfel,  o  delegaţie  moldovenească,  care  s­a  oprit  la  Bucureşti în drum spre Constantinopol, unde trebuia să comunice înscăunarea  lui  Al.  I.  Cuza,  nu  a  fost  străină  de  aceste  planuri.  La  17  ianuarie  1859  ziarul  „Românul"consemna că „nici o putere omenească nu va putea în viitor despărţi  ceea ce Dumnezeu a unit pentru eternitate".  Adunarea  electivă  a  Ţării  Româneşti  era  însă  dominată  de  conservatori,  care deţineau 46 din cele 72 mandate; de aceea, victoria cauzei naţionale nu era  posibilă  fără  intervenţia  maselor,  singurele  în  măsură  să  producă  un  dezno­  dământ fericit.  83

Adunarea electivă a Moldovei 

în această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o  ie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime  de peste 30 000 oameni s­a aflat în preajma Adunării în acele zile istorice. Unul  dintre  tribuni,  I.G.  Valentineanu,  nota  că  poporul  era  gata  „să  năvălească  în  Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei". 

Adunarea electivă a Ţării Româneşti 

84

V­Jfc 

Proclamarea unirii, în 1859 

într­o şedinţă secretă a Adunării, deputatul  Vasile Boerescu a propus la  24  ianuarie  1859  alegerea  lui  Alexandru  I.  Cuza,  aceasta  fiind  acceptată  în  unanimitate.  Entuziasmul  s­a  transmis  şi  poporului.  în  mod  firesc,  în  Capitală  şi  apoi  în  întreaga  ţară,  victoria  forţelor  naţionale  a  provocat  o  explozie  de  satisfacţie  Unanimă a fost şi în străinătate opinia, potrivit căreia, ziua de 24 ianuarie este o  J expresie a „voinţei puternice de unire" a românilor, cum s­a exprimat contele Wa­  lewski,  ministrul  de  externe  al  Franţei.  L  Kossuth  scria:  „un  astfel  de  spirit  e  necesar  ca  un  popor  să  întemeieze  o  patrie  sau,  dacă  a  pierdut­o,  să  şi­o  recâştige".  Perspectiva  celor  aproape  140  de  ani,  care  au  trecut  de  la  evenimen­  tele  din  1859,  confirmă,  în  egală  măsură,  patriotismul,  dar  şi  remarcabila  abilitate  a  oamenilor  politici  ai  timpului,  care  au  ştiut,  printr­o  acţiune  îndrăz­  neaţă, să pună Marile Puteri „în faţa faptului împlinit" şi să depăşească obsta­  colele  pe  care  interesele  contradictorii  ale  acestora  le  aşezau  în  cale  i  Unirii.  De  asemenea,  ca  în  atâtea  rânduri  în  istoria  ulterioară  a  ţării,  deci?ia  finală  s­a  datorat  excepţionalei  abnegaţii  pe  care  naţiunea  română  a  arătat­o acestei cauze. Presiunea populară  de la Bucureşti, din istoricele zile  de  22­24  ianuarie  1859,  legitima  o  mare  aspiraţie  şi­i  dădea  trăinicia  eternităţii.  85

Rezoluţia în 5 puncte a Adunării ad­hoc a Moldovei, citită luni, 7 octombrie 1857, în a şaptea  Hnţă publică. 

... cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţe ale ţării sunt:  1  Respectarea drepturilor principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor  )itulaţii încheiate cu înalta Poartă...  2.  Unirea Principatelor într­un singur stat sub numele de România.  3.  Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr­o dinastie domnitoare de ale Europei şi ai  ei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.  4.  Neutralitatea pământului Pricipatelor.  5.  Puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti adunări în care să fie reprezentate toate  tresele naţiei.  Toate acestea sub garanţie colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris". 

A.D. XENOPOL despre Convenţia de la Paris 

' 

„Această convenţie este o lucrare foarte stranie, o silinţă supremă a combinaţiei diplomatice,  re totdeauna a căutat să domine prin idei, adeseori prin cuvinte, interesele reale şi puternice ale  sţii.  Ea  este  un  amestec  hibrid  şi  nefiresc  de  unire  şi  despărţire,  cu  care  caută  să  se  împace  eresele deosebite ale puterilor (europene) pe capul poporului român. Necontenit i se arată unirea,  r i se pun stăvili pentru ca ea să nu se realizeze"...  TEMĂ:  1.  Care a fost semnificaţia luptei emigraţiei revoluţionare după 1848?  2.  Prezentaţi poziţia Marilor Puteri europene faţă de problema românească.  3.  Ilustraţi  politica  „faptului împlinit"  practicată de  români,  prin  raportare  la hotărârile  Congresului (1856) şi, respectiv, Conferinţei de la Paris (1858).

DOMNIA LUI ALEXANDRU IOAN CU ZA  (1859­1866) 

­ACŢIUNEA  POLITICĂ  SI  LUPTA  DIPLOMATICĂ  PENTRU  RECUNOAŞTEREA  UNIRII DEPUNE (1859 ­ 1861).  ­DOMNUL  SI  ADUNAREA  ELECTIVĂ,  DOUĂ  FORŢE  OPUSE  ÎN  OPERA  DE  EDIFICARE A ROMÂNIEI MODERNE.  ­GUVERNUL  MtHAIL  KOGĂLNICEANU  (1863­1865).  SECULARIZAREA  AVERI­  LOR MĂNĂSTIREŞTI. LEGEA RURALĂ. LOVITURA DE STAT DIN 2 MA11864. 

Uriaşul  entuziasm  stârnit  de  dubla  alegere  a  lui  Alexandru  I.Cuza,  pretutindeni  unde  trăiau  români,  nu  putea  în  nici  un  fel  să  ascundă  situaţia  complexă în care se găsea noul stat.  De la începutul domniei sale, Alexandru I. Cuza â acţionat în sensul voinţei  Adunărilor ad­hoc. în plan internaţional, el a declanşat o campanie  diplomatică  energică  pentru  recunoaşterea  de  către  Marile  Puteri,  a  faptului  împlinit  la  24  ianuarie 1859, adică a dublei alegeri, şi pentru unirea deplină. Convins fiind că  peste  obstacole  de  tot  felul  Principatele  vor  obţine  în  cele  din  urmă  statutul  solicitat, Alexandru I. Cuza nu  s­a temut să grăbească momentul aşteptat. între  anii  1859­1862,  unificarea  unor  instituţii  până  atunci  separate  trebuia  să  avertizeze că ţara e dispusă să­şi ia soarta în propriile mâini şi că actul de la 24  ianuarie este ireversibil.  Odată unirea deplin recunoscută, chiar dacă  numai pe durata domniei  şi  vieţii lui Cuza, eforturile sale s­au îndreptat spre înfăptuirea marelui program de  reforme care va edifica'România modernă. Dar luptătorii de la 1848 se vor găsi  acum pe poziţii diferite.  Opoziţia marilor proprietari (temători de a­şi pierde o dată cu pământul  şi  puterea  politică)  se  alătură  celei  „roşii",  liberale,  constituită  din  personalităţi  politice care acţionaseră pentru Unire şi dubla alegere a lui Alexandru I. Cuza,  dar pe care acesta nu le cointeresase în marea sa operă politică.  Domnul  nu  avea  de  ales;  respinse  de  Adunarea  electivă,  reformele  nu  puteau fi impuse decât printr­un act de autoritate pe care Alexandru I. Cuza nu  ezita  să­l  înfăptuiască.  După  ce  secularizarea  averilor  mănăstireşti,  legea  electorală,  legea  rurală,  legea  instrucţiunii,  legea  comunală,  legea  organizării  armatei ş\ Codurile civil şi penal  au devenit realitate, acesta  a considerat că îi  mai  rămânea  de  înfăptuit  doar,  pentru  a  pune  în  practică  integral  hotărârile  Adunărilor din 1857, instalarea prinţului străin.  Scrisoarea  pentru  Napoleon  al  ///­/ea,  din  1  octombrie  1865,  şi  mesajul  pentru cele două camere ale Parlamentului, de la începutul lui decembrie, arătau  clar că domnul Unirii îşi îndeplinise misiunea.  87

Stema reunită a Moldovei  şi Ţării Româneşti 

Alexandru loan Cuza 

Acţiunea  politică  internă  şi  lupta  diplomatică  pentru  recunoaşterea  Unirii  depline  (1859­1861).  Actul  istoric  de  la  24  ianuarie  1859  reprezenta  primul  pas  pe  calea  înfăptuirii  statului  naţional  român  unitar.  Impusă  sub  o  puternică  presiune  populară,  cu  deosebire  la  Bucureşti,  alegerea  ca  domn  al  Ţării  Româneşti  a  lui  Alexandru  loan  Cuza  avea  să­şi  găsească  o  confirmare  deplină  la  marea  manifestare  prilejuită  de  sosirea  alesului  naţiunii  în  capitala  munteană, ce avea să devină, peste numai câţiva ani, capitala tuturor românilor.  Dar  odată  încheiate manifestările  prilejuite  de  dubla  alegere,  Alexandru  I.  Cuza  îşi  dădea  seama  că  Principatele  aveau  să  rezolve  grele  şi  complicate  probleme,  cea  mai  stringentă  fiind  recunoaşterea  internaţională  a  alegerilor  1O  Faptul împlinit la 24 ianuarie  59 era considerat de Poartă şi de Austria drept o  încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma  să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea  la  Paris,  la  26  martie/7  aprilie  ­  25  aug./6  sept.  Misiuni  speciale,  conduse  de  persoane  apropiate  lui  Alexandru  I.  Cuza,  au  vizitat  capitalele  Marilor  Puteri  garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. încă în a doua  şedinţă  a  Conferinţei  (1/13  aprilie)  Franţa,  Rusia,  Anglia,  Prusia  şi  Sardinia  au  recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult,  se  află  că  se  punea la  cale  o intervenţie militară  peste  Dunăre.  Alexandru  I.  Cuza  răspunse  energic.  La  20  aprilie,  la  Floreşti,  între  Ploieşti  şi  Câmpina,  armata moldo­munteană era concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După

alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial,  o  dată  cu  Austria,  în  a  3­a  şedinţă  a  Conferinţei  de  la  Paris  (25  august/7  septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situaţiei,  atât  în  relaţiile  cu  Imperiul  Otoman,  cât  şi  cu  cel  Habsburgic,  îl  determină  pe  domn să ordone închiderea taberei de la Floreşti{\ 1 septembrie 1859).  Astfel  împlinită  recunoaşterea  situaţiei  de  fapt,  impusă  la  24  ianuarie,  obiectivul  imediat  următor  era  acceptarea  de  către  puterile  garante  a  Unirii  depline. Este sarcina pe care domnia şi sfetnicii apropiaţi ai acesteia au reuşit  s­o încheie cu succes la capătul a doi ani de insistente negocieri diplomatice şi  de hotărâtă acţiune internă. .  Fără  a  aştepta  verdictul  altor  reuniuni  internaţionale,  Alexandru  I.  Cuza  a  trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecinţele hotărârilor  adoptate  prin  Convenţia  de  la  Paris.  Misiunile  diplomatice  ale  Principatelor  la  Constantinopol  erau  reunite  încă  în  cursul  anului  1859  (martie),  cu  Costache  Negri, recunoscut  chiar de către  Poartă, drept unic reprezentant al celor  două  ţări  Unificarea  armatei  începea  cu  deplasări  de  iwiităţi  militare  moldovene,  la  Bucureşti  şi  muntene,  la  laşi;  tabăra  de  la  Floreşti  s­a  bucurat  de  o  comandă  unică. în cursul anului 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa  au fost  aşezate sub  o singură  autoritate, iar  aceeaşi  persoană  ­  generalul  Ion  Emanoil Florescu­ a fost numită în funcţia de ministru de război în ambele ţări.  fn  serviciul  telegrafului  moldovean  şi  muntean  este  numit  Cezar  Librecht  inspector  general.  La  26  octombrie/7  noiembrie  1860,  domnul  a  inaugurat  Universitatea  din  laşi,  la  început  cu  4  facultăţi:  drept,  filosofie  (litere),  ştiinţe  şi  teologie.  La  Focşani,  nu  fără  dificultăţi,  îşi  începuse  activitatea  Comisia  Centrală  care,  potrivit  Convenţiei  de  la  Paris,  trebuia  să  elaboreze  legile,  comune  celor  două  ţări.  în  cei  trei  ani  de  activitate  (1859­  1862)  din  proiectele  sale  au  fost  aprobate de Adunarea, electivă şi promulgate de domn doar cele referitoare la  Curtea de Casaţie şi la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalităţii  fiscale).  Raporturile  cu  acele  puteri  garante  care  se  arătau  ostile  unirii  sau  care  jucaseră, în trecut, un rol important în viaţa Principatelor (Rusia, în anii  „protec­  toratului") au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe  respectarea  neştirbită  a  autonomiei  ţării  nou­constituite.  Astfel,  prezenţa  militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului  1860, să renunţe la paşapoartele sale solicitaîe călătorilor români, în mai multe  situaţii supuşii Imperiului fiind reţinuţi pentru că au produs diverse neorânduieli.  Austria,  vehement  duşmănoasă,  a  trebuit  să  accepte  că  legile  statului  român  sunt valabile şi pentru locuitorii cezaro­crăieşti aflaţi aici cu afaceri. Maghiarii  şi  polonezii, care vroiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni,  sunt protejaţi de guvern şi de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu­li­  se la plecare chiar mijloacele necesare. Cooperarea statului român cu emigraţia  revoluţionară maghiară, în sensul unei acţiuni comune în Transilvania şi Ungaria,  nu  a  dat  rezultatele  aşteptate  întrucât  a  fost  mereu  condiţionată  de  buna  înţelegere a conducătorilor unguri cu cei ai românilor de peste munţi.  Desigur,  Franţa,  apoi  Rusia,  Italia  şi  Prusia  erau  de  acord  cu  unirea  deplină. Alexandru I. Cuza aştepta hotărârea Conferinţei de la Constantinopol  89

convocată în acest scop. Cum era de aşteptat, încă din prima şedinţă Poarta a  cerut  dreptul  de  intervenţie  în  Principate,  în  cazul  unor  noi  încălcări  ale  Convenţiei  de  la  Paris,  iar  Austria  a  admis  unirea  doar  pe  durata  domniei  lui  Alexandru  I.  Cuza.  La  începutul  lunii  noiembrie  1861  firmanul  Unirii  era  prezentat, dar în condiţii considerate, în ţară, inacceptabile. într­o scrisoare către  C.  Negri,  domnul  afirma  că  sunt  de  aşteptat  mari  complicaţii  interne  şi  că  îşi  declină răspunderea.  Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacţia energică aXamerelor şi a guver­  nelor,  poziţia  intransigentă  a  lui  C.  Negri  şi  atitudinea  favorabilă  a  majorităţii  Marilor Puteri garante şi­au făcut în cele din urmă efectul. La capătul Conferinţei,  Poarta  a  elaborat  un  nou firman  (4/16  decembrie  1861)  prin care  a  renunţat la  condiţiile anterior solicitate, Austria păstrându­şi vechea poziţie.  Cu  o  zi  înainte,  3/15  decembrie  1861,  convins  că  Unirea  deplină  a  fost  recunoscută,  Alexandru  loan  Cuza  afirma  că  „înalta  Poartă  şi  toate.  puterile  garante au aderat la Unirea Principatelor... Unirea va fi aşa precum România o  va simţi şi o va dori".,  ■  Domnul şi Adunarea electivă, două forţe opuse In opera de edificare a  României modeme. Recunoaşterea internaţională a dublei alegeri şi a Unirii de­  pline deschidea perspectiva înfăptuirii României modeme. O nouă lege electorală,  care să sporească accesul forţelor productive, a întreprinzătorilor în primul rând, la  viaţa  politică,  o  lege  rurală  al  cărei  conţinut  principal  ­  desfiinţarea  clăcii  şi  împroprietărirea ­  să  dea ţăranilor  sentimentul  că au  o  patrie,  legea  instrucţiunii,  prin care să se asigure accesul neîngrădit la învăţătură tuturor copiilor ţării şi, nu în  ultimul rând, o lege a secularizării averilor mănăstireşti, care să restituie poporului  român venitul unui sfert din suprafaţa ţării sale, îşi aşteptau înfăptuirea.  Toată  această  excepţională  operă  juridică  ­  fără  precedent  în  trecut  ­  trebuia realizată cu o Adunare alcătuită, în majoritate, din mari proprietari şi cu  un  guvern  unic  care  avea  în frunte  un  remarcabil  bărbat  de  stat,  conservatorul  Barbu Catargiu. Era o probă de mare abilitate pentru domn, care menaja astfel  susceptibilităţile  Marilor  Puteri  autocrate  ­  Rusia,  Poarta  şi  Austria  ­  dar  şi  un  motiv  de  puternică  nemulţumire  populară  întrucât  cu o  asemenea  conducere  a  afacerilor  publice,  programul  de  reforme  era,  din  start,  obstrucţionat.  Era  şi  convingerea lui Mircea Mălăieru, reprezentant al ţăranilor în Adunarea ad­hoc a  Ţării Româneşti care, sprijinit de liberalii radicali, a antrenat un grup de ţărani din  Ilfov şi Prahova să meargă la Bucureşti „să scape de boierii care­l împiedică pe  Vodă să facă dreptate". în drum au maltratat mai mulţi arendaşi şi un subprefect,  în capitală însă sătenii sunt opriţi de armată, care a operat 200 de arestări.  împotriva unui curent de opinie foarte larg guvernul Barbu Catargiu refuză  să ia în discuţie o nouă lege electorală şi pune pe masa Adunării vechiul proiect  de  lege  rurală,  elaborat  de  Comisia  Centrală  încă  în  1860,  care  lăsa  practic  neatinse  bazele  marii  proprietăţi  funciare.  Nu  se  prevedea,  deci,  aşa  cum  se  ceruse încă la 1848, împroprietărirea ţăranilor pe loturile pe care le lucrau şi se  acordau  doar  câte  trei  pogoane  pentru  fiecare  cap  de  familie,  din  aşa­zisul  pământ comunal, constituit exclusiv din vânzarea sau  închirierea unor loturi pe  moşiile statului sau ale instituţiilor publice.  ,, ,, _,~ _ ­ 

90

Printr­un magistral discurs, rostit la 6 iunie 1862 ­ o capodoperă a oratoriei  politice româneşti  ­ M. Kogălniceanu deschidea discuţia în jurul proiectatei legi.  Invocând  Convenţia  de  la  Paris,  care  cerea  reglementarea  pe  baze  noi  a  raporturilor  dintre'  ţărani  şi  proprietari,  vorbitorul  afirma  că  prin  adoptarea  proiectului  supus  dezbaterii,  primii vor fi  definitiv  spoliaţi  de  pământul  pe  care­l  lucrează, pe care nu sunt chriaşi şi asupra căruia au un drept de folosinţă. Apelul  patetic, din finalul cuvântării, în favoarea ţărănimii, pe a cărei muncă s­a aşezat  averea boierească şi fără a cărei faptă ţara nu ar putea fi apărată, nu a fost luat  în considerare de deputaţi. După un schimb de replici  între Barbu Catarg/u şi  M.  Kogălniceanu,  contraproiectul  propus  de  acesta,  care  stabilea  împroprie­  tărirea cu loturile în folosinţă, este respins de Adunare.  Liberalii radicali, care susţinuseră consecvent poziţia lui M. Kogălniceanu,  au hotărât că singura cale spre a  se adopta legea atât de dorită de ţărani este  apelul la mase.  în această atmosferă tensionată, puţină vreme după ce în amiaza zilei de  23  iunie  1862  primul  ministru  Barbu  Catargiu  se  arăta  gata  să  apere  pacea  internă cu orice preţ („voi prefera moartea înainte de  a călca  sau a lăsa  să  se  calce vreuna din instituţiile ţării"), zilele lui au fost curmate într­un atentat al cărui  mister persistă până azi. Indiferent de raţiunile care au determinat­o, moartea sa  a însemnat sfârşitul legii rurale dorite de majoritatea conservatoare din Adunare,  care, deşi adoptată la 26 iunie, nu a fost promulgată de domn, de teama firească  a unei răscoale populare.  Noul  guvern,  condus  de  doctorul  N.  Kretzulescu  (24  iunie/6  iulie  1862­  11/23  octombrie  1863),  a  continuat  opera  de  unificare  administrativă  (cu  serviciile sanitare din cele două ţări). A fost reorganizată Şcoala de silvicultură ş\  s­a instituit Direcţia Generală a Andivelor Statului.  în  noiembrie­decembrie  1862,  împotriva  protestelor  Porţii,  domnul  şi  gu­  vernul  au  protejat  tranzitul  armelor  sârbeşti  pe  teritoriul  ţării,  de  la  Bolgrad  (Moldova) şi până la Crivina, pe Dunăre. De provenienţă rusească, ambalate în  500  de  care  de  transport  (63  000  puşti  cu  baionete,  10  000  carabine,  30  000  pistoale, săbii), erau destinate să întărească potenţialul militar al statului vecin cu  care tânăra Românie întreţinea relaţii excelente. Nu degeaba, după ce scandalul  diplomatic  prilejuit  de  acest  eveniment  s­a  încheiat,  prinţul  Mihail  Obrenovici  a  dăruit lui Alexandru I. Cuza o splendidă spadă împodobită cu pietre scumpe, pe  a cărei lamă de oţel a fost gravată inscripţia „Amico certo in re incerta".  împotriva  marilor  realizări  ale  domnului,  între  care  recunoaşterea  interna­  ţională a Unirii şi politica sa fermă de apărare şi consolidare a autonomiei ţării, în  ianuarie 1863 se constituia, în Adunare, o alianţă, imposibilă altfel, între dreapta  conservatoare, care se temea de o reformă agrară după proiectul lui M. Kogăl­  niceanu  stânga radicală, nemulţumită de prudenţa domnului şi de reţinerea sa  în  a  o  solicita  la  putere.  Scopul,  mai  mult  sau  mai  puţin  făţiş  declarat,  era  îndepărtarea lui Alexandru I. Cuza şi întronarea prinţului străin, pentru realizarea  integrală a hotărârilor Adunărilor ad­hoc din 1857. Un bun prilej pentru opozanţii  domnului  l­au  constituit  discuţiile  la  mesajul  său,  începute  în  Cameră,  la  22  ianuarie 1863, cu un text elaborat de A. Panu care îl acuza pe Alexandru I. Cuza  de a nu fi respectat Constituţia, de a fi solicitat Marilor Puteri o nouă lege  91

electorală şi de a fi tolerat starea precară  a finanţelor ţării. Criticile au alunecat apoi  spre miniştrii săi, făcându­se auzite şi voci  de  completă  şi  energică  autoacuzare:  „Ce­am  făcut  noi  toţi  până  acum  ca  să  punem  (ţara)  pe  calea  progresului?  Ne­am sfâşiat între noi prin lupte şi intrigi  de  partid  şi  am  sacrificat  înteresele  cele  mai  vitale  ale  ţării  în  setea  răzbunărilor  personale".  în  pofida  unei  intervenţii  argumentate  a  lui  M.  Kogălniceanu  în  favoarea  guvernului  şi  a  domnului,  la  2  martie Camera dădea un vot de blam cabi­  netului şi, indirect, lui Alexandru I. Cuza.  Din  ce  în  ce  mai  hotărât  să  acţio­  neze ­ era şi sfătuit în acest sens de mulţi  dintre apropiaţii săi ­ Alexandru I. Cuza a  adresat  Porţii  un  memoriu,  la  27  iunie  1863, prin care se  pronunţa pentru un regim nou, de  Mihail Kogălniceanu autoritate  şi  dreptate.  Pentru  aceasta  ar  fi  fost  necesară o nouă lege  jctorală care să limiteze puterea corpului legislativ. Prezentat ambasadorilor  igliei şi Franţei şi ministrului de externe otoman, memoriul devenea, în fapt,  proiect de constituţie care acorda domnului  întreaga autoritate în stat  ilie­august 1863).  Guvernul  Mihail  Kogălniceanu  (12/24  octombrie  1863­26  ianua­  s/7  februarie  1865).  Secularizarea  averilor  mănăstireşti.  Legea  rurală,  ivrtura de stat din 2/14 mai 1864. Deşi lovitura de forţă era aproape hotărâtă,  exandru  I.  Cuza  mai  încearcă  o  dată  lupta  constituţională,  încredinţând  inducerea guvernului­, la 12/24 octombrie 1863, lui M. Kogălniceanu, a cărui  iergie  şi  capacitate  politică  erau  o  garanţie  că  marile  reforme  puteau  să  ceapă.  Auspiciile sub care şi­a început activitatea noul cabinet păreau să nu fie de  in augur. Publicarea imprudentă, într­un ziar străin, a proiectului de constituţie  Jtoritarăa lui Alexandru I. Cuza a provocat, o vie nemulţumire în rândul opozi­  ii; în schimb, dezbaterea şi adoptarea legii secularizării averilor mănăstireşti  a dovedit a fi o bună ocazie de a reuni pe deputaţi în jurul unei acţiuni de multă  eme aşteptată.  în text erau cuprinse mai întâi averile aşa­ziselor mănăstiri închinate, puse  3 ctitorii lor sub ascultarea Patriarhiilor Orientului pentru a le asigura o mai  jnă gospodărire  şi un prestigiu sporit. în Muntenia, aceste bunuri reprezentau  1,14%,  adică  a  noua  parte  din  teritoriul  naţional,  iar  în  Moldova,  12,16%.  daugând şi suprafeţele deţinute de mănăstirile pământene, rezultă pentru cele  suă ţări române 25,6% din' suprafaţa agricolă. Practic, un sfert din bogăţia ţării  aarţinea  clerului,  iar  din  aceasta  o  parte  importantă  era  destinată  a  servi  tereselor străine tării. 

încă de la sfârşitul lunii iulie 1863 se oferise drept despăgubire călugărilor  greci  o  importantă  sumă  de  bani  la  care  se  adăuga  o  alta  separat,  pentru  construcţia  unei  şcoli  laice  şi  a  unui  spital  la  Constantinopol.  Oferta  statului  român  fusese  însă  respinsă,  în  sprijinul  celor  expropriaţi  aflându­se  Poarta,  foarte  sensibilă  când  era  vorba  de  venituri  care  i  se  „cuveneau",  şi  Rusia,  „protectoarea" tuturor ortodocşilor din Imperiul Otoman. Spre a se evita alte com­  plicaţii, Alexandru I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu au grăbit dezbaterea şi adop­  tarea legii care, cu o majoritate foarte largă, a fost votată la 25 decembrie 1863.  Domnul  preciza că  toate averile mănăstireşti  din  România sunt  şi  rămân  averi  ale  statului,  veniturile  lor  aparţinând  bugetului,  reînnoind  oferta  de  despăgubire.  Cu  excepţia  Franţei,  care  a  avut,  ca  de  obicei,  o  atitudine  favorabilă, celelalte Mari Puteri garante, cu deosebire Rusia, Austria şi Poarta.  au  protestat,  desiguf,  în  dorinţa  de  a  asigura  călugărilor  greci  o  recompensă  convenabilă.  Pentru  Alexandru  I.  Cuza  însă  necesitatea  acestei  fegi,  ca  şi  sprijnul popular pentru înfăptuirea ei erau de la sine înţelese. într­un mesaj către  ministrul de externe otoman, căruia îi explica raţiunea secularizării, Alexandru I.  Cuza  i­a  scris:  „în  această  chestiune,  Alteţă,  eu  nu  sunt  principele  românilor,  sunt România însăşi". Conferinţa ambasadorilor de la Constantinopol, reunită în  cele din urmă, a convenit asupra unei despăgubiri pe care mănăstirile au refuzat  s­o primească.  Cele  patru  luni  care  separă  adoptarea  legii  secularizării  de  lovitura  de  stat din 2 mai 1864 au fost caracterizate printr­o fecundă activitate legislativă:  a fost înfiinţată, după model francez, Casa de Conturi pentru verificarea actelor  financiare  ale  statului,  era  adoptată  hotărârea  pentru  realizarea  unui  împrumut  extern  contractat  la  Londra  cu  Banca  Stern,  au  fost  votate  legea  organizării  puterii  armate  şi  legea  instrucţiunii,  care  însă  nu  au  fost  sancţionate,  a  fost  înfiinţat  Consiliul  de  Stat,  care  va  avea  rolul  său  în  noile  structuri  de  putere,  după lovitura de stat. Toi după exemplul francez, se adoptă legile contabilităţii,  legea  comunală  şi,  la  23  martie  1864,  codul  penal  ş\  de  procedură  penală,  urmat  de  legea  organizării  judecătoreşti.  Dezbaterea  proiectului  de  lege  rurală  propus  de  Kogălniceanu,  încă  în  urmă  cu  doi  ani,  devenise  inevitabilă  mai cu seamă după publicarea sa care a provocat o vie efervescenţă la sate.  Lupta parlamentară s­a declanşat pe 13/25 aprilie 1864. Guvernul susţinea  desfiinţarea clăcii, împroprietărirea în funcţie de numărul de vite sau de puterea  economică a ţăranilor, în schimbul unei despăgubiri eşalonate pe 20 de ani cu  dobândă  de  5%,  în  vreme  ce  majoritatea  conservatoare  se  pronunţa  pentru  împroprietărirea  cu  un  lot,  acelaşi  pentru  toţi,  egal  cu  4  pogoane,  contra  unei  despăgubiri ce urma a se plăti în şapte ani cu dobândă de 8%.  în  discuţiile  care  au  urmat,  M.  Kogălniceanu  s­a  arătat  inflexibil  în  ches­  tiunea  împroprietăririi cu loturile legiuite, dar problema despăgubirii a lăsat­o  . deschisă. Teama de adoptare a legii rurale în varianta guvernamentală şi de o  nouă  lege  electorală  care  tocmai  urma  să  fie  discutată,  au  determinat  votul  de  blam  împotriva  cabinetului  lui  M.  Kogălniceanu.  Primul  ministru  îşi  prezintă  demisia care nu este acceptată. Alexandru I. Cuza a dizolvat, în aceste condiţii,  Adunarea, printr­o lovitură de stat, la 2/14 mai 1864.  93

VASILE BOERESCU scria în „Naţionalul" din 14/28 august 1858:  „Puterile europene ne­au dat garanţia lor, certitudinea că noi vom exista în viitor, că nu vom fi  prada acelui care se va ridica spre a ne înghiţi; însă restul nu depinde­decât de noi. Depinde de noi,  dacă vom şti să păstrăm drepturile strămoşilor noştri, de a şti să ne dăm cele mai bune legi şi să  întărim ordinea socială şi morală, să ne angajăm pe adevărata cale a progresului; în sfârşit depinde '  de noi dacă vom şti să înfăptuim Unirea."  * 

La  17  februarie  1859  consulul  francez  la  Bucureşti,  BSclard,  raporta  la  Paris:  „Noul  domnitor,  cu  faţa  sa  plăcută,  aspectul  său  tineresc:  expresia  calmă  şi  hotărâtă  a  fizionomiei  sale  încântă  mulţimea, care îl privea sărbătoreşte şi se îmbulzea în urma sa... Colonelul Cuza are, din ceea ce  cred  eu,  una  dintre  calităţile  cele  mai  rare  şi  în  consecinţă  cea  mai  preţioasă  în  această  ţară,  sinceritatea.  Am  găsit  la  el  de  asemenea  bunul  simţ  şi  modestia...  Ar  fi  omul  nou  pe  care  îl  cere  situaţia sa nouă..."  La o a doua întâlnire, demnitarul străin remarcă „un om cinstit plin de dragoste pentru ţara  sa, sub  nici  o formă  ameţit  de  un succes  neaşteptat, foarte  hotărât să pună în practică  Unirea şi  ideiile sale de reformă şi de progres. Colonelul Cuza este vădit progresist dar este, în acelaşi timp,  foarte devotat principiului de ordine..."  * 

TEMĂ:  ­ Ilustraţi raporturile care s­au stabilit între principele Alexandru I. Cuza şi „Adunare".

EPOCA MARILOR REFORME 

­  DOMNIA  AUTORITARĂ  A  LUI  ALEXANDRU  IOAN  CUZA.  MARILE  REFORME:  LEGEA ELECTORALĂ, LEGEA RURALĂ, LEGEA INSTRUCŢIUNII, CODUL CIVIL.  ­ANII  1865­1866.  DECLINUL  DOMNIEI  LUI  ALEXANDRU  IOAN  CUZA  SI  ÎNDEPĂRTAREA SA, LA 11 FEBRUARIE 1866.  ­ROLUL  ISTORIC  AL  LUI  ALEXANDRU  IOAN  CUZA  SI  AL  GENERAŢIEI  PAŞOPTISTE ÎN ÎNFĂPTUIREA UNIRII SI A ROMÂNIEI MODERNE. 

Domnia  autoritară  a  iui  Alexandru  loan  Cuza.  Marile  reforme:  legea  electorală,  legea  rurală,  fegea  instrucţiunii,  codul  civil.  După  evenimentele  din  2  mai  1864  Alexandru  I.  Cuza  a  explicat  motivele  care  l­au  îndemnat  spre  această acţiune: în primul rând, neîmpăcata opoziţie întâlnită în Adunare, care l­  a  împiedicat  să  înfăptuiască  reformele  cerute  de  propăşirea  României.  Erau  supuse,  deci,  aprobării  poporului,  printr­un  plebiscit,  Statutul  dezvoltător  al  Convenţiei  de  la  Paris  (în  fapt  o  nouă  Constituţie)  şi  o  nouă  lege  electorală.  Statutul  sporea  considerabil  prerogativele  domnului  care  câştiga  iniţiativa  legislativă, dreptul de a numi un sfert din membrii Senatului­ Corp Ponderator ­şi  pe  preşedintele  Camerei,  dar  scădea,  în  egală  măsură,  drepturile  Adunării,  al  cărei  regulament  era  alcătuit  de  guvern.  Elaborarea  legilor  cădea  în  seama  Consiliului de Stat, dreptul de a primi petiţii îl avea numai Senatul.  Legea electorală făcea să crească însă considerabil numărul alegătorilor,  în  principal  de  două  categorii  ­  primari,  care  votau  prin  delegaţie,  şi  direcţi,  departajaţi  prin  posibilităţiile  censitare;  reforma  electoratului  avantaja  cu  deo­  sebire burghezia în formare. Desfăşurat între 10/22 ­ 14/26 mai 1864, plebiscitul  a  confirmat  regimul  autoritar,  peste  682  000 vontanţi pronunţându­se  afirmativ.  Iniţial, cu excepţia Franţei, Marile Puteri garante au exprimat reacţii negative faţă  de lovitura de stat. „Este imposibil să­şi bată joc cineva de tratatele şi deciziile  Europei cu mai multă lipsă de jenă decât prinţul Cuza" ­ se putea citi într­un ziar  franco­belgian care exprima însă punctul de vedere al Imperiului Rus.  După  plebiscit,  la  jumătatea  lui  iunie  1864,  Alexandru  I.  Cuza  a  făcut  o  călătorie diplomatică la Constantinopol, ocazie în care s­a bucurat din nou de o  primire  deosebită,  dar,  a  şi  desfăşurat  trei  zile  discuţii  complicate  cu  repre­  zentanţii puterilor care îi erau ostile; rezultatele, consemnate în acordul din  28  iunie  1864,  se  arătau  întru  totul  favorabile  României.  Alexandru  I.  Cuza  se  întorcea la Bucureşti cu recunoaşterea clară a autonomiei ţării.  înainte de aprobarea legii instrucţiunii, care, deşi votată de Adunarea dizolvată  în mai, nu fusese promulgată de Alexandru I. Cuza, era înfiinţată Universitatea  din  Bucureşti  (iulie  1864)  iniţial  cu  facultăţi  de  drept,  ştiinţe  şi  litere.  în  acelaşi  timp, ca expresie a puterii autoritare, un important număr de periodice, între care  „Românul" şi „Libertatea", editate de CA. Rosetti, erau pe rând suprimate.  95

La 14 iulie 1864, Consiliul de Stat odată numit îşi putea începe lucrarea cu  liul proiect neadoptat al legii rurale pe care l­a încredinţat unei comisii, pentru  ia redactare. La 11/23 şi 12/24 august 1864, în două şedinţe plenare ale Con­  lui de Stat cu participarea domnului şi a guvernului, legea rurală a primit formu­  a definitivă, însoţită de o Proclamaţie (14/26 august 1864) în care se putea citi,  ; altele: „De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre; voi aveţi o părticică de  îânt proprietate şi moşie a voastră; de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi apărat"  Textul prevedea ca sătenii din Muntenia să primească pământ în funcţie de  3rea lor economică  exprimată  în numărul de vite posedat; se constituiau  el trei categorii, după cum urmează: cei cu 11 pogoane, 7 pogoane (1 po­i  2  = 0,50 ha) şi 11 prăjini (o prăjină = 208,82m  ), respectiv 4 pogoane şi 15 pră­în  2  Moldova, 5 falei (o falcie = 1,43 ha) şi 40 de prăjini (o prăjină = 179,02m  ) ilci  şi 2 falei şi 40 de prăjini ­ ceva mai mult, pentru ca în rele trei judeţe din Iul  Basarabiei  să  se  ajungă  la  6  falei  şi  30  de  prăjini,  respectiv  2  falei  şi  prăjini. Pământul acordat ţăranilor nu trebuia să depăşească 2/3 din suprafaţa  şiei expropriate, fără a socoti pădurile, şi nu putea fi înstrăinat 30 de ani. Se  rfiintau pentru totdeauna  claca (boierescul),  dijma, podvezile, zilele de me­  let, carele de lemne şi alte asemenea sarcini datorate stăpânilor de moşii în  ură sau în bani. Răscumpărarea acestor îndatoriri era eşalonată pe 15 ani şi  plătea diferenţiat pentru fiecare categorie de beneficiari.  Aşa  cum  explicit  susţine  legea,  răscumpărarea  a  avut  în vedere  claca  şi  slalte  obligaţii,  pentru  ca  de  fapt,  la  acoperirea  întegrală  a  sumei,  contra­  oarea să echivaleze cu aceea a pământului acordat. Marile greutăţi suportate  de zile de ţărănime pentru plata acestei datorii ar fi fost mult diminuate de o  ti'tutie de credit pentru ţărani pe care Alexandru I. Cuza, dacă împrejurările i­ar  igăduit­o, ar fi constituit­o, fără îndoială.  Aplicarea legii rurale a întâmpinat o mulţime de dificultăţi. Nu a fost alcătuit  regulament clar, s­a lucrat prin circulare redactate, de regulă, de primul  îistru; fiind puţini ingineri­topografi, măsurătorile „pământurilor legiuite" s­au  ut cu greutate; în fine, s­au săvârşit abuzuri şi, în mai toate judeţele, au rămas  ărani neîmproprietăriţi.  Din punct de vedere economic, consecinţele imediate ale reformei au fost  ;jative.  Lipsiţi  de  clacă,  proprietarii  şi  arendaşii  nu  au  vrut  să  angajeze  stalurile  necesare  progresului  agriculturii  şi  n­au  putut  face  faţă  dificultăţilor  >mentului. Cum şi împărţirea pământului stagna, au fost şi mulţi săteni care nu  efectuat muncile  agricole.  Pe  ansamblu,  anul  1865  a însemnat  sub  aspectul  iducţiei un regres faţă de anii anteriori.  Abia  după  1867  hcrurile  s­au  schimbat  radical,  ambele  categorii  de  >prietan  ­  sătenii,  pe  de  o  parte,  proprietarii  de moşii,  pe  de  alta  ­,  acum  aptaţi noii situaţii, au valorificat mai bine pământul. Din sporul de producţie  ­  e a determinat şi importante creşteri ale exportului s­au putut face acumulări  "nnificative  ­  p=irte  întrebuinţate'  pentru  achiziţia  de  maşini  agricole,  parte  ntru creşterea investiţiilor interne. Drumul spre societatea modernă, deschis  :ă la începutul secolului, a fost astfel mult înlesnit.  în acelaşi timp, guvernul Kogălniceanu a obţinut un alt succes notabil. La  august 1864, casa Stern şi Banca Otomană' acordau ţării noastre primul  <prumut, cu dobândă de 12%, destinat iniţial despăgubirilor solicitate de legea  cularizării, în cele din urmă finanţării instituţiilor României moderne.

oijvtngri 

£ Universităţi  f Facultăţi  Institute şi şcoli speciale 

Cernăuţi 

*"VS 

■1862  v 

­Af ­ Darabani  <­  Dorohoi  _ Sighet  Uf  AŞcoli normale  SatuMare '  f£S   .,.  ,  .   _  Cărei  '    Vişeul de Sus  Rădăuţi  Botoşani  Ba a  Muzee şi biblioteci Activitate  Debrecen  i  Mare  Suceava  &  <5  teatrală române; ▼Activitate  Valea lui Mihai  ■ri858/68  r­  Fălticeni  Va t r aD o r  n  teatrală germană  Activitate  Zalău.  *.Năsâud    ,  p  a ţ c an i  ' ure­,  Piatra Neamţ  teatrală maghiară  Oradea Ui7 Gherla  \  I Asociaţii corale româneşti I  1874,  /Salonta  Asociaţii corale săteşti  Gimnazii şi licee româneşti în Transilvania 

■  "¥)almeu 

Vci ui  eiuş 

A 

Brad  Kikmda    Jimbolia  J" 

Tiraspol 

Tg.Lăpuşnei  Tignina'  Brad  Husi  1850  Bacau  REGLEMENTARE LeOva  ŞCOLARĂ Bârlad 

Blaj   Mediaş 

Alba 

1867 

J­ 

Abrud Comrat 

Arad 

Orhei 

; 

18 49 N6u AG h eor gh i e ni 

•  LEGE ŞCOLARĂ  Turda   /'/> JârguMureş  (      (  Nucet  Nădîac 

Bălţi 

Căuşani 

Cetatea Albă Tatarbunar 

Lugoj 

lulia 

Timişoara 

1868 

Câmpulung 

■* Caransebeş Resita  — 

©olgrad ii  h  Chilia Nouă  smail 

Braşov  Predeal 

1861 

Haţeg 

1847 l 

Brăila  Tulcea *" 

Râmnicu Vâlcea  1849 

BELGRAD 

­  "ploieşti  Piteşti 

Filiaşi  " 

M        '  li  Slatina 

Sf.Gheorghe 

O 

Târgu Jiu  Severin  Centre de presă politică  românească Centre de presă politică românească şi germană  Centre de presă politică germană Centre de presă  politică maghiară | Apariţia unor organe de presa  muncitoreşti Asociaţii ştiinţifice, culturale şi 

Calafat  "Lom 

4  Craiova 

BUCUREŞTI  Călăraşi  Giurgiu  Turtucaia  1872 1866/79  Caracal Turnu  Rusciuc  ■iilistra  Olteniţa t  Zimnicea  Nicopole Măgurele 

I.Şerpilo  Sulina 

ernavodă  Constanţa  Mangalia 

academice  0   W Periodice de cultură ştiinţifice  •jj 

L — J  ■!■!■  ­­­­­­­ —~  .­­­­­­­­­­­ ........... —  ■  ­— ­  ~ 

Dezvoltarea culturala între

Organizarea  alegerilor  locale  şi  mai  cu  seamă  a  alegerilor  de  deputaţi  tru noua Cameră (24­25 noiembrie 1864) au confirmat succesul deosebit al  ptilor politicii autoritare a lui Alexandru I. Cuza, care îngăduise înfăptuirea  noi  legi  electorale  şi  a  legii  rurale  paralel  cu  continuarea  programului  de  rme. Până la sfârşitul anului 1864 era adoptată, între altele, legea introducerii  dmului  de  unităţi  şi măsuri metrice  (septembrie),  era  înfiinţată  Şcoala  de  uri  şi  şosele,  în  fine,  erau  decretate  legea  instrucţiunii  (25  noiem­  H  decembrie),  legea  organizării  armatei  (27  noiembrie/9  decembrie)  şi  se  ptă codul civil (16 decembrie). Este de remarcat că în România, între primele  din Europa, instrucţiunea de 4 ani devenea gratuită şi obligatorie. Codul civil,  irui model fuseseră precedentele napoleonian şi cel italian, introducea căsă­i  şi  divorţul  civil,  ambele  obligatorii,  şi  crea  posibilitatea  împământenirii  tate prin acordarea de drepturi politice locuitorilor evrei ai ţării.  Noua Cameră, într­o componenţă mult schimbată faţă de cea precedentă,  deschis la 18 decembrie 1864. Fapt cu totul excepţional, se va reuşi pentru  ia oară votarea anticipată a bugetului pe anul următor.  „  Din păcate, instalarea noilor corpuri legislative, a căror atitudine nu mai  sa  fi  în  nici  într­un  fel  ostilă  domnului  şi  guvernului  său,  a  coincis  şi  cu  jriorarea raporturilor dintre Alexandru  I.  Cuza  şi  M. Kogălniceanu.  Turneul  nfal  al  primului  ministru­în  Oltenia,  în  august­septembrie  1864,  fusese  rău  rpretat în anturajul principelui. Deşi pretutindeni M. Kogălniceanu a subliniat  iţele  lui  Alexandru  I.  Cuza  în  înfăptuirea  politicii  de  reforme  a  statului,  esul său personal n­a putut fi trecut cu vederea. S­au adăugat, în timp, o  îă de animozităţi personale cu membri ai guvernului sau persoane apropiate  inului, totul culminând cu demisia primului ministru la 26 ianuarie 1865, pe  j Alexandru I. Cuza a primit­o imediat. Era, incontestabil, o greşeală politică;  ândul  colaboratorilor  săi  nu  se  găsea  nici  o  altă  personalitate  de  talia  lectuală şi politică a fostului său prim sfetnic.  Rămâneau nerealizate, datorită, în primul rând, opoziţiei Porţii, mai multe  ecte pentru care Alexandru I. Cuza se arătase foarte insistent. Astfel, statul  i câştigat dreptul de a acorda decoraţii şi alte distincţii şi nu s­a putut institui  îeda naţională, romanatul. în această situaţie, pe teritoriul naţional aveau  )t de circulaţie monedele ţărilor vecine, leul fiind o valoare de calcul şi nu un  imn financiar specific.  Anii  1885­1866.  Declinul  domniei  lui  Cuza  şî  îndepărtarea  sa,  ia  11  uarie 1866. Stabilizarea temporară  a situaţiei politice şi­a arătat, pentru o  rtă perioadă, efectele atât înăuntrul ţării, cât şi în relaţiile noastre externe,  s două camere au votat legea privind numirea de către domn a mitropoli­  şi  episcopilor,  care,  firesc,  a  provocat  o  mare  emoţie  la  Constantinopol.  astă măsură, cu caracter de autocefalie pentru Biserica Română, era un alt semn  ansolidării treptate a statului naţional şi al aspiraţiei sale spre independenţă.  Oarecum  împotriva  cursului  pe  care  viaţa  politică  românească  îl  luase  în  lăvara  anului  anterior,  opoziţia,  lipsită  de  posibilitatea  de  a  se  exprima  par­  entar sau în presa din ţară, a declanşat o nouă campanie împotriva dom­  ii, fiind alertată de adoptarea de către Alexandru I. Cuza a primului dintre fiii  naturali,  semn,  în  opinia  unora,  că  ar  dori să  devină  rege  şi  să  instituie o  istie. Fie rău informat, fie convins că forţa reală a opoziţiei este neînsemnată,

domnul s­a retras o perioadă din viaţa publică, plecând la un tratament balnear  la Ems, în Germania.  E  ceea  ce  probabil  aşteptau  opoziţioniştii  ­  conservatori  şi  burghezia  liberal­radicală  ­  pentru  a  acţiona.  E  greu  de  crezut,  totuşi,  că  s­a  dorit  răsturnarea  prin  forţă  a  domnului  în  absenţa  sa.  Organizarea  unor  tulburări  discredita  însă  pe  deţinătorul  tronului  şi  putea  grăbi  îndepărtarea  sa  prin  jocul  concertat al Marilor Puteri.  Incidentele din 15august 1865 par a fi fost, deci, orchestrate din umbră de  vechii adversari ai lui Alexandru I. Cuza care incontestabil au pregătit atmosfera  prielnică unei asemenea dezlănţuiri, fapt sesizat, de altfel, de observatorii străini  aflaţi  întâmplător la Bucureşti, în acele zile. Pretextul evenimentelor sângeroase  care  urmară  l­a  constituit  o  ordonanţă  a  Primăriei  bucureştene  prin  care  precupeţii  de  fructe  şi  legume  erau  obligaţi  să  închirieze  gherete  spre  a  face  comerţ, vânzarea ambulantă fiind interzisă. în ziua de 15 august 1865, în semn  de protest, mai sus­numiţii devastară piaţa şi, cu concursul celor care se adună  în asemenea situaţii pentru jaf şi distrugere, intrară în localul Primăriei  şi incen­  diară  arhiva.  Intervenţia  forţelor  de  ordine  a  fost  promptă,  generalul  Florescu,  ministrul de interne, a cerut trupei ca răzmeriţa să fie imediat oprită. S­a tras  şi, din rândurile devastatorilor, care n­aveau asupra lor arme de foc, au căzut  20  de  morţi  şi  mulţi  răniţi.  Seara  au  fost  arestaţi  mai  mulţi  lideri  marcanţi  ai  liberal­radicalilor,  ulterior  eliberaţi  din  lipsă  de  probe.  Alexandru  I.  Cuza,  re­  întors  în  ţară  de  urgenţă,  a  ezitat  să  vină  imediat  la  Bucureşti,  parcă  mini­  malizând  importanţa  celor  petrecute,  părând  să  nu  acorde  tulburărilor  nici  o  însemnătate.  Din nefericire, acţiunea din 15 august a determinat numeroase complicaţii  în raporturile României cu Marile Puteri garante. Acum se profilează foarte vizibil  o  răcire  a  relaţiilor  cu  Franţa,  al  cărei  ministru  de  externe  notifica,  de  altfel,  agentului  României,  că  incidentele  din  15  august  1865  erau  efectul  unei  nemulţumiri  generale,  datorită  dezordinei  financiare  şi  a  modului  defectuos  de  aplicare a legii rurale.  Erau poate, întâmplător, aceiaşi termeni prin care marele vizir Fuad Paşa  se  adresase  domnului,  cu  puţină vreme  înainte.  Reacţia internaţională  puternic  defavorabilă, dar mai cu seamă atitudinea Franţei, care sprijinise constant toate  demersurile anterioare ale ţării noastre spre unitate şi progres, l­au îngrijorat pe  Alexandru I. Cuza.  în  această  împrejurare  va  adresa  el  cunoscuta  scrisoare  din  1  octombrie  1865  împăratului  Napoleon  al  lII.  Din  rândurile  ei  răzbate  intenţia  de  a  părăsi  tronul,  dacă  nu  se  mai  află  la  înălţimea  misiunii  sale  şi  dacă  Franţa  nu  îl  mai  sprijină.  Lui  Fuad  Paşa  însă  principele  i­a  răspuns,  la  10  noiembrie  1865,  cu  multă seninătate, pronunţându­se pentru apărarea ţării pe temeiul drepturilor pe  care aceasta şi Ie­a câştigat în ultimii ani.  Deşi părea că situaţia reintră în normal, la 5/17 decembrie 1865, în mesajul  adresat  Parlamentului  la  deschiderea  noii  sale  sesiuni,  Alexandru  I.  Cuza  îşi  descumpăni toţi susţinătorii prin afirmarea clară a dorinţei sale de a nu împiedica  ascensiunea  spre tron a unui  prinţ străin. îndoita lui alegere, expresie a voinţei  statornice  de  unire,  era  considerată  doar  ca  un  depozit  sacru,  la  care  el  poate  oricând renunţa.  99

Desigur, mesajul lui Alexandru I. Cuza a încurajat forţele de opoziţie.  za la adresa domnului ­ nesocotindu­se motivele reale ce o determinaseră ­  a neglijat situaţia finaciară a ţării şi care, din păcate, se înconjurase de o  arilă, se îmbina cu atacurile la persoana lui Alexandru I. Cuza, a cărui viaţă  onală era de mult subiect de comentarii şi bârfe.  Pe fondul acestei acţiuni susţinute de defăimare s­a organizat complotul  11 februarie 1866. Semne premonitorii se vădeau şi în cele două Camere  3 renăştea, cu alţi participanţi, conflictul mai vechi între puterea executivă şi  legislativă. Prin promisiuni de avansare şi prin relaţii de familie au fost atraşi  mulţi ofiţeri, inclusiv şeful gărzii palatului domnesc, maiorul Lecca.  Parcă pentru a încuraja în ultima clipă pe cei care doreau să­l răstoarne, la  anuarie 1866 Alexandru I. Cuza a schimbat titularii ministerelor de război şi  iterne, doi generali care îi erau foarte devotaţi.  Deşi  în Bucureşti se  ştia că  se aşteaptă  o lovitură  de stat, zilele de 24  larie (aniversarea Unirii) şi 8 februarie (7 ani de la intrarea lui Alexandru I.  ■a în Capitală) au trecut în linişte. în seara zilei de 10 februarie, pe la orele 7,  xandru I. Cuza a fost prevenit că impotriva sa se pregăteşte un complot. în  astă situaţie el a dat numai ordinul de a se dubla garda palatului, fără a şti că  ă şi aceasta fusese câştigată de complotişti. în dimineaţa rece a zilei de 11  uarie  1866,  trupele  unui  regiment  de  linie  şi  două  baterii  de  artilerie  s­au  eptat spre palat. Cu complicitatea trupelor de pază, mai mulţi ofiţeri şi civili  pătruns în  clădire  şi  l­au  silit  pe  Alexandru  I.  Cuza  să­şi  semneze  propria  icare, „conform dorinţei naţiunii", formulare, firesc, de circumstanţă.  în aceeaşi zi, o  Locotenentă  domnească  şi un  guvern prezidat  de  Ion  ca preluau puterea  pe durata vacanţei tronului. Ulterior, Senatul şi Camera  oroclamat ca domn pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. Acesta  \  n­a  acceptat  coroana.  Alexandru  I.  Cuza,  care  se  pregătea  să­şi  urmeze  tinul în exil, a avut tăria de caracter necesară spre a rosti la plecare: „Să dea  nnezeu  să­i  meargă  ţării  mai  bine  fără  mine  decât  cu  mine!  Să  trăiască  nânia!".  Rolul istoric al lui Alexandru loan  Cuza şi a! generaţiei paşoptiste in  iptuirea Unirii şi a României moderne. Opera sa politică trebuie măsurată  dimensiunea epocii căreia el  şi poporul român i­au dat viaţă şi  în care totul  de înfăptuit: o largă reformă care să asigure dreptul la vot, la proprietate şi la  rucţie,  pentru  categoriile  sociale  în  trecut  defavorizate.  în  continuarea  ei,  lăstarea generală nu se putea clădi „fără a întemeia creditul public, a des­  ie drumuri, a face poduri, a împodobi şi a sănătăţi oraşele, a lărgi porturile, a  ari  comerţul,  a  încuraja  industria...  a  întinde  linii  de  drumuri  de  fier...,  a  volta toate stabilimentele publice". Totodată, era de consolidat statul naţional  a înfăptuit printr­o  politică de  eficace autonomie şi de chibzuită  aşezare  pe  mul independenţei depline.  Meritul Incontestabil al lui Alexandru I. Cuza este de a fi acţionat energic, în  isul  înfăptuirii  programului  unionist  al  Adunărilor  ad­hoc,  de  a  fi  împlinit  >mnele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles,  nci când misiunea sa s­a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi

posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român: independenţa şi  unitatea deplină.  * *  Din declaraţia lui Al. loan Cuza, la 5/17 decembrie 1865, la deschiderea Corpurilor legiuitoare  „Fiţi convinşi  ­ că  eu  n­aş  vrea  o  putere care  nu s­ar  întemeia  decât pe forţă. Fie  în capul  ţării, fie  alături  de  dumneavoastră,  eu  voi fi  întotdeauna cu  ţara,  pentru  ţară, fără  altă  ţintă  decât  voinţa  naţională  şi  marile  interese  ale  României...  Niciodată  persoana  mea  nu  va  fi  nici  o  împiedicare la orice eveniment care ar permite de a consolida edificiul politic la a cărui aşezare am  fost fericit a contribui". 

într­o carte apărută la Paris, în 1930, istoricul francez Paul Henry afirmă:  „Independenţa în special  şi unirea la tronul  moldo­valah  a  provinciilor româneşti iridente... nu  puteau fi luate în considerare decât după răsturnarea completă a statutului Principatelor şi numai un  străin putea să aibă îndrăzneala şi ajutoarele diplomatice necesare pentru a gândi în mod serios la  aceasta".

TEMA:  1.  Prezentaţi  personalitatea lui Alexandru  loan Cuza în calitate de ctitor al  României  moderne.  2.  Comentaţi opera sa reformatoare şi implicaţiile sale sociale şi politice.  3.  Care au fost raporturile dintre principe şi forţele politice interne?  4.  Care a fost ecoul ideii „principelui străin" în România, între 1859 şi 1866?

ROMÂNIA MODERNĂ SI PROBLEMA NAŢIONALĂ  ÎN TERITORIILE ROMÂNEŞTI AFLATE SUB  STĂPÂNIREA STRĂINA (1848­1867) 

­  TRANSILVANIA.  ­  BUCOVINA.  ­  BASARABIA.  ­  DOBROGEA. 

3 fundalul unor vaste transformări, din ce în ce mai vizibile în domeniul  lic, social­politic, cultural  şi ideologic, după revoluţia din 1848­1849  s­a  profilul naţiunii române şi conştiinţa specifică ei. într­un climat de teroare  ne contrarevoluţionară, în condiţiile unui regim de ocupaţie militară,  peste graniţele politice artificiale, în condiţiile specifice de la jumătatea  ji  al  XIX­lea,  s­a  consolidat  spiritul  de  solidaritate  naţională  şi  de  ţă al populaţiei româneşti din vatra fostei Dacii, în lupta pentru apărarea  ovarea limbii  şi  culturii  naţionale,  a  respectării  Bisericii  Ortodoxe,  pentru  işterea drepturilor sale politice şi intensificarea legăturilor cu Moldova şi  imânească,  unite,  în  1859,  în  cadrul  statului  naţional,  ar­s.»  ­  înfrângerea  revoluţiei  de  la  1848­1849  în  Transilvania,  în  aracterului  său  radical  şi  a  implicării  masive  a  maselor  populare,  a  fost  j|  disensiunilor  cu  revoluţia  maghiară  şi  al  intervenţiei  militare  ţariste  şi  gice. Ea a fost urmată de un val de reacţionarism şi de reintroducerea  Ji absolutist.  iroarea contrarevoluţionară  s­a bazat pe un puternic aparat de coh­  ■e: armata, reintroducerea cenzurii, mult înăsprită şi suspendarea presei.  s­a instalat în Imperiul Habsburgic regimul neoabsolutist, coordonat de  I de interne, baronul Alexander von Bach. El s­a sprijinit pe o centralizare  excesivă,  introducerea  limbii  germane  drept  limbă  oficială  şi  presiuni  npunerea religiei catolice.  ansilvania a devenit direct dependentă de împăratul de la Viena şi a fost  i de un guvernator militar ce­şi avea sediul la Sibiu. Printre aceştia,  ăm  pe  Ludwig  Wohlegemuth,  Karl  von  Schwartzenberg,  Friedrich  von  iste/n. Provincia a fost reorganizată, din punct de vedere adminis­  şase  districte  militare,  conduse  de  câte  un  comandani  militar  asistat  onsilier  civil.  Prin  aceasta  se  urmărea,  în  cadrul  înfăptuirii  unei  cen­  excesive,  integrarea  cât  mai  deplină  a  Transilvaniei  în  cadrul  structurii  ji. 

noile condiţii istorice de după 1848 au continuat, în forme specifice, şi  > prin intermediul Bisericii, manifestările naţionale ale populaţiei roma­

neşti  îndreptate,  în  special,  către  realizarea  unităţii  tuturor  românilor  aflaţi  sub  stăpânirea  monarhiei  austriece.  Doar  după  numeroase  eforturi  ale  românilor,  Episcopia  „uniţilor"  de  la  Blaj  a  fost  ridicată,  în  1854,  la  rangul  de  Mitropolie.  Curtea austriacă a continuat însă politica duplicitară menită să ţină în frâu pe toţi  supuşii săi  încât, conducătorii români, Avram lancu  şi  Alexandru Pap/u //arian,  au întrerupt orice contacte cu aceasta. în acelaşi timp, Transilvania a ocupat un  loc important în planurile de luptă ale fruntaşilor români aflaţi în emigraţie, după  1848­1849.  Desigur,  regimul  neoabsolutist  nu  a  izbutit  să  rezolve  gravele  probleme  dezvăluite de revoluţia din 1848­1849. De  aceea  au intervenit unele modificări  ale politicii imperiale. Patentele din 2 martie 1853, pentru Crişana şi Banat, şi 21  iunie  1854,  pentru  Transilvania,  s­au  înscris  pe  calea  unor  reforme  menite  să  adapteze  edificiul social­economic al Imperiului la noile realităţi istorice. Astfel,  au fost fixate raporturile între ţărani  şi proprietari, drepturile şi căile de răscum­  părare  a  obligaţiilor  jelerilor,  s­a  reglementat  regimul  de  proprietate  asupra  pădurilor  şi  păşunilor,  deschizându­se  drum  larg  relaţiilor  moderne  în  agricul­  tură. Criza monarhiei habsburgice s­a adâncit după războiul din 1859 cu Franţa.  S­au  adăugat  intensificarea  mişcării  naţionale  a  popoarelor  subjugate  şi  formarea statului unitar român. Toate acestea au impus factorilor de decizie de  la Viena să instaureze, în 1861, un regim de guvernare liberal.  Regimul  liberalse  încadrează  între  anii  1861­1867.  în  Transilvania,  el  a  determinat  o  puternică  efervescenţă  politică.  Cerinţa  fundamentală  era  asigu­  rarea egalităţii politice a naţiunii române cu celelalte naţiuni din provincie. Urmând  unor memorii  către împărat, în ianuarie  1861  s­a reunit, la Sibiu,  o  Conferinţă  a  mişcării naţionale româneşti, care a solicitat anularea legilor defavorabile naţiunii  române. Lupta  culturală  era  susţinută  de o  serie de  asociaţii  şi societăţi,  ca  Asocia­  ţiunea  transilvană  pentru  literatura  română  şi  cultura  poporului  (ASTRA).  Lupta  populaţiei româneşti către o reală liberalizare a regimului politic a aflat expresia  sa cea mai însemnată în cadrul lucrărilor Dietei de la Sibiu, din 1863­1864. Aici  au fost votate legea cu  privire la  egala îndreptăţire  a  naţiunii române  şi  a confe­  siunilor sale cu celelalte naţiuni din Transilvania, ca şi o lege prin care limba română  era  recunoscută  drept  limbă  oficială  în  Transilvania,  alături  de  cea  maghiară  şi  germană.  Pornită  pe  calea  unor  concesii  ­  activitatea  Dietei,  care  a  fost  tolerată;  Andrei  Şaguna  numit,  în  1865,  Mitropolit  al  românilor  ­  Curtea  de  la  Viena  a  sancţionat legile din 1863­1864.  în Banat, după revoluţia din 1848, fruntaşii români au avut de suferit de pe  urma  activităţii  lor  revoluţionare.  Astfel,  Eftimie  Murgu  a  fost  arestat  şi  con­  damnat  la  moarte,  iar  apoi  i  s­a  comutat  pedeapsa  la  ani  grei  de  închisoare.  Contrar  voinţei  naţionale,  la  18  noiembrie  1849,  Curtea  de  la  Viena  a  decis  înfiinţarea  unor  provincii  noi,  numite  Voivodina  sârbă  şi  Banatul  timişan.  Prin  aceasta,  drepturile  naţionale  ale  românilor  erau,  încă  o  dată,  nesocotite:  limba  oficială era germana, iar provincia era condusă de un general austriac. Din punct  de  vedere  administrativ,  Banatul  a  fost  împărţit  în  cinci  districte,  iar  acestea  în  cercuri. în faţa acţiunilor manifeste ale nobilimii maghiare de a anexa Banatul la  Ungaria, la 18 şi 19 noiembrie 1860 a avut loc, la Timişoara, o Conferinţă a  103

rii  naţionale  româneşti,  în  care  s­a  solicitat  respectarea  autonomiei  ului  şi  garantarea  statutului  său juridic  particular,  organizarea  sa  ca  un  nat românesc, folosirea limbii române ca limbă  oficială, respectarea  ii române. Cu toate acestea, la 27 decembrie 1860 Habsburgii au decretat  iorarea Banatului la Ungaria.  După înfrângerea revoluţiei, Bucovina a devenit Ducat, aflat în  a subordonare a Imperiului Habsburgic. în provincie, a continuat politica de  itionalizare a românilor şi s­a intensificat colonizarea cu populaţie germană,  iă şi slovacă. Românii au luptat, în principal, pentru impunerea limbii proprii  ntru  recunoaşterea  Bisericii  Ortodoxe.  Au  activat  în  acest  sens  fraţii  uzak/şi organe de presă ca: „Bucovina", „Deşteptarea Bucovinei", „Gazeta  /inei".  Lupta naţională a românilor din Basarabia, teritoriu aflat sub  nire ţaristă, a crescut în intensitate după revoluţia de la 1848, cum rezultă  >respondenţa vremii şi din numeroaselş rapoarte oficiate. în acelaşi an a  t la Chişinău ziarul „Românul", iar peste un deceniu o revistă cu acelaşi  La era condusă de reprezentanţi ai tineretului basarabean ce aveau legături  nanii de pe celălalt mal al Prutului. Unirea din 1859 a exercitat o influenţă  îbită asupra românilor din Basarabia, în vreme ce Rusia ţaristă dorea să se  eze de prevederile Congresului de Pace de la Paris, din 1856. în cadrul  vi de rusificare forţată a românilor, în 1867 limba română a fost interzisă, în  ib, în toate şcolile din Basarabia introducându­se obligativitatea limbii ruse.  M Basarabia a fost proclamată gubernie a Imperiului rus.  La  acţiunile  revoluţionare  din  1848  au  participat  şi  unii  zentanţi ai românilor din Dobrogea. Provincia românească dintre Dunăre şi  a Neagră s­a aflat în atenţia fruntaşilor români atât în perioada revoluţiei,  în emigraţie. Contribuia la aceasta atât poziţia sa strategică, cât şi climatul  eranţă practicat de otomani.  Evoluţia  evenimentelor  din  cadrul  mişcării  naţionale  a  românilor,  din  iile  aflate  sub  dominaţia  străină,  la  jumătatea  secolului  al  XIX­lea,  a  nstrat  că  naţiunea  română  era  decisă  să  lupte,  pe  toate  căile,  pentru  rărea deplinei sale unităţi şi libertăţi. 

Manifestul imperial din 20 octombrie 1860  ...1. Dreptul  de  a  da  legi,  de  a  le  schimba şi şterge, se  va  esercita  de către  noi  şi  urmaşii  lumai cu conlucrarea dietelor, adunate în mod legal, respectiv cu a senatului imperial, la care  vor trimite numărul membrilor stabilit de noi.  2. Toate  agendele  legislaţiunii, cari se  reduc  la  drepturi,  dorinţe şi  interese comune  tuturor  lor  şi  terilor  noastre,  anume:  legislaţiunea  despre  monetărie,  bani  şi  credit,  despre  vămi  şi  i  comerciale,  despre  basele  fundamentale  ale  unei  bănci  de  note  de  stat,  legislaţiunea  )are  la  principiile  regularii  poştelor,  telegrafelor  şi  ale  drumurilor  de  fer,  despre  modul,  tatea  şi  ordinea  datorinţelor  militare,  ­  în  viitor  au  se  fie  pertractate  şi  decise în înţeles uţional şi cu senatul imperial, asemenea şi repartarea de contribuţiuni noue  şi  de  imposite,  rcarea  contribuţiunilor  şi  a  taxelor  ce  se  află  în  fiinţă,  mai  vârtos  urcarea  preţului sarei şi

luarea  de  împrumuturi  noue  în  conformitate  cu  decretul  nostru  din  17  iulie  1860.  Tot  aşa  şi  conversiunea  datoriilor  de  stat  esistente  şi  vinderea,  schimbarea  sau  îndatorirea  proprietăţii  nemişcătoare de stat, ­ numai cu învoirea senatului are să se dispune. în fine esaminarea şi votarea  bodgetului de spese de stat pentru anul viitor, cum şi censurarea bilanţurilor socotelilor se sta şi a  resultatelor administraţiunei anuale a finanţelor, ­ are se se facă cu conlucrarea senatului imperial.  3. Toate celelalte obiecte de legislaţiune, necuprinse în punctele precedente, se vor rezolva  în mod constituţional în şi cu respectivele diete, anume: în regatele şi ţerile aparţinetoare la coroana  ungurească în înţelesul constituţiunilor lor de mai nainte, ear' în celelate regate şi teri ale noastre, în  înţelesul şi în conformitate cu statutele provinciale".  TEMA:  ­Ilustraţi formele şi conţinutul luptei naţionale a românilor din teritoriile aflate sub dominaţie  străină, după 1848.

PRINŢUL STRĂIN SI REGIMUL POLITIC ÎNTEMEIAT PE  CONSTITUŢIA DIN 1866  ­  DE LA DOMNUL PĂMÂNTEAN, LA PRINŢUL STRĂIN.  ­  PRELIMINARIILE SI SEMNIFICAŢIA ZILEI DE 10 MAI 1866.  ­  PRIMA CONSTITUŢIE INTERNĂ ROMÂNEASCĂ; GENEZĂ, PRINCIPII,  SISTEM ELECTORAL. 

De la domnul pământean, la prinţul străin. Domnia reprezintă o creaţie  politică  românească.  Alături  de  Biserică  ea  constituie  principala  instituţie  din  secolele al XIV­lea ­ al XIX­lea. De­a lungul veacurilor amintite, „descălecătorii"  statelor româneşti  şi urmaşii lor­ Basarabii şi Muşatinii ­ sunt încoronaţi potrivit  ;elor  două  principii  cunoscute:  electiv  şi  ereditar.  Prin  tratate  internaţionale,  vlihai  Viteazul,  Dimitrie  Cantemir  şi  alţi  voievozi  obţin  recunoaşterea  domniei  sreditare  pentru  familiile  lor.  Intervenţiile  Imperiului  Otoman  şi  ale  Rusiei,  mai  ales spre sfârşitul „secolului fanariot", determină pe marii boieri să se gândească  a varianta încoronării unui suveran apusean.  Reamintim, în această privinţă, memoriul prin care, la începutul secolului al  KlX­lea, boierii olteni propun candidatura marelui duce de Toscana la tronul Ţării  Româneşti.  Concomitent,  Poarta  fixează  la  şapte  ani  durata  domniei,  termen  nenţionat oficial  şi după reinstaurarea domnilor pământeni. Repetatele ocupaţii  nilitare ţariste, în mod deosebit cea din prima parte a războiului Crimeii, impun  ■eformularea  revendicării  referitoare  la  desemnarea  domnitorului  dintre  aersonalităţile  politice  ale  unuia  din  statele  democratice  de  pe  continent.  Se  ajunge,  astfel,  la  cunoscutele  „dorinţe"  din  cele  două  Divanuri  ad­hoc:  deplina  autonomie a ambelor Principate, unirea acestora „într­un singur stat cu numele  ie România", condus de un „principe străin, cu drept de moştenire la tron, ales  dintr­o dinastie europeană".  Reprezentanţii  celor  şapte  Mari  Puteri  nu  respectă  aceste  opţiuni;  în  ,Convenţia de la Paris, privind Principatele Unite Moldova şi Valahia", ei prevăd,  ntre  altele,  câte  un  domn  în  fiecare  ţară.  Triumfă  însă  punctul  de  vedere  al  jnioniştilor români, datorită cărora se ajunge la dubla alegere a lui Alexandru I.  Cuza  Vodă.  Susţinerea  domnitorului  Unirii  este  considerată  „o  necesitate  naţională" chiar de către „radicalii" I.C. Brătianuş\ CA. Rosetti. Aceştia se opun  încercării  unor  mari  boieri,  mulţi  din  vechile  familii  domneşti,  de  a  se  înscrie  intr­unproiect de constituţie, dezbătut la Focşani, ideea Unirii depline cu un prinţ  străin. în conjunctura externă, se dă de înţeles în paginile ziarului „Românul", din  /ara anului 1859, că un asemenea şef de stat ar deveni un „instrument în mâna  Turciei sau Rusiei". 

106

După  integrarea  administrativă  de  la  24  ianuarie  1862,  alcătuirea  guver­  nului  condus  de  către  un  fruntaş  conservator,  Barbu  Catargiu,  duce  la  înde­  părtarea  de  persoana  lui  Alexandru  I.  Cuza  a  celei  mai  puternice  grupări  aparţinând  curentului  politic  liberal.  I.C.  Brătianu  îşi  exprimă,  câteva  luni  mai  târziu,  „convingerea  că  instalarea  unei  dinastii  străine  devenise  un  ­obiectiv  important".  împreună  cu  alţi  30  de  deputaţi,  printre  care  liberalii  Ion  Ghica  şi  Ştefan  Colescu,  conservatorii  Gr.  M.  Sturdza  şi  G.B.  Ştirbei,  el  semnează  un  amendament la proiectul de adresă la mesajul tronului, datat 22 ianuarie 1863,  care  reprezintă  începutul  luptei  comune,  a  conservatorilor  şi  liberalilor,  pentru  „apărarea  regimului  constituţional  şi  (...)  îngrădirea  tendinţei  de  guvernare  personală, peste voinţa corpului legislativ".  Din  1863,  reprezentanţii  coaliţiei  acţionează  şi  în  străinătate.  Ei  urmăresc  „dobândirea  asentimentului  Franţei  la  detronarea  lui  Cuza",  cum  apreciază  un  urmaş  al  lui  Eugeniu  Carada.  Acesta  din  urmă,  sprijinit  de  un  alt  liberal,  Anastase  Panu,  dar  şi  de  conservatorul  Gr.  Bibescu  Basarab­Brâncoveanu,  obţine  consimţământul  prinţului  Napoleon  de  a  ocupa  tronul  României  (aprilie  1864);  acest  membru  al  familiei  imperiale  franceze  condiţionează  însă  încoronarea  de  adoptarea,  în  Adunarea  Legislativă  de  la  Bucureşti,  a  unei  ample  reforme  agrare.  Reprezentantul  conservatorilor  nu  se  angajează  în  acest sens.  Urmează  lovitura  de  stat  de  la  2  mai  1864.  în  iunie  1865,  opoziţioniştii  conservatori şi liberali semnează un „legământ": domnitorul să fie silit să abdice,  eventual  chiar  printr­o  acţiune  armată  (armele  erau  deja  procurate);  în  „caz  de  vacanţă a tronului", tot „prin toate mijloacele", urme a se acţiona pentru „alegerea  unui principe dintr­una din familiile domnitoare din Occident".  La  erodarea  tronului  lui  Alexandru  I.  Cuza  contribuie  însăşi  camarila  din  jurul  domnitorului.  După  îndepărtarea  lui  Mihail  Kogălniceanu,  aceasta  preia  „frânele  administraţiei,  dispreţuind  (...)  autorităţile  guvernamentale".  De  asemenea,  venalitatea  şi  abuzurile  de  putere  sunt  practicate  făţiş  şi  în  magistratură.  Alexandru  I. Cuza însuşi constată că regimul guvernării personale nu are  succes, în pofida istoricei sale opere reformatoare. în 1865, atât în Cameră, cât  şi  într­o  corespondenţă  către  împăratul  Napoleon  al  ///­/ea,  domnitorul  Unirii  declară că „singurul mijloc de a elibera România de marasmul politic în care se  zbătea  era  acordarea  unui  principe  străin  ereditar".  în  mod  deschis,  deci,  îşi  exprimă  ideea  renunţării  la  tron.  Are  în  vedere,  faptul  că  Poarta  recunoscuse  deplina  unire  politico­administrativă  numai  pentru  timpul  cât  trăieşte  el.  De  această prevedere restrictivă ţin cont şi opozanţii săi.  Aşadar,  detronarea  lui  Cuza  nu  reprezintă  o  surpriză.  Regretabil  este  modul în care ea are loc.  Se  formează  imediat  o  Locotenentă  domnească  şi  un  guvern  provizoriu.  Prim­ministru şi ministru de externe, în acelaşi timp, este desemnat scriitorul  şi  economistul  Ion  Ghica.  Celelalte  ministere  sunt  repartizate,  în  proporţie  egală,  unor oameni politici şi de cultură moldoveni şi munteni.  Conducătorul  noului  guvern  propune  convocarea  urgentă  a  Parlamentului.  Astfel,  în  aceeaşi  zi,  la  prânz,  Camera  şi  Senatul  se  reunesc,  proclamând  ca  domnitor al României, sub numele de Filip I, pe fratele regelui Belgiei, Leopold 107

al //­/ea (1865­1909), care refuză tronul românesc (la 25 februarie 1866), fără a  da  explicaţii.  Autorităţile  de  la  Bucureşti  nu  fac  public  acest  refuz,  până  nu  au  garanţia urîei alte candidaturi care să concretizeze programul unionist din 1857.  Preiiminaniie  <;;.  semnificaţia  zilei  de  10  Mai  =866.  Detronarea  lui  Alexandru I. Cuza nelinişteşte puterile garante, care se văd, iarăşi, în faţa unui  fapt  împlinit  al  românilor.  Reacţionează  prompt  şi  vehement  Austria,  Rusia,  Poarta.  Ultima  cere,  la  26  februarie  1866,  revocarea  Protocolului  din  6  septembrie 1859, prin care Imperiile Otoman şi Habsburgic recunoscuseră dubla  alegere a lui Alexandru I. Cuza. Nemulţumirea Curţii suzerane creşte după ce, la  1 martie 1866, începe să funcţioneze Banca României, creată prin transformarea  filialei  din  Bucureşti  a  „Băncii  Imperiului  Otoman",  cu  capital  preponderent  britanic. Sultanul  Abdul­Azizînsuşi  se  opune.  Totodată,  Poarta cere  desfacerea  neîntârziată a Unirii Principatelor. Asemănător procedează celelalte două imperii  vecine, pentru că un stat român, în perspectivă independent şi unitar, devenea o  barieră în calea expansiunii habsburgice şi ţariste spre Balcani.  Pentru discutarea problemei Principatelor Unite este convocată Conferinţa  de la Paris a celor şapte puteri europene. Lucrările acesteia încep la 10 martie  1866 şi se vor desfăşura timp de peste o lună. Cum ducele de Flandra refuzase  tronul  României,  iar  majoritatea  participanţilor  la  întrunirea  din  capitala  Franţei  sprijină punctul de vedere otoman, politicienii români încearcă să obţină acordul  tacit  al  lui  Napoleon  al  ///­/ea,  în  legătură  cu  prinţul  străin.  Pentru  aceasta,  pe  lângă titularul agenţiei diplomatice române, Ion Bă/ăceanu, la Paris acţionează şi  I.C.  Brătianu,  trimis  special  al  autorităţilor  de  la  Bucureşti.  Demersurile  lor  se  dovedesc  rodnice.  Prin  două  telegrame  diferite,  ambele  cu  aceeaşi  dată,  25  martie  1866,  ei  comunică  în  ţară  numele  noului  candidat  la  tronul  României  ­  principele german Caro/de Hohenzollern ­ Sigmaringen.  De la Paris, I.C. Brătianu merge la Dusseldorf. în ziua de 31 martie 1866,  trimisul  român  comunică  gazdelor  că,  în  urma  unui  „aviz  al  împăratului  Na­  poleon, Locotenenta domnească a României are de gând să propună poporului  alegerea ca domn pe al doilea fiu" al demnitarului german, prinţul Carol. Aceasta  este acceptată în principiu, hotărâtoare urmând a fi cunoaşterea atitudinii oficiale  a Franţei şi, mai ales, a regelui Prusiei, fără învoirea căruia „nu putea să facă un  pas atât de important".  în  acest timp, în  România  continua  activitatea  pentru consolidarea  statului  naţional. Un decret din 29 martie 1866, promulgat de Locotenenta domnească, axe  în vedere „guardia orăşenească", menită „a proveghea la paza ordinei" în toate  centrele urbane. în ziua următoare, prin Legea pentru tocmeli de lucrări agricole şi  pentru executarea lor, este oficializată folosirea aparatului de stat în organizarea şi  desfăşurarea campaniilor agricole. După votarea acestui act normativ, în aceeaşi  zi de 30 martie 1866, vechiul organ legislativ este dizolvat, întrucât din el încă mai  făceau parte cunoscuţi colaboratori ai domnitorului detronat.  Un alt decret al  Locotenentei domneştiprevede,''la 13 aprilie 1866, înfiin­  ţarea  celui  mai  înalt  for  culturaî­ştiinţific  al  statului  naţional,  în  acel  moment,  respectiv Societatea Literară Română. Alături de moldoveni şi munteni, ardeleni,  bucovineni, basarabeni şi macedoneni sunt reuniţi pentru a pregăti determinarea  ortografiei, elaborarea gramaticii şi a dicţionarului limbii române. 

108

Iniţiativa  cea mai  însemnată  a  autorităţilor  provizorii  de  la  Bucureşti  este  însă aceea privind plebiscitul pentru alegerea ca domn al României a prinţului  Caro/ de Hohenzollern ­ Sigmaringen.  După  anunţarea  organizării  plebiscitului  de  către  noile  autorităţi  politice  româneşti,  Poarta  acuză  guvernul  român  de  „încălcare  a  tratatelor".  Trupe  otomane sunt concentrate la sud de Dunăre şi ameninţă cu „invadarea României  spre a restabili [chipurile], ordinea de lucruri legală". La rândul lor, autorităţile de  la  Bucureşti  răspund  prin  mobilizarea  armatei  (peste  40.000  de  ostaşi)  şi  organizarea, în plus, a unui corp de 10.000 ele voluntari, în frunte cu generalul  paşoptist  Gheorghe  Magheru.  Se  ajunge,  astfel,  la  un  efectiv  egal  cu  cel  al  soldaţilor otomani încartiruiţi peste fluviu.  Plebiscitul  începe  la  2/14  aprilie  1866.  Cu  prilejul  acestei  consultări  prealabile,  ce  se  va  desfăşura  timp  de  şase  zile,  cetăţenii  sunt  chemaţi  să  se  pronunţe prin „da" sau „nu" în legătură cu alegerea lui Carol.  în  a  doua  zi  de  desfăşurare  a  plebiscitului,  separatiştii  de  la  1857  ­  1859  încearcă subminarea acţiunii oficiale. Astfel, la 3/15 aprilie 1866, câteva sute de  persoane,  stimulate  şi  susţinute  de  diplomaţia  ţaristă,  manifestă  pe  străzile  oraşului  laşi  cerând  desprinderea  de  „Valahia";  ei  „aleg"  chiar  un  „domn"  al  Moldovei,  Nicolae  Roznoveanu.  Autorităţile  anihilează  cu  uşurinţă  această  mişcare separatistă. Episodul este totuşi plin de învăţăminte. Oamenii de spirit  şi de acţiune ai vremii, inclusiv cei devotaţi lui Alexandru I. Cuza­ poetul Vasile  Alecsandri, generalul  Carol Davilla  şi alţii ­ se conving că păstrarea  şi  întărirea  Unirii pot fi garantate numai prin alegerea unui principe străin. Cu toate acestea,  în celelalte zile ale plebiscitului, manifestările de simpatie şi de recunoştinţă faţă  de ultimul domnitor pământean nu încetează.  în  aceste  condiţii, în  ziua  de  16  aprilie  1866,  prinţul  comunica  tatălui  său  „hotărârea  nestrămutată  de  a  primi  coroana  României  şi  de  a  pleca,  în  contra  voinţei  Conferinţei  de  la  Paris,  direct  la  Bucureşti".  Peste  trei  zile,  aceeaşi  hotărâre este adusă la cunoştinţa regelui şi cancelarului Prusiei.  în ziua de 8/20 aprilie 1866 se încheie plebiscitul. Succesul este evident:  685  965  de  voturi  sunt  favorabile  şi  numai  224  contrare  înscăunării  principelui  Carol (numărul abţinerilor era de 124 837). în continuare, între 21 şi 29 aprilie,  au loc alegeri pentru Adunarea Constituantă. Ca însemnătate, însă, în prim­plan  trece  activitatea  diplomatică,  atât  cea  desfăşurată  de  demnitarii  români,  cât  şi  aceea  la  care  participă  însuşi  viitorul  conducător  al  statului  naţional  român  modern.  între  timp,  cu  o  majoritate  simplă,  Conferinţa  puterilor  garante  a  respins  alegerea prinţului străin pe tronul României, „areopagul" european dovedindu­se,  încă  o  dată,  depăşit  de  evenimente.  Acestea  vor  evolua  însă  în  favoarea  „faptului împlinit".  La 20 aprilie ­2 mai 1866, ambasadorii puterilor garante, întruniţi la Paris,  comunică autorităţilor din Bucureşti că, în cazul menţinerii Unirii, trebuie ales un  nou domn pământean. Cinci zile mai târziu, /. C. Brătianuşi I. Bălăceanu sosesc  iarăşi  la  Diisseldorf,  venind  din  capitala  Franţei.  în  ziua  de  8  mai,  după  o  „conferinţă lungă la prinţul Carol­Anton", este acceptată deplasarea neîntârziată  a prinţului Carol spre Bucureşti.  Convocaţi la Bucureşti, în ziua de 28 aprilie/10 mai 1866, noii aleşi în forul  legislativ al ţării „proclamă solemn şi pentru ultima oară voinţa nestrămutată a  109

„Principele Carol depune jurământul la 10 mai 1866" 

României de a rămâne una şi nedespărţită, având în fruntea sa pe Carol I din  dinastia  de  Hohenzollern  ­  Sigmaringen".  Această  declaraţie  este  adoptată  cu  109  voturi  dintre  cele  115  exprimate  (nici  un  vot  contra,  doar  şase  abţineri).  Imediat, prin telegraf, 14 mesaje ale locuitorilor principalelor oraşe din Moldova,  Muntenia şi Oltenia ajung la Duselldorf, determinând pe prinţ să respecte planul  iniţial de călătorie, pe traseul cel mai scurt, către Bucureşti. Carol a scris regelui  Prusiei  o  epistolă  de  recunoştinţă  şi  cererea  de  demisie  din  armată,  ambele  datate din Salzburg şi urmând a fi depuse la poştă, de părinţi, în ziua când el va  păşi pe teritoriul Austriei.  Caro/Întreprinde un drum lung cu multe peripeţii. Duminică 8/20 mai 1866,  la un ceas după ce pasagerii se instalează pe un vapor, pe Dunăre, soseşte ­  „cu totul pe neaşteptate", venind „direct de la Paris fără nici o întrerupere" ­  I.C. Brătianu. înştiinţat despre prezenţa prinţului, comunică însoţitorilor acestuia  că, pentru asigurarea succesului deplin al acţiunii secrete, se va preface că nu­l  cunoaşte'pe Carol.  Pe  drumul  spre  Bucureşti  prinţul  se  opreşte  la  Slatina,  Piteşti  şi  Goleşti  unde  semnează  primul  său  act  oficial  intern  ca  domnitor  român.  Este  vorba  despre  graţierea  Mitropolitului  Moldovei,  Calinic  Mic/eseu,  care  participase  la  mişcarea  separat/stă  din  3/15  aprilie,  de  la  laşi.  Plecarea  din  Goleşti,  spre  Bucureşti, are loc în primele ore ale zilei de 10/22 mai.  în apropiere de Băneasa, cortegiul domnesc este întâmpinat, în strigăte de  „Ura", de 30 000 de locuitori ai Capitalei, în frunte cu primarul acesteia Dimitrie  Brătianu. Se constituie un nou alai, care  străbate Podul Mogoşoaiei  şi urcă  pe  dealul Mitropoliei.  110

Guvernul României la 10 Mai 1866 

După Te­Deum, Carol, însoţit de Mitropolitul primat, de cei trei locotenenţi  domneşti  şi  de  întreg  guvernul,  se  deplasează  spre  sala  de  şedinţe  a  Parlamentului. în prezenţa deputaţilor celor 33 de districte ale ţării, preşedintele  Adunării,  Emanoil  Costache  Epureanu,  îl  invită  la  „tronul  princiar  ridicat  pe  tribună". Pe masa din faţa acestui tron, Mitropolitul primat aşază  Crucea şi 

111

Evanghelia.  Colonelul  Nicolae  Haralambie  citeşte  jurământul  în  limba  română:  „Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea  teritoriului  (...)  şi  a  domni ca  domn  constituţional!". Cu mâna  pe  Evanghelie,  Carol rosteşte, tot în limba română: „Jur!".  Fapul împlinit la 10/22 mai 1866 a stârnit iniţial reacţii complexe, negative,  în rândul Marilor Puteri garante. în vreme ce, de la Paris, împăratul Napoleon  al  ///­/ea  s­a  declarat  plăcut  impresionat,  ministrul  său  de  externe  a  considerat  înscăunarea lui Carol un afront adus Conferinţei din aprilie. Din Constantinopol  au  venit  însă  semnale  alarmante.  Iritată,  Poarta  se  arăta  hotărâtă  să  ocupe  Principatele. Abia sosit la Bucureşti, principele se şi văzu obligat să ordone, din  nou, mobilizarea şi să protesteze energic împotriva intenţiilor otomanilor.  La 27 mai Safet­paşa a depus pe masa Conferinţei de la Paris un memoriu  împotriva  venirii  în  ţară  a  lui  Carol.  Nu  era  avizată  intervenţia  militară,  dar  guvernele celor şapte Mari Puteri interzic emisarilor lor din capitala României să  întreţină relaţii cu guvernul lui Carol.  Izolarea ţării pare deplină. Este, totuşi, momentul de vârf al crizei, treptat  dezamorsată de neînţelegerile dintre puteri şi de atitudinea fermă a domnitorului  şi a guvernului său.  La  4  iunie  1866,  când  Rusia  a  propus  o  misiune  de  anchetă  otomană  în  Principate, doar Austria s­a arătat de acord „în principiu". Peste o lună, în a doua  jumătate  a  lui  iulie,  Napoleon  al  ///­/ea  se  angajează  să  obţină  recunoaşterea  noului domn din partea Porţii.  împotriva  atitudinii  rigide  a  Imperiului  Otoman  ce­şi  menţine  ameninţările,  Carol inspectează trupele de la Giurgiu şi constată, pe malul opus, o  activitate  militară minimă, semn că, treptat, conflictul se stinge şi că nu era prea departe  momentul intrării sale în legalitate.  Dacă  presiunile  internaţionale  jucaseră,  ca  de  obicei,  un  rol  important,  remarcabilă a fost, în vara anului 1866, şi decizia internă de a  statua rapid un  regim  politic  şi  o  structură  instituţionalizată,  care,  acceptate  de  reprezentanţa  naţională, să dea trăinicie noilor opţiuni politice.  . eneză, principii, sistem elec­  ' Aleasă, încă în aprilie 1866, Adunarea Constituantă îşi începea dezbaterile  în  vederea  adoptării  unei  legi  fundamentale  a  statului,  imediat.  Situaţia  ex­  cepţională în care se afla ţara cerea un sacrificiu ­ guvernul constituit de prinţ, în  fruntea căruia se afla Lascăr Catargiu, avea în componenţa sa atât pe conserva­  tori, cât şi pe liberali şi, firesc, în noul for legislativ cele două forţe majore ale ţării  se întâlneanu şi, oricât de ascunse, neînţelegerile ajungeau până la prinţ. încă  de la început el a ţinut să­şi impună punctul de vedere. La 16 iunie s­a pronunţat  ferm pentru menţinerea Senatului, iar şase zile mai târziu, când i s­a oferit doar  un drept de veto condiţionate subscrierea legii, Carol a cerut unul absolut.  La  27  iunie  1866  rămăseseră  doar  patru  probleme  nerezolvate:  chestia  Senatului, a dreptului de veto, cea evreiască şi a succesiunii colaterale la tron.  După  ce  la  3  iulie  s­a  adoptat  articolul  7  care  condiţiona  cetăţenia  română  de  apartenenţa la creştinism, iar la 8 iulie se acorda prinţului dreptul absolut de veto,  noua  lege  fundamentală  a  statului  era  adoptată  de  Adunare  (29  iunie/11  iulie)  şi  promulgată de Carol (1/13 iulie 1866). Constituţia a fost structurată pe 8 titluri,  ora 

112

împărţite, la rândul lor, pe capitole şi acestea din urmă pe secţiuni. în ansamblu,  conţinutul ei se referă la teritoriul României şi la drepturile românilor, la puterile  în stat şi la reprezentanţa naţională, la prerogativele Domnului şi ale miniştilor, la  celelalte puteri în stat (judecătorească, armata etc).  Având drept model Constituţia belgiană, se proclamau o sumă de principii  de drept impuse de revoluţia franceză: „libertăţile şi drepturile fundamentale ale  cetăţeanului",  „suveranitatea  naţională",  „separarea  puterilor  în  stat",  „responsa­  bilitatea miniştrilor". în continuarea Regulamentelor Organice, a Convenţiei de la  Paris  şi  a  Statutului  dezvoltător  societatea  românească  făcea  un  pas  mai  de­  parte  pe  drumul  modernizării  principalelor  sale  instituţii,  aşezării  lor  în  concor­  danţă cu marile transformări politice petrecute în Europa la începutul secolului  al XJX­lea.  Potrivit legii fundamentale, România (prima oară numită oficial astfel) este un  stat  de  tip  monarhic  constituţional,  proclamat  regat  prin  modificările  aduse  Constituţiei, în 1884, care are în Domn pe şeful statului. Prerogativele sale erau  foarte largi. Astfel, şeful statului convoacă, amână şi dizolvă Adunarea Deputaţilor  şi Senatul (alese una pentru 4 ani, cealaltă pentru 8 ani, cu dreptul de a se reînnoi  pe jumătate la mijlocul mandatului) care îşi încep de regulă sesiunea, cu durata de  3 luni, la  15 noiembrie; iniţiază orice  proiect de lege  (prin miniştrii  săi) pe care o  sancţionează (îşi dă acordul) şi o promulgă (ordonă executarea după adoptare).  Pe  lângă  drepturile  în  materie  legislativă,  Domnul  beneficiază  şi  de  drepturi  executive.  El  numeşte  şi  revocă  miniştrii,  numeşte  sau  confirmă  în  toate  funcţiile  publice,  este  capul  puterii  armate,  calitate  în  care  conferă  gradele  militare.  Deşi  puterea  judecătorească  este  încredinţată  judecătorilor  iar instanţa cea mai înaltă este Curtea de Casaţie, toate hotărârile tribunalelor  se  execută  în  numele  Domnului.  Amnistia,  graţierea,  dreptul  de  a  declara  război,  de  a  încheia  tratate  şi  convenţii,  de  a  conferi  decoraţii,  de  a  bate  monedă îi aparţineau de asemenea.  Reprezentanţa Naţională cuprindea două adunări: Camera şi Senatul. între  prerogativele  Adunării  Deputaţilor  (Camerei)  se  număra  dreptul  de  autocon­  ducere,  de  răspuns  la  mesajul  tronului,  de  legiferare,  de  interpelare  (a  execu­  tivului  ministerial  în  orice  chestiune).  Atribuţia  specială  a  Camerei  este  cea  referitoare la dezbaterea şi adoptarea bugetului.  Rezultă deci implicarea domniei în toate structurile de putere ale statului ­  în  exercitarea  celei  legislative  împreună  cu  Adunările  şi  a  celei  executive,  cu  miniştrii. Expresie  a  unui  compromis  politic  între  marii  proprietari  funciari  şi  burghezia liberală, Constituţia era completată cu o lege electorală care promova  exclusiv interesele acestor forţe sociale şi politice. De asemenea, declara sacră  şi inviolabilă proprietatea, dar statua, între altele, drepturi rar întâlnite în alte legi  fundamentale  ale  timpului,  precum  cel  la  azil  politic  şi  la  libertatea,  aproape  absolută, a cuvântului scris, în nici un fel îngrădită de cenzură sau de cauţiune.  Promulgarea de domn fără a ţine cont de suzeranitatea otomană sau de garanţia  colectivă  a  celor  şapte  Mari  Puteri,  Constituţia  din  1866  reprezenta  un  act  viguros de independenţă, în cele din urmă recunoscut ca atare de comunitatea  113

internaţională. Potrivit ei, societatea românească îşi structura instituţiile şi afirma  un  cadru  de  existenţă  statală  a  cărui  viabilitate  se  va  menţine  până  în  ceasul  desăvârşirii unirii naţionale. 

Răspunsul lui Carol I la cuvântarea preşedintelui Camerei, la 10 mai 1866:  „Ales spontan de naţiune Prinţ al României, am părăsit fără a ezita patria şi familia pentru a  răspunde  chemării  acestui  popor,  care  mi­a  încredinţat  destinele  sale.  Punând  piciorul  pe  acest  pământ sfânt am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper câ îmi  va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc pentru asta inima mea loială, intenţii curate, voinţa fermă  de a face binele, un devotament fără margini pentru noua mea patrie..." 

Vlad Georgescu despre domnia lui Carol I:  „Domnia  lui  Carol  I  (1866­1914)  a  debutat  prin  unanima  adoptare  de  către  Parlament...  a  unei  noi  Constituţii.  Clasa  politică,  încă  puţin  numeroasă,  dominată  de  câteva  puternice  per­  sonalităţi, s­a adaptat fără aparentă greutate noilor reguli ale jocului, renunţând la vechea anarhică  luptă pentru putere; domnia străină s­a dovedit, din acest punct de vedere, a fi într­adevăr factorul  de stabilitate pe care şi­l dorise partida naţională de la ?802." 

TEMĂ:  1.  Precizaţi contextul istoric al instaurării domniei lui Carol I  2.  Care a fost caracterul Constituţiei din 1866?

PLURIPARTITISM SI RESPONSABILITATE GUVERNA­  MENTALĂ ÎN PERSPECTIVA INDEPENDENŢEI DE STAT 

­  GRUPĂRI Şi GUVERNE ÎN ANII 1867­1871.  ­  MAREA GUVERNARE CONSERVATOARE (1871­1876)  ­  PARTIDUL NAŢ1ONAL­UBERÂL LA ÎNCEPUTUL ACTIVITĂŢII SALE. 

• Principala  grupare liberală 

era  cea  de  orientare  „radicală",  în  frunte  cu  /.  C.  Brătianu  şi  C.A.Rosetti.  Cât  priveşte  gruparea  condusă  de  /.  Ghica,  ea  nu  este  singura  de  orientare  „moderată"printre fracţiunile liberale. Altele asemenea se conturează  în jurul lui  Mihail  Kogălniceanu  sau  Nicolae  lonescu.  „Moderaţii"  se  strâng  însă  şi  în  preajma lui Vasile Boerescu, care ­ împreună cu foşti revoluţionari de la 1848, şi  vechi  unionişti  ­  se  va  îndepărta  treptat  de  liberali,  apropiindu­se  de  conservatori. în unele momente, această apropiere duce la constituirea unor noi  guverne  „mixte"  (conservatori­liberali).  Alianţe  se  formează  chiar  între  liberali,  cea mai cunoscută fiind, cum vom vedea, coaliţia întemeiată pe „tratatul" de la  hotelul „ Concordia ".  Fracţiunea  liberă  şi  independentă  condusă  de  profesorul  universitar  Nicolae  lonescu,  numită  şi  „partidul  profesorilor  din  laşi".  Restrânsă  numeri­  ceşte,* dar cu o mare influenţă în rândul intelectualităţii din Moldova, Fracţiunea  liberă  şi  independentă  se  născuse  în  ultimii  ani  de  domnie  a  lui  Alexandru  I.  Cuza.  Membrii  acestei  grupări  liberale  continuă,  de  fapt,  ideile  lui  Simion  Bărnuţiu,  decedat  în  1864,  şi  anume:  respectul  faţă  de  tradiţiile  naţionale  ale  poporului  român;  principiul  suveranităţii  poporului  să  fie  concretizat  prin  participarea  largă  la  viaţa  politică;  adâncirea  reformelor  social­economice,  în  primul rând redistribuirea fondului funciar şi consolidarea proprietăţii ţărăneşti.  Gruparea  liberală  din  jurul lui Mihail Kogălniceanu.  La făurirea instituţiilor  politice  din  1866  nu­şi  aduc  contribuţia  nici  liberalii  grupaţi  în  jurul  lui  Mihail  Kogălniceanu.  Considerat  „omul  de  la  2  mai"  (1864),  acest  renumit  ctitor  al  României moderne sub domnia lui Alexandru I. Cuza este îndepărtat vremelnic  dinforul legislativ al ţării şi din viaţa politică. Va reîncepe o carieră politică, la fel  de  strălucită  ca  şi  cea  anterioară,  o  dată  cu  reintrarea  sa  în  Parlament,  în  octombrie 1866.  La  21  martie  1867,  când  s­a  cerut  sechestrarea  şi  scoaterea  la  mezat  a  averii lui Alexandru I. Cuza, M. Kogălniceanu a declarat, în aplauzele majorităţii  deputaţilor:  „Eu,  cât  pentru  mine,  înaintea  Adunării,  înaintea  ţării  şi  înaintea  istoriei iau responsabilitatea tuturor faptelor bune şi rele comise în timpul când  am avut onoarea de a fi ministrul fostului domnitor Alexandru loan I".  115

Dezbaterile  parlamentare  din  cadrul  noii  legislaturi  consolidează,  aşadar,  prestigiul  politic  al  lui  M.  Ko­gălniceanu  şi  al  liberalilor  „cuzişti"  de  odinioară,  grupaţi  în  jurul  său.  Negocieri  cu  aceştia  iniţiază  şi  liberalii  „roşii".  Posibilă,  pe  măsură  ce  timpul  estompează  vechile  contradicţii  şi  confirmă  schimbările  interne  de  la  1866,  noua  orientare  tactică  se  va  dovedi  necesară  în  condiţiile  externe  generate  de  încheierea,  la  17  februarie  1867,  a  acordului  privind  crearea  statului  dualist  Austro­Ungaria.  Când  autonomia  Transilvaniei  este  anulată, de la tribuna Parlamentului României, M. Ko­gălniceanu argumentează  că  Principatele  ­  inclusiv  cel  din  interioul  arcului  carpatic  ­  au  avut  totdeauna  „existenţa  lor  proprie".  El  reaminteşte  că  românii  reprezintă  majoritatea  locuitorilor  întinsului  spaţiu  geografic  de  la  Dunăre,  Pont  şi  Carpaţi,  deci  nu  numai  din  Transilvania,  ci  şi  din  Banat,  Crişana,  Maramureş,  Bucovina,  Basarabia  şi  Dobrogea,  că  numeroşi  români  trăiesc  în  Peninsula  Balcanică,  îndeosebi în Macedonia; pe această bază, marele om politic propune Camerelor  reunite o moţiune în care „să se reînnoiască sentimentele României de înfrăţire  şi de conaţionalitate" cu românii de pretutindeni.  Gruparea liberal­radicală condusă de I.C. Brătianu şi CA. Rosetti. Dintre  orientările liberale, de fapt, dintre toate forţele  politice ale vremii, în modul cel  mai coerent şi mai hotărât se manifestă „roşii"conduşi de I.C. Brătianu şi  CA.  Ion Ghica Rosetti.  Rolul  liberalilor  „radicali"  crescuse  în  timpul  evenimentelor  legate  de  înscăunarea  principelui  Carol  I,  de  edificarea  sistemului  politic  al  monarhiei  constituţionale  şi  al  regimului  parlamentar,  care  făcuseră din România o breşă democratică în Europa de Răsărit şi de Sud­Est.  Conştienţi  de  locul  lor  istoric,  liberalii­radicalisunt  primii  care  „încearcă  să  alcătuiască  un  mare  partid".  Pentru  aceasta,  la  22  septembrie  1866,  ziarul  „Românul"anunţă  crearea  unui  nou  mijloc  de  propagandă  politică,  „Societatea  Amicilor  Constituţiunii".  Aidoma  comisarilor  revoluţionari  de  la  1848,  reprezentanţii acestei societăţi se deplasează „în toate judeţele şi chiar în toate  satele",  pentru  ca  „fiecare  român  să  cunoască  drepturile  sale  de  om  şi  de  cetăţean".  Elementele  sociale  „invitate"  la  aceste  acţiuni  sunt  cu  precădere  comercianţii şi „industriaşii". De altfel, meşteşugarii şi negustorii, stratul de mijloc  al  populaţiei  urbane,  reprezintă  ­  pentru  liberalii  radicali  ­  principalul  mijloc  de  presiune asupra guvernelor de altă culoare şi chiar asupra principelui Carol. Au  fost atraşi, totodată, avocaţii şi medicii; de asemenea, profesorii şi studenţii, chiar  elevii şcolilor secundare. Nu au lipsit tăbăcii şi tutungiii, alături de care participă  băcanii şi calfele, precum şi ucenicii din prăvălii, chiar „servitorii şi rândaşii cei  116 

mai  desculţi  şi  mai  hărtăniţi".  Tuturor  acestora,  care  reprezintă  „strada",  cum  consideră  conservatorii  criticaţi  de  Al.  Candiano­Popescu,  „partidul  roşu"  le  promite „abolirea sărăciei şi suferinţei".  „Radicalii munteni''îşi propun însă extinderea activităţii şi în Moldova, unde  organizează  „comitete  secrete"  ş\  se  declară  solidari  cu  românii  din  teritoriile  aflate sub ocupaţie străină.  Regruparea  liberală  de  la  începutul  anului  1867;  înţelegerea  de  la  „Concordia". Prin poziţia conciliatoare, adoptată în toamna anului 1866, cu pri­  lejul  respingerii  unei  noi  încercări  de  invalidare  parlamentară  a  lui  M.  Kogăl­  niceanu,  I.C.  Brătianu  oferă  posibilitatea  începerii  negocierilor  dintre  cele  mai  importante  grupări  liberale.  Coalizarea  acestora  este  favorizată  şi  de  nemul­  ţumirile provocate de /. Ghica prin ideile şi, mai ales, de modul său de guvernare.  înţelegerea  propriu­zisă  s­a  încheiat  la  hotelul  „Concordia"  din  Bucureşti,  sediul  radicalilor.  Astfel,  încă  din  primele  zile  ale  anului  1867,  gruparea  lui  M. Kogălniceanuşi cea condusă tle I.C. Brătianu ş\ CA. Rosettise reunesc „pe  o platformă comună". în esenţă, aceasta urmărea instituirea, în România, a unui  guvern  stabil,  întemeiat  pe  instituţiuni  egalitare  şi  liberale,  prin  instituţiuni  democratice.  Obiectivul  acesta  este  formulat  în  Declaraţia  deputaţilor  care  reprezintă  mai  multe  grupări  liberale  din  Adunarea  legislativă,  publicată  în  „Românul"6\n 10 martie 1867.  Odată  coalizate,  cele  două  grupări  liberale  dau,  prin  reprezentanţii  lor  în  Cameră  şi  Senat,  un  vot  de  blam  guvernului  condus  de  Ion  Ghica.  Acesta  demisionează  la  3  martie  1867.  Urmează  trei  cabinete  ale  coaliţiei  liberale  amintite, prezidate ­ succesiv  ­ de CA. Kretzulescu (între 13 martie şi 7 august  1867), Ştefan Golescu{W august 1867 ­ 13 mai 1868) şi Nicolae Go/escu(6e la  1/13 mai până la 16/28 noiembrie 1868).  Pe baza înţelegerii de la „Concordia", în ziua de 13 martie 1867 îşi începe  guvernarea  primul  cabinet  de  coaliţie  liberală  a  cărui  orientare  politică  este  stabilită  de  I.C.  Brătianu.  Deşi  aparent  nu  este  vizată  independenţa,  acest  obiectiv  dirijează  întreaga  activitate  internă.  A  fost  promulgată  astfel,  la  22  aprilie/4 mai 1867, Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru  fabricarea monedelor naţionale, cu intrare în vigoare  de la  1/13 ianuarie 1868.  Au  continuat  preocupările  pentru  modernizarea  armatei  României;  s­a  acordat  sprijin revoluţionarilor bulgari, care şi­au instruit unităţile de voluntari pe teritoriul  românesc.  în  prim­planul  activităţii  externe  a  cabinetului  s­a  aflat  însă  preocuparea  pentru  sprijinirea  mişcării  de  emancipare  politică  şi  culturală  a  românilor  din  afara  graniţelor  statului  naţional  modern.  Astfel,  numai  cu  sprijinul  amintitului  guvern,  la  15  mai  1867,  se  concretizează  o  iniţiativă  mai  veche  a  lui  Aaron  Florian,  A.T.  Laurian  şi  Al.  Papiu  l/arian,  privind  înfiinţarea  la  Bucureşti  a  Societăţii  „Transilvania".  Condusă  de  ultimul  cărturar menţionat,  noua  societate  îşi  propune  drept  scop  „strângerea  legăturilor  de  frăţie  între  junimea  studioasă  din toate părţile României".  Colaborarea  pan­românească  era  strict  necesară  în  condiţiile  aplicării  pactului  dualist  din  17  februarie  1867.  în  acelaşi  an,  la  8  iunie,  în  urma  ceremonialului dinastic de la Pesta, împăratul Austriei, Frânte losif, se încorona  rege al Ungariei şi sancţiona legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria.  117

ia zile mai târziu, el abrogă legile adoptate de Dieta sibiană, privind egala  ptătire a naţiunii române şi oficializarea limbii române. Pentru cunoaşterea  de  sptrit  create,  astfel,  printre  românii  ardeleni,  fruntaşi  radicali  ­  B.P.  'eu şi c/r. Caro/ Davila ­ întreprind călătorii de informare în Transilvania. La  ii său,  Al. Candiano­Popescu  susţine cu ardoare ideea unei  insurecţii  j  eliberarea  provinciei  amintite.  Prin  ziarul  „Perseverenţa",  el  solicită  iul  locuitorilor  României  pentru  o  „campanie  antihabsburgică".  După  >rbiri şi consultări în Transilvania cu liderii mişcării naţionale este arestat la  fiind eliberat la insistenţele lui Ion. C. Brătianu.  Aşadar,  declanşarea  unei insurecţii  „pentru  eliberarea  perfectă  a  patriei  ie" nu este posibilă în vara anului 1867. Guvernul de la Bucureşti a înţeles  >ta şi, în consecinţă, a acordat prioritate activităţii „pentru eliberarea limbii  laie".  Astfel,  la  13  august  1867  s­au  reunit  membrii  Societăţii  Literare  )ne, români şi aromâni din statul naţional modem, dar şi din Transilvania,  :, Crişana, Bucovina, Basarabia, Macedonia.  A fost adoptată hotărârea ca, în continuare, cel mai înalt forum ştiinţific al  iii  să  se  numească  Societatea  Academică  Română.  Prima  şedinţă  este  pentru 18 august 1867.  în aceste condiţii, la 17 august 1867, începea guvernarea celui de­al doilea  3t liberal'care are la bază înţelegerea de la „Concordia". Prim­ministru este  nnat Ştefan Golescu, care activase în guvernele revoluţionare de Ia 1848 şi  lase un guvern al Ţării Româneşti în 1861.  Noul executiv se arătă preocupat în mod deosebit de asigurarea cadrului  itiv  necesar  perfecţionării  infrastructurii  statului  naţional.  Astfel,  după  i/e  parlamentare  din  decembrie  1867,  în  care  coaliţia  liberalilor  obţine  o  tate  covârşitoare  în  Camera  Deputaţilor,  îşi  începe  efectiv  activitatea  ra  de  Comerţ  şi  Industrie  (februarie  1868)  şi  este  adoptată  Legea  vcţiilor de şosele, promulgată la 11 aprilie 1868.  Consolidarea autonomiei şi a prestigiului extern al statului naţional român  n, manifestarea independenţei economice a acestuia au reprezentat alte  ive ale guvernului prezidat de Ştefan Golescu. La 7 decembrie 1867 intră  >are prima Convenţie poştală încheiată cu Rusia şi, la 2 februarie 1868, la  3şti, este semnat un Tratat de alianţă între România şi Serbia. Alertată că  urmărit realizarea unei alianţe militare Poarta a protestat, ceea ce a atras  i lui Otto von Bismarck: „Statul care ar face imprudenţa să provoace război  ;nt ar pieri".  Dondus de generalul Nicolae Golescu, fost locotenent domnesc la 1848 şi  6, al treilea cabinet care guvernează pe baza înţelegerii de la „Concordia"  îpe activitatea în ziua de 13 mai 1868.  Realizarea  sa  cea  mai  însemnată  rămâne  „Legea  privind  organizarea  armate"  (29  iulie  1868).  Operă  a  colonelului  Gheorghe  Adrian,  revolu­  de la 1848, acest act legislativ a stabilit o structură militară complexă:  i permanentă şi rezerva ei, apoi corpul dorobanţilor şi corpul grănicerilor,  i,  garda  orăşenească  şi  „gloatele".  Consolidarea  armatei  naţionale  nu  a  imită favorabil de conducerile imperiilor vecine, motiv pentru care acestea  srcitat  presiuni  asupra  principelui  Caro/1,  în vederea  înlocuirii  guvernului  reni de la „Cocordia", ceea ce domnul va face la 16/28 noiembrie când

este instituit un guvern de coaliţie între conservatori şi liberalii moderaţi'din jurul  lui M. Kogălniceanu (devenit ministru de interne) şi al lui V. Boerescu (ministru  de justiţie). Prim­ministru era Dimitrie Ghica. între 2 februarie şi 20 aprilie 1870 a  funcţionat guvernul prezidat de Al. G. Golescu.  La  20  aprilie/2  mai  1870  se  constituie  guvernul  prezidat  de  Emanoil  (Manolache) Costache Epureanu. Preşedinte  al Constituantei din 1866, noul  şef  de  guvern  era  apreciat  de  Carol  l  pentru  orientarea  sa  moderată,  iniţial  printre  liberalii  moldoveni,  apoi  în  cadrul  curentului  politic  conservator  de  la  nivelul  întregii  ţări. Alcătuit din tineri oameni politici grupaţi  în  „Juna dreaptă"  de la  ­  Bucureşti  (G.  Gr.  Cantacuzino,  Al  Lahovari)  şi  „Junimea"  de  la  laşi  (Petre  P.  Carp),  guvernul  condus  de  M.C.  Epureanu  părea  a  asigura  „o  stare  de  lucruri  stabilă".  Cel  puţin  aşa  crede  şi  scrie  tatăl  domnitorului  Carol,  îngrijorat  nu  numai  datorită  celor  întâmplate  în  România,  ci  şi  din  cauza  afirmaţiilor  reprezentanţilor  Rusiei, în privinţa viitorului statului naţional român.  Prinţul  AM  Gorceakov,  şeful  diplomaţiei  ruse  din  anii  1856­1882  „ar  fi  spus unui francez şi unui ceh cam aşa: nu cred că România să aibă vreun viitor  cu  bărbaţii  care  se  joacă  de­a  patrioţii,  ci  cred  că  nu  numai  dinastia  nu  se  va  păstra,  dar  nici  măcar  Unirea  Principatelor  nu  va  rămâne  câştigată.  S­ar  fi  pregătit  chiar  o  răscoală  pentru  a  se  da  un  prilej  de  intervenţie  Porţii;  de  altminteri, ventilaseră şi în anul acesta ideea de a se face iarăşi două Principate,  pentru a readuce ţara la o viaţă politică normală, la o ordine perfectă".  Războiul franco­prusian a oferit liberalilor radicali prilejul de a manifesta ­  prin  presă  şi  în  întruniri  politice  ­  simpatia  profundă  şi  recunoştinţa  necon­  diţionată  faţă  de  Napoleon  al  lII,  care  contribuise  în  mod  hotărâtor  la  crearea  cadrului internaţional favorabil edificării statului naţional român; în acest context,  această grupare politică dar şi unii  liberali­moderaţi (conduşi de N. lonescu sau  M. Kogălniceanu)  s­au pronunţat  şi asupra problemelor de politică internă. Mai  mult,  într­un  discurs  public,  I.C.  Brătianu  a  invitat  mulţimea  la  o  acţiune  contra  puterii executive. O dată cu guvernul prezidat de Manolache Costache Epureanu  era vizat şi domnitorul. Pregătirile au fost încredinţate unui conspirator din ultimii  ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, Eugen/u Carada. Planul întocmit de acesta  prevedea  izbucnirea  unei  insurecţii  simultane  în  Bucureşti,  Craiova,  Ploieşti  şi  Focşani.  în această situaţie s­a desfăşurat mişcarea din Ploieşti, care produce, la 20  august  1870,  „ridicola  republică  de  câteva  ceasuri  a  lui  Candiano­Popescu",  după  cum  scria  N.  (orga.  Proclamarea,  în  grabă  şi  fără  nici  un  suport  real,  a  detronării lui Carol a compromis pe şefii „roşiilor", care au fost arestaţi. Toţi vor fi  însă  achitaţi,  ulterior,  de  un  juriu  special  constituit  pentru  depăşirea  firească  a  unei crize inerente într­o epocă de pluralism politic.  Agitaţiile  antidinastice  încetează  pe  măsură  ce  armatele  franceze  sunt  înfrânte  de  cele  germane.  Consecvent  preocupării  sale  pentru  asigurarea  alternativei guvernamentale, în 30 decembrie 1870, Carol I înlocuieşte cabinetul  de nuanţă conservatoare, condus de M. C. Epureanu, cu unul  liberal, având în  frunte  pe  Ion  Ghica,  care  revine  în  fruntea  Consiliului  de  Miniştri,  după  o  întrerupere de aproape trei ani.  Foarte stimat în străinătate, noul prim­ministru era considerat de domnitor  un om de stat „cult" şi un „administrator energic". Tocmai această ultimă virtute îl 

119

aduce pe Ion Ghica în conflict cu cercurile care îl sprijină pe Carol I, atât în  riorul, cât şi în afara graniţelor naţionale.  La 24 ianuarie 1871, primul­ministru depune pe masa forului legiuitor arul  afacerii Stroussberg. Este vorba despre implicaţiile pe care le are în nânia  falimentul  acestui  consorţiu,  provocat  de  războiul  franco­prusian.  jponsabilitatea sa, ca administrator central al avuţiei ţării, îl determină, deci,  I. Ghica să solicite măsuri legale pentru protejarea intereselor ţării.  Din nefericire, dezbaterile imediat începute au coincis cu publicarea a două  'sori expediate în străinătate de Carol I. Prima reprezintă răspunsul principelui  e  puterile  garante,  care  somaseră  anterior,  la  23  noiembrie  1870,  atât  nânia, cât  şi Serbia,  să nu încerce  schimbări  în  statutul lor extern, faţă  de  tatu/ de la Paris din 1856. Şeful statului român întreba, de fapt, „ce ar crede"  ducătorii Marilor Puteri europene „dacă el s­ar retrage fiindcă situaţia în ţară  şa  încât  silinţele  lui  se  pierd  în  zadar  şi  el  se  uzează  fără  nici  un  folos".  ;utabile sunt  şi aprecierile dintr­o a doua scrisoare. Adresată unui intim al  iliei  sale,  datorită  căruia  epistola  apare  în  gazeta  Augsburger  Zeitung,  îspondenţa reia ideea renunţării la tronul unui stat unde, chipurile, nu există  aţie liberală şi parlamentară.  Scrisorile respective au produs „o colosală mişcare în Bucureşti şi în toată  ". Astfel, în Cameră, Nicolae Blaremberg, opozant cândva ai lui Alexandru I.  ra şi, respectiv, M. Kogălniceanu, spunea că dacă scrisoarea publicată în  ;a germană este adevărată, atunci autorul ei este „un dezertor, un trădător de  ie, căci pregăteşte anexiunea Principatelor sau suprimarea Unirii".  împotriva  unor  fruntaşi  politici  care  legau  dezamăgirea  lui  Carol  de  ?erea Stroussberg, I.C. Brătianu sena că părăsirea tronului României de către  ol  I  constituie  „o  nesocotită  propunere",  cu  „consecinţe  fatale"  pentru  statul  onal.  Două  zile mai  târziu,  de la  tribuna  Parlamentului,  M.  Kogălniceanu  Iară  că  detronarea  principelui  „ar  putea  să  aducă,  mai  cu  seamă  în  nentele de astăzi, multe pericole asupra ţărei".  în  privinţa  afacerii  Stroussberg,  L  C.  Brătianu,  I.  Ghica,  N.  lonescu  şi  Kogălniceanu  ­  aşadar,  toţi  conducătorii  principalelor  grupări  liberale  ­  ptă aceeaşi atitudine intransigentă.  La 10/22 martie 1871 a avut loc „provocarea" din Jurul să/ii S/ătineanu. Aici  st organizată  aniversarea  zilei de  naştere a împăratului Germaniei. Forţele  Ite  au  pus  la  cale  o  contramanifestaţie,  atribuită  „partidului  roşu"  din  nânia. Dimpotrivă, /. C. Brătianu şi CA. Rosetti au recomandat redactorilor  a „Românu/"să nu participe la această acţiune.  A doua zi, guvernul condus de Ion Ghica a fost înlocuit cu un cabinet ­  idat de Lascăr Catargiu. Se încheie, astfel, o perioadă de peste patru ani (13  tie 1867  ­ 23 martie 1871), în care  patru  guverne de  coaliţie liberală şi trei  9rne  ale  unor  coaliţii  între  liberali  şi  conservatori  acţionează  pentru  /oltarea  instituţiilor  democratice  întemeiate  pe  Constituţia  din  1866,  pentru  solidarea  autonomiei  statului  naţional  român  şi  afirmarea  suveranităţii  stuia în perspectiva independenţei şi unităţii tuturor românilor. Dezaprobarea  stor acţiuni se resimte nu întâmplător, Carol /fiind sfătuit de Marile Puteri că  sa  conservatoare  e  cea  mai  solidă".  înţelegem,  aşadar,  cum  se  ajunge  la  mativa guvernamentală din 11/23 martie 1871.

Marea  guvernare  conservatoare  (1871­1876).  Prezidată  de  Lascăr  Catarg/u,  trebuie  raportată,  totodată,  şi  la  ceea  ce  s­a  realizat  în  timpul  ei:  dezvoltarea  proprietăţii  funciare;  construirea  creditului  rural  şi  a  celui  urban;  întemeierea societăţilor de asigurare; extinderea reţelei naţionale de comunicaţii;  consolidarea monarhiei  constituţionale;  acţiunea  diplomatică  pentru  proclamarea  independenţei  de  stat  în  1873;  lupta  ­  tot  pe  cale  diplomatică  desfăşurată  ­  pentru  dobândirea  dreptului  de  a  încheia  tratate,  separat  de  Poartă;  mani­  festarea  independenţei  economice  prin  convenţii  comerciale  şi  de  navigaţie  încheiate cu Austro­Ungaria şi Rusia, la jumătatea deceniului opt al secolului al  XIX­lea.  Evident,  nu  lipsesc  aspectele  contradictorii,  cum  sunt  nemulţumirile  stârnite  de  unele  modificări  aduse  legii  tocmelilor  agricole,  de  politica  liberului  schimb în  detrimentul  protectionismuiui  economic  sau  de  unele  iniţiative  privind  restructurarea regimului politic.  în  ansamblu, marea  guvernare  prezidată  de  Lascăr  Cartagiu  constituie  o  etapă  însemnată  în  istoria  modernă  a  României,  căci  coaliţia  conservatoare  acum  constituită  va  închega  şi  cel  de­al  doilea  partid  reprezentativ  pentru  pluralismul politic românesc ­ cel conservator*.  La  11/23  martie  1871,  după  o  prealabilă  coalizare  a  diferitelor  grupăride  aceeaşi  orientare  politică  ­  conservatoare  ­  se  va  constitui  noul  cabinet.  Cuprinzând îndeosebi mari proprietari de pământ şi  „oameni luminaţi" la şcolile  superioare  din  Germania,  această  mişcare  politică  are  rădăcinile  în  acţiunea  reformatoare de la începutul secolului al XIX­lea şi se conturează tot mai evident  în  activitatea  pentru  reorganizarea  paşnică  a  societăţii  româneşti  după  anul  1870. Liderul politic al acestor grupări va fi Lascăr Catargiu.  Evenimentele au avut următoarea desfăşurare: în ziua de 23 martie 1871,  prin  Dimitrie  A.  Sturdza,  Carol  convoacă  Locotenenta  domnească  din  1866  pentru a­i remite demisia. Vin numai Lascăr Cartagiuşi Nicolae Golescu, întrucât  generalul  Nicolae  Haralambie  lipsea  din  Bucureşti.  Amândoi  „îl  conjură"  pe  principe  să  renunţe  la  demisie.  Prinţul  acceptă  să  nu  abdice,  cu  condiţia  constituirii  unui  „guvern  care  să  voteze  bugetul  şi  să  rezolve  problema  concesionării căilor ferate". Lascăr Catargiu se angaja să formeze un asemena  cabinet  şi  îl  rugă  pe  Carol  să  emită  ­  „pentru  caz  de  nevoie"  ­  un  decret  de  dizolvare a Parlamentului, deoarece în Cameră majoritatea aparţinea liberalilor.  Prin preluarea nemijlocită a conducerii ministerului de interne şi numirea, în  fruntea departamentului de război, a generalului /. Em. Florescu, primul ministru  a restabilit, chiar în noaptea de 23 spre 24 martie, liniştea în Bucureşti.  Victoria  conservatoare  din  martie  1871  a  îngăduit  marilor  proprietari  funciari  să­şi  consolideze  poziţiile  economice  şi  politice  şi  să­şi  păstreze  o  puternică influenţă în viaţa politică a ţării până la primul război mondial. Aceştia  au temperat ritmul dezvoltării şi au luat măsuri care să le consolideze poziţiile. în  această  direcţie  s­a  înscris,  în  anul  1872,  legea  învoielilor  agricole,  care,  prin  introducerea  clauzei,  „mânu  militari",  permitea  proprietarilor  să  folosească  forţa  armată  împotriva  ţăranilor  care  nu­şi  respectau  contractele  încheiate.  Pe  aceeaşi  direcţie  de  acţiune  se  înscrie  şi  noua  lege  a  armatei,  opusă  celei  elaborate de liberalii­radicali, şi organizarea creditului funciar rural (în 1873),  Primul program al Partidului Conservator datează din anul 1880. 

121

nenită să fntărească proprietatea moşierească, căreia i s­a adăugat, curând, şr  ;reditul urban.  Guvernul conservator a ajuns la o înţelegere cu Societatea drumurilor de  Ier din România,  satisfăcând, în parte, cerinţele bancherilor germani care pre­  uaseră afacerile consorţiului Stroussberg. A fost continuată  construirea  reţelei  je  căi  ferate.  în  anumite  limite,  conservatorii  erau  de  acord  cu  protejarea  îconomiei  şi  a  industriei  naţionale,  pentru  eliberarea  de  sub  tutela  impusă  de  egimul de suzeranitate şi de cel al garanţiei colective.  Astfel, au fost încheiate  o Convenţia comercială  pe termen  de  10  ani cu  \ustro­Ungaria şi un act similar cu Rusia, prin care se profită însă, de către ţările  ;are  făceau  parte  din  Alianţa  celor  trei  împăraţi  (Rusia,  Austro­Ungaria  şi  Sermania) de poziţia strategică favorabilă a României. Chiar dacă unele acţiuni  comerciale erau dezavantajoase, aducând grave prejudicii economiei româneşti,  île reprezentau, totuşi, un câştig în plan politic, fiind un pas spre independenţă.  Partidul Naţional­Liberai sa începutul activităţii sak\ |n  timpul guvernării  conservatoare,  grupările  liberale  s­au  constituit  în  Coaliţia  de  la  Mazar  Paşa  [după numele englezului Lakeman, cunoscut sub numele de Mazar, care servise  in armata otomană şi în casele căruia au avut loc întrunirile politice din care se  /a  naşte  Partidul  Naţional  Liberal).  în  programul  ei  intra  o  politică  externă  de  Dace  şi  de  respectare  a  tratatelor,  împroprietărirea  însurăţeilor,  reorganizarea  armatei, reducerea sarcinilor fiscale şi a cheltuielilor politice.  Incapabil  să  facă  faţă  situaţiei  interne,  lipsit  de  autoritatea  necesară  adoptării unor măsuri necesare în condiţiile crizei orientale, guvernul conservator  a fost silit să cedeze frânele puterii coaliţiei de la Mazar Paşa, care va inaugura  lunga  guvernare  liberală  în  istoria  modernă  a  României.  Ţara  noastră  intra  fntr­o  nouă  etapă  a  istoriei  sale,  în  cursul  căreia  îşi  va  cuceri  şi  consolida  independenţa. 

TIMOTEI C/PAR/U, cu ocazia inaugurării Societăţii literare române, viitoarea Academie, la  1 august 1867  „Societatea  literară,  fundată  din  libertatea  unui  guvern  român  patriotic,  de  astăzi  îşi  începe  lucrările  sale...  Ea  nu  are  misiune  şi  scopuri  politice...  Simţul  naţional  s­a  deşteptat  în  toată  românimea. Naţiunea română a venit la cunoştinţa poziţiunii care i se cuvine între naţiunile Europei;  ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţiune în demnitate. ... (Această societate)  va îngriji pentru conservarea unităţii limbii româneşti în toate provinciile locuite de români. Ea îi va  reda  forma  curat  naţională  română,  pentru  ca  să  figureze  (cu)  toată  demnitatea  între  şi  lângă  surorile ei de origine latină..."  TEMĂ:  1.  Prezentaţi contextul constituirii Partidului Naţional Liberal şi a Partidului Conservator.  2.  Precizaţi deosebirile dintre guvernările conservatoare şi cele liberale. 

122

România în context internaţional, între 1849­1876  (tabel recapitulativ)  Principatele Unite ­ România 

Data 

Situaţia politică internaţională 

1 

2 

3 

2  dec.  ­  Se  constituie  la  Paris  „Asociaţia  Română  pentru  conducerea  emigraţiei"  din  conducerea  căreia  făceau  parte:  Ion  Ghica,  Gheorghe  Magheru,  Nicolae  Bălcescu,  Dimitrie Brătianu, CA. Rosetti. 

1849 

ian. ­ Nicolae Bălcescu întemeiază la Lon­  dra un Comitet Revoluţionar internaţional;  la 5/17 ian. ­ se întâlneşte cu lordul Pal­  merston şi îi prezintă un memoriu în care  se  solicita  evacuarea  trupelor  ruso­oto­  mane   de   ocupaţie  şi   amnistie   pentru  revoluţionarii exilaţi. 3 iul. ­ Apare la laşi  publicaţia „Zimbrul", iar la   8/20  septembrie,   la   Paris,    revista „România  viitoare". 12 dec. ­ Cancelaria imperială de  la Viena ridică  Episcopia de la  Blaj  la  rang de Mitropolie. 

1850  1 oct. ­ Instituirea teritoriului vamal unic a  Imperiului Habsburgic. 29 nov. ­ Prusia  acceptă refacerea Confederaţiei germane  (acordul austro­prusian de la Olmiitz). 

­ Relaţiile agrare sunt reglementate printr­o  nouă legislaţie în Moldova şi Ţara Româ­  nească, mai­iun. ­ Apare la Paris ziarul  „Junimea română", mai­oct. ­ Cele două  ţări române participă la   expoziţia  comercială  de   industrie  şi comerţ. 11  sept. ­ Dimitrie Brătianu semnează ade­  ziunea   emigraţiei   române   la   Comitetul  Central Democratic European de la Londra.  31   dec.  ­  Este  suspendată  Constituţia  habsburgică din martie 1849. 

1851 

iun.  ­  iul.  ­  împăratul  Austriei  Franz  losif  vizitează  Transilvania.  Avram  lancu  refuză  invitaţia de a­l întâlni. 

1852  ­Camillo Cavour devine prim­ministru al  Piemontului (1852­1861). ­ Alexander Bach  devine ministru de externe al Imperiului  Habsburgic (1852­1859). ­Răscoală  ţărănească  în    Herţegovina (1852­1853). 

2 dec .  ­  Lovitura d e s tat  a lui Ludovic  Napoleon Bonaparte, prelungirea manda­  tului  prezidenţial  cu  10 ani  şi  a  prero­  gativelor funcţiei supreme în stat. 21 dec. ­  Lovitura de stat este acceptată prin  plebiscit. 

123

1  21  nov ­  în  Franţa  are  loc  un  plebiscist  cu  privire  la  forma  de  guvernământ  Majo­  ritatea  aprobă  transformarea  Republicii  în  Monarhie  2  dec  ­  Ludovic  Napoleon  Bonaparte  se  proclamă  împărat  cu  numele  de  Napoleon  al lII 

29 nov ­ Moare în exil, la Palermo, Nicolae  3ălcescu 

­ Ion Brătianu înaintează lui Napoleon al  (II  un memoriu  în c are îi s olicită  s ă  susţină Unirea Principatelor  18   febr/2   mart  ­  Patenta   imperială  m problema agrară în Banat, Crişana şi  Maramureş  14/26 iun După ce anunţase că Rusia este  silită să ocupe preventiv Tarile Române, la  21 iun /3 iul trupele ţariste trec Prutul  Ocupaţia militară durează până în aug­  sept 1854, când trupele străine se retrag şi  ncetează, de facto,  protectoratul  rusesc  asupra Ţărilor Române  act ­ Domnii Convenţiei de la Balta Liman  se retrag la Viena Generalul rus Andrei de  Budberg este numit comisar extraordinar  Dentru Principate 

1853 

­  Memorii  adresate  de  români  Franţei,  Angliei  şi  Imperiului  Otoman,  în  care  se  solicită  sprijinul  pentru  înlăturarea  trupelor  străine şi „Unirea celor două Principate, cu  Denficiul dreptului  lor  de  autonomie şi sub  jn singur principe"  3/21  iun  ­  Patenta  imperială  privind  re­  glementarea  raporturilor  agrare  în  Tran­  silvania  3/18 aug  ­ Trupele austriece pătrund în  rmcipate inaugurând o ocupaţie care va  Jura până în martie 1857 sept ­ Barbu  Ştirbei şi Gngore Alexandru 3hica se  reîntorc în tară spre a­şi exercita  Drerogativele domneşti tec  ­  Se  înfiinţează,   la   Paris,   STEG, societate  austriacă de căi ferate, cu  rol toarte  important în exploatarea resurselor  miniere din Transilvania 

1854 

Războiul  Crimen  determină  regruparea  politică  a  Marilor  Puteri  alături  de  Poartă  împotriva Rusiei  12  mart  ­  Se  semnează  tratatul  de  alianţă  anglo­franco­otoman  2/14  iun  ­  Convenţia  de  la  Boiacikoy  prevede  obligaţia  Habsburgilor  de  a  îndepărta trupele ruse din Principate şi de a  restabili administraţia  20 nov 12 dec ­ Este semnat tratatul  anglo­  franco­austnac  Austria  urma  să  apere  Principatele  de  o  nouă  invazie  'rusă  Reglementarea  situaţiei  Principatelor  intră  în atenţia unei comisii europene 16/28  dec  ­ Austria,  Franţa şi Anglia  prezintă Rusiei  un  memoriu  în  baza  căruia  urma  să  se  reglementeze conflictul Crimen între altele,  se  cerea  abolirea  protectoratului  exclusiv  al  Imperiului  Otoman  asupra  Principatelor  şi  înlocuirea  sa  cu  o  garanţie  colectivă a Marilor Puteri 

­  Agitaţie politică în problema Principatelor  ­  Emigraţia română cere unirea sub suze­  ■anitatea Portn, garanţia colectivă a Marilor  uten şi principe străin 

1855 

26 ian   Tratat franco­piemontez împotriva  Rusiei  Piemontul intră în războiul Crimen 

124

­ Uniunea vamală germană este reînnoită  pe 12 ani  6   febr  ­  Răscoală  antihabsburgică  la  Milano  1/12 mai ­ Ruperea relaţiilor diplomatice  între Rusia şi Poartă, o nouă fază a „Crizei  Orientale"  27 s ept/9oct  ­  Cu sprijinul Angliei  şi al  Franţei sultanul cere tarului să­şi retragă  trupele din Principate  4/16 oct ­ Poarta declară război Rusiei  I  se vor alătura,  în martie 1854, Anglia şi  Franţa,  iar în  1855  Piemontul  (Războiul 

Crimen 1853­1856) 

1 

2 

3 

1/13   ian  ­  3/15   dec    Apare   la   laşi  „România literară", sub redacţia lui Vasile  Alecsandn 3/15 martie­23 mai/4 iun  Conferinţa de pace de la Viena Pentru  prima dată un for european   recunoaşte  importanta   europeană a problemei  româneşti 

1855 

3/15 mart ­ 23 mai /4 iun ­ Conferinţa de  pac e de la Viena   Se cere unirea Prin­  cipatelor sub un principe străin Rusia cere  o consultare electorală populară Austria şi  Poarta se declară împotriva Unirii 4/16 dec  ­ Austria adres ează Rusiei  un  ultimatum  în care îi cere cedarea unei părti din  Basarabia,   libertatea   navigaţiei   pe  Dunăre, neutralizarea Mării Negre, abolirea  protectoratului   exclusiv   asupra   Principa­  telor   Rusia acceptă acestea drept bază  pentru preliminariile păcii 

18/30 mart  ­  Se s emnează  tratatul de  pace prin care Principatele române rămân  sub suzeranitatea Portn, iar protectoratul  Rusiei este înlocuit cu garanţia colectivă a  Marilor Puteri Viitoarea organizare a  Principatelor urma să fie hotărâtă de o  Conferinţă a puterilor garante după ce  erau cunoscute cerinţele românilor 25  mai/6   iun  ­  Constituirea   Societăţii  „Unirea", care desfăşoară o activitate pro­  unionistă 17/29   iul  ­  Expiră  mandatul  domnilor numiţi  în  urma  Convenţiei  de  la  Balta Liman Sunt numiţi în calitate de  caimacami Alexandru Ghica în Tara  Românească şi Teodor Balş în Moldova 

1856 

30 ian/11 f ebr  ­  Protoc olul cu privire la  organizarea internă a Principatelor adop­  tat  la  Constantmopol   Se încearcă  res­  trângerea   autonomiei   Moldovei  şi   Tării  Româneşti 18 febr ­ începutul celei de­a  doua epoci a Tanzimatului în Imperiul  Otoman febr ­mart ­ Proiectul Cavour cu  privire la cedarea Principatelor către  Habsburgi, în schimbul unirii Lombardiei  şi Veneţiei cu Piemontul t3/25 f ebr­18/30  mart  ­  Congres ul de  Pace de la Paris  Tănle Române intră sub garanţia Marilor  Puteri 

Firman  al  Portn cu privire la modul  de  alegere al Adunărilor ad­hoc 6/18 febr ­  Apariţia ziarului unionist „Concordia",  condus de C A Rosetti mart  ­  Sosesc   la  Bucureşti   comisani Marilor Puteri în  legătură cu misiunea de informare privind  alegerile Adunărilor ad­hoc şi doleanţele  românilor 3/15 mart ­ Constituirea  Comitetului Central al Unirii de la Bucureşti  ­Se   instalează,   lângă  Ploieşti,    prima  rafinărie din tară, construită la Hamburg ­  Este introdus la Bucureşti iluminatul cu  petrol lampant un ­iul  ­ Se întorc în tară  ultimii revoluţionari exilaţi la 1848 7/19   iul  ­  Alegerile   pentru   Adunările ad­hoc sunt  falsificate, în Moldova, de către caimacamul  Nicolae Vogonde   După noi alegeri  unioniştii   domină,   din   punct  de vedere  numeric, Adunările ad­hoc 

1857  1857­1859 ­ Criza economică în statele  germane 1857­1858 ­ Răscoală în  Hertegovina Rescnptul  tarului  Alexandru  al  II  al Rusiei  în   vederea  înfăptuirii  reformei agrare 7/19 iun  ­  Tratative  între  Marile Puteri  europene cu privire la  frontiera dintre Rusia şi Poartă 16 iul /28 iul  ­ Marile Puteri protestează la Poartă  împotriva falsificăm alegerilor pentru  Adunarea ad­hoc a Moldovei 28 iul /9 aug ­  Acordul confidenţial de la Osborne, între  Anglia şi Franţa, cu privire la statutul  Principatelor 3 nov  ­  Ambas adorul  Franţei la Poartă  alcătuieşte un proiect  de reorganizare a Principatelor 

125

1 

2 

3 

3 oct. ­ Alegerile pentru Adunarea ad­a  Ţării Româneşti. 3 oct.; 8/20 oct. ­ Mihail  Kogălniceanu, aşi şi Constantin  Kretzulescu, la Bucu­:i, prezintă  Rezoluţiile Adunărilor ad­hoc. 1 nov. ­  Jalba deputaţilor pontaşi din marea  Moldovei. 3 dec.  ­  Constantin T ănas e  cere,  în  marea de la Bucureşti,  acordarea drep­i, pentru ţărani, de a  participa la adop­sa celor mai importante  legi. 

1857 

­aug. ­ Revoluţionarii români prezintă,  ;apitalele Marilor Puteri, hotărârile Adu­  ilor ad­hoc. 22 mai ­7/19 aug. ­  Conferinţa Marilor eri elaborează o  Convenţie cu privire la anizarea  Principatelor. ,. ­ încep alegerile pentru  desemnarea jnărilor elective în  Principate. 

1858 

14   ian.  ­  Atentatul   lui   Felice   Orsini  împotriva lui Napoleon al lII. 20 iul. ­  întâlnirea de la Plombieres între Napoleon  al lII şi Cavour. 7/19 aug. ­ Convenţia de la  Paris. 10 dec. ­ Tratatul de alianţă între  Franţa şi Piemont. 

1859  7:, 24 ian./5 febr. ­ Dubla alegere a lui  xandru loan Cuza la laşi şi Bucureşti. 1  ian. ­ 0 delegaţie moldoveana pleacă  Poartă pentru a obţine investitura lui  '.a. 25 mart.­17/29 mart.  ­  Negocieri  sete la laşi între Alexandru loan Cuza  şi ieralul  Klapka cu privire la  sprijinirea ;ei naţionale a românilor.  mart./7 apr.­25 aug./6 sept ­ Conferinţa  la Paris a puterilor garante recunoaşte  ila alegere a lui Cuza. 22 mai. ­  Debutează activitatea Comi­Centrale de  la Focşani. 

apr.­iul.  ­  Răscoala populară în  statele  Italiene. 29 apr.­4 iul. ­ Război între Franţa,  aliată cu Piemontul, şi Austria. 10 nov. ­  Tratatul de pace de la Ziirich între Franţa,  Austria şi Piemont. 16 sept. ­ Constituirea  Uniunii naţionale germane. 

. ­  Memoriul lui Cuza destinat Marilor  1860  eri   cu   privire  la  desăvârşirea  unirii,  ficarea vămilor Principatelor. aug./6 sept.  ­ Se instituie prima agenţie lomatică a  României, cea de la Paris, idusă de  loan (lancu) Alecsandri. s ept/ 7   oc t.  ­  5/17  oc t.  ­  Vizit a  lui  xandru loan  Cuza la Constantinopol. 0 oct.  ­  „Diploma din octombrie" a lui  înz   losif  pune   bazele   unui   sistem istituţional  de guvernare (până în 1867). oct./7 nov.  ­ Inaugurarea Universităţii laşi. 718­19  nov.  ­  Conf erinţa de la Timi­ira  revendică autonomia  Banatului  şi  anizarea sa într­un „Căpitănat român". 27  dec.  —  Anexarea   Banatului   la garia. 

1860­1868 ­ Domnia lui Milos Obrenovici  în Serbia. 8/20  oct.  ­  Punerea  bazelor  „regimului liberal" în Imperiul Habsburgic.

1 

2 

3 

1/13 ian.—4/16 ian. ­ Conferinţa de la Sibiu  cere, în numele românilor, recunoaşterea  folosirii limbii române alături de maghiară şi  germană. 11/12 febr. ­ Conferinţa de la  Alba­lulia cu privire la situaţia Transilvaniei.  26 febr.  ­  Patenta imperială  recunoaşte  autonomia   provinciilor  şi   fixează  com­  petenţele organelor de conducere. 23  oct./4  nov.  ­  la   naştere,   la  Sibiu, ASTRA. 22  nov./4 dec. ­ Poarta recunoaşte unirea pe  durata domniei lui Cuza. 3/15 dec.  ­  Cuza  anunţă,  într­un mes aj  adresat camerelor,  că unirea e înfăptuită. 

1861 

1861­1876 ­ Domnia sultanului Abdul Azi2  în Imperiul Otoman, febr. ­ Se constituie  primul Parlament în Austria.   Se  reuneşte,   la  Torino,   primul Parlament al  Italiei unificate. 19 febr. ­ Abolirea iobăgiei în  Rusia. 17 mart.  ­  Victor Emanuel al  II  este  ales rege al Italiei (1861­1878). 1861­  1867 ­  Intervenţia lui Napoleon al lIIîn  Mexic. 

22 ian./3 febr. ­ Primul guvern al României  prezidat de Barbu Catargiu. 24  ian./5 febr.  ­  Parlamentul  României  proclamă  Unirea şi stabileşte Bucureştiul drept  capitală a ţării. 25 mai ­ Mihail  Kogălniceanu cere, într­un discurs  parlamentar, rezolvarea problemei agrare.  t  8/20   ian.  ­  Este   asasinat  în   condiţii  neelucidate Barbu Catargiu. 11/23 iun. ­  Adunarea votează proiectul de lege rurală  propus de Comisia Centrală de la Focşani;  Cuza refuză însă să îl aprobe, nov./dec.  ­  Are   loc   tranzitul   armelor sârbeşti prin  România în ciuda protestelor Marilor Puteri. 

1862 

7 apr. ­ Convenţie între Anglia şi S.U.A.  privind interzicerea comerţului cu sclavi. 22  sept. ­ Eliberarea negrilor din scalvie în  S.U.A. ­ Otto von Bismarck devine  preşedinte al Consiliului de Miniştri al  Prusiei. 

­ Constituirea la laşi a'„Junimii" condusă  de Titu Maiorescu. 7/19 apr­11/23 apr. ­  Congresul românilor de la Sibiu deleagă  pe Mitropolitul Andrei Şaguna  să  prezinte  împăratului  cererile românilor. 3/15 iul.—  17/29 oct. ­ Dieta Transilvaniei votează  legea   pentru   limba   oficială  a  Transilvaniei şi „egala îndreptăţire a naţiunii  române şi a confesiunilor sale". împăratul  Franz losif semnează legea la 26 oct./7  nov., promulgată de Dietă la 30 mai 1864. 

1863  ian.­  apr.  ­  Răscoala   de   eliberare   a  Poloniei. 30 mart. ­ Ducatele Lauemburg şi  Schleswig intră în componenţa Danemarcei. ­  Lupte decisive în războiul civil din S.U.A. ­  Congresul    german    de    la    Frankfurt  am Main. Prinţul George de Glucksburg  este ales rege al Greciei (1863­1913). 

12/24 febr.  ­  Legea pentru organizarea  puterii armate. 13/25 febr. ­ Legea  privind  1  constituirea Consiliului de Stat. 2  4 aor ­  Legea comunală. 

1864  1864­1865 ­ Expansiunea Rusiei în Asia  Centrală. 1  febr. ­  30 oct. Războiul  între  Austria, Prusia şi Danemarca. 

127

1  28   sept  ­  Constituirea   la   Londra   a  Internaţionalei I  8 nov ­ Reforma administrativă în Imperiul  Otoman 

ap r  ­  K og ăl n ic ean u  d ep u n e  î n  e  un  proiect  de  lege  agrară,  iar  la  jpr  unul  de  reformă  electorală  i a i  ­  Statutul  .dez voltător  '  al  lui  JI  o  nouă  lege  electorală  Noile  acte  îentale sunt adoptate pnn plebiscit  protestează împotriva acestui act  /5 iun  ­  8/20 iun  ­  A doua vizită  a  :a la Poartă Se recunoaşte deplina  mie a României  aug ­ Este promulgată legea rurală  it/12 oct ­ Sunt înfiinţate Camerele  iert  Sunt promulgate Codul penal, Codul  legea asupra instrucţiunii  I /8   aug  ­  România   aderă  la  ntia telegrafică de la Paris jg ­  Mişcare împotriva lui Cuza ­  împăratul Franz losif desfiinţează  de la Sibiu şi hotărăşte convocarea  i de la Cluj  ;  ­  Dieta  Transilvaniei  voteaz ă  t ar e a  au t on om i ei  pr o vi nc i ei  ş i  ea" cu Ungaria 

1865 

Capitala Italiei este transferată de la Torino  la Florenţa  24  mart  ­ Anglia  retrocedează  Greciei  insulele Ionice  14 apr  ­ Asasinarea peşedintelui S U A  Abraham Lincoln 

febr ­ Abdicarea lui Alexandru loan  formarea Locotenentei domneşti  br/10   mart  ­  23   mart/4   iun  ­  inta de la Paris discută problema  latelor române  pr ­ 8/20 apr ­ Plebiscitul cu privire  gerea,   ca   domn,   a   lui   Carol   de  zollern  pr ­ Mişcarea separatistă de la laşi  mai ­ Prinţul Carol este proclamat  al României  iul  ­  Este   promulgată  o   nouă  tutie a tării  11 aug ­ Promulgarea unei noi legi  ­ale 

1866 

1866­1868  ­  Răscoala   antiotomană  în  Creta  15  iu n  ­  2 6 iu l  ­  Ră zboi între Au stria ,  Prusia şi Italia  18   aug  ­  Se   constituie   Confederaţia  Germană de Nord  23 aug ­ Tratatul de pace de la Praga între  Prusia şi Austria  20   sept  ­  Noi   principate   se   alipesc  Germaniei  13 oct  ­  Tratat  între Austria şi Italia la  Viena 

iia participă la expoziţia universală  3  ans 

1867 

Formarea dualismului austro­ungar 30  mart  ­ Rusia vinde S U A   peninsula  Alaska  8 iun ­ Franz losif se încoronează rege al  Ungariei  22  deG   Promulgarea  Constituţiei  dualis­  mului austro­ungar

febr  ­ Acord   austro­ungar  privind  a statului dualist  Transilvania este  tă Ungariei  r/4 mai  ­  Legea pentru  înfiinţarea  ou sistem monetar  ÎI /8 iun  ­ Franz losif sancţionează  rea Transilvaniei la Ungaria 

1 

2 

3 

3/15  mai ­  Pronunciamentul  de  la   Biaj  contestă anexarea Transilvaniei la Ungaria  17/29   iul  ­  Legea   pentru   organizarea  putem armate 7 dec  ­ Parlamentul  maghiar promulga legea cu privire la  anexarea Transilvaniei la Ungana 

1868 

26   ian /7   febr  ­  Fondarea   Partidului  National al românilor din Banat şi Ungaria  23­24 febr /7­8 mart ­ Fondarea Partidului  National Român din Transilvania aug ­oct  ­  Vizite   ale   lui   Carol  I  în Austro­  Ungana, Franţa şi Rusia 19'31  o.ct  Este  inaugurată calea ferată Bucureşti­Giurgiu 

1869 

Instabilitate guvernamentală în România 24  febr ­8 mart Se inaugurează Monetăna  Statului 8/20 aug  ­  Mişcarea  antidinastică de la Ploieşti 27 dec '8 ian  1871  ­ întră în funcţiune calea ferată  Roman­Bucureşti 

1870 

12/24 ian ­ Guvernul depune în Parlament  dosartl afacerii Stroussberg 10/22 mart  II/23 mart  ­ Puternică manifestaţie  antigermană la Bucureşti * 11/23 mart  ­  4/16 apr  1876  ­  Marea  guvernare  conservatoare   a   lui    Lascar Catarg u  14/26 aug  ­  15'27 eug  ­ Aniversarea a  P  400 de ani de la îarn isr> a mănăstirii  utna 

1871  18 ian ­ Proclamarea Imperiului German în  frunte cu Wilhelm I 26 ian ­ Roma devine  capitala Italiei •13 mart  ­  Convenţia de  la Londra cu privire ,a strâmtorile Bosfor şi  Dardanele mart ­ mai ­ Comuna din Paris 16  apr ­ Constituţia Imperiului German 10  mai  ­ Tratatul de pace între Franţa şi  Germania de la Frankfurt 

2/14 îebr  ­ Se fonde  ­a  Societatea dru­  murilor de fier din RomJI ia , care preia drep­  turile şi datoriile conso'tiu'ui Stroussberg  7/19  apr  ­  Modificarea  legii   tocmelilor  agricole 13/25 sept ­ Inaugurarea Gării de  Nord din Bucureşti 12 oct înfiinţarea  Universităţii d>n OUJ 

1872  • 

6/18 apr ­ Legea creditului funciar român  mai ­nov ­ Participarea României la expo­  ziţia universală de la Viena 13/25 mai  ­  într­o şedinţă de guvern se  dezbate  problema  independentei  de stat a ţării 

1873  ­ Criza economică (1873­1879) 23 oct  ­  W ilhelm  I se raliază înţelegerii  dintre  Austro­Ungana  şi   Rusia   (Alianţa celor  trei împăraţi) 

1868­1889 ­ Domnia lui Milan al IV­lea în  Serbia 6/18   iul  ­  Detaşamente  bulgare   trec Dunărea,     pornind     din  România,  ş declanşează răscoala  bulgarilor 

14 iul  ­ Telegrama de la Ems, pretextul  războiului între Franţa şi Prusia 19 iul  ­ 26  febr   1871 ­ Războiul dintre Franţa şi  Prusia 4  sept  ­  Proclamarea  celei   de­a  treia republici în Fran'a 19 sept  1 8 7 0 ­ 1 8  ian   1871 ­  Asediul Parisului de către  armatele prusace 19/20 sept  ­ Roma se  uneşte cu  italia unificată 16 nov  ­  Amedeo de Savoia  fiul regelui Italiei, este  ales rege al Spaniei (1870­1873) 

129

1  mai/12  iun.  ­  încheierea  Convenţiei  îâno­austro­ungare  cu  privire  la  con­  icţia  căii  ferate  Ploieşti­Predeal­Timiş­  şov.         ,  3 aug. ­ Se dă în folosinţă calea ferată ­  Ungheni.  nov.  ­  Parlamentul  maghiar  votează  un  amblu  de  legi  electorale  c are  s­au  cat şi în Transilvania. 

1874 

21  febr.  ­  22 apr.  ­  Guvernul Benjamin  Disraeli în Anglia. 

­mart.  ­  Formarea  „coaliţiei   de   la  tar­Paşa".  12 iun. ­ Semnarea Convenţiei comer­  e între România şi Austro­Ungaria. 

1875 

febr. ­ Răscoale în Bosnia şi Herţegovina.  4 nov ­ Marea Britanie cumpără acţiunile  Companiei Canalului de Suez, ce aparţinea  Egiptului. 

>7 mart. ­ Convenţia comercială între  nânia  şi   Rusia  recunoaşte  de  facto  jpendenţa României. >8 iun. ­  Mihail  Kogălniceanu trimite ilor   Puteri   o  notă  circulară  şi   un noriu prin care  solicită recunoaşterea ividualităţii  statului român". iul./5 aug.  ­  Se  formează un guvern  ■al în frunte cu  Ion C. Brătianu. aug./9   sept.  ­  Vizita  la   Sibiu  şi /orbirile lui Ion C.  Brătianu cu Franz 

1876 

­Se  desf ăş oară  răsc oala  bulgarilor  împotriva dominaţiei otomane.  30  iun.  ­  Serbia şi Muntenegru declară  război Porţii.  8  iul.  ­  Acord  secret  semnat  la  Reichstadt  între Rusia şi Austro­Ungaria.  31  aug.  ­  Abdul Hamid devine sultan al  Imperiului Otoman.  11/23  dec­8/20  ian.  1877  ­  Conferinţa  Marilor  Puteri  de  la  Cons taniinopol  încearcă rezolvarea crizei orientale.

30    sept./11­12    oct.  ­  Tratativele  âno­ruse de la Livadia.  '3 dec .  ­  Noua Constituţie otomană  5idera   România   o  „provincie   privi­  îtă". Aceasta atrage un protest violent"  Jtorităţilor române (22­23 dec/3­4 ian.  T) 

CUCERIREA INDEPENDENŢEI DE STAT A ROMÂNIEI 

­NOILE   CONDIŢII   ALE   LUPTEI   PENTRU   INDEPENDENŢĂ  ÎN   A   DOUA  JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX­LEA. ­9 MAI 1877 ­ PROCLAMAREA  INDEPENDENŢEI DE STAT. ANTECEDENTE Şl  URMĂRI. ­PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA RĂZBOIUL DIN 1877­1878.  CONSFINŢIREA  INDEPENDENŢEI PE CÂMPURILE DE LUPTĂ DIN PENINSULA BALCANICĂ. ­  CARACTERUL    NAŢIONAL  SI  POPULAR    AL    RĂZBOIULUI    PENTRU  CUCERIREA INDEPENDENŢEI. ­TRATATELE DE PACE DIN 1878 SI  IMPORTANŢA LOR PENTRU ROMÂNIA.  ÎNRĂUTĂŢIREA RELApiLOR ROMÂNO­RUSE. 

Noile  condiţii  ale  luptei  pentru  independenţă  în  a  doua  jumătate  a  secolului  al  XIX­'lea  Făurirea  statului  naţional  român  în  1859,  prin  unirea  Munteniei cu Moldova sub sceptrul lui Alexandru loan Cuza, şi reformele ce i­au  urmat pe direcţia modernizării au constituit temelia cuceririi independenţei. Aceasta  a rămas, în continuare, la jumătatea secolului trecut, ţelul major al românilor din  toate  provinciile.  în  cercurile  politice  exista  o  unanimitate  de  păreri  în  favoarea  obţinerii independenţei. în  privinţa metodelor preconizate pentru împlinirea  acestui  scop s­au conturat însă diferenţe sensibile de opinii între diferitele forţe sociale şi  politice. Ele oscilau între război (cercurile radicale) şi calea diplomatică (cercurile  monarhice). Cea din urmă era susţinută de unii liberali moderaţi ş\ marii proprietari  funciari. Vasile Boerescu sau Gheorghe Costaforu au apreciat, astfef, că războiul  din  1870­1871,  dintre  Franţa  şi  Prusia,  putea  crea  condiţiile  pentru  a  se  conferi  României  statutul  de  neutralitate  şi  independenţă,  sub  garanţia  Marilor  Puteri.  Lascăr  Catarg/u  considera  că  doar  o  apropiere  de  Germania,  Austro­Ungaria  şi  Rusia putea aduce independenţa ţării noastre. La 27 aprilie/3 mai 1873 Caro/ /a  pus  în  discuţia  guvernului,  în  mod  deschis,  problema  independenţei  de  stat.  în  acelaşi  timp,  multe  năzuinţe  erau  legate  de  cucerirea  independenţei,  şi  anume  îmbunătăţirea  condiţiilor  de  viaţă,  rezolvarea  „chestiunii  ţărăneşti",  dezvoltarea  industriei şi adoptarea unor măsuri protecţioniste.  La  jumătatea  secolului trecut România  pornise în chip hotărât  pe  un  drum  propriu. Graţie politicii „prin noi înşine"'legăturile României cu Poarta erau aproape  simbolice.  Dar  ele  trebuiau  înlăturate  total  pentru  a  conferi  ţării  un  statut  internaţional  de  sine  stătător.  La  aceasta  contribuiseră  lichidarea  jurisdicţiei  consulare,  deschiderea  primelor  agenţii  diplomatice  ale  României  în  străinătate,  Constituţia  din  1866,  încercarea  de  a  se  pune  bazele  unui  sistem  naţional  de  credit. Dorind a sensibiliza opinia publică internaţională despre rolul deosebit al  ţării noastre în relaţiile internaţionale, în 1874 apărea lucrarea lui Vasile Boerescu,  „Drepturile românilor bazate pe tratate". între 1871 şi 1876, România a încheiat 

131

onventii comerciale, telegrafice şi poştale cu state ca Serbia, Austro­Ungaria,  usia, Franţa, Anglia, Italia şi a participat la Expoziţia Internaţională de la Viena.  în  1875  se  redeschidea  „Problema  Orientală".  Puternice  răscoale  anti­  omane,  ce  s­au  transformat  apoi  în  mişcări  naţionale  de  eliberare  de  sub  jminatie  străină,  au  izbucnit  în  1875  în  Bosnia  şi  Herţegovina,  iar  în  1876  în  ulgariâ.  Serbia  şi  Muntenegru  au  declarat  război  Imperiului  Otoman,  în  jndiţiile  în  care  acesta  din  urmă  trecuse  la  reprimarea  sălbatică  a  luptei  îtioriale  a  popoarelor  supuse.  Rusia  se  pregătea  de  război,  la  rândul  său,  întru  a  veni  în  ajutorul  populaţiilor  balcanice.  De  fapt,  ea  continua  să  urmă­  ască,  sub  haina  sprijinirii  „fraţilor  ortodocşi",  expansiunea  în  Balcani  şi  către  râmtorile Bosfor  şi  Dardanele. Opinia  publică  din  ţara  noastră  a  urmărit cu  uită  simpatie  şi  a  sprijinit  lupta  popoarelor  din  Balcani.  Astfel,  a  activat  în  omânia  un  Comitet  Revoluţionar  bulgar  ce  a  pregătit  răscoala  din  1876.  în  ;elaşi  timp,  în  noua  conjunctură  internaţională  România  putea  acţiona  în  îderea  modificării  poziţiei  sale  internaţionale.  Generalizarea  conflictului  din  glcani şi implicaţiile sale pentru ţara noastră au fost dezbătute pe larg de către  ctorii de decizie de la Bucureşti. Astfel, România a adoptat tactica expectativei,  neutralităţii  şi  s­a  străduit  să  evite  transformarea  teritoriului  său  în  teatru  de  zboi. Exista primejdia ca Rusia să profite de situaţie pentru a anula clauzele ­  atatului  de  la  Paris  din  1856,  ce  retrocedau  ţării  noastre  cele  trei  judeţe  din  idul Basarabiei.  La 4/16 ianuarie 1876 a fost emisă de către primul ministru Lascăr Catargiu  notă  diplomatică  adresată  reprezentanţilor  diplomatici  ai  României  în  răinătate,  în  care  se  sublinia  că  România  adoptă  tactica  neutralităţii  şi  era  )tărâtă să­şi apere integritatea teritorială. Activitatea diplomatică s­a intensificat  cepând cu primăvara anului 1876, o dată cu formarea unui nou cabinet dintre  prezentanţii  coaliţiei  de  la  Mazar­Paşa,  şi  în  care  portofoliul  externelor  era  îţinut  de  Mihail Kogălniceanu.  Acesta  a  emis, la  rândul  său, la  16/28 iunie  576, o nouă notă diplomatică \n care solicita recunoaşterea, de către Europa, a  dividualităţii statului român şi a numelui de România, integritatea teritoriului  iu, fixarea hotarului cu Poarta pe taivegul Dunării, recunoaşterea paşaportului  mânesc, încheierea de convenţii cu Poarta în plan economic şi juridic. Acestea  ­.hivalau, practic, cu independenţa ţării. Ulterior, la 20 iulie/1 august 1876 şi 24  ie/3  august  1876  au  fost  transmise  şi  alte  note  diplomatice  în  care  guvernul  mân  îşi  manifesta  solidaritatea  cu  poporul  bulgar,  condamna  represiunile  omane şi anunţa că era gata să apere fruntariile ţârii. La 24 iulie/3 august 1876  a format un nou guvern condus de Ion C. Brătianu.  Criza orientală s­a agravat mult în 1876, tinzând către un conflict deschis  tre Rusia şi Imperiul Otoman. La 26 iunie/8 iulie 1876 a avut loc la Reichstadt,  Boem/a, o întâlnire între Franz losif, împăratul Austro­Ungariei, şi Alexandru  II, ţarul Rusiei. S­a hotărât că Austro­Ungaria urma să preia Bosnia şi  srţegovina, iar Rusia căpăta libertate de acţiune în Balcani. S­a mai decis  itonomia Bulgariei şi preluarea de către Serbia şi Muntenegru a unor teritorii  (ţinute de Poartă. Aceasta a constituit prologul războiului cu Imperiul Otoman.  n. C. Brătianuşi MihailKogălniceanuau continuat eforturile diplomatice pentru  obţine recunoaşterea neutralităţii teritoriului românesc, în condiţiile în care  Poarta tindea tot mai mult să considere România, alături de alte zone  din

Peninsula  Balcanică,  provincie  turcească.  în  august  1876  premierul  român  l­a  salutat la Sibiu pe Franz /osifşi l­a asigurat de „amiciţia" ţării noastre. Cum un  conflict  ruso­otoman  putea  avea ca teatru  de  desfăşurare  spaţiul românesc,  I.C. Brătianu  s­a orientat către tratative directe cu Rusia, perfect interesată,  şi  ea, de un acord cu România, în timp ce tabăra „neutra/işti/or"desfăşura, în tară  şi străinătate, o puternică propagandă prin intermediul unor politicieni ce agitau  spectrul pericolului rusesc.  în 1876 au avut loc la reşedinţa de vară a ţarului de la Livadia, în Crimeea,  convorbiri între  o  delegaţie română ­  ion  C. Brătianu,  important om politic şi de  stat,  colonelul  Gheorghe  Slăniceanu,  ministru  de  război,  T.  Văcărescu,  mare­  şalul Curţii,  Singurov,  adjutantul lui  Caro/  I  ­  şi una rusă  ­  ţarul Alexandru  . al //­/ea. cancelarul Gorceacov şi Miliutin, ministrul de război ­ în cadrul cărora  s­a  abordat  problema trecerii trupelor ruse pe teritoriul  românesc în  drum spre  Balcani.  Delegaţii români au arătat că ţara noastră nu mai putea accepta să fie un  simplu  teritoriu  ocupat.  Discuţiile  au  continuat  în  noiembrie  1876  la  Bucureşti,  urmărindu­se  semnarea  unei  convenţii  între  cele  două  ţări.  între  timp  s­a  încercat,  prin  conferinţele  internaţionale  de  ia  Constantinopol  (1876­1877)  şi  Londra  (1877),  o  mediaţie  a  Marilor  Puteri  în  conflictul  balcanic.  România  a  continuat să insiste  şi aici în vederea obţinerii unor garanţii speciale din partea  Marilor  Puteri  europene.  Noua  constituţie  otomană  din  11/23  decembrie  1876  menţiona  însă  România  ca  o  „provincie  privilegiată"  a  Imperiului,  ceea  ce  stârnit  numeroase  proteste  ia  Bucureşti.  Calea  armelor  rămânea,  deci,  singura  modalitate  eficientă  pentru  obţinerea  independenţei  de  stat  a  ţârii  noastre.  Evenimentele s­au precipitat prin semnarea Convenţiei secrete de la Budapesta  din 3/15 ianuarie 1877, între Rusia şi Austro­Ungaria, prin care, asigurându­se de  neutralitatea celei din urmă, Rusia căpăta mână liberă pentru războiul cu Poarta.  9  Mai  1877  ­  proclamarea  independenţei  de  stat.  Antecedente  şi  urmări.  în  primăvara  anului  1877,  Rusia  a  cerut  României  să  semneze  Con  ventia privind trecerea trupelor sale pe teritoriul ţării noastre în drum spre teatru  balcanic  de  operaţii  militare.  După  multe  tratative,  fa  4/16  aprilie  1877  s­c  semnat  la  Bucureşti,  de  către  Mihail  Kogălniceanu  şi  agentul  diplomatic  rus  baronul  Dimitrie Stuart, Convenţia ce reglementa tranzitul trupelor ruse prin ţarc  noastră.  Rusia  s­a  obligat  să  respecte  şi  să  menţină  integritatea  României  „drepturile  politice  ale  statului  român  aşa  cum  rezultă  din  legile  interioare  tratatele  existente".  Cheltuielile  legate  de  trecerea  trupelor  urmau  să  fie  suportate  de  Rusia.  Traseul  trupelor  ruse  a  fost  fixat  în  detaliu,  urmând  c«  Bucureştiul  să  fie  ocolit.  Pentru  a  menţine  raporturile  cu  autorităţile  române  urmau  să fie  numiţi  comisari.  Convenţia  a  reprezentat  un  moment important  pe  calea afirmării de sine stătătoare a României. în acelaşi timp, s­au luat măsuri dt  organizare a apărării de către România. A fost decretată mobilizarea armatei şi <  gărzii civice. Forţele armate române numărau în total 120 000 oameni, din car<  58  000  reprezentau  forţa  operativă.  S­au  organizat  noi  regimente  de  dorobanţi  baterii de artilerie. Unităţile militare au fost dispuse în sudul ţării pentru a preven  orice incursiune otomană peste Dunăre.

y   )3  M  aireuiii ue indii nare şi 

tir 

a trupelor ruse Zone  Cărei  de concentrare şi  atacuri ale trupelor  otomane 

Baia Mare  ••»»­■­  v«« 

Moldovenesc \  ­"""       Zalău C'  ăsăudO  RodnaQ  . QVatra Dornei     Tg.Nşamţ  D e j  O Oradea  %  H  U e d  ' O C l u j  &>•*  R  \Piatra Neamh  QBeiuş  Roi  Dej Q  O Bistriţa  Gherla  /' 

Qrhei  cu Turcia •  .  N   19'5>4.IV.*877  Chişinău 

Leova  Comrat  Cetatea Albă 

V eheorghieni  N  Tu r d a  r  ­  Târgu Mur  ş  "7   Bacău» 

jercurea Cl  Câmpen, O  LVANIA M 

Tatarounar 

OZarand 

Nădlac   AradO' 

Bradul   Zlatna  QB\a\  U  OAIbalulia 

' 

TimişoaraO 

Bolgrad  .   Chiha Nouă 

Sighişoara  TgvOcna 

.Şerpilor 

Sf Gheorghe /  i O BraşoX  / Focşani  * 

Sulma 

Lu 

DevaQ Qorăştie 

Şf C. .  ' 

V,  Sf.Gheorghe 

O  Sibiu   " O Făgăraş 

O  9 J  O Haţeg O Caransebeş  Oraviţa Târgu Jiu  10/22. V11877 

BELGRAD li 

Mobilizare: 6/18.IV.1877  UOrşovâ,  Tumu Severin  Război: 26.IV./8.V.1877  16/28.XI.­23.XI./5.XII.1876  ;.f RBIA PROCLAMAREA INDEPENDENŢEI: 9/21 .V.1877 

rrff—­l™ Teritoriu retrocedat Rusiei prin  iilJjllXIll   tratatele de la San Stefano şi  Berlin  Teritoriu realipit României •—  ­  (Dobrogea) prin aceleaşi tratate 

\Râmnicu \  Sărat 

v*  , '  Buzău  T tative româno­ruse . 

,1877 

O  Centre  de  sprijinire  a  războiului  de Belogradcik  independenţă  înfiinţate  în  Transilvania si Bucovina 

16/28.V1I

Războiul pentru cucerirea independenţei de stat a României 1877—1878 

Constanţa  Mangalia 

La  12/24  aprilie  1877  Rusia  a  declarat  război  Porţii  şi  a  început  trecerea  Prutului. Până la sosirea forţelor ţariste la Dunăre, linia fluviului a fost apărată de  armata  română.  Luând  act  de  noile  realităţi,  otomanii  au  bombardat  localităţile  Calafat, Bechet, Islaz, Corabia, Giurgiu şi au atacat ţărmul românesc cu bande  înarmate ale cerchezilor şi başbuzicilor. Românii au ripostat bombardând Vidinul  şi Turtucaia. La Dunăre s­a instaurat astfel, deşi nedeclarată oficial, o stare de  război  între  România  şi  Poartă.  Un  curent  tot  mai  insistent  de  opinie  în  rândul  oamenilor  politici  şi  a  maselor  populare  se  pronunţa  pentru  proclamarea  independenţei, năzuinţă seculară a tuturor românilor. La 29­30 aprilie/11­12 mai  1877 Parlamentul a votat, în ambele sale Camere, moţiuni prin care se cereau  ruperea legăturilor de dependenţă faţă de Imperiul Otoman, declararea stării de  război  între  ţara  noastră  şi  Poartă  şi  apărarea  integrităţii  statului  român.  La  interpelarea lui Nicolae Fleva din 9/21 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a răspuns  în  numele  guvernului  printr­un  discurs  memorabil,  în  care  a  declarat,  în  mod  hotărât, că ţara  dorea  să  se rupă de orice legătură cu Poarta. Printr­o moţiune  votată  de  Parlament  a  fost  proclamată  independenţa.  Totodată,  s­a  decis  ca  tributul  datorat  Porţii  să  fie  destinat  necesităţilor  armatei.  Proclamarea  independenţei de stat a fost apogeul unei politici bine pregătite în toate detaliile  sale.  Ea  era  o  nouă  expresie  a  politicii  româneşti  de  a  pune  Europa  în  faţa  faptului împlinit. Bucurându­se de o uriaşă adeziune populară, ea a fost expresia  voinţei  întregului  popor  român,  fiind  salutată  cu  entuziasm.  în  capitalele  europene  gestul  României  a  fost  interpretat  însă  în  chip  diferit,  în  funcţie  de  interesele particulare ale statelor respective. Rusia a  acceptat independenţa ca  un  fapt  împlinit,  Poarta  a  acuzat  România  de  „rebeliune",  Italia  a  manifestai  simpatie, date fiind şi antecedentele luptei sale pentru unitate naţională, Prusia,  Anglia şi Austro­Ungana anunţând că se vor pronunţa la finele războiului.  Participarea  României  la  războiul  din  1877­1878.  Consfinţirea  inde­  pendentei pe câmpurile de luptă din Peninsula Balcanică  Independenţa  fiind  proclamată  trebuia  consfinţită  pe  câmpul  de  luptă  şi  impusă spre recunoaşterea Europei. Primele încercări ale guvernului român de a  coopera militar cu Rusia au fost respinse, căci se aprecia, de către experţii ruşi,  că armata ţaristă putea înfrânge prin efortul propriu pe otomani, ea nedorind să  împartă cu altcineva roadele victoriei pe care o credea foarte apropiată şi nici să  vadă România la masa trativelor de pace, mai ales că intenţiona să obţină, pe  seama ei, noi achiziţii teritoriale.  Armata  rusă  s­a  concentrat  la  Dunăre,  între  Giurgiu  şi  Zimnicea.  La  14­  15/26­27  iunie  1877  ea  a  trecut  fluviul  cu  sprijinul  artileriei,  infanteriei'şi  a  vaselor româneşti de pe Dunăre. Ulterior, a început înaintarea pe trei direcţii, şi  anume Nicopole, Târnovo­Şipka­Stara Zagora, Biala­Rusciuc.  înaintarea  s­a lovit de o puternică rezistenţă otomană  la Plevna. Aceasta  reprezenta  un  complex  de  fortificaţii format  din  redute,  care  adăpostea  50  000  soldaţi şi ofiţeri otomani, bine înarmaţi. Comandantul fortăreţei era Osman Paşa.  Plevna constituia cheia operaţiilor în Balcani, aflându­se într­o poziţie strategică,  ce  controla  direcţiile  Nicopole  ­  Constantinopol  şi  Vidin  ­  Târnoyo.  Primele  asalturi  ruseşti  au  fost  respinse  cu  pierderi  mari.  Situaţia  militară,  ce  devenea  critică  pe frontul  balcanic,   a  determinat comandamentul ţarist să  solicite

135

rsul  armatei  române.  Se adăugau  oprirea trupelor ruse la  Şipka  şi  gerile de pe teatrul militar din Caucaz.  _a  19/31  iulie  1877  marele  duce  Nicolae,  în  calitate  de  comandant  al  ui din Balcani, a trimis o telegramă  principelui  Carol  I în care  se  spunea  'urcii îngrămădind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog să faci  e, demonstratiune şi dacă­i posibil să treci Dunărea cu armata după cum  ti. între Jiu şi Corabia demonstraţiunea aceasta este absolut necesară  i înlesnirea mişcărilor mele". Deşi nu exista o convenţie militară între cele  state, România a hotărât să acorde Rusiei sprijin militar. După noi apeluri  imandamentului ţarist au fost trimise în Balcani Diviziile II şi III române. în  imp, printr­un uriaş efort naţional, Armata română a căpătat o nouă ordine  :boi,  fiind  reorganizată  în  Armata  de  operaţii  şi  Corpul  de  observaţie.  Au  Dtate noi credite militare, s­au făcut comenzi de armament în străinătate,  iţii  şi foarte multe donaţii  şi contribuţii militare. Bazele cooperării  10­  ruse  au  fost  convenite  în  întâlnirile  lui  Carol  leu  ţarul  Alexandru  al  II  rele  duce  Nicolae  din  august  1877.  Forţele  româno­ruse  au  fost  puse  la  3  sub  comanda  lui  Carol,  asistat  de  generalul  rus  Zotovşl  generalul  român  ndru Cernat. La Plevna au acţionat, din rândul armatei române, 38 000  ii şi 108 tunuri. 

ama marelui duce Nicolae adresată, la 19/31 iulie 1877, principelui Carol al României

La 30 august/11 septembrie 1877, de ziua de naştere a ţarului, a avut loc  un  asalt  general  asupra  Plevnei.  Din  14  redute  doar  trei  au  fost  cucerite,  iar  dintre ele Grivita la fost şi singura păstrată de către unităţile româneşti. Au căzut  atunci eroic, la datorie, maiorul  George Şonţu  şi căpitanul  Valter Mărăcineanu.  Noi încercări de a cuceri Grivita //au avut loc în septembrie şi în octombrie 1877.  în  octombrie  s­a  decis  încercuirea  Plevnei  pentru  a  o  sili  să  capituleze  prin  înfometare. Forţele armate române controlau în cadrul încercuirii două sectoare,  după  lupte  înverşunate  preluând  controlul  şi  asupra  redutei  Rahova.  La  28  noiembrie Osman Paşa a încercat să spargă încercuirea, dar fiind înfrânt şi rănit  s­a  predat  colonelului  M.  Cristodulo  Cerchez.  Erau  capturaţi,  totodată,  45  000  soldaţi otomani, dintre care 2 500 ofiţeri. Erau ocupate, astfel, în sfârşit, Grivita II  şi Opanezul. După capitularea Plevnei Armata română a acţionat în nord­vestul  Peninsulei Balcanice, iar ruşii, după ce au trecut Munţii Balcani, au înaintat pe  direcţia  Sofia  ­'Filipopol  ­  Adrianopole,  ajungând  aproape  de  Constantinopol.  Ostaşii români au luptat în zona Vidin ­ Belogradcik, ce controla căile de acces  spre Serbia şi Sofia. în urma unor puternice încleştări, în ianuarie 1878, Vidinul  era încercuit. Semnarea armistiţiului a găsit aici armata română.  Participând  la  războiul  din  1877­1878  România  şi­a  consfinţit  inde­  pendenţa  pe  câmpurile  de  bătălie.  Spiritul  de  sacrificiu,  curajul  şi  eroismul  soldaţilor  şi  ofiţerilor  români  au  fost  larg  apreciate  de  către  opinia  publică  internaţională,  de  cercurile  militare  şi  politice  Numeroase  articole  de  presă  în  ziare  de  peste  hotare,  ca  „Der  Osten",  „Le  bien  publique",  „Le  Messager  de  Vienne",  „Fremdenblatt", „Neues Freie Presse"  şi  altele,  au  subliniat  eficacitatea  participării ţării noastre la operaţiunile militare. Au căzut în luptă 10 000 oameni ­  Cucerirea redutei Grivita 

137

întâlnirea dintre marele duce Nicolae, principele Carol SI Osman Paşa după  capitularea Plevnei 

morţi şi răniţi. Totodată, s­au distins în conducerea luptelor şi în desfăşurarea lor  generalii  Alexandru Cernat, George Lupu, Mihail C. Cerchez, George Mânu, It.  col. Ion Cotruţ, maiorul Teodor Văcărescu, căpitanul Moise Grozaş.a. Principele  Carol  a  fost  decorat  de  ţarul  Rusiei  cu  ordinul  „Sfântul  Gheorghe"  şi  ordinul  „Sfântul Andrei" cu spade. Efortul financiar al României în război s­a cifrat la 100  milioane lei.  Caracterul  naţional  şi  popular  al  războiului  pentru  cucerirea  indepen­  denţei. Independenţa  de  stat  a  polarizat  o  solidaritate organică  a  populaţiei  din  toate  provinciile  româneşti.  Formele  sale  de  manifestare  au  fost  diverse  Voluntari din întreag teritoriul românesc s­au înrolat şi au luptat în război. S­au  oferit  numeroase  donaţii  şi  daruri  ce  au  totalizat  10  milioane  lei.  S­au  făcut  importante  rechiziţii  şi  contribuţii  în  alimente,  furaje  şi  vite,  s­au  organizat  ambulanţe  şi  spitale. în  sprijinul  efortului  de  război  au  acţionat  şi  comitetele  de  femei, precum cel de la Sibiu, condus de ludita Măcelariu, de la laşi, condus de  Măria  Rosetti  Roznovanu,  din  Bucovina,  condus  de  Natalia  Hurmuzaki;  s­a  organizat  şi  a  funcţionat  eficient,  sub  conducerea  dr.  Carol  Davila,  serviciul  sanitar  al  armatei  sprijinit  şi  de  studenţii  medidnişti veniţi  pe  front  ca  voluntari.  Cercurile  intelectualităţii  şi­au  manifestat  solidaritatea  cu  cauza  independenţei  naţionale, oglindind în creaţia artistică numeroase aspecte ale războiului. Astfel  s­au  impus  Vasile  Alecsandri,  Ciprian  Porumbescu,  Eduard  Caudella,  Nicolae  Grigorescu, Theodor Aman, Sava Henţia, Carol Pop de Szathmaryşi alţii.  Tratatele   de   pace   din   1878  ş*   importata  lor  pentru   Komânm  înrăutăţirea relaţiilor româno­ruse. O dată cu primele contacte diplomatice în  vederea păcii, România a acţionat pentru: recunoaşterea suveranităţii şi inte­  138

Participanţii la Congresul de Pace de la Berlin din 1878 

grităţii  teritoriale,  retrocedarea  gurilor  Dunării  şi  obţinerea  unor  despăgubiri  de  război. Rusia anunţase deja că dorea să schimbe Dobrogea pe cele trei judeţe  din sudul Basarabiei. în acest sens, diplomaţia rusă făcuse o serie de presiuni la  Bucureşti, ceea ce a atras, în ianuarie 1878, protestul Parlamentului României.  în  tratativele  de  la  San  Stefano  (lanuarie­februane  1878),  reprezentantul  României,  colonelul  Eraclie  Arion,  nti  a  fost  acceptat  la  discuţii,  Rusia  tratând  direct cu Poarta.  Tratatul de pace din 19 februarie/3 martie 1878 a prevăzut creşterea  deosebită a influenţei Rusiei în Balcani. Aşadar, s­a organizat Marele Principat al  139

lulgariei,  în  care  staţionau  încă  trupe  ruse  ce  aveau  dreptul  să  menţină,  prin  îomânia,  legătura  cu  ţara.  S­a  recunoscut  independenţa  Serbiei  şi  României,  lutonomia  Bosniei  şi  Herţegovmei.  Strâmtorile  Bosfor  şi  Dardanele  erau  ieschise circulaţiei tuturor navelor. Rusia a cerut ca, în schimbul unei părţi din  iespăgubirea de război, Poarta să­i cedeze Dobrogea pe care ea o schimba cu  :ele trei judeţe din sudul Basarabiei ­ Ca hui, Ismail şi Bolgrad.  Consolidarea  puterii  Rusiei  a  trezit  ostilitatea  Angliei  şi  Austro­Ungariei.  România  era,  la  rândul  său,  nemuiţumită  faţă  de  politica  de  forţă  a  Rusiei,  de  ameninţările  pe  care  aceasta  le  profera  privind  unele  posibile  noi  anexiuni,  vflarile Puteri au impus, astfel, reluarea negocierilor de pace, pentru o mai clară  jelimitare  a  „compensaţiilor"  ce le  reveneau,  în  numele  „apărării"  echilibrului  de  orte european. în 1878 au avut loc noi tratative de pace, în cadrul Congresului  ie la Berlin prezidat de cancelarul german Otto von Bismarck. România nu a fost  acceptată nici de această dată ca parte la discuţii. După îndelungate şi repetate  cereri,  reprezentanţii  săi,  Mihail  Kogălniceanu  şi  Ion  C.  Brătianu,  au  expus  joleanţele  ţării  noastre,  fiind  doar  „auziţi",  nu  şi  „ascultaţi".  Ei  au  pledat  pentru  ■ecunoaşterea independenţei  şi integrităţii  naţionale, garantarea  neutralităţii ţării,  acordarea unor indemnizaţii pentru efortu! de război. Cu toate că s­a apreciat de  Dătre  unii  diplomaţi  participanţi  efortul  armatei  române  şi  dăruirea  repre­  zentanţilor români, hotărârile Congresului s­au înscris în acelaşi cadru politic în  care Marile Puteri decideau pe seama statelor mici. Astfel, Bosnia şi Herţegovina  au  trecut  sub  administraţia  Austro­Ungariei,  Bulgaria  a  fost  redusă  teritorial  la  spaţiul dintre Dunăre şi Munţii Balcani ş\ pusă sub suzeranitatea Porţii, iar la sud  de Munţii Balcani s­a constituit Rumelia Orientală. Rusia ocupă Kara, Ardahan,  Batum.  Anglia  prelua  insula  Cipru.  S­a  prevăzut  independenţa  Serbiei  şi  Muntenegrului.  Articolele  47­53  au  privit  ţara  noastră.  S­a  recunoscut  independenţa  României, dar în mod condiţionat. Ea era legată de modificarea unor prevederi  ale Constituţiei din 1866,  privind  acordarea cetăţeniei locuitorilor străini. Anglia  şi,  în  special,  Germania  au  legat  recunoaşterea  de  către  ele  a  independenţei  României de răscumpărarea de către guvernul român a acţiunilor fostei societăţi  a  drumurilor  de  fier  din  România  In  septembrie  1878  s­a  încheiat  o  Convenţie  între  statul  român  şi  bancherii  germani,  prin  care  se  rezolva  acest  litigiu.  Se  deschidea,  astfel,  calea  recunoaşterii  independenţei  de  stat  a  României.  Dobrogea  şi  Delta  Dunării  au  intrat  în  componenţa  statului  român,  dar,  în  schimbul  său,  Rusia  a  smuls  din  nou  României  cele  trei  judeţe  din  sudul  Basarabiei.  Poziţia  Rusiei  la  tratativele  de  pace  a  constituit,  de  fapt,  încălcarea  înţelegerilor  anterioare  cu  România  şi  în  principal  a  Convenţiei  de  la  4  aprilie  1877,  o  încălcare  flagrantă  a  suveranităţii  naţionale.  S­au  adăugat,  la  aceasta  tendinţele  manifestate  de  către  Rusia,  din  1877,  de  a  impune  României  noi  cesiuni  teritoriale.  în  aprilie  1878,  în  perioada  dintre  San  Stefano  şi  Berlin,  încercând  o  politică  de  forţă,  Rusia  a  dislocat  noi  trupe  pe  teritoriul  României.  Generalul Drenteln a fost numit comandant al trupelor de ocupaţie. Regimente  de  cazaci  staţionau  la  Băneasa  şi  controlau  căile  de  acces  spre  Bucureşti.  Divizia XI infanterie a primit chiar ordinul să ocupe capitala ţării. Faţă de această  situaţie, România şi­a concentrat forţele militare în Oltenia şi pregătea apărarea 

140

Intrarea armatei române în Dobrogea, în 1878 

pe linia Piteşti­Târgovişte. Ea a anunţat, în aceiaşi timp, că era gata să se apere  în faţa oricărui pericol extern. Ingerinţele Rusiei, ca şi ameninţările sale au dus la  încordarea  relaţiilor  româno­ruse.  In  rândul  a  numeroşi  oameni  politici  de  Bucureşti au început să se manifeste puternice resentimente faţă de Rusia, care  era  văzută  drept  principalul  inamic  al  României.  Ulterior  trupele  ruse  au  fost  retrase.  Cucerirea  independenţei  de  stat  a  Românişi  a  marcat  astfel  un  moment  important pe calea realizării deplinei unităţi naţionale, fiind, de fapt, temelia Marii  Uniri din 1918. 

Discursul lui Ion C. Brătianu din 10 mai 1877  „Când,  însă  a  încetat  orice  speranţă  că  turmentele  de  peste  Dunăre  se  pot  potoli  pe  cale  diplomatică, când resbelul între Rusia şi Turcia a isbucmt, şi când nimic nu se poate asigura despre  consecinţele  acestei  teribile  convulsium  pentru  Peninsula  Balcanică;  când,  înainte  chiar  de  a  fi  sigură că va  eşi  victorioasă din  acest resbel, din teribila crisă politică şi socială pe care  o străbate,  Turcia,  în circulara sea către  puteri,  ne croeşte,  prin capriciul  urgiei seale,  uă soartă care  nu  este  conformă  nici  cu  drepturile,  nici  cu  dorinţele  noastre;  când  programa  din  acea  circulară  este  deja  pusă în esecutare, prin faptul tratăriei agintului nostru de la Constantinopoli ca un simplu funcţionar  otoman; când oraşele şi satele noastre deschise, unde nu erau nici trupe rusesci, nici chiar trupe  româneşti, sunt  nu  ocupate ca  puncte strategice,  deară  dzilnic  bombardate,  incendiate şi jefuite,  când câmpiile şi holdele noastre sunt pustiite şi arse, când santinelele noastre de­a lungul Dunărei 

141

nt ucise şi ciopârtite în modul cel mai barbar, când muncitorii sunt răpiţi de la plugul lor şi duşi în  sie împreună cu femeile şi copiii lor ca în timpul Iu Mahomet II, când într­un cuvânt, vedem patria  astră ameninţată de toate  ororile, mvasiunile sălbatice din secolele trecute,  acelaş simţământ de  jdintă şi de înţelepciune, care ne­a condus totdauna, ne impune astăzi datoria de a ne ndica cu  II de a tine pept pericolului, spre a salva individualitatea politică a Statului Român  Trecutul  nostru,  Măria  Ta,  a  putut,  credem,  asigura  deja  toate  Puterile  Garante  asupra  opului  ce  urmărim,  faptele  noastre,  în  evenimentele  presenţi  le  vor  dovedi  la  toate,  şi  mai  ales  ternicilor  noştri  vecini,  Rusia  şi  Austria,  că  politica  noastră  este  numai  uă  politică  de  nversatiune şi că deacă ne deslipim astădzi cu totul şi pentru totdeuna de Turcia este ca să nu  31 resimţim efectele convulsiunilor sale, deacă luam armele, este ca să răspundem agresiunilor ei,  le punem uă stavilă puternică, şi să facem astfel ca ele să nu mai poată repeţi în viitor  Puterile se vor convmge că, puşi precum suntem, între două mari puteri şi puternice Imperii,  ntământul de conservatiune însuşi ne mterdzice orice alte aspiraţiunui aventuroase, cari ar putea  ne în pericol esistenţa noastră chiar în marginile deară ale României actuale, care de fapt şi de  spt  public  european  este  patrimoniul  nostru,  credem  că  nu  vom  dementa  de  solitudinea  şi  jtectiunea Puterilor Garante, deacă ne  vedem siliţi astădzi a lupta,  şi a lupta până la  estreme  ntru apărarea drepturilor şi independentei noastre" 

Din amintirile unui participant la luptele de la Rahova  „Nu  mai  ţin  minte  pe  la  ce  oră  a  început  focul  artileriei,  bateriile  Borănescu  şi  Calinderu  buiau de credeai că se sparge cerul Poziţiile turceşti dominau Comandantul turc, cu cele 2 tunuri  j lui, făcea faţă la focurile tunurilor noastre care erau aşezate cam în jurul Rahovei, până aproape  râul Schit, unde era şi bateriile călăreţe ale noastre Bateria căpit(an) Virgil Hepites şi cele ruseşti  divizia de cavalerie Meyerdorf  şi  brigada de roşiori Din ce în ce focul se înteţeşte, infanteria,  pe  Jnci, caută să urce Dealul Tablei, de front, dar sunt opriţi de focurile infanteriei vrăjmaşe, focurile  artilerie continuă tot cu  putere  la  noi,  ale trucilor se  răresc  din cauza lipsei  de  muniţii  Infanteria  astră făcând o ocolire spre dreapta, atacă întăririle stângi ale turcilor, ia la asalt o redută, împlântă  ;olorul nostru şi urmăreşte duşmanul spre reduta principală, până la cam optzeci metri de ea,  de sunt opriţi de salvele înspăimântătoare ale vrăjmaşului, aici a fost ucis locotenentul Radovici  i infanterie şi rănit subîocot(enentul) Spiroiu Atunci ne dă  ordin de  a se  ataca reduta  principală,  iiorul Giurescu  esecută  ordinul,  dar cade  mort împreună cu credinciosul său câine, ia comanda  iiorul Maldărescu, care, în avântul său ostăşesc îndemnând rezerva să înainteze, cade şi dânsul  av rănit în sfârşit, încet, încet, întunericul se lasă, ne învălue, focurile încetează şi rămânem pe  ziţn  Turcii, văzând că nu mai pot avea nici o scăpare încearcă cu îndrăzneala deznădejdii cel din  Tiă mijloc care le mai rămânea, adică o ieşire cu arme şi bagaje în zorii zilei de a doua zi" 

Memonu al delegaţiei române prezentat la 12/24 iunie 1878 la Congresul de pace de la Berlin  Azi,  când  Tratatul  de  la  San  Stefano  este  obiectul  dezbaterilor  Europei,  România,  prin  bsemnatii,  îşi  ia  libertatea  de  a  supune  plenipotenţiarilor  Marilor  Puteri  punctele  următoare,  optarea  cărora,  răspunzând  totodată  nevoilor  şi  dorinţelor  legitime  ale  ţării,  nu  ar  fi  decât  nsacrarea drepturilor sale şi garantarea intereselor  europene,  aşa cum  aceste drepturi şi interese  fost recunoscute de Tratatul de la Paris  1 NICI O parte a actualului teritoriu să nu fie detaşată de România  2 Pământul românesc să nu fie supus unui drept de trecere în folosul armatelor ruse  3 Principatul, în virtutea titlurilor sale seculare, să intre în posesia insulelor şi gurilor Dunăni,  lusiv insula Şerpilor  4 El să primească, în proporţie cu forţele militare pe care Ie­a pus în linie, o indemnizaţie, în  ma în care s­ar aprecia a fi mai practică  5 Independenta sa să fie definitiv consacrată şi teritoriul să fie neutralizat 

,2

Aceste cereri nu ies pentru că nu depăşesc din domeniul dreptului  şi al echităţii, Congresul  satisfăcându­le,  ar da României poziţia recunoscătoare  a unui Stat în măsură să ducă mai departe  opera  sa  de  ordine,  de  civilizaţie  şi  de  progres  Interesul  special  al  naţiunuii  române  este  în  completă armonie cu interesul  general  al Europei  Având  în  vedere situaţia sa  geografică, scopul  său este liniştea şi pacea în Orient  Fund pătrunsă de  această convingere, simţind ce măsură s­ar compromite  un  viitor în care  nu numai ea este interesată dacă i s­ar lua malul cel mai important al Dunării şi dacă ar fi separată  de  mare,  ea  tine  neapărat să păstreze  integritatea  actuală  a  teritoriului său şi cutează să spere că  tratatul  de  la  Berlin,  care  urmează  să­l  substituie  pe  cel  de  la  Paris,  va  preciza  în  favoarea  sa  garanţia de drept public, al cărui principiu i­a fost asigurat prin actul european din 1856'  Plenipotenţiarii României  (Semnat) I C BRĂŢIANU, Preşedintele Consiliului de Miniştri M  KOGĂLNICEANU, Ministru al Afacerilor Străine  TEMĂ  1  Care au fost principalele căi pentru obţinerea independentei de stat a României?  2  Precizaţi raporturile româno­ruse şi poziţia internaţională a României, în perioada 1876­  1877  3  Care au fost hotărârile Congresului de Pace de la Berlin, din 1878, cu privire la România?

ÎARACTERISTICILE DEZVOLTĂRII SOCIAL­ECONOMICE A  ROMÂNIEI LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX­LEA  Şl ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX­LEA  '  ­STADIUL DE DEZVOLTARE A ROM ÂNIEI  LA CUM PĂNA SECOLELOR  AL XIX­LEA­AL XX­LEA.  ­  TENDINŢE DE MODIFICARE ÎN STRUCTURA SOCIALĂ.  ­  EVOLUŢIILE DIN CADRUL PRINCIPALELOR RAMURI ECONOMICE. 

St"** 4 "!.'! de dp?vr!*are a României la cumpăna secolelor al XIX­lea­al  i­\es România s­a numărat printre statele europene care au înregistrat ritmuri  site de modernizare, punându:se în lumină, foarte clar, raportul dintre naţional  universal. în această perioada, România continua să se afle, încă, în prima  tă a dezvoltării societăţii industriale, revoluţia industrială fiind însă abia la  :eputurile ei. în unele ramuri ­ industria alimentară, forestieră, transporturi ­ se  sheiase procesul de înzestrare cu maşini, dar în altele ­ industria textilă ­ el se  la într­o etapă incipientă. Dezvoltarea economiei pe baza importului de maşini  a utilizării de capital străin au făcut ca înzestrarea tehnică să fie, în această  îrioadă, în ţara noastră, insuficientă, ceea ce s­a repercutat asupra nivelului de  ogres. Unele crize, precum cele din 1907, 1912­1913, au lovit principalele  muri economice, inclusiv  cele organizate  pe  baze  maşiniste.  De  aceea  jricultura a continuat să reprezinte ramura principală a economiei. Industria a  apătat însă, în mod treptat, o pondere importantă, ceea ce a dus la evidente  sorientări în cadrul economiei. Domina încă producţia întreprinderilor mici şi  lijlocii. Locul prioritar în industrie era deţinut de industria petrolieră, alimentară,  ixti/ă şi metalurgică. Nivelul operaţiilor financiare era redus în comparaţie cu cel  I statelor vest­europene.  Au  apărut  şi  s­au  manifestat  şi  în  ţara  noastră  forme  de  concentrare  ale  roducţiei,  ce  s­au  tradus  în  constituirea  societăţilor  anonime  pe  acţiuni.  Ele  sprezentau de fapt înţelegeri de monopol, ce au iuat forma convenţiilor simple a  artelurilor  şi vizau  în  special  desfacerea  a  câte  unui  produs  pe  piaţa  internă,  ind  susţinute  însă  de  un  credit  financiar  incipient.  Concentrarea  a  avut  loc  în  pecial  în  industria  petrolieră,  dar  şi  în  cea  alimentară  şi  forestieră.  în  1914  jncţionau  în  Vechiul  Regat  182  societăţi  anonime.  în  economie  şi­a  afirmat,  Dtodată, influenţa şi libera concurenţă.  Deşi  lipsită  de  capitalul  intern,  forţa  tehnică  şi  de  muncă  iniţiată,  :onfruntată  cu  penetraţia  capitalului  străin  şi  cu  predominarea  agriculturii  în  msamblul  economiei,  industria  se  impunea  să  fie  încurajată.  Urmând  linia  )olitică denumită „prin noi înşine", economişti, oameni de cultură şi politicieni, ca  etre  S.  Aure/ian,  Dionisie  Pop  Marţian,  Alexandru  D.  Xenopol,  CA.  Rosetti,  Seorge Bariţiu, B.P. Hasdeu, atât în  Vechiul Regat cât şi în Transilvania, au  144

susţinut  necesitatea  încurajării  industriei  printr­un  ansamblu  de  măsuri  pro­  tecţioniste.  Prin  aceasta  era  combătută  teoria  privind  România  ca  ţară  emina­  mente  agrară,  popularizată,  mai  ales,  de  marii  proprietari  agricoli,  aceştia  fiind  reprezentaţi  de  conservatorii­junimişti.  Ideea  era  reluată  de  curentul  „sămănă­  torismului"  al  lui  Nicolae  /orga.  Necesitatea  unui  regim  protecţionist  şi  a  încu­  rajării industriei a fost grăbită şi de efectele dezastruoase ale convenţiei comer­  ciale din 1875 cu Austro­Ungaria.  Principalele  măsuri  legislative  care  au  urmărit  încurajarea  industriei  autohtone s­au referit la industria alimentară, forestieră, petrolieră şi metalurgică;  în  1881  s­a  promulgat  legea  privind  încurajarea  industriei  hârtiei,  iar  în  anul  următor  a  celei  a  zahărului;  în  anul  1887  s­a  publicat  legea  de  încurajare  a  industriei: conform prevederilor sale o întreprindere cu un capital de 50 000 de  lei şi cel puţin 25 de lucrători primea, din partea statului, scutiri de impozite şi de  taxe  vamale  la  importul  de  maşini,  reduceri  de  taxe  la  transportul  feroviar  şi,  totodată,  între  1­5.  hectare  teren,  în  folosinţă  gratuită  pe  90  de  ani,  pentru  amplasarea clădirii. în 1886 s­a votat un nou tarif vamal, iar în 1906 s­a aplicat  un nou tarif vamalpentru a consolida cadrul legislaţiei protecţioniste. în februarie  1912  s­a  publicat,  în  acelaşi  sens,  şi  o  nouă  lege,  îmbunătăţită,  pentru  încurajarea industriei.  Ritmul construirii de întreprinderi a sporit considerabil în aceste condiţii la  sfârşitul secolului al  XIX­lea. întreprinderile se concentrau, în Vechiul Regat, în  Bucureşti,  pe  Valea  Prahovei,  la  laşi,  Turnu  Severin,  Galaţi,  Roman.  în  Tran­  silvania,  importante  centre  industriale  erau  în  Valea  Jiului,  oraşele  Cluj,  Arad,  Timişoara. Toate acestea au avut şi consecinţe semnificative în plan social prin  creşterea numărului lucrătorilor industriali  şi gruparea lor în marile întreprinderi,  între 1913­1914, în Vechiul Regat lucrau, în industria extractivă şi prelucrătoare,  263 629 lucrători industriali. în Transilvania, în aceeaşi perioadă, erau înregistraţi  212 300 lucrători.  Progresul  economic  a  permis  unele  realizări  notabile:  s­au  amenajat  docurile şi antrepozitele de la Brăila şi Galaţi, s­au edificat centura de apărare a  Bucureştiului  şi linia fortificată Focşani­Nămoloasa­Galaţi, au avut loc zborurile  lui Aurel Vlaicu şi  Traian Vuia, s­a început şi finalizat construcţia unor obiective  economice,  ca:  fabrica  de  chibrituri  din  Bucureşti  (1879),  linia  ferată  Buzău­  Mărăşeşti  C\88­\),  s­a  amenajat  canalul  Sulina  (1894),  podul  de  la  Cernavodă  (1890­1895). Aşadar, în condiţiile unui stadiu specific de dezvoltare, România a  cunoscut, la sfârşitul secolului al XIX­lea şi începutul secolului XX, o consolidare  a capacităţii sale economice.  re în  •  tur?  Pe fondul general al  dezvoltării  societăţii  moderne  s­au  produs  importante  mutaţii  în  plan  social.  România a cunoscut, în  perioada  de care ne ocupăm, o creştere  demografică  care a influenţat evoluţia social­economică, politică şi culturală. în 1899 Vechiul  Regat număra  5  956' 690  de locuitori pentru ca  în 1906  să  se ajungă  la  6 585 534 de locuitori, iar în 1912 la 7 234 920 de locuitori. Din aceştia, marea  majoritate locuiau la sate şi mai puţini la oraşe. Dar pe seama sărăcirii populaţiei  rurale,  în  condiţiile  divizării  loturilor  de  pământ,  ca  şi  a  concentrării  lor  în  mari  gospodării,  şi,  în  acelaşi  timp,  a  industrializării,  a  crescut,  treptat,  şi  numărul  locuitorilor de la oraşe. în această perioadă sunt menţionate 71 de oraşe, dintre  145

Halmeu  Satu Mare  Vidm  Cărei 

■   Extracţii de cărbuni  Sare • 

< 

Minereuri de fier 

Orhei  Călăraşi 

Metale preţioase şi neferoase |   Industria  metalurgică 

/Şjmleul Silvaniei 

Industria materialelor  de construcţie  Industria chimică 

w   C3  Oradea"  Salonta   Huedin  Beiuş 

% 

Chişinău 

Tiraspol  Tighina  \ 

K 

Leova  Comrat 

Cherestea 

m  Fabrică de hârtie 

m 

Industria textilă 

cu 

Instituţii uj. u are 

Cahul 

Industria alimentară 

ş  Galaţi 

R mnicu Vâlcea  /l%nina  V~­ Oravita       Târgu Jiu  \  '  Ocnele Mari Piteşti  BELGRAD  Moldova  Uorho  Veche 

Orsova 

' 

A 

Turnu Severin  ' 

Cetatea Albă 

Drăgăşanj 

r 

,Tatarbunar 

t Bolgrad  Ren: 

Chilia Nouă 

Brăila /  iulina 1  Babadag Sf.Gheorghe, 

\ 

Filiaşi  Slatina 

Cernavodă Constanţa 

Mangalia  Bazargio  Balcic 

_;~ 

/5

en.     Miercurea Oue   Moineg  ­  J      >  ' Bârlaa  " e ­Bâîti \ Slănic  \ 

Dorohoi 

Sighet  Şugatag Baia  Mare 

Botoşani 

i  r  e  t  R  ă  d  ă  u  ţ  i 

Ş 

Giurgiu 

Jjbou  Zalău  Dej  Ocna Dejului 

V  i  s  e  u  l  d  e 

C­ Tecuci Focşani 

/  l  t  i  Mizil  »  Ploieşti  c  Târgovişte  e  9 1 1 1  ;  >           /  n  J  Olteni?'  '  Slobozia  r=n Craiova ,  _  Ca r a c a l  r  Turtucaia  Silistra 

Feteşti 

Rusciuc

Calafat  L  Topliţa   "  •%   Piatra Neamţ  /' ' y ,  Bicaz  /Roman o 

/ 

m 

v, t e firgu Mureş 

/  ­  Huşi 

Ţ  urnu 

Măgurele  ,  _  Nicopole 

econnmfcr a României (187S—1914) 

S  u 

_  '  .  B  a  c  ă  u 

Târgu Lăpus' 

Bistriţa  s 

f 

V  a 

R  o  d  n  a  .  F  ă 

s  l  u  i 

T  â  r  n  ă  v 

Podul de la Cernavodă 

care Bucureşti cu 276 178 de locuitori, laşi cu 77 759 de locuitori, Ploieşti cu  45 107 de locuitori. Aşezări urbane importante erau şi Galaţi, Craiova şi Brăila,  în  Transilvania,  chiar  şi  statisticile  maghiare  ­  uneori  falsificate  în  mod  voit  de  oficialităţile  de  la  Budapesta  ­  recunoşteau  că  românii  reprezentau  marea  majoritate a populaţiei. România era, în acelaşi timp, nu doar o ţară de emigranţi,  ci  şi  de  imigranţi.  Din  Transilvania,  au  plecat  în  această  perioadă  numeroşi  români  care  s­au  aşezat  în  S.U.A.  şi  Canada,  iar  în  ţara  noastră  s­au  aşezat  locuitori din Peninsula Balcanică, germani, austrieci, francezi, angajaţi în diferite  activităţi economice.  Marii  propietari  funciari  constituiau  un  grup  social  eterogen,  ca  orientare  politică şi chiar în sistemul bancar. Ei se apropiau de  interesele burgheziei  sau  proprietarilor  industriali,  investind  în  industrie  şi  chiar  în  sistemul  bancar.  Burghezia,  profesând  liberalismul,  şi­a  consolidat  poziţiile  economice  şi  politice.  Totodată,  ea  a  început  să  cumpere  o  serie  de  proprietăţi  agricole  ca  urmare  a  vânzării  unor  terenuri  din  fondurile  statului.  între  cele  două  grupuri  a  avut  loc,  astfel,  un  fenomen  de  apropiere  şi  interferenţă.  Ele  au  ştiut,  astfel,  să  treacă  întotdeauna  peste  poziţiile  de  partid,  atunci  când  avantajele  lor  erau  puse  în  primejdie.  Evoluţia  pe  linia  modernă  şi  necesităţile  de  organizare  juridică  şi  administrativă au dus şi la construirea unui grup social de mijloc, reprezentat de  avocaţi  şi învăţători, din care s­au recrutat mulţi dintre oamenii politici ai epocii.  Totodată, a avut loc şi creşterea numărului de funcţionari.  De asemenea, drept efect direct, în plan social, al revoluţiei industriale, s­a  născut  şi  a  evoluat  un  grup  social  important,  cel  al  lucrătorilor  industriali  sau  muncitorilor. Ei proveneau din meşteşugarii ruinaţi, ţărănimea sărăcită, lucrătorii 

147

> la căile ferate. Pe ansamblu, în 1900, în România se aflau 500 000 de  uncitori. Ţărănimea a continuat să reprezinte pătura socială cea mai însemnată  societate, în acord cu importanţa pe care o avea agricultura în economia  jtională. Accentuarea diferenţierii socio­economice la sate a dus, pe de o parte  consolidarea unei ţărănimi înstărite, în timp ce, pe de altă parte, 70% din  rănime era constituită din cea săracă şi mijlocie, cu un nivel foarte scăzut al  cistenţei cotidiene.  Problema  agrară,  adică  necesitatea  ameliorării  situaţiei  ţăranilor,  în  jnditiile în care agricultura rămânea principala ramură economică, iar repartiţia  ■opri'etătii era nedreaptă, a constituit o problemă dintre cele mai importante în  ata  tării.  Au  avut  loc  dezbateri,  s­au  sugerat  soluţii,  s­au  născut  curente  leiogice  aferente  problematicii  în  discuţie.  Legislaţia  agrară  a  fost  însă  din  ăcate insuficientă.  Evoluţiile  din  cadrul  principalelor  ramuri  economice.  Agricultura  a  ontinuat să joace un rol dominant în economia ţării. în 1912, suprafaţa arabilă  îăsura peste 10 milioane pogoane de pământ. Cea mai mare parte a suprafeţei  ra  ocupată  cu  cultura  cerealelor.  Restul  era  destinat  cultivării  legumelor  şi  lantelor  industriale.  Agricultura  a  avut  astfel  un  caracter  unilateral,  cerealier,  tominând marea proprietate funciară care reprezenta, în jurul anului 1900, 50%  in suprafaţa arabilă a ţării. Aproximativ 80% din totalul ţărănimii nu poseda însă  ământ  suficient  necesităţilor  sale.  In  Transilvania,  predomina,  de  asemenea  larea proprietate. în 1902, 6 963 mari proprietari funciari deţineau 38,98% din  foprietăţile agricole, în timp ce 884 638 ţărani români cultivau circa 60,02% din  lământ. Gospodăriile ţăranilor, de cele mai multe ori slabe din punct de vedere  sconomic,  se  menţineau  prin  forţa  de  muncă  proprie  şi  cu  sprijinul  puţinelor  inimale de hrană şi pentru tracţiune, crescute pe fâneţe şi ogoarele disponibile.  în  primul  deceniu  al  secolului  nostru  se  constată  un  ritm  mai  rapid  de  nzestrare cu maşini şi utilaje agricole. A sporit, astfel, numărul plugurilor moderne  ii  cel  al  batozelor  cu  aburi.  Se  utilizau  unele  îngrăşăminte  şi  seminţe.  Media  >roducţiei la hectar s­a plasat la cote relativ înalte. în 1913 s­au produs în Vechiul  *egat 30 milioane hectolitri de grâu. în agricultură capitalismul s­a dezvoltat lent,  ieoarece  proprietarii  preferau  să  intensifice  ritmul  muncii  ţărănimii  decât  să  se  oreocupe  de  înzestrarea  cu  maşini.  în  acelaşi  timp,  agricultura  a  fost  martora  coexistenţei  elementelor  şi  formelor  vechi  cu  cele  noi,  în  ceea  ce  priveşte  jrganizarea  producţiei  şi  muncii,  precum  şi  repartiţia  roadelor  sale.  Sistemul  învoielilor agricole constituia baza relaţiilor agrare, dar ele se încheiau în condiţii  aneroase  pentru  ţărani,  ceea  ce  afecta  potenţialul  lor  de  muncă.  Răspândirea  sistemului arenzi/or ­ în muncă şi produse, munca la tarla, a complicat sistemul  'eiaţiilor  în  agricultură  şi  a  constituit  o  nouă  povară  pentru  ţărani.  La  începutul  secolului nostru 62% din marile proprietăţi din Moldova se aflau date în arendă.  Dezvoltarea  industriei  şi consolidarea  sa în urma revoluţiei industriale  au  avut  importante  consecinţe  în  România,  progresul  fiind  inegal  însă,  existând  puternice  decalaje  între  ramurile  industriale.  Ritmul  dezvoltării  industriei  s­a  reflectat  în  creşterea  numărului  de  întreprinderi,  o  dată  cu  aplicarea  legislaţiei  protecţioniste. Au funcţionat unele întreprinderi cu un ridicat potenţial economic,  ca  Atelierele  C.F.R.,  Arsenalul  Armatei,  fabricile  Vulcan,  Lem'aitre­Wolf  din  Bucureşti, fabricile de zahăr din  Roman  şi  Mărăşeşti.  fabrica Goetz din Galaţi,  întreprinderile din Cluj, Timişoara, Reşiţa, Braşov  .a, centrul industrial reprezentat  148

Moara Asan 

de  bazinul  carbonifer  al  Văii  Jiului.  O  dezvoltare  susţinută  a  cunoscut  industria  morăritului,  alcoolului  şi  zahărului.  S­a  organizat  şi  dezvoltat  industria  hârtiei,  reprezentată  de fabricile  din  Buşteni  şi  Letea.  în  condiţiile  creşterii numărului  de  construcţii urbane, industria materialelor de construcţii a înregistrat sporuri notabile,  deschizându­se  întreprinderile  de la  Bucureşti,  Comarnic,  Brăila. în  1885  a  luat  fiinţă  fabrica  de  postav  de  la  Buhuşi,  unitate  de  seamă  a  industriei  textile.  în  Transilvania,  a  căpăfat  importanţă industria  extractivă şi  metalurgică ilustrată  prin  intreprinderile societăţii STEG, uzinele siderurgice de la Hunedoara, unde, în 1884,  a intrat în funcţionare primul furnal. Un rol important l­a jucat industria petroliferă.  Dacă  în  1870  se  extrăgeau  120  000  tone  de  petrol,  în  1913  producţia  a  atins  nivelul de 1 847 875 tone. La sfârşitul secolului trecut funcţionau în România 87 de  rafinării.  în  1882  s­a  introdus  la  Bucureşti  iluminatul  electric,  iar  peste  doi  ani  Timişoara  a  fost  primul  oraş  din  Europa  unde  s­a  introdus  iluminatul  electric  al  străzilor.  Dar,  în  ciuda  progreselor  din  domeniul  industriei,  aceasta  s­a  izbit  de  concurenţa  produselor  străine,  insuficienţa  capitalului  şi  a  marilor  întreprinderi  autohtone, lipsa unei industrii proprii care să furnizeze utilajul industrial.  Sistemul de transport şi comunicaţii a cunoscut şi el semnele modernizării.  La  sfârşitul  secolului  al  XIX­lea  reţeaua  de  cale  ferată măsura  7  140  km.  După  1878  au  fost  răscumpărate  pe  mari  sume  de  bani  de  la  companiile  străine  importante porţiuni de căi ferate. A sporit totodată reţeaua de şosele pietruite ce  număra,  în  1910,  26  922  km.  Reunirea  Dobrogei  la  patria  mamă  şi  creşterea  importanţei  Dunării  ca  o  cale  comercială  de  acces  către  Europa  Centrală  u  determinat  statul  român  să  ia  măsuri  pentru  protejarea  navigaţiei  fluviah  şi  maritime. în 1890 s­a fondat Navigaţia Fluvială Română. S­au întreprins lucrări  de modernizare în porturile de la Dunăre şi la Marea Neagră şi s­a tăiat canalul  navigabil de la Porţile de Fier. Galaţi şi Brăila au devenit centre ale comerţului cu  cherestea şi cereale. Inaugurarea cablului submarin Constanţa­Constantmopol  149

Automobil ce a circulat pe străzile Bucureştiului, în ultimii ani ai secolului al XIX­lea 

în deplină legătură cu tăierea canalului de Suez şi redimensionarea rolului  ii Mediterane.  Expresie a intensificării dezvoltării economice, s­a desfăşurat lupta pentru  jrea unui  sistem naţional financiar şi introducerea unei  monede proprii.  iasta s­a activizat după  cucerirea  în  1878 a independenţei de stat a  nâniei. Fondarea Băncii Naţionale a României a marcat realizarea sistemului  credit naţional. Banca a fost o instituţie de circulaţie, scont şi emisiune  netară. Până la 1900 s­au înfiinţat 24 de bănci, multe cu capital românesc  itre care amintim  Banca Agricolă din  Bucureşti,  Banca Comerţului din  liova. Numeroase bănci s­au constituit cu participarea capitalului străin,  cum Banca Marmorosch Blank, Banca Comercială Română, Banca Generală  mână. Un rol important au avut şi băncile româneşti din Transilvania, ce au  îstituit baza puterii burgheziei naţionale. în 1881, urmare a intensificării  ivităţii sistemului de credit, s­a deschis la Bucureşti Bursa de valori. Unele  tituţii financiare,  ca  de exemplu,  casele de credit agricole, veneau în  âmpinarea cerinţelor proprietarilor funciari. Cu toate acestea, până în 1900 a  ntinuat să funcţioneze sistemul cămătăriei, cu grave efecte mai ales în lumea  telor. Un proces de concentrare a avut loc  şi  în lumea bancară din ţara  astră, unde, în anul 1900, 9 bănci deţineau 824 500 000 lei.  A  sporit  mult,  de  asemenea,  volumul  schimburilor,  ceea  ce  a  dus  la  nsolidarea  pieţei  interne,  proces  mult  uşurat  de  progresele  în  industrie  şi  msporturi. Balanţa de plăţi a ţării a înregistrat până către sfârşitul secolului al  X­lea importante deficite. Principalele produse de export erau cerealele, vitele,  odusele  forestiere,  petrolul,  pieile.  Se  constată  însă,  după  anul  1900,  o  versificare  a  produselor  de  schimb,  dar  şi  o  lărgire  a  ariei  geografice  a  Jrtenerilor potenţiali. în 1913, România era al patrulea exportator de grâu în  me după Rusia, Canada şi S.U.A. Până la 1914, Austro­Ungana a fost, alături  50

de Anglia şi Franţa, unul din cei mai importanţi parteneri comerciali ai României,  locul său fiind luat ulterior de către Germania.  Un  capitol  important  al  vieţii  social­economice  din  această  perioadă  îl  reprezintă şi pătrunderea capitalului străin. El s­a aflat în legătură cu procesul de  industrializare  şi  repartiţia  venitului  naţional.  Fiind  atras  de  bogăţia  de  materii  prime, capitalul străin s­a confruntat cu politica organizată şi conştientă a statului  român, care în spiritul politicii promovată cu asiduitate în epoca modernă, „prin  noi înşine", a protejat economia naţională şi capitalul autohton, încă insuficient.  După adoptarea legii minelor d\n 1895. capitalul străin a primit cale liberă  în  economia  naţională,  dar  nu  a  depăşit  vreodată  50%  din  valoarea  întregului  capital. Capitalul străin a pătruns în economia românească pe calea investiţiilor  directe  şi  a  împrumuturilor  acordate  statului,  în  scopuri  productive.  El  a  vizat  industria petrolieră, a zahărului, forestieră. Cu precădere, el a fost investit în indus­  tria petrolieră. în 1900, capitalul străin din această ramură provenea din Germania,  Olanda,  Anglia,  S.U.A.,  care  iniţiaseră  unele  contribuţii  la  rafinăriile  companiilor  Astra, Steaua României, Româno­Americană. în anul 1914, în România, care era  a doua ţară producătoare de petrol de pe continentul european, capitalul cel mai  important era, în ordine, cel anglo­olandez, german, american.  Ansamblul  social­economic  românesc,  pornit  pe  drumul  deplinei  modernizări, a aflat în stat un puternic instrument de realizare a unor obiective  de interes general, pregătind terenul desăvârşirii unităţii naţionale. 

O statistică privind numărul de lucrători şi întreprinderi industriale în Vechiul Regat, ia  începutul secolului al XX­lea  Nr.                                          Oraşele 

1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12 

Total 

Bucureşti...............................................................................  laşi ........................................................................................  Galaţi ....................................................................................  Ploieşti ..................................................................................  Craiova .................................................................................  Brăila...............„ ....................................................................  Focşani .................................................................................  T. Severin.............................................................................  Botoşani................................................................................  Piatra ....................................................................................  Bârlad ...................................................................................  Roman .................................................................................. 

fabrici     meseriaşi  lucrători  25 669  4 370  4 149  3 553  2 991  2 941  1 805  1 731  1 724  1 379  1 316  1 031 

17  24  37  31  18  25  4  4  6  9  3  3 

11 421  2 732  1 941  2 242  2 273  2 139  1 214  1 101  1 344  631  1 236  339

Din legea pentru încurajarea industriei naţionale din 1912  „1. Statul acordă fabricelor în fiinţă sau care se yor înfiinţa, fie de o persoană, fie de societăţi,  înlesnirile şi foloasele arătate în legea de faţă, dacă vor îndeplini condiţiunile ei. 

151 

2  Se consideră ca fabrică oricare aşezământ sau întreprindere industrială care, în afară de  .onalul tehnic şi administrativ întrebuinţează sau 20 lucrători sau maşini mişcate de orice fel de  or, de cel puţin 5 cai putere  3  Industriile cari îşi trag materia primă din agricultură, sau dintr­un derivat al agriculturii, sau  solul şi subsolul ţării, se vor bucura timp de 30 de ani de următoarele foloase  a) Vânzarea de către stat judeţe sau comune  a terenului  necesar pentru fabrici ­ până  la  5  tare ­ din pământurile rurale ce le aparţin  Străinilor li se vor conceda asemenea terenuri „prin închiriere' pe 90 ani cu obligaţiunea de a  umpăra în deplină proprietate, cazul când au dobândit naturalizarea, sau în cazul când comuna  ilă, în raza căreia terenul cedat „prin închidere se găseşte situat, ar deveni urbană 

Despre  nivelul  de  dezvoltare  al  economiei  româneşti  la  sfârşitul  secolului  al  XIX­lea  şi  dputul secolului XX  ,  ,La sfârşitul veacului al XIX­lea şi începutul celui următor cele patru sectoare ale oricărei vieţi  nomice  moderne  aveau  următoarea  ordine circulaţie,  industrie, comerţ  agricultură Era  ordinea  jului de tehnicitate Cu alte cuvinte, în agricultură omul rămânea prevalent şi tehnica era atunci  )ă în comerţ  tradiţia juca un rol  mai  mare decât tehnica,  în industrie cele  două  elemente se  mau, în circulaţie însă era maximum de tehnică şi minimum de tradiţie Nu întâmplător deci spre  ulatie  se  îndreptau  manie  investiţii,  totul  şi  dm  credinţa  că  tehnica  era  temelia  progresului  şi  aceul relelor universale România, intrată în modernitate, urma regulile acesteia   '  TEMĂ  1  Caracterizaţi stadiul dezvoltăm economice a României (1878­1914)  2  Menţionaţi obiectivele economice mai importante construite în România la sfârşitul secolului  al XX­lea şi începutul secolului al XX­lea  3  Care au fost consecinţele sociale ale dezvoltării economice a României?

Cernăuţi 

Hust 

* B8*k Debrecen 

Soroca  Darabani 

Sighet  Cărei Vişeul de Sus  Baia Mare      Cavmc      Borşa Câmpulung  Târgu Lăpus  Moldovenesc  Marghita  NăsăudB   Rodna  *'­  ■ i aoouu*     i »JI_H ia 

y    *\ s 

• • Şimleu[ Silvamei 

A 

Dorohoi  otoşani   Bălti 

Făjticeni  Paşcani 

Vatra Dornei "  <­, m'  ' 

Z a J a U  D e )  BBec leanBis triţa  A 

'Huşi Toplita 

laşi  Târgu  Frumos 

Chismău 

A 

Bârlad  * ■*» 

Cahul  jatarbunar  Bolgrad 

■*­  Tecuci 

CONPERINTE P N R 

1MT 18M 1992 

l 

Comrat Cetatea Albă,

/.Jl LEQI ŞCOLARE 

" 

Tiraspoi 

Leova 

Vaslui  Bacău     . 

Deva­­­­­­­­­ 

A  Tighina> 

Piatra Neamţ  Roman . 

■„  „.  IUIZ.II  ­  . •  Tîrgu LEGILE LUI TERFORT  L a  '«S*>.  m pe ni.  •  Mureş  1 8 7 9 1 88 3  •  ■ Blaj  LEGEA GRĂDINIŢELOR,  Mediaş  1891  UUVIMLEGEA LUI APPONY   1?07 

\ 

Orhei  Călăraşi 

Focşani  LEGI AGRARE  G  1908­1909  Brăila  heorghe •  »  LEGI ŞCOLARE  Braş ov  _j  N  £  ÎNVĂŢĂMÂNTUL g C  A  Predeal \/  Curtea    câmpulung de Argeş  PROFb&IONAL » gr  ÎNVĂTĂMÂNTUlg 3  câmpma  SECUNDAR     2 H  Târgoviste  ÎNVĂŢĂM ÂNTUL1886, „„  CONSER  tJ BERAU  1896  P  ELEMENTAR   1B93  VATORI  ,1876 1888  l  iaea isgT  895­1899  oieşti  PASVISM  IUI 1805  ACTIVISM 1903 

SERBIA 

Gheorghe­ 

Constanta 

1899 190 

: 

Sulma Sf 

Tu|cea 

1901  1905  1905 1907 

Mangalia. 

1907 19   1  1911    914 

i, 

REGAT 14/261111881 

Turnu Severin  Drăgăsam  Craiova  Vldin 

Calafat 

U 

Bazargic  REVIZUIRI 

Caracal  O  v  Alexandria  Giurgiu  Turnu Măgurele  R 

Balcic 

' v £' 

'*> 

y  . 

Nicopole  Demonstraţii  Principalele centre aie  Aqitatu si răscoale antifiscale  Cluj Principalele centre ale  presei D  Centre în care apare  8  octombrie noiembrie 190CJ presei burgheze maghiare 12 14 V  G        A  presă  I—aAcademia  Dld)  oma  1881 Unificarea Partidului National  antiguvernamentale  burgheze romane» i  "  . muncitorească si socialistă _*12Eilhoinana  Roman din Transilvania si părţile  uin Transilvania Timişoara Principalele centre ale presei  ■ Principalele uentre ae mvâtâmant  Universităţi  £% 1894 Procesul  ale  burqheze germane din Transilvania  românilor am Transilvania  W Memorandumului  apusene  Llcee  lr  • (  Agitaţii populare provocate  Licee având si clase  A  SI9  nnazn fără  Societatea pentru  ( \ 

cultura  * de procesul Memorandumul 

romaneşti 

l.mhg riB nreriara rnmana

VIAŢA POLITICĂ ÎN ROMÂNIA (1878­1914)  ­TRĂSĂTURILE GENERALE ALE REGIMULUI POLITIC.  ­  MONARHIA, PARLAMENTUL SI PARTIDELE ÎN SISTEMUL VIEŢII POLITICE.  ­  ACTIVITATEA GUVERNAMENTALĂ. 

Trăsăturile  generale  aie  regimului  politic  Sistemul  vieţii  politice  a  avuţia  ză  un  regim  democratic  instaurat  prin  legea  fundamentală  din  1866.  smocratizarea  societăţii  româneşti  a  avut  loc  însă  lent,  căci limitele  reformei  rare din 1864 au dat naştere unor grave probleme sociale. Menţinerea votului  nzitar  a  fost  o  piedică  de  seamă  pe  drumul  către  o  evoluţie  democratică,  în  litele  inerente  epocii,  acceptată  ca  măsură  de  prevedere  a  unei  posibile  anipulări a votului omului neinstruit politic.  Puterea politică era gestionată de marii proprietari industriali (liberali) şi  nciari (conservatori). Deoarece influenţa celor din urmă era precumpănitoare,  tre cele două tabere s­a desfăşurat o luptă acerbă pentru controlul puterii  >litice. Orientarea liberală a criticat vechiul regim politic, dar a fost prudentă faţă  Î tendinţa de radicalizare a cadrului pohtic­democratic. Principalele instituţii ale  atului modem român au căpătat forma definitivă pentru sfârşitul secolului al  IX­lea. S­au pus bazele principalelor partide politice (Partidul Naţional Liberal  PNL ­ şi  Partidul Conservator ­ PC ­), nelipsite însă  de constituirea unor  sidenţe  şi fluctuaţii ale oamenilor politici. în  1895 s­a inaugurat rotativa  uvernamentală, ea fiind o modalitate specifică de a menţine echilibrul politic în  aza regimului întemeiat pe Constituţia din 1866, modalitate care s­a impus în  eisajul guvernării din România, din perspectiva evoluţiei ulterioare. Prin alter­  anţa la putere a Partidului Naţional Liberal şi a celui Conservator, regele şi­a  ăstrat rolul de arbitru în viaţa politică şi nu a permis vreunei formaţiuni politice  ă­şi sporească, în mod nemăsurat, puterea. Nu a lipsit, însă, nici instabilitatea  uvernamentală.  Cucerirea independenţei a deschis drum larg procesului de modernizare şi  consolidare  a  sistemului  politic  instituţional  în  România.  Acceptarea  ideii  de  eformă  sau  înnoire  s­a  făcut  greu,  în  funcţie  de  căile  pe  care  le  considerau  >portune,  atunci  de  urmat,  şi  s­a  cristalizat  în  politica  „paşilor  mărunţi"  'conservatori)  şi respectiv  „prin noi înşine" (liberalii). Ea urmărea modernizarea  teplină  a  ţării  şi  adoptarea  modelului  occidental  de  dezvoltare.  Politica  nu  a  Jevenit, până către  1918, o profesiune  şi cu excepţia câtorva incidente minore  iu s­au manifestat violenţe în viaţa politică din această perioadă. A fost o epocă  n care s­a fundamentat spiritul civic, s­a acţionat pentru statuarea unor politici şi  a unei vieţi politice moderne, s­au definit instituţiile statului modern; instabilitatea  guvernamentală, generată de evoluţiile intense, s­a centrat, mai ales, pe tărâmul  154

I  '    '    l  Proclamarea României ca regat, la 14 martie 1881 

disputelor  teoretice  legate  de  căile  dezvoltării  economice,  ale  recunoaşterii  independenţei,  ale  unei  organizări  instituţionale  moderne  şi  nu  neapărat,  şi  singular, pentru puterea politică.  Monarhia. Parlamentul şi partidele în sistemul vieţii politice. Sistemul  constituţional  a  articulat  într­o  modalitate  originală  Monarhia,  instituţia  par­  lamentară  şi  partidele  politice.  Principalele  forţe  politice  interne  au  acţionat  pentru ca regele să­şi exercite prerogativele în limitele impuse de actul din 

Sfinţirea coroanelor regale la Mitropolie, la 10 mai 1881  t 

155

Regina Elisabeta 

Regele Carol I 

Castelul Peleş din Sinaia

1866. Fiind un rege constituţional, Carol I  a  acţionat  ca  un  factor  de  mediere  în  viaţa politică.  Gratie  priceperii  şi  personalităţii  oneste  şi  integre  a  regelui,  instituţia  mo­  narhică  a  ştiut  să  lupte  eficient  pentru  menţinerea  şi  funcţionarea  normală  a  sistemului politic şi s­a impus unor oameni  politici  de  prestigiu.  Tendinţele  de  autori­  tarism  manifestate  uneori  de  rege  nu  au  putut  nega  cadrul  parlamentar  şi  regimul  democratic  din  ţara  noastră.  Deşi  a  sus­  ţinut  întotdeauna  lupta  naţională  a  româ­  nilor de peste munţi, Carol/nu a putut lua  poziţie mereu favorabilă, în mod  deschis,  în  problema  naţională,  ci  doar  să  se  alinieze poziţiei guvernului. De asemenea,  el a patronat vasta operă de modernizare  a statului român pornit pe drumul deplinei  unităţi naţionale.  Gheorghe Panu La  9/21  septembrie  1878  s­a  decis  ca  principele  Carol să  poarte titlul  de  Alteţă Regală, ceea ce a semnificat întărirea prestigiului său, dar şi, în special,  afirmarea  unui  nou  statut  internaţional  pentru  România.  Ulterior,  guvernele  europene  au  recunoscut  noul  titlu  oficial.  Consolidarea  poziţiei  internaţionale  a  ţării  noastre  după  cucerirea  independenţei  de  stat  a  permis  proclamarea  României  ca  regat.  Aceasta  s­a  realizat  la  14  martie  1881,  după  votul  din  parlament. în urma unor festivităţi, la 10/22 mai 1881 Carol'şi soţia sa, Ehsabeta  de Wfeo poeta Carmen Sylva), au fost încoronaţi.  Noua  titulatură  era  în  acord  cu  situaţia  de  absolută  independenţă  a  ţării.  Regele  a  declarat  că:  „România  a  crezut  că  este  necesar  şi  conform  cu  întinderea,  cu  însemnătatea  şi  cu  puterea  dobândită  şi  manifestată  prin  acte  neîndoielnice... de a se proclama regat. Nu doar pentru mine personal, ci pentru  mărirea  ţării  mele  primesc  titlul..."Px'm  „pactul  de  familie"  din  18  mai  1881  s­a  reglementat  şi  succesiunea  la  tron.  Moştenitor  a  fost  proclamat,  în  lipsa  unor  moştenitori  direcţi,  Ferdinand  de  Hohenzollern,  nepotul  de  frate  al  lui  Carol  şi  care  a  sosit  în  România.  La  20/22  august  1875  s­a  pus  piatra  de  temelie  a  Castelului Peleş, reşedinţa familiei regale, iar în 1884 Parlamentul a votat legea  pentru înfiinţarea Domeniilor Coroanei.  Carol  I  a  dus o viaţă  exemplară. A fost un om simplu, modest, rigid  Şi  dorind  peste  tot  ordine.  Reginei  Elisabeta  i­a  interzis  orice  amestec  în  viaţa  politică,  ea  preocupandu­se  mai  mult  de  încurajarea  culturii.  Nu  a  opus  rezistenţă  semnării  legilor  conforme  cadrului  constituţional.  A  apreciat  pe  unii  oameni  politici, ca  Ion  C.  Brătianu,  Ion  I.C.  Brătianu,  D.A.  Sturza.  în  acelaşi  timp  el  a  fost  ţinta  unor  manifestări  republicane  şi  antidinastice.  în  1887,  Gheorghe  Panu  a  publicat  pamfletul  „Omul  periculos".  în  unele  ziare  şi  reviste, ca Adevărul", „Drepturile Omului", „Facla", „Lupta", publicişti, precum 157 

Alexandru  Beldiman,  Constantin  Miile,  N.D.  Cocea,  Anton  Bacalbaşa  au  des­  făşurat  o  virulentă  campanie  antimo­  narhică. La  menţinerea  şi  perfecţionarea  cadrului  democratic  a  contribuit  şi  Par­  lamentul.  Alegerile  au fost  organizate la  anumite  intervale,  dar  participarea  la  viaţa  politică  avea  totuşi  un  caracter  restrâns,  fiind  supusă  constrângerilor  votului  cenzitar.  Parlamentul  a  devenit  cadrul unor importante dezbateri, ce au  vizat  direcţiile  de  dezvoltare  ale  ţării,  încurajarea  economiei,  perfecţionarea  cadrului  legislativ,  susţinerea  mişcării  naţionale  a  românilor  din  provinciile  aflate sub dominaţia străină, menţinerea  şi  consolidarea  independenţei  naţionale.  Dezbaterile  începeau  în  cadru!  forului  legislativ  cu mesajul  tronului,  pronunţat  în  luna  noiembrie.  Ele  se  prelungeau  până în luna martie a anului următor şi chiar spre vară,  Ion C. Brătianu când  se  formula  răspunsul  Corpurilor  legiuitoare  la  mesaj şi  udoptau  măsuri  legislative.  Astfel,  în  1879,  Parlamentul  a  votat,  în  primele 3 luni, 72 de proiecte de legi, menite să consacre noua situaţie a ţării  în  urma  îririi  independenţei  de  stat.  S­a  manifestat  totodată  tendinţa  de  modificare a r legi votate anterior, în principal cele vizând activitatea juridică.  Ca  o  ilustrare  a  caracterului  democratic  al  regimului  politic  din  România  manifestat pluralismul politic. Principalele partide politice au urmărit apă­  a  libertăţilor democratice  înscrise  în Constituţia din 1866. Toate parti­  ?  politice  s­au  preocupat  de  adoptarea  unei  strategii  favorabile  dezvoltării  nâniei.  Politica partidelor de guvernământ s­a străduit, totodată, să  apere inte­  ?/e naţionale ale românilor de pretutindeni, să încurajeze economia naţională,  irotejeze capitalul autohton în faţa pătrunderii celui străin.  în  această  perioadă  s­au  cristalizat  principalele  formaţiuni  politice,  şi  me Partidul Naţional Liberal'şi Partidul Conservator. Partidul Naţional Liberal  iprezentat' interesele burgheziei mici  şi  a marilor  proprietari industriali. Din  ct  de vedere  economic  el  se  sprijinea,  în  principal,  pe  zestrea  industrială  şi  îmul bancar. La  originea lui  s­a  aflat, în  1875 coaliţia de la Mazar­Paşa,  o  ine a grupărilor liberale ce publica ziarul  „Alegătorul liber". Centrul său de  ire a fost asigurat, la început, de Ion C. Brătianu, adeptul unei guvernări de  iă forte, CA. Rosettişi grupul politic pe care aceştia l­au format. în condiţiile  părţirii  politice  dintre  cei  doi  conducători,  din  cauza  opiniilor  divergente  pra  căilor  de  dezvoltare  a  ţării,  conducerea  PNL  a  fost  exercitată  de  I.C.  tianu şi,  respectiv, după  1892, de  Dimitrie A.  Sturdza,  legat de marii 

proprietari  agricoli.  în  general,  programul  partidului  a prevăzut idei  progresiste,  pentru  modernizarea  statului  român,  dar,  de  cele  mai  multe  ori,  el  a  rămas  la  nivelul  declarativ  al  unor  principii  generoase  ca:  respectarea  legii,  reforma  forţelor armate, descentralizarea administraţiei.  Oricum  însă,  multe  din  măsurile  guvernelor  liberale  au  prevăzut  protejarea  economiei  naţionale  şi  încurajarea  sistemului  bancar.  în  lupta  pentru  egalitate  în  cursa  pentru  puterea  politică,  burghezia  a  luptat  pentru  modificarea  sistemului  colegiilor  electorale.  în  1884  Constituţia  a  fost  modi­  ficată  în sensul reducerii numărului colegiilor de la patru la trei. Prin aceasta  marii  proprietari  industriali  au  găsit,  şi  ei,  sprijin  în  plan  politic.  Nu  a  fost  însă  vorba despre o modificare de substanţă, votul având în continuare un caracter  restrictiv.  Faţă  de  abordarea  problemei  agrare,  liberalii  au  manifestat  unele  rezerve,  propunând  drept  soluţie  constituirea  Casei  Rurale.  După  1890,  partidul şi­a consolidat prestigiul o dată cu conturarea la conducerea sa a unei  grupări  de  oameni  politici  tineri  în  frunte  cu  Ion  I.C.  Brătianu.  Aceasta  s­a  sprijinit,  între  alţii,  şi  pe  Constantin  Stere,  reprezentant  al  curentului  popora­  nismului  şi  pe  aşa­zişii  „generoşi 1 ,  ce  părăsiseră  partidul  socialist.  în  noul  program  adoptat  în  1913  liberalii  au  lansat  propunerea  efectuării  a  două  reforme  fundamentale:  electorală  şi  agrară,  ce  corespundeau  stadiului  şi  necesităţilor de dezvoltare a ţării.  în rândurile partidului s­au manifestat unele tendinţe  şi frământări politice  care au dus, uneori, chiar la individualizarea unor grupări, expresie a încercării  de  lărgire  a  obiectivelor  liberalismului.  Unii  oameni  politici  au  trecut  în  alte  partide, alţii au fost atraşi din rândul formaţiunilor neliberale. în 1878 s­a desprins  Partidul Liberai Moderatcondus de Vasile Contaşi Grigore Cobălcescu. Organul  său de presă era „Steaua României". în 1880 s­a format Fracţiunea Liberală şi  Independentă,  ce  s­a  alăturat  apoi  conservatorilor  în  lupta  contra  Partidului  Naţional  Liberal.  în  acelaşi  an  Grigore  Vernescu  a  părăsit  rândurile  partidului  împreună  cu  Liberalii  Sinceri.  Aceştia,  alături  de  unii  membrii  ai  Fracţiunii,  au  constituit Partidul Liberal Conservator.  Pe poziţii separate, dar nu rupţi de rândurile partidului s­au plasat liberal­  radicalii, conduşi de CA. Rosetti. Aceştia au insistat pentru asigurarea libertăţii  presei,  lărgirea  dreptului  de  vot  prin  constituirea  unui  singur  colegiu  de  alegători,  realizarea  unei  reforme  agrare  radicale.  Unul  din  membrii  săi,  Gheorghe  Panu,  a  pus  bazele  Partidului  Radical,  ce  publica  ziarul  „Lupta".  El  cerea introducerea impozitului progresiv, o nouă reformă agrară, adoptarea unei  legislaţii  eficiente  a  muncii,  introducerea  votului  universal.  Liderul  său  a  desfăşurat,  de  asemenea, o importantă campanie  antimonarhică şi  republicană.  In cele din urmă, el a trecut la conservatori. în 1886 s­au desprins tinerii liberali  în frunte cu Nicolae Fleva. în 1897 s­a constituit gruparea drapelistă (organul de  presă  se intitula „Drapelul"), condusă de P.S. Aure/ian. Acesta a atacat politica  liberalilor  în  unele  probleme  social­economice.  în  timpul  guvernării  sale  s­a  adoptat legea repaosului duminical.  Celălalt  partid  politic  de  seamă,  angrenat,  alături  de  liberali,  în  sistemul  rotativei  guvernamentale,  a  fost  Partidul  Conservator.  El  a  grupat  marii  pro­  prietari funciari, elemente ale burgheziei comerciale şi bancare, unii intelectuali.  ­a constituit în 1880, în condiţiiile unor frământări în viaţa politică. La conducere  159

iflat, la început, Manolache Costache Epureanu, Lascâr Catargiu, Grigore  cuzino zis şi Nababul. Organul său de presă a fost ziarul „Timpul". în plan  >gic, conservatorii au fost adepţii concepţiei junimiste care s­a tradus în  atea politică  în tactica  „paşilor mărunţi",  susţinând calea graduală  a  asului, conform cu tradiţiile istorice. Luptând pentru menţinerea privilegiilor  onservatorii au acceptat înnoirea doar în măsura în care ea răspundea  sselor lor politice. Pentru îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii, conservatorii  ineau doar „soluţii morale", concretizate apoi în propunerea menţinerii pe  cale a marii proprietăţi. Totuşi, în 1889, guvernul conservator aflat la  ucere a propus o lege pentru vânzarea către ţărani a unor proprietăţi ale  lui, iar mai târziu, în 1895, legea minelor, prin care toate bogăţiile naturale, 
sitate,  în  ultimele  decenii  ale  secolului  trecut  o  vastă  activitate  de  căutări  teoretice pentru elaborarea unui program politic propriu pentru constituirea unui  organism politic socialist. în acest sens se înscriu contribuţiile doctorului Russel  şi ale lui  Constantin  Dobrogeanu­Gherea. Cel din  urmă a formulat unele cereri  pentru  care  trebuiau  să  militeze  socialiştii,  şi  anume:  introducerea  votului  universal,  autonomia  comunală, „înarmarea  poporului",  răscumpărarea treptată  a  marilor proprietăţi agricole. în 1886 a publicat articolul „Ce vor socialiştii români",  primul program al mişcării socialiste din România.  în  spiritul  organizării  politice  a  lucrătorilor  industriali  au  activat  cercurile  socialiste, după 1887 cercurile muncitoreşti, şi apoi cluburile muncitoreşti. Ele au  grupat intelectuali ca: Zamfir Arbore, Constantin Miile, Ion  şi  Sofia Nădejde, A.  Radovici.  în  1888,  socialiştii  au  participat  la  alegerile  parlamentare  reuşind  să  trimită  în  forul  legislativ  al  ţării  pe  primii  doi  deputaţi  socialişti,  Ion  Nădejde  la  colegiul  II.  de  Roman  şi  Vasile  Gh.  Morţun  la  colegiul  III.  de  laşi.  în  1893  s­a  izbutit închegarea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România. Orga­  nul  său  de  presă  a  fost  gazeta  „Lumea  Nouă".  La  conducerea  partidului  s­au  aflat, între alţii, Constantin Miile, Vasile Gh. Morţun, loan Nădejde, Al. lonescu.  Astfel,  lucrătorii  industriali  din  Vechiul  Regat  au  ajuns.să  dispună  de  un  partid  politic,  for  central  de  coordonare  a  mişcărilor  social­politice.  Partidul  a  susţinut,  în  cele  şase  congrese  dintre  1893  şi  1899,  necesitatea  introducerii  votului  universal,  garantarea  drepturilor  politice  şi  economice  ale  muncitorilor,  răscumpărarea  marilor  proprietăţi  şi  arendarea  lor  ţăranilor  prin  intermediul  comunelor rurale. La conducerea sa a avut loc însă, în jurul anului 1899, o criză  de  putere,  izvorâtă  de  plasarea  multora  din  liderii  săi,  în  marea  lor  majoritate  intelectuali, pe poziţii strict teoretice şi rupte de multe din problemele concrete cu  care  muncitorii  se  confruntau.  Aceasta  a  determinat  trecerea  unora  dintre  conducătorii  partidului,  denumiţi  „generoşi",  în  rândurile  liberalilor.  Partidul  s­a  dezorganizat, astfel, ca for de conducere şi luptă politică. în 1901, locul central în  coordonarea mişcării socialiste l­a preluat Cercul România Muncitoare. în 1906,  pe  măsura  creşterii  numerice  şi  a  importanţei  sindicatelor,  ca  organizaţii  profesionale ale muncitorilor, s­a constituit Comisia Generală a Sindicatelor din  România. în anul următor, cu prilejul conferinţei socialiste de la Galaţi s­au pus  bazele Uniunii Socialiste din România, ce semnifica o organizaţie centralizată la  scara Vechiului Regat. în 1910, cu prilejul reorganizării, partidul muncitorilor a  luat denumirea Partidul Social Democrat din România.  La  începutul  secolului  al  XX­lea  mişcarea  socialistă  s­a  implicat  în  desfăşurarea vieţii social­economice şi politice a ţării manifestându­şi poziţia fdtă  de  problemele  dezvoltării  României.  Astfel,  ea  s­a  pronunţat  pentru  indus­  trializarea  ţării  şi  a  combătut  teoria  privind  caracterul  „eminamente  agrar"  al  economiei.  Prin  activitatea  în  lumea  satelor,  socialiştii  şi­au  exprimat  soli­  daritatea cu mişcările ţărănimii şi au susţinut revendicările acesteia. Ca o soluţie,  ei au propus exproprierea şi desfiinţarea marii proprietăţi. Totodată, ei au sprijinit  Permanent  lupta  naţională  din  provinciile  aflate  sub  stăpânire  străină,  au  protestat  contra  războiului  şi  implicaţiilor  sale,  au  propus  soluţii  în  vederea  Propăşirii  culturii  naţionale.  De  asemenea,  ei  s­au  manifestat  în  mod  activ  în  cadrul Congreselor internaţionalei a ll­a.  161

Activitatea  guvernamentală  Guvernele  aflate  la  conducerea  ţării  în  astă perioadă  s­au preocupat de adoptarea de măsuri privind consolidarea  jiui  naţional  român,  întărirea  legăturilor  cu  românii  de  peste  munţi  irajarea economiei, menţinerea şi funcţionarea cadrului democratic Nu au  t, însă, nici insinuările, violenţele verbale, afacerile politice, crizele de guvern,  baterile  furtunoase  Prin  aplicarea  rotativei  guvernamentale,  liberalii  au  arnat alternativ cu conservatorii  O  dată  cu  câştigarea  independenţei  de  stat  a  României,  în  timpul  ernăni  liberale  din  1876­1888  s­a  trecut  la  materializarea  programului  de  iermzare  a  societăţii  Astfel,  au  fost  adoptate  legi  cu  caracter  economic  ind  rezolvarea  urmărilor  afacerii  Stroussberg,  responsabilitatea  ministerială  8),  organizarea  comunelor  (1878,  1882),  a  armatei  (1878,  1883),  a  învăţă­  îtului (1878, 1883) De asemenea, s­a obţinut recunoaşterea internaţională a  jpendenţei  şi  s­a  reglementat  succesiunea  la  tron  în  1881,  în  vederea  'ihru  mişcării  socialiste  şi  a  propagandei  sale,  s­a  adoptat  legea  contra  inilor,  prin  care  şase  democraţi  ruşi  au  fost  expulzaţi  la  insistenţele  emului ţarist  O vastă activitate politică s­a desfăşurat în jurul modificăm Constituţiei din  '6 în 1884, deşi numărul colegiilor electorale a fost redus la trei, s­a menţinut  ii cenzitar în acelaşi an, s­a votat legea Domeniilor Regale, prin care regele  imilia sa au fost înzestraţi cu 12 proprietăţi care aveau suprafaţa de 118 286  tare teren arabil şi păduri în 1885, Biserica Ortodoxă Română şi­a proclamat  ocefalia faţă de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol fapt cu implicaţii  itive asupra suveranităţii naţionale  în 1888, „opoziţia unită" a dus la căderea guvernului liberal, moment din  Î, până  în  1895,  la  conducerea  ţării  s­au  aflat  conservatorii  şi  junimiştii  Au  votate  legi  privind  problema  agrară,  bogăţiile  naturale,  statutul  clerului  în  5,  Parlamentul adopta legea minelor,  care reglementa  exploatarea  bogăţiilor  solului  şi introducea măsuri privind ocrotirea socială Guvernarea liberală  're 1895 şi 1899 s­a  desfăşurat sub  semnul dificultăţilor legate de problema  tării,  ale  urmărilor  mişcăm  memorandiste  şi  susţinem  mişcăm  de  eliberare  onală  între  1899­1901,  guvernarea  conservatoare  s­a  confruntat  cu  esitatea unor noi împrumuturi externe, afacerea Hall/er, legată de lucrările de  ternizare ale portului Constanţa, urmările unor răscoale ţărăneşti l­au urmat  >utere,  între  1901  şi  1904  liberalii  care  au  adoptat  legea  mesenilor  (legea  sir) (1902) şi legea băncilor populare (1903)  Răscoala din 1907 a determinat o gravă criză în societatea românească  )  semnul  său  s­au  desfăşurat  guvernările  conservatoare  (1905­1907)  şi  rală (1907­1910) Se impuneau de urgenţă măsuri politice menite să rezolve  blema agrară în ciuda unei legislaţii agrare bogate, gradul său de cuprindere  a rezolvat această cerinţă  primordială  pentru progresul României  în 1913,  raln au anunţat, în programul electoral, că se impuneau introducerea votului  /ersal, expropierea marilor proprietăţi agricole şi  împropietănrea ţăranilor în  4 Parlamentul a luat în dezbatere proiectele de reformare şi modificare în  st  sens a Constituţiei  în luna decembrie, liderul liberal  Ion  IC Brătianu  a  pus însă amânarea dezbaterilor până la terminarea războiului

Viaţa  politică  a  fost  oglinda  fidelă  a  consolidăm  statului  român  aflat  pe  drumul  deplinei  modernizări  S­a  făurit  o  democraţie  parlamentară  care  a  favorizat fructuoase dezbateri de idei în jurul problemelor cardinale ale României  moderne 

NICOLAEIORCA despre personalitatea regelui Carol I  Simplu sever rege timid fată de oameni mândru fata de misiunea lui regală ferit de tot ce  e faţadă şi zgomot şi apărând numai ca zeul monarhiei la ceasurile mari când un gest al lui hotarea  împrejurările  singuratic  şi  păzit  de  orice  prietenie  închis  în  cămăruţa  de  fier  a  conştiinţei  sale  personificare a tradiţiei de suveranitatea integrabilă şi inabordabila jucând din doua partide ca să nu  se tulbure tara şi în fond cel mai sensibil dintre oameni, dar ascunzând oricărui o umanitate adesea  rănită care a isprăvit mut pe patul tuturor mucenicilor 

VASILE KOGĂLNICEANU Către săteni  Chestiunea  ţărănească  este  cea  mai  însemnată  în  tara  noastră  întreg  viitorul  neamului  românesc  atârnă de  ea  pentru că cei  mai  mulţi locuitori ­  aproape  5  milioane ­  sunt plugari şi tara  noastră trăieşte  mai  numai  din  ceea  ce  produce  munca  acestor  plugari  Cei  mai  mulţi  ţărani  nu  au  pământ  sau  îl  au  într­o  întindere  mică  învoielile  agricole  au  ajuns  înfricoşător  de  apăsătoare  şi  neomeneşti, ţăranul e lipsit de drepturi politice, el nu valorează la fel cu ceilalţi locuitori nu are şcoli  atât cât îi trebuie nu are învăţătura agricolă pentru a şti cum să se folosească mai bine de munca şi  de  pământul  lui  nu  trăieşte  ca  lumea  fiindcă  nu  are  case  cumsecade  nu  cunoaşte  măsurile  ce  trebuie să ia tot omul pentru a se feri de boli şi chiar de le­ar cunoaşte n­ar avea mijloace ca să tie  seamă  de  ele  cu  un  cuvânt  întreaga  lui  viată  este  aşezată  pe  o  temelie şubredă şi  are  neapărată  nevoie de îndreptare  Drept aceasta ne­am adunat câţiva prieteni sinceri ai ţărănimii şi ne­am gândit cu multă şi  mai mare îngrijire la nevoile şi chipurile de îndreptare ale acestei stan de lucruri 

Despre conservatorism în viata politică din România la cumpăna secolelor al XIX­lea­a! XX­lea  De la teoria imobilismului social promovată de boierimea ultraconservatoare de la începutul  secolului  al  XIX­lea  ca  o  primă  şi  necontrolată  reacţie  contra  pătrunderii  principiilor  liberale  ale  revoluţiei  franceze  se  ajunge  la  teoria  evolutiomsmului  sub  directa  înrâurire  a  filozofiei  engleze  şi  germane  îmbrăţişată  la  început  doar  de  câţiva  conservatori  moderaţi  personalităţi  proeminente  ale  vietn publice, teoria  evolutionismului devine dominantă prin  aportul considerabil  al junimismului  literar  apoi  cel  politic  care  conferă  putere  de  rezistentă  şi  combativitate  contra  afirmării  tot  mai  accentuate  a  principiilor  liberal­democratice  Comparativ  cu  iraţionalismul  şi  intransigenta  fostei  caste  politice privilegiate din timpul  vechiului regim raţionalismul întemeiat pe rezistentă şi concesii  alternative necesare supravieţuim clasei latifundiarilor conservatorii determină coalizarea grupărilor  Şi constituirea  unui  organism politic  modern capabil să înfrunte  adversităţile şi să apere interesele  acestei  clase  în  condiţiile  unor  lupte  politice  deschise  care  antrenau  într­o  lungă  măsură  opinia  publică  TEMĂ  1  Explicaţi funcţionarea rotativei guvernamentale  2  Caracterizaţi personalitatea regelui Carol I  3  Care au fost principalele trasaturi ale regimului politic din România, între 1878­191$? 

163

ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NATIONAL SI  LUPTA LOR PENTRU EMANCIPARE tf 867­1914) 

­TRANSILVANIA.  ­  BASARABIA.  ­  BUCOVINA.  ­  DOBROGEA. 

împrejurările  istorice  nu  au  permis  în  1859  realizarea  Marii  Uniri,  adică  ngerea  laolaltă  a  tututror  teritoriilor  româneşti.  Unirea  Moldovei  cu  Ţara  lânească a constituit prima etapă pe drumul edificării României moderne şi a  irminat,  la  sfârşitul  secolului  al  XIX­lea  şi  începutul  secolului  al  XX­lea,  nsificarea  şi  activizarea  luptei  de  eliberare  a  românilor  aflaţi  sub  dominaţie  ină. Anexarea Transilvaniei la Ungaria, în urma instituirii dualismului, a fost  ctul culminant al unei politici ce şi­a propus întreruperea, în mod absurd, a  i unităţi fireşti peste graniţe impuse artificial. Mişcarea de eliberare naţională,  eptată  către  unitatea  statală  deplină,  s­a  desfăşurat  în  condiţii  şi  forme  )sebite: intensificarea luptei politice şi culturale, lupta pentru menţinerea limbii  isericii proprii, adoptarea de noi tactici şi strategii, elaborarea unor importante  umente  programatice.  Obiectivul  său  central  a  rămas  însă  Unirea  cu  Ţara.  )rdonată şi gândită în principal de la Bucureşti, lupta românilor pentru unitate  onală  a  fost  sprijinită,  politic  şi  moral  şi  s­a  bucurat  de  simpatia  opiniei  tlice şi a cercurilor politice conducătoare din Vechiul Regat.  Transilvania.Transilvania a continuat să reprezinte, în perioada la care ne  îrim  cea  mai  importantă  provincie  cu  populaţie  românească  aflată  sub  ninaţie străină. în 1900, Transilvania număra 5,2 milioane de locuitori. în toate  ensămintele efectuate de autorităţile maghiare, în pofida falsificării unor date,  lânii  au  reprezentat  marea  majoritate  a  populaţiei  provinciei.  Conform  îstora, în 1880 ei reprezentau 47,44% din populaţie, în 1890 47,98%, în 1900  20%  iar  în  1910  46,20%.  în  1902,  din  4  597  de  comune  din Transilvania  nanii  dominau  numeric  în  2  971,  adică  în  67,4%  dintre  acestea.  Scăderea  •centului  se  explică  şi  prin  treceri  de  locuitori  în  Vechiul  Regat  sau  prin  irgrarea în S.U.A. şi Canada.  Tendinţele autonomiste manifestate în Imperiul Habsburgic după 1866, o  tă cu reintroducerea regimului liberal de guvernare, accentuarea crizei monar­  i  după  înfrângerile  din  1859­1866  în  războaiele  cu Franţa  şi  Prusia  au  decis  ■curile oficiale de la Viena să intensifice tentativele de apropiere de reprezentanţii  bilimii maghiare pentru a salva Imperiul de la dezmembrare şi a menţine stăpâ­  ea  asupra  popoarelor  subjugate.  Deşi,  în  1860,  Conferinţa  naţională  a  românilor i Banata propus unirea Banatului cu Transilvania şi autonomia sa faţă  de Ungaria,

Deputaţi români în 1861, în Dieta Ungariei 

în anul următor Banatul a fost încorporat Ungariei, ceea ce a trezit puternice nemul­  ţumiri  din  partea  populaţiei  româneşti.  Ea  a  utilizat  forme  ample  ale  luptei  pentru  libertate  naţională.  Au  contribuit  la  aceasta  şi  hotărârile  din  1861  ale  Conferinţei  naţionale a românilor de la Sibiu, legile Dietei de la Sibiu şi constituirea, în acelaşi an,  a Asociaţiei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra).  Potrivit  pactului  din  1867  Imperiul  a fost  împărţit  între  Austria  şi  Ungaria,  amândouă supuse aceluiaşi suveran, Franz losif, devenit împărat al Austriei ş\  rege  apostolic  al  Ungariei.  Era  vorba,  practic,  de  o  uniune  personală,  asupra  unui  corp  politic,  etnic  şi  economic  foarte  eterogen,  întărită  de  rezolvarea  în  comun a problemelor politicii externe, financiare şi militare. Două delegaţii urmau  să rezolve alternativ, în cele două capitale ­ Viena şi Budapesta ­ problemele de  ordin legislativ; s­a încheiat, de asemenea, o Convenţie vamală; a fost repusă în  drepturi Constituţia maghiară din 1848.  In  acest  mod,  Ungaria  a  reintrat  practic,  în  posesia  unor  drepturi  ce  i­au  conferit un statut de preeminenţă în cadrul monarhiei dualiste şi pe care a căutat  mereu să îl lărgească, sub masca refacerii himerice a regatului Sfântului Ştefan.  Putem  afirma  că,  miza  încheierii  pactului  dualist  a  fost  anexarea  Transilvaniei,  aflată  în  plin  proces  de  dezvoltare  economică,  la  Ungaria,  act  decis  contra  voinţei  românilor,  prin  hotărârea  din  18  decembrie  1866  a  Dietei  de  la  Cluj.  Românii  erau,  astfel,  „dizolvaţi"  în  cadrul  aşa­zisei  naţiuni  politice,  iar  singura  limbă  oficială  era  maghiara.  încercând  să  păstreze  indivizibilitatea  statului  maghiar,  pe  care  guvernul  de  la  Budapesta  îl revendica  de  la  regatul  Sfântului  Ştefan,  cercurile  conducătoare  maghiare  au  desfăşurat  o  politică  furibundă  de  integrare totală şi efectivă a Transilvaniei în structurile Ungariei. 

165

Printr­o  serie  de  măsuri  legislative  cu  caracter  discriminatoriu,  ca:  legea  uniunii,  legea  pentru  egala  îndreptăţire  a  naţionalităţilor,  legea  învă­  ţământului  (1868),  legea  electorală  (1874),  lege  Trefort  (1879),  Ungaria  a  agravat  la  maximum  situaţia  românilor  din  Transilvania.  Astfel,  au  fost  anulate  toate  drepturile  şi  libertăţile  politice  ale  populaţiei  româneşti,  naţiunea maghiară a fost proclamată „unitară şi indivizibilă",  a fost supusă  maghiarizării  toată  administraţia  de  stat,  au  fost  respinse,  sub  pretextul  „atentatului  la  ordinea  de  stat",  orice  revendicări  cu  caracter  naţional,  s­a  îngrădit  drastic  accesul  românilor  la  viaţa  politică,  s­a  introdus  în  mod  obligatoriu limba  maghiară  în  învăţământ,  inclusiv  în  cel primar. în 1870,  din 26 de şcoli existente în învăţământul mediu, doar nctionau cu predare în  limba română, fiind frecventate de 840 de elevi.  Deoarece periclita fiinţa naţiunii române, înlăturarea regimului dualist tro­  ungar  a  constituit  principalul  obiectiv  al  luptei  naţionale  a  populaţiei  lâneşti.  încă  la  31  decembrie  1866  George  Bar/ţiu  şi  Ion  Raţiu  au  înaintat  aratului un memoriu în care i­au cerut  să  nu  sancţioneze anexarea Transil­  iei la Ungaria. S­a  desfăşurat, de asemenea, o vastă  mişcare  petiţionară şi  oresăm  favoarea  drepturilor  naţionale  srmântul lui Avram lancu sub gorunul  româneşti.  Ea  a  culminat  cu  Pronun­ventul  lui Horea prezentat  la  Blaj,  în  mai  1868.  Aceasta  a  reprezentat prima acţiune de răsunet  a  românilor  împotriva  dualismului.  El  a  fost  redactat  de  George  iţiu  şi  reprodus  în  publicaţiile  „Federaţiunea",  „Telegraful  român"ş\  „Gazeta  Transilvania".  S­a  solicitat  recunoaşterea  autonomiei  Transilvaniei,  a  legilor  ate  de  Dieta  de  la  Sibiu  în  1863­1864  şi  organizarea  unui  nou  for  legislativ  pe  a  unei  „reprezentaţiuni  populare".  Acţionarea în judecată a autorilor săi şi a •r ziarişti a dezlănţuit o vie agitaţie  atât în Transilvania, cât şi la Bucureşti, le au luat poziţie, între altele, ziarele  „Românul"ş\ „Perseverenţa".  în  rândul  mijloacelor  de  luptă  s­au  înscris  şi  societăţile  culturale  ce  au  renatun număr mare de oameni în activitatea pentru susţinerea revendicărilor  lonale, pentru păstrarea limbii române. Alături de Astra a activat, după 1867,  Societatea Transilvania condusă de Alexandru Papiu­llarian. Din iniţiativa lui  \. Rosettis­a format, la Bucureşti, Societatea „Iredenta română", care şi­a luat  nele  apoi  de  Societatea  Carpaţi.  Ea  a  urmărit  să  determine  o  răscoală  a  >ulaţiei  româneşti  din  Transilvania.  între  alte  societăţi  culturale  amintim  mânia Jună, la Viena, şi Societatea Petru Maior, la Budapesta. S­a acordat o  nţie  deosebită  organizării  şi  conducerii  luptei  politice  a  românilor  împotriva  imului dualist. Conturarea unor curente politice distincte şi ulterior a partidelor  itice române din Transilvania a marcat un nou moment în intensificarea 

acţiunilor pentru impunerea drepturilor naţionale. De la cele două curente, adică  activist",  susţinut  de  „grupul"  din  jurul  Mitropolitului  Andrei  Şaguna,  care  a  promovat politica participării la viaţa parlamentară, şi  „pas/Vist" reprezentat, între  alţii de Ion Raţiu, George Bariţiu, i/ie Măcelariu, şi care susţinea neparticiparea  la viata politică, propunând în schimb, intensificarea activităţii în domeniul social­  economic şi cultural, s­a ajuns la constituirea Partidului Naţional al Românilor  din  Banat  şi  Ungaria  (26  ianuarie/  7  februarie  1869)  condus  de  Alexandru  Mocioni  ş\  a  Partidului  Naţional  al  Românilor  din  Transilvania  (23­24  februarie/  7­8  martie  1869)  condus  de  Ilie  Măcelariu.  Aceasta  a  constituit  un  moment  important  pe  calea  organizării  politice  a  luptei  românilor.  Prevederile  documentelor  lor  programatice  au  fost  convergente  în  ceea  ce  priveşte  necesitatea recunoaşterii autonomiei, individualităţii şi statutului istoric particular  al Transilvaniei, democratizarea vieţii politice.  Lupta  României  pentru  câştigarea  independenţei  de  stat  a  generat  în  rândul  românilor  din  dubla  monarhie  o  impresionantă  mişcare  de  solidaritate  naţională.  Prin  campania  de  presă,  organizarea  de  comitete  pentru  colectarea  de'  ofrande  şi  contribuţii,  desfiinţate  apoi  de  guvernul  maghiar,  înrolarea  de  voluntari  în armata română s­a demonstrat, o dată în plus, spiritul de unitate al  populaţiei româneşti. La 12­14 mai 1881, în Conferinţa de la Sibiu s­a constituit  Partidul  Naţional  Unitar  al  Românilor  din  Transilvania,  Banat  şi  Ungaria,  ce  a  adoptat  ca  tactică  „pasivismul"  în  sprijinul  luptei  naţionale.  Partidul  refuza  să  accepte  dualismul  austro­ungar  şi  anexarea  Transilvaniei  la  Ungaria.  El  lupta  pentru  respectarea  autonomiei  Transilvaniei,  contra  exploatării  naţionale  a  românilor, pentru folosirea limbii române în armată şi justiţie. Apogeul orientării  pasiviste  s­a  concretizat  între  1881­1895  în  mişcarea  memorand/stă,  ce  a  ex­  primat,  de  fapt,  punctul  de  vedere  al  tuturor  românilor  pe  fondul  unei  uriaşe  efervescenţe  revoluţionare.  în  1892  s­a  constituit,  de  către  Partidul  Naţional  Român,  împreună  cu  partidele  naţionale  ale  slovacilor  şi  sârbilor,  Congresul  Naţionalităţilor  din  Austro­Ungaria.  Un  rol  important  a  avut  şi  Memorialul  re­  dactat  în  1882  de  George  Bariţiu,  antrenarea  tuturor  mijloacelor  împotriva  poli­  ticii  maghiare  de  deznaţionalizare  a  românilor  ardeleni,  activizarea  mişcării  culturale,  ce  a  fost  deservită  în  principal  de  studenţii  români  aflaţi  la  studii  în  Imperiu.  în rândul  organelor de presă cu o largă audienţă între români  s­a  numărat  şi  „Tribuna",  al  cărui  prim  număr  a  ieşit  de  sub  tipar  la  Sibiu,  în  1884,  purtând  motto­ul „Soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare". în jurul său s­au grupat  elementele tinere ale Partidului Naţional Român, ce erau denumite tribunişti. Un  moment semnificativ în cronica zbuciumată a luptei naţionale l­a reprezentat, în  1890, la Bucureşti, fondarea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor. Ea  a  suplinit  prin  conferinţe,  congrese,  tipărirea  de  cărţi  şi  organe  de  presă,  intervenţia oficială a guvernului de la Bucureşti în favoarea locuitorilor români de  peste  munţi.  Liga  a  deschis  secţii  la  Berlin,  Bruxelles,  Paris,  Miinchen.  La  începutul secolului al XX­lea activau sub egida sa Take lonescu, Octavian Goga,  asile  Lucaciu,  V.A.  Urechia,  G.  Moroianu,  ş.a.  între fruntaşii mişcării  româneşti  c»n  Transilvania  menţionăm,  la  finele  secolului  al  XIX­lea,  pe  Vincenţiu  Babeş,  vasile Lucaciu, /uliu Coroianu, Ion Ratiu, Gheorghe Pop de Băse'şti, Eugen Br  te  şi alţii.  167

Fruntaşii mişcării memorandiste 

norandumul românilor din Transilvania şi Ungaria a fost înaintat în 1892  n de la Viena sub egida  Partidului Naţional  Român  El a fost  în prealabil  Litat cu fruntaşii politici de la Bucureşti şi semnat de Ion Rapu, George Pop  lăseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani ş\ luliu Coroianu  Memorandumul a fost depus la Viena de către o delegaţie formată din 300  ersoane, intelectuali, meseriaşi Documentul a reprezentat un virulent act de  acuzare  la  adresa  regimului  dualist  austro­ungar  şi  a  Vasile Lucaciu urmărilor  politicii  sale  pentru  români  F  dezvăluit  regimul  de  exploatare  n  'Oi
Miercurea Crearea Partidului National Român  (  în Transilvania  /         T rel="nofollow">Cernăuti  Timişoara Crearea Partidului Naţional Român  ~  Darabani  Pr u t  \  în Banat  Sighet Şiret         Dorohoi  Conferinţe ale Partidelor  yS  Halmeu  catl , ii arp  ­  Naţionale Române  f  bătu Mare  raşov|  Cele mai importante centre    Cărei ale  Baia Mare  presei politice româneşti 

M  e  m  o  Rădăuţi  r  V|Seu| de Sus  a  Botoşani  Borsa  n  Câmpulung  d  Moldovenesc  /  u  m  .Paşcani  u  l  o Tg  u  i 

Tăsnad  Valea lui Minai ;  Târgu Lapus  '  Marghita  Năsăud  ŞimleulSilvaniei Becleang||#  _  v  Oradea " 1860: LEGEA  Dej  « §fBistrita  NAŢIONALITĂŢILOR  Neamţ  Roman  Ţ2 :  LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI  fe> Mo ? flcărl '  1 879,1883  Piatra  Neamţ  \  LEGEA PRESEI  ■ B husi  J&  1872: LEGEA PRESEI  Cluj  P   5 V 1894  Al     1874 : LEGEA ELECTORALĂ  p  Reghin  Bacău  1907: LEGEA APPONY  $p  \  ­ gCâmpeni  Târnăveni  Târgu Mureş  {  r  Miercurea Ciuc  Abru  Blaj  M e d |a ş  A  1872­1876  Făgăraş Sf Gheorghe  Focşani  g  i  18S2MEMOF       *­  Galaţi  t  ll  Râmnicu  ■■'  a  Sărat Brăila  ţ  )  \  Predeal  v  Câmpulung  i  i  lâmnicu Vâlcea      Câmpina \  T  0 

â 

Urziceni 

r 

Hârsova  Slobozia  Fetestl 

Vldele 

BUCUREŞTI  Olteniţa         Călăraşi 

3  Caracal  b|listra  v  Alexandria         Giurgiu  Turtucaia  i  Turnu Măgurele  Rusciuc  Zimnicea  s  Nicopole 

Moldova Veche  Turnu Severm  ­. > Filiasi  \>  Craiova  Q 

Pronunciamentul de la Blaj şi \  alte memorii politice de protesft  Agitaţii provocate de Procesul \  Vidin     Calafat 

Ploieşti 

Constanta  Adamclisi  Mangalia  Bazargic 

t  e 

CemavQdă 

ţ  ă  r  ă  n  e  ş  t  i  î 

n sprijinul  \  memorandistilor (1894)  \  Mediaş  Adoptarea unor programe politice  ale saşilor 

Ull 

Soroca 

V*  I  > 

Dumbrăveni  Bălţi 

V  ■€  • 

Orhei  la si  Miclăusani 

Chismău 

V 

Tighina  Tiraspol  Tg  Lăpusnei  "t      o  < Săusani  \  Huşi  Leova  Comrat  Cetatea Albă  Tatarbunar  Cahul  Bolgrad  Chilia Nouă  Reni  Ismail  | Şerpilor  Isaccea _  ­™ T u l c e a  u h n a 

Babadag     Sf Gheorghe 

ârlad 

Balcic

final  şi  după  intervenţia  personală  a  regelui  Caro/I,  fruntaşii  mişcării  naţio­  nale  româneşti  au  fost  graţiaţi.  Franz  /os/f  a  acceptat  aceasta  dorind  să  obţină,  în  continuare,  adeziunea  Ro­  mâniei la Puterile Centrale.  în  condiţiile  de  la  începutul  se­  colului  al  XX­lea,  o  dată  cu  afirmarea  unor  noi  conducători  ai  mişcării  de  emancipare  naţională,  precum  Aurel  Vlad,  Octavian  Goga,  Vasile  Lucaciu,  Ştefan  Cicio­Pop,  Vasile  Goldiş,  loan  Russu­Şirianu,  „activismul"a  redevenit  din 1905 politica oficială a mişcării na­  ţionale  româneşti,  vizând,  în  majorita­  tea cererilor, mai întâi autonomia şi apoi  dreptul  locuitorilor  din  Transilvania  de  a­şi  decide  singuri  soarta.  în  1910  activau în parlamentul de la Budapesta  5  deputaţi  români:  Teodor  Mihail,  Ştefan  Cicio­Pop,  Ştefan Cicio­Pop Alexandru  Vaida­Voie­vod,  Nicolae  Şerban,  Vasile  Damian.  Legăturile  cu  românii  din  Vechiul  Regat  au  continuat  cu  intensitate.  irsonalităţi ale culturii româneşti, ca Nicolae /orga, Ar/st/ţa Romanescu, Ion 
mişcarea naţională şi cea socialistă. în condiţiile unor presiuni ale Germaniei la  Budapesta,  guvernul  Kaiserului  fiind  tot  mai  nemulţumit  de  deplasarea  spre  Antantă  a  României,  şi  a  dorinţei  unor  cercuri  politice  maghiare  de  a  adânci  unele  disensiuni  din  sânul  burgheziei  române  din Transilvania, între  1910­1914  reprezentanţi  ai  guvernului  maghiar  au  purtat  tratative  cu  unii  conducători  români,  care  însă  au  eşuat  datorită  poziţiei  Budapestei.  Calea  luptei  revolu­  ţionare  către  autodeterminarea  românilor  a  devenit,  astfel,  ireversibilă.  '  *f  Basarabia.  Teritoriul  dintre  Prut  şi  Nistru  a  fost  anexat  de  Rusia  In  urma  războiului ruso­turc  din 1806­1812 încheiat cu pacea  de la Bucureşti din 1812.  în  perioada  ce  a  urmat,  în  ciuda  unui  control  militar  ţarist  efectiv,  s­a  acceptat  menţinerea  unor  elemente  de  autonomie  specifice  provinciilor  de  margine  ale  Imperiului. în 1817, provincia avea o suprafaţă de 45  630 km  şi o populaţie de  482  630  de  locuitori,  dintre  care  86,7%  erau  români;  restul  erau  ruteni,  evrei,  lipoveni,  greci,  armeni,  bulgari,  găgăuzi.  Ea  constituia  o  zonă  cu  importanţă  economică, date fiind numeroasele cirezi de vite şi cantităţile mari de cereale ce  se obţineau aici.  Cu  toate  acestea,  datorită  asupririi  naţionale  s­a  desfăşurat,  mereu,  un  exod de populaţie peste Prut, în Moldova. în 1818 regiunea a primit statutul de  regiune  de  graniţă  (oblastie),  iar  centrul  său  a  fost  stabilit  la  Chişinău.  S­a  elaborat Regulamentul statului Basarabiei, care a constituit o lovitură grea dată  autonomiei acestei provincii româneşti. Până în 1828 teritoriul a fost condus de  un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a atrage boierimea  locală,  s­au  luat  măsuri  de  distribuire,  către  aceasta,  a  unor  pământuri,  în  alte  zone  ale  Rusiei,  şi  proclamarea  sa  drept  nobilime  ereditară.  După  1828,  măsurile  de  integrare  forţată  a  Basarabiei  în  cadrul  Rusiei  s­au  accelerat,  autonomia sa fiind practic desfiinţată. La capătul perioadei, între 1828  şi 1871,  ea a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul Imperiului Romanovilor, fiind  guvernată  autocratic.  Ţarismul  a  desfăşurat  intens  o  politică  de  colonizare  cu  populaţie  slavă,  ucraineană,  poloneză  şi  chiar  germană  adusă  din  zonele  Mării  Baltice. în administraţie s­a desfăşurat un  proces de rusificare din ce în ce mai  intens.  Statutul  de  gubernie  a  semnificat  aplicarea  legilor  ruse,  introducerea  instituţiilor  corespunzătoare,  obligativitatea  folosirii  limbii  ruse  şi  a  alfabetului  chirilic în administraţie, Biserică şi şcoală.  S­a  deschis,  astfel,  drumul  politicii  de  deznaţionalizare,  ce  a  generat  protestul populaţiei româneşti. în Basarabia, principala formă a luptei naţionale a  devenit  lupta  pentru  păstrarea  limbii  române.  în  1848  s­a  publicat  gazeta  „Românul",  iar  în  1862  boierul  Cristi  cerea  permisiunea  de  a  deschide  o  tipografie,  dar  solicitarea  i­a  fost  respinsă.  Marile  evenimente  din  România,  şi  anume revoluţia din 1848­1849, unirea Moldovei cu Muntenia, au avut un ecou  puternic în rândul populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, fapt ce a determinat  autorităţile ţariste să impună întreruperea oricăror legături cu Ţara, intensificând  politica  de  rusificare  a  populaţiei  româneşti.  în  1867,  limba  română  a  fost  interzisă  în  toate  şcolile  din  Basarabia,  limba  rusă  devenind  obligatorie.  în  campania  de  rusificare  s­a  remarcat  Episcopul  Pavel  Lebedev.  S­a  decis,  de  asemenea,  ca  toate  cărţile vechi  bisericeşti  să fie  strânse  din  sate  şi  trimise  la  Arhiepiscopia din Chişinău, unde multe din ele au fost distruse. Totuşi, în 1890,  autorităţile ţariste erau nemulţumite de menţinerea şi "afirmarea specificului 

171

ional  al  populaţiei  româneşti,  astfel  că  ţarul  Alexandru  al  lII  a  cerut  /ernatorului  Baiiuşkov  să  cerceteze  cauzele  ineficientei  procesului  de  ificare.  Românii  au  continuat,  astfel,  să  reprezinte,  în  ciuda  politicii  de  naţionalizare,  contingentul  etnic  cel  mai  important  din  Basarabia,  lucru  jvat şi de recensăminte. în 1834 ei reprezentau 86%  din populaţie, în 1862,  4%,  în  1871,  67,4%,  iar  în  1897,  ca  rezistat  al  rusificării,  doar  47,6%  dintre  uito'ri, dar, oricum, cei mai numeroşi, căci 19,6% erau ruteni  şi ucrainieni,  % ruşi, iar 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost subiect de discuţie între  irile  Puteri,  dar  şi  între  România  şi  Rusia.  Dacă,  în  1856,  judeţele  din  sudul  sarabiei,  ­Cahul, Ismail  şi Bolgrad­  au fost retrocedate Moldovei, până  în  77 guvernul ţarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de  3  aris în acest sens. A reuşit aceasta însă doar încălcând integritatea teritorială  României,  prevăzută  a  fi  respectată  prin  Convenţia  de  la  4  aprilie  1877.  wgresul  de  la  Berlin  din  anul  1878  a  acceptat  ca  Rusia  să  încorporeze  reaga provincie românească dintre Prut şi Nistru.  La începutul secolului al XX­lea mişcarea naţională a populaţiei româneşti  ? intensificat. Ea a fost condusă de o pleiadă de intelectuali, precum  Ion ­  ,ulet,  Ion  Pelivan,  Emanoil  Gavriliţă,  Alexandru  Nour,  Constantin  Stere,  intelimon  Halipa,  Vasile  Stroescu  şi  alţii.  După  revoluţia  din  1905­1907  în  \sarabia s­au afirmat trei grupări, şi anume gruparea radicală a studenţilor, cea  ntelectualilor, cea a boierilor moldoveniconduşi de P. Dicescu, care au format,  \\ târziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chişinău s­a format şi a activat  ocietatea  moldovenească  pentru  răspândirea  culturii  naţionale"  şi  a  fost  blicat  ziarul  „Basarabia".  în  ciuda  represiunii,  populaţia  românească  a  ntinuat  să  militeze  pentru  emanciparea  naţională,  folosirea  limbii  române  în  oală, Biserică şi administraţie.  Q  8ucovir­<  Anexată  în  1775,  în  urma  unor  rapturi  teritoriale,  de  către  ibsburgi, Bucovina s­a aflat, până în 1786, sub ocupaţie militară, iar apoi, după  90,  a  fost  alipită  Galiţiei.  în  1849  ea  a  devenit  ducat  aflat  sub  directa  vernare  a  împăratului  de  la  Viena.  Politica  de  deznaţionalizare  forţată  a  nanilor practicată de Habsburgi a vizat în special Biserica şi şcoala, unde a  st interzisă folosirea limbii române şi au fost facilitate mari imigrări de populaţie  raineană,  germană,  ruteană,  slovacă.  în  cele  din  urmă,  s­a  produs  şi  iscreşterea treptată a populaţiei româneşti şi ascendentul populaţiei ucrainene.  1848  populaţia  Bucovinei  a  numărat  377  571  locuitori,  din  care  209  293  mâni şi 108 907 ucraineni. în 1900, din 730 195 locuitori, 229 018 erau români  297  798  ucraineni.  Restul  populaţiei  era  reprezentată  de  germani,  poloni,  aghiari, ruteni, armeni.  Organizarea partidelor politice a avut un rol important şi în lupta naţională  n  Bucovina.  în  anii  mişcării  memorandiste  a  luat  naştere,  la  Cernăuţi,  vietatea  „Concordia",  ce­şi  propunea  să  lupte  pentru  respectarea  autonomiei  individualităţii  teritoriului  românesc.  Mai  activau,  de  asemenea,  Societăţile  unimea"ş\  „Dacia".  în  martie  1892  s­a  constituit  Partidul  Naţional  Român  km  jcovina,  organism  conducător  al  luptei  pentru  drepturi  naţionaJe  şi  sociale  a  manilor.  Lupta  culturală  a  jucat,  de  asemenea,  un  mare  rol.  în  1883  s­a  ganizat Societatea Şcoala  Română, ce  a contribuit, la răspândirea  ideologiei  ico­româniste. Serbările de la Putna, din 1871, organizate de un comitet din

„iiâ,. 

eu ­sa.  *  J ­ ă 

Palatul Mitropoliei din Cernăuţi 

care au făcut parte loan Slavici, Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, şi la care au luat  parte peste 3 000 români, au reliefat voinţa naţională a românilor. La Putna au  participat  Dimitrie  Onciul,  Nicolae  Filipescu,  Ion  Şendrea,  Eudoxiu  Hurmuzaki.  Cu  acelaşi  prilej  compozitorul  Ciprian  Porumbescu,  membru  al  societăţii  Arboroasa, a interpretat „Hora Daciei întregi". Eminescu afirma că, „prin această  manifestaţie s­a ridicat simţul naţional, iar studenţii... vor contribui, după aceasta,  într­o  largă  măsură  la  redeşteptarea  poporului  român...".  în  acelaşi  sens,  s­au  înscris şi întreaga activitate a lui Âron Pumnul, comemorarea în 1875, la laşi şi în  străinătate,  a unui  secol de la răpirea  provinciei româneşti, iar  peste  doi ani  a  unui secol de la asasinarea lui  Grigore al ///­/ea Ghica, campania de presă din  ziarele  „Bucovina",  condusă  de  fraţii  Hurmuzaki,  „Gazeta  Bucovinei",  „Patria".  „Junimea literară". Urmare a luptei susţinute, în 1875 s­a inaugurat,­ prin grija lui  Ion  Gh.  Sbiera,  la  Universitatea  germană  din  Cernăuţi,  o  catedră  de  limbă  şi  literatură  română.  La  începutul  secolului  nostru,  români  din  toate  provinciile  au  luat  parte  la  comemorarea  a  patru  secole  de  la  moartea  lui  Ştefan  cel  Mare  (1904) şi la jubileul regal (1906), la acţiunile întreprinse la Putna şi Bucureşti. în  acelaşi timp, românii au putut folosi, în slujba idealurilor lor, hotărârile guvernului  de  la  Viena  privind  lărgirea  reţelei  şcolare  şi  introducerea,  în  1907,  a  votului  universal.  9>  Dcbrogea.  Spaţiul  dobrogean  a  urmat  un  drum  propriu,  ce  a  permis  supravieţuirea populaţiei româneşti. Dobrogea nu a fost integrată total structurilor  Imperiului Otoman, iar lupta antiotomană a voievozilor români a suscitat, mereu,  idealul  luptei  sociale  şi  naţionale.  Până  în  secolul  al  XVIII­lea  ea  a  constituit  o  provincie  de  margine  cu  rol  ofensiv,  ulterior  devenit  defensiv.  Din  punct  de  vedere  religios,  ea  a  fost  supusă  mult  timp  administraţiei  de  cult  a  Mitropoliei  Proilavonuiui. Alături de legislaţia otomană a continuat să se manifeste „obiceiul

173

Untului" De pildă, în secolul al XIX­lea, este menţionată starostia mocanilor  a Hârşova Poarta a colonizat în Dobrogea, în conformitate cu interesele  numeroşi  oşteni  spahii, ieniceri, iar  în  secolul  al  XIX­lea  tătari  şi  cerchezi,  are i­a înzestrat cu pământ Mari suprafeţe funciare s­au aflat în proprietatea  7ămmtelor religioase otomane, dar menţinerea a cinci sisteme de proprietate  implicat mult statutul proprietăţii agricole  Populaţia românească  a continuat să vieţuiască în comunităţi proprii nu  r  în  mediul  rural,  ci  şi  în  oraşe  Centrul  politic,  administrativ  şi  militar  al  unu  s­a  aflat,  în  secolul  al  XIX­lea,  la  Babadag  După  1848  se  constată  o  ngere a legăturilor cu românii din Vechiul Regat Biserica şi şcoala au rămas,  continuare,  principalele  instituţii  în  luptă  pentru  drepturi  naţionale  Cu  cursul  şi al unor cărturari ardeleni, şcoala dobrogeană a devenit o armă de  ă pentru păstrarea spiritului românesc, fund întreţinută de comunităţile locale  tatul  român  N/fon  Bălăşescu  a fondat  circa  25  şcoli,  dintre  care  cea  de la  oea  a  fost  sprijinită  financiar  direct  de  către  guvernul  de  la  Bucureşti  igresul de la Berlin din 1878 a recunoscut dreptul istoric al României asupra  )rogei  într­o  proclamaţie  adresată  armatei,  la  14  noiembrie  1878,  de  icipele  Carol,  cu  prilejul  unim  Dobrogei  cu  România,  se  spunea  că  „veţi  rge în Dobrogea nu în calitate de cuceritori, ci amici, ca fraţi ai locuitorilor,  e de azi înainte sunt concetăţenii noştri"  La sfârşitul secolului al XIX­lea şi la începutul secolului XX, lupta populaţiei  provinciile  româneşti  aflate  sub  dominaţie  străină  a  fost  rodul  colaborăm  iror forţelor  social­politice de pe ambele versante ale  Carpaţilor Animaţi de  aiul unim, românii  şi­au demonstrat, pe căi  şi cu mijloace  diferite, dorinţa  nă  de  a  trăi  şi  crea  în  limitele  aceluiaşi  stat  naţional,  expresie  a  unei  idantăţi naţionale organice 

Din  cuvântul  lui  Ion  Ratiu,  preşedintele  Partidului  National  Român  din  Transilvania,  la  cesul liderilor mişcării memorandiste din 1894 la Cluj  Onorabilă Curte  Domnilor juraţi  Memorandumul pentru  a cărui publicare şi răspândii  e suntem traşi ca nişte făcători  de rele  ntea  acestei  bare  judecatoresci  nu  cuprinde  precum  v­ati  putJt  convinge,  decât  gravaminele  loruiui român care ne­a trimis pe noi ca sa cerem scutul Tronului pentru drepturile lui nesocotite  ălcate în picioare  r  Ceea ce ne­a silit pe noi şi pe întregul popor român ca să facem acest deme s este faptul că  t legislatiunea cât şi guvernul ne­a adus la convingerea nestrămutata că în fata lor pentru noi  ba de dreptate nu poate fi  în  zadar  au  fost  toate  promisiunile  ce  s­au  dat  în  repetite  rânduri  pentru  respectarea  ptunlor noastre naţionale în zadar am încercat toate formele şi mijloacele legaie în zadar ne­am  ns la toţi factorii competenţi ai statului  Esclusivismul de rasa a declarat războiu de esterminare limbei şi naţionalităţii noastre  Nu ne mai rămăsese doar decât acesta singură cale a apelului la factorul suprem al statului  a opiniunea publica a lumii civilisate  Fata  de  acest  act  care  nu  conţine  decât  curatul  adevăr  şi  este  icoana  credincioasă  a  erintelor şi nedreptăţilor seculare ce le îndură poporul român din Transilvania şi Ungaria trebuia  i egimul ori sa se desvinovateasca ori să­şi rasbune

Desvinovătirea nu era cu putinţă a ales calea răsbunarei  Ne­a împiedicat sa ajungem la Tron şi acum ne supune judecăţii acelora contra cărora ne­am  plâns  Ceea ce se discuta aici domnilor este însăşi esistenta poporului român  Esistenta unui popor însă nu se discută se afirma  De  aceea  nu  ne  e  în  gând  să  venim  înaintea  d­voastră  să  dovedim  că  avem  dreptul  la  esistenta  fntr­o asemenea cestiune nu ne putem apăra în fata d­voastră nu putem decât să acusam în  fata lumei civilisate sistemul  asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor  are  mai scump  1  legea şi limba  De aceea nu mai suntem aici acusati suntem acusaton 

Procesul Cârtii de Aur  „Procurorul  reqesc  din  Cluj  a  ridicat  deci  acuză  în  contra  autorului  Cârtii  de  aur  pentru  agitaţie şi  atâtare şi  a cerut  iar Tribunalul regesc  din Cluj  a  ordonat confiscarea  volumului  prim  din  Cartea  de  aur  S  au  confiscat  toate  exemplarele  din  acest  volum  pe  cari  jgdele  de  instrucţie  din  Sibiu Ie­a găsit în locuinţa autorului cartn şi s a confiscat cartea şi de la  abonaţii cari o primiseră  prin  poştă  în  actul  de  acuzare  erau  trecute  apoi  pasage'e  din  carte  în  cari  s­a  împiedicat  puterea  executiva a statului şi cari erau toate scoase din vorbirea lui Simeon Bărnutiu rostita în catedrala  din Blaj  din 2/14  mai  1848  am  proclamatiunea  lui tot  de  la 1848 şi din  alte  documente  istorice  din  acel  an  ori  din  altn  apropiaţi  şi  se  spunea  ca  păcatul  cărtn  e  acela  că  e  scrisă  româneşte  cu  menirea de a fi răspândita printre romani  Procesul Cărtn de aur a fost de mare însemnătate de însemnătate egală cu al Republicei şi  al  Memorandului  cu  deosebirea  că  aceste  două  au  fost  intentate  prezentului  poporului  român  din  statul ungar iar Cartea de  aur  a fost dată în judecata  prntru  trecutul poporului nostru Nu cartea  nu  autorul  ci  trecutul  frumosul  trecut  al  poporului  român  din  patria  aceasta  a  fost  tras  la  bara  judecătoreasca 

Consulul  Turciei  la  laşi  Selim  Gurdji  la  20  mai  1908  despre  idealul  unităţii  naţionale  la  românii din Bucovina  Vizitele în  grup  ale românilor  din Bucovina şi Transilvania  aveau  până acum  aparenta  unor  iniţiative  particulare  guvernul  român  caută  în  mod  riguros  să  nu  trezească  deloc  susceptibilitatea  vecinilor  sai  austro­ungan  dar  pe  măsură  ce  aceste  vizite  devin  mai  frecvente  menajamentele  guvernului  (român)  tind  de  asemenea  să  slăbească  Astfel  la  19  curent  vs  invitaţi  de  primăria  laşului  700  de  bucovineni  aparţinând  tuturor  claselor  populaţiei  au  fost  timp  de  trei  zile  oaspeţii  moldovenilor  toate  toasturile  lor  au  fost  pentru  Bucovina  şi  Transilvania  nici  un  cuvânt  peitru  împăratul rege De  altfel  opinia  publică  interpretează  aceste manifestaţii ca un  prim  pas către  unire  Orice  român  care  trece  prin  şcoala  învata  că  Bucovina  Transilvania  şi  Basarabia  sunt  provincii  detaşate  din regatul  român  şi că mai  devreme sau  mai  târziu  ele  vor  trebui să revină  la  patria mamă 

Ziarul Drug din Chişmău despre intensificarea luptei culturale a românilor din Basarabia  S­a  format  un  cerc  al  cărui  scop  tinde  la  deschiderea  de  şcoli  româneşti  în  Basarabia  predarea  limbii  româneşti  dezvoltarea  gustului  pentru  literatura  romanească  într­un  cuvânt  s­a  făcut  primul  pas  care  fatal  va  duce  la  antagonism  Şi  desigur  majoritatea  va  prefera  să  înveţe  în  limba maternă în cea românească Deci înstrăinarea de Rusia e inevitabilă  TEMĂ  1  Care a fost statutul politic al Transilvaniei în cadrul regimului dualist austro­ungar?  2  Reliefaţi importanta istorică a mişcăm memorandlste  3  înfăţişaţi cai şi metode utilizate în lupta naţională de către românii aflaţi sub stăpânire  străină 

175

MIŞCĂRI SOCIALE LA CUMPĂNA SECOLELOR  ALXIX­LEA­ALXX­LEA  ­ PROBLEMA AGRARĂ ÎN ROMÂNIA LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX­LEA Şl  ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX.  ­ FRĂMÂNTĂRI SI RĂSCOALE ŢĂRĂNEŞTI (1888­1907).  ­ RĂSCOALA DIN 1907 SI CONSECINŢELE SALE ÎN VIAŢA SOCIAL­POLIT1CA A  ROMÂNIEI.  ­ACŢIUNI SOCIALE ALE LUCRĂTORILOR INDUSTRIALI. 

Problema  agrară  în  RomSn  >a  sfârşitul  secolului  a!  XIX­Iea  şi  eputul  secolului  XX.  Predominarea  agriculturii  în  ansamblul  economiei  ionale şi afirmarea deschisă a neajunsurilor multiple din cadrul său a generat  societate  o  veritabilă  problemă  agrară,  care  după  anul  1878,  a  urmat  o  jlutie lentă, către o  soluţie impusă de realităţile din lumea satului românesc,  ntrîi această perioadă, ea s­a constituit, alături de problema electorală, ca un  iectiv major al vieţii social­politice din România. Pentru rezolvarea sa grabnică  iu pronunţat, între alţii, Vasile Kogălniceanu, Constantin Garoflid, Spiru Haret,  >du  Rosetti,  Constantin  Dobrogeanu­Gherea.  Repartiţia  injustă  a  fondului  iciar,  în  condiţiile  în  care  reforma  agrară  din  august  1864  nu  a  rezolvat  >blema agrară, fiind şi incompletă, iar România se plasa, la sfârşitul secolului  cut, pe locul patru în lume în ceea ce priveşte exportul de cereale, a făcut ca  jaţia ţărănimii, principalul producător economic, să se agraveze permanent.  După unele date, în 1905, 91,9% din populaţia Vechiului Regat trăia la sate  7 790 de mari proprietari funciari posedau o dată şi jumătate mai mult pământ  cât 957 287 gospodării ţărăneşti luate la un loc. Marea proprietate funciară era  ţinută, între alţii, de bogaţi proprietari funciari, ca Gheorghe Gr. Cantacuzino,  isarab Brâncovenu, Dinu Mihail. O statistică din 1903 menţiona că 300 000 de  nilii ţărăneşti nu aveau deloc pământ, iar 423 403 de familii aveau până la trei  ctare. Şi această integritate a tins mereu să se agraveze. Repartiţia proprietăţii  rare în jurul anului 1907 reiese din tabelul de mai jos.  REPARTIŢIA  PROPRIETĂŢILOR  FUNCIARE  ÎN  ROMÂNIA  ÎN  A  DOUA  IMĂTATE A SECOLULUI AL XIX­LEA  Nr. de hectare 

% din suprafaţa cultivată 

până în 10 hectare 

40,29 % 

10­50 ha 

8,89 % 

50­100 ha 

2,13% 

100­500 ha 

10,43% 

peste 500 ha 

38,26 %

LEGENDA  7Z\ Gospodării ţărăneşti  wj   cu întindere medie de 1 Ha 

.  3 

Pământ cultivat'  0,75  mii ha.  Pământ urbarial:  67 000 ha. 

1 

t 

Gospodării ţărăneşti •*w    cu  întindere medie de 7 ha 

=3= Gospodării ţărăneşti  ~ ~    cu întindere medie de 19 ha 

m  i  i  . 

Şiret  Rădăuţi 

h  Clăcaşi:  a.  aprox  940  000 ha. 

BELGR/v'­  S al o nt a  HuedîrK,  J*> >"         Pământ cultivat'  0,78 mii. ha.  Pământ urbarial  90 000 ha.  Halmeu  .,„ ,,  Arad  ■ ....... —  A1  o,  Satu Mare  „_„«»_  Nadlac  \_a  ­(848  Abrud  Cărei  _______ .  La1848  Vişeul de Sus  Pământ cultivat:  Moldovenesc  2  3 m il  h a  Jimbolia  ­  Ţărani:  aprox 4,4 mii. ha  Marea proprietate.:  Pământ  aprox. 4,2  iurbarial. 0,7  Proprie  m  mii. ha.    v  W Măn tari : i  u/>  ■   '—  r  1,4 mi/, ha. >iS v  i  11848  Proprietari în folosinţă directă ' ""  .  Orşova •  .  \642 000 ha 

v_ _ 

h  a Oradea  Stratificata  ţărănimii 

p fţ 

2,4  1,96 

mil  ha 

:  ­  ***fi\ 

"Proprietari şi  stat 

7  O/ V§I!'  61 mil  ha 

­  Stratificarea  marilor proprietafri  rf 

ji|  |j 

La 1860 

firi:  ţ  (Principatele Unite)t 

oghitev  Soroca  D 

Orhei  Călăraşi Chişinău  TgLăpuşneiT|gn|na  Huşi  Tirasi  Leova 

umbr 

Cetatea Albă 

ăveni 

ş  Cahul 

Bălti 

Proprietari mici, întindere medie  a proprietăţii 114 ha  Proprietari mijlocii, întindere  medie a proprietăţii 486 ha  Mari proprietari, întindere iwi •■  a proprietăţii, peste 2 000 ha 

Tatarbunar 

Sf.Gheorghe 

Comrat  Bolgrad  Chilia Nouă Ismail 

I.Şerpilor Suiina  Ţărani  Tulcea  30% mii.  ha.  ,  Craiova ­  La 1860  ?  Vidm  )  " )  (Ţara Românească)  5"  f*?* :  Giurgiu  Calafat  Rusciuc ■  Turnu Măgyrek  Nicopole 

După 1864 

Xonstanţ 

Silistra  a  Bazargic  Mangalia  Balcic 

Principalul defect al legii agrare din 1864, în ciuda măsurilor luate între  şi 1886, a fost că ţăranii primeau prea puţin pământ. Cu toate eforturile de  re a bazei tehnice a agriculturii, unii mari proprietari au preferat să se  ze, în continuare, pe intensificarea muncii ţăranilor. De aceea, cei din urmă  siliţi să încheie învoieli suplimentare, care până în 1882 au fost îndeplinite  od silit, de multe ori, prin apelul la dorobanţi. Sistemul de învoieli agricole  ivantajâ, astfel, masiv pe ţărani, supuşi unui regim de muncă tot mai intens.  .ractele agricole s­au  menţinut şi la sfârşitul secolului al  XIX­lea.  La  varea situaţiei ţărănimii a contribuit şi dezvoltarea sistemului arendăşiei, ca  ntermediar între ţăran şi proprietar, printre cele mai răspândite din Europa  ei epoci. In 1907, din 180 mari proprietari funciari doar 40 preferau să nu­şi  ideze pământul. S­a ajuns chiar la constituirea unor trusturi arendăşeşti,  ;um cel al fraţilor Fischer­Justin, Costiner, Mirică, Pappiu, care, în 1905,  neau venituri uriaşe din exploatarea unor suprafeţe ce însemnau 159 399 ha.  •n arabil. Deoarece unii contemporani au supralicitat caracterul antisemit al  cărilor ţărănimii, menţionăm că, în jurul lui 1907 44% din arendaşi erau  îâni, 43% evrei, iar 13% străini.  Starea de sărăcie a ţărănimii a fost adâncită şi de marile diferenţe dintre  ani privind numărul de vite de tracţiune şi hrană. Lumea satelor se confrunta  grave probleme economice, sociale şi sanitare, pe care statul, în ciuda unor  rturi, a fost incapabil să le rezolve. Majoritatea ţărănimii se afla la discreţia  Tiătarilor, fiind apăsată de dobânzi uriaşe percepute în schimbul  împru­  iturilor. S­au adăugat, totodată, numeroase boli, regimul de subalimentaţie,  ndiţiile grele de viaţă, toate grevând dureros asupra situaţiei ţărănimii. Politica  vernamentală a vizat, până la răscoala din 1907, doar soluţii paleative la o  ablemă atât de acută în societatea românească.  S­au urmărit,  aşadar,  întinerea marii proprietăţi agricole şi întărirea celei mici. Se dorea rezolvarea  oblemei agrare doar prin vânzarea pământului din domeniile statului  şi  ■yordarea de credite către ţărănime.  Frământări  şi  răscoale  ţărăneşti  (1888­1907).  Frământările  şi  agitaţiile  rănimii, al căror punct culminant l­au reprezentat răscoalele, au pus în lumină  ontradictiile  din  sânul  societăţii  româneşti  în  pragul  secolului  al  XX­lea  şi  au  onstituit forme de acţiune specifică în viaţa satului.  în martie  1888,  pe fondul luptei contra guvernului,  s­a răspândit în  luntenia  zvonul că  guvernul a decis  împroprietărirea  ţăranilor,  dar marii  roprietari funciari au convins pe primari să nu înfăptuiască aceasta, element  are a constituit pretextul nemulţumirii ţăranilor. La 22 martie /3 aprilie 1888,  •refectu! de Ialomiţa s­a îndreptat spre Urziceni, unde se strânseseră mari mase  le ţărani, pentru a­i linişti, dar nu a reuşit. Răscoala s­a extins, în luna aprilie  I888, în judeţele Prahova, Vlaşca, Gorj, Mehedinţi, Ilfov, Vaslui, Roman, Tecuci,  Suceava, Neamţ. Printre localităţile ce au devenit focare ale răscoalei au fost  Lipia Bo/dani (jud. Ilfov) şi Dumbrăveni §\\6 Botoşani). Ţăranii au ars conace, au  distrus registrele de proprietate, s­au răfuit cu reprezentanţii administraţiei de  stat, au trecut la împărţirea rezervelor de cereale, în principal de porumb. Cete  de ţărani au încercat să pătrundă în oraşe ca Galaţi şi Mizii. Autorităţile au trecut  la reprimarea răscoalei. Mulţi ţărani au fost ucişi sau răniţi, iar peste 3 000 au  fost arestaţi.

/ 

LEGENDA 

•  Răscoala din 1888  w  ■ s Mişcân ţărăneşti în 1893­1894  Mişcări ţărăneşti şi  A  şi 1898­18 99  greve de seceriş în  OM  Mişcări ţărăneşti în Transilvania  Transilvania între 1900­  până la 1900  1914,  / y,  Greve de seceriş în Transilvania  y / /  Oradea  '  până la 1900 

Cefa  Salonta 

S  Q h et 

/Tx.SatuMare  Cărei  J 

' 

Baia Mare  Hust  Darabani  Târgu Lapuş  1  •  \nur>onvpm  Halmeu  ftţS..  Şiret  „ Dorohor  Rădăuţi  (  /Sălaci  w us  w,  Vişeul de Sus     uui ouw •­  'Valea lui Mihai—'  Marghita  Orhei  Negre ni Aleşd  t>ej  Călăraşi"  Huedin  C|U1  Miclâuşan  Gheorgh ien P  '.Ch,şinlu  J  T â r  u  Tu rda  9  Mure ş  • >  Tighma     Tiraspoi  N  .s"  ~        j«sSa n ge org i  Tq.Lăpuşnei  w 

'/ 

"7­ 

\ 

Câmpeni  Semlac Brad  Abrud 

o , H  ,'       '" de Pădure 

Alba lulia'  Deva 

Sebeş' Orăştie  Jimbolia  Lugoj 

l  Bacău'o  ■   li 

­ vV  HUS ' '       ' 

▼  y  ■»  T ­  / B â r l a a 

Haţeg Caransebeş  ­  petroşani ) 

­ 

Câuşao  i 

>  ­  . 

Comrat 

'  Cetatea Aibă. 

m 

■  Cahul 

Tatarbunar }&GS& 

Bolgraa 

Bala de Arama  BELGRAD 

Nouă e  I.Şerpilor 

'  Târgu Jiu  Moldova Veche  •  Turnu Severin.  Flt  şl ,> 

fsulma  f 

RĂSCOALA DIN 1907  •  Principalele localităţi răsculaţi  o      Localităţi în care au avut loc acţiuni' de solidaritate ale  muncitorilor şi ţăranilor  n      Localităţi în care au avut loc ciocniri 

Vidin 

între răsculaţi şi unităţile represoare  A . 

♦ 

Localităţi bombardate de unităţile represoare  Reşedinţe de judeţ şi alte centre 

Sf.Gheorghe  □Craiova  Caracal 

Lom  Ţurnu Măgurele­*  ZimniceaL­l

Cernavodă  Constanţa  Mangalia  BazargiC  Balcic 

Silit  de  agitaţiile  ţărăneşti  guvernul  a  propus  Parlamentului  unele  măsuri  înd  vânzarea  unor  moşii  ale  statutului  către  ţărani,  modificarea  unor  /ederi  ale  legii  tocmelilor  agricole,  dar  în  esenţă  legislaţia  agrară  a  rămas  limbată.  în  anii  1888­1889  noi  agitaţii  ţărăneşti  au  fost  înregistrate  în  iţele  laşi,  Bacău,  Vaslui,  Roman,  Vlaşca,  Ilfov,  Mehedinţi,  Prahova,  Dolj.  în  rina  anului  1893  şi  în  anul  următor,  în  urma  unor  noi  legi  date  de  guvernul  servator,  obligaţiile financiare  ale ţăranilor  au  sporit mult. Aceasta  a  generat  răscoale  în  judeţele  Vaslui,  Botoşani,  Tutova,  Vâlcea,  Dolj.  în  1899  răs­  lele au cuprins şi alte judeţe. După anul 1900, introducerea unui impozit pe  turile spirtoase a trezit numeroase nemulţumiri în lumea satelor.  Demn de subliniat este şi faptul că, la începutul secolului nostru mişcarea  ia/istă s­a  implicat mai mult în abordarea problemei agrare, încercând, prin  rmediul  cluburilor  sale  la  sate,  pătrunderea  ideilor  socialiste  şi  în  lumea  ilă. Circa 230 de cluburi au fost formate în Câmpia Munteniei, unele grupând  3  de  membri.  Ea  s­a  desfăşurat,  astfel,  în  condiţiile  agravării  problemei  gre, a transformării sale într­un indiciu în funcţie de care urma să se decidă  ■ctia  progresului  societăţii  româneşti,  a  bunelor  intenţii,  a  politicii  deseori  itropice a guvernelor, dar fără un efect concret.  Răscoala  dţeSc  sale  In  V>­H;>  socia!­poîitrcă  a  «mâniei.Răscoala din 1907 a constituit apogeul mişcărilor sociale de la finele  >cii modeme, ce s­a remarcat printr­o amploare, intensitate, grad de violenţă,  irindere şi caracter exploziv fără precedent. Unii contemporani au întrevăzut  ;a un veritabil război ţărănesc, ce a impus cu stringenţă necesitatea rezolvării  blemei agrare.  Răscoala a izbucnit la 8/21 februarie  1907 în satul Flămânzi  (jud.  Boto­  li), pe o mare moşie a trustului fraţilor Fischer. Ţăranii au cerut încheierea  )r învoieli mai lesnicioase, dar administratorul a refuzat, drept pentru care a  t bătut  şi  alungat. Agitaţia  a  cuprins repede  numeroase  sate  şi comune din  dul  Moldovei  ­  jud.  Dorohoi  şi  laşi.  Unii  au  lansat  zvonul  că  răscoala  s­a  reptat  contra  arendaşilor  evrei,  dar  desfăşurarea  evenimentelor  ulterioare  a  efat  falsitatea  acestei  afirmaţii.  Au  fost  alungaţi  proprietari,  cârciumari  şi  ndaşi, s­au  devastat conacele şi sediile administraţiei locale. Primele ciocniri  forţele de represiune au determinat intensificarea răscoalei, al cărui apogeu a  t  atins în  Moldova  între  5  şi  10  martie  1907.  Răscoala  s­a  extins  ulterior  în  ntenia  şi  Oltenia  ­  jud.  Romanaţi,  Vlaşca,  Teleorman,  Ilfov,  Dolj.  Cel  din  nă, şi mai ales satul Băileşti, a reprezentat un puternic focar de răscoală. între  şi 15 martie 1907 răscoala a atins apogeul în sudul ţării. S­a încercat de către  ani  forţarea  barierelor  oraşelor  şi  pătrunderea  în  centrele  urbane:  precum  rabia, Râmnicu Sărat, Giurgiu, Buzău.  Ţărănimea a utilizat,  în cadrul unei mişcări spontane,  diverse forme de  ită,  precum  întocmirea  de  petiţii,  distrugerea  registrelor  de  proprietate,  icarea  conacelor  marilor  proprietari,  încercarea  de  a  ridica  unele  fortificaţii,  trugerea  liniilor  de  comunicaţie,  pentru  a  împiedica  deplasarea  forţelor  de  )resiune..  Solicitările  ţărănimii  erau  concentrate  în  formula:  „Noi  vrem  mântl". în unele cazuri, documentele menţionează unii lideri locali ai ţăranilor  numiţi şi „studenţi". Dezvăluind un registru mai larg al nemulţumirilor sociale,  0

:tf» 

/  I M 

La asaltul conacelor. Litografie de A. Demian 

numeroşi lucrători industriali şi­au manifestat pe diferite căi solidaritatea cu  răsculaţii la Galaţi, Brăila, Paşcani, Valea Prahovei.  Intensitatea  răscoalei  a  determinat  r'  icţia  autorităţilor,  ce  au  recurs  la  unităţile militare. La  12/25 martie 1907  guvernul conservator a  demisionat  şi  a  lăsat locul unuia liberal, pe care l­a sprijinit însă, prim­ministru fiind DA. Sturdza.  Guvernul a reprimat violent răscoala. S­a folosit artileria pentru „pacificarea" unor  sate,  precum  la  Stăneşti,  Bă/ieşti,  Vieru  şi  Hodivoaia.  Numeroşi  ţărani  au  fost  ucişi, alţii urmăriţi în justiţie şi condamnaţi la ani grei de închisoare.  Numărul  victimelor  este  dificil  de  precizat  cu  exactitate.  Ion  I.C.  Brătianu  menţiona  în  Parlament  numărul  de  419  ţărani  ucişi.  Ziarele  patronate  de  Constantin  Miile,  .Adevărul"  şi  „Dimineaţa",  dădeau  cifra  de  12­13  000  de  victime. Regele Caro/1  declara ministrului Angliei la Bucureşti că era vorba de  „mai multe mii". Au luat poziţie, protestând contra intervenţiei violente a forţelor  de  represiune,  numeroşi  intelectuali,  ca  Nicoale  /orga,  Alexandru  Vlahuţă,  Ion  Luca  Caragiale,  Constantin  Stere,  Constantin  Dobrogeanu­Gherea,  Radu  Rosettişi alţii. Ei au subliniat, totodată, alături de o susţinută campanie de prec.ă  a  socialiştilor,  prin  Mihail  Gheorghiu­Bujor,  că  guvernul  avea  o  responsabilitate  deosebită  pentru  soarta  ţărănimii  şi  a  ţării  în  general,  şi  de  aceea  se  impun r  •  rezolvarea neîntârziată a „chestiunii ţărăneşti".  Răscoala a avut o audienţă  deosebită  în provinciile româneşti aflate ' b  dominaţie  străină  (Transilvania,  Bucovina,  Basarabia),  precum  şi  un  re  ou  deosebit în presa din Serbia, Bulgaria, Austro­Ungaria, Canada, Germania, .are  a înfăţişat cititorilor situaţia ţărănimii din  România, şi a criticat reprimarea  181

ntă a mişcăm sociale Austro­Ungaria şi­a manifestat chiar „îngrijorarea" faţa  /enimentele  din  România  şi  repercusiunile lor  posibile asupra  românilor  din  silvania Răscoala a fost menţionată şi în lucrările Congresului din 1907 de  uttgarta\ Internaţionalei a ll­a  Răscoala din 1907 a determinat impunerea fermă în opinia publică din  ânia a problemei agrare  şi a tras un semnal de alarmă în legătură cu  adictnle  din  ţara  noastră  şi  necesitatea  adoptăm  unor  măsuri  eficiente  drnele ce s­au succedat la conducerea ţării au adoptat noi măsuri în cadrul  latiei agrare Astfel, între 1907­1909 s­au adoptat legea pentru învoirile  ­  ,ole,  ce  a  stabilit  un  plafon maxim  de  arendă,  legi  privind  înfiinţarea  Casei  i/e,'  mărginirea  dreptului  de  a  avea  proprietăţi  în  arenda,  trecerea  în  netatea  statului  a  unor  terenuri  agricole,  legea  de  modificare  a  unor  eden  privind  băncile  populare,  ce  a  înlesnit  unele  împrumuturi  acordate  iilor, cea privind judecătoriile de ocoale, ce urmau să  rezolve litigiile între  ii  şi proprietari, legea pentru constituirea obştilor ţărăneşti de arendare în  a  unei  legislaţii  agrare,  care  a  afectat,  în  principal,  poziţiile  conservatorilor,  Ierna agrară a continuat să rămână o preocupare a vieţii politice interne, de  ărei  rezolvare  depindea  însăşi  evoluţia  ţării  în  climatul  de  puternică  /escenţă  social­pohtică  de la începutul  secolului  nostru  în  România, liberalii  ustinut,  după  1913,  necesitatea  înfăptuim  unei  reforme  agrare  şi  electorale  Acţiuni sociale ale Sucrătoriior industriali.   Progresul economiei româ­  1  după cucerirea independenţei de stat,  aflată,  de altfel,  sub semnul  isificărn revoluţiei industriale, a determinat afirmarea lucrătorilor industriali,  centraţi în zone ca Bucureşti, porturile dunărene, Valea Prahovei Trăind şi  cind în condiţii dificile, rezultat al realizăm revoluţiei industriale, aceştia au  mizat acţiuni de luptă specifice nivelului lor de dezvoltare  Grevele s­au  jlţit şi au căpătat amploare şi durată  La sfârşitul secolului trecut, pot fi  iţite grevele căruţaşilor din Brăila (1884), ale muncitorilor tipografi din laşi şi  ureşti (1886, 1887), ale ceferiştilor din Galaţi şi Bucureşti (1888)   Orga­  rea unor formaţiuni politice ale socialiştilor şi ale sindicatelor a determinat o  iă nouă în lupta pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă între  2 şi 1906 au avut loc 580 acţiuni greviste în acelaşi timp, lucrătorii industriali  J  exprimat solidaritatea cu lupta ţărănimii, au luat cunoştinţă de poziţia  îărn sociale faţă de rezolvarea problemei naţionale, agrare şi electorale, faţă  ;onflictul militar, care se contura în lume  Pe fondul progresului  în  structura  social­economică  a  ţării  contradicţiile  ale  au  evoluat,  rezolvarea  lor  fiind  avută  în  vedere  de  toate  echipele  ernamentale ca o soluţie pentru propăşirea ţării  * *  *  Din raportuldin 7 februarie 1906 al procurorului general N Leonescu către ministrul justiţiei  Este absolut imposibil locuitorilor din comuna Fălciu ca să arendeze pământ pentru hrană  aş pe alte moşii, chiar când acei care le posedă ar voi a le arenda, fiindcă nu­şi poate îndepărta  pe care trebuie să o aibă pe fiecare zi acasă, pentru hrana copiilor, şi nu­şi poate cultiva,  ■ghe şi transporta recolta de la distante considerabile

Am pus în vedere atât inspectorului comunal cât şi ajutorului de primar Gh Grancea ca sa ia  toate  măsurile  de  a  preveni  în caz  când  locuitorii comunei  Fălciu  ar  voi ca să  atace  proprietăţile  vecine, şi să încunoştimteze de urgentă parchetul  Mi­e teamă domnule ministru, că orice măsuri se vor lua şi orice sfaturi se vor da locuitorilor  lipsiţi absolut de pământ pentru hrană şi păşune vor rămâne ineficace în fata marei mizerii produse  prin refuzul  arendaşilor  de  a  ie  da  pământ fie  pe  bani fie  pe  muncă, şi  vor săvârşi  delicte şi crime  constrânşi de nevoi  în  urma  celor  raportate,  vă rugăm  domnule  ministru  ca în  lipsa  unui  text  de  lege  care  să le  impuie tuturor arendaşilor şi proprietarilor ca să dea o câtime de pământ pentru o hrană şi păşunat  locuitorilor care au trebuinţă, ca să luaţi măsuri de a se îndrepta această stare de lucruri din partea  arendaşilor  şi  proprietarilor,  pentru  că  astfel  să  se  poată  preîntimpina  nemulţumirile  şi  răscoalele  săteşti 

Articolul Apărarea mea de Vas/Ie Kogălmceanu  Răscoalele  ţărăneşti  din  martie  1907  au  avut  de  urmare  firească  o  întinsă  cercetare  judiciară  şi  administrativă  pentru  aflarea  autorilor  răscoalei  La  început,  în  martie  şi  aprilie  opinia  publică, fund încă sub impresiunea zguduitoare a revoltelor, credea că ţăranii s­au răsculat împinşi  de instigatori sau de vreo orgamzatiune revoluţionară care lucra la sate  în atmosfera aceasta încărcată a început să nască, să pnnză încetul cu încetul şi apoi să ia  trup  definitiv  acuzarea că  vina, sau cel  puţin  o  parte  din  vină  o  am  eu  Dintru  întâi nimeni  nu s­a  gândit  la  mine  La  izbucnirea  revoltei  eram  liniştit,  crezând,  ca  atâţia  altn  că  nu  e  vorba  decât  de  izbucnire, a unei nemulţumiri locale Era însă scânteia care căzuse într­un butoi cu dinamită  întreaga tară luă foc  Atunci bănuielile care rătăciseră câteva zile de colo în colo, care  trecuseră graniţa şi dădeau vina pe seama străinilor, s,e opriră asupra mea  y  Instrucţia începuse în tot cuprinsul ţării Şefii armatei instruiau, agenţii administrativi instruiau  membrii justiţiei mstruiau  Ideea fixă, preconcepută cu care porniseră toţi la cercetare era că ne  aflăm în fata unei revoluţii organizate Trebuia să se afle organizaţia  Constatarea  aceasta  este  adevărată,  este  adevărul  sfânt  Astfel  actele  de  acuzare  ale  parchetelor  ar  menţiona numele instigatorilor  Imediat  pe aceste acte,  încheierea este că răscoalele  ţărăneşti din 1907 nu se datorează instigatiunilor vreunei orgamzatium criminale ci stărei economice  şi culturale a ţăranilor (subl în text) Constatarea aceasta priveşte întreaga tară şi nu eu sunt acela  care o fac, ci actele judecătoreşti oficiale   ' 

Cu privire la reprimarea răscoalei din 1907  în privinţa  modului  în care  trebuia  executată reprimarea răscoalei trebuia spus că Ministerul  de interne şi cel de război au emis ordine dintre cele mai .energice , prin care au imprimat, de la bun  început  acestei  acţiuni,  un  caracter  deosebit  d»sângeros  lată  câteva  din  aceste  ordine  Generalul  Gigârtu,  comandantul  diviziei  a  ll­a  de  la  Craiova  cerea  în  14  martie  prefectului  de  Dolj  să  se  aducă  la cunoştinţa  autorităţilor  şi  locuitorilor  chiar  din  locurile  nerăzvrătite,  că trupa  are  ordin să  tragă atât cu  armele cât şi cu tunurile  '(Subl în text) într­o circulară  din 16 martie către  prefecţii de  judeţe  ministrul  de  interne  I  I  C  Brătianu  atrăgea  atenţia  asupra  absolutei  necesităţi  de  a  reprima  chiar  din  primul  moment  în  modul  cel  mai  energic  La  16  martie  generalul  Gigârtu  reamintea  garnizoanelor  Râmmcu Vâlcea, Slatina, Caracal regimentelor  2,  3,  19, 26 infanterie,  1 2 cavalerie,  1, 9  artilerie  batalionul 1,  5  vânători, regimentelor  1, 2 călăraşi  şi batalionul  Cantemir  12,  ordinele  ministrului  de  Război  rezumându­l  astfel  .energie  ­  foc  în  carne  Prinderea  capetelor  agitatoare  în  aceeaşi  zi  ordinul  nr  11  687  ulterior  primul  emis  de  acelaşi  general  regimentelor  Rovine  nr  26  9  Artilerie,  1  Călăraşi  suna  astfel  Vă  ordon  să  reprimaţi  în  mod  exemplar  distrugând  totul  şi  împuşcând pe capii răzvrătiţilor, fără a vă mulţumi făcând numai prizonieri  Nemulţumit  de  rezultatul  acţiunilor  de  reprimare  comandantul  Corpului  1  de  armată  generalul Năsturel, a dat la 17 martie Diviziei a ll­a ordinul ,ca în 48 de ore răscoala să înceteze'  El cerea generalului Gigârtu, comandantul acestei divizii, să ordone   tuturor detaşamentelor ca

183

nd în localităţile răsculate şi ajungând poate după consumarea crimei de către răsculaţi,  ta să nu împiedice trupa de a ucide pe făptuitori, să nu o împiedice de a incendia casele lor". 

Memoriu de revendicări al lucrătorilor de la moara  „Steaua" din Galaţi în timpul grevei  >/
TEMĂ:  1.  Care a fost statutul problemei agrare în «omânia, la cumpăna secolelor al XIX­lea ­ al  XX­lea.  2.  Demonstraţi caracterul rădicai ai răscoalei ţărăneşti din 1907.

CULTURA ROMÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL  XIX­LEA SI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX­LEA 

­  TRĂSĂTURI GENERALE.  ­  INSTITUŢIILE DE CULTURĂ. SOCIETĂŢI SI ASOCIAŢII CULTURALE.  ­  ÎNVĂŢĂMÂNTUL.  ­  MIŞCAREA ARTISTICĂ. 

Trăsături generale. Deşi lipsită de cadrul unui stat pe deplin unitar, viaţa  culturală  a  românilor  a  beneficiat  de  o  relativă  coeziune.  într­o  perioadă  de  profunde  mutaţii  social­politice,  de  definire  a  matricei  proprii  spiritualităţii  româneşti moderne, Vechiul Regat a constituit, în perioada 1878­1918, centrul  în jurul căruia au  gravitat forţele creatoare din provinciile româneşti aflate  sub  dominaţie  străină.  Oamenii  de  cultură  din  Transilvania,  Basarabia  şi  Bucovina  s­au  stabilit  şi  au  creat  la  sud  şi  la  răsărit  de  Carpaţi.  Alţii  au  continuat  să  trăiască şi să activeze în provinciile natale, dar au păstrat o strânsă legătură cu  România.  Era,  astfel,  ilustrat  un  fenomen  de  osmoză  culturală,  cu  adânci  rădăcini în tradiţia istorică a poporului nostru.  Perioada  dintre  1878­1918  a  constituit,  în  plan  cultural,  o  continuare  a  celei  precedente,  atât  prin  linia  dominantă  a  preocupărilor  cât  şi  prin  personalităţile care o ilustrează. Este cazul lui Vasile Alecsandri, Theodor Aman  şi  Gheorghe Tattarescu, Mihail Kogălniceanu,  Ion Ghica, Alexandru Odobescu,  Bogdan  Petriceicu  Hasdeu.  în  egală  măsură,  această  perioadă  reprezintă  un  preambul  în  evoluţia  culturală  care  avea  să  se  desăvârşească  după  Marea  Unire. O serie de personalităţi de primă mărime ale vieţii culturale din perioada  interbelică  îşi  încep  acum  activitatea,  ca  de  exemplu:  istoricul  Nicolae  lorga,  scriitorii Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, artiştii plastici Constantin Brâncuşi,  Gheorghe  Petraşcu  şi  Theodor  Pallady,  savantul  Henri  Coandă,  compozitorul  George Enescuşi alţii. Astfel, această perioadă reprezintă o punte de cristalizări  şi  împliniri  între generaţia paşoptistă  şi cultura primei jumătăţi a secolului  al XX­lea.  l  tiîuţiiie  de  cultură,  Societă?'  şi  a  .oriaţiî  culttvaie.  Un  element  de  coeziune  a  spiritului  creator  din  întregul  spaţiu  românesc,  îl  reprezenta  Academia. Constituită în 1866 ca „Societatea literară română', cu misiunea de a  stabili ortografia, gramatica şi dicţionarul limbii române, ea şi­a modificat, încă de  la  sesiunea  inaugurală  ­  august  1867  ­  numele  în  „Societatea  Academică  Română",  iar  începând  din  1872  a  ajuns  să­şi  lărgească  domeniul  de  compe­  tenţe, admiţând între membrii săi oameni de ştiinţă de prestigiu din domenii ca:  medicina  (Nicolae  Kretzulescu),  ştiinţele  naturale  (A. Fătu), economia (Petre  S.  Aurel/ansi loan Ghica), geologia (Gregoriu Ştefănescu). în mai 1879 a adoptat  185

Victor Babeş 

Emil Racoviţă 

tulatura de  „Academia  Română", ce  avea drept obiectiv principal promovarea  culturii,  limbii  şi  istoriei  naţionale,  a  literelor,  ştiinţelor  şi  frumoaselor  arte".  în  tructura sa s­au menţinut trei secţii: literatură, istorică şi ştiinţifică, dar o dată cu  liversificarea disciplinelor ştiinţifice reprezentate, cea din urmă secţie a tins să  câştige o pondere tot mai însemnată în ca­  drul Academiei, reflectând astfel progresele  ştiinţei româneşti în acea epocă.  Primei  generaţii  de  savanţi  români  ­  fizicianul  şi  matematicianul  E,  Baca/og/u,  geologul  şi  paleontologul  Gr.  Cobă/cescu,  chimiştii  Petru  Poni  şi  Nicolae  Tec/u,  bota  nistul  Florian  Porcius,  agronomul  şi  econo  mistul  Ion  lonescu  de  la  Brad  ­  i  s­au  alăturat  personalităţi  mai  tinere,  cu  merite  deosebite  în  diferitele  ramuri  ale  ştiinţei:  matematicienii  Spiru  Haret,  David  Ema­  nuel,  Dimitrie  Pompeiu  şi  Gheorghe  Ţiţeica,  inginerul  Anghel  Saligny,  proiectant  şi  constructor  al  podului  de  peste  Dunăre  de  la  Cernavodă,  geologii  Ludovic  Mrazec,  I.  Simionescu  şi  Gh.  Munteanu­Murgoci,  geograful  Simion  Mehedinţi,  numeroşi  re  prezentanţi  ai  medicinei  şi  biologiei  pre  cum:  Grigore  Antipa,  întemeietorul  şcolii  dr. loan c. Cantacuzino  româneşti de hidrobiologie şi ihtiologie şi al 

186

Muzeului  de  Ştiinţe  ale  Naturii  din  Bucureşti,  Dirnitrie  Brândză,  fondator  al  Grădinii  Botanice  din  Bucureşti,  Victor  Babeş,  Ion  Cantacuzmo,  C.  Istrati,  Gh.  Marinescu,  C.  Levaditi,  Emil  Racoviţă,  fondatorul  în  1920  al  Institutului  de  Speologie  din  Cluj,  D.  Voinov,  Francisc  Rainer,  creatorul  şcolii  româneşti  de  antropologie, Thoma lonescu.  Dacă  secţiunea  ştiinţifică  a  Academiei  Române  s­a  bucurat  de  o  com­  ponenţă atât de prestigioasă, nu mai puţin ilustre sunt şi numele academicienilor  din  celelalte  secţii:  B.P.  Hasdeu,  Timotei  Ci­pariu,  Vasile  Alecsandri,  C.  Negruzzi,  August Treboniu Laurian, Titu Maiorescu, iar  mai  târziu  /.  Slavici,  G.  Coşbuc, B. Şt. Delavrancea, M, Sadoveanu, L. Re­breanu, la secţia literară;  M.  Kogălni­ceanu,  G.  Bar'iţiu,  Al.  Odobescu,  V.A.  Urechia,  A.D.  Xenopol,  D.  Onciul, I. Bogdan, V. Pârvan, N. /orga, la secţia istorică. Nu se poate totuşi să nu  observăm  şi  câteva  „absenţe"  ilustre  din  rândul  academicienilor.  Marii  scriitori  clasici, Minai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiaie, nu au ocupat în timpul  vieţii fotoliile de academicieni care li s­ar fi cuvenit pentru  valoarea operei lor. Nici premierele mondiale  realizate  în Petru Poni domeniul aviaţiei de Traian Vuia  şi  Henri Coandă  nu  au fost răsplătite cu titluri  academice,  decât  în  cazul  celui  din  urmă,  peste  mai  multe  decenii  de  la  construirea  primului  avion  cu  reacţie.  în  pofida  acestor  omisiuni,  Academia  Română reprezenta forul  în jurul căruia s­au grupat cele mai importante forţe  creatoare ale poporului român, atât din Vechiul Regat, cât şi din provinciile aflate  sub administraţia străină.  Un  fenomen  caracteristic  pentru  cultura  română  în  această  perioadă  îl  reprezintă şi apariţia unui mare număr de societăţi şi asociaţii culturale cu profil  istoric,  literar,  artistic.  Ele  ilustrează  efervescenţa  culturală  care  defineşte  deceniile din preajma anului 1900. Alături de Societatea „Junimea' (laşi, 1863),  Societatea culturală „Ateneul Român" (Bucureşti, 1865), Societatea Filarmonică  Română  (Bucureşti,  1868),  Societatea  pentru  fond  de  teatru  român  (Deva,  1870), Societatea amicilor de Belle Arte (Bucureşti, 1872) au activat importante  asociaţii  culturale  ce  au  susţinut  idealurile  deplinei  libertăţi  şi  unităţi  naţionale.  Menţionăm  astfel, Amicii  literaturii  şi  artei  române  (Bucureşti,  1895), Societatea  pentru  răspândirea  gustului  artistic  în  România  „Ileana"  (Bucureşti,  1897),  Asociaţia  „Frăţia  bunilor  români"  (Bucureşti,  1906),  Universitatea  populară  „N.  lorga"  '(Vălenii  de  Munte,  1908),  Liga  „Deşteptarea"  (Bucureşti,  1912).  Alte  societăţi  şi­au  propus  obiective  limitate,  marcând  o  tendinţă  de  specializare  în  cultură. Astfel au activat între altele Societatea de Arhitectură (Bucureşti, 1891),  Societatea  de  filosofie  (Bucureşti,  1897),  Societatea  „Tinerimea  artistică"  (Bucureşti,  1901),  Societatea scriitorilor români (Bucureşti,  1909), Asociaţia  187 

profesorilor  universitari  (laşi,  1917),  So  cietatea  „Arta  Română"(laşi,  1917).  Dacă  avem  în  vedere  şi  existenţa  unui  număr  mare  de  asociaţii  vizând  obiective  sociale  şi  politice  (Liga  Votului  Universal)  sau  naţionale  („Arcăşiile"\n  Bucovina)  şi  luăm  în  consideraţie  şi  spectaculoasa  dezvol  tare  a  presei  ­  peste  2  700  de  periodice  apărute  doar  în  perioada  1907­1918  ­  ne  putem  crea  o  imagine  a  bogăţiei  şi  diver  sităţii  care  au  caracterizat  preocupările  culturale  ale  societăţii  româneşti  între  războiul  de  independenţă  şi  Marea  Unire.  Pentru  meritul  de  a  fi  grupat  în  jurul  său  pe  cei  care  vor  deveni  „clasicii  litera  turii  române",  Junimea"  ocupă  o  poziţie  privilegiată  în  ierarhia  asociaţiilor  şi  so  cietăţi/or  cu/tura/e.  Avându­I  în  fruntea  sa  A  pe  T it u  Maiorescu,  ea  a  j ucat   un  rol   de­  Aurel Vlaicu •  CISIV  în    afirmarea    lui  M.  Eminescu,  I.  Creangă, han Slavici şi  Ion Luca Cara­  ale. în jurul acestei societăţi s­a definit un interesant complex de idei estetice,  jsofice şi politice, ce poartă numele de junimism. El s­a pronunţat şi a susţinut  omovarea, în acelaşi timp, a valorilor tradiţionale şi deschiderea către cultura  ;cidentală, cu o afinitate specială faţă de cultura germană, explicabilă prin 

Mihai Eminescu 

88 

Ion Luca Caragiale 

faptul  că,  în  cadrul  său,  se  formaseră  nu  numai  Titu  Maiorescu,  ci  şi  mulţi  alţi  reprezentanţi de vârf ai intelectualităţii române din epocă. Principala tribună de  manifestare  a  ideilor  acestei  societăţi  au  constituit­o  „Convorbirile  literare".  Reacţia  împotriva  poziţiilor  junimiste  s­a  cristalizat  în  jurul  revistei  „Literatorul",  condusă de Alexandru Macedonski. Polemica de idei s­a purtat preponderent  pe  tărâmul  esteticului,  „Literatorul"  promovând  curentul  parnasianismului  şi  simbolismului.  Estetica  maioresciană  a  avut  un  adversar  şi  în  persoana  lui  Constantin  Dobrogeanu­Gherea,  susţinător  al  „artei  cu  tendinţă",  iar  din  punct  de  vedere  politic  adept  al  social­democraţiei.  Ideile  sale  se  fac  cunoscute  prin  paginile  revistei „Contemporanul".  în  primii  ani  ai  secolului  XX,  alte  două  publicaţii  au  devenit  purtătoare  de  cuvânt ale unor noi curente literare, cu repercusiuni şi dincolo de domeniul strict  al  esteticului:  „Sămănătorul",  iniţiat  de  Spiru  Haret,  şi,  respectiv,  „Viaţa  Româ­  nească", prin care s­au făcut cunoscute, în special, ideile lui Constantin Stere şi  Garabet  Ibrăileanu.  Curentele  născute  în  jurul  celor  două  reviste  au  fost  sămănătorismul ş\ poporanismul.  învăţământul.  O  premisă  importantă  pentru  facilitarea  accesului  la  învă­  ţământ a reprezentat­o legea din 1864, prin care învăţământul primar a devenit  obligatoriu  şi  gratuit.  în  realitate,  însă,  nu  toţi  elevii  înscrişi  în  clasa  I  terminau  patru  clase.  Condiţiile  obiective  ale  dezvoltării  social­economice,  un  anumit  imobilism  şi o oarecare inerţie la nivelul mentalităţilor au determinat menţinerea  unui  procent  însemnat  de  analfabeţi.  în  opera  de  modernizare  a  sistemului  de  învăţământ din România un rol important l­a jucat matematicianul, astronomul şi  pedagogul  Spiru  Haret,  ce  a  îndeplinit  de  mai  multe  ori  funcţia  de  ministru  al  instrucţiunii  publice.  Prin  activitatea  sa  el  a  reorganizat  pe  baze  moderne  învăţământul de toate gradele şi a iniţiat prima acţiune culturală şi politică  de  proporţii a învăţător/mii române din med/uf sătesc.  în  mare  măsură,  lumea  academică  coincide,  în  perioada  de  care  ne  ocupăm, cu aceea universitară. Cele două universităţi, din laşi (fondată în 1860)  şi din Bucureşti (înfiinţată în 1864), au focalizat viaţa culturală şi ştiinţifică a ţării  Se adăugau Facultatea de Medicină (iniţiatori dr. Carol Davila şi N. Kretzulescu),  precum  şi  şcolile  superioare  cu  profil  artistic  ­  Şcolile  de  Arte  Frumoase  din  Bucureşti  şi  laşi,  Conservatorul  de  Muzică  şi  Artă  Dramatică,  care  completau  imaginea  învăţământului  superior  românesc  situat  la  cote  valorice  ridicate.  Nivelul  ridicat  de  cunoaştere  şi  cercetare  se  explică  nu  numai  prin  talentul  şi  entuziasmul  corpului  profesoral,  ci  şi  prin  temeinica  sa  pregătire  în  reputate  centre universitare ale Europei. De altfel, obiceiul trimiterii unor tineri la studii în  străinătate,  adesea  după  absolvirea  unei  facultăţi  în  ţară,  se  va  menţine  şi  în  continuare. în acest scop  sunt atribuite burse de  studii  în străinătate, mulţumită  cărora  poarta  marilor  universităţi  se  deschide  pentru  tinerii  români  proveniţi  din  aproape toate păturile sociale.  Reforma învăţământului, promovată de Spiru Haret, a dat o nouă orientare  Şcolilor  de  stat  din  România.  Concomitent,  însă,  a  continuat  să  funcţioneze  învăţământul  particular,  precum  şi  cel  confesional.  în  ceea  ce  îi  priveşte  pe  românii  din  provincii!'­  aflate  sub  stăpânire  străină,  obiectivul  principal  a  fost  apărarea şcolilor cu predare în limba naţională. în Transilvania şi în Bucovina 

189

George Coşbuc 

Bogdan Petriceicu Hasdeu 

■xistau  unele  şcoli  româneşti,  de  nivel  primar  şi  mediu,  dar  se  simţea  lipsa  ivăţământuiui superior. Activitatea Astreia constituit un imbold pentru afirmarea  laţiu'nii române din Transilvania. Ea a continuat să susţină, pe diferite căi, şcoala  omânească. Faptul că primul preşedinte al  Astreiesle  ales Andrei Şaguna, cel  are,  în  1864,  a  devenit  şi  Mitropolit  al  românilor  ortodocşi  din  Ungaria  şi  din  'ransilvania,  aruncă  o  lumină  semnificativă  asupra  implicării  Bisericii  în  prijinirea  învăţământului  şi  cultivarea  valorilor  naţionale  din  Transilvania,  fapt  ;are  reprezintă  un  adevăr  general,  valabil  pentru  ambele  mari  confesiuni  ­  irtodoxă şi greco­catolică ­ cărora le aparţineau românii transilvăneni.  Mult mai dramatică se prezenta situaţia învăţământului pentru românii din  Basarabia. Politica  de  deznaţionalizare  a populaţiei majoritare româneşti  a  atins  ipogeui  după  1867,  când  folosirea  limbii  române  în  orice  fel  de  şcoală  a  fost  nterzisă.  Chiar  şi  atunci  când,  sub  influenţa  revoluţiei  ruse  din  1905,  s­a  ecunoscut  dreptul  la  învăţământ  în  limba  maternă,  acest  drept  era  acordat  liferitelor  grupări  etnice  minoritare,  nu  însă  şi  majorităţii  româneşti.  Dramatica  iituaţie culturală a românilor basarabeni era întreţinută şi agravată şi de vigilenţa  :u care autorităţile ruse vegheau să nu pătrundă nici un fel de cărţi sau periodice  n  bibliotecile  basarabene  din  România  pentru  a  putea,  prin  totala  izolare  :ulturală, să­şi ducă la îndeplinire acţiunea de deznaţionalizare a românilor.  în perioada care a urmat războiului de independenţă,  arhitectura,  pictura,  sculptura,  muzica  şi  teatrul  trec  şi  ele  printr­un  proces  de  iefinire a marilor direcţii care vor reliefa specificul naţional în cadrul fiecăreia şi  otodată cunosc capodopere ale creaţiei artistice.  în  arhitectură,  vechea  tentaţie,  ca  stil,  a  clasicismului,  este  abandonată  )entru a face loc unor direcţii de dezvoltare divergente, nevoia de a construi mari  I90

Palatul Culturii din laşi 

edificii  publice,  care  să  dea  prestanţă  oraşelor  româneşti.  Aceasta  este  satis­  făcută  de  eclectismul  specific  şcolii  franceze,  ilustrat  prin  edificii  ca  Atheneul  Român  sau  Cercul  Militar  din  Bucureşti.  Preocuparea  arhitecţilor  de  a  îmbina  elementul nou cu cel autohton s­a finalizat prin opera arhitectului Ion Mincu şi a  elevilor săi, în clădiri aparţinând stilului neo­românesc, încercare de continuare a  repertoriului de forme arhitecturale consasrat de epoca brâncovenească.  Pentru pictură şi sculptură, epoca de care ne ocupăm reprezintă momentul  unei  predări  de  ştafetă  între  generaţii.  Theodor  Aman,  Gheorghe  Tattarescu  şi  Caro/  Storck,  fondatori  ai  Şcolii  de  Arte  Frumoase  din  Bucureşti  şi  Gheorghe  Panaiteanu,  ctitor  al  şcolii  similare  din  laşi,  îşi  încheie  activitatea.  în  schimb,  generaţia lui Nicolae Grigorescu, apoi Ion Andreescu şi Ştefan Luchian înnoiesc  limbajul plastic realizând o mai mare apropiere faţă de pictura franceză a şcolii  de la Barbizonş\ a curentului impresionist. La laşi, CD. Stahise apropie mult de  tradiţiile artei plastice germane.  Primii  ani  ai  secolului  XX  au  marcat  şi  deschiderea  artei  româneşti  către  universul  de  idei  şi  forme  ale  curentului  modernist.  Opera  lui  Constantin  Brâncuşi, degajând o viziune stilizată a volumelor, a fost, pentru început, primită  cu  reticenţa  de  publicul  format  şi  educat  artistic  în  spiritul  curentului  academismului.  Se  afirmă  nume  noi  ca:  A.  Verona,  N.  Vermont,  C.  Cuţescu­Storck, Gh. Petraşcu, Th. Pallady. în sculptură, Ion Georgescuşi Ştefan  Valbudea  preiau  ştafeta de la dascălul lor, Carol Storck, pentru a o preda unei  generaţii   mai   tinere:  C.   Brâncuşi,   D.   Paciurea,   Fritz  Storck.  Activitatea  191

Palatul Poştei şi Telegrafului  din Bucureşti 

Ateneul Român

Nicolae Grigorescu 

Theodor Aman 

expoziţională capătă un caracter ritmic. Unii artişti expun şi în străinătate, unde  cei mai mulţi  îşi desăvârşesc  studiile, realizând astfel paşi  spre recunoaşterea  artei româneşti în cercurile internaţionale. Un eveniment de excepţie îl constituie  Expoziţia  Jubiliară  organizată  la  Bucureşti  în  1906  pentru  a  marca  festiv  împlinirea  a  40  de  ani  de  la  suirea  pe  tron  a  lui  Caro/  I.  Cu  acest  prilej  se  amenajează  în  Capitală  Parcul  Carol  şi  se  construiesc,  în  cadrul  său,  nu­  meroase  edificii,  precum  Palatul  Artelor.  Tot  cu  acest  prilej  D.  Pădurea,  Fr.  Storck  şi  Filip  Marin  sculptează  ansamblul  de factură  romantică format  din  doi  giganţi  şi Frumoasa Adormită, ilustrare a unei legende scrise de Carmen Sylva,  regina poetă şi protectoare a artelor.  interesul  pentru  artă  se  manifestă,  însă,  şi  pe  alt  plan.  Acum  au  luat  naştere colecţii şi muzee dintre cele mai importante în România. Regele Carol I,  el  însuşi având  studii de istoria artei, şi­a format o celebră colecţie de tablouri.  Tot gustului său şi al reginei Elisabeta (Carmen Sylva) i se datorează construirea ­  între  1873­1383  ­  a  CasteluluiPe/eş,  devenit,  din  1914,  un  bun  al  poporului  român,  ca  urmare  a  voinţei  testamentare  a  suveranului.  în  1910  ia  fiinţă  la  Bucureşti primul muzeu de artă, construit de Anastase Simu pentru a­i adăposti  bogata colecţie de pictură şi sculptură, donată ulterior statului. Ideea unui muzeu  de  artă,  iniţiat  şi  susţinut  de  stat,  se  află,  în  această  epocă,  doar  în  stadiul  de  proiect, deşi un fond de opere ale artiştilor români  începe  să  se  strângă pentru  viitoarea Pinacotecă Naţională, iar spaţiile pentru amenajarea ei sunt prevăzute  în Palatul Atheneului. Mai aproape de realizare se află proiectul altei instituţii de  interes naţional. Este vorba despre Muzeul naţional de artă veche românească,  destinat  să  cuprindă  atât  obiecte  de  artă  populară,  cât  şi  mărturii  artistice  ale  civilizaţiei   româneşti   medievale,   pentru   care   istoricul   de   artă  Alexandru  193

gara­Samurcaş  a  colecţionat  un  fond  de  mai  multe  mii  de  exponate,  iar  itectul  Nicolae  Ghika­Budeşti  a  construit  o  aripă  a  viitorului  sediu  din  ;ureşti (actualul Muzeu al Ţăranului Român).  Din acelaşi interes pentru valorile culturii vechi, a luat fiinţă  Comisia  wumentelor Istorice,  organism  specializat în  studierea,   repertorierea  şi  taurarea monumentelor. Printre publicaţiile comisiei se numără şi amplele  iertorii de monumente bisericeşti medievale din România, realizate de Gh.  lşş\ Nicolae Ghika­Budeşti. Preocupărilor pentru cunoaşterea trecutului istoric  tional le datorăm şi cele dintâi studii de arheologie românească pe care Ie­a  îlizat Alexandru Odobescu, în legătură cu tezaurul de la Pietroasa, Grigore  cilescu, pentru monumentul de la Adamclisi (Tropaeum Traiani)ş\, mai târziu,  isile Pârvan, referitor la civilizaţia geto­dacă. Tot în această perioadă, a  ;eput o activitate sistematică de culegere şi interpretare ştiinţifică a folclorului.  tivitatea de pionierat în acest domeniu a lui Vasile Alecsandri ş\ B.P. Hasdeua  ;t continuată de Artur Gorovei, Simion Florea Marian, Gr. Toci/eseu, Elena  ?cu/ută­Voronca, Lazăr Şăineanu, care au publicat importante culegeri de  clor, precum şi studii privitoare la textele culese. Preocupări similare s­au  anifestat şi în privinţa muzicii populare, care reprezintă şi una din sursele de  spiraţie pentru compozitori, în special pentru cei atraşi de creaţia corală. în  ;eastă direcţie s­au impus, cu precădere, contribuţiile lui Gheorghe Dima şi  n Vidu.  Viaţa  muzicală  a  fost  bogată  în  manifestări  aparţinând  diferitelor  genuri,  ste  epoca  în  care  se  organizează  Filarmonica  şi  Opera  (teatrul  liric).  Câteva  îrsonalităţi  se  impun  publicului,  chiar  şi  celui  internaţional.  Haricleea  Darclâe,  ina  de  A/o/ysunt  două  dintre  vocile  celebre  ale  României,  aplaudate  pe  mari  ;ene  ale  Europei.  Dtntre  compozitori  se  afirmă  Ciprian  Porumbescu,  Eduard  'aude/la,  Alfons  Castaldi.  Alexandru  Flechtenmacher  îşi  asociază  numele  în  Decial  cu  acela  al  poetului  Vasile  Alecsandri,  cu  care  colaborează.  La  laşi,  îavriil  Musicescu  îmbină  activitatea  componistică  cu  cea  pedagogică.  Fără  idoială  însă  că  marele  eveniment  al  istoriei  muzicii  româneşti  este  apariţia  inărului George Enescu, care  şi­a uimit maeştrii prin precocitate şi o strălucită  arieră internaţională ca interpret, dirijor şi compozitor.  Imaginea  vieţii  culturale  a  epocii  de  după  cucerirea  independenţei  ar  fi  icompletă  fără  o  menţiune  a  rolului  tot  mai  important  pe  care  şi­l  asumă  arta  framatică.  Teatrul  naţional  se  afla  la  momentul  de  răscruce  dintre  vechea  leneraţie, reprezentată  de  Matei Mi/Io, Mihail Pascal/y, şi  noile contingente de  ictori,  printre  care  menţionăm  pe  Grigore  Manolescu,  Ştefan  Iulian,  Aristizza  lomanescu,  Constantin  Nottara.  în  repertoriu,  clasicii  literaturii  universale  ilternează cu dramaturgii români. în strânsă legătură  cu teatrul dramatic a luat  îaştere  şi  teatrul  liric,  la  dezvoltarea  căruia  un  rol  important  l­a  avut  Eduard  Wachmann, director al Conservatorului din Bucureşti.  Viaţa culturală românească din perioada 1877­1918  se prezintă, astfel, ca  jn  fenomen  complex,  atingând  cote  valorice  superlative.  în  cadrul  său  s­au  ructificat  roadele  unei  activităţi  începută  încă  anterior  anului  1848  şi  în  care  cultura  română  s­a  aliniat  celei  europene.  Principalele  instituţii  culturale  s­au  aflat acum în perioada de organizare care, nu lipsită de unele ezitări, a constituit  un început condus în mod ferm de o generaţie de oameni de cultură, beneficiind

de  o  formaţie  solidă  şi  animaţi  de  un  patriotism  autentic.  Afirmarea  specificului  naţional  în  cultură  a fost  unul din obiectivele urmărite cu consecvenţă fără a fi  însă  şi formulat ca atare, în mod programatic. România independentă devenea  astfel şi centrul către care convergeau forţele creatoare din întregul spaţiu locuit  de  români,  într­un  moment  în  care  aspiraţiile  către  unire  atingeau  apogeul,  pregătind actul din 1918. 

NICOLAE /ORGA despre interesul acordat ţăranului român 

.. Cercurile conducătoare dădeau mai multă atenţie ca înainte ţăranului. Cercurile literare  şi  ştiinţifice studiară cu stăruinţă poeziile, poveştile, cântecele, legendele, portul, în scurt toate formele  de mişcare spirituală ale poporului..." 

CONSTANTIN RĂDULESCU­MOTRU despre specificul naţional 

.. Specificul naţional e totuna cu sufletul neamului, care e în fiecare dintre noi, şi cu  toate  acestea este în afară de noi: noi îi împrumutăm viaţa organică, el ne dă continuitatea şi durata  istorică; el este chipul cu care ne întrupăm pentru alte neamuri..."  TEMĂ:  1.  Caracterizaţi direcţiile principale de dezvoltare ale învăţământului românesc, între anii  1878 şi 1914.  2.  Care au fost contribuţiile majore ale mişcării artistice la afirmarea culturii după cucerirea  independenţei?

RĂZBOIUL PENTRU REÎNTREGIREA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI 

­DIPLOM AŢIA ROM ÂNEASCĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX­LEA Şl  ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX­LEA. ­ROMÂNIA  SI  DEBUTUL  PRIMEI  CONFLAGRAŢII   MONDIALE.   PERIOADA  NEUTRALITĂŢII SI SEMNIFICAŢIA SA. ­INTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI.  OPERAŢIILE MILITARE DIN ANUL 1916.  k  OCUPAŢIA MILITARĂ A PUTERILOR CENTRALE.  ­ CAMPANIA DIN VARA  ANULUI 1917 SI URMĂRILE SALE. ­PACEA   DE   LA   BUCUREŞTI   (24  APRILIE/7   MAI   1918).   REINTRAREA  ROMÂNIEI ÎN RĂZBOI SI PARTICIPAREA SA LA VICTORIE. 

Diplomaţia  românească  la  sfârşitul  secolului  al  XIX­lea  şi  începutul  ocolului al XX­lea. Dupâ recunoaşterea internaţională a independenţei de stat,  omânia a trebuit să ţină seama de noul echilibru de forţe creat în Europa şi, în  aecial,  în  sud­estul  său.  Aceasta,  pe  de  o  parte,  deoarece  ocupa  o  poziţie  rategioă în Peninsula Balcanică, acolo unde se ciocneau interesele economice şi  olitice ale Rusiei, Imperiului Otoman şi Austro­Ungariei, iar, pe de altă parte, ea  ebuia să se integreze structurilor europene de pe o nouă poziţie ­ cea de stat de  >ne  stătător­  şi  să­şi  făurească  modalităţi  proprii  de  afirmare  care  să­i  asigure  9zvoltarea. în atare condiţii, ţara noastră a desfăşurat o politică externă activă, cu  n câmp de acţiune lărgit şi în care s­a manifestat o colaborare între toate partidele  alitice,  dincolo  de  micile  interese  partizane,  pe  drumul  afirmării  intereselor  aţionale. Au contribuit la aceasta diplomaţi străluciţi, precum MihailKogălniceanu,  J/7 Chica,  P.P.  Carp,  I.C. Brătianu, V. Boerescu,  DA. Sturdza  şi  alţii. Conform  ărerii unor diplomaţi străini, Bucureştiul a devenit, în perioada de care ne ocupăm,  n  centru  cu  o  bogată  activitate  diplomatică,  „o  veritabilă  trambulină  pentru  mbasadori".  Imediat  după  1878,  un  obiectiv  central  al  guvernului  român  a  fost  cunoaşterea în plan extern a independenţei şi a transformărilor ce i­au urmat în  tatutul politic al ţării. După numeroase demersuri diplomatice, legate mai ales de  Dordarea cetăţeniei evreilor şi de rezolvarea urmărilor afacerii Stroussberg, între  iii 1878­1880 Anglia, Franţa, Grecia, Olanda, Rusia, Imperiul Otoman,  ustro­  Ungaria, Italia, Germania au recunoscut independenţa de stat a României.  în  acelaşi  timp,  au  avut  loc  numeroase  contacte  diplomatice  legate  de  dicarea ţării la rangul de Regat. încă în toamna lui 1878, Caro/ la luat titlul de  Iteţă Regală, acesta fiind recunoscut în anul următor. El a semnificat un prim  as către modificarea statutului politic internaţional al ţării. în 1880 I.C. Brătianu  Carol I au făcut vizite în Germania. Cu acest prilej a fost abordată şi problema  sgatului şi s­a reglementat, apoi, succesiunea la tronul ţării. S­a stabilit ca, în lipsa  ascendenţilor direcţi, tronul să revină prinţului Ferdinand, nepotul de frate al lui  36

Carol.  Acesta  s­a  căsătorit  în  1892  cu  principesa  Măria  de  Edinburgh,  nepoata  reginei  Victoria  a  Angliei.  La  14/26  martie  1881,  Parlamentul  a  votat  transformarea  României  în  Regat,  punând  încă  o  dată  Europa  în  faţa  faptului  împlinit.  România  îşi  decidea,  astfel,  singură,  soarta  în  istorie.  în  1881,  ţara  noastră întreţinea relaţii diplomatice cu 18 state ale lumii.  La sfârşitul secolului al XIX­lea şi începutul secolului al XX­lea scena politică  a  continentului  nostru  a  fost  marcată,  cel  puţin  în  sud­estul  său,  de  mutaţii  semnificative. Austro­Ungaria şi­a intensificat penetraţia în Peninsula Balcanică  şi  a  ocupat  un  loc  important  în  Comisia  Dunării;  preocuparea  sa  de  a  domina  Comisia,  permanentele  fricţiuni  legate  de  situaţia  românilor  din  Transilvania,  supuşi unei intense deznaţionalizări după înfăptuirea dualismului din 1867, ca şi  consecinţele  convenţiei  comerciale  din  1875  au  dus  la  înrăutăţirea  relaţiilor  româno­austro­ungare.  Rusia  şi­a  întărit  poziţiile  în  Bulgaria  şi  a  încercat,  în  1878, să ameninţe România cu ocuparea; în anul următor, pe fondul înrăutăţirii  grave a relaţiilor româno­ruse, după încălcarea de către Rusia a Convenţiei din 4  aprilie  1877  şi  ocuparea  judeţelor  din  sudul  Basarabiei,  s­a  ajuns  la  incidentul  între trupele române şi ruse de la Arab Tabia, în legătură cu delimitarea frontierei  de sud a Dobrogei. Franţa, înfrântă catastrofal în urma războiului din 1870­1871  cu  Prusia,  nu  mai  reprezenta,  pentru  moment,  o  forţă  politico­diplomatică  în  Europa. Acestea au impus României, tot mai mult izolată diplomatic după 1878,  să  se  îndrepte  spre  o  alianţă  diplomatică  cu  Puterile  Centrale  (Tripla  Alianţă),  formată din Germania, Austro­Ungaria şi Italia. S­au adăugat originea germană a  dinastiei din România  şi unele interese  economice ale cercurilor conducătoare  din ţara noastră în relaţiile cu Germania. Iniţiativa a venit din partea cancelarului  german Otto von Bismarckcare, în 1880, s­a şi exprimat în acest sens. în 1883,  regele  Carol  I  a  făcut  vizite  în  Germania  şi  Austro­Ungaria,  ceea  ce  a  grăbit  apropierea României de Puterile Centrale, l­a urmat vizita primului ministru I.C.  Brătianu în aceleaşi ţări. în cadrul convorbirilor, premierul român a respins însă  în  mod  hotărât  ­  expresie  a  politicii  independente  a  României  şi  a  faptului  că  alianţa nu însemna renunţarea la o politică proprie a guvernului de la Bucureşti ­  cererea  de  a  nu  permite  pe  teritoriul  său  acţiuni  îndreptate  contra  dublei  monarhii. Chiar cu un an înainte, în 1882, avusese loc la laşi, cu prilejul dezvelirii  unei statui a lui Ştefan cel Mare, un incident ce agravase relaţiile între Viena şi  Bucureşti:  senatorul  Petre  Grădişteanu  declarase  atunci  că  speră  ca  regele  Carol să recapete „pietrele preţioase" ce lipseau încă de la coroana voievodului  moldovean, adică provinciile aflate sub dominaţie străină.  în  ultimii  ani  ai  secolului  trecut,  raportul  de  forţe  în  Balcani  a  suferit  importante  modificări  o  dată  cu  reorientarea  Serbiei  şi  Bulgariei  spre  Rusia.  în  acelaşi  timp,  guvernul  român  a  continuat  să­şi  manifeste  interesul  pentru  sprijinirea  locuitorilor  de  origine  română  din  zona  Balcanilor,  mai  precis  din  Munţii Pindului ş\ de pe Valea Timocului.  Alianţa între România şi Puterile Centrale s­a semnat în 1883 şi a fost un  act cu caracter secret fiind cunoscut doar de rege şi de către unii oameni politici.  Ea a fost reînnoită, de cîteva ori, în anii următori. Alianţa a avut un caracter pur  defensiv,  specificându­se  angajamentul  părţilor  de  a  nu  adera  la  alianţe  potrivnice vreunuia din membri, ca şi obligaţia de a se ajuta în cazul în care vreo  parte contractantă era atacată. România a izbutit, în acest mod, să iasă din  197

rea  în care fusese  împinsă  şi  a obţinut unele  garanţii de  securitate.  în  aşi timp, alianţa nu a semnificat nici un moment abandonarea sprijinirii luptei,  inilor din Transilvania, ci chiar o consolidare a statutului internaţional al ţării  regătirea  deplinei  unităţi  naţionale.  Pentru  unii  politicieni,  tratatul  avea  )rtantă prin prezenţa Germaniei în alianţă. Se spera că aceasta din urmă va  veni la Viena şi Budapesta pentru a îmbunătăţi situaţia românilor ardeleni,  ■esie a conjuncturii internaţionale, clauzele militare ale acordului nu au fost  nicicând aplicate, iar atunci când condiţiile au permis­o, românii au intrat în  i pentru eliberarea fraţilor lor de peste munţi.  Trebuie  menţionat  şi  faptul  că,  după  1883,  momentele  de  încordare  între  ureşti  şi  Viena  au  continuat,  date  fiind intensificarea  exploatării  naţionale  a  anilor ardeleni, tensiunile economice, precum şi războiul vamal dintre anii 5­  1891,  regimul  navigaţiei  pe  Dunăre.  Puternicul  ecou  al  acţiunii  lorandiste, uriaşa adeziune a opiniei publice şi a tuturor cercurilor politice din  hiul  Regat  la  prevederile  documentului  înaintat  lui  Franz  losif  m  1892,  icarea liderilor memorandişti  în  procesul  de la Cluj, au impus  cercurilor  ale  de  la  Bucureşti  ca,  în  ciuda  alianţei  cu  Viena,  să  susţină  interesele  jnale.  însuşi  regele  Caro/1  a  avertizat  Germania  că  nu  putea  să  se  opună  deratelor naţiunii române.  La începutul secolului al XX­lea România s­a afirmat  în sud­estul Europei  in factor de stabilitate politică. Politica externă a încercat să corespundă pe  in şi să urmărească realizarea intereselor naţionale, aceasta pe fondul compli­  situaţiei din Balcani  şi al conturării celei de­a doua alianţe politico­diplomatice  Europa  ­  Antanta  (Tripla  înţelegere)  ­  constituită  de  Franţa,  Anglia  şi  Rusia,  lânia a urmărit, în principal, menţinerea statu­quo­uM în Peninsula Balcanică  î acest sens, şi­a modelat activitatea pe lângă Puterile Centrale. Noua situaţie  sud­estul  Europei,  în  special  apropierea  Austro­Ungariei  de  Bulgaria  şi  terea agresivităţii sale după 1908, când a anexat Bosnia şi Herţegovina, s­a  ■ânt  şi  asupra  situaţiei  românilor  din  Transilvania.  Cel  din  urmă  eveniment  a  întuat  contradicţiile  în  această  zonă  a  continentului,  dat  fiind  şi  faptul  că  enţiile Rusiei faţă de strâmtorile Bosfor şi Dardanele au fost ignorate la Viena.  asemenea, Bulgaria şi­a manifestat  dorinţa  de a îngloba  noi  teritorii. De fapt,  jaria dorea să­şi sporească teritoriul pe seama Imperiului Otoman, prin aceasta  ând  în pericol  statu­quo­u\  balcanic. în aceste condiţii s­a produs, în mod  tat şi greu de surprins de cei neavizaţi, o detaşare a ţării noastre de Puterile  trale. Ea s­a prelungit până către 1914, în pragul conflagraţiei mondiale.  Diplomaţia  austro­ungară  şi  cea  germană  au  căutat,  totuşi,  să  menţină  ureştiul  în  orbita  Puterilor  Centrale,  în  ciuda  unui  curent  de  opinie  tot  mai  ivorabil lor  în  cercurile  politice  româneşti.  în  1909,  moştenitorii  tronului  din  mania şi Austro­Ungaria au vizitat capitala României, iar la împlinirea a 70 de  regele Carol /a fost numit feldmareşal al armatei germane. Ion I.C. Brătianu,  cipesa Măria, alţi politicieni au tatonat însă terenul pentru o reorientare tacită,  >olitica  externă,  către  Antantă.  Se  spera  ca  aceasta  să  sprijine  unirea  isilvaniei  şi  Bucovinei  cu  România.  Tot  mai  multe  evenimente  politice  şi  nomice atestă  acest proces. în anii 1910­1911 România a fost vizitată de  uni  militare  din  Anglia  şi  Rusia,  de  Paul  Deschanel,  fost  preşedinte  al  iţei, şi de către primarul  Parisului. De asemenea, au sporit investiţiile de  ital din statele Antantei, în special în industria petrolieră.

Războaiele  balcanice  din  1912­1913  au  demonstrat  însă,  în  mod  clar,  reorientarea  politicii  externe  a  guvernului  român.  în  1912,  statele  balcanice  ­  Serbia,  Grecia,  Bulgaria  urmăreau  realizarea  unităţii  naţionale  prin  recucerirea  unor teritorii aflate încă sub stăpânirea Imperiului Otoman. Poarta a fost înfrântă  şi,  la  3  decembrie  1912,  a  semnat  armistiţiul.  Tratativele  pentru  pace  s­au  desfăşurat  la  Londra,  dar  între  aliaţii  balcanici  existau  încă  multe  neînţelegeri.  Datorită  Porţii  discuţiile  au  fost  întrerupte,  iar  la  3  februarie  1913  conflictul  a  reizbucnit.  Teama  unei  generalizări  a  conflictului  a  făcut  ca  Marile  Puteri  să  intervină,  după  Conferinţa  internaţională  a  ambasadorilor  şi  „Protocolul"  de  la  Moscova, ceea ce arată interesele distincte ale Marilor Puteri, în zonă, şi să se  încheie pacea de la Londra, lăsând, totuşi, importante probleme nerezolvate.  România şi­a proclamat neutralitatea faţă de primul conflict balcanic, dar a  privit cu îngrijorare războiul, mai ales prin prisma intervenţiei Marilor Puteri. La  10 iunie 1913 Bulgaria, nemulţumită de rezultatele tratativelor de pace, a atacat  pe  foştii  aliaţi.  (  începea  al  doilea  război  balcanic.)  în  aceste  condiţii,  când  situaţia  din  Peninsula  Balcanică  se  complicase  la  maximum  şi  tindea  să  se  modifice, România  a decretat mobilizarea. Toţi contemporanii au fost de acord  că aceasta a semnificat în fapt ruperea legăturilor cu Puterile Centrale şi în mod  deosebit cu Austro­Ungaria. Nicolae /orga scria că..... se poate spune... că peste  Dunăre se discută chestiunea Ardealului, că se începe războiul împotriva voinţei  austriece". Trupele române au trecut Dunărea şi au înaintat în Bulgaria. Bulgaria  a  fost  silită  să  capituleze.  Discuţiile  pentru  pace  s­au  desfăşurat  la  Bucureşti,  ceea ce era o recunoaştere a rolului ţării noastre. Pacea de la Bucureşti din 10  august  1913  a  prevăzut  cedarea  de  către  Bulgaria  a  unei  părţi  din  Macedonia  către  Serbia  şi  a  sudului  aceleiaşi  provincii  către  Grecia.  Imperiul  Otoman  a  primit  o  parte  din  răsăritul  Traciei  cu  oraşul  Adrianopole  (Edirne), iar  România,  sudul  Dobrogei,  până  la  linia  Ecrane  ­  Turtucaia.  Tratatul  de  Pace  a  restabilit  pacea în Balcani doar aparent, căci în ciuda politicii Bucureştiului de a­l menţine,  guvernul de la Sofia a acţionat permanent sub instigarea Vienei pentru revizuirea  sa. Aceasta a adâncit şi mai mult ruptura între România şi Tripla Alianţă, tocmai  în pragul războiului mondial.  România  şi debutui primei conflagraţii mondiale. Perioada neutralităţi.  şi  semnificaţia  sa.  Primul  război  mondial  (1914­1918)  a  reprezentat  apogeul  confruntării  între  Marile  Puteri  pentru  dominaţie  economică  şi  politică  şi  reîmpărţirea  lumii  în  sfere  de  influenţe.  S­au  confruntat  Puterile  Centrale  şi  Antanta, deopotrivă responsabile de izbucnirea conflictului.  în  vara  anului  1914  România  ocupa  o  poziţie  importantă,  ambele  tabere  beligerante fiind dispuse să­i câştige concursul. Pe de o parte, Puterile Centrale  se străduiau să menţină România în alianţă. în acest sens, în 1913­1914 au fost  acreditaţi  la  Bucureşti  noi  ambasadori,  şi  anume  Ottokar  Czernin,  importantă  figură  a  politicii  Austro­Ungariei,  şi  von  Bussche,  din  partea  Germaniei.  Vizita  ţarului Nicolae al //­/ea şi a familiei sale la Constanţa, la 1/14 iunie 1914, însoţit  de ministrul de externe Sazonov, discuţiile cu regele Caro//şi premierul Ion I.C.  Brătianu  au  reconfirmat  însă  noua  orientare  în  politica  externă  a  României.  Treptat,  chiar  personalităţi  marcante  de  la  Berlin  şi  Viena  au  recunoscut  că  România era practic pierdută pentru Puterile Centrale. 

199

La 28 iunie 1914 a  avut loc  atentatul de la Sarajevo,  căruia i­au căzut  ime moştenitorul tronului austro­ungar, Francisc Ferdinand, şi soţia sa. în  3 următoare, după ce Austro­Ungaria i­a declarat război Serbiei, au intrat în  flict,  declarându­şi  reciproc  război,  principalii  componenţi  ai  alianţelor  mili­i  Atât  Antanta  cât  şi  Puterile  Centrale  au  făcut  presiuni  la  Bucureşti  pentru a tiga alianţa României şi intrarea sa imediată în război.  Soarta tării a fost decisă de Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3  iust  1914'  în  faţa  unei  situaţii  grave  bătrânul  rege  Caro/  I  trebuia  să  se  isulte  cu  forţele  politice  din  ţară.  La  Consiliu  au  luat  parte  regele,  prinţul  ■dinand,  principalii  oameni  politici.  Regele  a  prezentat  tratatul  de  alianţă  cu  erile  Centrale  şi  a  cerut  intrarea  în  război  alături  de  aliaţii  săi.  De  partea  sa  situat doar liderul conservator Petre P Carp, ce a invocat, din nou, pericolul /  ce  ameninţa  România.  Membrii  marcanţi  ai  Partidului  Conservator  mocrat şi ai  Partidului Conservator, precum / Grădişteanu, I.N. Lahovary,  u  pronunţat  însă  pentru  neutralitatea  armată.  Ion  IC.  Brătianu  şi  membrii  'ernului,  ca  şi  Alexandru  Marghiloman,  au  susţinut  necesitatea  expectativei  late care, la acel moment, era cea mai puţin riscantă. A fost adoptată ultima  jtie. în comunicatul oficial s­a precizat că România nu fusese nici prevenită,  consultată în legătură cu mersul războiului şi nu putea fi invocat nici un motiv  război.  între 1914­1916 ţara noastră a fost neutră faţă de conflictul mondial, ­  un  climat  politic foarte  agitat,  când  forţele  politice  propuneau  soluţii  diverse,  diplomaţii  Puterilor  Centrale  şi  Antantei  se  străduiau  să  obţină  colaborarea  itară  a  României, primul ministru  Ion  IC.  Brătianu  a  manifestat o  deosebită  ponsabilitate  faţă  de  destinele  ţării.  în  negocierile  secrete  cu  Antanta,  care  mitea sprijinirea luptei pentru desăvârşirea unităţii teritorial­naţionale, Ion  . Brătianu a dorit să obţină toate garanţiile pentru existenţa de sine stătătoare  arii. Pregătindu­se permanent de intrarea în război, el a amânat tot mai mult  jst moment, pentru a se pregăti în vederea obţinerii unui succes militar.  La  27  septembrie/10  octombrie  1914  Caro/  /a  decedat  şi  a  fost  înmor­  ntat la Curtea de Argeş. în februarie 1916 a murit şi soţia sa, regina Elisabeta.  rol a fost urmat la tron de Ferdinand I. Acesta se plasase pe poziţii antantofile  d influenţat în acest sens şi de soţia sa, regina Măria. în septembrie 1914 au  t  încheiate  de  către  România  acorduri  cu  Rusia  şi  Italia  în  schimbul  unei  jtralităţi  binevoitoare,  Rusia  a  recunoscut  drepturile  istorice  ale  României  jpra  Transilvaniei  şi  a  Bucovinei.  România  şi  Italia au  căzut  de  acord,  în  îlaşi an, să nu renunţe la neutralitate decât în urma unui preaviz de opt zile.  Depărtarea tot mai evidentă a României de Puterile Centrale l­a determinat  împăratul  Germaniei,  Wilhelm  al  //­/ea,  să  continue  eforturile  pentru  nţinerea  alianţei la  Bucureşti,  dar  şi  presiunile  la  Budapesta  pentru  a  obţine  Dunătăţirea situaţiei românilor din Transilvania. Guvernul Tisza s­a arătat însă,  continuare, reticent în faţa unor astfel de demersuri. Tisza credea, astfel, că  mânia va ceda fiind ameninţată de Bulgaria şi Imperiul Otoman.  Totodată,  în  sânul  opiniei  publice  româneşti  şi  al  principalelor  partide  Utice au continuat frământările în legătură cu posibilitatea intrării României în  'boi şi împlinirea idealului deplinei unităţi naţionale. Curentul dominant a fost

Regele Ferdinand 

Regina Măria 

acela care se pronunţa pentru intrarea în luptă alături de Antantă, ce promisese  întregul sprijin pentru unirea teritoriilor locuite de românii din Imperiul Austro­Un­  gar  cu  România.  Acţionau  de  pe  aceste  poziţii,  pe  diferite  căi  ­  demonstraţii,  articole  de  presă,  conferinţe,  intervenţii  diplomatice  ­  printre  altele  Liga  pentru  unitatea culturală a tuturor românilor, în conducerea căreia se aflau Vasile Lucaciu,  Nicolae  /orga,  Barbu  Ştefănescu­Delavrancea,  Octavian  Goga,  Acţiunea  Naţio­  nală, organizaţie condusă de Nicolae Filipescu şi care cuprindea pe conservatorii  antantofili. Pe linia susţinerii intereselor Puterilor Centrale s­au plasat, pornind de  la propriile convingeri politice, Constantin Stere, Petre P. Carp, Lupu Costake, V.  Arion, Alexandru Marghiloman, dar aceasta nu a semnificat însă că aceşti oameni  politici nu susţineau şi idealul unităţii  naţionale. Mişcarea socialistă din România  s­a  opus  însă  participării  la  război  pe  care,  în  conformitate  cu  aprecierile  Internaţionalei a ll­a, îl considerau „imperialist". Congresul extraordinar din 1914 al  Partidului  Social­Democrat  a  cerut  adoptarea  unei  politici  de  neutralitate.  Se  aprecia că desăvârşirea  unităţii  statale  a  României  se putea  desfăşura  doar prin  „socialism şi revoluţie". Prin numeroase întruniri, mitinguri şi demonstraţii, precum  şi pe plan internaţional, socialiştii români au susţinut aceleaşi idei.  în perioada neutralităţii situaţia  economică a  ţării  s­a  înrăutăţit.  Mai  întâi,  închiderea  strâmtorilor  Bosfor  şi  Dardanele,  după  intrarea  Imperiului  Otoman  în  război  de  partea  Puterilor  Centrale,  a  dus  la  reducerea  volumului  comerţului  ■românesc.  Mai  apoi,  taberele  beligerante  s­au  înfruntat  în  România  şi  în  plan  economic.  Erau la mijloc importante  rezerve  petroliere şi  producţia  de  cereale  a  ţării,  ce  ar  fi  întărit  potenţialul  uneia  sau  alteia  din  taberele  aflate  în  război.  în  vederea continuării înzestrării armatei române cu armament modern, Antanta a  201

¥  S 

UNIVERSUL 

nânla a declarat războii  U

l

i 

tiarei patrii a amMJtaretarei ştiri ii astft  CONMMU  Ziarul «Universul» anunţând intrarea României în război 

;ordat  unele  credite,  s­au  făcut  comenzi  de  armament  în  străinătate  şi  s­au  treprins,  de  asemenea,  unele  rechiziţii.  Situaţia  s­a  complicat  în  1915  pentru  omânia,  o  dată  cu  intrarea  în  război  a  Bulgariei  de  partea  Puterilor  Centrale  oarta acţiona în acest sens încă din 1914.  între  anii  1915­1916,  mai  ales,  au  avut  loc  numeroase  tratative  cu  Antanta  Bucureşti,  Paris,  Londra,  Petersburg,  multe  influenţate  de  desfăşurarea  seraţiunilor militare. Pe fondul unor victorii ale Triplei Alianţe din vara lui 1915,  ntanta  era  gata  să  accepte  drepturile  legitime  ale  românilor  asupra  'ansilvaniei, Banatului  şi Bucovinei. Antanta se obliga să  susţină desăvârşirea  lităţn naţionale  a ţării noastre  pornind,  deci, de la  propriile interese.  încă  din  314,  Austro­Ungaria  propunea  unirea  tuturor  românilor  într­un  singur  stat,  dar  tegrat  imperiului  său.  Convorbirile  care  au  urmat  s­au  purtat  sub  presiunea  îrmanentă  a  Franţei  şi  Angliei,  Ion  I.C.  Brătianu  amânând  mereu  intrarea  în  zboi  pentru  a  găsi  momentul  oportun.  în vara  anului 1916,  şeful  Marelui  Stat  f  ajorrus,  generalul  M.V.  Alekseev,  şi  generalul  Joseph Joffre,  comandantul  şef  trupelor franceze, au cerut României să intre în război, „acum ori niciodată".  Intrarea României în război. Operaţiunile militare din  gnu! 1916. Ocu­  aţia militară a Puterilor Centrale. Tratativele cu Antanta au intrat în vara anului  )16 în faza finală, căci presiunile sale la Bucureşti s­au înmulţit peste măsură  jpă  îndelungi  discuţii,  la  4/17  august  s­au  semnat  documentele  colaborării  Dmâniei cu Antanta, şi anume o Convenţie politică ş\ una militară. Ele au avut un  iracter secret. Convenţia politică prevedea ca România să declare război Jstro­  Unganei, căci doar cu aceasta din urmă avea probleme. Antanta s­a  )2

// 

JState din coaliţia Antantei  \State din coaliţia Puterilor Centrale  ­ Aliniamentul frontului în momentul oprim  ofensivei române în Transilvania 

­T.Jir " Aliniamentul frontului la 12 XI. 1916  Aliniamentul frontului la 24 X11916  Linia frontului la 31 XI11916  (după retragerea în Moldova) 

Năsăud  Beclean 

ARMATA 2 Armate române  ARMATA 6 Armate ruse  ■ " fr *  In am i cu l  A 2 române —  ' d e  la Mărăşti  O  Respingerea ofensivei germaneM» în  vara anului 1917 (Mărăsti, Oituz) 

AUSTRO­UNGAR/  Târgu Mureş  Abrud 

Lipovâ 

Lugoj  Caransebeş  *%. 

, '\ •™>Q 

Râmnicu ţ  A.1  '  Vâlcea (  ,«pu! KUHiVfc      ) Plte Ş {l 

\ 

SERBrA  CL  Craiova  Rezistenţă împotriva războiului x  s ,   |  \ V i d i n  C a l a f a t  (1914­1918)  J  I Teritoriu român cotropit în anul 1916 \  \  *       l_om  I ­­­­­­­­­­Ide armatele Puterilor Centrale  i ­­­­­­­­­­1Teritoriu răpit României prin pacea  I ______ Ide la Buftea­Bucureşti (1918)  ■ «­•■— ­­Frontierele României după pacea de la Bucureşti

r 

v  paşcani \ 

iro

8 

Bacău  ■.r .  ARMATA DE NORD  )  Leova  .  \  Bârlad.     Comrai 

\  li ARMATA 2 

l.Şerpiloi 

A2 

\ 

Sulina Sf.Gheorghs 

Câmpina 

f 

t 

Ploieşti  \ ARMATA 1  ­ ; 

GP de  ­~iş_z=?&zz­  r 

Alexandria, 

f 

HârşovaC  ARMATA DJ 

MANEVRĂ  : ­,  TRUPE  RUSE  ='  <;g OBR ? GEA  " "f=#=  *  Sv         BUCUfflgîi     Feteşti­'    /   "'""  r­ PEEEff~r  V  O l t e n , ţ a  ' . 3 '  ­ "  Constenţa '   ' "~~  iu 

Turtucaia  M  angalia 

­ 

Nicopole    "~ — ABMATA 3 BULGARA  \  Bazargic 0  Balcic  România în perioada războiului pentru reîntregire naţionala 

=  ­  _ „ 

obligat  să  respecte  integritatea  terito­  rială  a  ţării.  S­a  recunoscut,  de  ase­  menea,  aspiraţia  legitimă  a  României  pentru  Unirea  cu  Transilvania  şi  Bucovina.  România  urma  să  participe  la  Conferinţa  de  Pace  în  condiţii  de  egalitate  cu  celelalte  părţi  semnatare.  Convenţia  militară  a  stipulat  ajutorul  militar  al  Antantei  pentru  ţara  noastră.  Armata  română  trebuia  aprovizionată,  prin  porturile  ruse,  cu  muniţii  şi  armament  în  cantitate  de  300  de  tone  zilnic.  în  ziua  decretării  mobilizării  ge­  nerale  un tren cu muniţii trebuia să  se  afle la graniţa ţării. România  se obliga  să intre în război la 15/28 august 1916  împotriva  Austro­Ungariei.  Concomi­  tent,  armata  rusă  trebuia  să  desfă­  şoare  mari  operaţii  în  Galiţia  şi  Buco­  vina  şi să  participe la apărarea Dobro­  gei contra vreunui atac al Bulgariei, iar  trupele  aliate  de  la  Salonic,  conduse  de  generalul  francez  Sarrail,  trebuiau  să  declanşeze  o  ofensivă  pentru  a  reţine  pe  Generalul Constantin Prezan,  şeful Marelui Cartier General austro­germani.  La 14/27 august 1916 a fost convocat Consiliul  de Coroană sub preşe­  linţia regelui  Ferdinand. Ion I.C. Brătianu a prezentat rezultatul  înţelegerilor cu  Antanta şi  a cerut intrarea ţării  în  război  alături  de această  alianţă de forţe. Toţi  >articipanţii s­au declarat de acord şi au votat în acest sens, cu excepţia lui Titu  Waiorescuş'i a lui Petre P. Carp, ce continuau să susţină politica de expectativă,  n aceeaşi seară, ministrul Edgar Mavrocordat a înmânat la Viena nota de război  \ României.  începea astfel războiul pentu reîntregirea naţională a României. României ­  a fost impusă intrarea în război într­un moment cu totul nefavorabil, fiind cerută  ie  Antantă  datorită  situaţiei  sale  precare  pe  fronturile  europene.  Prin  intrarea  îulgariei  în  război  contra  ţării  noastre  s­a  format  un  front  uriaş  pornind  de  la  arpaţi, mergând pe Dunăre şi ajungând la Marea Neagră. în cadrul său, din cei  >este  800.000  soldaţi  şi  ofiţeri,  cât  numărau  forţele  armate  române,  cele  mai  nulte efective, două treimi, au fost afectate frontului din Transilvania, şi mult mai  >uţine  celui  din  Dobrogea. în  noaptea  de  14/15  august  1916  armata română  a  recut Munţii Carpaţi în Transilvania, unde a cucerit Braşovul, Top/iţa şi a pătruns  n zona secuiască. Trupele române au fost întâmpinate cu bucurie de locuitori,  ;e  aşteptau  eliberarea  de  sub  dominaţia  străină.  Multe  din  prevederile  Con­  /enţiei  militare  cu  Antanta  nu  au  fost  însă  respeptate  de  către  aceasta,  iar  rfensiva română nu a fost susţinută de aliaţi nici  în Galiţia şi nici în Dobrogea,  ;eea   ce   a   dus   la   oprirea   ei.   La   1   septembrie   1916,   forţele   germa­ 

104 

Luptele de la Cerna, din 1916. Pictură de D. Stoica 

no­bulgaro­otomane  conduse  de  Mackensen  au  forţat  Dunărea  şi  au  provocat  românilor  înfrângerea  de  la  Turtucaia,  ce  a  trebuit  evacuată.  Marele  Cartier  General  român  condus  de  generalul  Constantin  Prezan,  a  decis  să  contracareze  în  chip  fulgerător  prin  trecerea  unor  unităţi  peste  Dunăre  şi  încercuirea  inamicului,  ceea  ce  a  eşuat  datorită  declanşării  ofensivei  Austro­Ungariei  şi  a  Germaniei  în  Transilvania,  sub  coordonarea  generalului  Eric von Falkenhayn.  Până  la  sfârşitul  lunii  octombrie  1916  s­au  dus lupte  grele  în  Dobrogea,  unde românii, lipsiţi de cooperarea eficientă a ruşilor, au fost nevoiţi să cedeze şi  să  se  retragă  cu  grele  pierderi.  în  schimb,  generalul  Eremia  Grigorescu  a  câştigat lupta pentru trecători/e Moldovei. Sub lozinca „Pe aici nu se trece", ce a  căpătat în anul următor valoare de simbol, trupele române au oprit pătrunderea  trupelor germane şi austro­ungare din această direcţie pe teritoriul ţării.  Concentrând  numeroase  trupe  şi  o  tehnică  superioară  de  război,  trupele  Puterilor  Centrale  au  rupt  însă  după  lupte  înverşunate,  în  Banat,  pe  crestele  Carpaţ/ior  şi  în  trecători,  apărarea  la  trecătoarea  Jiului  şi  s­au  revărsat  în  Muntenia  şi  Oltenia.  în  luptele  de  la  Jiu  s­a  remarcat  Ecaterina  Teodoroiu.  Concomitent, Mackensen a forţat şi trecut Dunărea pe la Zimnicea. Presate de  •a  nord  şi  de  la  sud,  unităţile  militare  române  au  susţinut  bătălia  de  la  Argeş­Neajlov  care  a  dus  la  pierderea  Bucureştiului,  la  23  noiembrie/6  decembrie 1916 Mackensen intrând în Capitală. Guvernul, autorităţile, armata şi  unii locuitori s­au retras în Moldova, ­teritoriu ce a devenit centrul rezistenţei  205

Generalul Eremia Grigorescu 

Ecaterina Teodoroiu 

Ordonanţa lui Mackensen către populaţia Bucureştiului, prin care anunţa instaurarea  ocupaţiei germane 

T 

a 

>06  k

româneşti,  iar  Capitală  a  ţării  a  fost  considerat  oraşul  laşi.  Frontul  s­a  stabilizat  în  sudul  Moldovei,  pe  văile  Suşiţei, Putnei şi Şiretului.  Refugiul  în  Moldova  şi  continuarea  rezistenţei  au fost  grevate  de  numeroşii  răniţi  şi  bolnavi,  de  condiţiile  precare  de  igienă  şi  de  asprimea  iernii.  Tifosul  exantematic  a  făcut  ravagii  afectând  peste  30  000  de  oameni.  La  laşi  s­a  organizat  un  guvern  naţional,  în  care  au  intrat  şi  unii  conservatori  în  frunte  cu  Take  lonescu.  Pentru  a  mobiliza  poporul  la  apărarea  ţării,  se  impuneau  unele  reforme de structură. în lunile martie­aprilie 1917, dată fiind şi situaţia din Rusia,  unde  ţarismul  fusese  înlăturat,  regele  Ferdinand  a  promis  solemn  înfăptuirea  a  două  mari  reforme ­ cea electorală  şi  agrară.  în  vara  aceluiaşi  an,  Parlamentul  reunit  la  laşi  a  decis modificarea constituţiei pentru  a  oferi  temei legal  reformelor  preconizate. în aceste condiţii foarte grele  pentru ţară,  guvernul român a  acceptat  să depună în Rusia, spre păstrare, tezaurul naţional ce cuprindea arhivele, valută,  valon  mari,  lingouri  de  aur,  tezaurul  Casei  Regale,  obiecte  ale  Mitropoliei  Ungro­  Vlahiei.  Pe  teritoriul  ocupat  de  Puterile  Centrale,  ce  însemna  o  mare  parte  din  teritoriul ţării, s­a organizat un regim de ocupaţie militară. Bogăţiile solului şi sub­  solului  au  fost  exploatate  în  folosul  Germaniei  şi  Austro­Ungariei.  între  decembrie  1916  şi  noiembrie  1918,  conform  unor  statistici  au fost  sustrase  din  ţara noastră, prin jaful Puterilor Centrale, mari cantităţi de petrol şi produse pe,­  troliere, cereale, materiale de construcţii  ş.a. Valoarea totală a pagubelor provo­  cate  de  ocupanţii  României  se  cifrează  la Generalul Alexandru Averescu aproape  18  miliarde  lei  aur.  S­a  iniţiat  reprimarea  oricărei  forme  de  rezistenţă  a  populaţiei  locale,  dar,  în  ciuda  unei  atari  situaţii,  s­au  desfăşurat  acte  de  protest,  sabotaje,  ce  au  reunit  pe  ţărani,  intelectuali,  lucrători  industriali,  militari.  La  Bucureşti  au  rămas  unii  membri  marcanţi ai Partidului Conservator (Alexandru Marghiloman, Petre P. Carp, Titu  Maiorescu, Theodor Rosetti). Deşi mulţi erau plasaţi pe poziţii germanofile, ei au  refuzat, în general, orice colaborare cu autorităţile de ocupaţie.  Campania din vara anului 1917  şt urmările s?Je  Apărarea ultimului  teritoriu unde mai pulsa încă fiinţa statului român era, după campania din 1916,  obiectivul principal al autorităţilor militare româneşti. Printr­un uriaş efort militar  s­a  refăcut  o forţă militară ce  grupa  460  000  de  soldaţi  şi  ofiţeri.  A  contribuit la  aceasta  şi  înzestrarea  cu  armament  modern,  cumpărat  din  străinătate,  ca  şi  misiunea militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot. Regina Măria  a organizat sub patronajul său Crucea Roşie, pentru a alina suferinţele răniţilor şi 207 

Generalul Berthelot îmbrăţişează pe ofiţerii români decoraţi 

le celor bolnavi. Planul românesc de acţiune urmărea să declanşeze ofensiva în  ectorul Nămoloasa. Puterile Centrale se pregăteau în schimb să scoată Româ­  1a din război pnntr­un atac combinat al lui Mackensen, dinspre sud, şi o ofen­  ivă la Oituz. Prinsă ca într­un cleşte, armata română ar fi trebuit să capituleze.  în vara anului 1917 s­au desfăşurat luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi  lituz.  Rezistenta eroică  a Armatei a ll­a Române conduse de generalul 

Mausoleul de la Mărăşeşti 

>08

Inspecţie la o unitate pe frontul de la Oituz, 1916 

Alexandru Averescu a determinat pe Mackensensă schimbe direcţia de ofensivă  a  trupelor  austro­germane  dintre  Şiret  şi  Carpaţi  spre  Focşani  ­  Mărăşeşti  ­  Adjud.  După  lupte  îndârjite,  între  24  iulie/6  august  şi  24  august/3  septembrie  1917, armata germană a bătut în retragere. Inamicul a izbutit doar o pătrundere  de câţiva kilometri. S­a remarcat rezistenţa deosebită a Regimentului 32 „Mircea"  şi  iscusinţa  militară  a  generalului  Eremia  Gngorescu. La  jumătatea  lunii  august  s­au prăbuşit şi ultimele încercări de a străpunge apărarea românească la Oituz.  Rezistenţa  eroică  a  armatei  române  în  Moldova  a  salvat  statul  român,  dar,  totodată, a oprit şi înaintarea Puterilor Centrale spre Rusia.  Deşi România era victorioasă pe front',  situaţia  sa  s­a  înrăutăţit  o  dată  cu  adâncirea  agitaţiilor  politice  din  Rusia,  resimţite  încă  în  timpul  bătăliei  de  la  Mărăşeşti.  In  toamna  anului  1917  frământările din Rusia s­au repercutat şi în rândurile trupelor din Moldova, unde  anarhia  şi  tulburările  reprezentau  o  ameninţare  la  adresa  stabilităţii  României.  Constantin Kiritescu nota că „zilnic se produceau tot felul de provocări la adresa  românilor".,  Auavut  loc  demonstraţii,  s­au  atacat  depozitele  de  armament  şi  alimente,  s­a  încercat  dezarmarea  unor  ofiţeri  români.  Unii  ofiţeri  ruşi,  ostili  bolşevismului,  au  rămas  însă  fideli  ţarului  Nicolae  al  II,  ceea  ce  a  adâncit  pericolul conflictelor între unităţile ruse de pe teritoriul Moldovei. în noile condiţii,  legate  de  căderea  guvernului  Kerenski  şi  de  lovitura  de  stat  bolşevică  de  la  Petrograd  (25  octombrie/7  noiembrie  1917),  care  a  modificat  complet  soarta  Rusiei, România era singură şi înconjyrată de duşmani.  209

Consiliul  de  Coroană  din  19  noiembrie/2  decembrie  1917  a  decis  con­  area războiului cu Puterile Centrale. A doua zi, generalul Scerbacev, coman­  tul trupelor ruse din România, a propus germanilor încheierea unui armistiţiu,  licând,  contra  voinţei  lor,  şi  pe  români.  La  26  noiembrie/9  decembrie  1917  vânia a fost silită, deşi victorioasă pe front, să încheie armistiţiul cu Puterile  itrale. El nu a modificat însă cu nimic orientarea politică a guvernului român.  sta  s­a  străduit  să  demonstreze  Antantei  că  armistiţiul  nu  a  anulat  situaţia  îrioară şi că ţara noastră dorea ferm menţinerea alianţei din 1916.  între timp au continuat în Moldova agitaţiile bolşevice. Au avut loc jafuri şi  rugeri,  precum  şi  incidente  la  Galaţi,  iaşi,  Paşcani.  Aceasta  a  impus  nâniei dezarmarea unităţilor militare ruse şi neutralizarea lor, trupele române  rvenind  pentru  a  linişti  situaţia.  Drept  urmare,  guvernul  condus  de  Lenin  a  onat  la  3  decembrie  1917  arestarea  reprezentantului  român  la  Petrograd,  istantin Diamandy, iar la 13/26 ianuarie 1918, ruperea legăturilor diplomatice  România. Cu acest prilej a fost confiscat şi tezaurul României, depus din  7 în Rusia. O parte a fost readus în ţară în 1935, o alta în 1956, însă cea mai  re parte a rămas, până astăzi, în Uniunea Sovietică.  Pacea  de  la  Brest­Litovsk,  din  18  februarie/3  martie  1918,  între  Rusia  'ietică  şi  Puterile  Centrale  şi  intrarea  trupelor  germane  în  Ucraina  au  lăsat  mânia total descoperită  în faţa Puterilor Centrale  şi  înconjurată  din toate  Iile  de  duşmani.  între  lunile  decembrie  1917  şi  mai  1918  au  avut  loc  ivorbiri pentru încheierea păcii între România şi Puterile Centrale. în cadrul 

egele Ferdinand I şi comandanţii militari români, în august 1917, pe frontul din Moldova

lor,  Austro­Ungaria  a  cerut,  prin  glasul  lui  Ottokar  Czernin,  devenit  între  timp  ministru de externe al dublei monarhii, înlăturarea regelui Ferdinand de pe tronul  României.  Supusă  unor  presiuni  extraordinare,  la  25  ianuarie/7  februarie  1918  România primea un ultimatum din partea Puterilor Centrale în vederea încheierii  grabnice a păcii.  în astfel de împrejurări, Ion I.C. Brătianua demisionat şi s­a format un nou  guvern condus de Alexandru Averescu. în februarie 1918 regele Ferdinand  s­a  întâlnit la Răcăciuni cu Czernin, care i­a cerut în mod ultimativ încheierea păcii,  între 17 februarie/2 martie şi 19 februarie/4 martie 1918  s­au desfăşurat la laşi  mai multe şedinţe ale Consiliului de Coroană, unde a fost dezbătută soarta ţării.  România trebuia să aleagă între o pace umilitoare şi ocuparea de către duşmani  a  întregului  teritoriu  al  ţării.  La  finele  lunii  februarie  1918  guvernul  Averescu  a  demisionat şi s­a constituit un alt cabinet, condus de Alexandru Marghiloman.  Guvernul Marghiloman a acceptat o misiune foarte grea, aceea a încheierii  unei păci, care, oricât de grea ar fi fost, permitea supravieţuirea României După  unele  preliminări  la  Buftea,  la  24  aprilie/7  mai  1918,  s­a  semnat  Pacea  de  la  Bucureşti. Ea a fost deosebit de grea pentru ţara noastră. Dobrogea era ocupată  de  Puterile  Centrale, iar  accesul  României la Marea  Neagră  era  permis  doar  de­a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Armata română urma să fie  demobilizată. Austro­Ungaria îşi mărea  teritoriul  de­a lungul  crestelor  Carpaţilor.  Surplusurile de petrol  şi cereale ale ţării au fost preluate de către Germania şi  s­a  prevăzut,  de  asemenea,  controlul  german  asupra  economiei  româneşti.  Pacea cu Centralii a fost, desigur, rezultatul unei anume conjuncturi economice 

Atacul de la Cireşoaia 

211

iditice Deşi ratificată de Parlamentul de la laşi, ea nu a fost promulgată de  ele  Ferdinand  De  asemenea,  pe  diferite  căi,  guvernul  român  a  încercat  să  ivingă diplomaţia Antantei că pacea nu semnifica o reonentare a politicii sale,  o  necesitate  de  moment,  de  natură  militară,  ţara  noastră  urmărind,  în  itinuare, desăvârşirea unităţii naţionale  Victoriile Antantei din vara anului 1918 au creat condiţii favorabile reintrăm  1/  noastre  în  război  şi  continuăm  luptei  pentru  eliberare  naţională  în  rtembrie  1918  Bulgaria  a  fost  înfrântă  decisiv  de  trupele  Antantei  La  24  ombne/6 noiembrie 1918 guvernul Marghiloman a demisionat şi a fost înlocuit  un  altul  sub  preşedinţia  generalului  Constantin  Coandă  Acesta  a  proclamat  ibilizarea  generală  şi  a  cerut  trupelor  germane  să  părăsească  ţara  Trupele  tantei  treceau  Dunărea  pătrunzând  în  România  Ţara  noastră  a  declarat  boi  Germaniei  şi  a  anunţat  că  pacea  de  la  Bucureşti  este  un  act  nul  şi  avenit  Trupele  române  au  intrat  pe  teritoriul  deţinut  vremelnic  de  inamic  mstitiul  cu  Germania  (11  noiembrie  1918)  a  aflat  astfel  România  în  tabăra  tantei,  luptând  pentru  împlinirea  deplinei  unităţi  naţionale  La  18  noiembrie/1  cembne 1918 Bucureştiul eliberat a primit pe suverani şi autorităţile centrale  Participarea României la războiul mondial, între anii 1916­1918, a urmărit  rmanent idealul Mani Uniri şi a pus din nou Europa în faţa faptului împlinit Cu  îţul unor mari jertfe 339 117 morţi, 299 000 grav răniţi şi 116 000 prizonieri  u  dispăruţi,  România  va  consfinţi,  astfel,  dreptul  său  la  unitatea  naţională  şi  zvoltare de sine stătătoare  * *  *  Regele  Carol  I  într­o  discuţie cu Take  lonescu, consemnată  de  diplomatul  francez  Henry,  spre relaţiile între România şi Austro­Ungana  „Nu în Macedonia, ci la Viena şi la Pesta este pericolul situaţiei actuale Avem motive să ne  nem că guvernul ungar, suferind din ce în ce mai mult influenţa naţionalismului maghiar să nu  a,  accentuând,  o  politică  de  opresiune fată de celelalte rase Nu  putem  să ne  dezinteresăm  de  arta  a  trei  milioane  de  români  din  Transilvania  şi  Banat  Dacă  se  încearcă  să  fie  deznaţionalizaţi, i nu vom rămâne indiferenţi şi impasibili   ' 

Declaraţia de război a României adresată la 14 august 1916 Austro­Unganei  „Neutralitatea pe care Guvernul regal  şi­a impus­o, ca urmare  a  unei declaraţii de război  sută  în  afara  voinţei  sale  şi  contrarie  intereselor  sale  a  fost  adoptată  în  primul  rând  în  urma  igurănlor  date  la  început  de  către  Guvernul  Imperial  şi  regal,  că  Monarhia,  declarând  război  jrbiei,  nu  a fost  mânată  de  un  gând  de cucerire şi  nu  a  urmărit  în  nici  un fel  achiziţii teritoriale  :este asigurări nu s­au realizat  Astăzi  noi  ne  găsim  în fata situaţiei  de fapt de  unde  pot  ieşi  mari  transformări  teritoriale şi  himbări  politice  de  natură  a  constitui  o  gravă  ameninţare  pentru  securitatea  şi  viitorul  României  pera de pace pe care România, fidelă spiritului Triplei Alianţe, a încercat să o îndeplinească a fost  cută astfel sterilă chiar de către cei care erau chemaţi să o sprijine şi să o apere  Aderând  în 1883 la grupul de Puteri Centrale, România, departe a uita legăturile de sânge  ire  unesc  populaţiile  din  Regat  şi  românii  supuşi  ai  Monarhiei  Austro­Unganei  a  văzut  în  porturile  de  prietenie  şi  alianţă  care  s­au  stabilit  între  cele  trei  mari  Puteri  o  garanţie  preţioasă  sntru  liniştea sa internă, ca şi pentru  îmbunătăţirea soartei românilor  din Austro­Ungana De fapt  ermama şi Italia care  au  reconstituit statele lor  pe  baza principiului  naţionalităţii nu puteau să nu  cunoască legitimitatea bazei pe care se aşeza propria lor existenţă Cât priveşte Austro­Ungana, 

12

ea  a  găsit în  relaţiile  prieteneşti care s­au stabilit  între  ea şi  Regatul României  asigurănle  pentru  liniştea sa atât în interior cât şi la frontierele noastre comune ameninţate, căci ea nu putea să nu ştie  la ce punct nemulţumirile populaţiei româneşti se răsfrângeau la noi, ameninţând în fiecare moment  de a turbura bunele raporturi între cele două state  Speranţa pe care noi ne­am făcut­o din acest punct de vedere de mai mult de treizeci de ani  românii din Monarhie nu numai că n­au văzut niciodată introducându­se o reformă de natură a le da  chiar o aparentă satisfacţie, dar, ei au fost, dimpotrivă, trataţi ca o rasă inferioară şi condamnaţi să  sufere  opresiunea  din  partea  unui  element  străin  care  nu  constituie  decât  o  minoritate  în  mijlocul  diverselor naţionalităţi din care se compune Statul Austro­Ungar Toate nedreptăţile suferite de fratu  noştri  au  întreţinut  între  tara  noastră  şi  Monarhie  un  element  continuu  de  animozitate  pe  care  Guvernele Regatului nu au ajuns să­l potolească decât cu preţul unor mari dificultăţi şi numeroase  sacrificii   " 

Primul ministru britanic Uoyd George despre eroismul armatei române în vara anului 1917  ,  Reconstituirea  armatei  române  şi  rezistenta  dârză  ­  rezistentă  atât  de  preţioasă  pentru  cauza aliată ­ pe care această armată o opune în acest moment inamicului, în condiţii de dificultate  excepţionale sunt un exemplu magnific al forţei pe care libertatea o dă unui popor liber  '  TEMĂ  1  Care au fost principalele obiective ale diplomaţiei româneşti după anul 1878?  2  Prezentaţi cauzele aderării României la alianţa Puterilor Centrale  3  Precizaţi conţinutul raporturilor româno­ruse între 1917 şi 1918

România în context internaţional, 1877­1917  România 

Anul 

Situaţia internaţională 

1 

2 

3 

apr  ­  Semnarea  la  Bucureşti  a  Con­  ei româno­ruse  ­  Mobilizarea   generală  a   armatul  ine   care   ia   poziţie  de  apărare   la  ire ipr/3  mai  ­  26  apr/8  mai  ­  Poarta  jardează  Brăila, Calafat,  Bechet  Olte­  şi  Călăraşi  Artileria  română  bombar­  ă  drept  răspuns,  Vidinul  mai  ­  Proclamarea  independentei  de  a  României  3 mai ­ Anularea tributului simbolic al  âniei către Imperiul Otoman  ­  Armata   rusă  forţează  trecerea  srn  1  iul  ­  Marele  duce  Nicolae,  coman­  suprem  al  trupelor  ruse,  cere,  prin­  telegramă  adresată  principelui  Carol,  erarea  armatei  române  pe  frontul  din  am  ­nov  ­  Lupte grele ale armatei ro­  3, alături de cea rusă la Plevana ov /10  dec ­ Capitularea Plevnei 

1877 

1    ian.­  Regina  Victoria  (1837­1901)  se  proclamă împărăteasă a Indiei  ­  Foamete în China  12  apr  ­  Rusia  declară  război Imperiului  Otoman  ­  Anglia anexează Transvaalul  şi  trimite  trupe în Cipru 

4 ian ­ Armata română ocupă Smâr­  il, poziţie cheie în apărarea Vidinului 7  ian ­ Artileria română bombardează  iul de pe ambele maluri ale Dunării  sbr/3 mart  ­  Tratatul de pac e dintre  a şi Imperiul Otoman de la San Ste­ 

1878 

19 febr/3 mart ­ Tratatul de Pace dintre  Rusia  şi   Imperiul   Otoman   de   la   San  Stefano  1 mai ­ Deschiderea Expoziţiei Universale  de la Paris  15 iun­14 iul  ­  Congresul de pac e de la  Berlin  ­ Al doilea război dintre India şi Afganistan  (1878­1880)

m ­ 14 iul ­ Congresul de Pace de la  n recunoaşte independenta României  sept  ­ Legea privind noile ranguri  rriâtice ale reprezentanţilor români în  nătate  ­ Rusia recunoaşte independenta Ro­  ei  3 nov  ­ România preia administraţia  ogei 

1  i ­înfiinţarea de noi agenţii diplomatice ale  României în străinătate 27­28   febr/11­12  mart  ­  Camerele  votează moţiuni cu  privire la oportunitatea revizuirii articolului  7 din Constituţie 30   mart  ­  Legea  privind  înfiinţarea Academiei Române  22  mai  ­  Parlamentul  maghiar  votează  legea  Trefort,  ce  prevede  obligativitatea  învăţării  limbii  maghiare  în  toate  şcolile  elementare din Ungaria 

1879 

­ Germania şi  Imperiul  Habsburgic sem­  nează o alianţă defensivă ­Atentate   ale  nihihştilor   ruşi  împotriva tarului  Alexandru al II 

­ Reorganizarea serviciilor poştale româ­  neşti  ­Se stabilesc relaţii diplomatice între Ro­  mânia şi S U A , Olanda, Elveţia, Brazilia  ian ­ Gheorghe Vernescu (1833­1899) şi  adepţii săi ­ ,liberalii sinceri', părăsesc Par­  tidul Liberal  29 ian/10 febr  ­  Legea privind cesiunea  căilor ferate către statul român, acestea  aparţinând Societăţii acţionarilor febr ­  Fondarea Partidului Conservator 9/21  mart  ­  Legea  pentru  organizarea  Dobrogei  11/23 apr  ­  la naştere prima direcţie a  CFR­ului  17/29  apr  ­  Legea  privind  înfiinţarea  Băncii  Naţionale a României Primul său director a  fost Teodor Mehedinteanu 21  nov  /3  dec  ­  Pnntal  Ferdinand,  nepot  de  frate  al  regelui  Carol  I,  este  declarat  moştenitor  prezumtiv al tronului României 

1880 

începutul mişcării sioniste în Palestina  ­  Abolirea sclaviei în Cuba  ­  Franţa ocupă insule în Oceanul Pacific  6 iul ­ Decret prin care 14 iulie devine ziua  naţională a Franţei 

­ Legi de încurajare a industriei Se  înfiinţează Bursa din Bucureşti 14/26 mart ­  România se proclamă regat 10/22 mai ­  Carol I (1839­1914) se încoronează rege  30  mart/11  apr  ­  Un  discurs  al  lui  PP  Carp  în  Parlament  marchează  începutul  grupării junimiste  7/19  apr  ­  Legea  asupra  străinilor  30  apr/12  mai  ­  2/14  mai  ­  Conferinţa  de  la  Sibiu  dec ide  unific area  Partidului  National Român din Banat şi Ungaria cu cel  din  Transilvania  într­un  singur  partid  cu  numele  de  Partidul  National  Român  din  Transilvania 

1881 

13  mart  ­  Tarul  Alexandru  al  II  este  ucis  într­un  atentat  îi  succede  la  tron  Alexandru  al  lII,  adeptul  unei  guvernări  absolutiste  ­  Franţa trimite trupe în Tunisia  ­  Grecia ocupă Tesaha şi o parte din Epir  ­  Este reconfirmată  independenta Trans­  vaalului 

­ începe construirea uzinelor siderurgice de  la Hunedoara  Se introduce iluminatul electnc în Bucureşti ­  Apare  la   Sibiu  „Memorialul   explicativ  redactat de George Bantiu (1812­1893)  14/26 mai ­ Legea pentru tocmelile agricole  1/13 iul ­ Răscumpărarea de către stat a  căii ferate Cernavodă­Constanta 

1882 

­Anglia   intervine  în   Egipt   pentru   a­şi  instaura stăpânirea  începe expansiunea colonială a Italiei  în  Somalia şi Entreea  20 mai ­ Formarea Triplei Alianţe (Puterile  Centrale)  din  Germania,  Austro­Ungana,  Italia 

215

1  înfiinţarea primei linii telefonice particu­  ire la Bucureşti  începe construcţia clădim Băncii Natlo­  ale a României  Proteste ale românilor din Transilvania  )tă de politica de maghiarizare forţată 0  mart ­ Semnarea tratatului de la Londra u  privire   la   extinderea   prerogativelor  omisiei Europene a Dunării până la Brăila  8/30 oct ­ România semnează în secret  n tratat de alianţă cu Austro­Ungana, la  are   aderă  apoi  şi   Germania    Alianţa  omâniei cu Puterile Centrale 

1883 

­ Paul   Kruger   este   ales   preşedinte   al  Transvaalului  ­Are loc expansiunea colonială a Franţei  în Indochina  14 mart  ­ Moartea lui Karl Marx (1818—  1883) la Londra  26/27 aug  ­ Marea erupţie a vulcanului  Krakatoa din Indonezia 

Legi pentru încurajarea economiei lart ­  Se constituie Partidul LiberaS Con­  ervator  4/26  apr  ­  Apare  ziarul  „Tribuna"  El  este  ditatpânăîn 1903  /21  iun  ­  Legea  electorală  împarte  corpul  lectoral,  prin  modificarea  Constituţiei  în  ei colegii  0/22  iun  ­  Legea  privind  crearea  Dome­  nlor Coroanei din proprietăţile statului 

1884 

­  Camerunul devine protectorat german  ­  Reformă electorală în Marea Bntanie  ­începe exploatarea aurului  în Africa de  Sud 

Se  pun  bazele  unor  noi  întreprinderi  idusthale  Debutează  lucrările  la  edificiul  Ateneului  oman  din  Bucureşti,  ele  durează  până  în  888  Patriarhia din Constantinopol recunoaşte  utocefalia Bisericii Ortodoxe Române 0  mai/1   iun  ­  Denunţarea   de   către  omânia   a  Convenţiei   comerciale   cu  ustro­Ungana din 1875 ov ­ Formarea  „Opoziţiei Unite" care îşi ropune să  înlăture guvernul I C   Brătianu să preia  puterea 

1885 

15 nov  1884 ­ 26 febr  1885 ­ Conferinţa  colonială de la Berlin în problema Africii  ­  RUŞII înaintează în Afganistan  ­  Rumelia Orientală se uneşte cu Bulgaria  ­  Revolta mahdistă din  Sudan împotriva  dominaţiei engleze 

România semnează tratate comerciale cu  Ivetia şi Rusia  7/29 mai ­ Se adoptă un nou tarif vamal  rotectiomst 

1886 

­ Inaugurarea   căii  ferate   Montreal­Van­  couver în Canada  1 mai ­ Val de greve în S U A reprimate de  către autorităţi  28 oct ­ Inaugurarea Statuii Libertăţii de la  New York 

Secetă cumplită în România  8  febr/12   mart  ­  Legea   monopolului  itunului  mart  ­  Partidul   National   Român   din  ransilvania adoptă „pasivismul' drept tac­  ;ă iJe luptă politică 3/22 mai ­  Promulgarea codului comercial  României 

1887 

­  Jubileul de 50 de am de domnie a reginei  Victoria în Anglia  ­  Ferdinand de Saxa­Coburg devine rege al  Bulgariei  18 iun ­ Tratat de alianţă între Germania şi  Rusia Cea din urmă îşi ia angajamentul de  a rămâne neutră în cazul unui  atac francez  asupra Germaniei 

16

1 

2 

3 

12/24   mai  ­  Legea    de  încurajare   a  industriei 15/27 iun  ­ Legea pentru  alegerile consiliilor comunale 

­Anghel   Saligny   ridică  silozurile  de   la  Brăila şi Galaţi 30 ian /8 febr  ­  Greva  lucrătorilor de la  atelierele C F R din  Galaţi mart ­iun  ­ Răscoale ţărăneşti în  judeţele din Muntenia şi Moldova iul ­ Prima  grevă generală a tipografilor din Bucureşti 

1888 

­Abolirea sclaviei în Brazilia 9 mart ­  Moartea lui W ilhelm I  împăratul  Germaniei Este urmat de fiul său, Fredenc  al lII  care nu domneşte decât câteva luni  îi urmează la tron W ilhelm al  II (iun) 29  oct  ­ Convenţia de la Constantinopol  proclamă libertatea navigaţiei prin Canalul  de Suez 

ian ­ Statul răscumpără căile ferate de la  concesionari 7/19 apr  ­  Legea privind  vânzarea către tărâm a unei părţi din  moşule statului şi răscumpărarea  embaticunlor 29 mai/10 iun ­ Legea privind  introducerea sistemului monometalist  (etalon­aur) 

1889 

­începutul erei Meiji (Era Reformelor) în  Japonia 6 mai­6 nov ­ Expoziţia  internaţională de la Paris Inaugurarea  turnului Eiffel mai ­ Congresul socialist de la  Paris decide sărbătorirea zilei de 1 Mai drept  zi a muncii ­ Proclamarea republicii în  Brazilia 

apr  ­ Se formează serviciul   .Navigaţia  fluvială română' 9/21   oct  ­ încep  lucrările  pentru  construirea, de către  inginerul Anghel Saligny, a podului de la  Feteşti­Cernavodă 17/29 dec  ­ Se  constituie, la Bucureşti, ,Liga  pentru  unitatea  culturală  a tuturor românilor' 

1890 

mart  ­ Cancelarul Germaniei,  Otto von  Bismarck (1815­1898), demisionează, fiind  în dezacord cu Wilhelm al II ­ Expansiunea  Franţei în Africa ­începutul masacrării  armenilor de către otomani, care durează  până în 1918 

­ Proteste ale românilor din Transilvania  1891  contra politicii de maghiarizare 21 mai/2 iun  ­ Dimitne C Brătianu devine şef al  Partidului National Liberal, în condiţiile  mortn fratelui său, Ion C Brătianu 

­ Afacerea Boulanger în Franţa ­începe  construcţia căii ferate transsibe­neneîn  Rusia 23 iul  ­ Flota franceză  vizitează  portul Kronstadt baza flotei ruse 

1892­1893 ­ Se edifică Foişorul de Foc din  Bucureşti 8/20 ian ­9/21 ian ­ Conferinţa  de la Sibiu a Partidului National Român  decide alcătuirea unui Memorandum al  românilor către împăratul f ranz losif 28  mai/9   iun  ­  Depunerea   Memoran­  dumului laMena ­ Dimitne A Sturdza  (1833­1914) este ales preşedinte al  Partidului National Liberal 13/25 iul ­  Prelungirea tratatului de alianţă cu Puterile  Centrale 

­Africa    de    Sud­Vest    devine    colonie  germană ­ Formarea unui partid socialist în  Polonia ­ Egiptul   este   ocupat   de   către  trupele engleze ­ Atentate teroriste ale  nihiliştilor în Franţa 

­ Statul român cumpără de la o societate  austriacă  şantierul   naval   de   la   Turnu  Sevenn 

1892 f 

1893 

­ Expoziţia universală de la Chicago ­ Se  desăvârşeşte construcţia Canalului de la  Corint 

217

1  dec  ­ încheierea unei Convenţii militare  secrete între Franţa şi Rusia 

l ­apr ­ Constituirea Partidului Social­De­  rat al Muncitorilor din România  '3  m ai  ­  O  n ou ă  l eg e   a  t oc m eli l or  cole  nai/10 iun ­ Legea clerului mirean  5 iul  ­ ,Legea maximului" (înăsprirea  mului fiscal)  apr/7 mai­13/25 mai ­ Procesul memo­  diştilor de la Cluj  iul ­ Guvernul maghiar interzice activi­  ■a Partidului National Român din Tran­  ania  1   dec  ­  Primul  tramvai  electric  pe  izile Bucureştiului 

1894 

­  Protectorat britanic în Uganda  ­  Război între China şi Japonia în legătură  cu stăpânirea Coreu  ­  Formarea Partidului Socialist din Rusia  ­  începutul afacerii Dreyfus în Franţa  1  nov  ­  Moartea  tarului  Alexandru  al  lII  al  Rusiei  îi urmează la tron Nicolae al  II 

e înfiinţează Serviciul Maritim Român  apr/13 mai  ­  Legea  minelor regle­  ntează exploatarea petrolului  lumeroase manifestări de solidaritate cu  ta românilor din provinciile ocupate  30   sept  ­  Reînnoirea   tratatului   de  intă cu Puterile Centrale s ept  ­  Franz  losif gratiază  pe me­  randişti  sept­1 oct ­ Inaugurarea podului de la  rnavodă 

1895 

­  Insurecţia   cubaneză  contra   stăpânim  spaniole  ­  Continuă expansiunea colonială britanică  în Africa  27  nov  ­  Testamentul  lui  Alfred  Nobel  (1833­1896),  care  creează  cinci  premii  ­  pace, literatură, fizică, chimie, medicină 

;  ­  Proteste  împotriva  proiectului  Legii  nffy  privind  maghiarizarea  numelor  alrtătilor din Transilvania 

1896 

1  mart  ­ înfrângerea trupelor italiene la  Adua, în Etiopia  ­  Madagascarul devine colonie franceză  ­  Foamete în Cuba  5­9 oct ­ Vizita tarului Nicolae al II în  Franţa  ­  începutul mişcării Junilor turci 

Regrupări în  cadrul   Pandului   National  ieral  ncercăn  de  constituire  a   unui   Partid  rănesc 

1897 

­ Expansiunea colonială a Germaniei se  intensifică în Extremul Orient 

Ridicarea de noi întreprinderi şi  fondarea noi bănci  apr/28 mai ­ Legea privind organizarea  armei militare 

1898 

­  Războiul dintre Spania şi S U A  ­  Insula Hawai este anexată de către S U A  ­  mart ­ S U A ocupă Puerto Rico  ­  Britanicii ocupă Sudanul  ­  Creta se uneşte cu Grecia  ­Vizita împăratului Germaniei, W ilhelm al  II, în Orientul Apropiat 

la  sfârşit  amenajarea  canalului   de  la  >rtile de Fier  mart/12 apr  ­  Legea privind organi­  irea învăţământului profesional 

1899 

mai­iul  ­ Conferinţa internaţională de la  Haga  12 oct ­ începutul războiului dintre Anglia  şi bun 

18 mart ­ Legea repaosului duminical 

18

1 

1900 

­  Fondarea Partidului Laburist din Marea  Bntanie  ­  Răscoala boxerilor (I­He­Tuan) în China , 

1901 

­Constituirea    Partidului    Socialist    din  Franţa  22 ian ­ Moartea reginei Victoria a Angliei  l­a urmat la tron Eduard al VII 

23  febr/18   mart  ­  Legea  generală  a  pensiilor  5/18  mart  ­  Legea  pentru  organizarea  meseriilor ( Legea Missir)  apr  ­  Gheorghe Pop de Băseşti (1835­  1919) este ales preşedinte al Partidului  National Român din Transilvania  4/17 apr ­ Reînnoirea alianţei cu Puterile  Centrale 

1902 

31 mai  ­ Tratatul de pace de la Pretoria  pune capăt războiului între Anglia şi bun ­  Tratat naval între Japonia şi Anglia 

29 mart /11 apr ­ Legea băncilor populare  săteşti şi a Casei lor Centrale Disensiuni în  Partidul National Liberal 

1903 

­  Poarta  acordă  Germaniei  dreptul  de  a  construi  calea  ferată  de  la  Constantinopol  la Golful Persic  2  nov  ­  S  U  A  preia  controlul  asupra  Canalului Panama 

­ Primul anuar statistic al României apr  ­  Greve  şi   mişcări  ţărăneşti  în  Transilvania  9/22  mai  ­  Legea  pentru  reglementarea  şi  consolidarea  dreptului  de  a  exploata  pe­  trolul pe proprietăţile particulare 

1904 

­începe  războiul  ruso­japonez  terminat  cu  dezastrul  flotei  ţariste  de  la  Tushima  (27  mai 1905) 

­ Se înfiinţează banca Marmorosch­Blank  10/23  ian  ­  Conferinţa  de  la  Sibiu   a  Partidului  National  Român  decide adop­  tarea .activismului' ca o nouă tactică de  luptă  5  nov  ­  Adunarea  populară  de  la  Lugoj  decide măsuri importante în lupta naţională  a românilor din Banat 

1905 

22  ian  ­  Duminica sângeroasă  de  la  Petersburg  31 mart  ­  Vizita lui W ilhelm al  II  la  Tanger în Maroc  7 iun  ­ Tratatul de la Karlstadt desface  uniunea dintre Suedia şi Norvegia 

­Aniversarea  jubileului  regal  (40  de  ani  de  domnie  a  regelui  Carol  I)  6'19  iun  ­  Se  deschide  Expoziţia  generală  română  din  a u  Dealul  Filaretului  din  Bucureşti  9  ­  Prihna  c onf erinţă  generală  a  cercurilor  .România Muncitoare 

1906 

16 ian ­7 apr ­ Conferinţa de la Algeciras  (Spania) recunoaşte drepturile Franţei în  Maroc  18/19 apr  ­ Cutremur devastator la San  Francisco 

8/21   febr  ­  începutul   unei   puternice  răscoale ţărăneşti în nordul Moldovei febr  ­ Mişcări  ţărăneşti  în judeţele din  Moldova   Apogeul  răscoalei  în   Moldova  (6/19 mart  ­9/22 mart) 

1967 

­ Acord anglo­rus  Se pun bazele Antantei  (Franţa, Rusia Anglia) iun ­ oct ­ A doua  conferinţă internaţională de la Haga 

Primul automobil pe străzile Bucureştiului  1900­1903 ­ criză economică în România  iul  ­  Reintrarea  junimiştilor  în   Partidul  Conservator  oct­nov  ­ Răscoale ţărăneşti în judeţele  din Muntenia şi Moldova 

219

1 

2 

3 

febr ­ Se constituie Partidul Conser­r  Democrat condus de Take lonescu 8­  1922) apr ­ Legea Casei Rurale 5   apr  ­  Legea   contra   trusturilor dăşeşti 

1908 

24  iul  ­ „Junii  turci'  preiau  puterea  şi  impun o nouă Constituţie ­Criza   Bosniacă  Austro­Ungana   anexează Bosnia şi  Hertegovina 5   oct  ­  Bulgaria  îşi  proclamă  independenţa 

4 ian  ­  Ion IC   Brătianu este ales  edinte al Partidului National Liberal ima  sală de cinema la Bucureşti dec/1   ian  1919  ­  Reorganizarea idului Social­  Democrat din România febr 1910 ­  Congresul de reconstituire S D R 

1909 

apr  ­  Sultanul   Abdul   Hamid   al  II  cedează  tronul  fratelui  său   Mehmed   al  V­lea 6 apr  ­  Americ anul Robert Peary  atinge Polul Nord 25 iul  ­ Louis Blenot  traversează pentru prima dată Canalul  Mânecii cu un aeroplan 

apr ­ Conferinţa Partidului National  1910  ian  analizează situaţia românilor din  isilvama ­  0 nouă  lege s anitară  încearc ă s ă  jnatătească sistemul  asigurărilor medi­şi starea de salubritate  a oraşelor 

6 apr ­ Moartea regelui Angliei, Eduard al  VII  Este urmat la tron de George al V­  lea 31 mai ­ Formarea Uniunii Sud­Afncane  22 aug ­ Japonia anexează Coreea 5 oct ­  Portugalia se proclamă republică 

1911 

­ Războiul dintre Italia şi Turcia 14 dec  ­  Norvegianul Roald Amundsen  ajunge la  Polul Sud 30 dec ­ Proclamarea,  în China,  a republicii conduse de Sun­Yat­Sen 

­ Tulburări ţărăneşti în judeţele din  lenia şi Oltenia   Apogeul răscoalei în  tenia şi Oltenia (12/25 mart  ­ 15/28  ­ Repnmarea sângeroasă a răscoalei  rlamentul    maghiar    votează  legile  anyi vizând desfiinţarea şcolilor confe­  ale româneşti iul  Constituirea Uniunii  Socialiste din  iama jec  ­  0 nouă lege privind  tocmelile  ;ole 

30 aug  ­  Jubileul de 20 de ani de  'itate a Ligii pentru unitatea culturală a  or românilor 

1912  eve muncitoreşti pe Valea Prahovei 7  febr  ­  Legea  pentru  încurajarea  stnei 1   mart  ­ Legea pentru  trecerea în  netatea statului a moşiilor  cu caracter utilitate publică deţinute  de persoane ice ­ Grevă generală în  Transilvania ept /9 oct ­ România se  declară neutră de primul război balcanic 

14/15 apr ­ Naufragiul dezastruos al pa­  chebotului .Titanic" în Oceanul Atlantic oct ­  începutul războaielor balcanice ­  Introducerea votului universal în Italia 

:epe  construcţia  conductei   petroliere  îpina­Constanţa 

­ Al doilea război balcanic

1913 

1 

2 

3  29 iul  ­ Proclamarea  independentei  Al­  baniei ­ Inaugurarea canalului Panama ­  Primele    legi    ale    segregaţiei    rasiale  (apartheid) în Africa de Sud 

ian ­febr ­ Tratative între guvernul maghiar  şi fruntaşii Partidului National Român, cu  privire la situaţia românilor din Ungaria 5/18  febr  ­  Se  reînnoieşte  alianţa  cu  Puterile Centrale 27 iun /10 iul  ­ România  declară război  Bulgariei în al doilea război  balcanic 16/29 iul­28 iul/10 aug  ­  Conferinţa de Pace de  la  Bucureşti  pune  capăt celui de­al doilea război  balcanic  4/17 ian ­ Se formează un guvern liberal  condus de Ion I C Brătianu apr ­Alexandru  Marghiloman (1854­1925) devine  preşedintele Partidului Conservator 21 iul /3  aug ­ Consiliul de Coroană de la Sinaia  decide    neutralitatea    armată  a  României  începe   perioada   neutralităţii  României 18  sept/1   oct  ­  Rusia  semnează  cu România o convenţie  secretă ­ Moartea regelui Carol I îi urmează  la tron Ferdmand 

1914 

28 iun ­ Atentatul de la Sarajevo Pretextul  primului război mondial 29 iul  ­  Marina  austro­ungară bombardează Belgradul 3  aug ­ Germania declară război Franţei 4  aug ­ Invazia germană în Belgia 26­30 aug  ­ înfrângerea ruşilor de către germani la  Tanenberg sept ­ Bătălia de pe râul Marna 

mart­apr  ­ Agitaţii politice ale grupărilor  antantiste 

1915 

ian  ­ Victoria flotei  britanice în  Marea  Nordului Lupte în zona Canalului de Suez ­  Italia aderă la Antantă ­ Bulgaria se alătură  Puterilor Centrale aug ­sept  ­ Ofensiva  austro­germană în Polonia şi Lituania 23­  26 aug  ­  Conferinţa socialistă de la  Zimmerwald 5 oct ­ Eşecul debarcăm  forţelor Antantei la Salonic 

mai­iul ­ Grevă generală în Valea Jiului  4/17 aug ­ România semnează un Tratat  politic şi o Convenţie militară cu Antanta  14/27   aug  ­  România   declară  război  Austrc­Unganei 15/28 aug  ­ începe  ofensiva armatei române în Transilvania  aug ­sept ­ Lupte în Dobrogea cu forţele  Qermano­bulgaro­otomane 12/25 sept  ­  Bucureştiul este bombardat de către  aviaţia inamică sept ­ Bătălia de la Sibiu  Armata română este nevoită să se retragă  sept­nov  ­  Bătălia din  trec ătonle Car­  patilor oct ­ Frontul românesc din  Dobrogea este străpuns 

1916  21 febr­15 dec ­ Bătălia de la Verdun iun ­  Ofensiva armatelor ruse conduse de  generalul Brusilov în Gahtia ­ Lupte pe  fronturile din Europa de Răsărit şi Orientul  Apropiat ­ Conferinţa socialistă de la  Kienthal ­Bătălia navală între Germania şi  Anglia din largul coastelor lutlandei 21 nov  ­ Moartea împăratului Austro­Un­ganei,  Franz losif  îi urmează la tron Carol I de  Habsburg 30 dec ­ Asasinarea lui Rasputin  în Rusia 

221

1 

2 

• 

6/29 nov.­20 nov./13 dec. ­ Bătălia de pe  \rgeş­Neajlov. !0   nov./3   dec.  ­  Autorităţile   centrale lărăsesc Bucureştiul  şi se retrag la laşi.  '3 nov./6 dec. ­  Trupele Puterilor Centrale icupă  Bucureştiul. ■ Lupte   grele   cu   forţele  germane  şi lustro­ungare la Râmnicu  Sărat,  Pralea,  aşin şi pe Şiret. 

720 ian. ­ Se înfiinţează la laşi Comitetul  Jational     al  românilor     emigraţi     din  wstro­Ungaria. 3 rrurt./5 apr. ­  Proclamaţia regelui Fer­inand către ţărani.  7 mai/9 iun.  ­  Sos esc la  laşi  primele  atalioane de voluntari transilvăneni, jn.­aug.  ­  Greve  şi    demonstraţii  în  'ransilvania. 9/24 iul.—19 iul./1  aug. ­  Bătălia de la lărăşti. 4 iul./6 aug.­6/19  aug.  ­  Bătălia de la  lărăşeşti. 6 iul./8  aug.­9/22 aug.  ­  Bătălia de la  )ituz.  Agitaţii       bolşevice  în       Moldova,  demoralizarea trupelor ruse. 6 nov./9 dec. ­  Armistiţiul de la Focşani ître România şi  Puterile Centrale. 

3 

1917 

31 ian. ­ Germania anunţă războiul sub­  marin total, mart. ­ Ţarul Nicolae al II este  silit să abdice. ­Convorbiri separate de  pace între beligeranţi. ­ S.U.A. intră în  război de partea Antantei. 31 iul­6 nov. ­  Bătălia Flandrei. 6 aug. ­ Formarea  guvernului Kerenski în Rusia 24  oct.  ­  Dezastrul  armatei  italiene  la Caporetto. 7  nov.  ­  Lovitura de stat bolşevică de la  Petrograd. începuturile regimului comunist  în Rusia.

DESĂVÂRŞIREA UNITĂŢII NAŢIONALE A STATULUI ROMÂN 

­  CONTEXTUL INTERN SI INTERNAŢIONAL.  ­  UNIREA BASARABIEI, BUCOVINEI SI TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA ­ ACT  CU CARACTER DEMOCRATIC SI PLEBISCITAR.  ­  IMPORTANŢA ISTORICA A MARII UNIRII DIN 1918. 

Contextul intern  şi  internaţional, intrarea  României  în  războiul  mondial,  în  vara  anului  1916,  alături  de  Antantă,  a  urmărit  realizarea  deplinei  unităţi  naţionale  prin  unirea  cu  Vechiul  Regat  a  Transilvaniei  şi  Bucovinei,  străvechi  teritorii locuite de români. Luptele din anii 1916­1917 au pus în lumină, cu multă  putere,  durabilitatea  sentimentului  naţional  şi  convingerea  că  se  apropia  ziua  înfăptuirii marelui act al unirii tuturor românilor.  în ciuda impunerii păcii umilitoare de la Bucureşti din 1918, şi a prezenţei  trupelor străine pe o mare parte a teritoriului naţional, România, redusă teritorial  la Moldova, prin retragerea armatei şi autorităţilor, continua să existe ca stat de  sine stătător. în condiţiile în care, în 1918, pe fronturile de luptă Puterile Centrale  înregistrau  înfrângeri  categorice,  imperiile  multinaţionale,  şi  în  primul  rând  Austro­Ungaria, s­au prăbuşit sub acţiunea unui avânt revoluţionar de proporţii,  popoarele  aflate  sub  dominaţie  străină  dorind  să­şi  decidă  singure  soarta.  Paralel cu lupta politico­diplomatică şi militară a României pentru supravieţuire,  s­a desfăşurat lupta românilor din provinciile aflate sub stăpânire străină pentru  libertate naţională. Aceştia au hotărât, într­un cadru democratic reprezentat de  adunările  populare  şi  printr­o  consultare  largă  a  maselor  populare,  să  se  unească  cu  Ţara.  Deplasarea  armatei  române  în  provincii  s­a  făcut  doar  la  chemarea organelor reprezentative ale populaţiei româneşti şi numai atunci când  hotărârea unanim aprobată a populaţiei majoritare a fost pusă în pericol de vreo  posibilă intervenţie  armată  străină.  Se încheia,  astfel, un  proces  legic  prin  care  românii s­au reunit în limitele unuia şi aceluiaşi stat naţional.  Unirea  Basarabiei,  Bucovinei  şi  Transilvaniei  cu  România  ­  act  cu  caracter  democratic  şi plebiscitar, prima provincie care  s­a  unit  cu pa­tria­  mamă  >a  fost  Basarabia.  Aceasta  a  survenit  pe  fondul  dezmembrării  Imperiului  Rus,  odată  cu  proclamarea,  principiului  autodeterminării  până  la  despărţirea de statul multinaţional în care au fost înglobate. în 1917 s­a constituit  în provincie Partidul Naţional Moldovean, ce a coordonat mişcarea de eliberare  "aţională. în acelaşi an a apărut, la Chişinău, ziarul „CuvântMoldovenesc".  Cu  prilejul  Congresului  ostaşilor  moldoveni  de  la  Chişinău,  din  25  septembrie/8 octombrie 1917, s­a constituit un organ reprezentativ numit Sfatul  ţării. Ca for coordonator al său a fost format Consiliul Directorilor. Acesta a  223

Satu Mare 

v  d  s  C  nic 

\  Suceava  1  Câmpulung 

Baia Mare  P 

C 

J  Cărei  Marghita Şjm|  ,  /  S i l v a n i e i 

|X  ffiRodna  Moldov  Lapuş 

r  i  a  m  anzi  Botoşani 

Câmpul 

Tiraspol 

meşe "  Fălticeni 

■       N ă s ă u d  X  p a s c a n j  , ; Ţ â r S u  iBeclean  n A i g i 8  ţ  >  Piatra Neamţ '  Oradea  Bistriţa    '  n  laşi  Topliţa  ­•*>  Roman  v  \  Reghin  N Bicaz  \  Huedin  Targu Mureş  ■Salonta  .XI.1918  Beiuş  Turda  fântâna     Nucet  Câmpia Turzii  Z a l a U  De 

c 

bantana 

L, 

/  :i.i9i8 

raQl 

i 

A 

V. 

Câmpeni 

Blaj 

Mediaş 

—. 

P1918 ofJ  Deva  irghe 

31X191Ş  MiSISorăştie  Lu  \  Timişoara  9 i  1.XI.1918 Caransebeş  ­.  Reşiţa       .­­­­­­­­­­  '  1 1  3 1 0 6 3 Câmpulung  «f    OraviţaBai/deAramă  ™  ;  curtea câmpinaU  J1.XU918  y  Targu Jiu  \|\ Ploieşti  .  de Argeş  BELGRAD  "L. Orşova 

L  Mehadia  Piteşti  Tum u  Se ve rjn  3 

\j 

r 

Ş 

Silistra 

< w  /' ; ' < ? 

BUCUREŞTI 

"tCraiova  Caracal  Olteniţa  Alexandria  T  \_  Turnu Măgurele  Giurgiu v  u  # Rusciuc  r  Nicopole N  t  ucaia 

#   1918 Răscoale ale soldaţilor români din armata Austro­Ungară  Manifestări ale maselor pentru unire 

••v. 

F Comitetul executiv al P N R proclamă dreptul la  Oradea  autodeterminare  C3Demonstratu penlru Dace 

Lansarea mamfestuiui lui Amos Fi an 

oti 

Constanta 

Ţârgoviste ' 

Drăgăşani 

_ . .   . 

Feteşti Călăraşi  Cefnavodă 

1 XI 1918 Consilii militare r 

Sediul Constituim Natic

Salcie  Răscoale ţărăneşti 

Tribuna  . «SSîfOtJiOI MUfKH 

UNIREA  i          . ••  ­O r  ' 

«Be  «f «  M«f »f  Ţ  i r l i . t S m i 

T«k$.        fîef t       tenul 

­Mmîku»iu ­La J > 

Ziarul „Tribuna", din 30 martie 1918, despre unirea Basarabiei cu România 

anunţat  autonomia  Basarabiei.  Preşedinte  al  său  a  fost  ales  loan  Inculeţ.  în  condiţiile  primejdiei  reprezentate  de  pretenţiile  Ucrainei  de  a  anexa  teritoriul  dintre  Prut  şi  Nistru  şi  folosindu­se  de  prevederile  Declaraţiei  drepturilor  popoarelor  din  Rusia,  în  decembrie  1917  s­a  proclamat  Republica  Democratică  Moldovenească.  Tulburările  provocate  de  bolşevici  în  Moldova,  în  condiţiile  destrămării  unităţilor militare  ruse  o  dată  cu  lovitura  de  stat  bolşevică  din  25  octombrie/7  noiembrie  1917,  pericolul  întreruperii  legăturilor  între  gu­  vernul de la laşi şi serviciile româneşti dislocate, prin refugiu, în sudul Rusiei, au  creat  noi  agitaţii  în  Basarabia.  Consiliul  Directorilor  a  cerut  sprijinul  armatei  române, care a pătruns, în aceste condiţii, în provincie. La 13/26 ianuarîe 1918,  guvernul  Rusiei  sovietice  a  întrerupt,  prin  urmare,  relaţiile  diplomatice  cu  România.  în  ianuarie  1918  şi­a  proclamat  independenţa  Ucraina.  Complet  izolată,  Republica  Moldovenească  şi­a  proclamat,  la  rândul  său,  la  4  februarie  1918,  independenţa. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul ţării, care cuprindea reprezen­  tanţi ai tuturor naţionalităţilor ­ 138 deputaţi ­ a adoptat, cu majoritate de voturi,  hotărârea Şasarabie/'de a se uni cu România.  Desfăşurarea primei conflagraţii mondiale a adâncit şi criza de structură a  regimului dualist austro­ungar şi a impus rezolvarea situaţiei provinciilor  locuite  de către  români,  şi anume, Bucovina  şi  Transilvania.  Bucovina a fost teatru  de  război,  numeroşi tineri fiind  înrolaţi  în  armata  austro­ungară,  ceea  ce  a  agravat  suferinţele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei  în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta naţională s­a  radicalizat în provincie, în condiţiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale. 225

umeroşi  ostaşi  români  din  fosta  armată  austro­ungară,  căzuţi  prizonieri  în  usia,  s­au  înrolat  în  detaşamentele  de  voluntari  care  susţineau  lupta  pentru  litate  naţională.  La  27  mai/8  iunie  1917  a  sosit  la  laşi  primul  detaşament  de  jluntari transilvăneni şi bucovineni.  Situaţia  românilor  din  Bucovina  s­a  înrăutăţit în  toamna  anului  1918  când  ustro­Ungaria,  practic,  se  prăbuşise.  Se  vehicula  teza  anexării  de  către  absburgi,  ca  o  ultimă  soluţie  de  salvare,  a  Bucovinei  la  Galiţia,  în  timp  ce  craina ridica pretenţii de stăpânire asupra provinciei româneşti şi ameninţa cu  terventia  armată.  Din  iniţiativa  lui  Sextil  Puşcariu  şi  lancu  Flondor,  s­a  jnvoca't,  în  aceste  condiţii,  la  14/27  octombrie  1918,  o  Adunare  a  sprezentanţilor  populaţiei  româneşti  din  provincie.  Aceasta  a  decis  unirea  ucovinei  cu  teritoriile  locuite  de  români,  din  Austro­Ungaria,  acum,  practic  răbuşită. S­a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu Naţional. Lider politic a  ist ales lancu Flondor. Populaţia românească  şi­a manifestat astfel, liberă de  rice  ingerinţă,  voinţa  de  a  se  uni  cu  Ţara.  Intervenţia  trupelor  ucrainene  l­a  eterminat însă pe Flondor să ceară sprijinul armatei române.  în  atari  împrejurări,  a  avut  loc  la  Cernăuţi,  la  15/28  noiembrie  1918,  ".ongresul  General  al  Bucovinei,  şi  anume,  al  reprezentanţilor  românilor,  olonezilor,  germanilor,  rutenilor.  Românii  constituiau  marea  majoritate  a  articipanţilor.  La  propunerea  lui  lancu  Flondor,  care  a  prezidat  lucrările  :ongresului,  s­a  votat,  cu  o  majoritate  zdrobitoare,  „unirea  necondiţionată,  entru  vecie  a  Bucovinei  în  vechile  ei  hotare  cu  regatul  României".  teprezentanţri  celorlalte  populaţii  au  recunoscut  şi  acceptat  hotărârea  jmânilor. 

Ziarul „Glasul Bucovinei", din 29 noiembrie 1918,  despre unirea Bucovinei cu România 

Qlasul Bucovinei  *»*­; 

CM mal mare  **«1«*   IfcWKto* «hi mMtfMut m**m Mult*­*  KBMI. I. 

i. Ni»t«r.  26

în  Transilvania,  lupta  pentru  realizarea  unirii  cu  patria­mamă  a  tins  să  se  radicalizeze  o  dată  cu  debutul  primei  conflagraţii  mondiale.  Contactele  cu  cercurile oficiale de la Bucureşti s­au intensificat, iar Liga pentru unitatea politică  a  tuturor  românilor  a  desfăşurat  o  vie  activitate  în  sprijinul  idealului  naţional.  Intrarea  trupelor  române  în  Transilvania,  în  vara  lui  1916,  a  fost  salutată  cu  entuziasm  de  către  români.  Numeroşi  tineri  au  căutat  să  se  înroleze  în  armata  română. După retragerea unităţilor militare, urmare a necesităţilor campaniei de  la  sudul  Dunării,  autorităţile maghiare  au  dezlănţuit  o campanie  de  reprimare  a  mişcării naţionale româneşti. S­au făcut rechiziţii, internări în lagăre, s­a trecut la  arestarea  unor  lideri  politici,  a  fost  suspendată  presa  românească,  au  fost  închise şi desfiinţate şcoli confesionale şi elementare ale românilor. Mulţi români  au fost înrolaţi cu forţa în armata austro­ungară. în aceste condiţii grele au avut  loc,  în  ciuda  interdicţiilor  pronunţate  de  guvernul  Tisza,  acţiuni  sociale  şi  de  protest, între 1916 şi 1918, pe Valea Jiului, la Cluj, Oradea, Braşov, Timişoara,  în condiţiile înfrângerilor de pe front şi a adâncirii crizei dualismului austro­ungar  s­au produs, la finele anului 1917 şi în 1918, demonstraţii de stradă şi agitaţii în  unităţile militare. La 1 octombrie 1917 a reapărut ziarul „Adevărul". în ianuarie şi  în iunie 1918 au avut loc, în întreg Imperiul, puternice greve generale.  în  acelaşi  timp,  s­a  desfăşurat  în  străinătate,  pe  diferite  căi,  o  vastă  propagandă  pentru  susţinerea  cauzei  unităţii  tuturor  românilor,  deoarece  mai  existau, încă, mulţi oameni politici occidentali, în S.U.A. şi Marea Britanie, care  cereau menţinerea Austro­Ungariei. Au acţionat în acest sens, în Franţa, Anglia,  S.U.A.,  Italia,  Suedia,  între  alţii,  Take  lonescu,  Simion  Mândrescu,  loan  Ursu,  Constantin Angelescu, Vasile Lucaciu, V. Stoica. S­au publicat articole de presă  şi cărţi, au avut loc conferinţe şi manifestaţii, s­au făcut intervenţii în parlamente,  s­au obţinut audienţe pe lângă mari oameni politici. La 8 aprilie 1918 a avut loc  la  Roma,  Congresul  popoarelor  asuprite  din  Imperiul  Austro­Ungar,  la  care  au  participat  din  partea  românilor  Simion  Mândrescu,  dr.  Nicolae  Lupu,  D.  Drăghicescu,  G.G.  Mironescu.  S­a,  decis,  astfel,  continuarea  luptei  comune  a  popoarelor  asuprite  din  dubla  monarhie.  La  3  octombrie  1918  s­a  constituit  la  Paris, sub preşedinţia lui Take lonescu, Consiliul Naţional al Unităţii Româneşti,  care publica ziarul „La Roumanie".  în toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii structurilor puterii imperiale, s­  a  desfăşurat  în  Transilvania  un  puternic  proces  revoluţionar,  cu  colaborarea  tuturor  forţelor  sociale  reprezentând  populaţia  românească.  Şi­a  reluat,  astfel,  activitatea  Partidul  Naţional  Român.  Comitetul  său  executiv  reunit  la  Oradea  a  adoptat,  la  29  septembrie/12  octombrie  1918,  o  declaraţie  ce  proclama  „independenţa  naţiunii  române"  din  cadrul  dublei  monarhii.  în  acelaşi  timp,  au  fost  reluate  şi  intensificate  contactele  cu  Partidul  Social  Democrat.  La  3/16  octombrie  1918,  împăratul  Caro//a  făcut  ultima  încercare  de  a  salva  monarhia  aflată  în  plină  dezagregare.  El  a  lansat  manifestul  „Către  popoare/e  mele  credincioase",  în  care  propunea  federalizarea  Austro­Ungariei.  Drept  răspuns,  deputatul  român  Alexandru  Vaida­Voevqd  a  citit  în  parlamentul  maghiar  Declaraţia  de  independenţă  a  populaţiei  româneşti  din  Transilvania  S  du  desfăşurat,  de  asemenea,  numeroase  acţiuni  pentru  pace,  pentru  respectarea  drepturilor şi libertăţilor democratice, pentru realizarea unirii cu România.  Treptat, puterea locală  a fost preluată  de Consiliile româneşti,  denumite  Sfaturi] care au dispus de sprijinul militar al populaţiei româneşti prin intermediul  227

lărzilor  româneşti.  Ele  au  organizat  rezistenţa  împotriva  oricăror  provocări  ale  jstelor  autorităţi  maghiare.  La  30  octombrie/12  noiembrie  1918  s­a  constituit  Consiliul  Naţional  Român  Central  (C.N.R.)  din  care  au  făcut  parte  şase  sprezentanţi ai  Partidului Naţional Român ­ Teodor Mihaly, Vasile Goldiş, Aurel  ''Iad, Alexandru Vaida­Voevod, Ştefan Cicio­Pop, A. Lazăr­ş\ şase ai Partidului  locial  Democrat  ­  loan  Flueraş,  Basil  Surdu,  losif  Renoiu,  Tiron  A/bani,  Enea  Jrapini,  losif Jumanca. El a avut sediul la Arad  şi a devenit organul central al  jptei românilor pentru unire.  Ulterior, el a luat denumirea de Marele Sfat al Naţiunii din Transilvania şi  Ingaria.  La  9/22  noiembrie. 1918,  Consiliul Naţional  Român Centrala  anunţat  uvernul de la Budapesta că a preluat puterea deplină în Transilvania. între 13­  5  noiembrie  1918  au  avut loc, la  Arad, tratative  între reprezentanţii  Consiliului  /ationa/ş'i cei ai  guvernului Tisza. Ele au eşuat însă datorită poziţiei reticente a  elegaţiei conduse de Kârolyi. Trecându­se la preluarea puterii administrative şi  olitice  locale  în  Transilvania,  s­a  hotărât  să  se  supună  aprobării  populare  documentele unităţii naţionale în cadrul unei mari adunări, la Alba­lulia.  Adunarea naţională de la Alba­lulia a avut loc la 18 noiembrie/1 decembrie  918. Ea a reunit peste 1 228 delegaţi aleşi şi peste 100 000 oameni veniţi din  >ate colţurile Transilvaniei pentru a consfinţi, în mod liber de orice constrângere,  otărârea de unire cu patria­mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop  e Băseşti. într­o atmosferă de puternic entuziasm popular, prin glasul lui Vasile  Goldiş, Marea Adunare Naţională a proclamat unirea „acelor români şi a tuturor  ?ritorii/or locuite de dânşii cu România". Rezoluţia Unirii prevedea înfăptuirea 

Marea Adunare Naţională, din 1 Decembrie 1918, de la Alba­lulia 

>8

r 

luliu Maniu 

Vasile Goldiş 

unui  regim  democratic în  România.  A  doua  zi  s­au  ales  organele  provizorii  ale  puterii de  stat,  şi anume, Marele Sfat Naţional care a jucat rol de for legislativ,  condus  de  Gheorghe  Pop  de  Băseşti,  şi  Consiliul  Dirigent,  prezidat  de  luliu  Maniu şi format din 15 membri. Actul de la Alba­lulia a consfinţit pe vecie, prin  votul maselor, înfăptuirea Marii Uniri.  Ediţia specială a ziarului «Alba lulia », din 20 noiembrie/3 decembrie 1918 

1LH ­I ULIJ 

Organ al proclamării unităţii naţionale. 

Unirea Jţomâmbr din Transilvania» îjârlat şi  Ungureasca cu România,  Uniri* yetstâ ât JtiunarH) Jfsffmafâ 4in  mtiMUÎS » t ,twuf Kununllti' <*«» TtM­  * * * • * » ■   " ■ * • • 

IV  *M .«ini #4 

229

Delegaţia venită din Transilvania să predea regelui Ferdinand  actul marii unirii din 1918 

Unirea a fost salutată şi recunoscută de naţionalităţile din Transilvania. La 8  nuarie  1919,  Comitetul  Central  Săsesc  a  recunoscut,  la  Mediaş,  actul  de  la  decembrie 1918. în acelaşi sens, s­au pronunţat reprezentanţii populaţiei evreieşti  înuarie 1919), Congresul şvabilor de la Timişoara (august 1919), Consiliul Naţional  'agh/ar  de  la  Târgu  Mureş.  Poziţia  cercurilor  democratice  maghiare  fusese  «primată încă de  la  finele  anului  1918. într­un  manifest  din  3  noiembrie  1918  se  Jblinia că: „Faţă de naţiunile surori nu avem nici o pretenţie.­ Şi noi ne considerăm o  apune reînnoită, o forţă acum eliberată pe ruinele monarhiei. Ne trezim uşuraţi la  înştiinţa faptului că nu mai suntem forţaţi să fim stâlpii asupririi. Să trăim unul lângă  'tul în pace...". Refuzul autorităţilor maghiare de a recunoaşte însă hotărârea de  lire a românilor şi Consiliul DÎrigent, permanentele ameninţări proferate de Bela  un  la  adresa  României  reîntregite,  ca  şi  atacurile  armatei  maghiare  împotriva  imanilor  din  Transilvania,  au  impus  participarea  armatei  române  la  campania  din  919. După o ofensivă în Transilvania şi pe Tisa, în august 1919, armata română,  ifrângând forţele maghiare, a pătruns în Budapesta.  30

Trupele române la Budapesta, în 1919 

iV.if.i,<­  l i t . ­ f f . ­ »  . Airtff  «n­.ir un 

Un ir e a  d i n   1 91 8  î n tr ­ u n s i n gu r 

stat a tuturor românilor s­a realizat, aşadar, ca expresie a voinţei populare într­un  context  favorabil.  Tratatele  de  pace  din  1919­1920  au  recunoscut  de  jure  o  situaţie  deja  existentă,  rod  al  acţiunii  românilor  înşişi.  S­a  creat  astfel­  un  cadru  favorabil dezvoltării societăţii româneşti, intrată într­o nouă etapă a evoluţiei sale.  Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile de veacuri ale românilor de a  vieţui  într­un  singur  stat.  Ea  a  fost  rodul  luptei  tuturor  forţelor  şi  categoriilor  sociale  interne.  De  asemenea,  au  contribuit  la  edificarea  ei  o  generaţie  importantă  de  oameni  politici  precum:  regele  Ferdinand,  Ionel  Brătianu,  luliu  Maniu, Ion Nistor, Take  lonescu,  Ion Inculeţ, Nicolae  lorga  şi mulţi alţii. în noul  cadru istoric de după anul 1918 s­a accelerat ritmul de dezvoltare şi modernizare  al societăţii româneşti, ceea ce a conferit trăinicie statului naţional. Suprafaţa ţării  a  sporit  de  la  137  000  km 2  la  295  049  km 2 ,  populaţia  de  la'7  250  000 locuitori,  înainte de 1918, la 18 052  896 locuitori, la recensământul din 1930. Au marcat  creşteri  importante,  între  altele,  suprafaţa  arabilă­de  la  6,6  milioane  ha  la  14,6  milioane ha, suprafaţa acoperită cu păduri ­ de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane  ha,  reţeaua  căilor  ferate  ­  de  la  4300  km  la  11  000  km.  A  avut  loc  integrarea  deplină,  social­economică  §\  politică,  a  noilor  teritorii  unite  cu  patria­mamă,  un  progres  economic  real  şi  eficient,  aplicarea  unui  program  democratic  de  propăşire a ţării.  Modificarea  fundamentală  a  structurii  instituţionale  şi  economice,  după  reformele din 1921­1923, s­a tradus prin lărgirea masivă a cadrului vieţii social­  politice, mutaţii în ceea ce priveşte echilibrul social de forţe. S­a făurit,în acelaşi  timp,  o  lume  a  contrastelor,  Tn  care  ţărănimea,  ce  reprezenta  majoritatea  Populaţiei, trăia relativ greu,      mai ales din gospodăriile proprii,    iar Bucureştiul 231

Arcul de triumf din Bucureşti 

devenit „Micul Paris", principala capitală din sud­estul Europei,  un oraş  idem, aliniat standardelor urbanismului internaţional.  într­un cadru general de evoluţie a întregii societăţi au apărut şi fenomene 
Declaraţia de Unire a Basarabiei cu România, la 27 martiel9 aprilie 1918  „în numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:  Republica  Democratică Moldovenească (Basarabia),  în  hotarele  dintre  Prut,  Nistru,  Dunăre,  area Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei  oldove,

în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure  să­şi hotărască soarta lor,  de  azi  înainte  şi  pentru  totdeauna  se  uneşte  cu  mama  sa  România.  Această  unire se face pe următoarele baze:  1. Sfatul  Ţării  actual rămâne  mai departe  pentru rezolvarea  şi realizarea reformei  agrare  după  nevoile  şi  cererile  norodului;  ac este  hotărâri  s e  vor  recunoaşte  de  Guvernul  Român;  2. Basarabia îşi păstrează  autonomia  provincială,  având  un Sfat  al  Ţării (Dietă),  ales  pe  viitor prin  vot  universal,  egal,  direct  şi  secret,  ca  un  organ  împlinitor  şi  administraţia  proprie;  3.  Competenţa  Sfatului Ţării este: a) Votarea bugetelor locale; b) Controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor;  c)  Numirea  tuturor  funcţionarilor  administraţiei  locale,  pnn  Organul  său  împlinitor,  iar  funcţionarii  înalţi sunt întăriţi de Guvern; 4. Recrutarea Armatei se va face în principiu pe baze teritoriale;  5.  Legile în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate  de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la lucrările minorităţilor din Basarabia;  6.  Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia; 7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în  Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul  reprezentanţilor Basarabiei din Parlamentul Român; 8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român  un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, secret şi  direct; 9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi Parlament, se vor  face pe baza votului universal, egal, secret şi direct; 10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a  cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obştei vor fi garantate prin Constituţie..." 

Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 1928 noiembrie 1918  „Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din  Cernăuţi,  consideră  că:  de  la  fundarea  Principatelor  Române,  Bucovina,  care  cuprinde  vechile  ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s­a închegat ca  stat;  că  în  cuprinsul  hotarelor  acestei  ţări  se  găseşte  vechiul  scaun  de  domnie  de  la  Suceava,  gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe  din  trecutul  Moldovei;  că  fii  acestei  ţări,  umăr  la  umăr  cu  fraţii  lor  din  Moldova  şi  sub  conducerea  aceloraşi domnitori au apărat de­a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor  din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei  şi cu de­a sila  alipită coroanei  habsburgilor; că 144 de  ani poporul  bucovinean  a îndurat suferinţele  unei  acârmuiri  străine,  care  îi  nesocotea  drepturile  naţionale  şi  care  prin  strâmbătăţi  şi  persecuţii  căuta să­şi înstrăineze firea şi să­l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască  ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de  bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept  răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viaţa publică, din  şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se  folosi  de  bogăţiile  şi  izvoarele  de  câştig  ale  acestei  ţări,  şi  despoiat  în  mare  parte  de  vechea  sa  moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n­au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat  cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va  reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinie credinţa că marele vis  al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într­un stat naţional  unitar; constată că ceasul acesta mare a supat!  Astăzi, când  după sforţări şi  jertfe  uriaşe  din  partea României şi  a  puternicilor şi  nobililor  ei  aliaţi  s­a  întronat  în  lume  principiile  de  drept  şi  umanitate  pentru  toate  neamurile  şi  când  în  urma  loviturilor  zdrobitoare  monarchia  austro­ungară  s­a  zguduit  din  temeliile  ei  şi  s­a  prăbuşit,  şi  toate  neamurile îndătuşate în cuprinsul ei şi­au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând  al Bucovinei desrobite se îndreaptă căire regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea  desrobirii noastre.  ,  Drept aceea  Noi,  Congresul general al Bucovinei,  întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,  în numele Suveranităţii naţionale,  Hotărâm:  Unirea  necondiţionată  şi  pentru  vecie  a  Bucovinei  în  vechile  ei  hotare  până  la  Ceremuş,  Colacin şi Nistru, cu regatul României". 

233

Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba­lulia de la 18 noiembneU decembrie 1918  I  ADUNAREA  NAŢIONALĂ  A  TUTUROR  ROMÂNILOR  DIN  TRANSILVANIA  BANAT  SI  FARA UNGUREASCĂ  adunaţi prin reprezentanţii lor  îndreptăţiţi la Alba­lulia în 1 DECEMBRIE  1918  DECRETEAZĂ  UNIREA  ACELOR  ROMÂNI  SI  A  TUTUROR  TERITORIILOR  LOCUITE  DE  5ÂNŞII  CU  ROMÂNIA  Adunarea  Naţională  proclama  îndeosebi  dreptul  inalienabil  al  naţiunii  omâne la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş Tisa şi Dunăre  II  ADUNAREA NAŢIONALĂ rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la  ntrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal  III  în legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român Adunarea  vlatională proclamă următoarele  1  Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare  Fiecare  popor  se  va  instrui  administra  şi  judeca  în  limba  sa  proprie  prin  indivizi  din  sânul  său ? i fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea tării în  jroportie cu numărul indivizilor ce­l alcătuiesc  2  Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din  stat  3  înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vietn publice  y/otul obştesc direct egal secret pe comune în mod proporţional pentru ambele sexe în vârstă de  21 de am, la reprezentarea în comune judeţe ori parlament  4  Desăvârşită libertate de presă asociere şi întrunire libera propagandă a tuturor gândurilor  Dmeneşti  5  Reforma agrară radicală  Se  va  face  conscnerea  tuturor  proprietăţilor  în  special  a  proprietăţilor  mari  în  baza  acestei  sonscneri desfiinţând fidel comisurile în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile i  se  va face  posibil ţăranului să­şi creeze  o  proprietate  (arător  păşune  pădure) cel  puţin  atât cât  o  poate  munci  el  cu  familia  lui  Principiul  conducător  al  acestei  politici  agrare  este  pe  de  o  parte  promovarea nivelăm sociale pe de altă parte potenţarea productiunn  6  Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în  cele mai avansate state industriale din apus  IV  Adunarea naţională dă expresie voinţei sale ca congresul de pace să înfăptuiască comu  nitatea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile  mari şi mici deopotrivă iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor  internaţionale  V  Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fratn lor din Bucovina scăpaţi de  |ugul monarhiei austro­ungare şi umti cu tara­mamă România  VI  Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aci  în monarhia austro­ungară  anume naţiunile  ceho­slovacă  austro­germană, jugoslavă, polonă şi  ruteană, şi hotărăşte ca acest salut să se aducă la cunoştinţă tuturor acelor naţiuni  VII  Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români care  în acest război şi­au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi  unitatea Naţiunii Române  VIII  Adunarea Naţională dă expresie mulţumim şi admiratiunn sale tuturor puterilor aliate  care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii  pentru război au scăpat civihzatiunea din ghearele barbariei  IX  Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania   Banat  şi Tara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat National Român  care  va  avea toată îndreptăţirea  să  reprezinte  Naţiunea  Română,   oricând  şi   pretutindeni  fată de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispozitiunile pe care le va afla necesare în interesul  naţiunii  TEMĂ  1  2  3  4 

Prezentaţi împrejurările unim Basarabiei cu România în anul 1918  Ce rol a jucat Bucovina în anul 1918 în planurile Habsburgilor?  Ilustraţi caracterul plebiscitar al unim Transilvaniei cu România, în anul 1918  Care a fost semnificaţia istorică a Marii Uniri'

DEZVOLTAREA ECONOMICA A ROMÂNIEI ÎN  PERIOADA INTERBELICĂ 

­  CARACTERISTICILE GENERALE ALE VIEŢII ECONOMICE. DEZBATEREA DE  IDEI ÎN JURUL PROBLEMATICII EVOLUŢIEI ECONOMICE.  ­  PRINCIPALELE RAMURI ALE ECONOMIEI SI TENDINŢELE MANIFESTATE ÎN  CADRUL LOR.  ­POZIŢIA   CAPITALULUI   STRĂIN.   ROLUL   STATULUI  ÎN   MODERNIZAREA  ECONOMIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ. 

Caracteristicile  generale  ale  vieţii  economice.  Dezbaterea  de  idei  în  jurul  problematicii  evoluţiei  economice.  în  evoluţia  eeonomică  a  României,  intre  anii  1918­1940,  se  pot  deosebi  câteva  etape  de  dezvoltare  1  1919­  1928,  etapa  refacem  economice  şi  a  accelerării  dezvoltăm  sale  în  condiţiile  consolidam statului naţional unitar,  2 1929­1933,  etapa crizei economice,  3  1934  ­  1940  etapa unui susţinut progres economic pe seama comenzilor de  stat  şi  a  necesităţilor  de  apărare  a  tării  Pe  fondul  progresului  economic  s­au  conturat  câteva  direcţii  primordiale,  şi  anume  modernizarea,  prin  dezvoltarea  industriei proprii, o politică protecţionistă, rolul statului  în economie, colaborarea  avantajoasă cu capitalul străin  După  războiul  de  reîntregire  naţională  şi  distrugerile  provocate  de  desfăşurarea  acestuia,  refacerea  economică  s­a  impus  ca  o  cerinţă  de  seamă  Aceasta  în  condiţiile  în  care,  în  1919,  producţia  economică  a  României  a  reprezentat  circa  20­25%  din  cea  înregistrată  în  anul  1913  Şi  alţi  indicatori  argumentează situaţia grea a economiei naţionale în 1919, de pjldă, agricultura  a înregistrat un puternic regres, căci România, care fusese un tradiţional expor­  tator  de  cereale,  a  fost  nevoită  să  importe  grâu  pentru  populaţie  în  1918,  extracţia  de  petrol  a  reprezentat  doar  47%  din  cuantumul  anului  1913  într­o  situaţie foarte grea se afla şi sistemul financiar, apăsat de inflaţie şi circulaţia mai  multor  monede  Ca  urmare  a  unor  eforturi  susţinute  situaţia  economică  s­a  îmbunătăţit însă după 1924  Criza  economică  din  1929  ­  1933  s­a  repercutat  negativ  asupra  ansam­  blului  economiei  româneşti,  în  condiţiile  specifice  de  dezvoltare  a  ţării  noastre  Primele  semne  au  apărut  încă  de  la  finele  anului  1928  Dezorganizarea  economica  a  avut  în  România'  unele  trăsături  specifice,  reieşite  din  statutul  agriculturii  în  ansamblul  economiei,  contractarea  de  noi  împrumuturi  externe,  scăderea  preturilor  materiilor  prime,  presiunea  capitalului  străin,  repercursiunile  sale asupra maselor populare Criza a cuprins toate ramurile economice, ducând  '3  închiderea  a  numeroase  întreprinderi,  scăderea  masivă  a  producţiei  şt  a  Puterii de cumpărare a populaţiei, falimentul a numeroase bănci   Salariile şi  235

f  Panică în faţa unei bănci declarată falimentară, în 1931 

pensiile  au  scăzut  sau  nu  au  fost  plătite  deloc,  iar  investiţiile  au  fost  reduse  drastic.  Volumul  producţiei  industriei  a  coborât  cu  50%.  Reduceri  notabile  sunt  consemnate  la  producţia  de  fontă­de  la  72  000  tone  (1929)  la  2  000  tone  (1933),  ­  şi  de  cărbune  ­  de la  peste  3  000  000  tone (1929)  la  1  500  000 tone  (1933).  Apogeul  crizei  a  fost  atins  în  anul  1932,  când  erau  înregistraţi,  în  România,  300  000  şomeri.  Reorganizarea  economiei,  inclusiv  pe  baza  unor  măsuri  instituţionale­fondarea  Ministerului  Economiei  Naţionale  şi  înzestrăm  Armatei, a Corpului Superior de Control  ­ investiţiile de capital, comenzile de  stat, încurajarea unor ramuri şi subramuri noi au determinat, după 1934, o nouă  etapă de dezvoltare a economiei. S­au întreprins, totodată, măsuri pentru creş­  terea participării statului la finanţarea industriei chimice, textile, electrotehnice.  Anul  1938  ocupă  o  poziţie  centrală  în  istoria  economiei  naţionale,  fiind  momentul de vârf al perioadei  interbelice.  în acest an, România avea un venit  naţional pe locuitor de 110 dolari S.U.A., superior celui al unor state, ca Turcia,  Grecia, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria. Industria contribuia cu 30,8% la  crearea venitului naţional în acelaşi an s­au extras, între altele, 6 500 000 tone  petrol, 2114 milioane metri cubi gaze naturale, 238 000 tone cărbune, 280 000  tone oţel, 140 000 tone minereu de fier, 143 000 tone zahăr. Indicele producţiei  industriale  a  fost  de  133%,  România  fiind  plasată,  astfel,  înaintea  Ungarie*  ­  (126,5%) şi Poloniei (118%)'. După 1938, România nu a mai fost, strict, un stat  exportator  de  materii  prime  şi  importator  de  utilaje  industriale.  Ţara  noastră  a  ocupat  locul  şase  în  lume  şi  întâi  în  Europa la  producţia  de  petrol, locul  doi  'in  Europa la gaze naturale şi aur, locul patru în Europa la grâu.  236

Uzinele Reşiţa (1920 ­ 1923) 

Un rol semnificativ în dezvoltarea economiei l­au avut industriaşi, bancheri  şi oameni de afaceri,  ca  Nicolae Malaxa,  Max Auschnitt, Dumitru Mociorniţa,  O.  Kaufman,  Ion  Gigurtu,  grupaţi  în  jurul  regelui  Caro/  al  //­/ea.  Situaţia  internaţională  gravă,  din vara  anului  1940,  şi  impunerea  recunoaşterii  rapturilor  teritoriale  României  ­  Nord­Vestul  Transilvaniei,  (Dictatul  de  la  Viena),  teritoriul  dintre  Prut  şi  Nistru,  Basarabia  (pe  baza  pactului  Ribbentrop  ­  Molotov)  şi  Ca­  drilaterul  ­  au  afectat  masiv  unitatea  firească  a  statului  naţional  român,  dezvoltarea sa economică.  în  perioada  interbelică,  economia  României  a  avut,  astfel,  un  caracter  agrar­industrial, care, pe parcursul evoluţiei sale a cunoscut unele modificări, în  sensul  atenuării  ponderii  sectorului  agricol  în  favoarea  celui  industrial,  fără  a  schimba însă imaginea de ansamblu. Agricultura nu a mai avut însă rolul decisiv  în  economie.  Dinamismul  a  fost,  totodată,  un  atribut  important  al  evoluţiei  economiei  în  anii  1918­  1940.  Ritmul  mediu  de  dezvoltare  al  industriei  româneşti  a fost  de  5,3  ­  5,5%,  printre  cele mai  ridicate  din  Europa  interbelică.  Indice  de  seamă  al  nivelului  de  dezvoltare  al  economiei,  gradul  de  înzestrare  tehnică  nu  a fost  uniform, căci,  într­o mare măsură, ţara  noastră  a  continuat  să  rămână un stat importator de utilaje şi maşini industriale. în timp ce întreprinderi,  precum  I'.A.R.  Braşov,  Malaxa  sau  Reşiţa  au  dispus  de  un  nivel  de  înzestrare  tehnică  comparabil  cu  standardele  de  pe  plan  mondial,  marea  majoritate  a  întreprinderilor  a  rămas  deficitară  din  punct  de  vedere  tehnologic.  Repartiţia  în  Plan  teritorial  a  zonelor  industriale,  ca  şi  înzestrarea  lor  tehnică,  a fost  inegală.  Cele  mai  puternic  industrializate  arii  geografice  au  fost  Bucureşti­Ploieşti­Valea  Prahovei,  Braşov­Mediaş­Sibiu­  Turda­Cluj,  Hunedoara­Arad­  Timişoara­Reşiţa,  Baia Mare­Satu Mare, Bacâu­Piatra Neamţ, Galaţi­Brăila.  237

Uzinele Astra din Braşov 

Principalele  preocupări teoretice  privind calea de  urmat în  viitor de către  societatea  românească  au  polarizat  o  vastă  dezbatere  în  perioada  interbelică.  Ea  a  vizat  şi  economia,  alături  de  regimul  politic  şi  rolul  luptei  sociale.  între  curentele  de  idei  cu  largă  audienţă  s­au  împus neoliberalismul,  ţărănismul  sau  agrarianismul  şi  marxismul.  Neoliberalismul  a  avut  drept  teoreticieni  pe  Mihai  Manoilescu,  Ştefan  Zeletin,  Vintilă  Brătianu,  I.Gh.  Duca,  Victor  Slăvescu.  El  a  accentuat rolul  industriei  şi a întrevăzut o strânsă  legătură între industrializare,  modernizare şi consolidarea independenţei politice. Statul urma să joace  un rol  important  prin  elaborarea  unor  planuri  de  dezvoltare  economică.  Politica  economică  inspirată  de  acest  curent,  „prin  noi  înşine",  a  fost  susţinută,  între  1922­1928, de Partidul Naţional Liberal.  Pe  fondul  expansiunii  capitalului  străin  în  România,  ea  a  vizat  ocrotirea  economiei naţionale şi consolidarea puterii economice a burgheziei industriale şi  financiare, supraevaluând însă capacitatea financiară a ţării. Ea a considerat, de  asemenea, că progresul României era legat de dezvoltarea industriei. Totodată,  ea a urmărit exploatarea bogăţiilor solului  şi subsolului cu sprijinul primordial al  capitalului autohton. Prin aceasta, capitalul străin nu  era exclus, ci doar limitat,  pentru a fi mai bine controlat. Principalele sale instrumente de realizare au fosi  societăţile mixte, împrumuturile, importurile de maşini şi unelte. în spiritul său, s­  au adoptat o serie de măsuri legislative ­ legea pentru retragerea din circulaţie a  coroanelor  şi  rublelor  (1920),  legea  privind  comercializarea  şi  controlul  întreprinderilor economice ale statului(1924), legea minelor (1924), legea pentru  stabilizarea monetară (1929).  238

Legea  minelor  a  fost  dezbătută  pe  larg,  mai  ales  ca  urmare  a  aplicării  principiului  proprietăţii  statului  român  asupra  bogăţiilor  subsolului,  care  a  trezit  ostilitatea marilor monopoluri petroliere.  Ţărănismul  a  fost  teoretizat,  între  alţii,  de  Constantin  Stere,  Virgil  Mad­  gearu, Gheorghe Zâne, Ion Mihalache şi a constituit ideologia micilor proprietari  agricoli. România urma să fie, în viziunea acestor teoreticieni, un stat agrar, în  care  dezvoltarea  industriei  să  fie  subordonată  progresului  agriculturii,  inspirată  de  cea  daneză  şi  practicată  pe  baza  principiilor  moderne.  Se  aprecia  că  de  progresul  agriculturii  depindeau  aprovizionarea  pieţii  interne,  asigurarea  nece­  sităţilor de hrană ale populaţiei, caracterul activ al balanţei comerciale externe.  Deoarece se considera că România nu dispunea de capitalul necesar propăşirii  economice, prin politica economică a „porţilor deschise"'s­a încercat încurajarea  capitalului străin, dar nu în dauna celui autohton, între cele două tipuri de capital  urmând chiar  să  se instaureze o egalitate de tratament. Această politică a fost  abandonată, în mod oficial, după 1932.  Marxismul, asupra căruia s­au aplecat, între alţi, Şerban Voineaş\ Lucreţiu  Pătrăşcanu,  a  argumentat,  şi  el,  importanţa  procesului  de  industrializare  ce  trebuia intensificat în România.  io  Ramură  economică  importantă,  agricultura  nu  a  încetat  să  preocupe  guvernele din perioada interbelică. Ea s­a remarcat, prioritar, prin caracterul său  extensiv, dar, într­o măsură mai mică, şi prin interesul pentru cu/tura intensivă a  unor  plante,  iar  între  1918­1926,  pentru  a  asigura  aprovizionarea  populaţiei,  exportul  de  cereale  a  fost  restrâns.  Repartiţia  inegală  a  proprietăţii  funciare  a  generat  acutizarea  problemei  agrare.  S­au  adăugat  lipsa  de  capital  şi  a  unor  forme  de  creditare  corespunzătoare  a  ţărănimii,  lipsa  de  inventar  viu  şi  mecanizarea insuficientă.  Modificarea articolului 19 din Constituţie a deschis drum, în plan legislativ,  unei  rezolvări  a  problemei  agrare.  în  aceste  condiţii, reforma  agrară  din  1921,  precedată de decretele­lege pentru expropriere, din decembrie 1918, a deschis  calea  către  emanciparea  economică  a  ţăranilor  prin  acordarea  către  aceştia  a  unui lot mic de pământ. Au fost expropriate, aşadar, proprietăţi agricole care au  însemnat 5 812 200 hectare arabile, păşuni, păduri, fâneţe, adică 66% din marea  proprietate de peste 100 hectare. Au beneficiat de această măsură 1,4 milioane  de gospodării ţărăneşti.  Astfel,  structura  agrară  a  ţării  s­a  modificat,  unitatea  economică  de  bază  devenind micul lot ţărănesc, de până la 10 ha, cu o productivitate scăzută însă.  S­au adăugat, la aceasta, greutăţile în aplicarea pe teren a prevederilor reformei,  continuarea  procesului  de,fărâmiţare  a  proprietăţii  ţărăneşti,  încât,  în  1938,  un  milion  de  ţărani  erau  conqplet  lipsiţi  de  pământ,  lipsa  de  inventar  agricol,  răscumpărarea  foarte  mare  a  terenurilor,  în  1930­1931  valoarea  datoriilor  ţărăneşti  depăşind  de  cinci  ori  valoarea  pământului.  Producţia  de  cereale  a  crescut  însă  de  la  7  milioane  tone  în  1924  la  9  milioane  tone  în  1928,  şi  a  înregistrat cote importante, cu precădere, la grâu şi porumb. România se situa  pe locul întâi în Europa la producţia globală de porumb şi pe locul patru în ceea  ce priveşte grâul.  239

Progrese importante au fost înregistrate, în 1928, la creşterea vitelor mari,  ivinelor şi porcinelor. în acelaşi an erau menţionate în ţară 5 732 de tractoare.  Criza economică din 1929­1933 a determinat scăderea suprafeţei cultivate  •i a preţului la produsele agricole. Ţărănimea a fost silită, în aceste condiţii, să  ontacteze  noi  datorii,  ceea  ce  a  generat,  ulterior,  vânzarea  silită  a  numeroase  Dturi  de  pământ.  Acestei  probleme  presante  în  viaţa  social­economică  au  icercat  să­i  răspundă  unele  măsuri  legislative,  precum  încurajarea  învă­  ământului  agricol,  exportul  de  cereale,  legile  de  conversiune  a  datoriilor  igricole,  din  1932  şi  1933,  şi  respectiv  legea  asanării  datoriilor  agricole,  din  icelaşi  an.  După  1931,  în  agricultura  românească  au  apărut  fenomene  noi,  agate  de  folosirea  „primelor  de  export",  de  introducerea  unor  culturi  de  plante  ndustriale,  realizarea  unor  ferme model,  constituirea  de  monopoluri  m  ceea  ce  >riveşte aprovizionarea şi desfacerea produselor agricole în pofida unor legi, ce  iu  urmărit  progresul  agriculturii  în  ansamblul  ei,  ca:  legea  pentru  lichidarea  iatorii/or  agricole  şi  urbane  (1934),  legea  pentru  încurajarea  agriculturii  (1937)  egea pentru creditul agricol naţional'(1937) şi cea pentru administrarea Fondu/u,  /iticulturii (\ 939), diferenţierea socială a ţărănimii s­a accentuat, astfel, pe fondul  ntensificării transferului de proprietate.  Economia  românească  în  perioada  interbelică  a fost martora  creşterii  ­  oluluiindustriei, în ansamblu, ce reprezenta, alături de meserii, în 1926, 37% din  /aloarea totală a producţiei. Ea a fost favorizată de bogăţia de materii prime, de  DOlitica  oficială  de  credite,  de  măsurile  legislative  avantajoase.  La  nivelul  Droducţiei  industriale  a  crescut  ponderea  industriei  mari  şi  s­a  diminuat  corespunzător  cea  a  industriei  mici  şi  mijlocii.  Un  rol  important  pe  această  direcţie l­a avut şi politica de investiţii a cărui nivel a crescut, de exemplu, de la  3 100 000 lei, în 1927, la 24 000 000 lei, în 1938, în industria petrolieră.  Avându­se  în  vedere  importanţa  refacerii  industriale  şi  încurajarea,  în  general,  a  economiei,  numai  între  1918­1921  au  fost  emise  63  de  acte  normative,  ce  au  contribuit  la  demarajul  economiei  româneşti.  Producţia  de  cărbune a crescut de la 2 500 000 tone, în 1923, la 3 000 000 tone, în 1928, cea  de ţiţei de la 1 900 000 tone, în 1924, la 4,3 milioane tone, în 1928. în România  au funcţionat, în deceniul trei al secolului nostru, 60 de rafinării. între 1925­1927,  7 mari societăţi petroliere ­ Unirea, Creditul minier, Concordia­Sirius, Româ­no­  Americana,  Petrolul  Românesc,  Astra  Română,  Steaua  Română  ­  controlau  79%  din  producţia  ţării.  Necesităţile  legate  de  refacerea  economiei  au  impus  mutaţii  deosebite  şi  în  industria  metalurgică,  reprezentată  de  întreprinderi  ca  Malaxa şi Copşa Mică­Cugir.  Izbucnirea  crizei  economice  din  1929­1933  a  dus  însă  la  scăderea  pro­  ducţiei industriale, cu excepţia exploatării petrolului, şi a preţurilor la  produsele  agricole şi industriale, creşterea numărului de şomeri. Circa 10 000 întreprinderi  de  diverse  categorii  au  fost  declarate  falimentare.  în  1932,  când  criza  a  atins  apogeul  în  România,  valoarea  producţiei  industriale  a  scăzut  cu  50%  în  ansamblul  economiei.  Singura  ramură  care  a  continuat  să  aibă  creşteri  de  producţie  a  fost  cea  petrolieră.  Concomitent,  exportul  de  produse  petroliere  a  urcat de la 3 milioane tone la 5 milioane tone între 1929­1933, deoarece preţul  la ţiţei era în scădere.  240

în  lupta  pentru  depăşirea  efectelor  crizei  economice,  după  1934,  s­au  înscris  măsuri  cu  caracter  protecţionist  ­  tarife  vamale,  prime  de  export,  scăderea  importului  de  produse  ce  puteau  fi  fabricate  în  ţară,  finanţarea  obiectivelor industriale,  diversificarea  producţiei  prin  apariţia  unor  produse  noi,  ca  aparate  optice  şi  acustice,  cabluri  electrice,  tuburi  de  oţel.  S­au  pus  bazele  industriei  electrotehnice,  care  producea  articole  de  înalt  nivel  tehnic,  precum  becuri, transformatoare, aparate radio, motoare electrice.  De  asemenea,  stătu/,  prin  comenzile  sale,  destinate,  în  mare  măsură,  apărării  naţionale,  şi­a  adus  contribuţia  la  refacerea  economiei.  Sporuri  semnificative  s­au  înregistrat  în  industria  alimentară,  a  lemnului,  a  pielăriei  şi  textilă.  Printre  întreprinderile  de  profil  menţionăm  pe  cele  din  Bucureşti,  Cluj,  Ploieşti, Braşov, Bacău, Buşteni. Industria siderurgică era concentrată în bazinul  Hunedoarei, dar şi la Bucureşti, Cluj, Câmpia Turzii, unde se produceau oţel  şi  laminate,  fontă,  tablă,  ţevi,  articole  de  menaj.  Industria  chimică  a  cunoscut  un  progres  remarcabil  şi,  totodată,  unul  dintre  cele  mai  înalte  nivele  ale  productivităţii muncii. 95% din ţiţeiul extras era rafinat în ţară. Se produceau în  România, de asemenea, negru de fum, cauciuc sintetic, explozivi, cosmetice, în  întreprinderi,  ca  cele  din  Făgăraş,  Braşov,  Bucureşti,  Tâmăveni.  România  a  posedat o importantă industrie constructoare de maşini. S­au produs locomotive,  vagoane  de  toate  tipurile,  cazane  cu  abur,  autobuze.  La  I.A.R.  Braşov  erau  fabricate  avioane,  precum  IAR­80,  IAR­81,  care  s­au  remarcat  prin  performanţele lor deosebite în ceea ce priveşte viteza şi plafonul de zbor. 

Gura minei Lupeni şi spălătoria de cărbuni 

241

Sonde la Moreni 

Procesul de concentrare a producţieis­a manifestat în deceniul al patrulea  şi  a  îmbrăcat  forme  specifice  în  România,  dând  naştere  monopolurilor.  Forţa  economică,  aria  de  cuprindere  şi  dimensiunile  economice  ale monopolurilor  au  fost  însă  reduse,  la  nivelul  unei  ramuri  a  economiei  naţionale.  Fiind  prin  excelenţă  monopoluri  de  distribuire  şi  nu  de  producţie,  printr­o  reglementare  adecvată, ele nu au avut un rol economic hotărâtor într­o economie dominată, de  altfel, de întreprinderile mici şi mijlocii. Cele 66 societăţi industriale din România  au reprezentat 46% din întregul capital industrial. Printre acestea  s­au numărat  Sindicatul  spirtului,  Cartelul  fabricilor  de  geam,  Oficiul  de  vânzare  al  hârtiei,  Sindicatul  zahărului,  Trustul  Titan­Nădrag­Călan,  Societatea  distribuţiei  de  petrol, Foresta Română, şi altele.  România a dispus de importante resurse naturale ­ petrol, cărbune, gaze  naturale, fier, minereuri neferoase, lemn, sare, metale preţioase ­ în exploatarea  cărora  s­au  înregistrat  cote  ridicate.  Pentru  punerea  lor  în  valoare  şi  pentru  obţinerea independenţei energetice a ţării au fost realizate investiţii în maşini  şi  utilaje, s­au făcut progrese în ceea ce priveşte tehnica de extracţie a cărbunelui,  petrolului  şi de  rafinare  a celui  din  urmă,  precum  şi transportul prin conducte.  Ţara noastră era independentă din punct de vedere energetic. Puterea instalată  a crescut de la 372 000 kw în 1933 la 500 000 kw în 1937.  Desfăşurarea  luptelor  din  anii  1916­1918  a  afectat  grav  şi  reţeaua  transporturilor.  Pentru  punerea  în  valoare  a  tuturor  zonelor  ţării  şi  stabilirea  conexiunilor între ele, s­au întreprins măsuri de refacere şi mărire a reţelei căilor  ferate  şi  a  celei  de  drumuri  şi  şosele,  noi  construcţii  portuare  la  Constanţa,  Brăila, Galaţi, Ismail, Chilia, Corabia, dotarea cu echipament modern a serviciilor  de  poştă  şi  telegraf.  în  1921  s­a  introdus  transportul  interurban  cu  autobuzul.  S­au construit numeroase căi ferate, ca de exemplu  Tulcea­Babadag, llva  242

Locomotivă construită la Reşiţa 

Mică­Vatra Dornei, Caransebeş­Reşiţa. Cea mai mare parte a utilajului feroviar a  provenit din producţia întreprinderilor Reşiţa şi Malaxa. în 1931 au fost asfaltate  şi pietruite o serie de şosele ce legau Bucureştiul de alte oraşe. între 1936­1938  au  fost  modernizaţi  peste  1  600  km  şosele  în  Banat,  Dobrogea,  Moldova  şi  Muntenia.  v  Flota română cuprindea, în 1938, 15 nave maritime. Organul său tutelar a  fost, între 1929 şi 1936, Direcţia Generală a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie  pe Apă, iar apoi Administraţia Comercială a Porturilor şi Căilor de Comunicaţii pe  Apă.  La  baza  organizării  transportului  aerian  în  România  s­a  aflat  decretul  din  1920  pentru  fondarea  Direcţiei  Aviaţiei  din  Ministerul  Comunicaţiilor.  Pentru  stimularea producţiei aeronautice, în 1925, a fost fondată fabrica IAR Braşov. în  1920  s­a  creat,  împreună  cu  Franţa,  o  Companie  aviatică  internaţională  ce  deservea  traseul  Paris­Bucureşti­lstanbul.  România  s­a  numărat  printre  primele  state  ce  au  folosit  transportul  aerian  de  călători  pe  rutele  interne.  La  24  iunie  1926 s­a deschis primul traseu aerian naţional, Bucureşti­Cernăuţi. în 1930 s­au  pus  bazele  primei  companii  aeriene  române,  LARES  (Liniile  Aeriene  Române  Exploatate de Stat). Până în 1939, legăturile aeriene ale României cu alte ţări au  fost deservite şi de companiile Air France, CSA, Ala „L/tor/a", PLL Lot, Deutsche  Lufthansa.,  în  vederea  extinderii  sistemului  poştal,  în  1925  s­a  introdus  monopolul de stat asupra instalării şi folosirii staţiilor de telefoane şi posturilor de  radio. în ceea ce priveşte sistemul de telefonie, în 1927 şi­a inaugurat activitatea,  la  Bucureşti,  prima  centrală  telefonică  automată  din  ţara  noastră.  Ulterior,  în  1933 s­a construit, în capitala ţării, Palatul Telefoanelor. La 1 noiembrie 1928  s ­  au  realizat  şi  primele  emisiuni  radiofonice,  sub  egida  Societăţii  Române  de  Radiodifuziune. în 1940 funcţionau în România 4 posturi de   radioemisie şi trei  243

Palatul Telefoanelor din Bucureşti 

agenţii, de presă, dintre care cea mai importantă a fost  RADOR (Agenţia  Orient­Radio).  Activitatea  comercială  a fost  afectată  de  urmările  primului  război mondial,  comerţul cunoscând o sensibilă înviorare abia după 1924, ca urmare a unor noi  tarife  vamale  protecţioniste  adoptate  în  faţa  concurenţei  mărfurilor  străine.  în  1924, valoarea  comerţului  românesc  a  crescut  cu  110%  în  comparaţie  cu  anul  1913 şi s­au produs o  serie de modificări  şi  în structura produselor furnizate la  export. Ponderea produselor agricole şi, mai ales, a cerelelor a scăzut, cu toate  că  România  a  ocupat  locul  patru  în  lume,  în  timp  ce  aceea  a  produselor  petroliere  şi  a  lemnului  a  crescut.  în  ciuda  eforturilor  guvernamentale  de  a  menţine  o  balanţă  comercială  activă,  exportul  a  fost  intensificat  în  dauna  importului, cu precădere pe seama petrolului şi derivatelor sale, deşi preţurile lor  au  scăzut  masiv.  Dacă,  între  anii  1918  şi  1929,  comerţul  a  fost  dominat  de  relaţiile  cu  Franţa  şi  Marea  Britanie,  după  1933,  Germania  a  început  să  se  impună  în  schimburile  cu  România.  Practicând  şi  un  intens  comerţ  de  tranzit,  România  a  cunoscut,  în  1936,  volumul  comercial  cel  mai  ridicat  din  întreaga  perioadă interbelică.  Cu  toate  că  s­au  întreprins  numeroase  eforturi  pentru  lărgirea  sistemului  bancar  şi  reaşezarea  leului  într­o  nouă  paritate  în  raport  cu  aurul,  fenomenul  inflaţionist  a  urmat,  în  general,  o  curbă  sinuoasă.  între  1919­1921  numărul  societăţilor bancare a crescut de la 487 la 556. Rolul cel mai important l­a jucat  Banca  Naţională  a României care, în T924, controla  25 de bănci mici  şi 52 de  întreprinderi  industriale.  Alături  de  aceasta  s­au  impus  Banca  Românească,  Banca  Română,  Banca  de  Credit  Român,  Banca  Marmorosch­Blank,  Banca  Crissoveloni, Banca Generală a Ţării Româneşti. Stopată parţial, în 1925, inflaţia  244

Banca Marmorosch Blank 

•a cunoscut, ulterior,  ritmuri  noi  începând cu  anii crizei  economice  şi  până  în  1940. Procesul inflaţionist nu a putut fi, de fapt, nicicând stăvilit în mod eficace.  Cu toate  acestea,  leul a rămas  o monedă  liber convertibilă  şi care  participa la  operaţiunile bursiere din lume.  Deficitul bugetar a totalizat  11 miliarde lei  între  anii  1916­1922.  Cu  grele  eforturi,  datoriile  externe  ale  României,  către  Franţa,  Anglia, SUA, Italia, Belgia, au fost reglementate la finele anului 1929. în vederea  stabilizării financiare a fost lansat, în februarie 1929, „împrumutul de stabilizare"  la bănci din străinătate. Pentru garantarea rambursabilitătii saie s­a concesionat,  la  1  iulie  1929,  fabricarea  chibriturilor  către  firma  suedeză  Svenska  Tradsticke  Aktiobolaget.  Trei  noi  împrumuturi  au  fost  contractate  în  1930­1932.  Primul  a  fost stabilit, în 1930, cu firma americană International Telephone and Telegraph  Corporation  şi a fost urmat de concesionarea,  pe zece ani, a reţelei telefonice.  La 10 martie 1931 a fost negociat, la Banque de Paris et de Pays­Bas şi la alte  bănci, împrumutul de dezvoltare cu un total de 53 milioane dolari S.U.A., ce a  fost  condiţionat  de  concesionarea  către  o  societate  suedeză  a  refacerii  şi  construcţiei de şosele, în România. în sfârşit, în 1932 a fost lansat un împrumut  de  75  milioane  franci  elveţieni  pentru  acoperirea  în  devize  a  leilor  intraţi  în  circulaţie.  Prin  toate  acestea  ă­a  deschis  calea  către  instaurarea  unui  control  străin  asupra  finanţelor  Româniej,  confirmat,  în  ianuarie  1933,  prin  Planul  de  la  Geneva ce urma să reglementeze problema datoriilor sale externe. După 1935,  ţara  noastră  a vizat,  în  plan  financiar,  o  politică  activă  de  devize,  bazată  pe  comerţ.  Principalele  surse  de  venituri  financiare  au  fost  impozitele  indirecte,  taxele de consum, impozitele pe cifra de afaceri. Pe măsura creşterii rolului  245

Pavilionul României la Expoziţia internaţională de la Paris, din 1937 

.tatului în  organizarea sistemului  bancar,  bugetele au fost grevate şi  de  iheltuielile pentru apărare.  Capitalul  străin  a  provenit,  în  principal,  din  reinvestirea  mei părţi din beneficiile obţinute în exploatarea economiei româneşti. El a vizat,  n  special,  extracţia  şi  prelucrarea  ţiţeiului,  industria  metalurgică,  textilă,  a  3mnului. în 1938, în industria petrolului, capitalul englez reprezenta 20,62%,  :el  anglo­olandez  16,21%,  cel  francez  15,49%,  cel  american  10,10%,  cel  ierman  0,38%.  Datorită  măsurilor  legislative  ce  au  reglementat  riguros  lătrunderea capitalului străin, ponderea sa a diminuat, în general, de la 82% a  37%.  Expansiunea,  după  1938,  a  capitalului  german  în  sud­estul  Europei,  în  letrimentul celui englez şi francez, a fost resimţită şi în România. Sub presiunea  Sermaniei, ca un preţ al  salvgardării fiinţei naţionale  a României, la 23 martie  939 s­a semnat Tratatul economic româno­german. România urma să devină  in hinterland agricol al Germaniei. în spiritul „colaborării" economice urmau să  ;e  constituie  societăţi mixte  pentru  exploatarea lemnului,  bauxitei, manganului,  :alcopiritei. Pe  Dunăre  trebuiau  să  se  constituie  zone libere în jurul instalaţiilor  jortuare, ca şi a antrepozitejor germane. Astfel, România a fost atrasă în sfera  1e influenţă a Germaniei.  Aşadar,  economia  românească,  prin  direcţiile  sale  de  dezvoltare  din  >erioada  interbelică,  în  ciuda  unor  discrepante  între  nivelele  de  dezvoltare  ale  liferitelor  sale  sectoare  şi  a  faptului  că  nu  au  fost  întotdeauna  valorificate  pe  leplin condiţiile oferite de noul cadru de dezvoltare istoric, a asigurat o creştere  i producţiei de bunuri, care s­a reflectat şi în plan social­politic.  >46

MIHAIL MANOILESCU despre rolul industriei în cadrul economiei româneşti  „Productivitatea industrială este atât de covârşitor mai mare decât productivitatea agriculturii,  încât renunţarea la industrializare este pentru orice ţară renunţarea la orice viitor economic". 

Teoria ţărănismului despre fundamentul economiei naţionale  Aceasta  era  „mica  proprietate  bazată  pe  muncă,  adică  întinderea  de  pământ  cultivabil  potrivită capacităţii  de  muncă  a  plugarului şi  a familiei sale,  lucrată de  proprietar şi familia sa, dar  neexcluzând eventualele şi sporadicile concursun'de braţe ale semenilor..." 

Apreciere cu privire la evoluţia economică a României în perioada interbelică  „Astfel  încât,  intensitatea  modernizării  nu  a fost  egală  în toate  compartimentele  productive  Pe  când  industria  fusese  nevoită  a  proceda  la  ample  modificări  structurale,  pentru  a  obţine  o  dezvoltare şi pieţe  avantajoase, în  agricultură modernizarea nu  a fost spectaculară,  acest domeniu  întregistrând  doar  un  progres  moderat...  Aşa  încât  factorul  corelării  celor  două  ramuri  economice  devenea  un  coeficient  de  importanţă  majoră  pentru  însuşi  realizarea  procesului  de  dezvoltare  şi  modernizare economică .".  TEMĂ:  1  Caracterizaţi, în  general,  nivelul de dezvoltare al  economiei  româneşti în  perioada  interbelica şi comparaţi­l cu cel al altor state est ­ şi central­europene  2  Care au fost efectele crizei economice din anii 1929­1933 pentru România >  3  Marcaţi contribuţia principalelor curente social­politice.din perioada interbelica,în problema  dezvoltării industriale a României  4. Ce rol au avut monopolurile, în economia naţională, în perioada interbelică?

EVOLUŢIA VIEŢII SOCIAL­POLITICE ÎN ROMÂNIA (1918­1940) (I) 

­STRUCTURI  SI  MUTAŢII  ÎN  PLAN  SOCIAL  ÎN  ROMÂNIA INTERBELICĂ.  CONFLICTE SOCIALE. ­ PARLAMENTUL SI MONARHIA ­ FACTORI  IMPORTANŢI Al VIEŢII POLITICE.  < 

Structuri  şi  mutaţii  în  plan  social  în  România  interbelică.  Conflicte  sociale.  La  nivel  social,'Marea  Unire  din  1918  şi  activitatea  reformatoare  de  după  aceasta  au  generat  mutaţii  semnificative.  Astfel,  a  avut  loc  o  creştere  importantă  a  populaţiei  ţării,  grevată  însă,  în  vara  anului  1940,  de  pierderile  teritoriale.  Anul  1920  1930  1940  1941 

, 

Număr de locuitori  17 393 149  18 025 896  19 933 802  13 551756 

Suprafaţa ţării  2 

316 710 km  2  316 710 km  2  316 710 km  2  195198 km 

România  a  devenit  un  stat  de  mărime  medie,  aflându­se,  în  ceea  ce  priveşte populaţia  şi suprafaţa, pe locul 8 şi respectiv 10 între  statele Europei.  Cel mai important recensământ al populaţiei s­a desfăşurat în anul 1930, când  au fost număraţi 18 025 896 locuitori. Dintre aceştia, 71,9% erau români, 7,9%  maghiari,  4,1%  germani,  4%  evrei,  3,2%  ruteni  şi  ucraineni,  2,3%  ruşi,  2%  bulgari,  1,5%  ţigani,  0,9%  turci,  0,6%  găgăuzi,  0,3%  sârbi  şi  croaţi,  0,3%  polonezi, 0,1% greci, 0,1% tătari, 0,3% alte naţionalităţi.  România  a  încetat  să  mai  fie  un  stat  de  emigraţie,  mai  ales  după  ce,  în  1925, a fost adoptată o lege ce consfinţea libertatea emigrării. Până în 1938, s­  au  aşezat  în  România  28  580  cetăţeni  străini  şi  au  plecat  11  709  cetăţeni  români.  Marea  majoritate  a  populaţiei,  în  procenf  de  78,9%,  a  continuat  să  trăiască  în  lumea  statelor.  Restul,  de  21,1%,  era  concentrată  în  oraşe,  ca  Bucureşti,  cu  630  000  locuitori,  sau  Cernăuţi,  Galaţi  şi  laşi  cu  cea.  400  000  ­  locuitori  fiecare.  O  statistică  din  1930,  privind  repartiţia  forţei  de  muncă  pe  profesiuni, arată că  72,3% dintre locuitori lucrau  în  agricultură, 9,4%  în  activităţi  industriale, 4,8% erau funcţionari, iar 4,2% se ocupau de comerţ şi credit.  Fiecare  provincie  unită  cu  patria­mamă,  în  anul  1918,  a  avut,  în  acest  context,  elemente  specifice  ale  structurii  sociale.  în  Basarabia,  ţărănimea  era  numeroasă, iar intelectualitatea redusă, dar activă din punct de vedere politic. în  Bucovina, marea majoritate a întreprinzătorilor capitalişti era de origine străină ­  germană sau evreiască. Ţărănimea se ocupa în special cu creşterea vitelor. în  248

Transilvania, dominau burghezia mică, industrială şi comercială, dar şi ţărănimea  şi lucrătorii industriali. Acestea au contribuit la creşterea, în ansamblul structurii  sociale, a rolului  şi importanţei burgheziei  şi muncitorilor, categorii sociale între  care s­a stabilit relaţia socială fundamentală în perioada interbelică.  Burghezia a jucat un rol important în plan economic şi politic. Poziţiile sale  s­au  consolidat  în  urma  făuririi  cadrului  industrial  al  României  Mari.  Consolidându­şi  poziţiile  social­economice,  întreprinzătorii  capitalişti  au  trasat  linia de dezvoltare a societăţii româneşti după Marea Unire. Deşi s­a conturat un  grup al burgheziei mari, industriale şi bancare, reprezentat, între alţii, de Nicolae  Malaxa,  Max  Auschnitt,  Ion  Gigurtu,  O.  Kaufmann,  în  ţara  noastră  a  dominat  burghezia mică şi mijlocie. După 1934, evoluţia întreprinzătorilor capitalişti a fost  legată  şi de creşterea comenzilor  statului, tot mai interesat de apărarea  ţării  în  faţa pericolului exfern. în acelaşi timp, s­a conturat, în jurul regelui Caro/ al //­/ea,  camarila regală dornică de a prelua controlul asupra întregului aparat de stat.  Marii  proprietari  funciari  şi­au  pierdut  importanţa  social­politică,  cu  precădere  după  reforma  agrară  din  1921.  Procesul  de  dezintegrare  politică  a  sporit,  ei  nemaiputând  angrena  un  partid  politic.  Marea  lor  majoritate  a  părăsit  agricultura sau a adoptat tehnica modernă de lucru. Alţii au investit sume mari în  industrie şi sistemul bancar.  Ţărănimea  a  reprezentat  principala  forţă  de  muncă,  fiind,  la  începutul  perioadei  interbelice,  subiectul  celei  mai  largi  reforme  agrare  din  Europa  răsăriteană. în acelaşi timp, după 1929, ea a cunoscut un proces de stratificare,  în cadrul căruia s­a conturat o pătură importantă a micilor proprietari agricoli şi o  alta a lucrătorilor agricoli; ea s­a manifestat, în plan politic, ca o categorie socială  care a alimentat toate grupările şi partidele politice.  Pe  de  altă parte,  evoluţia impetuoasă  la  nivel  economic  s­a  tradus şi  prin  creşterea  numerică  a  muncitorilor  industriali,  concentraţi  în  jurul  platformelor  industriale  din  centrele  urbane.  în  1938,  funcţionau  în  România  zeci  de  întreprinderi cu peste 1 000 de lucrători. De asemenea, este de reţinut şi gradul  de  pregătire  profesională  al  acestora  şi  antrenarea  lor în  numeroase  ramuri  de  vârf, purtătoare ale progresului tehnic.  Intelectualitatea  s­a  plasat,  într­o  proporţie  covârşitoare,  pe  poziţii  progresiste.  Ea  a  primit  un  spor  considerabil  prin  antrenarea  în  viaţa  social­  politică  a  reprezentanţilor  intelectualităţii  din  Transilvania.  Creşterea  sa  numerică  şi  calitativă  a  avut  un  suport  deosebit  în  contribuţia  decisivă  a  învăţământului  superior  şi  secundar.  Astfel,  Universitatea  din  Bucureşti  s­a  situat,  în  privinţa  numărului  de  studenţi  şi  a  gradului  lor  de  pregătire,  printre  primele trei din lume.  Precum  orice  societate  în  evoluţie,  cea  din  România  interbelică  nu  a  fost  lipsită  de  contraste  în  ceea  ce  priveşte  condiţiile  de  viaţă,  muncă,  gradul  de  cultură,  nivelul  de  salarizare.  Nivelul mediu  al venitului  burgheziei  româneşti  a  fost, în această perioadă, de 200 000 lei pe an. O statistică din 1938 arată că în  România trăiau 716 oa­neni cu un venit la nivelul milioanelor de lei, 70 529 cu  venitul mai mare de 1C  000 lei  şi  peste 300 000 cu venituri  între 20 000  şi  40 000 iei. De asemenea, continua să existe o pătură importantă a sărăcimii, la  oraşe şi mai ales la sate, trăind sub indicele minim de viaţă. S­a repercutat greu  asupra populaţiei şi creşterea numărului de şomeri, ca şi apăsarea impozitelor

249

fiscale. în acelaşi timp, cadrul politic democratic a fost deseori încălcat, ceea ce  s­a adăugat nemulţumirilor sociale, atât în lumea satelor, cât şi în cea a oraşelor.  Istoria  socială  a  perioadei  interbelice  a  fost  marcată  de  numeroase  con­  flicte  de  muncă,  a  căror  durată  a  tins  să  se  mărească  ­  între  care  greva  lucră­  torilor bucureşteni,din decembrie 1918, greva generală din 1920, grevele din anii  crizei economice  (1929­1933)  ­  în  ciuda unei  legislaţii  sociale  şi  a  muncii.  Cu  precădere,  în  această  perioadă,  au  fost  grav  afectate'  de  efectele  crizei  edono­  mice  (scăderea  producţiei,  închiderea  de  întreprinderi,  falimentul  unor  bănci,  creşterea numărului  de şomeri, introducerea „curbelor de sacrificiu") numeroase  categorii  socio­profesionale,  salariaţii,  pensionarii,  orfanii,  invalizii  de  război.  în  lumea satelor, frământările au avut la bază tergiversarea aplicării reformei agrare  din  1921,  raporturile  dintre  ţărani  şi  proprietarii  agricoli,  scăderea  preţului  produselor agricole, impactul fenomenului de camătă asupra ţăranilor.  în  atari  împrejurări,  s­au  desfăşurat  grevele  de  la  Lupeni  (august  1929),  Bucureşti şi Valea Prahovei (1932­1933). Autorităţile au recurs, în aceste cazuri!  şi la armată, a cărei intervenţie, provocată de grupuri de agitatori comunişti care  au  acţionat,  prioritar,  din  motive  politice  şi  mai  puţin  din  cauze  economice  şi  sociale, a dus la victime din rândul populaţiei civile (1933). La Lupeni, din ordinul  prefectului  judeţului  Hunedoara,  Rozvan'i,  armata  a  deschis  focul,  căzând  22  morţi şi 100 răniţi. La atelierele C.F.R. Griviţa din Bucureşti, la 16 februarie 1933  s­au  înregistrat  în  ciocnirile  cu  armata,  după  cum  a  declarat  în  Parlament  ministrul  de  interne,  G.G.  Mironescu,  3  morţi,  16  grav  răniţi  şi  mulţi  răniţi  uşor. După ce redresarea economică a început, frământările sociale au devenit  mai rare. 

Demonstraţie studenţească în anii crizei economice 

r  l k *  ­:  *.       *♦ %

250 

Palatul Regal din Bucureşti 

în cadrul  vieţii  politice  din  România  interbelică  Parlamentul  şi  Monarhia  au  jucat  un  rol  semnificativ.  Parlamentul  reprezenta  puterea  legislativă  şi,  în  cadrul  regimului  democratic, era un organism de primă importanţă. La baza activităţii sale au stat  articolele 33 şi 42 din Constituţia din 1923, ce au prevăzut că puterea emană de  la naţiune  şi, respectiv, că membrii Parlamentului reprezentau naţiunea. Având  o structură bicamerală, fiind format din Adunarea Deputaţilor şi Senat, el era un  for de control al activităţii executivului. Miniştrii erau responsabili pentru actele lor  în faţa  Parlamentului. Totodată,  Parlamentul  a  găzduit  ample  dezbateri, ce  s­au  concretizat  în  importante  hotărâri  asupra  marilor  probleme  ale  societăţii  româneşti  între cele două războaie mondiale, şi anume, ratificarea tratatelor de  pace  după  primul  război  mondial,  Constituţia  din  1923,  organizarea  admi­  nistrativă,  evoluţia  economică  şi  direcţiile  sale  primordiale,  consultările  elec­  torale, progresul culturii şi altele.  Funcţia  de  preşedinte  al  Parlamentului  reprezenta  încununarea  unei  îndelungate  activităţi  social­politice  şi  culturale.  Printre  deţinătorii  acestei  demnităţi menţionăm pe Nicolae lorga, Duiliu Zamfirescu, D. Pompei, Alexandru  Lapedatu  şi  alţii.  Practica  parlamentară  cuprindea  interpelările  la  adresa  9uyernului  r­  între  anii  1919  şi  1937  s­au  formulat  12 000  interpelări  ­ votul  de  neîncredere  acordat  executivului,  invalidarea  de  mandate,  dezbaterile  şi  răspunsurile pe marginea Discursului Tronului, rostit la începutul fiecărei sesiuni  a  forului  legislativ.  Parlamentul  a  fost  dominat,  în  ceea  ce  priveşte  culoarea  Politică a membrilor săi, de către Partidul Naţional Liberal ş\ de Partidul Naţional  ,  srănesc,  dar  şi  de  către  alte  partide,  urmare  a  diversificării  spectrului  vieţii  Politice. Au activat în cadrul său reprezentanţii marii burghezii, dar, cu precădere, 

251

ai  celei mici  şi mijlocii  ­  intelectuali, jurişti,  învăţători,  avocaţi, industriaşi,  reprezentanţi ai minorităţilor naţionale.  Monarhia a  avut în România un rol tradiţional. Ea a îmbrăcat forma con­  stituţională, prerogativele sale fiind stabilite prin Constituţia din 1923. în acord cu  legea  fundamentală  a  ţării  şi  Statutul  Casei  Regale  din  anul  1884,  regele,  din  dihastia  Hohenzollern  ­  Sigmaringen,  exercita  puterea  executivă,  numea  şi  revoca  miniştrii,  sancţiona  legile,  exercita  dreptul  de  graţiere,  era  şeful forţelor  armate, conferea decoraţii, avea dreptul de a încheia acorduri şi a bate monedă.  Orice act al suveranului trebuia însă contrasemnat de ministrul de resort. Până  în  anul  1938  acestea,  au  fost  prerogativele  de  care  s­a  bucurat  Monarhia  în  România. Ulterior, ele au sporit graţie politicii personale a lui Caro/ al //­/ea.  în  perioada  domniei  lui  Ferdinand  I  Întregitorul  (1914­1927),  Partidul  Naţional  Liberal  şi,  în  special,  şeful  acestuia,  Ion  I.C.  Brătianu,  a  avut  un  ascendent  deosebit  asupra  monarhiei  pe  care,  de  fapt,  a  tutelat­o.  La  15  octombrie 1922 a avut loc, la Catedrala Reîntregirii din Alba­lulia, ceremonia de  încoronare  a  lui  Ferdinand  şi  a  reginei  Măria  ca  suverani  ai  României.  Ea  a  simbolizat  actul  unirii  tuturor  românilor  sub  sceptrul  aceluiaşi monarh.  Serviciul  religios a fost asigurat de către Miron Cristea, Patriarhul României, şi Episcopii  Bălan şi. Pimen al Ardealului, şi respectiv al Moldovei. Regele Ferdinand a primit  coroana de la Mihail Pherekide, preşedintele Adunării Deputaţilor şi şi­a aşezat­o  singur pe cap. Apoi a încoronat­o pe regina Măria. Se împlinea, astfel, şi profeţia  lui Nicolae Filipescu, care îi declarase regelui: „Sire, eşti trimisul lui Dumnezeu,  ca  să  împlineşti  visul  unui  neam.  Vei  fi  cel  mai  mare  voievod  al  ţării,  împodobindu­te  cu  titlurile  lui  Mihail  Viteazul:  domn  al  Ardealului,  al  Ţării  Româneşti şi Moldovei". La festivităţile de la Alba­lulia şi Bucureşti, au luat parte  reprezentanţi din 13 state ale lumii ca o nouă confirmare internaţională a Marii  Uniri.  Printre  aceştia  menţionăm  pe  ducele  de  York,  generalii  Berthelot  şi  Weygand, regina Elisabeta a Greciei şi  Măria a Iugoslaviei, principesa Beatrice  de  Bourbon.  Sub  guvernarea  lui  Ferdinand  s­a  transpus,  de  fapt,  programul  democratic  ce  a  stat  la  baza  desăvârşirii  unităţii  naţionale,  şi  care  a  consfinţit,  prin Constituţia din 1923, România interbelică.  Odată  cu  Criza  dinastică  şi  mai  ales în  perioada  Regenţei  (1927­1930),  monarhia  a devenit un instrument  al partidelor  politice. Criza  a fost  provocată  de  căt re  prinţul  moştenitor  Carol.  S­a  iscat,  astf el,  o  luptă  pentru  controlul  puterii  politice  între  Ion  I.C.  Brătianu  şi  Carol.  Premierul  s­a  folosit  de  temperamentul instabil şi aventuros al lui Carol pentru a­l denigra în ochii opiniei  publice  şi  a  regelui  Ferdinand.  în  1925,  Carol  a  reprezentat  Curtea  Regală  a  României  la  funeraliile  reginei  Alexandra  a  Angliei.  La  12  decembrie  1925,  prinţul a trimis o scrisoare tatălui său, regele Ferdinand, prin care a renunţat la  prerogativele  de  moştenitor  al  tronului  şi  a  rămas  în  străinătate  împreună  cu  Elena  Lupescu.  Prinţul  mai  renunţase  o  dată  la  tron  în  1918,  după  ce  se  căsătorise în secret cu Ioana Măria Valentina sau Zizi Lambrino, şi cu greu a fost  convins  atunci  să  accepte  anularea  actului.  La  28  decembrie  1925,  Carol  a  reconfirmat însă atitudinea sa, la Milano, în faţa lui Hiott, ministrul Casei Regale,  care a făcut o ultimă încercare de a­l convinge să renunţe la gestul său. La 30  decembrie 1925, Consiliul de Coroană de la Sinaia a acceptat renunţarea la tron  a lui Carol.  252

I 

1  « *   j t * 

* * > 

h 

wf 

încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Măria la Alba­lulia, în 1922 

La 3 ianuarie 1926, un nou consiliu intim, la Sinaia, a aprobat proiectele de  lege, ce urmau să fie înaintate Parlamentului şi care confirmau noua realitate de  la conducerea ţării. în ziua următoare, camerele reunite ale Parlamentului au luat  act de hotărârea de renunţare la tron a prinţului Caro/ şi au proclamat succesor  al  regelui  Ferdinand  pe  fiul  lui  Carol,  Minai,  sub  autoritatea  unei  Regenţe.  Aceasta  a  fost  alcătuită  din  prinţul  Nicolae,  fratele  lui  Caro/,  Patriarhul  Miron  Cristea, Gheorghe Buzdugan, preşedintele Curţii de Casaţie. în 1929, la moartea  celui  din  urmă,  Regenţa  a  fost  completată  cu  Constantin  Sărăţeanu.  Filozoful  Nichifor  Crainic  o  caracteriza,  vorbind  despre  ea,  ca  despre  „racul,  broasca  şi  ştiuca".  Triumful  liberalilor  asupra  monarhiei  era,  astfel,  complet.  Lui  Carol,  devenit Carol Caraiman, i s­a interzis ferm intrarea în România şi s­au prevăzut  măsuri drastice contra acelora ce puneau în discuţie actul de la 4 ianuarie 1926.  în 1927a murit Ferdinand, şi, pe neaşteptate, şi Ion I.C.Brătianu. Criza dinastică  3 impietat asupra dezvoltării politice normale a statului român. Pe de o parte, P­  N.L.  a  încercat  să­şi  subordoneze  Regenţa,  prin  includerea  în  cadrul  său  a  reginei  Măria.  Pe  de  altă  parte,  s­a  desfăşurat  în  ţară  o  puternică  agitaţie  politică pe tema revenirii lui  Carol la tron. Ea a fost folosită de Partidul Naţional  Ţărănesc pentru a lovi şi răsturna pe liberali de la putere. Astfel, s­a iniţiat, la 6  mai 1928, o mare adunare naponal­ţărănească la Alba­lulia, unde se zvonea că  trebuia  să  sosească  şi  Carol.  De  aici,  urma  să  se  organizeze  un  marş  spre  Bucureşti,  pentru  a  răsturna  pe  liberali  şi  a  cuceri  puterea.  Iu/iu  Maniu  era,  totodată,  dornic  să  intre  în  legătură  cu  Regenţa,  pe  care  a  dorit  să  şi­o  la  subordoneze prin intrarea în rândurile sale a lui Constantin Sărăţeanu. Dar, abia  10  noiembrie  1928  luliu  Maniu  a  format  guvernul,  primul  guvern  naţional­  ţărănesc din istoria români/or.  253

în acelaşi timp, s­a intensificat propaganda în jurulreîntoarceriiîn ţară a lui  Carol, ca o soluţie pentru rezolvarea crizei politice interne. S­a constituit, astfel,  un  grup  de  susţinători  ai  lui  Carol  ­  Elena  Lupescu,  Constantin  (Puiu)  Dumitrescu, Nicolae Gatoski, Mircea Mihail. Intrau în cadrul său şi unii diplomaţi  ­  Alexandru  Cretzianu,  militari  ­  colonelul  Nicolae  Tătăranu,  maiorul  Victor  Precup,  generalul  Ernest  Baliff,  financiari  ­  Aristide  Blank,  oameni  politici  ­  Mihail  Manoilescu,  Constantin  Argetoianu,  membri  ai  familiei  regale  ­  prinţul  Nicolae,  principesa  Elisabeta.  De  asemenea,  au  avut  loc  numeroase  contacte  între Caro/şl unii oameni politici din ţară. /u/iu Maniu i­a cerut lui Carol ca, odată  revenit  în  ţară,  să  întrerupă  orice  legătură  cu  Elena  Lupescu  şi  să  respecte  prevederile Constituţiei din 1923.  La 6 iunie 1930, Carol s­a reîntors în România. Folosindu­se de adâncirea  contradicţiilor  din  viaţa  politică,  de  lipsa  de  autoritate  şi  prestigiu  a  Regenţei,  Carol  a  obţinut,  la  8  iunie  1930,  în  Parlament,  recunoaşterea  sa  ca  rege  sub  numele de Carol al //­/ea. Astfel s­a consumat Restauraţia car/istă. Monarhul s­a  înconjurat de un grup de militari şi oameni politici care i­au exploatat slăbiciunile  pentru a se îmbogăţi peste noapte. Ei au format „camarila regală". Deşi i s­a fixat  o  listă  civilă,  pe  diferite  căi,  cuantumul  său  a  crescut,  Carol  devenind  un  mare  industriaş.  Regina  Măria  a  fost  silită, la  16  iunie  1930,  să  se  retragă  la  Balcic.  Deşi  promisese  să  o  ţină  la  distanţă  de  ţară,  Carol  a  rechemat­o,  în  vara  lui  1930, pe Elena Lupescu, considerată „geniul rău" al regelui. De pe aceste poziţii,  Carol a dezlănţuit lupta pentru cucerirea puterii şi pentru a guverna  „deasupra"  partidelor  politice.  între  anii  1930­1934,  el  a  încercat  să  impună  guverne  de  „uniune  naţională", iar  „camarila regală" s­a conturat  ca un centru de putere. A  urmat,  între  anii  1934­1938,  pregătirea  instaurării  unui  regim  personal  m  care  activitatea  Parlamentului  şi  partidelor  politice  a  fost  drastic  limitată,  regimul  democratic fiind, astfel, încălcat în mod flagrant.  * *  *  PETRE GHIAŢĂ despre scopul politicii prinţului Carol  „încă în epoca exilului în Franţa, fostul suveran nutrind gândul revenirii în ţară, îşi precizase  în  cercul  prietenilor  intimi  punctul  său  de  vedere  în  ipoteza  restauraţiei.  Dacă  îmi  reiau  tronul  ­  spunea el ­ voi inaugura un sistem de conducere de mână forte şi, cum îmi cunosc foarte bine ţara,  cred că voi găsi destule elemente ambiţioase, care se vor integra noii concepţii de guvernare..."  TEMĂ:  1.  Ilustraţi dinamica structurii sociale în România interbelică.  2.  Prezentaţi consecinţele perioadei Regenţei (1927­1930).  3.  Ce a reprezentat camarila regală?

EVOLUŢIA VIEŢII SOCIAL­POLITICE ÎN ROMÂNIA  (1918­1940) (II) 

­SISTEM UL PARTIDELOR POLITICE. EXTREMA DREAPTĂ SI STÂNGĂ ÎN  VIAŢA POLITICĂ A ROMÂNIEI. ­ EVOLUŢII ÎN PLAN POLITIC. ÎNFĂPTUIREA  UNUI PROGRAM DEMOCRATIC. 

Sistemul partidelor politice. Extrema dreaptă şi stângă în viaţa politică  a Rpmâniei. Sistemul formaţiunilor politice s­a remarcat în România 'interbelică  printr­o  complexitate  deosebită,  urmare  a  profundelor  mutaţii  social­economice  de  după  Marea  Unire.  Ele  au  exprimat  interesele  unor  pături,  grupări  şi  forţe  sociale, fiind prezente în toate etapele regimului politic intern. Rolul important l­  au  jucat  partide  ca  Partidul Naţional  Liberal  şi  Partidul  Naţional  Ţărănesc, ce  au  avut  o  dinamică  proprie.  Evoluţia  economică  şi  socială  a  influenţat  însă  şi  mişcările  partidelor  politice,  unele  dispărând,  altele  reapărând  în  haine  şi  cu  denumiri noi. Astfel, dacă în perioadele de criză şi recesiune economică: 1918—  1921,  1929­1933  s­au  manifestat  un  număr  mare  de  partide,  în  perioadele  de  stabilitate  economică:  1922­1928,  1934­1937,  s­au  produs  importante  regrupări  de forţe politice. Nu au lipsit manifestările de extremă dreaptă şi stângă, cu toate  că, în general, viaţa politică internă a evoluat în limitele centrului democratic.  Partidele conservatoare au dispărut după 1918 de pe scena istoriei. Partidul  Conservator  Progresist  reprezenta  interesele  marilor  proprietari  funciari.  El  era  condus  de  Alexandru  Marghiloman,  iar  organul  său  de  presă  era  „Steagul".  Conservatorii au fost însă afectaţi de reforma agrară din 1921 cu consecinţele sale  social­economice  şi  de  faptul  că  nu  posedau  organizaţii  la  scara  întregii  ţări.  încercarea de a se adapta, după 1918, noilor realităţi politice şi economice nu a  reuşit, în timp ce reforma agrară din 1921 şi introducerea votului universal au decis  soarta partidului, care la alegerile din 1922 nu a obţinut nici un loc în Parlament.  Fondat în 1908, Partidul Conservator­Democrat exa condus de către Take  lonescu,  iar  tribuna  sa  de  presă  era  ziarul  „Românimea".  El  era  exponentul  Proprietarilor  agricoli  interesaţi  de  aspectele  noi  ale  dezvoltării  economice.  în  1919  şi­a  schimbat  denumirea  în  Partidul  Democrat.  Take  lonescu  şi­a  văzut  visul  cu  ochii,  acela  de  a  ajunge  prim­ministru,  doar  o  lună  de  zile,  între  17  decembrie  1921­17  ianuarie  1922,  deoarece  a  primit  vot  de  neîncredere  în  Parlament. în 1922 formaţiunea a fuzionat cu Partidul Naţional.  Partidul  Naţionalist­Democrat,  condus  de  Nicolae  lorga,  a  continuat  să  activeze şi după 1918. Tribuna sa de presă era „Neamul românesc". El a grupat  •■fiica burghezie şi, în general, intelectualitatea democrată. S­a pronunţat în mod  masiv pentru sprijinirea tronului. Rivalitatea dintre N. lorga şi A.C. Cuzaa dus la  atragerea celui din  urmă din partid, în   1920,  şi formarea  Partidului Na­  255

lalist­Democrat Creştin. în 1923, A.C. Cuza a format Liga Apărării Naţionale  iştine.  în  aprilie  1918  s­a  constituit  la  laşi  Liga  Poporului.  Liderul  său  era  'xandru Averescu, numit în 1930 mareşal al României. Organul de presă era  dreptarea". în 1920 a devenit primul partid care avea adepţi la nivelul întregii  i  Guvernul  Averescu  (1920­1921)  a  adoptat  o  serie  de  măsuri  importante  itru  dezvoltarea  României,  şi  anume  legile  de  reformă  agrară,  unificare  netară,  reforma  financiară,  primul  buget  al  României  întregite.  Frământările  interiorul  partidului  au  dus,  în  1925,  la  fuziunea  cu  resturile  Partidului  >nservator Progresist. Din cadrul partidului s­au desprins o serie de dizidente.  a  mai  importantă  a  avut  loc  în  1932,  prin  desprinderea  grupării  conduse  de  •tavian Goga, ce a pus bazele Partidului Naţional Agrar. Ziarul său era „Ţara  astră". Afişând un program în general contradictoriu, formaţiunea a promovat  politică  de  centru­dreapta.  în  1935  a  fuzionat  cu  Liga  Apărării  Naţionale  eştine, formând Partidul Naţional Creştin.  în  1918  s­a  constituit  şi  Partidul  Ţărănesc.  El  a  fost  exponentul  păturii  itărite de la sate  ­  preoţi,  învăţători,  ţărani  înstăriţi.  îşi expunea ideile prin  irul  „Tara  Nouă"  şi  apoi  „Aurora".  Fondatorul  său  a  fost  învăţătorul  Ion  halache.  Printre  liderii  săi  pot  fi  amintiţi  Constantin  Stere,  Virgil  Madgearu,  mtelimon Halippa.. Plasându­se pe poziţii democratice, acesta a întreprins o  ? agitaţie în lumea satelor.  Printre formaţiunile importante din această perioadă s­au numărat şi cele  i  provinciile  unite  în  1918  cu  România,  şi  anume  Partidul  Ţărănesc  din  isarabia, condus de Ion Inculet, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, 

Constituirea PNŢ, în ziarul Adevărul 

«tari M SutiMnt sz» * 

deverul  ~i." 3 Lai 

llnisstl |uviriBl_ai erai* a  locuri* sosirea d­lai gen t»«r*ţ  Jta.  w  ti tei $i nit m eat* 

n fc tac', 

a Lei: 

îea partidelor naţional jljărinesc a fost hotărî  .'a permanenta naţionala si c«»rtetMl exuntiv ţărănist m wtat wirta ­  convocarea coogrttelor trtriortiiwrt ptrtru ratificări  *  C  NATIONAL  LA CLUBUL TĂRANE­ 

56

având în frunte pe Ion Nistor, şi Par­  tidul Naţional Român din Transilvania.  Tribuna sa politică era ziarul „Patria".  Dintre conducători menţionăm pe luliu  Maniu, Alexandru Vaida­Voevod, Ştefan  Ciceo­Pop, Vasile Goldiş. Baza sa  ideologică şi programatică a   repre­  zentat­o Declaraţia din  1  decembrie  1918, de la Alba­lulia. între anii 1924­  1926 P.N.R. a dus tratative cu Partidul  Ţărănesc, concretizate, abia în 1926, în  formarea  Partidului   Naţional  Ţără­  nesc. Expresie a caracterului demo­  cratic al regimului politic din România, în  perioada interbelică au activat şi unele  partide şi formaţiuni ale minorităţilor  naţionale, precum Partidul Maghiar,  Uniunea Maghiară, Partidul German,  Partidul Popular Şvăbesc, Partidul  Evreiesc, Uniunea Evreilor.  Partidele care au articulat în jurul  lor  cele  mai  importante  desfăşurări  de  forţe  au  fost  Ion I.C. Brătianu Partidul  Naţional  Liberal  şi  Partidul  Naţional  Ţărănesc. P.N.L. a  reprezentat  interesele  burgheziei  industriale  şi  financiare,  ale  căror  poziţii  economice şi politice s­au consolidat mult după Marea Unire. Marea majoritate a  capitalului  liberal  era  plasat  în  industrie,  sistemul  bancar  şi  comerţ,  chiar  şi  în  agricultură, deşi într­o proporţie mult mai mică.  La conducerea sa s­au succedat Ion I.C. Brătianu­ de fapt, şi unul dintre  cei mai de seamă oameni politici români, care a dat numele său perioadei dintre  1918­1927 ­ decada brătienistă, Vint/iă Brătianu, I. Gh. Duca, Constantin (Dinu)  I.C.  Brătianu.  Partidul  a  dezvoltat  teoria  liberalismului  politic,  care  susţinea  că  burghezia juca rolul de conducere, iar societatea urma să se organizeze pe baza  „armoniei" şi „echilibrului" social. Fiind cel mai important partid după 1918, P.N.L.  a  susţinut  ideea  reformei  electorale  şi  agrare,  a  făurit  ansamblul  de  măsuri  legislative care, grupate în jurul constituţiei din 1923, au dat substanţă structurii  instituţional­democratice a României moderne. Ion I.C. Brătianu a influenţat mult  Casa  Regală  şi  s­a  folosit,  inclusiv,  de  dificultăţile  prin  care  trecea  aceasta,  în  perioada crizei dinastice. Moartea lui Ion I.C. Brătianu, în 1927, a dat însă o grea  lovitură  partidului.  Acesta  a  respins,  iniţial,  Restauraţia  car/istă.  Abia  în  urma  audienţei la rege, din 9 iulie 1930, a lui  Vintilă Brătianu, partidul a acceptat, de  fecto, noua situaţie politică. în mai 1930, P.N.L. s­a reorganizat, dar a continuat  să fie marcat de sciziune. încurajat de rege, care lovea astfel în forţa partidului,  Gheorghe  Brătianu,  ataşat  „principiului  dinastic",  cu  sprijinul  unor  cadre  tinere  a  format P.N.L.­Gheorghe Brătianu. Conducătorul partidului a fost şi  primul şef al  Uf  iui partid politic din ţara noastră primit în audienţă, la 16 noiembrie 1936, de către  cancelarul german, Adolf Hitler. în 1930 s­a desprins gruparea lui Constantin  257 

Guvernul condus de I. Gh. Duca 

Argetoianu,  care  peste  doi  ani  a  format  Uniunea  Agrară,  pusă  în  slujba  politicii  lui  Carol  al  II.  în  decembrie  1930,  preşedinte  al  P.N.L.  a fost  ales  /.  Gh.  Duca,  care  a  luptat  pentru  refacerea  organizaţiilor  judeţene  şi  a  prestigiului  partidului.  Deoarece  acesta  a  fost  asasinat  de  către  legionari  la  Sinaia,  la  29  decembrie  1933,  şef  al  partidului  a fost  ales,  în 1934,  Constantin  (Dinu)  I.C.  Brătianu.  încălcând  uzanţele  parlamentare  şi  adâncind,  astfel,  deruta  şi  disensiunile  din viaţa  politică,  regele  l­a  numit  prim­ministru  nu  pe  preşedintele  P.N.L, ci pe Gheorghe Tătărescu, membru al  „tinerilor" liberali. Acesta a dus  o  politică angajată în sprijinul lui  Carol, care se pregătea să­şi instaureze regimul  personal.  în  alegerile  din  1937  partidul  a  obţinut  rezultate  slabe.  în  1938,  Georghe Brătianu a acceptat fuziunea cu partidul lui Dinu Brătianu.  Partidul Naţional Ţărănesc s­a format, la 10 octombrie 1926, prin fuziunea  Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc.  Una dintre condiţiile de bază  ale fuziunii a fost înlăturarea lui Constantin Stere, cadru de seamă în conducerea  Partidului Ţărănesc. Noua formaţiune politică a promovat o politică democratică,  dar  s­a  deplasat,  treptat,  spre  centru­dreapta.  Partidul  grupa  reprezentanţi  ai  burgheziei mici şi mijlocii. Ziarul său era „Dreptatea". Preşedinte a fost ales luliu  Maniu.  Partidul a  guvernat ţara în anii  crizei  economice  din  anii 1929­1933 şi  s­a  confruntat  cu  grave  probleme.  Partidul  nu  a  fost  scutit  de  frământări  interne  şi  sciziuni,  fiind părăsit mai ales  de elementele din aripa  stângă.  Numirea în  1933  de  către  Carol  al  II,  din  nou  contra  uzanţelor  parlamentare,  a  lui  Alexandru  Vaida­Voevod'ca prim­ministru în locul lui luliu Maniu, ce deţinea şefia partidului,  a dus la accentuarea divergenţelor între cei doi oameni politici, ceea ce slujea, ­  de fapt, politicii regale. în septembrie 1933 a fost ales preşedinte al P.N.Ţ. Ion  258

Mihalache,  iar  la  conducere  au  fost  nu  mite  cadre  tinere,  ca  Mihail  Ralea,  Mihail  Chelmegeanu,  care  şi­au  propus  revigo  rarea  partidului.  în  1935  s­a  publicat  un  nou  program  politic,  al  cărui  scop  era  edificarea  „statului  naţional  ţărănesc"  în  România.  în  acelaşi  an,  se  produceau  însă  noi  rupturi,  provocate  de  plecă  rile  lui  Dem  Dobrescu  şi  Alexandru  Vaida­Voevod  din  P.N.Ţ.  în  cadrul  parti  dului  s­au  conturat,  astfel,  trei  aripi,  şi  anume:  una,  în  care  activa  dr.  Nicolae  Lupu,  cerând  intensificarea  luptei  pentru  menţinerea  regimului  democratic,  a  doua  reprezentată  de  Iu/iu  Maniu,  ce  aprecia  că  pericolul  principal  era  politica  auto  ritară  carlistă  şi  de  aceea,  pentru  a  i  se  opune,  era  gata  să  colaboreze  şi  cu  Garda de Fier, şi a treia, în care Armând  virgii Madgeam  Călinescu,  care  se  apropia  de  poziţiile  regelui, se pronunţa pentru intransigenţă fată  de extrema dreaptă în viaţa politică a ţării.  în 1937, în urma demisiei lui  Ion Mihalache,  Iu/iu Maniu  a revenit la con­  ducerea partidului. La alegerile din 20 decembrie 1937, deşi a semnat cu liderul  legionarilor,  Corne/iu  Zelea  Codreanu,  un  pact  de  „neagresiune  electorală",  P.N.Ţ.  nu  a  obţinut  rezultate  deosebite.  Iu/iu  Maniu,  ca  şi  Dinu  Brătianu,  a  protestat, după 1938, faţă de instaurarea monarhiei autoritare a lui Caro/ al //­/ea,  dar s­a mărginit la unele memorii şi declaraţii politice.  Mişcarea  socialistă  din  România  a  trecut,  în  perioada  interbelică,  prin  numeroase frământări, generate de tendinţa unor lideri de a acţiona sub influen­  ţa  revoluţiei  bolşevice  din  Rusia,  din  1917.  în  noiembrie  1918,  Partidul  So­cial­  Democrat din România a adoptat denumirea de Partidul Socialist. în mai 1919  a avut loc, la Bucureşti, conferinţa partidelor socialiste din România, inclusiv a  partidelor  din regiunile unite cu  patria­mamă, iar  ca for  de  conducere  al  mişcării  socialiste s­a format un Consiliu General. Şedinţa acestuia din 30 ianuarie ­ 3  februarie 1921 a hotărât soarta stângii în ţara noastră. Reprezentanţii care s­  au  retras  din  Consiliu,  în  cadrul  şedinţei,  au  format,  în  iunie  1921,  Federaţia  Partidelor  Socialiste  din  România.  în  1927  s­a  constituit  Partidul  Social­  Democrat, care s­a manifestat în viaţa politică a ţării drept partidul muncitorilor  industriali.  Deosebirile  de  concepţie  politică,  tactică  şi  strategie,  au  dus  însă  la  frământări  în  cadrul  partidului. în  1928  s­a  desprins  din  rândurile  sale  0  grupare  care a pus bazele Partidului Socialist al Muncitorilor din România, intitulat apoi,  în  1932,  Partidul  Socialist  Independent.  în  anul  următor,  acesta  s­a  unificat  cu  Partidul  Socialist  din  România  (C.  Popovici),  constituindu­se  Partidul  Socialist  Unitar.  Existenţa organizaţiilor  de  tineret  şi  de femei,  a  sindicatelor,  a generat,  între socialişti şi elementele de extremă stângă, o veritabilă rivalitate pentru

I 

259

ritrolul  lor, mai  ales că marea  majoritate  a  sindicatelor  s­a  aflat  sub  influenţa  S.D. care a continuat să se manifeste deosebit de activ. în stânga vieţii politice  Tiâneşti  au  acţionat  şi  o  serie  de  organizaţii  politice,  multe  devenite,  apoi,  xiliare  ale  politicii  comuniştilor,  ca:  Frontul  Plugarilor,  Madoszul,  Blocul  imocratic, Patronajele Populare.  Instaurarea  la  putere  a  dictaturii  fasciste  în  Germania,  în  anul  1933,  şi  ectrul  influenţei  sale  au  pus  problema  adaptării  tacticii  de  luptă  a  mişcării 
BIMitiERTIt  Asasinarea prtmilii miilsfn I. fi. iica 

Ecoul în presă al asasinării primului ministru I.Gh. Duca, în  1933, de către legionari 

decembrie  1933,  să  interzică  Garda  de  Fier.  Drept  răspuns  ,  la  29  decembrie  1933,  pe  peronul  gării  din  Sinaia,  trei  legionari  l­au  ucis  pe  primul  ministru.  în  decembrie  1934  organizaţia  a  reapărut  sub  numele  de  Partidul  Totul  pentru  Ţară, condus de  generalul  Cantacuzino­Grăniceru. în 1935, o grupare condusă  de  Mihail  Stelescu  a  părăsit formaţiunea mai  sus  amintită  şi  a format Cruciada  Românismului. Conducătorul său a fost însă ulterior măcelărit de legionari, sub  acuzaţia de „trădare" a idealurilor organizaţiei.  Unii  reprezentanţi  ai  cercurilor  conducătoare,  regele  Carol  al  II  însuşi,  au  tratat  cu legionarii în  speranţa  că­i vor putea folosi ca masă  de manevră  şi chiar  subordona.  în  acest  sens,  s­a  permis  ţinerea  lucrărilor  Congresului  studenţilor  legionari  din  2­5  aprilie  1936  de  la  Târgu­Mureş,  unde  însă  s­au  constituit  „echipele morţii" ş\ „liste" pe care au fost înscrise nume ale unor personalităţi ale  epocii  ce  trebuiau  lichidate  ­  dr.  Nicolae  Lupu,  Victor  lamandi,  Elena  Lupescu,  Armând Călinescu, Virgil Madgearu. La alegerile din 20 decembrie 1937 partidul  legionar  s­a  situat  pe  locul  al  treilea.  La  începutul  regimului  de  guvernare  personală  a  lui  Carol  al,  II  organizaţia  s­a  autodizolvat,  Corne/iu  Zelea  Codreanuş\ conducători importanţi ai săi fiind închişi. în noiembrie 1938, Comeliu  Zelea Codreanuşi 12 legionari au fost surprimati, din ordinul regelui. împrejurările  legate  de  lipsa  de  sprijin  politic  şi  social  pentru  regimul  carlist,  criza  sa  de  autoritate,  presiunile  Germaniei  hitlenste,  izolarea  politico­diplomatică  a  ţării,  l­au  determinat pe Carol al II, în vara anului 1940, la o reconciliere cu legionarii.  261

în extrema stângă a vieţii politice interbelice s­au aflat comuniştii. De fapt,  idul Comunist din România a acţionat ca secţie a Cominternului. în 1920, în  ui  Partidului Socialist  a  existat o confruntare  între opinia constituirii unui  d  comunist  şi  afilierea  la  Comintern  şi  cea  a  unificării  întregii  mişcări  citoreşti şi apoi afilierea sa la forul mai sus menţionat. în toamna lui 1920, o  gatie a socialiştilor români a vizitat Rusia Sovietică, unde a discutat condiţiile  fii  la  organismul  comunist  mondial.  Neacceptarea  lor  de  către  losif  anca,  loan  Flueraş,  G.  Grigorovici  a  dus  ulterior  la  excluderea  lor  din  jucerea  socialistă  sub  presiunea  elementelor  stângiste.  La  8  mai  1921,  lentele  de  extremă  stânga  din  Partidul  Socialist  au  pus  bazele  Partidului  nunist.  Partidul  Socialist  s­a  disociat  de  acesta.  Autorităţile,  conştiente  de  ;O| UI  reprezentat  de  noua  organizaţie,  au  intervenit  şi  au  arestat  pe  unii  cipanţi  la  Congresul  de  constituire.  în  1922  a  avut  loc,  totuşi,  la  Ploieşti,  greşul al II, la care au participat 34 delegaţi.  în anul următor, comuniştii români au adoptat şi susţinut teza cominter­  i,  dezvoltată  de  Buharin,  privind  dreptul  popoarelor  la  autodeterminare,  gând  până  la  despărţirea  de  stat.  Astfel,  România  era  considerată  „un  stat  inational",  creaţie  a  „imperialismului  apusean".  Aceasta,  mai  ales,  datorită  jlui  că  Rusia  Sovietică  nu  a  acceptat  pacea  de  la  Versailles.  Comuniştii  ionizau  dezmembrarea  statului  naţional  unitar român.  Orientarea  antina­  ală a partidului, instigarea, cu sprijin sovietic, la tulburări în Basarabia, în  4,  la  Tatar­Bunar,  Cişmelele,  Nicolaevsca,  Nerusai,  Ga/i/eşti,  au  grăbit  aterea în afara legii a comuniştilor. Ea s­a realizat prin ordonanţele Corpului  mată din 5 aprilie şi respectiv 23 iulie 1924. Legea persoane/or Juridice, din 6  uarie 1924 şi legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice,  19 decembrie 1924 au legiferat măsurile contra comuniştilor. Comuniştii au  anat, astfel, în ilegalitate, până în august 1944.  Fără o legitimitate istorică în ţara noastră, comuniştii au dezvoltat o grupare  emistă şi conspirativă. în 1923 ea număra, după unele date, circa 2 000 de  nbri,  pentru  a  ajunge,  între  1941­1944,  la  sub  1  000  de  adepţi.  Ei  au  novat,  sub  impactul  obedienţei  faţă  de  linia  cominternistă,  teorii  care  au  travenit  total  intereselor  naţionale,  pronunţându­se  pentru  lichidarea  nâniei Mari. în majoritatea documentelor congreselor comuniste, România a  tinuat să fie etichetată drept „un stat imperialist şi multinaţional", o „temniţă a  oarelor".  Respectând întru  totul linia  deciziilor Cominternului, ce­şi propusese  rugerea  României, comuniştii  şi­au  stabilit drept obiectiv principal  cucerirea  ?rii politice. Pentru aceasta, datorită statutului lor marginal în viaţa politică, ei  trebuit să  accepte unele compromisuri de moment, să  se  strecoare către  ui  piramidei  politice  în  spatele  unor  alianţe.  La  nivelul  conducerii  centrale,  idul  comunist  d  fost  coordonat  de  Gheorghe  Cristescu  (1921­1924),Elek  i/os (1924­1928), Vitali Holostenko (1928­1931), Alexandru Ştefanski (1931­  5),  Boris  Ştefanov  (1935­1938),  Ştefan  Foriş  (1940­1944).  Se  remarcă  ui că majoritatea dintre aceştia nu erau români, fiind impuşi printr­o dispoziţie  loscovei. Conducerea  s­a  aflat, totodată, mereu,  sub  presiunea mai multor  tre de conducere ­ din ţară, de la Berlin, Praga şi Moscova.  Partidul s­a confruntat cu existenţa şi activitatea paralelă a două fracţiuni,  anume:  cea  din  interior  (Lucreţiu Pătrăşcanu,  Bela Brainer,  Alexandru

Sencovici)  şi  cea  din  exterior  (Lenuţa  Filipovici,  Alexandru  Ştefanski,  Vanda  Nikolski,  Eugen  lacobovici).  în  special  Ana  Pauker  a  acţionat  pentru  a  reface  gruparea  din  exterior  a  comuniştilor  români,  pe  care  a  şi  pus­o  la  dispoziţia  lui  Sta/in. Unii lideri ai săi au pierit însă în U.R.S.S., în perioada epurărilor staliniste.  Printre  aceştia  s­au  numărat  Alexandru  Dobrogeanu­Gherea,  Eugen  Rozvan,  Ecaterina  Arbore,  Timotei  Marin,  Ion  Dicescu,  Marcel  Pauker,  David  Fabian,  Pavel  Tcacenko  ş.a.  Salutând  pactul  germano­sovietic  din  1939,  comuniştii  români nu au părăsit nicicând obiectivul primordial al acţiunii lor, şi, în 1939, s­au  aliniat instrucţiunilor Cominternului,  care  cereau ca  dificultăţile ivite în  urma înce­  perii războiului mondial să fie folosite pentru declanşarea unei „revoluţiisociale".  Evoluţii  în  pian  politic.  înfăptuirea  unui  prograrr»  democratic.  între  anii  1918­1940  s­au  succedat  în  România  38  de  guverne  conduse,  între  alţii,  de  Alexandru  Averescu,  Alexandru  Marghiloman,  Constantin  Coandă,  Ion  I.C.  Brătianu,  Arthur  Văitoianu,  Alexandru  Vaida­Voevod,  Take  lonescu,  Vintilă  Brătianu,  Iu/iu  Maniu,  Nicolae  /orga,  Constantin  Argetoianu,  I.  Gh.  Duca,  Gheorghe Tătărăscu, Armând Călinescu. Perioadele de stabilitate au alternat cu  cele de instabilitate în plan politic, expresie a transformărilor în viaţa social­eco­  nomică. Echipele guvernamentale s­au străduit să asigure României o structură  instituţională adecvată noilor cerinţe ale progresului.  Astfel, după ce în 1917, prin modificarea articolelor 57 şi 67 din Constituţie,  Parlamentul a deschis calea unei  reforme electorale, la 16 decembrie 1918 s­a  publicat decretul­lege privind votul universal direct şi secret pentru toţi locuitorii,  începând  cu  vârsta  de  21  de  ani.  Nu  era,  totuşi,  permisă  participarea  la  vot  a  femeilor,  magistraţilor  şi  ofiţerilor.  Cu  toate  aceste  limite,  introducerea  votului  universal, ce­l înlocuia pe cel cenzitar, a dus la o importantă deschidere în cadrul  vieţii  social­politice.  Totodată,  el  a  favorizat  pe  întreprinzătorii  mici  şi  mijlocii.  Primele alegeri parlamentare pe baza votului universal au avut loc, în România,  în 1919. Ele au dus la formarea primului parlament al României care cuprindea  568  de  deputaţi,  adică  cel  mai  mare  număr  de  membri  de  până  atunci.  Prin  aceasta, rotativa guvernamentală a fost înlăturată; menţionăm că printre deputaţi  s­au numărat şi socialişti. La 29 decembrie 1919, Parlamentul a votat legile prin  care  se  ratifica  unirea  Basarabiei,  Bucovinei  şi  Transilvaniei  cu  România.  în  acelaşi  an  s­a  hotărât  introducerea  calendarului  gregorian.  Astfel,  ziua  de  1  aprilie 1919  stil vechi a devenit 14 aprilie 1919  stil nou. în 1925, la insistenţele  guvernului  român,  Patriarhia  de  la  Constantinopol  a  acceptat  să  recunoască  Patriarhia Română, condusă de Miron Cristea, Episcop de Caransebeş.  S­au adoptat, totodată, importante măsuri în vederea relansării economice.  S­a încercat, mai întâi, a se pune ordine în circulaţia monetară. în ianuarie 1919  s­a trecut la ştampilarea bancnotelor care circulau paralel cu leul emis de Banca  Naţională  a  României,  şi  anume rubla  Lvov,  rubla Romanov, coroana  aus­tro­  ungară.  în"  anul  următor  s­a  efectuat  unificarea  monetară,  ce  a  pregătit  reforma financiară, elaborată'în 1921 de către Nicolae Titulescu. Cea din urmă a  prevăzut un sistem unitar de impozite şi un minimum de venit neimpozabil. S­au  întreprins  măsuri  pentru  desfiinţarea  barierelor  vamale  între  Vechiul  Regat  şi  provinciile unite cu Ţara.  O  preocupare  deosebită  în  activitatea  guvernamentală  a  constituit­o  realizarea unui reforme agrare şi rezolvarea, pe această cale, a unei probleme 

263

\ 

Primul guvern al României întregite, după Marea Unire din 1918 

Constituţia din 1923 

CONSTITUriUNI­: 

11 ri  Dwpre ter> 

cruciale  pentru  dezvoltarea  so­cial­  economică  a  României.  La  15  decembrie  1918  s­a  emis  decre­tul­  lege  pentru  exproprierea  marilor  proprietăţi rurale din Regat, care viza  peste 2 milioane ha din Transilvania,  Bucovina  şi  Basarabia  din  pro­  prietăţile  particulare,  ale  supuşilor  statelor  străine,  absenteiştilor,  Casei  Rurale, Coroanei. Un nou decret, din  27  decembrie  1918, a fixat condiţiile  de  expropriere. Acte  legislative spe­  ciale,  din  anii  1919­1920,  au  vizat  aplicarea  reformei  agrare  în  pro­  vincii.  Legea  propriu­zisă  de  reformă  agrară,  din  1921,  a  asigurat  redis­  tribuirea  proprietăţii  agrare  în  fa­  voarea ţărănimii.  Cel mai important act legislativ,  care a stat la baza edificiului politic şi  instituţional al României, a fost Con­  stituţia  din  28  martie  1923.  O  con­  stituţie  nouă  era  cerută  imperios  de  transformările  apărute  în  societa­  tea românească după Marea Unire.

După numeroase dezbateri  în opinia publică ea a fost inspirată de liberalii  veniţi  la  putere în  1922  Prin  prevederile  sale, a fost  un  act fundamental  cu un  pronunţat caracter,, democratic, care a stat la baza dezvoltării  ţării până în anul  1938. După 23 august 1944 ea a fost repusă, parţial, în vigoare.  Ea  a  prevăzut  caracterul  naţional  şi  unitar  al  statului  român.  Au  fost  înscrise,  totodată,  principalele  drepturi  şi  libertăţi  cetăţeneşti  ­  egalitatea  tuturor cetăţenilor în faţa legii, libertatea  presei, a întrunirilor, dreptul la muncă,  învăţătură,  asociere.  Proprietatea  particulară  a  fost  garantată  de  stat,  îndeplinind  şi  „o  funcţie  socială".  Statul  putea  interveni  In  raporturile  dintre  factorii  economici  şi  se  admitea  dreptul  său  de  expropriere  în  cazuri  de  „utilitate  publică".  în  acelaşi  sens,  legea  fundamentală  a  ţării  a  înscris  şi  principiul  naţionalizării  bogăţiilor  subsolului.  în  plan  politic,  s­a  prevăzut  votul  universal,  însă  cu limitele  prevăzute  încă  în  decretul  din  14  decembrie  1918.  Era  menţionat  principiul  separării  puterilor  in  stat.  Astfel,  Parlamentul,  format  din  Adunarea  Deputaţilor  şi  Senat,  avea  atribuţii  sporite  şi  exercita  puterea  legislativă.  Regele,  ca  reprezentant  al  Monarhiei  constituţionale,  şi  guvernul  acţionau  pentru  îndeplinirea  sarcinilor  puterii  executive.  Puterea  jude­  cătorească  era  încredinţată  înaltei  Curţi  de  Casaţie.  De  asemenea,  în­  văţământul primar era declarat obligatoriu. Multe din prevederile Constituţiei nu  au  avut  însă  garanţii  practice  de  aplicare  şi,  deseori  au  fost  eludate.  Ea  a  reprezentat,  totuşi,  un  progres  pe  calea  consolidării  regimului  democratic  din  România.  Alături  de  alte  măsuri  legislative,  ea  a  conturat  cadrul  evoluţiei  României interbelice.  în  vederea  organizării  teritoriului  ţării  la  nivel  local,  \a  14  iunie  1925  s­a  publicat  legea  pentru  unificarea  teritoriului  Legea  a  definitivat  procesul  organizării  administtative  unitare  a  ţării,  contribuind  la  integrarea  deplină  a  teritoriilor nou unite cu Ţara. România era împărţită, astfel, în judeţe, conduse de  prefecţi,  acestea  în  plăşi,  conduse  de  pretori  şi,  cele  din  urmă,  în  comune  urbane, reşedinţe  de municipii  sau ne reşedinţe  de municipii, comune rurale  şi  sate conduse de primari.  Ascendentul deosebit al liberalilor intre anii 1922­1928 s­a tradus şi prin  publicarea  unei  noi  legi  electorale.  La  27  martie  1926  s­a  publicat  legea  «primei  electorale".  Potrivit  prevederilor  sale,  partidul  care  obţinea  40%  din  totalul  voturilor  primea  50%  din  locurile  din  Parlament.  Repartizarea  mandatelor  se făcea astfel: din numărul total  de mandate pe ţara  se  scădeau  mai întâi cele atribuite grupărilor minoritare în zonele în care acestea dominau,  chiar  dacă  nu  întruniseră  minim  2%.  Mandatele  rămase  se  împărţeau  între  Partidul  victorios  în  alegeri,  ce,  lua  50%,  iar  restul  între  toate  partidele  Participante  la  alegeri,  inclusiv,  din  nou,  cel victorios,  conform  numărului  de  v  oturi.  Legea era  astfel, în esenţa  sa,  în  contradicţie  cu  Constituţia  din  1923,  c  ăci favoriza un singur partid politic.  Criza  economică  din  anii  1929­1933,  deşi  s­a  repercutat  violent  asupra  s  ocietăţii româneşti, a determinat numeroase eforturi din partea executivului  265

pentru  a­i  limita  efectele  Astfel,  s­au  publicat  şi  pus  în  aplicare,  în  1931,  legea  pentru suspendarea execuţiilor silite, mai ales în rândurile ţăranilor, iar în 1932,  legea conversiunii datoriilor agricole, prin care statul a preluat o parte a datoriei  ţăranilor.  în  acelaşi  timp,  s­au  făcut  unele  afaceri,  precum,  în  martie  1933,  afacerea Skoda,  prin  care  statul român a fost  dezavantajat  în  plan  economic  în  plan  cultural  sunt  demne  de  menţionat  legile  privind  dezvoltarea  în­  văţământului  ­  în  1924,  cea  privind  învăţământul  primar,  iar  în  1928,  cea  privindu­l pe cel secundar  După  anul  1934,  statul  român  s­a  angajat  pe  linia  protejării  economiei  naţionale  şi  a  devenit  primul  acţionar  S­au  adoptat  unele  măsuri  privind  încurajarea  întreprinderilor,  controlul  activităţii  unor  carteluri,  măsuri  de  lichi­  dare  şi reeşalonare a datoriei publice  şi  ţărăneşti  în acelaşi timp însă, guver­  nele au devenit, treptat, instrumente în mâna tui Carol al II, tot mai interesat în  instaurarea  propriului  său  regim  politic,  sacrificând  partidele  politice  şi  activitatea lor parlamentară. Se  deschidea drumul către regimurile autoritare în  România. 

GRIGORE GAFENCU despre Parlamentul României în anul 1931  „în  noul  parlament  au  intrat  toate  partidele  Majoritatea  e  slabă,  numenceşte  şi  politiceşte  Legea electorală a salvat guvernul şi i­a dat tot ce nu i­au dat alegătorii în rândurile majorităţii, mulţi  politicieni  oportunişti,  clienţi  ai  tuturor  cluburilor  politice,  de  asemenea,  mulţi  „civili"  ,  oameni  cumsecade şi nepregătiţi, clienţi ai cluburilor selecte" 

Proiectul de operaţie al comuniştilor din România aprobat la 8 august 1924 de Commtern  „De  acord  şi  împreună  cu  secţia  comunistă  balcanică,  cu  participarea  reprezentanţilor  comunişti  de  seamă,  sub  preşedinţia  secretarului  general  Kolarov,  în  ziua  de  8  august,  la  sediul  Cominternului  s­a  aprobat  următorul  plan  de  acţiune  în  România,  aplicabil  în  prima  jumătate a lunii septembrie a c  Ca  principiu,  s­a  admis  ca în  toate  acţiunile  ce  vor  avea  loc  în  statele  din  Balcani,  Uniunea  Sovietică să nu participe oficial Ajutorul efectiv, cu oameni şi mijloace materiale, este dat numai de  către comuniştii grupaţi în centre, care­şi iau asupră­şi responsabilitatea pentru ei  Planul se reduce la următoarele acţiuni  întreaga Românie este împărţită în cinci zone  Prima  zonă,  sau  cea  de  Nord,  cuprinde  raionul  Bucovina,  în  care,  drept  focare  de  propagandă şi centre  pentru  viitoarea revoluţie se  indică Cernăuţi,  Comeanca,  Berlina, Parcam, cu  direcţia generală spre laşi Ca punct central de operaţie apare Comeanca, întrucât grupul de acolo  are  îndatorirea  să  azvârle  în  aer  podul  de  pe  lima  ferată  Cernăuti­Paşcani  fapt  datorită  căruia  Bucovina va rămâne izolată de restul tării  A  doua  zonă  e  Basarabia  propnu­zisă  în  raionul  Basarabia  nu  se  presupune  nici  Q  acţiune de seamă Numai la sud, aproape de vărsarea Nistrului, ­până la gura Dunării, va trebui să 

266

aibă  loc  partea  principală  a  revoluţiei  Drept  căi  de  operaţii  apar  Tusla,  Tatar­Bunar,  Vâlcov şi  Dartol  în acest punct sunt pregătite de mai înainte depozite de munitiuni şi ele apar ca puncte de  Jreuniune ale prietenilor organizaţi, care odată uniţi cu Terente, trebuie să înainteze spre Galaţi,  ■ cu scopul de a­l ocupa Detaşamentul de ajutor din teritoriul sovietic urmează să treacă graniţa în  raionul Olăneşti­Budak­Tusla  A treia  zonă, Sud­Răsănt, cuprinde Dobrogea românească şi  întreaga Silistra Ca centru  al  revoluţiei  este  indicat  Călăraşi­Sihstra­Mânăstirea  în  aceste  puncte  se  concentrează  detaşamente revoltate care, din raionul Călăraşi­Sihstra­Oltenita, urmează să facă demonstraţie  la  Budeşti,  cu  scopul  de  a  ameninţa  Bucureştiul  în  acest  raion,  acţiunea  principală  va  fi  desfăşurată la răsărit de Feteşti, unde trebuie să se rupă calea ferată şi să se mineze podul de  pe Dunăre care ar avea ca urmare izolarea ţinutului de pe lângă Marea Neagră de România  A  patra  zonă  cuprinde  raionul  Banat  şi  Ungaria  de  răsărit  Ca  centru  se  indica  Lugoj,  Piski  (Simeria), Caransebeş AICI  nu este de presupus o revoluţie pe faţă, întrucât acest raion nu prezintă  vreo  importanţă  strategică  Centrul  operativ  se  sprijină  pe  iredentiştn  unguri,  dându­şi  consimţământul lor la un atac comun, dar urmărind numai interesele lor naţionale  Tot  astfel  şi  în  zona  a  cincea,  care  cuprindea  partea  de  nord,  Ungaria  răsăriteană  şi  Transilvania,  cu  centrul  la  Cluj,  Dej  şi  Oradea  A ICI  pot  avea  loc  numai  demonstraţii,  desfăşurându­se numai acţiuni mici cu detaşamente de lucrători şi ţărani  Conducerea  generală  a  revoluţiei,  Comitetul  Executiv  o  încredinţează  treimii  (troicii)  speciale, compusă din tovarăşii Bădulescu, Goldstem şi Kalifarski  Aceasta trebuie să înceapă între 10­15 septembrie Atacurile cele mai  îndârjite trebuie să  aibă loc în prima  zonă, pentru ca reuşita lor  acolo să atragă  atenţia tovarăşilor din Gahţia în chipul  acesta,  reuşita  din  Bucovina  să  fie  semnalul  pentru  revoluţia  din  Gahţia  unde  terenul  este  deja  pregătit în proporţii destul de mari  Răscoala  din  zonele  a  întâia,  a  patra şi  a  cincea  trebuie  să  înceapă  la  o  săptămână  după  desfăşurarea revoluţiei în zona a doua şi a treia"  L 

TEMĂ  1  Subţiaţi importanţa Constituţiei din 1923  2  Care a fost politica regelui Carol al II fată de partidele politice?  3  Sesizaţi asemănările şi deosebirile dintre cele două extreme în viaţa politică din România  interbelică 

267

Sigh4 

Moldovenesc,  Jy/y­ pă]ţ 

'CV,"" 1 NEAM  T  Jeamţ •  I 

BIHOR 

TURDA* rurda 

\ N»horJiarT  "  \ROA1AW_7C. 

lisinau  Tighlna* 

Tîrgu Mu'r Bi 

ARA 

1 

Miercurea Ciuc 

D | d 

J>MIŞ­ŢORONTAL\ 

' 

IAŞl\ 

"rfHNAVA  «t,cs 

Cetatea Alba 

SiZi 

4«4 

«Timiş 

3)  k /V£Ol 

HKAT 

• O r a v i l  CARA$' 

'Tîrgu  fu 

Uurnu SPvjBlin 

­*»  s/tl*' 

jng  {PRAHOVA

TULCEA . 

0> 

3  €?H.    V„  "Ploieşl  llMBOVITA 

IALOMIŢA  JCURE9TI 

\lFOV 

IUGOSLAVIA  Măgurele  BULGARIA 

Viaţa politică în România, 1918­1940  (Tabel recapitulativ)  Denumirea partidului 

1  ­ Partidul Conser­  vator 

Denumirea  nouă 

Conducători 

Organe de  presă 

Reorganizări 

2 

3 

4 

5 

Partidul  Alexandru  Conservator  Marghiloman  Progresist 

„Steagul" 

­ Partidul   Conservator  Partidul  Democrat  Democrat 

Take lonescu 

„Românimea" 

­ Partidul   Naţionalist  Democrat 

Nicolae lorga 

„Neamul  Românesc" 

­ Liga Apărării Naţio­  nal­Creştine 

A.C. Cuza 

­ Liga Poporului 

Alexandru  Averescu 

„îndreptarea" 

Fuzionează  cu Partidul  Conservator Progresist. 

­ Partidul Naţional  Agrar 

Octavian Goga.  loan Lupaş, Silviu  Dragomir 

„Ţara  noastră" 

Fuzionează în 1935 cu  Liga  Apărării  Na­ţional­  Creştme  formând  Partidul  National  Creştin. 

­ Partidul Ţărănesc 

Ion     Mihalache,  Constantin Stere,  Virgil Madgearu 

„Ţara nouă"  „Aurora" 

­ Partidul Naţional  Liberal  • 

Ion I C. Brătianu,  Vintilă Brătianu, I  Gh. Duca,  Constantin (Dinu)  Brătianu,  Gheorghe Tătă­  răscu, Gheorghe  Brătianu 

„Viitorul" 

Partidul  National  Li­  beral  ­  Gheorghe  Brătianu  (1930).  Uniunea  Agrară  ­  Constantin  Argeto­  ianu (1930). 

­ Partidul       National  Român   din   Tran­  silvania 

luliu Maniu, Ale­  xandru Vaida­Vo­  evod, Vasile Gol­  diş,      Alexandru  Ciceo­Pop 

„Patria" 

Fuzionează în 1926 cu  Partidul  Ţărănesc  formând  Partidul  Na­  ţional Ţărănesc. 

luliu Maniu,  Alexandru  Vaida­Voevod,  Ion Mihalache 

„Dreptatea" 

Comitetele      cetăţe­  neşti  ­  Dem    Do­  brescu   (1935),   Par­  tidul    Radical  Ţără­  nesc  ­  Gngore   lu­  nian,   Partidul  Ţără­  nesc    Democrat  ­  Dem Dobrescu, Par­  tidul   National  Ţără­  nesc  ­ Doctor    Ni­  colae Lupu, Frontul  Românesc (1935)  ­  Alexandru Vaida­  Voevod 

­ Partidul National  Ţărănesc 

V 

Fuzionează  în  1922  cu Partidul Naţional 

269

1  ­ Partidul Social  Democrat din  România 

2  Partidul  Socialist 

3  Ilie      Moscovici,  loan        Flueraş,  Lothar        Rădă­  ceanu, C­Titel  Petrescu, losif  Jumanca 

4  „Lumea  Nouă" 

Gheorghe  Cristescu  Elek Koblos  Vitali  Holostenko  Alexander  Danieluk  Stepanski  Boris  Stefanov  Ştefan Foriş 

­ Legiunea Arhan­  ghelul    Mihail 

Corneliu Zelea  Codreanu 

„Pământ  strămoşesc" 

­ Garda de Fier 

Corneliu Zelea  Codreanu 

„Cuvântul"  „Axa" „Buna  Vestire" 

­ Partidul Totul pentru  Ţară 

Ion. C. Moţa, C.  Papanace, Gen.  Gheorghe  Cantacuzino­  Grăniceru 

­ Partidul Ţărănesc  din Basarabia 

Ion Inculeţ  Pan Halippa 

Partidul  Democrat al  Unirii din Bucovina 

Ion Nistor 

Partidul Maghiar 

loszika Samuel,  Ugron Istvan,  Bethlen Gyorgy 

Uniunea Maghiară 

Bethlen Gyorgy 

Partidul German 

Rudolf Brandsch,  Hans Otto Roth 

Uniunea Evreilor  Partidul Evreilor 

270

Federaţia  Partidelor  Socialiste  din  Ro­  mânia  (1921),  Partidul  Social  Democrat  (1927).  Partidul  So­  cialist  al  Muncitorilor  (1928).  Partidul  So­  cialist  Independent  (1932)  fuzionează  cu  Partidul  Socialist  din  România  (Constantin  Popovic i)  f ormând  Partidul  Socialist  Unitar.  în  il eg alit at e  1924. 

Partidul Comunist din  România 

Partidul Popular Şvă­  besc 

5 

din 

— 

Cruciada  Românis­  mului  ­  Mihai  Ste­  lescu(1935). 

ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNATIONALE,  ÎN PERIOADA INTERBELICA  ­  SITUAŢIA POLITICĂ INTERNAŢIONALĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ.  ­  NOUL CADRU TERITORIAL AL ROMÂNIEI DUPĂ MAREA UNIRE; PRINCIPA  LELE SALE OPŢIUNI ÎN POLITICA EXTERNĂ.  ­  RELAŢIILE ROMÂNIEI CU VECINII SĂI ÎN ANII 1918­1940.  ­  ROMÂNIA LA CONGRESUL DE PACE DE LA PARIS­VERSAILLES.  ­  RQMÂNIA ÎN RELAŢIILE POLITICE INTERNAŢIONALE ÎN ANII 1920­1930. MICA  ÎNŢELEGERE.  ­  ROMÂNIA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎN PERIOADA ANILOR 1930­1936.  NICOLAE TITULESCU SI POLITICA SECURITĂŢII COLECTIVE.  ­ROMÂNIA  ÎN   RELAŢIILE   POLITICE   INTERNAŢIONALE  ÎN   ANII   PREMER­  GĂTORI DECLANŞĂRII CELUI DE­AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1936­1939). 

Situaţia  politică  internaţională  în  perioada  interbelică.  La  sfârşitul  primului  război  mondial,  conferinţa  de  pace  desfăşurată  la  Paris  şi­a  asumat  răspunderea  de  a  organiza,  pe  baze  noi,  pacea  atât  de  greu  obţinută.  Principalele  puteri  învingătoare  (Anglia,  Franţa,  SUA,  Japonia)  s­au  arătat  de  acord  cu  propunerile  preşedintelui  W.  Wilson.  S­a  născut  astfel  Societatea  Naţiunilor, iar pe ruinele imperiului Austro­Ungar s­au întemeiat state naţionale.  Din păcate, modul în care au fost tratate „micile puteri", între care şi România, a  creat, de la început, o serie de probleme. Delegaţia noastră a protestat deschis  împotriva modului în care a fost elaborat tratatul cu Germania (exclusiv de către  cei „patru mari") şi a ameninţat că dacă situaţia se va repeta se va retrage de la  masa tratativelor, ceea ce, în cele din urmă, a şi făcut.  Mai  grav  era  că,  şi  în  timpul  conferinţei  şi  mai  cu  seamă  ulterior,  între  principalii  beneficiari  ai  victoriei  aveau  să  se  manifeste  multe  neînţelegeri,  cu  grave consecinţe pentru pacea mondială.  Dacă  putea  fi  considerată  încheiată  constituirea  sistemului  politic  de  la  Paris­Versailles  o  dată  cu  semnarea  celui  de­al  doilea  tratat  cu  Turcia  (1923),  înainte  încă  de  această  dată  se  produseseră  semnificative  polarizări  în  viaţa  politică internaţională  care  primejduiau  grav  opera  politică  săvârşită  în  capitala  Franţei.  La 19 noiembrie 1919, Congresul american a respins ratificarea tratatului  cu privire la constituirea Societăţii Naţiunilor ş\, implicit, a tratatului cu Germania.  SUA refuzau, astfel, să susţină procesul de reaşezare politică în Europa; în plus,  absenţa  lor  din  marea  organizaţie  pacifistă  internaţională  va  avea  grave  consecinţe.  Statutul  oarecum  asemănător  atribuit  Germaniei  ­  ţară  învinsă  ­şi  Rusiei Sovietice ­ devenită între timp URSS, din 1922 ­ le va apropia.' Nu mai  poate surprinde, astfel, că cele două state au cooperat, încă din primii ani ai

im 

271

deceniului trei, în multiple domenii, mereu însă în direcţia eludării sistemului  versaillez.  Astfel, la 16 aprilie 1922, la Rapallo, era semnat un Tratat de colaborare,  care a fost imediat extins şi la Ucraina, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia şi care  cuprindea şi o serie de anexe secrete. Era un prim şi un semnificativ succes al  forţelor revizioniste.  în ceea ce priveşte tabăra puterilor învingătoare, relaţiile franco­engleze au  fost, de la începutul perioadei interbelice, dominate de neîncredere reciprocă şi  în niciuna din chestiunile vitale ale asigurării păcii şi securităţii europene nu s­a  putut  ajunge la  o  cooperare loială  între  ceie  două Mari Puteri, fapt ce a  avut  grave  urmări  asupra  ţărilor  din  răsăritul  Europei  şi,  nu  în  ultimul  rând,  asupra  României.  Anii  1922­1926  au  produs  noi  şi  semnificative  mutaţii  în  planul  relaţiilor  internaţionale, în special în direcţia revizuirii tratatelor de pace. Marile Puteri au  dus fată de Germania politica de „appeasement" (liniştire) sau conciliatorism al  căror preţ a fost izolarea politică a statelor interesate în conservarea statu­quo­  ului lor teritorial, inclusiv, fireşte, al României.,  Ocuparea  Ruhrului  (11  ian.  1923­31  iulie  1925)  părea  a  da  câştig  de  cauză  Franţei,  în  dificila  chestiune  a  reparaţiilor  germane,  iar  „P/anul  Dawes",  adoptat la 16 august 1924, sublinia puternicul cerc de interese anglo­american în  refacerea economică a principalei puteri învinse în primul război mondial. „Pactul  de  garanţii  renan"  semnat  la  Locarno,  la  1  decembrie  1925,  şi  ansambW  acordurilor  economice  şi  politice  sovieto­germane  din  primăvara  anului  1926  puneau în evidenţă prăpastia dintre blocul Marilor Puteri europene, învingătoare  sau învinse, dispuse să­şi facă reciproc concesii, dar şi completa indiferenţă faţă  de  soarta  naţiunilor  din  estul  Europei,  curând  devenite  obiect  de  negociere  în  împărţirea sferelor de influenţă şi putere. Replica diplomaţilor acestor state, din  ce în ce mai conştiente de minima implicare a Franţei în apărarea independenţei  şi  suveranităţii  lor  sau  de  slăbiciunea  Societăţii  Naţiunilor,  a  fost  participarea  acestora la un sistem de tratate şi acorduri regionale de securitate.  Cei şase ani care separă lumea de instalarea puterii fasciste în Germania  au  fost  caracterizaţi,  deci,  de  adâncirea  prăpastiei  dintre  vorbele  şi  faptele  Marilor Puteri. Astfel, s­au consumat splendide, dar formale acţiuni pacifiste de  interes  general,  precum  „Pactul  Briand­Kellogg"  (27  august  1928),  prin  care  războiul era interzis ca instrument de reglementare a intereselor naţionale (63 de  state participante), şi „Protocolul de la Moscova", semnat de vecinii europeni ai  URSS, la 9 februarie 1929, care se obligau să­l pună în aplicare imediat, înainte  chiar ca ratificarea acestui tratat să fi fost făcută de toţi semnatarii săi.  Pacea părea înstăpânită pe o lungă axă teritorială, de la Marea Baltică la  Marea  Negră,  dar  ce  valoare  aveau  aceste  angajamente  atâta  vreme  cât  printr­un  alt  protocol  (24  iunie  1931),  URSS  prelungea  Tratatul  sovieto­german  (1922, reînnoit în 1926) şi îngăduia acestei ţări să­şi refacă potenţialul militar şi  să  continue,  astfel,  politica  revanşardă  şi  revizionistă.  între  timp,  adoptarea  „Planului  Young"  (\\  august  1929)  reducea  reparaţiile  germane  cu  20%,  iar  „Conferinţa internaţională te la Geneva pentru dezarmare''(2 februarie 1932  ­  11 iunie 1935) nu se abătea de la regula mai sus numită. După ce la 9 iunie  1932 au fost anulate, practic, toate datoriile de război germane, Franţa, susţinută  272

şi  de  România,  se  pronunţa  pentru  o  dezarmare  progresivă,  subordonată  securităţii,  în  vreme  ce  Anglia,  SUA  şi  Germania  afirmau  nevoia  unei  depline  egalităţi, a tuturor Marilor Puteri, în materie de armament. Prin „Declaraţia celor  cinci  puteri"  (Anglia,  SUA,  Italia,  Germania  şi  Franţa),  la  11  decembrie  1932,  acest  principiu  îşi  găsea  recunoaşterea  internaţională  aşteptată.  în  cele  din  urmă,  în  locul  dezarmării  s­a  ajuns  la  înarmare,  pacea  şi  securitatea,  (având la  bază respectarea tratatelor), fiind tacit înlocuite cu revizuirea, de fapt, a acestora.  Se  poate  lesne  înţelege  că  ansamblul  actelor  politice  săvârşite  de  Hitler,  după ianuarie 1933, nu făcea altceva decât să valorifice împrejurările favorizante  ca r e se născuseră înainte de preluarea puterii de către nazişti: dezbinarea dintre  Marile  Puteri  europene  cât  şi,  indiferenţa  lor  suverană  faţă  de  soarta  statelor  naţionale din partea răsăriteană şi sudică a Europei.  Făcându­se  parcă  a  nu  înţelege  adevărata  natură  a  nazismului,  (deşi,  Hitler  îşi  expusese  doctrina  în  „Mein  Kampf  încă  în 1926), trei dintre  garanţii  păcii mondiale ­ Franţa, Anglia şi Italia ­ semnau, la 15 iulie 1933, împreună cu  Germania, „Pactul de înţelegere şi colaborare a celor patru puteri''care instituia  un  directoriu  „al  celor  patru"  (cu  Germania)  asupra  problemelor  europene,  desigur, fără participarea celorlalte state.  în  contextul  eşecului  Conferinţei  de  dezarmare  (1935)  se  poate  aprecia,  totuşi,  ca  un  succes  semnarea  la  Londra,  la  3­5  iulie  1933,  a  „Convenţiilor  de  definire a agresiunii", între U.R.S.S., Estonia, Letonia, Polonia, România, Turcia,  Persia, Afganistan, Cehoslovacia, Iugoslavia, Lituania şi, mai târziu, Finlanda. în  acelaşi  timp,  Franţa,  conştientă  de  fragilitatea  păcii  europene,  a  iniţiat  seria  Tratatelor de asistenţă mutuală cu URSS la care au fost invitate Cehoslovacia şi  România.  (Tratatul  franco­sovietic  ­  2  mai  1935,  cehoslovaco­sovietic  ­  16  mai  1935).  Acestea  se adăugau  Tratatului de  neagresiune sovieto­polon,  semnate la  Moscova, pe 25 iulie 1932. Ansamblul acestor tratate, care reluau, în fapt, preve­  derile „Pactului Briand­Kellogg", s­au dovedit, în fond, greu de transpus în viaţă.  Anul 1936 avea să marcheze turnanta decisivă spre război. încurajată de  ezitările Franţei, Germania a denunţat tratatul de la Locarno (7 martie 1936) şi a v  ocupat zona demilitarizată renană.  în  răsăritul  Europei,  URSS  s­a  folosit  imediat  de  succesul  primei  mari  acţiunui  agresive  întreprinse  de  Hitler  şi  a  renunţat,  treptat,  la  condamnarea  agresiunii germane în centrul continentului.  La  rândul  lor,  Anglia  şi  Franţa  au  continuat  politica  conciliatorismului,  arătându­se  dispuse  să  facă  jocul  Germaniei  în  răsăritul  Europei  cu  preţul  sacrificării  independenţei  acelor  state  pe  care  se  obligaseră  să  le  susţină  în  cadrul  sistemului  politic  versaillez.  Ocuparea  Austriei  (11­12  martie  1938­  „Anschluss­ul")  şi  „Acordul  de  la  Munchen"  (29­30  septembrie  1938)  vor  consolida  poziţiile  revizionismului.  „Pactul  Anticomintern"(semnat la  Berlin, între  Germania  şi  Japonia,  la  25  noiembrie,  la  care,  în  6  noiembrie  1937,  aderă  şi  Italia,  constiţuindu­se  „Axa  Beriin­Roma­Tochio")  şi,  ulterior,  „Tratatul  Ribbentrop­Molotov"  (23  august  1939)  vor  arunca  omenirea  în  cel  de­al  doilea  război mondial.  Se  impune  deci,  concluzia  că,  departe  de  a  fi  rezultatul  exclusiv  al  celor  Şapte ani care l­au precedat, conflictul mondial, declanşat la 1 septembrie 1939,  273

îşi  are  cauzele  în  modul  în  care  Marile  Puteri  au  înţeles  să  separe  două  probleme indisolubil legate una de cealaltă: echilibrul de putere în vestul Europei  şi  raportul  vestului  cu  estul  continentului.  Partajarea  acestuia  din  urmă  şi  abandonarea  naţiunilor  mijlocii  şi  mici  însemnau  nu  numai  trădarea  spiritului  politic care prezidase pacea mondială după războiul încheiat în 1918, dar ele au  adus şi grave prejudicii echilibrului global, cu consecinţe dramatice şi în prezent,  itorial al Re  a'Unire; principalele sale  opţiuni  "■'•  ■ '­'' ti r?  externă.  Reia  >  ­  ­  ~  • < ­ • •  ­u  vecinii  săi,  în  anii  1918­ 1940.  Politica  externă  a  României  în  perioada  interbelică  a  avut  drept  obiectiv  prioritar  recunoaşterea  de  către  Marile  Puteri  şi  comunitatea  internaţională  a  unităţii  naţionale  româneşti,  apărarea  neştirbită  a  integrităţii  teritoariale  şi  a  suveranităţii sale. Dacă primul obiectiv a fost atins în cadrul Conferinţei de Pace  de la Paris (18 ian. 1919­21 ian. 1920), celelalte şi­au găsit, treptat, rezolvarea,  în  principal,  prin  aderarea  ţării  noastre  la  alianţe  bi­ şi multilaterale  alcătuite  din  state care desfăşurau o puternică acţiune antirevizionistă  şi de apărare fermă a  statu­quo­ului  impus  de  Conferinţa  de  Pace  de  la  Paris.  într­un  sens  mai  larg,  potrivit  unei  formulări  a  lui  Nicoale  Titulescu,  din  1934,  drumul  politicii  externe  româneşti  a  mers „de  la  coordonarea  progresivă  a  acţiunii  noastre  cu  aceea  a  statelor cu interes comun până la integrarea ei în grupuri internaţionale din ce în  ce  mai  mari.  De  la  naţional  prin  regional  spre  universal,  iată  lozinca  României  peste graniţă".  2  în  1918,  România  Mare  măsura  295  049  km  ,  mai  mult  decât  dublul  întinderii sale de dinainte de război, configuraţia frontierelor, implicit a vecinilor,  fiind însă radical schimbată. Dacă la începutul secolului al XX­lea era înconjurată  de  marile  Imperii,  rus  şi  dualist'austro­ungar,  precum  şi  de  regatul  Bulgariei,  acum, la fruntariile sale, locul statelor autocrate a fost luat de federaţia sovietică  şi  cehoslovacă  (ambele  republici),  de  cea  iugoslavă  (un  regat),  de  Polonia  republicană,  precum  şi  de  regatele  maghiar  şi  bulgar  (primul  însă  doar  cu  regent).  Se  pot  constata,  de  la  bun  început,  atât  avantajele  cât  şi  dezavantajele  acestei  noi  situaţii,  ţările  vecine  alcătuind,  prin  raportare  directă  la  România,  două grupe  distincte: una compusă din Cehoslovacia, Iugoslavia şi Polonia, cu  care  relaţiile,  de  regulă  foarte  bune,  s­au  concretizat  în  acorduri  bi­  şi  multilaterale, şi alta în care au intrat Rusia sovietică (URSS după 1922), Ungaria  şi  Bulgaria.  Primul  grup  de  state  se  născuse,  asemenea  României, la  sfârşitul  primului război mondial şi apăra ferm sistemul politic de la Versailles, în vreme  ce celălalt era aşezat în tabăra forţelor revizioniste încă dinainte ca primul război  mondial să se fi încheiat.  în preajma unirii Basarabiei cu România, la 13/26 ianuarie 1918, Consiliul  Comisarilor  poporului  din  Petrograd  a  hotărât,  unilateral,  ruperea  relaţiilor  diplomatice cu România. Cu acest prile} s­a afirmat: „fondul român de aur care  se  găseşte  la  Moscova  este  declarat  intangibil  pentru  oligarhia  română.  Guvernul  sovietelor  îşi  asumă  răspunderea  de  a  conserva  acest  fond  şi  a­l  remite în mâinile poporului român".  Adăugată  problemei  tezaurului,  chestiunea  Basarabiei  a  alimentat  puternice  tensiuni  între  cele  două  state  cu  atât  mai  mult  cu  cât  regimul  de  la  Moscova nu a recunoscut niciodată şi în nici o formă drepturile noastre legitime  274

asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru, parte din trupul ţării, locuit din vechime de  o  populaţie  majoritar  românească.  în  acest  sens,  semnificativă  este  poziţia  delegaţiei'sovietice la negocierile de la Riga, la 13 ianuarie 1932, când  s­a pus  pentru prima oară problema unui tratat de neagresiune cu România, în care s­a  afirmat răspicat că din formulările sale vor lipsi următorii termeni: 1) integritate;  2) inviolabilitate; 3) suveranitate.  în ce priveşte Ungaria, aceasta s­a arătat de la început refractară semnării  Tratatului  de  pace.  Poziţia  ei  ferm  exprimată  era  net  potrivnică  recunoaşterii  hotărârii  Adunării  Naţionale  din  1  Decembrie  1918,  dar  pentru  menţinerea  Ungariei milenare (cu teritorii din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia).  La  6/19  martie  1919  Comitetul  militar  interaliat  de  la  Paris  a  cerut  tru­  pelor maghiare din Transilvania să se retragă pe linia de demarcaţie Satu Mare­  Oradea­Arad  până  la  încheierea  păcii,  care  va  hotărî  noile  graniţe  politice.  Proclamarea la 21 martie 1919 a Republicii Sovietice a Sfaturilor la Budapesta a  condus aproape imediat la declanşarea ostilităţilor, la iniţiativa părţii maghiare.  După  lupte  grele,  la  16­18  aprilie  1919  armata  română  atingea  Tisa  şi,  împreună  cu  trupele  cehoslovace,  zădărnicea  o  posibilă  joncţiune  ungaro­  sovietică.  Deşi  ministrul  de  externe  maghiar  Bela  Kun  a  recunoscut  justeţea  drepturilor româneşti asupra Transilvaniei, iar la 11 şi 13 iunie 1919 Conferinţa  de Pace a reglementat frontiera dintre cele două ţări, nu a putut fi evitat un nou  atac maghiar în perioada 20­23 iulie 1919 materializat într­o ofensivă a trupelor  ungare  pe  Tisa.  Contraofensiva  română  declanşată  la  24  iulie  se  încheia  cu  ocuparea capitalei ungare, la 4 august 1919. Declaraţia imediată a guvernului de  la  Bucureşti  sublinia  că  s­a  avut  în  vedere  numai  asigurarea  graniţei  noastre  apusene. în momentul stabilizării situaţiei politice a acestei ţări trupele române s­  au retras (14 noiembrie 1919­20 martie 1920). 

Deschiderea lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris (1919) 

275

România  la  Congresul  de  Pace  de  la  Paris­Versailfes.  Poziţia  Marii  Britanii  şi  a  Franţei  faţă  de  marile  probleme  ce  priveau  România  s­a  definit  în  perioada imediat postbelică în funcţie de interesele economico­politico­strategice  urmărite, în Europa centrală şi sud­estică, în funcţie de factorul german, factorul  sovietic,  factorul  reprezentat  de  tratatele  de  pace  şi  problema  reparaţiilor.  Concurenţa  franco­britanică  pentru  hegemonie  în  Europa  a  ajutat  direct  şi  indirect politica de refacere a militarismului german şi de pregătire a războiului  de revanşă.  La  28  aprilie  1919  era  adoptat,  la  propunerea  preşedintelui  american  Wilson, statutul Societăţii Naţiunilor. între cei 36 de membri fondatori se număra  şi România, care va juca un rol eminent în viaţa acestei organizaţii.  Deşi i­a cunoscut conţinutul cu numai cinci minute înainte, delegaţia română  va semna Tratatul de Pace de la Versailles între Puterile Aliate şi Germania, cu  Germania la 28 iunie 1919. Faţă de asemenea practici Ion I.C. Brătianua afirmat  că, în felul acesta, ni se impune să abdicăm de la apărarea suveranităţii noastre de  stat independent. Avertismentul său nu a fost însă luat în considerare.  încă  la  30  mai  1919  „Consiliul  celor  patru"  a  prezentat  un  rezumat  al  Tratatului  de  pace  cu  Austria,  care  conţinea  clauze  inacceptabile  pentru  ţara  noastră.  Astfel,  minorităţile  naţionale  beneficiau  de  protecţia  specială  a  Marilor  Puteri, singurele care puteau să decidă „măsurile pe care le vor crede necesare"  în sprijinul lor. Se prevedea, de asemenea, deplina libertate, vreme de cinci ani,  a  tranzitului  de  mărfuri  pe  teritoriul  nostru  şi  acoperirea  unei  sume  cu  titlu  de  reparaţii  în  contul  teritoriilor  eliberate  de  sub  dominaţia  austro­ungară.  Aceste  clauze  au  stârnit,  fireşte,  nemulţumiri,  cărora  li  s­au  adăugat  altele  prilejuite  de  stabilirea  frontierelor  României  cu  Iugoslavia  şi  Ungaria  (11  şi  13  iunie  1919).  Pentru  că  punctul  de  vedere  al  delegaţiei  noastre  nu  a  fost  respectat,  I.I.C.  Brătianu  a  părăsit  negocierile  de  pace  şi,  mai  târziu,  pentru  a  nu  semna  fără  discuţii şi fără rezerve Tratatul cu Austria, pe 10 septembrie şi­a dat demisia de  la conducerea guvernului.  După semnarea la 10 septembrie 1919, a Tratatului de la Saint­Germain  en  Loye  între  Puterile  Aliate  şi  Austria,  „războiul  notelor  ultimative"  adresate  României a mers până la ameninţarea că, dacă nu va reveni în opt zile la masa  tratativelor îi va fi'retras dreptul de a participa la conferinţă. Abia la 10 decembrie  1919  sub  guvernarea  „Blocului  parlamentar"  prezidat  de  Alexandru  Vai­da­  Voevod, după lungi negocieri, era semnat tratatul cu Austria şi, la aceeaşi dată,  Tratatul de Pace cu Bulgaria, la Neuilly­sur­Seine, hotarul dintre cele două state  rămânând  cel  fixat  în  1913.  Tratatul  minorităţilor,  tot  atunci  semnat,  acorda  tuturor  locuitorilor,  fără  deosebire  de  origine,  naţionalitate,  limbă,  rasă  sau  religie,  deplina  şi  întreaga  ocrotire  a  vieţii  şi  deplina  exercitare  a  libertăţilor  cetăţeneşti.  Erau  recunoscute,  astfel,  unirea  Bucovinei  cu  România,  precum  şi  frontiera româno­bulgară din 1913.  O  mai  lungă  istorie  a  avut  Tratatul  cu  Ungaria.  Lupta  decisivă  pentru  recunoaşterea  drepturilor  noastre istorice  asupra Transilvaniei  s­a  desfăşurat la  Londra, între 3­8 martie 1920, când delegaţia română condusă de Al­Vaida­  Voevod  a  reuşit  să  convingă  membrii  Consiliului  Suprem  de  justeţea  poziţiei  noastre.  Textul  definitiv  al  Tratatului,  înmânat  delegaţiei  maghiare  la  6  mai  1920, a fost semnat la 4 iunie 1920, la Trianon, şi de România, stipulând  276 

I

Palatul Sturdza din Bucureşti,   sediu al Ministerului de Externe în perioada interbelică 

libertatea  de  navigaţie  pentru  vasele  comerciale  şi  de  război,  atât  pe  timp  de  pace  cât  şi  în  timp  de  război,  partea  română  fiind  reprezentată  prin  Nicolae  Titulescu,  care  finalizase  negocierile,  şi  dr.  loan  Cantacuzino.  în  text  se  specifică:  „Ungaria  renunţă  în  favoarea  României  la  toate  drepturile  şi  titlurile  fostei monarhii austro­ungare situate dincolo de frontierele Ungariei".  Tratatul cu Turcia, ultimul din cele cinci, a fost semnat la 10 august 1920, la  Sevres;  datorită  clauzelor  sale  considerate  înrobitoare,  care  au  determinat  o  puternică reacţie naţională, nu a fost aplicat niciodată. Abia la 24 iulie 1923, în cadrul  Conferinţei de la Lausanne, va fi finalizat un nou acord cu această ţară, căruia i s­a  adăugat şi o nouă Convenţie a strâmtorilor, cea din urmă semnată şi de România.  Sistemul  politic  de  la  Versailles  a  fost  completat  pentru  România  cu  Tratatul dtrla Paris, din 28 octombrie 1920, prin care patru din cele cinci Mari  Puteri  învingătoare  (Anglia,  Franţa,  Italia  şi  Japonia)  recunoşteau  unirea  Basarabiei cu România.  Cu toate imperfecţiunile care rezultau din politica de forţă şi dictat, tratatele  semnate  cu  tara  noastră  în  anii  1919­1920  au  reprezentat  recunoaşterea  internaţională  a  statului  unitar  român,  oferindu­i  teoretic  şi  garanţiile  necesare  pentru menţinerea şi consolidarea sa.  România  în,  rmaiiiie  poetice  «internaţionale  ;n  anii  «y  O­'niJi..  iic?  înţelegere.  Poltica externă a României în deceniul al treilea a fost marcată de tendinţa  revizuirii tratatelor semnate cu ţările învinse. între  acestea  este  cunoscut  proiectul eşuat al „Confederaţiei danubiene", lansat de Ungaria, prin care se  preconiza refacerea vechii monarhii dualiste, prin revenirea pe tron a ultimului  "împărat Carolde Habsburg, şi refacerea în fapt a Ungariei milenare.  277

România,  Cehoslovacia  şi  Iugoslavia,  în  egală  măsură  ameninţate,  i­au  ispuns prompt. încă în august 1920 se ajunsese între cele trei ţări la un acord  3  principiu,  întârziat  doar  de  speranţa  cooptării,  pe  o  largă  platformă  ritirevizionistă, a Poloniei şi Greciei.  în  septembrie­noiembrie  1920,  Take  lonescu  va  face  o  călătorie  diplo­  latică la Paris, Londra  şi, ulterior, la Varşovia, ocazie cu care el a  precizat că  reconizata alianţă în cinci va fi o barieră atât în calea Germaniei, cât şi în cea a  nei eventuale alianţe a acesteia cu Rusia sovietică. Diplomatul român arăta că  rganizaţia este deschisă şi Austriei şi Ungariei.  Reacţia favorabilă în capitalele franceză şi engleză a contracarat „Confede­  jtia danubiană" şi a asigurat succesul forţelor care se opuneau revizuirii tratatelor,  a Varşovia nu s­a ajuns la o înţelegere, dar s­a convenit ca alianţa să fie com­  letată cu un tratat polono­român semnat de altfel, la 3 martie 1921, la Bucureşti.  Mica înţelegere se va forma la scurt timp, la 22 aprilie 1921 şi 7 iunie 1921,  ând  erau  definitivate  convenţiile  de  alianţă  defensivă  româno­cehoslovacă  şi  omâno­iugoslavă.  în  sfârşit,  la  Praga,  în  septembrie  1921  un  act  similar  între  :ehoslovacia şi Polonia desăvârşea acţiunea.  La  începutul  deceniului  trei,  noul  organism  reprezenta  cea  mai  sigură  aranţie  a  păcii  şi  securităţii  în  această  parte  a  Europei  iar  Ungaria  era  escurajată în tendinţeje ei revizioniste. în acelaşi timp, în eventualitatea că ar fi  orit să se încadreze Midi înţelegeri, drumul îi era deschis.  România  n­a  putut rezolva contenciosul ei cu  Uniunea Sovietică,  deşi pe  arcurs  au  fost  unele  semne  încurajatoare.  La  începutul  anului  1920  guvernul  3mân a declarat că nu va ataca Rusia Sovietică, pentru că unirea Basarabiei cu  ara  a  rezolvat  toate  litigiile  cu  acest  stat.  După  contactele  de  la  Copenhaga  Februarie 1920) şi Varşovia (octombrie 1921), în 1922 România a manifestat o  ititudine  favorabilă  URSS  la  conferinţele  internaţionale  de  la  Geneva,  de  la  )desa şi Haga, privitoare la problemele economice.  Anul  1924  s­a  caracterizat  prin  evoluţii  contradictorii.  Pe  de  o  parte,  ecunoaşterea URSS de către o serie de state din Europa şi America reprezenta  i presiune indirectă asupra României, în sensul reluării raporturilor diplomatice,  ie  de  altă  parte,  însă,  tensiunea  dintre  cele  două  state  atinsese,  la  începutul  inului, cote foarte înalte, ceea ce l­a determinat pe Ion I.C. Brătianusă facă, în a  loua  săptămână  a  lunii  martie,  o  scurtă  vizită  în  Basarabia.  Faptul  nu  era  ntâmplător: în zilele următoare urmau să se desfăşoare, după îndelungi discuţii  :ontradictorii, trativele româno­sovietice de la Viena.  Deschise fiind tratativele la 25 martie 1924, punctele  de vedere ale celor louă  delegaţii  au  devenit  publice  la  28  martie.  Reprezentantul  român  a  arătat  că  eluarea relaţiilor reciproce este condiţionată de recunoaşterea frontierelor răsări­  ene. în replică, şeful delegaţiei sovietice a afirmat că guvernul său ţine seama nu­  nai de dreptul la autodeterminare al popoarelor şi a propus un plebiscit în Basarabia.  Punctul  de vede  al  delegaţiei  sovietice  coincidea,  până  la  identitate,  cu  eza  impusă  de  conducerea  Internaţionalei  a  lll­a  Partidului  Comunist  din  România,  pe care  acesta  a  popularizat­o,  din februarie  1924,  prin  organele  de  >resă  ale  sale.  Reînnoite  la  2  aprilie,  propunerile  sovietice  au  fost  respinse  ntrucât  puneau  în  discuţie  tratatele  de  pace.  Conferinţa  s­a  întrerupt,  partea  omână arătându­şi însă disponibilitatea pentru noi contacte. 

178

La 8 august 1924 era alcătuit din iniţiativa Internaţionalei Comuniste planul  de declanşare al operaţiilor „revoluţionare" în România, având 'drept centru sudul  Basarabiei şi Tatar­Bun'arul.  în  această  zonă  se  vor  desfăşura,  în  zilele  de  12­17  septembrie  1924,  înfruntări sângeroase între forţe infiltrate din U.R.S.S., dublate de simpatizanţi de  la faţa locului, şi trupe ale armatei române, care s­au soldat cu morţi şi răniţi.  Consecinţele  imediate  ale  eşecului  sovietic  au  fost  constituirea,  la  12  octombrie  1924,  a  Republicii  Autonome  Sovietice  Moldoveneşti,  în  stânga  Nistrului,  subordonată  R.S.S.  Ucrainene.  în  contextul  acestor  evenimente,  Parlamentul de la Bucureşti a suspendat activitatea P.C.R., care susţinuse făţiş  dezmembrarea României.  Ca urmare a acestei politici antinaţionale îndreptată împotriva Marii Uniri,  Parlamentul României a hotărât ilegalizarea P. C. R.  Un  capitol  aparte  în  consolidarea  unităţii  şi  integrităţii noastre  naţionale  îl  reprezintă tratatele semnate de România în cursul anului 1926. într­un moment  în care Anglia şi Franţa se arătau din ce în ce mai puţin interesate să garanteze  echilibrul politic al Europei răsăritene, România şi Polonia reînnoiau mai vechiul  lor  acord  din  1921,  prin care  se  angajau  să  păstreze,  contra  oricărei  agresiuni,  independenţa  lor  politică.  Sub  presiunea  noilor  înţelegeri  româno­polone  (de  altfel, reînnoite în 1931), după aproape 2 ani de negocieri, ţara noastră a semnat  Tratatul  de  amiciţie  cu  Franţa,  prin  care  ni  se  garanta  sprijinul  în  cazul  unei  conflagraţii  generale.  în  sfârşit,  la  16  septembrie  1926  era  semnat  la  Roma  Pactul de amiciţie şi colaborare cordială româno­italian. Importanţa acestui act  politic  nu  trebuie  însă  supraestimată.  Cefdoi  parteneri  îşi  propuneau  ajutor  în  eventualitatea că securitatea unuia din ei ar fi fost primejduită. Cum speranţele  Italiei  de  a  încorpora  România  în  sfera  hegemoniei  sale  economice  nu  s­au  realizat, tratatul a fost denunţat de guvernul lui Mussolini în 1934.  Spre sfârşitul deceniului trei România a desfăşurat o activitate remarcabilă în  cadrul Societăţii Naţiunilor, al cărei lider, autoritar în epocă, a fost marele diplomat  român Nicolae Titulescu şi a acţionat pentru dezamorsarea treptată a conflictului 

Consiliul permanent    * al  Micii înţelegeri 

279

j  U.R.S.S.  Rămâne  încă  de  stabilit  în  ce  măsură  angajarea  noastră  foarte  Dtărâtă  alături  de  blocul  antirevizionist  ne­a  adus  avantaje  sau  prejudicii  atâta  eme  cât  politica  reală  a  democraţiilor  occidentale  faţă  de  ţările  din  centrul  şi  isăritul Europei nu a fost totdeauna percepută aici la adevăratele ei dimensiuni.  România  în  relaţiile  internaţionale,  în  perioada  aniior  1930­1936.  icolae  Titulescu  şi  politica  securităţii  colective.  Anii  de  la  începutul  sceniului  patru  au  adus  importante  şi  semnificative  mutaţii  în  planul  vieţii  xinomice şi politice pe continentul european. S­a dezvoltat, cu toate teribilele  ale consecinţe, cea mai puternică criză  economică din câte cunoscuse  până  unei istoria şi, în contextul ei, a sporit numărul regimurilor politice dictatoriale şi  rtremiste. Preluarea puterii în Germania de către partidul nazist condus de Adolf  itier a fost imediat însoţită de afirmarea revizionismului ca politică oficială de stat,  >ea ce a determinat o puternică nelinişte în ţările Europei centrale şi sud­estice.  „Când  pacea  este  ameninţată  nu  se  răspunde  cu  războiul,  ci  cu  ganizarea  păcii",  declara  N.  Titulescu  ­  din  1932  ministru  de  externe  al  omâniei  ­  în legătură  cu  noul  pact  de organizare a Micii  înţelegeri,  adoptat  la 5 februarie 1933, la Geneva, de cele trei ţări membre. Raporturile de amiciţie  şi  ianţă  între  participanţii  la  acest  sistem  de  tratate  primeau  o  bază  organizatorică  abilă  prin  unificarea  politicii  lor  generale.  Datorită  acestei  organizări,  Mica  ţelegere  s­a  transformat,  în  timp,  într­o  Mare  Putere  care  a  acţionat  constant  întru  menţinerea  statu­quo­ului  teritorial  în  spiritul  tratatelor  de la Versailles.  Participarea  României  la  Conferinţa  internaţională  pentru  dezarmare,  iţiată  de  Societatea  Naţiunilor(1932­1935),  s­a  încheiat  cu  un  singur  rezultat  incret: semnarea la Londra, în zilele de 3­5 iulie 1933, a cunoscutelor convenţii  ;ntru definirea agresiunii. Textul documentelor fusese elaborat de N. Titulescu,  r actele echivalau cu un veritabil pact de neagresiune între URSS şi o seamă  itre vecinii săi asiatici şi europeni; dar semnificaţia convenţiilor ar fi crescut în  iportanţă dacă Franţa sau Anglia i s­ar fi alăturat.  în contextul înrăutăţirii climatului politic internaţional în toamna anului 1933,  nistrul român de externe, împreună cu alţi reprezentanţi ai statelor balcanice a  (sfăşurat o susţinută activitate pentru extinderea frontului antirevizionist.  în  octombrie­noiembrie  el  va  vizita  succesiv  Belgradul,  Sofia,  Ankara  şi  ena. Roadele acestor negocieri vor fi cuprinse într­o mai lungă serie de tratate  căror corolar va fi Pactul înţelegerii Balcanice. Conceput iniţial ca un tratat în  ici (şi cu Bulgaria, care însă a declinat oferta), actul a fost redactat la Belgrad,  zilele  de  2­4  februarie  1934,  şi  semnat  la  Atena,  la  9  februarie  1934,  de  niştrii  de  externe  ai  României,  Iugoslaviei,  Greciei  şi  Turciei.  Menit  să  nsolideze  pacea  în  Balcani,  acordul  prevedea  obligaţia fiecărei  părţi  de  a  nu  reprinde nimic fără a.se fi consultat cu ceilalţi rr"T,Dri ai pactului. „Securitatea,  elegerea, asociaţia, integrarea, iată cele patru coloana ale templului pe care  m ridicat astăzi păcii", avea să spună N. Titulescu.  Completarea  sistemului  de  alianţe  al  Micii  înţelegeri  cu  înţelegerea  i/canică  îşi  câştiga  întreaga  sa  relevanţă  dacă  România  şi­ar  fi  normalizat  Dorturile politice cu URSS, desigur în condiţiile respectării intereselor noastre  ţionale.  După  semnarea  Convenţii/or  de  definire  a  agresiunii  de  la  Londra,  siunea Consiliului Permanent al Micii înţelegeri desfăşurată la Zagreb, la 22  0

Semnarea înţelegerii Balcanice, în 1934 

ianuarie 1934, a hotărât reluarea raporturilor diplomatice cu URSS atunci când  condiţiile necesare vor fi întrunite. în mai 1934, N. Titulescu şi Maxim Litvinov,  ministrul de externe sovietic, au definitivat acordul de principiu asupra restabilirii  relaţiilor ­reciproce. La 9 iunie 1934, un schimb de note diplomatice afirma că  ­cele două guverne îşi garantează reciproc respectul integral al suveranităţii şi îşi  asigură mutual a6ţinerea de la orice amestec în treburile interne ale celuilalt.  Schimbul de trimişi extraordinari s­a produs la începutul lui decembrie 1934.  I  Deschiderea celor două ambasade la Moscova şi Bucureşti nu a adus, însă,  I după sine, aşteptata recunoaştere a integrităţii teritoriale româneşti,  poziţia  I sovietică rămânând cea afirmată în 1932, la Riga.  |  în concepţia diplomaţiei noastre, de altfel ca şi a Franţei, semnarea unui  | pact de asistenţă româno­sovietică, după ce, anterior, ambele state definiseră  | agresiunea  şi  teritoriul, ar fi  însemnat  un pas  înainte pe calea consolidării  ţ securităţiiîn această parte a Europei. De la început, însă, a devenit evident că  \  nu  este  posibil  ca  partea  sovietică  să  recunoască  drepturile  României  asupra  [Meritoriilor dintre Prut şi Nistru, ba mai mult, s­a cerut ca problema Basarabiei să  | fie considerată  o chestiune litigioasă  între cele  două  ţări. Este  întru totul  ţ lăudabilă abilitatea lui N. Titulescu care, în perioada anilor 1934­1936, împotriva  ţ  acestor  obstacole,  a  reuşit  să  îmbunătăţească  substanţial  raporturile  reciproce.  în acest context, în iulie 1935, regele Carol al II şi guvernul Tătărescu 
Readucerea la laşi, în 1935, a osemintelor lui Dimitrie Cantemir 

Cu o nouă împuternicire primită de la Bucureşti (14 iulie 1936) N. Titulescu  negociat cu M. Litvinov bazele viitorului tratat, care au fost consemnate într­un  rotocol. Titulescu ar fi dorit ca tratatul să fie semnat imediat, dar ministrul de  xterne sovietic a amânat pentru toamna acelui an. Nu după mult timp însă,  l Titulescu a fost îndepărtat din guvern (la 29 august 1936), sub pretextul unei 

întâlnirea lui Nicolae Titulescu cu Maxim Litvinov, în 1936 

!82

remanieri. în consecinţă, URSS a refuzat să  continue discuţiile,  chestiunea  tratatului de asistenţă mutuală fiind astfel definitiv închisă.  Desigur că, în legătură cu demiterea lui Titulescu şi abandonarea pactului  sovieto­român,  se  pot  face  infinite  speculaţii.  Rămâne  însă  cert  că,  după  remilitarizarea Rhenanieişi sfârşitul firesc al acordurilor de la Locarno, URSS nu  mai  putea  fi  interesată  să  recunoască  intergritatea  teritorială  a  unui  stat  cu  un  potenţial militar inferior. E  deci foarte  posibil ca,  între tratratul negociat  de  M.  Litvinov  şi  viziunea  conducerii  de  stat  sovietice  în  aceeaşi  problemă  să  fi  existat o mare diferenţă, ceea ce explică  amânarea semnării.  înlocuirea lui  N. Titulescu cu V. Antonescu la conducerea Ministerului Afacerilor Străine nu a  modificat însă poziţia României faţă de URSS.  România  în  relaţiile  politice  internaţionale,  în  anii  premergători  declanşării  celui  de­al  doilea  război  mondial  1936­1939.  Datorita  complexităţii  situaţiei  politice  internaţionale,  România  şi­a  arătat  dorinţa  de  a  menţine,  în  continuare, relaţii de bună vecinătate cu U.R.S.S., dar, în paralel a iniţiat norma­  lizarea  raporturilor  sale  cu  Germania.  Gheorghe  Brătianu,  cunoscutul  istoric  şi  om politic, va deschide seria contactelor cu AdolfHitler, la 16 noiembrie 1936.  Preluarea  puterii  de  către  guvernul  Goga­Cuza,  în  decembrie  1937,  nu  a  însemnat o modificare a politicii noastre externe. Noul prim ministru declara, de altfel,  la 7 ianuarie 1938, că România îşi va păstra fidelitatea faţă de Societatea Naţiunilor,  că relaţiile cu Franţa vor continua şi se va strânge prietenia cu Anglia. Cu Germania  şi Italia se doreau tratative pentru încheierea unor noi acorduri comerciale.  în concordanţă cu această orientare, Istrate Micescu, ministru de externe  în noul guvern, va vizita, în ianuarie 1938, Cehoslovacia şi Iugoslavia, partene­  rele noastre din Mica înţelegere, şi Geneva, sediul organizaţiei mondiale.  Primele  semne  îngrijorătoare  privind  destructurarea  statală  a  Europei  centrale  şi  sud­estice,  sub  presiunea  Marilor  Puteri  revizioniste,  au  fost  corect  recepţionate la Bucureşti. După ocuparea Austriei de către Germania (12 martie  1938), la Bucureşti se luau măsuri imperative împotriva organizaţiei extremiste  de dreapta, Garda de Fier, iar la 30 aprilie 1938, în contextul  declanşării crizei  cehoslovace,  era  aprobată  survolarea  teritoriului  românesc  de  către  avioanele  achiziţionate de Cehoslovacia din URSS.  în a  doua jumătate a anului 1938,  România se va strădui să  descurajeze  tendinţele agresive ale Ungariei şi va întreprinde o intensă activitate diplomatică  în  sprijinul  integrităţii  Cehoslovaciei.  După  ce  în  zilele  de  29­30  septembrie  1938, la Miinchen, primii miniştri ai Angliei, Franţei, Germaniei şi Italiei au cedat  regiunea sudetă a Cehoslovaciei Reichului, consacrând, astfel, pe seama noilor  state  naţionale  din  Europa  centrală  şi  sud­estică,  nefasta  politică  a  concilia­  torismului, Mica înţelegere s­a văzut nevoită să­şi încheie, practic, existenţa.  împotriva acestei situaţii România continua să rămână credincioasă vechilor  ei  aliaţi.  La  18  octombrie  1938,  factorii  de  decizie  ai  ţării  noastre  se  opuneau  categoric încorporării Ucrainei subcarpatice la Ungaria; pe de altă parte, erau ferm  respinse  ofertele  Poloniei  ca  o  parte  a  acestui  teritoriu  să  fie  anexat  României  întrucât era locuit de conaţionalii noştrii. Cu toate acestea, la 2 noiembrie 1938,  prin „primul dictat de la Viena", dezmembrarea Cehoslovaciei se agrava, un terito­  riu de 12 000 km 2  cu o populaţie de un milion locuitori fiind încorporat Ungariei.  Situaţia internaţională îngrijorătoare a României, credincioasă pactului  ■Societăţii Naţiunilor şi alianţei cu democraţiile occidentale, dar presată de  Germania fascistă spre concesii, l­a determinat pe regele Caro/ al II să  283

ntreprindă  vizite  oficiale  în  Marea  Brttanie  (15­18  noiembrie  1938)  şi  Franţa  18­21 noiembrie). Vizita particulară în Germania  a cuprins şi  o convorbire cu  \dolf  Hitler  \a  Berghof  (24  noiembrie),  în  cursul  căreia  cancelarul  Reichului  a  erut  României  să  rupă  legăturile  cu  Anglia  şi  Franţa  şi  să  aducă  la  putere  lartidul legionar. Replica regelui nu a întârziat; în noaptea de 29­30 noiembrie  938 Corneliu Zelea Codreanu a fost împuşcat împreună cu alţi 13 membri ai  ormatiunii sale politice, fapt ce a deteriorat imediat relaţiile româno­germane.  Retras  pentru  mai  bine  de  o  lună  de  la  postul  său,  ministrul  Reichului  la  Jucureşti se va întoarce abia la 30 ianuarie 1939, prilej pentru guvernul român  ,ă  reia,  aproape  imediat,  tratativele  economice  între  cele  două  ţări.  Interesul  României era acela de a obţine din partea lui Hitler, în schimbul unor importante  ivantaje, recunoaşterea frontierelor sau, în cel mai bun caz, un angajament de  espectare  a  statu­quo­ului  teritorial.  Negociat  fără  nici  un  fel  de  condiţii  jrealabile,  „Tratatul asupra promovării raporturilor economice"între cele două  ăn va fi semnat la 23 martie 1939. Aplicarea lui a întâmpinat însă numeroase  ezistenţe guvernamentale şi a fost mult tărăgănată.  între timp, criza cehoslovacă se apropia de final. La 14 martie 1939 Slovacia  şi  proclama  independenţa,  în  vreme  ce  trupele  maghiare  intrau  în  Ucraina  jubcarpatică.  A  doua  zi,  la  15  martie  1939,  Cehia  era  invadată  de  armatele  jermane, Praga fiind la rândul ei ocupată. în faţa acestei situaţii şi a unui posibil  îtac  germano­maghiar,  pe  20­21  martie  1939  guvernul  român  ordona  concen­  rarea  preventivă  de  trupe  în  Transilvania.  Iniţiativei  Marii  Britanii  şi  Franţei,  ngrijorate de soarta statelor europene ameninţate de fascism, i se răspundea că  ,suntem hotărâţi să ne apărăm hotarele şi neatârnarea". Puterile occidentale erau  solicitate să nu mai admită „noi schimbări în hotarele şi stările din Europa".  La 21 martie 1939 guvernul român decretează mobilizarea, împrejurare în  :are  se  desfăşoară  ultima  fază  a  negocierilor  economice  româno­germane,  nclusiv semnarea tratatului mai sus  amintit. Urmau, aproape imediat, un acord  ■eferitor la plăţile comerciale între Franţa şi ţara noastră, un protocol comercial  ntre aceleaşi părţi, care prevedea, între altele, dublarea exportului de produse  jetrohere în schimbul unui import masiv de motoare, instalaţii industriale, fier şi  Dţel,  şi,  la  12  iunie  1939,  un  acord  prin  care  guvernul  britanic  acordă  garanţii  Dentru sporirea exportului acestei ţări către România.  La  13  aprilie  1939, prim­miniştrii Angliei  şi Franţei, în numele guvernelor  or, dădeau României şi Greciei asigurarea că dacă va fi întreprinsă o acţiune ce  Dune  în  pericol  independenţa  lor  „cele  două  se  angajează  să  le  dea  deîndată  toată asistenţa care le stă în putere". în contextul situaţiei complicate în care se  afla România, garanţiile democraţiilor occidentale au constituit un sprijin pentru  întărirea  poziţiei  internaţionale  a  ţării  noastre.  Vizita  la  Berlin  a  ministrului  de  Bxterne  român,  GrigoreGafencu  (18­20  aprilie  1939),  confirmă  opinia  că,  cel  puţin  deocamdată,  Hitler  nu  era  interesat  să  sprijine  revizionismul  maghiar  în  schimbul prieteniei României.  Intensele  contacte  diplomatice,  care  au  inclus  şi  acţiuni  de  salvare  a  înţelegerii Balcanice, după dispariţia Micii înţelegeri, pun în evidenţă voinţa ţării  noastre de a rămâne departe de conflictul mondial care se pregătea, cu vizibilă  preocupare pentru menţinerea, în noile condiţii, a integrităţii teritoriale. încă la 11  august 1939, în întrevederea dintre suveranul României  şi preşedintele Turciei,  cele două ţări hotărau un demers comun pe lângă guvernele englez şi francez,  în  cazul  unui  atac,  Caro/  al  II  se  arăta  interesat  chiar  de  un  pact  de  neagresiune cu URSS, pe care l­ar fi dorit negociat de Ankara.  284

Semnarea  tratatului  germano­sovietic'Ya  23  august  1939,  la  Moscova,  instituia  supremaţia  celor  două  puteri  asupra  Europei  sud­estice  şi  pregătea  declanşarea, în viitorul cel mai apropiat, a celui de­al doilea război mondial. în  protocolul  adiţional  secret,  cunoscut  abia  după  1945,  se  afirmă, la  punctul  trei,  interesul manifestat de partea sovietică pentru Basarabia şi totalul dezinteres al  celei  germane  faţă  de  aceste  teritorii.  într­o  lume  partajată  de  interese  con­  tradictorii  şi  în  preajma  celei  mai  teribile  catastrofe  din  întreaga  sa  istorie,  România  afirma,  la  28  august  1939,  obiectivele  esenţiale  ale  politicii  sale  externe: apărarea fermă a independenţei  şi integrităţii teritoriale a ţării, respect  faţă  de  toate  angajamentele  asumate,  consolidarea  înţelegerii'  Balcanice,  destindere în raporturile cu Bulgaria şi Ungaria. 

Din  instrucţiunile  lui  Ion  C  Brătianu  pentru  delegaţia  română  care  urma  să  negocieze  la  Viena (martie­aprilie 1924) normalizarea raporturilor României cu URSS.  ,De la început, veţi insista asupra faptului că noi nu ne­am amestecat şi nu ne vom amesteca  în  afacerile  interne  ale  Rusiei  şi  că  noi,  întotdeauna  am  refuzat  să  intervenim  pentru  a  ajuta  pe  duşmanii  ei,  oferindu­le  ample  asigurări  asupra  intenţiilor  noastre  paşnice,  veţi  declara  că  noi  suntem  gata  să  reluăm  cu  ei  relaţii  normale  şi  amicale,  dar  că,  pentru  aceasta  recunoaşterea  frontierei  este necesară, căci fără frontieră se  pot  obţine  armistiţii, dar nu relaţii normale între cele  două tăn   '  Textul pactului de asistenţă mutuală sovieto­român adoptat şi parafat în vara 1936  1. Asistenţă mutuală în cadrul Societăţii Naţiunilor care să nu vizeze în mod special un stat,  ci în general orice agresor european  ­~  2 Intrarea în acţiune a fiecăruia dintre ţări se va face numai când Franţa va fi intrat în  acţiune  3.  Guvernul  sovietic  recunoaşte  că  în  virtutea  diferitelor  obligaţii  de  asistenţă,  trupele  sovietice  nu  vor  putea  trece  niciodată  Nistrul  fără  o  cerere  formală  în  acest  sens  din  partea  guvernului regal al României, la fel cum, Guvernul regal al României recunoştea că trupele române  nu vor putea trece niciodată Nistrul în URSS fără o cerere formală a guvernului sovietic  4 La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de  pe teritoriul român la est de Nistru, după cum la cererea guvernului URSS, trupele române trebuie  să se retragă imediat de pe teritoriul URSS, la vest de Nistru"  *  într­o  scrisoare  adresată  regelui  Carol  al  II  după  demiterea  sa  din  funcţia  de  ministru  de  externe,  Nicolae  Titulescu  relatează  unul  din  dialogurile  sale  cu  N  Litvinov  la  Talloires  în  vara  1937.  „în  sfârşit  Litvinov  mi­a  spus  „vă  amintiţi  condiţiile  în  care  am  reluat  relaţiile  noastre  diplomatice? Vă  era  atât de teamă de ministrul rus în România încât  mi­aţi  pus întrebarea Şi dacă  acest ministru intră în  biroul meu  şi îmi cere în  mod  paşnic Basarabia în  virtutea  articolului 19 din  Pactul Societăţii Naţiunilor?"  Am răspuns atunci «îl veţi da afară»  România  repet  ­  în  zadar  spuneţi  contrariul  ­  şi­a  schimbat  politica  externă  Vrem  ca  potenţialul pe care îl reprezintă Basarabia să devină rus şi nu german De aceea ţin să vă comunic  că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate mijloacele juridice şi militare care ne vor fi posibile".  '    TEMĂ  1  Care au fost principalele trăsături ale diplomaţiei româneşti în anii dintre cele două războaie  mondiale?  2  Caracterizaţi relaţiile româno­sovietice în perioada interbelică  3  Care au fost cauzele înlăturării, în 1936, a lui Nicolae Titulescu din guvern?  4  Prezentaţi situaţia diplomatică a României în anii 1938­1939 

285

VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (1918­1948) (I) 

­  CARACTERISTICI GENERALE.  ­ ALTE MODALITĂp DE AFIRMARE A SPECIFICULUI NAŢIONAL.  ISTORIOGRAFIA.  ­NAŢIONAL SI UNIVERSAL ÎN CULTURA ROMÂNĂ.  Du  ă 

Caracteristicile  generale.  P  încheierea  războiului  din  1916­1918  şi  realizarea  României  rvîari,  a  început  în  ţara  noastră  şi  din  punct  de  vedere  cultural o perioadă plină de efervescenţă, caracterziată prin confruntarea liberă a  unor curente de gândire şi a unor orientări stilistice diverse, o confruntare loială,  civilizată  şi,  în  cele  din  urmă,  salutară  pentru  toţi  partenerii  de  discuţii,  chiar  atunci  când  ei  se  situau  pe  poziţii  antagoniste.  După  cum  în  politică  un  regim  democratic  pluralist,  cum  era  acela  consfinţit  prin  Constituţia  din  1923,  lăsa  libertate  de  existenţă  şi  de  exprimare  unui  larg  spectru  de  orientări,  a  căror  permanentă întâlnire în arena parlamentară reprezenta, pentru fiecare dintre ele,  condiţia  păstrării  unui  spirit  mereu  treaz  şi  activ,  tot astfel varietatea  direcţiilor  culturale constituia o garanţie pentru nota de culoare şi de tumult care defineşte  viaţa spirituală a României după 1918.  Această  bogăţie  de  tendinţe,  de  iniţiative  şi  evenimente  avea  să­şi  păstreze trăsăturile definitorii până către 1945, după care intervine spiritul „nou",  nivelator,  al  culturii  importate  din  Uniunea  Sovietică  o  dată  cu  dictatura  comunistă  căreia  îi  era  aservită.  Acest  punct  terminus  al  înfloritoarei  noastre  culturi interbelice avea să însemne nu numai uniformizarea la nivelul mediocru şi  submediocru,  ci  şi  distrugere  de  valori,  în  sensul  cel  mai  concret:  mari  opere  interzise,  ascunse  prin  fondurile  secrete  ale  bibliotecilor,  inaccesibile  marelui  public;  creatori  radiaţi  din  tezaurul  omologat  al  culturii  române,  împiedicaţi  să  publice; lucrări fundamentale îngropate în uitare; mari oameni de cultură distruşi  moral  şi  fizic  în  universul  concentraţionar,  în  închisori  de  sinistru  renume,  la  Sighet, la A/ud, la Gherla, sau pe şantierul canalulu; Dunăre­Marea Neagră. Se  atenta,  astfel,  la  însăşi  identitatea  culturală  a  pbporului  român,  o  identitate  definită prin efortul conjugat al generaţiilor de ctitori ai României moderne într­un  proces  izvorât,  încă  de  la  începutul  secolului  al  XIX­lea,  din  dorul  de  legitimă  situare în rândul celorlalte culturi europene şi edificat mai târziu fără întrerupere,  pe  o  traiectorie  constant  ascendentă,  până  la  temporara  breşă  impusă  după  al  doilea război mondial.  în  interiorul  acestui  proces  unic  de  definire  a  unei  identităţi  culturale  româneşti, compatibilă şi comparabilă cu alte mari culturi ale Europei moderne,  perioada  interbelică  se  constituie  ca  o  etapă  conturată,  definită  nu  numai  prin  amploarea fenomenului cultural, ci şi în plan valoric descriptibilă ca un moment  286

de  apogeu,  în  care  se  regăsesc,  în  plină  perioadă  creatoare,  nume  con­  sacrate  dinaintea  primului  război mon­  dial, dar apar şi noi personalităţi.  Caracteristic  perioadei  interbelice  este,  pentru  cultura  română,  şi  inte­  resul  crescut  pentru  descoperirea  şi  punerea  în  valoare  a  specificului  na­  ţional, în timp ce, în secolul al XIX­lea,  dominanta  era  dată  de  căutarea  şi  cultivarea  acelor  elemente  care  re­  prezentau  trăsături  de  unire  între  cul­  tura  română  şi  alte  mari  culturi  (fran­  ceză,  germană,  italiană),  în  prima  jumătate  a  veacului  nostru  şi  cu  pre­  cădere  în  perioada  interbelică,  oamenii  de  cultură  români  revin  tot  mai  des  la  întrebări  ­  uneori  doar  subînţelese  ­  cărora  le  caută  răspuns  de  pe  diferite  poziţii  ideologice  şi  cu  mijloace  proprii  diferitelor  domenii  ale creaţiei  spirituale:  cine  suntem  noi  cu  adevărat?,  prin  ce  ne  distingem?,  cum  ne Nicolae lorga dife­  renţiem de alte culturi europene?, până unde merge înrudirea noastră spirituală  cu  alte  naţiuni  şi  unde  apare  elementul  caracteristic,  diferenţa  specifică?,  ce  aducem  original  în  cultura Europei  şi  care  este  obârşia  acelor  trăsături care  ne  singularizează,  fără  a  ne  izola  totuşi?.  Această  problematică  pe  care  o  prefigurau câteva personalităţi active în deceniile precedente (Vasile Alecsandh  ca  folclorist,  "Bogdan  Petriceicu  Hasdeu  în  studii  de  istorie,  etnografie  şi  lingvistică,  Nicolae  Densuşianu  în  „Dacia  preistorică"),  capătă  amploare  după  împlinirea  vechiului  vis  al  unităţii  naţionale,  materializându­se  în  creaţii  care,  la  prima vedere, cu greu se pot plasa sub acelaşi stindard.  Uneori,  prin  soluţiile  diferite  pe  care  le  propun  aceloraşi  probleme,  căutătorii  specificului  naţional  se  situează  în  nedisimulată  opoziţie  unii  faţă  de  alţii,  adesea  chiar  polemizând;  ceea  ce  îi  uneşte,  totuşi,  este  căutarea  unei  identităţi  bine  precizate.  Desigur,  cei  mai  apropiaţi  unei  asemenea  preocupări  sunt istoricii. Generaţia interbelică ne­a lăsat o moştenire fundamentală în acest  domeniu.  O  operă  reprezentativă  şi,  fără  îndoială,  cea  mai  vastă,  a  creat­o  Nicolae  lorga  (1871­1940),  personalitate  activă  în  istoriografie,  literatură,  publicistică,  politică.  încă înaintea  primului  război mondial  îşi  afirmase  interesul  pentru  problematica  naţională  în  literatură,  ca  teoretician  al  sămănătorismului,  curent cristalizat în jurul revistei cu acelaşi nume, pe care a condus­o din 1903.  Văzând  în  civilizaţia  românească  o  continuatoare  legitimă  a  Bizanţului  (în  „Byzance apres Byzance"), într­o epocă în care istoriografia mondială manifesta  un  spor  de  interes  pentru  Imperiul  roman  de  răsărit,  Nicolae  lorga  repunea  în  circulaţie valori culturale care defineau una din componentele de bază ale culturii  româneşti. Puse provizoriu în paranteză de gânditorii secolului trecut, dornici să  287 

se  distanţeze  de  ceea  ce  le  părea  medieval,  deci  anacronic,  trăsăturile  bizantine  ale  culturii  româneşti  con­  stituie unul din motivele mereu reluate  de  istoriografii  români  ai  veacului  nostru,  şi  nu  numai  de  ei,  ci  şi,  de  asemenea,  de  muzicologi,  muzicieni,  istorici  de  artă  şi  artişti  plastici.  Cer­  cetările  bizantinologului  Nicolae  Bă­  nescu  (1878­1971),  cele  ale  preotului  şi muzicologului /. D. Petrescu (1884­  1970), creaţii ca „Oratoriul bizantin" a\  compozitorului  Paul  Constantinescu  (1909­1963),  studiile  de  iconografie  bizantină  şi  românească  veche  ale  istoricului  de  artă  /.  D.  Ştefănescu  (1886­1981),  picturile  în  stil  neo­bi­  zantin  ale  lui  Constantin  Petrescu  (1871­1954),  toate  constituie  probe  ale  asumării  ascendenţei  sale,  impe­  rial­bizantine,  de  către  cultura  româ­  George Călinescu nească interbelică.  înru  dită  cu  această  atitudine  este  şi  reconsiderarea  Ortodoxiei,  privită  nu  numai  ca  leagăn  al  spiritualităţii  româneşti,  ci  şi  ca  sursă  actuală,  vie,  de  înnoire  a  trăirilor  superioare.  Mişcarea  de  idei  gravitând  în  jurul  revistei  „Gândirea",  indisociabilă  de  numele  şi  personalitatea  lui  Nichifor  Crainic,  constituie  eşantionul  gel  mai  la  îndemână  pentru  ilustrarea  „ortodoxismului"  din  cultura  românească  interbelică.  Totuşi,  el  nu  a  fost  şi  unicul  căutător  de  resurse  spirituale  în  tradiţia  ortodoxă.  Este  cunoscut  faptul  că,  la  rândul  său,  Nae  lonescu,  profesor  de  logică  şi  filosofie  cu  mare  audienţă  în  rândul  tinerilor  studioşi din epocă, dar adesea contestat de Crainic, manifesta o atracţie aparte  faţă de scrierile patristice, citându­l mai ales pe Origene.  O  altă  formă  de  căutare  a  valorilor  originare  ale  culturii  române  este  detectabilă  în  interesul  pentru  etnografie  şi  folclor.  în  aceste  domenii  perioada  interbelică  a  adus  contribuţii  dintre  cele  mai  însemnate.  Receptiv  la  noutatea  tehnică a „fonogramei" (posibilitate de înregistrare şi redare a sunetelor), George  Breazul  (1887­1961)  pune  bazele  „Arhivei  fonogramice",  nucleu  al  primei  fonoteci  cu  specific  de  folclor  din  România,  la  a  .cărei  îmbogăţire  va  contribui,  decisiv,  compozitorul  şi  folcloristul  Constantin  Brăiloiu  (1893­1958).  Compo­  zitorul  maghiar  Băla  Bartok  (1881­1945)  activează  şi  el,  concomitent,  ca  unul  dintre cei mai pasionaţi culegători ai folclorului românesc.  Pentru creaţia muzicală din epocă folclorul va fi una din principalele surse  de  inspiraţie.  Alături  de  marele  George  Enescu  (1881­1955),  autor  al  binecu­  noscutelor  „Rapsodii  române",  al  Suitei  a  ,'ll­a  „Săteasca",  al  „Sonatei  a  lll­a  pentru  pian  şi  vioară",  o  întreagă  generaţie  de  compozitori  îşi  exprimă,  prin  creaţiile  de vădită  sorginte folclorică,  admiraţia faţă  de  geniul   muzical  al  288 

poporului  român.  Mihail  Jora,  Marţian  Negrea,  Sabin  Drăgoi,  Tiberiu  Bre­  diceanu  sunt  doar  câţiva  dintre  muzi­  cienii acestei generaţii.  Binecunoscută  este,  în  acest  context, atracţia pentru universul rural In  general, prezentă în unele creaţii literare  ale epocii. Sămănătorismul stă martor a\  acestui  interes,  cu  rădăcini  într­o  pe­  rioadă  anterioară.  Anii  dintre  cele  două  războaie aduc şi ei, în special prin proza  lui  Liviu  Rebreanu,  într­o  tonalitate  proprie,  ataşamentul  literaturii  române  pentru  tematica  ţărănească,  problemă  mult  mai  amplu  tratată  în  cadrul  stu­  diului de istorie a literaturii române.  Acelaşi  filon  de  disponibilitate  su­  fletească  faţă  de  satul  românesc  îl  întâlnim  în  preocupările  sistematice  de  etnografie,  în  tematica  rurală  frecventă  în pictura şi grafica vremii, ca şi în repetatele încercări  Liviu Rebreanu de  constituire  a  unui  stil  naţional  în  arhitectură,  de  asemenea  în proliferarea, uneori până la exagerare, a  societăţilor feminine, mai mult sau  mai  puţin  culturale,  care  încurajau  confecţionarea  şi  purtarea  costumelor  naţionale  în  tot  felul  de  ocazii  festive.  Nu  vrem,  desigur,  să  stabilim  nici  o  echivalenţă între fenomenele enumerate mai sus. în plan estetic, ele au dus la  apariţii eşalonate pe o scară de valori. Singura lor zonă de contact o constituie  interesul comun .pentru ţăranul român şi creaţiile sale.    .  Unul  dintre  pionierii  cercetărilor  în  domeniul  artei  populare  a  fost  Al.  Tzigara­Samurcaş  (1927­1952)  iniţiator  al  colecţiilor  Muzeului  naţional  de  artă  veche românească, pentru care arhitectul  N. Ghika­Budeşti a construit edificiul  din  Bucureşti,  şoseaua  Kiseleff,  în  stil  neo­românesc  (astăzi  Muzeul  Ţăranului  Român). Sociologul Dimitrie Guşti, un adevărat şef de şcoală, a condus cercetări  sistematice pe teren, realizate cu grupuri de studenţi entuziaşti, din rândul cărora  s­au ales viitoare vârfuri ale sociologiei  şi etnografiei româneşti  (Traian Herseni,  H.H.  Stahl,  Mihai  Pop,  Romulus  Vulcănescu  etc).  Tot  lui  Dimitrie  Guşti  îi  datorăm  organizarea  Muzeului  Satului  din  Bucureşti,  rezervaţie  de  arhitectură  Populară  românească  de  excepţională  valoare.  După  modelul  său  etnologul  Romulus  Vuia  va  organiza  un  muzeu  similar  la  Cluj.  O  altă  personalitate  de  Primă  mărime  în  etnografia  românească  interbelică  este  Tache  Papahagi,  autorul  acelui corpus  de imagini, de acum cu valoare istorică, intitulat „Images  d'ethnographie roumaine", precum şi a mai multor culegeri de folclor.  Ca  şi  în  cazul  muzicii,  interesul  acordat  culegerii  de  date  despre  arta  şi  arhitectura populară a fost dublat, în planul creaţiei artistice culte, de un adevărat  curent  care folosea,  ca motiv  de inspiraţie,  „citatul folcloric",  după  cum  îl  putea  folosi şi pe cel bizantin, cu acelaşi sens: de raportare la un arhetip cultural nu 289 

numai prestigios, ci şi încărcat cu o valoare  simbolică,  de  model  primordial.  în  pictura  românească  interbelică  tematica  ţără­  nească  apare,  poate,  chiar  mai  frecvent  decât  în  literatura  epocii.  Ea  nu  are,  de  regulă,  nimic  dulceag  sau  pitoresc;  dim­  potrivă,  la  Ştefan  Dumitrescu,  la  Dimitrie  Ghiaţă,  i  se  asociază  chiar  o  anumită  asprime,  moştenită  probabil  din  pictura  lui  Ion Andreescu.  Ca  mii  Ressu, Octav Băn­  ci/ă,  Aurel  Băeşu,  Nicolae  Tonitza  sunt  doar  câţiva  dintre  pictorii  care  îşi  aleg,  adeseori, modelele din rândul  ţăranilor sau  din mediul de viaţă al acestora.  Prezenţa  României  la  mari  expoziţii  internaţionale  (Barcelona  1929, Paris  1937,  New  York  1939) este întotdeauna  apreciată  şi răsplătită cu premii şi datorită tematicii de  inspiraţie  folclorică,  aşa  cum  este  cazul  compoziţiei  de  mari  dimensiuni  „Nuntă  ţărănească",  operă  a  soţilor  Ana  şi  Aurel  Dimitrie Guşti Jiquidi,  medaliată  la  Paris  în  1937.  O  altă  artistă  foarte  activă,  Nora  Steriadi,  adaptează  stilul  tradiţional  al  picturii româneşti  post­bizantine  la  tehnici  inedite,  ca  mozaicul  de  sticlă  şi  broderia  de  mari  dimensiuni  („Familia  Brâncovenilor"reia  în  această  ultimă modalitate  decorativă  tipul de portret votiv de grup consacrat la sfârşitul secol.ului al XVII­lea de Pârvu  Mutu  Zugravul).  Alte  interpretări  ale  stilului  post­bizantin  ni  le  oferă,  sporadic,  pictoriţa  O/ga  Greceanu,  sculptorii  Dimitrie  Paciurea  (Adormirea  Maicii  Domnului")  şi  Fritz  Storck (Evanghelista  „Ghiorgieff"  din cimitirul  Şerban Vodă  din Bucureşti).  Nici  arhitecţii  nu  rămân  străini  acestei  tentaţii  de  întoarcere  la  sursele  tradiţionale. Elaborarea unui stil românesc constituie  un ideal  pentru mai multe  generaţii de creatori din acest domeniu. Petre Antonescu, elev al arhitectului Ion  Mincu  şi  Grigore  Cerchez,  descins  din  aceeaşi  filiaţie  stilistică,  ridică  la  scară  monumentală  elemente  de  arhitectură  brâncovenească,  gândite  iniţial  pentru  edificii  de  mici  dimensiuni.  Aşa  iau  naştere  Şcoala  de  Arhitectură  (astăzi  Institutul  de  Arhitectură  „Ion  Mincu"din  Bucureşti,  arh.  Gr.  Cerchez),  Ministerul  Lucrărilor  Publice  (astăzi  Primăria  Capitalei,  ark  Petre  Antonescu).  Elementele  de  pietrărie  traforată,  cu  motive  tipic  brâncoveneşti,  constituie  nota  distinctivă  pentru  această  tentativă  de  reformulare  stilistică,  mai  adecvată  edificiilor  de  dimensiuni modeste (Vila Minovicipe şoseaua Bucureşti­Ploieşti; Casa Disescu  de pe Calea Victoriei 196 din Bucureşti etc).  O  altă  generaţie  de  arhitecţi  îşi  propune  elaborarea  unui  stil  românesc,  luând ca  punct de plecare elemente  de  arhitectură  populară. Efectele  decora­  tive  nu  mai  apar  diatr­o  îmbelşugată  ornamentaţie,  ci  rezultă  din  alternanţa  lemnului cu zidăria, a albului cu negrul, a plinului cu golul. Sobrietatea şi bunul  290 

gust  caracterizează  lucrările  reali­  zate în acest stil de arhitecţi ca G M.  Cantacuzino  şi  Henrieta  Delavrancea.  A  treia  tentativă  de  definire  a  unui  specific  arhitectonic  aparţine  lui  Constantin  Joja,  arhitect  care  va  persevera  în  această  direcţie  şi  după  cel  de­al  doilea  război  mondial.  Pentru  el,  etalonul  îl  reprezintă  ve­  chea  arhitectură  orăşenească  din  'Ţările  Române,  acele  construcţii  cu  geamlâc pe structură de lemn pe care  incendiile,  dar  şi  o  anumită  menta­  litate răspândită în secolul trecut le­  au distrus cu  perseverenţă. Demersul  arhitectului  Joja  vizează  nu  numai  reabilitarea, ci  şi reînvierea acestui tip  de construcţie autohton.  Alte  modalităţi  de  afirmare  a  specificului  naţional.  Istoriografia.  Pentru  a  Nicolae N. Moroşan enumera în toată diversitatea lor acele manifestări  ale culturii  româneşti interbelice, care ilustrează tendinţa ei de reconsiderare a originilor, fie  ele  bizantine  (de  fapt,  post­bizantine),  ortodoxe,  sau  folclorice,  se  cuvin  enumerate  şi  câteva  cazuri  singulare,  greu  de  subsumat vreuneia  din  cele  trei  direcţii enumerate anterior.  Cel dintâi este istoriografia privitoare  la Ţările Române în ansammblul ei.  Fireşte,  aceasta  este,  prin  vocaţie,  o  răsfrângere  către  trecut,  deci  nu  numai  studiile  bizantine,  ci  preocupările  pentru  istoria  pământului  românesc,  luate  în  ansamblul  lor,  îşi  justifică  încadrarea  în  acest  capitol.  Vasile  Pârvan  (1882­  1927),  istoric  şi  arheolog,  dublat  şi  de  o  viziune  filozofică  asupra  istdriei,  are,  desigur, rezervat un loc privilegiat în această galerie de cercetători. Interesul său  a vizat atât civilizaţia geto­dacă (lucrări principale „Getica", „Dacia", „Civilizaţiile  străvechi în regiunile carpato­danubiene"), cât şi coloniile greceşti de la Pontul  Euxin  (săpături  la  Histria)  şi  legăturile  lumii  geto­dace  cu  Roma  antică  (organizează Şcoala română din Roma, tipăreşte „Ephemeris Dacoromâna"). La  laşi,  Orest  Tafrali  (1876­1937)  vădeşte  aceeaşi  pluralitate  de  disponibilităţi,  ca  istoric  (bizantinolog)  şi  arheaolog,  fiind,  totodată,  şi  primul  român  căruia  îi  datorăm o sinteză de istorie a artei universale. Nicolae N. Moroşan (1902­1944)  este  un  deschizător  de  drumuri  în  Preistoria  din  România,  domeniu  tratat  interdisciplinar (arheologie, paleontologie ­ fauna fosilă cuaternară ­  şi geologia  pleistocenului);  circumscrise  domeniului  istoric,  aceste  cercetări  au  pus  în  evidenţă  existenţa  paleoliticului  în  Moldova,  Dobrogea  şi  în  Nordul  Basarabiei.  Arheologii  din  generaţia  următoare  se  dedică,  fiecare,  unei  zone  şi  epoci  distincte  (Vladimir  Dumitrescu  ­  neolitic;  Constantin  Daicoviciu  ­  civilizaţie  dacică şi daco­romană; Grigore Florescu­ epocă romană şi bizantină etc).  291 

Una  din  cele  mai  interesante  personalităţi  ale  istoriografiei  române  interbelice  este  Gh.  I.  Brătianu  (1898­  1953),  istoric  şi  om  politic  deopotrivă,  autor  a  numeroase  studii  şi  a  câtorva  sinteze  („Tradiţia  istorică  despre  înte­  meierea  statelor  româneşti",  „O  enig­  mă  şi  un  miracol  istoric:  poporul  ro­  mân"),  susţinător  cu  temeinice  argu­  mente  a  unităţii  şi  autohtoniei  popo­  rului  român.  Interesul  marcant  pentru  fenomene  aparţinând  istoriei  econo­  mice  şi  sociale  îl  situează  în  cercurile  înnoitoare  ale istoriografiei mondiale  la  acea  dată,  în  rândurile  cărora  s­a  bucurat,  într­adevăr,  de  recunoaştere  şi prestigiu.  în  sfera  aceloraşi  preocupări  pentru  trecutul  naţional  se  înscrie  şi  activitatea lui  loan  Lupaş{  1880­1967),  prin a sa „Istoria unirii românilor".  Naţiona!  şi universal  tn  cultura  română. Un alt  George Enescu mod  de  a  pune  problema  specificului  naţional,    a  acelor  ilemente care disting poporul român de celelalte popoare ale Europei, îl aflăm la  Constantin  Rădulescu­Motru  (1868­1957),  psiholog,  sociolog  şi filosof,  care  îşi  ledică o parte a operei încercării de definire a ceea ce el numea „românismul".  'reocupările sale nu se limitează însă la acest aspect al cunoaşterii, el fiind, de  semenea, autorul unei concepţii filosofice, personalismul energetic,  un model  ropriu  de  interpretare  a  lumii,  care  îl  situează  şi  în  categoria  personalităţilor  iteresate de problematica general umană.  O asemănătoare pendulare între problematica naţională şi cea cu caracter  e generalitate se mai regăseşte şi la alte personalităţi culturale ale epocii. Un  un  exemplu  ni­l  oferă  Lucian  B/aga  (1895­1961)  în  opera  sa  cu  caracter  Joretic,  unde  descrierii  „spaţiu/ui  mioritic"  din  „Trilogia  culturii",  i  se  alătură  o  nagine globală a universului şi a raportului său cu capacitatea de cunoaştere a  mului.  Nici  generaţia  mai  tânără,  modelată  spiritual  sub  înrâurirea  filosofului  şi  )gicianului  Nae  lonescu  (1890­1940)  nu  a  rărrîas  străină  dublei  tentaţii,  a  ăutării  general­umanului  şi  specificului  românesc  deopotrivă;  cel  mai  oncludent  ilustrează  această  dualitate  operele  lui  Mircea  Vulcănescu  şi  Constantin Noica, dar şi la Mircea E/iade se face simţită, într­un alt mod, specific,  ceeaşi  chemare.  Pentru  el,  din  interesul  prim,  trezit  de  lumea  miturilor  şi  redinţelor  din  România  se  dezvoltă,  firesc,  cercetarea  originilor  imediate,  eto­dace şi îndepărtate, indo­europene, pentru a ajunge, în cele din urmă, la o  xtindere a sferei de interes la scară planetară. Un caz aparte îl constituie Emil  Voran, cu nota sa de pesimism în considerarea specificului românesc. 

92 

Alternanţa focarelor de interes între valorile naţionale şi cele universale nu  este  proprie  doar  creaţiilor  te'oretice.  Artiştii  din  diferite  domenii  o  cunosc  deopotrivă.  Sculptorul  Constantin  Brâncuşi  (1876­1957),  prin  opera  sa  egal  revendicată de patrimoniul spiritual românesc şi de cel universal, stă mărturie în  acest sens. I se pot alătura, în muzică, George Enescu (1881­1955) şi Dimitrie  Cuclin (1885­1980), inspiraţi când de folclorul naţional, când de teme aparţinând  culturii universale. De notat, în plus, opera teoretică a celui din urmă, înglobând  o  viziune  personală,  funcţionalistă,  asupra  muzicii,"într­un  sistem  filozofic  original.  * *  *  Despre specificul naţional, după George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până  in prezent:  „Deşi este foarte firesc ca un popor aşa de unitar şi de vechi să aibă trăsătura lui diferenţială,  care se şi intuieşte îndată în latura ei inefabilă, punerea problemei notei specifice e primită de mulţi  cu  mare  inimiciţie Cei care ştiu că francezii sunt raţionalişti,  germanii  idealişti,  englezii  pragmatici,  ruşii  mistici,  orientalii  fatalişti  nu  vor  să  admită  că  sufleteşte,  deci  şi  culturaliceşte,  trebuie  cu  necesitate  să  ne  deosebim  de  alţii...  Nicăieri  nu  se  va  găsi  un  intelectual  chiar  şi  în  cosmopolita  Americă  de  Nord,  care  să  afirme  că  el  n­are  nici  o  notă  diferenţială.  Această  declaraţie  însăşi,  semănând cu Nimeni a lui Odiseu, formează o puternică notă specifică. Şi de altfel se face o eroare  însemnată  când  se  socoteşte  că  a  fi  personal  înseamnă  să  te  deosebeşti  în  totul  de  alţii.  Pe  tot  globul oamenii poartă aceleaşi veştminte şi impresia superficială e de uniformitate. Dar ochiul adânc  va distinge stilul propriu.. Din cauza marelui concurs de grupuri alogene, poporul nostru a căpătat o  silă de străin şi de  venetic, pe care nu şi­o acoperă. El are o  vie aspiraţie eugenică de puritate  a  rasei. Opera lui Eminescu, a lui Goga, exprimă această stare de spirit.  în forma noastră de civilizaţie covârşeşte factorul colectiv. Românul este o fiinţă sociabilă. De  aceea  subiectele  cu  mişcări  de  gloată,  răscoale,  războaie,  răzmiriţe,  izbutesc  mai  bine  (vezi  Rebreanu)". 

Nicolae lorga, Poporul, inspirator al civilizaţiei şi literaturii române moderne:  „El, acest popor este inspiratorul civilizaţiei moderne; el a dat naţiei şi pe primii din scriitori şi  pe  primii din  artişti.  Enescu, fiul unui  arendaş, Grigorescu începuse făcând  icoane pentru  bisericile  săteşti...  Nu  numai  prin munca sa  necunoscută, care  dă României  agricole  toate  bogăţiile  ei,  dar şi  prin alte manifestări, ruralul a arătat că viitorul trebuie să se razime pe puternicii lui umeri; nesocotit,  batjocorit, stors de străini şi chiar de ai săi, acest popor de ţărani izbuti, prin energia sa neînvinsă,  să doboare tot ce i s­a pus în cale şi să menţină vitalitatea rasei.  Viaţa românilor din Ardeal nu se sprijinea  atât pe talentul şi cunoştinţele clasei intelectualilor;  adevăratul  eroism  se  găsea  în  masele  ţărăneşti...  Această  literatură,  venind  din  adâncimile  vieţii  naţionale însăşi, grăbi dezvoltarea naţiunii". 

TEMĂ:  1.  Ilustraţi aspectele esenţiale ale specificului naţional în cultura românească interbelică.  2.  Cum se reflectă raportul dintre cultura naţională şi cea universală în perioada interbelică? 

293

VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (II)  ­  DESCHIDERI SPRE CULTURA EUROPEI.  ­  ARTELE SPECTACOLULUI.  ­  MARILE SINTEZE SI MARII PRECURSORI. 

/ 

Deschideri  spre  cultura  Europei.  O  mare  parte  a  fenomenului  cultural  omânesc din perioada interbelică se situează dincolo de limitele identificării sau  iunerii în valoare a specificului naţional. Aceasta nu înseamnă nici negarea sau  onorarea lui programatică, ci doar detaşarea a numeroase spirite creatoare faţă  le o problematică oricum abundent ilustrată în cultura epocii. Printre cei la care  e manifestă această detaşare, câţiva îşi pun explicit problema sincronismului cu  nişcarea europeană  de idei. De obicei, ei reprezintă ceea ce  s­a numit „avan­  larda", mişcările  cele mai  explicit  angajate  în  ruperea  de  tradiţie,  de  negare  a  icesteia  şi,  uneori,  de  înlocuire  a  ei  cu  noi  forme  culturale.  Dar,  substanţa  anomenului de detaşare faţă de tradiţionalism nu o reprezintă avangardiştii, ci  urna  tuturor  creaţiilor  care  îşi  caută  făgaşe  proprii,  fără  a  se  preocupa  de  legarea tradiţiei, tot aşa cum nu se interesează nici de imitarea ei programatică.  )esigur că ele nu apar din nimic, dar nici nu­şi fac un obiectiv din conştientizarea  au din afişarea ascendenţelor spirituale.  în  literatură,  un  exemplu  îl  constituie,  în  acest  sens,  activitatea  din  jurul  evistei  „Sburătorul"  şi  al  cenaclului  său,  sub  îndrumarea  criticului  Eugen  .ovinescu.  începând  să  apară  la  scurt  timp  după  terminarea  războiului  (1919),  Sburătorul" a fost o veritabilă pepinieră a valorilor literaturii interbelice, în paginile  ale  publicând  Cam//  Petrescu,  Hortensia  Papadat­Bengescu,  Ion  Barbu,  Anton  io/ban, //arie  Voronca şi  alţi  scriitori,  precum  şi critici de  primă mărime ca Tudor  /ianu,  George  Călinescu,  Vladimir  Streinu,  E  Lovinescu.  Diversitatea  operelor  icestor creatori ne prezintă „Sburătorul" mai mult ca pe un mediu proprice afirmării  alorilor  decât  ca  pe  un  loc  al  experimentării  sau  aplicării  unei  anumite  doctrine.  :  ireşte,  nu  ne  putem limita la  cercul mai mult  sau  mai puţin fidel  „Sburătorului",  itunci  când  ne  referim  la  valorile  literaturii  interbelice.  Tudor  Arghezi,  Ion  \/linulescu,  Cezar  Petrescu,  George  Bacovia  sunt  nume  dintre  cele  mai  •roeminente,  care  se  pot  cita  în  sprijinul  ilustrării  desprinderii  de  căutarea  pecificului  naţional,  după  cum  orientarea  opusă  îşi  găseşte  o  strălucită  eprezentare în opera lui Mihail Sadoveanu, sau a lui Octavian Goga.  Tot în perioada interbelică se plasează, în cea mai mare parte, şi activitatea  reatoare a câtorva scriitori de origine română care îşi redactează operele în limba  ■anceză,  bucurându­se,  astfel,  de  o  mai  rapidă  integrare  în  patrimoniul  culturii  ■uropene  care,  prin  conţinutul  acestor  opere,  ia  adesea  contact  cu  valori  ale  imbianţei spirituale din România. Este vorba despre poetele Elena Văcărescu şi  \nna de Noailles, de scriitorii principesa Martha Bibescu şi Pana/t /strat/. De  '94

facturi  stilistice  şi  tematice  foarte  deo­  sebite,  ei  reprezintă  porţi  deschise  ale  Europei către cultura română.  Un  loc  aparte  îl  ocupă  mişcarea  de  avangardă,  grupată  în  jurul  revistei  „Contemporanul",  şi  a  altor  periodice  cu  apariţii  de  mai  scurtă  durată  („Integral",  „Unu", „75 HP"). Conturată din anii primului  război  mondial,  când  Tristan  Tzara,  originar  din  România,  participa la  naşterea  dadaismului  la  Zurich,  această  mişcare,  la  care  se  asociază  tendinţe  suprarealiste,  dar  şi  cubiste,  în  artele  plastice,  avea  să  se manifeste pe parcursul  întregii perioade  interbelice,  fără  a  cunoaşte  totuşi  o  prea  largă  audienţă  în  rândurile  publicului  ro­  mânesc,  mai  predispus  la  receptarea  for­  melor tradiţionale ale culturii. Prin acţiunea  culturală  a  avangardei,  România  interbe­  lică  se  situează  în  pas  cu  experimentele  culturale  cele  mai  recente  ale  întregii  Europe,  dar,  la  fel  ca  şi  în  restul  conti­  nentului,  impactul  socio­cultural  al  curen­  telor  de  avangardă  rămâne  unul  restrâns,  datorită  lipsei  de  identificare  cu  gustul 

Mircea Eliade 

Piaţa Senatului din Bucureşti 

295

ajontăţii consumatorilor de cultură, pe care, dimpotrivă, îşi propune  sistematic  3­i  şocheze,  să  le  zdruncine  mentaliţile  prea  conformiste.  Fenomenul  /angardist  este  receptat  în  mod  similar,  indiferent  dacă  manifestările  sale  ivesc  literatura  sau  artele.  Singurul  domeniu  în  care  modernismul,  nu  fără  iele  concesii,  a  reuşit  să  se  afirme  în  mod  mai  durabil,  este  arhitectura;  aici  jbismul,  bazat  pe  o  concepţie  funcţional  istă,  îşi  câştigă  adepţi  influenţând  scisiv schimbările pe care perioada interbelică, mai ales deceniul al patrulea, îl  juce în aspectul oraşelor româneşti. Acum se încetăţeneşte tipul de construcţie  itial  numit  block­house,  de  unde  derivă  termenul,  acum  atât  de  răspândit,  iloc".  Arhitecţi  cu  o viziune  modernă  înzestrează  centrul  Bucureştiului  şi  alte  ■aşe  mari,  cu  astfel  de  construcţii  (de  exemplu  blocul  ARO  ­  actualul  nematograf  „Patria"  ­  operă  a  arhitectului  Horia  Creangă).  Alţi  arhitecţi,  ca  larcel lancu, preferă formula cubistă pentru imobile de dimensiuni mai mici, vile  antru una sau două familii, formulă care cunoaşte un relativ succes, reuşind să  jcă  treptat  la  înlocuirea  casei  tradiţionale  orăşeneşti,  cu  imobile  care,  prin  lodificări  ale  planului,  dar  mai  ales  datorită  aspectului  faţadelor,  reprezintă  couri ale arhitecturii cubiste.  în  artele  plastice,  fenomenul  receptării  modernismului  se  produce  semănător cu acela din literatură. în general, artiştii români nu îl caută, dar nici  u­l refuză. Prin formaţie, dar şi prin structura sufletească, ei se asociază mai  ine  tendinţelor  moderate  care  continuă  să  deţină  supremaţia  şi  în  restul  uropei. Totuşi,  spre  deosebire  de Occidentul grăbit în schimbarea  stilurilor în  rtă,  în  România,  un  stil  odată  adoptat  supravieţuieşte  îndelung  şi  este  dus  până i ultimele lui consecinţe.  Astfel impresionismul, care constituise o noutate la sfârşitul secolului I  XIX­lea,  abandonat  şi  chiar  combătut la  începutul veacului  nostru, mai  ales în  ranţa,  patria  sa,  la  noi  dăinuie  până  spre  mijlocul  secolului  al  XX­lea,  iar  xponenţii săi aderă, uneori concomitent, şi la curente apărute în vest tocmai ca  îacţii anti­impresioniste. Aşa se întâmplă în cazul pictorului  Nicolae Dărăscu, în  le  cărui  tablouri  descoperim,  alternativ,  formule  impresioniste,  cubiste,  expre­  ioniste. Explicaţia acestui fenomen ţine de rădăcinile mai îndepărtate ale culturii  Dmâneşti,  şi  de  aceea  fenomenul  trebuie  notat  ca  o  simplă  particularitate  a  icturii  roTnâneşti  interbelice.  Această  epocă  ne­a  lăsat  şi  în  domeniul  artelor  lastice  o  moştenire  dintre  cele  mai  bogate.  Gh.  Petraşcu,  Th.  Pallady,  IN.  Tonitza,  losif  Iser,  N.  Dărăscu,  Jean  Al.  Steriadi,  Cecilia  Cuţescu­Storck,  :ustaţiu Stoenescu, Nagy Albert, Hans Eder, sunt nume de pictori din România  iterbelică,  oricând  posibil  de  alăturat  unor  valori  europene  ale  timpului  lor.  iculptura  cunoaşte  şi  ea  o  reprezentare  de  prestigiu  în  acea  perioadă,  prin  naeştri ca  Brâncuşi, Ion Jalea, Fr. Storck, C. Medrea, Oscar Han  şi  alţii. Este  remea când oraşele ţării se îmbogăţesc cu o impresionantă zestre de  statui  şi  lonumente, comandate artiştilor români sau străini (Monumentul Eroilor Aerului,  utor  Lidia  Kotzebue,  statuile  lui  Constantin  Brâncoveanu  şi  Mihail  (ogălniceanu,  autor  Oscar  Han,  statuia  Regelui  Caro/1,  monumentul  Regelui  'erdinand,  străjuit de patru Victorii  înaripate,  statuia lui  Ion  IC. Brătianu, autor  van  Mistrovic,  din  Bucureşti,  Monumentul  lui  M.  Eminescu  de  la  laşi,  autor  lichard  Hette,  Monumentul  Eroilor  C.F.R.  din  Bucureşti,  autori  Ion  Jalea  şi  Cornel  Medrea,  ş.a.).  în  acelaşi  timp,  în  numeroase  localităţi  din  ţară  se  ridică  nonumente  în  amintirea  localnicilor  căzuţi  în  luptă  în  timpul  primului  război  nondial, monumente care, de la caz la caz, pot fi simple cruci sau obeliscuri  !96

însoţite  de  plăci  comemorative  cu  numele  eroilor,  sau  pot  fi  statui  de  ostaşi  ori  reprezentări  alegorice.  Numai  în  Bucureşti,  din  această  categorie  fac  parte  şi  Monumentul  Geniului  (Leul),  autor  Spi­ridon  Georgescu,  Monumentul  Eroilor  Sanitari,  autor  Raffaello  Romanelli,  Monumentul  Infanteriei  (dispărut),  Monumentul  Corpului  Didactic  (dispărut),  sau  acelea,  mai  puţin  cunoscute,  de  pe  strada  Silvestru  şi  din  cartierul  Dămăroaia.  Numărul  lor  mare  ne  sugerează  amploarea  mişcării  '  de  întreţinere  a  cultului  eroilor,  dar  atestă,  totodată,  dubla  funcţie  civică  şi  urbanistică,  pe  care  sculptura  şi­o  asumă  tot  mai  des,  părăsind  saloanele  pentru  pieţele  publice.  Asemenea  literaturii,  şi  artele  plastice  cunosc,  în  perioada  interbelică, fenomenul  avangardei,  început,  de fapt, încă  din  primii  ani ai secolului al XX­lea. Revista „Contemporanul" este, şi în acest caz, cea în  jurul  căreia  se  grupează  spiritele  cele  mai  înnoitoare.  în  pictură,  curentele  moderniste pe care le găsim reprezentate sunt cubismul  (Marcel lancu  şi  M.H.  Maxy)  şi  suprarealismul  (Corne/iu  Mihăilescu  şi  Victor  Brauner).  în  sculptură,  personalitatea  cea  mai  marcantă  rămâne  Constantin  Brâncuşi,  prin  ansamblul  monumental  de  la  Tg.  Jiu,  cuprinzând  Coloana  infinitului,  Poarta  sărutuluiş\ Masa tăcerii, dedicate  „Masa tăcerii" de Constantin Brâncuşi 

Constantin Brâncuşi

2  97 

toate  cinstirii  eroilor  războiului  de  reîntregire.  Prin  activitatea  sa  desfăşurată  în  Occident, el aduce o recunoaştere largă a valorilor culturii române, din tradiţiile  căreia  artistul  îşi ia,  adesea, motivele  pe  care le  prelucrează,  dându­le  sensuri  simbolice.  O  altă  personalitate  a  artei  moderne  din  România  este  Hans  Mattis­Teutsch,  pictor  pe  care  stilizarea  formelor  îl  împinge  adesea  dincolo  de  limita figurativului, în domeniul artei abstracte.  Artele  spectacolului.  Printre  artele  care  cunosc  o  înflorire  în  perioada  interbelică se numără şi acelea ale spectacolului: teatrul dramatic şi de comedie,  opera,  opereta,  baletul,  revista,  ca  şi  activitatea  de  concerte  a  Filarmonicii.  In  fiecare  dintre  aceste  domenii,  la  care  se  adaugă  şi  recent  apărutul  teatru  radiofonic,  se  afirmă  personalităţi  de  mare  renume.  O  parte  din  aceste  manifestări  artistice  sunt  subvenţionate  de  stat;  astfel,  este  cazul  Teatrelor  Naţionale (din  Bucureşti,  Cluj,  laşi,  Chişinău,  Cernăuţi  şi  Craiova),  a Operelor  (Bucureşti  şi  Cluj).  George  Vraca,  Aurel  Storin,  Lucia  Sturdza  Bulandra  sunt  câteva  din  numele  reprezentative  ale  scenei  teatrale  interbelice;  li  se  alătură,  pentru  genul  revistei,  personalitatea  inconfundabrlă  a  lui  Constantin  Tănase.  Baletul  clasic  îşi  are,  la  rândul  său,  reprezentanţi  de  prestigiu,  ca  Elena  Penescu­Liciu, iar cel modern este ilustrat îndeosebi de Floria Capsali. Pe scena  Operei  Române  evoluează  mari  artişti  lirici:  Margareta  Metaxa,  Valentina  Cretoiu,  Dinu  Bădescu,  Şerban  Tassian,  Petre  Ştefănescu  Goangă.  Alţii,  originari din România, duc faima ţării pe marile scene ale lumii (sopranele Florica  Cristoforeanu şi Pia Igy).  Tot  de  această  epocă  sunt  legate  începuturile  cinematografiei  româneşti.  Cea mai importantă realizare o constituie ecranizarea piesei lui I.L. Caragiale „O  noapte furtunoasă", realizată de regizorul Jean Georgescu (cu protagonişti ca  Al. Giugaru, Radu Beligan, George Demetru).  Muzica  românească  traversează,  şi  ea,  o  epocă  foarte  prosperă  în  anii  dintre  cele  două  războaie.  Creaţia  originală,  aflată  predominant  sub  semnul  inspiraţiei  folclorice,  este  reprezentată  prin  personalităţi  pe  care  le­am  amintit  deja  în  legătură  cu  punerea  în  valoare  a  tezaurului  tradiţiei  naţionale.  Incontestabilul  apogeu valoric  este  atins  prin  opera  lui  George  Enescu,  a  cărui  activitate  de  dirijor  şi  de  violonist  o  completează  pe  cea  componistică.  Dinu  Lipatti, la rândul său, îmbină preocuparea pentru compoziţie cu strălucita carieră  de pianist, în timp ce Cella Delavrancea îşi  împarte activitatea între concertele  de pian şi vocaţia de prozator. în sfârşit, arta dirijorală cunoaşte şi ea succese  prin mari şefi de orchestră, ca George Georgescu şi Ionel Per/ea.  Alte  genuri  muzicale  se  afirmă,  şi  ele,  în  deceniile  interbelice.  Ion  Vasilescu,  Ionel  Fernic,  C/aude  Romano  fiind  doar  câţiva  din  cei  mai  populari  compozitori de muzică uşoară. Muzica populară interpretată de Măria Tănase  sau  de  taraful lui  Grigoraş  Din/cu  reuşeşte,  în  acea  epocă,  să  reţină  nu  numai  atenţia publicului românesc, ci  şi  să repurteze  succese internaţionale, cucerind  auditoriul în turneele din Statele Unite.  Marile sinteze şi marii precursori. Dar, dincolo de aceste manifestări mai  direct accesibile unui public numeros, cultura română din perioada interbelică a  însumat o bogată operă teoretică, de concepţie, în diferite ramuri ale disciplinelor  umaniste.  Ea  se  ilustrează  prin  nume  de  mare  prestigiu,  unele  dintre  ele  cunoscute dincolo de hotarele ţării. Caracteristic este efortul de sinteză pe care îl  298

fac  creatorii  din  diferite  domenii,  deşi  demersurile  analitice  nu  lipsesc  nici  ele,  adeseori precedând sinteza în opera aceluiaşi teoretician. Este cazul lui George  . Călinescu („Istoria literaturii române de la origini până în prezent"), al lui Eugen  Lovinescu  („Istoria  civilizaţiei  române  moderne"),  al  lui  Tudor  Vianu  (Arta  prozatorilor români"), al lui N. Bagdasar („Istoria filosofiei româneşti"). După cum  ne­o  demonstrează  exemplele  citate,  atracţia  sintezei  se  manifestă  în  cultura  română  într­un  moment  când  exista  certitudinea  maturizării  ei  şi  atingerii  unui  apogeu valoric; nu este deci, întâmplător, că tocmai sintezele enumerate anterior  au sensul unei retrospective, al unor bilanţuri critice, al unei contemplări reflexive  pe care cultura românească modernă şi­o dedică sie după mai bine de un secol  de  acumulări.  Vocaţia  pentru  sinteză  nu  se  rezumă  însă  la  aceste  studii  ample  cu  caracter  retrospectiv.  Definirea  unor  sisteme  proprii  de  gândire  se  mani­  festase  şi  la  generaţiile  precedente;  o  regăsim,  acum,  în  tot  mai  multe  domenii  ale  creaţiei  teoretice.  Dar,  chiar  şi  atunci  când  studiile  nu  se  încheagă  într­un  sistem original, ele ating adesea cote de valoare la nivelul european al vremii.  în  estetică  şi  istoria  literară,  în  afara  numelor  deja  citate,  îşi  continuă  activitatea,  începută  în  perioara  precedentă,  Mihail  Dragomirescu  (1868­1942),  susţinător al autonomiei esteticului şi autor al unei teorii a capodoperei, pe care  o  expune  în  lucrarea  sa  „Ştiinţa  literaturii".  Deseori  contestat  de  generaţia  imediat  următoare,  el  este  repus  pe  un  loc  din  fruntea  ierarhiei  esteticienilor  români de către criticii tineri care văd în sistemul său semne ale unei gândiri de  tip  structuralist.  Profesorul  de  estetică  de  la  Universitatea  din  Cluj,  Liviu  Rusu  (1901­1985),  îşi  susţine  doctoratul  la  Sorbona  cu  teza  principală  „Essay  sur  la  creation artistique. Contribution â une esthetique dynamique". Şerban Coculescu  (1903­1959)  matematician,  poet  şi  estetician  se  afirmă  ca  unul  din  precursorii  aplicării metodelor matematice în domeniul estetic. Stabilit în Franţa, el publică,  sub pseudonimul Pius Servien, lucrări de referinţă în acest domeniu aflat abia la  început de  drum  („Lşs  Rythmes comme  introduction  physique  â  l'esthetique").  Un  alt român  stabilit în Franţa, C. Matila Ghyka, îşi  înscrie numele în  aceeaşi  categorie a pionierilor cercetărilor de estetică realizate cu mijloace matematice.  Lucrarea  sa,  „Le  Nombre  d'Or,  rites  et  rythmes  pythagoriciens  dans  le  developpement  de  la  civilisation  occidentale",  publicată  în  1931,  constituie  un  element de referinţă în această nouă direcţie a esteticii secolului nostru.  Alţi  români  se  impun,  de  asemenea,  atenţiei  cercurilor  de  specialişti  din  Occident prin operele lor teoretice în diferite domenii ale cercetării umaniste sau  în zonele de interferenţă dintre sfera umanistă şi cea a ştiinţelor exacte. Ştefan  Lupaşcu (Lupasco) se face cunoscut prin volumele „La physique macroscopique  et sa portee phi/osophique" şi  „Les idees directrices d'une nouvelle philosophie  des  sciences", marcând  începutul  unei  opere  pe  care  o va  continua  şi  după  al  doilea război mondial. Un demers care poate fi considerat de pionierat ştiinţific îl  realizează  Ştefan  Odobleja  cu  a  sa  „Psihologie  consonantistă",  în  care  prefigurează principii de bază ale ciberneticii.  Nu  mai  puţin  importante  sunt  şi  operele  unor  gânditori  români  a  căror  receptare  internaţională  nu  a  fost  la  fel  de  largă.  Mulţi  dintre  ei  ne  apar  confruntaţi cu tentaţia de a construi adevărate sisteme filozofice, estetice, etice,  Psihologice, căutând răspunsuri globale şi originale la marile întrebări ale acestor  domenii ale cunoaşterii. Această vocaţie a sintezei duce mai departe o tendinţă 

299

pe care, incipient, o descopeream încă  la  precedenta  generaţie  de  cărturari  români;  ea  poate  fi,  de  asemenea,  interpretată  ca  reflex  al  culturii  ger­  mane în al cărei spirit s­au formulat cei  mai  mulţi  dintre  aceşti  beneficiari  ai  unor  burse  de  studii  în  Germania  sau  Austria,  al  căror  prestigiu  în  studiul  filosofiei  îl  depăşea  pe  cel  al  Franţei  către care se simţeau mai atraşi artiştii  Şi  literaţii.  Constantin  Rădulescu­Motru  („Personalismul  energetic",  1927),  Lu­  cian  B/aga  („Trilogia  cunoaşterii'  1931­1934),  P.P.  Negulescu  („Geneza  formelor  culturii",  1934),  Eugeniu  Spe­  ranţia  („Psihologia  gândirii",  1922),  Ion  Petrovici  („Teoria  noţiunilor"),  Mircea  Florian  („Arta  de  a  suferi",  1920)  Tudor  Vianu  („Estetica",  1934­1936)  reprezintă,  prin  lucrările  citate,  tocmai  această  tendinţă  prezentă  în  cultura  română  interbelică.  Gânditorii  formaţi  la  şcoala  Eugen lonesco franceză  manifestă,  în  schimb,  o  înclinaţie  către  abordarea  într­un spirit eseistic, chiar şi atunci când titlurile contrazic această caracterizare:  D.D. Roşea („Existenţa tragică. încercare de sinteză filosofică",  1934),  Dan  Bădărău („Essay sur la penssee", 1925), I.D. Gherea („Le moix et le monde.  Essai d'une cosmogonie antropomorphique", 1938).  Activi şi ei în perioada interbelică, Alexandru Bogza şi Camil Petrescu'\ş\  construiesc adevărate sisteme filozofice, fără a le încredinţa însă tiparului;  publicul va lua cunoştinţă  de ele abia  în anii '80 ai secolului nostru, ele  aparţinând totuşi, de drept, epocii când au luat naştere. 

Despre pictura lui Gh. Petraşcu, din „Pictura românească in imagini":  „Pentru  că,  aşa  cum  s­a  observat,  pictura  lui  Pătraşcu  descoperă  acele  spaţii  în  care  elementul  se  transformă  în  permanenţă,  obişnuitul  devine  viziune  uimitoare  a  unei  poezii  cosmice  lată,  de  pildă,  interioarele  înfăţişate  de  Petraşcu,  nimic  din  intimismul  tradiţional  al  tablourilor  cu  acest subiect... Petraşcu a introdus în pictura modernă românească o direcţie ale cărei consecinţe  nu au fost, poate, descoperite încă în sensul lor cel mai adânc. La graniţa dintre organic şi mineral,  lumea tablourilor lui evocă, într­o poezie tăcută, de concentrată gravitate, o viziune în care palpabilul  şi  misterul  se  însoţesc.  Structura  acestei  arte  cuprinde,  deopotrivă,  înţelegeri  ale  străvechii  arte  româneşti  şi  ale  picturii  europene  a  secolului  al  XX­lea;  o  sinteză  cutezătoare  ale  cărei  înfăptuiri  marchează  în  istoria  artei  româneşti  un  moment  dintre  cele  mai  semnificative.  Petraşcu  este  incontestabil, dacă nu un fondator de şcoală, un întemeietor de tradiţie artistică".  TEMĂ:  ­ Care a fost contribuţia artelor spectacolului la progresul culturii interbelice? 

300 

VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (III)  ­  CULTURA DE MASE. TRĂSĂTURI GENERALE.  ­  PRINCIPALELE INSTITUŢII DE CULTURĂ. 

Cultura  de  mase.  Trăsături  generale.  Din  punct  de  vedere  cultural,  perioada  din  istoria  României  care  debutează  după  înfăptuirea  Marii  Uniri  din  1918  şi  se  încheie  o  dată  cu  instalarea  regimului  comunist  a  reprezentat  un  apogeu,  pregătit  de  desfăşurările  anterioare  din  întreaga  epocă  modernă.  Desigur,  generaţia  marilor  clasici  (Eminescu,  Creangă,  Caragiale)  îşi  încheiase  activitatea,  dar  acum ia  naştere  un veritabil  „al  doilea clasicism", demn  de  acest  nume  prin  caracterul  stabil,  durabil  al  valorilor  spirituale  pe  care  Ie­a  generat,  nicidecum  însă  prin  opţiunea  stilistică,  deloc  omogenă,  câteodată  de­a  dreptul  modernistă.  Totuşi,  chiar  dacă  în  conştiinţa  publică  se  încetăţenesc,  cu  precădere,  valorile  de  vârf,  această  perioadă  istorică  poate  fi,  în  mod  la  fel  de  justificat,  caracterizată  ca  momentul  de  explozie  a  culturii,  de  difuzare  a  ei  în  toate  mediile  sociale,  în  care  societatea  românească  îşi  edifică  ­  fără  să  o  numească  astfel,  şi  fără  nici  o  nuanţă  propagandistică  ­  o  adevărată  cultură  de  mase,  care  stimulează  şi  antrenează forţe  creatoare  de  diverse mărimi,  nu  doar  superlativele  care  constituie  partea  vizibilă  a  icebergului  cultural  românesc.  Apariţia  acestui  fenomen  îşi  află  suficiente  argumente  în  plan  istoric,  dar  şi  în  domeniul psihologiei sociale. Istoric, el a fost pregătit de perioada precedentă, în  care  notam  obligativitatea  învăţământului  primar,  mişcarea  culturală  la  sate  avându­i ca principali agenţi pe învăţătorii din mediul rural, stimulaţi de iniţiativele  lui  Spiru  Haret,  iar  în  Transilvania  activitatea  „Astrei",  care,  de  asemenea,  viza  totalitatea  românilor,  indiferent  de  provenienţa  socială  sau  gradul  de  instrucţie.  Deloc neglijabilă în generarea acestui fenomen, de pătrundere a culturii  în toate  straturile  societăţii,  cu  forme  specifice,  este  şi  activitatea  unui  mare  număr  de  asociaţii  şi  societăţi  culturale,  cauză,  dar,  în  acelaşi  timp,  şi  efect  al  tot  mai  largului  interes  pentru  "cultură.  Abundenţa  presei  de  tot  felul,  de  la  efemere  apariţii  de  gazete  locale,  uneori  doar  cu  caracter  ocazional,  până  la  marile  cotidiene citite în întreaga ţară.  După  1928,  într­o  proporţie  mereu  crescândă,  radioul  începe  şi  el  să­şi  exercite  funcţia  specifică  de  factor  cultural.  Bogata  activitate  editorială,  numărul  mare  de traduceri  de tot felul,  de la  pretenţioase  expuneri  de  sisteme filozofice  până la scrieri de  popularizare,  sau chiar la foiletoane de mare tiraj, reprezintă  nu  numai  semnul  unei  variate  şi  abundente  „oferte  culturale",  ci  ne  vorbesc  şi  despre „cererea" existentă în acest domeniu.  între  factorii  culturalizatori  care  acţionează  în  epocă,  începe  să­şi  facă  simţite efectele şi cinematograful. Urr proces dirijat, de „democratizare" pro­ 

301 

gramatică a culturii, se manifestă prin apariţia căminelor culturale la sate. Toate  aceste elemente, sumar trecute în revistă, ne vorbesc despre factorii obiectivi cu  un rol în fenomenul de răspândire a culturii în diverse medii sociale. Ei sunt însă  secondaţi  de  motivaţii  subiective,  dintre  care,  pentru  perioada  de  după  1918,  esenţial  pare  a  fi  sentimentul,  larg  răspândit,  al mândriei  naţionale,  generat  de  formarea  României  mari.  Acestuia  i  se  adaugă,'  treptat,  şi  alte  motivaţii  subiective,  cum  ar  fi  conştiinţa  valorii  individului,  care  creşte  o  dată  cu  dobândirea  prin lege  a  diferitelor libertăţi  democratice; votul  universal, libertatea  cuvântului,  garantarea  proprietăţii  private  sunt  doar  o  parte  din  elementele  de  ordin juridic care au dus la apariţia şi consolidarea acestui sentiment. în mediul  sătesc a contribuit, de asemenea, reforma agrară care, survenită după războiul

de  reîntregire,  a  fost  percepută  de  o  mare  parte  a  noilor  împroprietăriţi,  ca  o  răsplată  legitimă,  un  drept  câştigat  prin  vitejie  în  lupta  pentru  cauza  naţională.  Totalitatea  acestor  împrejurări  obiective  şi  subiective  au  dus  la  procesul  de  democratizare  a  culturii  care  reprezintă  una  din  caracteristicile  perioadei  interbelice.  Un alt proces care se intensifică în această epocă şi\x\ strânsă legătură cu  fenomenul  prezentat  anterior  este  acela  de  acu/turaţie.  Prin  acest  termen  se  defineşte  „complexul  fenomenelor  rezultate  din  contactul  direct  şi  durabil  între  grupuri sociale având culturi diferite" şi „schimbările ce au loc, în planul culturii,  în  grupurile  respective".  într­adevăr,  dacă  sistematica  includere  a  mediilor  ţărăneşti în viaţa culturală constituie în principiu un factor de progres social, nu  se poate nega faptul că acelaşi proces reprezintă un început de înstrăinare faţă  de valorile culturii tradiţionale ţărăneşti.  Intuind  procesul  de  accelerată  disoluţie  la  care  era  supusă  tradiţia  în  contact  cu  civilizaţia  modernă,  oamenii  de  cultură  şi­au  făcut  un  obiectiv  din  studierea  şi  salvarea  elementelor  acestei  culturi  tradiţionale.  Această  preo­  cupare,  pornită  dintr­un  sentiment  de  responsabilitate  faţă  de  o  moştenire  culturală  străveche  şi  ameninţată  cu  dispariţia,  a  produs  două  rezultate  princi­  pale  şi,  în  cele  din  urmă,  total  diferite.  Primul  a  fost  organizarea  unor  studii  sistematice  de  sociologie  şi  etnografie,  cea  mai  palpabilă  realizare  a  lor  fiind  apariţia  Muzeului  Satului  din  Bucureşti,  al  doilea  rezultat,  independent  de  cel  dintâi, este reprezentat de apariţia unor societăţi pentru cultivarea artei naţionale,  unde bunele intenţii nu erau totdeauna dublate de discernământul şi competenţa  necesare  unui  astfel  de  scop;  de  aici  a  luat  amploare  o  adevărată  modă,  deja  prefigurată în perioada precedentă, care făcea o regulă din purtarea costumului  popular în diverse ocazii festive. Prin supralicitare, această modă a generat, cum  era  şi  firesc,  efecte  contrare  celor  preconizate:  ea  a  dus  la  banalizarea  şi  vulgarizarea unor autentice valori etno­culturafe.  Principalele  instituţii  de  cultură.  O  scurtă  enumerare  a  principalelor  instituţii  de  cultură,  mişcări  şi  iniţiative  culturale  se  impune  pentru  conturarea  cadrului  în  care  s­a  desfăşurat  această  componentă  a  istoriei  româneşti  în  perioada cuprinsă între 1918­1948.  învăţământul  a  cunoscut  nu  numai  o  dezvoltare,  ci  şi  o  diversificare.  în  reţeaua  învăţământului  de  stat,  dar  şi  particular,  se  înmulţesc  specializările  din  şcolile profesionale, la amploare reţeaua şcolilor normale (pedagogice) şi şcolilor  de arte şi meserii. Liceele, având de regulă secţii reale şi moderne (umaniste),

reprezintă o garanţie de seriozitate şi calitate; diploma de bacalaureat, obţinută  în  urma  unui  dificil'  examen  susţinut  la  principalele materii  de  cultură  generală,  garanta  pentru  temeinicia  studiilor.  Probleme  deosebite  se  ridică  pentru  organizarea învăţământului din provinciile unite în 1918, unde se pornea de la o  altă  experienţă  anterioară.  Reţeaua  de  învăţământ  superior  se  extinde  prin  înfiinţarea universităţilor româneşti din Cluj şi Cernăuţi, a Institutului Teologic din  Chişinău.  Pentru  buna  pregătire  a  armatei  române  ia  fiinţă  o  reţea  de  licee  militare şi şcoli de ofiţeri. O importantă creştere o cunoaşte învăţământul primar,  principalul agent în lupta cu flagelul analfabetismului. Este semnificativ faptul că  în intervalul cuprins între 1920­1939 numărul celor implicaţi în această formă de  învăţământ  (profesori  şi  elevi)  creşte  de  patru  ori.  în  mediul  rural,  învăţătorii  continuă  să  fie  principalul  element  culturalizator  nu  numai  pentru  copii,  ci  şi  pentru  adulţi.  împreună  cu  preoţii  şi  cu  notarii,  ei  formează  intelectualitatea  sătească.  Tot  legat  de  învăţământul  românesc  interbelic,  se  cuvine  amintită  tradiţia  concursurilor  şcolare,  organizate  de  „Tinerimea  Română",  tradiţie  cu  rădăcini  în  perioada  istorică  precedentă  şi  având  ca  scop  depistarea  şi  stimularea celor mai dotaţi dintre elevii de liceu. De asemenea, pentru a avea o  imagine completă a învăţământului din România perioadei 1918­1948, se cuvine  amintit şi învăţământul în limbile minorităţilor naţionale, figurând printre drepturile  decurgând din Constituţia din 1923.  în  directă  corelaţie  cu  răspândirea  culturii  prin  învăţământ  se  prezintă  şi  tabloul  vieţii  editoriale.  Nu  numai  Bucureştiul  sau  câteva  mari  oraşe,  centre  universitare,  iau  parte  la  această  activitate  editorială,  ci  uneori  chiar  centre  urbane  de  mai  mică  importanţă  îşi  au  editurile  lor;  este  suficient  un  spirit  întreprinzător  pentru  a  iniţia  o  asemenea  activitate.  Exemplul  lui  Nicolae  /orga  care  a  transformat  Vălenii  de  Munte  într­un  focar  de  cultură  este  cel  mai  răsunător, dar nu singurul. Cele mai importante edituri ale epocii rămân „Cartea  Românească", „Casa­ Şcoalelor", „Cugetarea", „Fundaţia pentru literatură şi artă  Regele Carol al  II,  „Scrisul  Românesc".  Diversitatea  publicaţiilor este mare,  de  la ediţii de lux la ediţii populare, cea mai cunoscută fiind „Biblioteca pentru toţi".  Ea  a  publicat  de  la  clasici  la  contemporani  atât  din  literatura  română,  cât  şi  traduceri din diferite limbi străine.  Presa este şi ea obiectul unui proces de mare diversificare: numai în 5 ani  (perioada  1919­1924)  apar  aproape  3400  de  periodice.  Totuşi,  o  mare  răspândire  nu  cunosc  decât  ziarele  şi  revistele.  „Universul",  cotidian  de  informaţii,  este  cel  mai'cunoscut.  îi  urmează  ziarele  cu  diferite  orientări:  „Adevărul"ş\  „Dimineaţa"  (centru­stânga),  „Cuvântul",  „Curentul"(centru­dreapta)  sau  publicaţiile  partidelor  politice:  „Dreptatea"  (P.N.Ţ.),  „Viitorul"  (P.N.L.),  „îndreptarea"  (Partidul  Poporului).  Numele  unor  periodice  se  identifică  în  conştiinţa  publică  cu  personalitatea  directorului,  sau  a  celui  care  reprezintă  spiritul  îndrumător  al  gazetei:  Nicolae  /orga  la  „Neamul  Românesc",  Pamfil  Şeicaru\a „Curentul", Nae lonescula „Cuvântul".  Nu  numai  ideologic,  dar  şi  din  punct  de  vedere  al  domeniilor  de  interes,  publicaţiile diferă între ele. Există reviste de cultură ­ „Adevărul literar şi artistic",  „Universulliterar",  „Viaţa  Românească",  „Gândirea"etc;  există  publicaţii  politice,  cum sunt deja menţionatele periodice ale diferitelor partide; există magazine de  divertisment şi informare, ca „Realitatea ilustrată"; sunt şi reviste de specialitate  303

în diferite domenii ale ştiinţelor umane sau ale naturii, precum  şi  în ştiinţele  exacte.  O formă nouă de răspândire a informaţiilor o reprezintă radioul. Activitatea  de radiodifuziune "tş\ are începuturile în 1928, printre pionierii ei în România fiind  inginerul  M.  Konteschweller.  O  dată  cu  mărirea  numărului  de  abonaţi  radio,  acest nou element al vieţii culturale româneşti încetează a mai fi doar o noutate  tehnică  privită  cu  curiozitate,  devenind  efectiv  ceea'ce  este  prin  vocaţie:  un  factor deosebit de eficient în vehicularea informaţiei şi un agent de prim ordin în  procesul de uniformizare culturală cu consecinţe unele apreciate unanim, altele  controversate.  O  dată  cu  creşterea  popularităţii  radioului,  se  diversifică  emisiunile  sale  şi  deci  şi  publicul  căruia  i  se  adresează  De  mare  audienţă  se  bucură  „Teatrul  radiofonic",  acesta  beneficiind  de  vocile  celor  mai  importanţi  actori ai vremii.  Teatrul'\nsuş\ cunoaşte, şi el, în perioada interbelică o epocă de dezvoltare  şi  de  îmbogăţire  stilistică.  După  Marea  Unire  funcţionează  teatre  la  Bucureşti,  Cluj,  laşi,  Craiova,  Cernăuţi  şi  Chişinău.  Confruntate  cu  dificultăţi  financiare,  ultimele  trei  îşi  întrerup  activitate  în  1935  în  afara  teatrelor  susţinute  de  stat,  există altele subvenţionate de diferite instituţii sau companii teatrale particulare,  în 1940, la Bucureşti funcţionau şapte astfel de teatre. Numărul lor era variabil,  după cum şi existenţa unora dintre ele era efemeră. în afara repertoriului clasic  universal şi a dramaturgiei naţionale, ele abordau genuri agreate de publicul de  diverse categorii. Un succes constant l­a cunoscut trupa de revistă  a lui  C.  Tănase,  mizând  pe  umorul  cu  trimiteri  la  realitatea  imediată  prin  care  se  caracterizau cupletele marelui comic.  Teatrul  liric  cunoaşte  şi  el  succese  în  perioada  de  care  ne  ocupăm  Pe  scena  operelor  din  Bucureşti,  Timişoara  şi  Cluj  este  reprezentat  un  repertoriu  destul  de variat, în  care,  totuşi,  creaţia  autohtonă, încă  insuficient  apreciată  de  marele  public,  pătrunde  cu  greu.  Dacă  reprezentanţii  artei  componistice  sunt  receptaţi  de  public  cu  oarecare  reticenţe,  gustul  acestuia  fund  mai  favorabil  repertoriului  clasic,  în  schimb,  arta  interpretativă  românească  îşi  continuă  seria  succeselor  deja  tradiţionale  atât  pe  scenele  din ţară, cât  şi  în  turnee  pe marile  scene ale lumii.  Cinematograful devine în această perioadă forma cea mai accesibilă şi cea  mai  populară.  Producţiile  prezentate  sunt  de  regulă  străine,  predominând  cantitativ  cele  americane.  Pe  lângă  „Noapte  furtunoasă"  trecem  în  palmaresul  filmului  autohton  şi  premiul  obţinut  la  Veneţia  de  documentarul  lui  Paul  Călinescu  despre  Basarabia.  Mult  mai  consistentă  este  filmografia  cu  caracter  documentar, începând  cu  secvenţele  sistematic înregistrate  pentru  jurnalele  de  actualităţi  care  însoţeau  reprezentanţiile  din  sălile  de  cinematograf,  adevărate  cronici în imagini ale vieţii sociale şi politice în România interbelică.  Mai puţin supuse unui proces de instituţionalizare, muzica şi artele plastice  şi­au alcătuit în perioada 1918­1948 cadrele prpprii.  în  artele  plastice  factorul  de  legătură  l­a  constituit  „Sindicatul  Artelor  Frumoase",  având  ca  scop  principal  susţinerea  intereselor  de  breaslă  ale  plasticienilor  şi  reprezentarea  lor  pe  plan  civic.  în  paralel,  au  activat  diferite  grupări constituite pe criteriul afinităţilor estetice între care cele mai importante  304

Henri Coandă 

Gheorghe Marinescu 

sunt  „Tinerimea  Artistică".  înfiinţată  în  1901  ca  o  asociaţie  cu  scopul  înnoirii  artelor  plastice  româneşti  se  dovedeşte  cea  mai  longevivă  dintre  acestea.  Existenţa  în  număr  mare  a  diverse  asociaţii,  unele  având  scopuri  culturale,  continuă, de altfel, să caracterizeze societatea românească şi în perioada 1918­  1948. La fel „Astra", care se adaptează treptat, continuându­şi munca de ridicare  culturală  a  mediilor  româneşti  din  Transilvania,  cu  precădere  a  ţărănimii,  prin  intermediul  cadrelor  didactice  şi  al  clerului,  în  colaborare  cu  alte  organisme  vizând scopuri asemănătoare.  Un  rol  cultural  important  şi  l­au  asumat  şi  diferitele  fundaţii,  cum  ar  fi  „Fundaţiile Regale" ş\ „Fundaţia  IC. Brătianu". Având o tradiţie inaugurată încă  de  regele  Carol  I,  „Fundaţiile  Regale"cunosc  un  moment  de  maximă  activitate  sub domnia lui Carol al II, când, sub acest generic, fiinţează o revistă, poate cea  mai  prestigioasă  publicaţie  culturală  din  epocă,  Orchestra  Filarmonică,  Fundaţia  „Regele  Carol  I",  Fundaţia  „Principele  Carol",  „Fundaţia  pentru  Literatură  şi  Arte  Frumoase  Regele  Carol  II",  „Fundaţia  Regele  Ferdinand",  Institutul de Cercetări Ştiinţifice de la Cluj, Observatorul de Astronomie Fizică de  la Dubăsarii Vechi ş\ Muzeul „Al. St. Georges" din Bucureşti. Este impresionant  bilanţul editorial al „Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II", axată pe  promovarea  valorilor  naţionale  din  diferite  domenii  de  creaţie  prin  tipărirea  valorilor  de vârf  din  diferite  discipline  artistice  sau  socio­umaniste:  /V.  lorga,  N. Cartojan, G. Oprescu, Perpessicius, Noica, Cioran, E/iade, Ralea, Călinescu,  Cioculescu,  Bacovia,  Mateiu  Caragiale,  Emil  Botta,  V.  Voiculescu,  L.  Blaga,  Virgil Gheorghiu, Arghezi,   Goga etc.  Sub aceleaşi auspicii au  publicat,  la  305

începutul carierei lor, Zaharia Stancu, George Lesnea, Cicerone Theodorescu,  Radu  Boureanu,  Eugen  Jebeleanu,  nume  care  s­au  înscris,  cu  precădere,  în  istoria  literară  a  deceniilor  postbelice.  Aceleaşi  fundaţii  îi  datorăm  publicarea  Bibliei  în  traducerea  lui  Gala  Galaction.  în  sfârşit,  dezvoltând  ideile  lui  Spiru  Haretşi  Nicolae  lorga,  „Fundaţiile  Regale''au  organizat  şi  patronat  mişcarea  de  ridicare culturală a satelor, prip intermediul unor tineri special pregătiţi pentru a­şi  asuma  răspunderi  organizatorice  în  această  direcţie,  în  jurul  unei  instituţii  educaţionale  polivalente  numită  „Cămin  cultural".  Alte  echipe  de  tineri,  sub  conducerea  sociologului  Dimitrie  Guşti,  au  fost  trimise  pentru  a  studia  diferite  zone  etnografice  ale  ţării.  în  afara  studiilor  publicate,  activitatea  lor  s­a  concretizat şi în înfiinţarea Muzeului Satului din Bucureşti.  Cel  mai  înalt  for  cultural  a  fost,  în  perioada  1918­1948,  Academia  Română.  Personalităţile  care  o  compuneau  au  avut  contribuţii  importante  în  dezvoltarea literaturii, artei, istoriografiei, lingvisticii, precum  şi a ştiinţelor naturii,  chimiei,  fizicii,  matematicii.  Unele  dintre  cele  mai  marcante  personalităţi  îşi  începuseră activitatea încă din perioada precedentă. Istoricii N. lorga, V. Pârvan  sunt dintre cei activi încă de la sfârşitul secolului trecut, în timp ce CC. Giurescu  aparţine  unei  generaţii  mai  noi.  în  filologie  şi  lingvistică  tradiţiile  sunt  duse  mai  departe de OvidDensuşianu şi Sextil Puşcariu.  Savanţi  români  cu  contribuţii  de  seamă  în  perioada 1918­1948,  sunt  şi  Gh.  Longinescu  (chimie),  LazărEdeleanuipe\rodn\m\e),  Ştefan/a  Mărăcineanu  şi  Ştefan  Procopiu  (fizică),  M.  Drăghiceanu,  I.  Simionescu  (geologie),  Vintilă  Mrhăilescu  (geografie),  E/ie  Radu  (hidroconstrucţii),  D.  Leonid(electrotehnică)  şi  mulţi alţii. Germanul  Hermann Oberth, originar din Transilvania, este considerat  unui din părinţii aeronauticii.  Cercetarea  ştiinţifică,  depăşind  cadrul  tradiţional  al  universităţilor,  se  organizează independent de acestea. Iau fiinţă institute de seruri şi vaccinuri, de  igienă  şi  sănătate  publică,  de  zootehnie,  un  institut  forestier  şi  altul  pentru  cultivarea  tutunului,  institute  de  cercetări  în  domeniile  economiei,  energiei,  statisticii. Ştiinţeje umaniste, în special datorită activităţii lui N. lorga, beneficiază  şi ele de institute de istorie naţională, istorie universală, studii bizantine şi studii  sud­est europene.  Ca  o  concluzie  generală,  se  evidenţiază faptul  că  perioada  interbelică  se  constituie  ca  un  complex  de  aspecte,  adeseori  diferite  între  ele  până  ia  antagonism. Ceea ce unifică acest ansamblu atât de heteroclit în aparenţă este  desprinderea definitivă, în această perioadă, de mai vechiul complex al „intrării  în Europa", integrarea culturală în mişcarea de idei, aşa cum se desfăşura ea  la  acea  vreme  pe  plan  mondial,  fiind  un  fapt  împlinit  şi  resimţit  ca  atare.  Abandonarea acestui vechi complex răzbate deopotrivă, deşi în mod diferit, atât  din  demersurile  întreprinse  întru  căutarea  şi  definirea  surselor  specificului  naţional, cât  şi  în toate creaţiile, urmărind firul logic al  unei dezvoltări interne  mai  mult  decât  raportarea  la  categoriile  istorice,  etnice  sau  religioase.  Fără  a  urmări, programatic, o punere de acord cu gândirea contemporană din Occident,  ele sunt, cu  naturaleţe, nu  în pas cu ea, ci chiar parte a  sa,  într­o epocă  în  care locul României  în familia spiritualităţii europene constituia un adevăr de  la sine înţeles.  306

Despre „Viaţa teatrală", din „Istoria Teatrului în România": 

i 

„Un  fenomen  caracteristic  acestei  perioade  este  înmulţirea  fără  precedent,  a  numărului  de  întreprinderi  teatrale  semioficiale  sau  particulare,  unele  de  lungă  existenţă,  altele  ocazionale.  Ansamblurile  acestea,  unele slujind teatrul  dramatic,  altele  teatrul de  divertisment, revistă, comedia  muzicală, brăzdează ţara în lung şi în lat, beneficiind de înlesniri materiale, de reduceri ori scutiri de  taxe atunci când îşi stabilesc itinerarii în noile provincii. Companiile dramatice şi teatrale particulare  au  adeseori  în  frunte  actori  de  prestigiu  ca  Măria  Ventura,  Marioara  Voiculescu,  Tony  Bulandra,  Lucia Sturdza­Bulandra,  Ion Manolescu, Gheorghe  Storin, Vladimir  Maximilian, Elvira Popescu, Ion  lancovescu,  Mişu Fotino,  Mana Filotti. Sufletul Teatrului  de revistă  de­a lungul  a  două decenii  este  Constantin  Tănase,  actor  de  extremă  dotare  pentru  acest  gen  de  teatru,  excelent  organizator  de  trupă, cupletist curajos, artist de înalt spirit civic. O intensă şi febrilă activitate de turnee desfăşoară,  concomitent,  trupele  maghiare,  germane,  evreieşti,  care  joacă  în  Transilvania,  Banat,  Bucovina,  precum şi în Moldova, Muntenia, Oltenia.  TEMĂ:  ­ Prezentaţi principalele instituţii de cultură şi rolul lor în perioada interbelică.

Progresul în cultură şi ştiinţă, 1878­1938  (Tabel recapitulativ)  EUROPA SI LUMEA 

ROMÂNIA  Ştiinţe 

Arte 

1 

2 

Data 

Ştiinţe 

Arte 

3 

4 

1878  ­Teza de doctorat  a lui Spiru Haret în  matematică:  „Asu­  pra      invariabilităţii  axelor mari ale or­  bitelor planetare". 

­T h. A.  Edis on  ­  lampa electrică. 

­ H. James, „Daisy  Miller". 

­ Max    Planck  ­  principiile termo­di­  •  namicii.  ­Ch.   Coloumb  ­  ■ legea    atracţiei  şi  respingerii   sarcini­  lor electrice. 

­ F.M. Dostoievski,  „Fraţii Karamazov".  ­H.'lbsen, „Nora".  ­ P.  I.  Ceaikovski,  „Evgheni Oneghin". 

1879  ­înfiinţarea Acade­  miei Române.  ­ Facultatea de  medicină din laşi. 

­ I.L. Caragiale,  „0 noapte furtu­  noasă".  ­ Vasile Alec­  sandri, „Despot  Vodă". 

1880  ­ Grigore Tocilescu,  „Dacia  înainte   de  romani". 

­ Nicolae Grigo­  rescu şi Ion An­  dreescu     expun  opere: „Evreul cu  gâscă"  şi    res­  pectiv  „Drumul  mare". 

­ Şcoala   naţională 

­ Ion Creangă, 

de poduri şi şosele  de la Bucureşti.  1/13 iul., apare  „Contemporanul". 

„Amintiri din co­  pilărie". 

­ Se înfiinţează Bi­ 

­Al. Macedonski, 

roul geologic. 

„Poezii". 

rtna

­ L. Pasteur desco­  peră stafilococul şi  streptococul. 

1881'  ­ L. von Ranke,  „Istoria universală". 

1882  ­ R. Koch ­  bacilul  tuberculozei.  ­ prima centrală  electrică, publică, la  New York. 

­A. Rodin, „Gândi­  torul". 

­ M. Twatn, „Prinţ şi  Cerşetor". 

1 

2  ­ Mihai   Emines­ 

3  1883 

cu, „Poezii".  ­ Statuia lui Şte­  fan cel Mare de  la laşi. 

4 

­ turbina  de acţiu­ 

­C. Collodi, „Aven­ 

ne cu vapori  W.   Dilthey,  „Intro­  ducere  în  ştiinţele 

turile lui Pinocchio". 

spiritului". 

1884  Noi   lucrări   ale  lui  Nicolae       Densu­  şianu  şi .A.D.  Xe­  nopol,  şi    anume  „Revoluţia lui Horea  în   Transilvania  şi  Ungaria"  şi    res­  pectiv  „Teoria   lui  Roessler". 

­ I.L. Caragiale,  „0 scrisoare pier­  dută". 

­Victor Babeş  pu­  blică  un  tratat  de  bacteriologie. 

— I.L.   Caragiale,  „D­ale   Carnava­  lului".  ­ Primul   specta­  c ol de op eră  în  limba română. 

­ Bogdan   P.   Haş­  deu începe publica­  rea lui „Etymologi­  cum  Magnum  Ro­  mânie". 

­ Casa Lahovari.  ­ Statuia lui  Gheorghe Lazăr  din Bucureşti. 

­ legile osmozei.  ­ calculul diferenţial  absolut.  ­ pelicula    fotogra­  fică.  ­ linotipul. 

­ E. Degas şi G.  Seurat pictează  „Călcătoresele" şi  „0 duminică la  Grande Jatte". 

1885  ­  L. Pasteur  ­  pri­  mul    vaccin    anti­  rabic. 

1886  ­A. Rimbaud,  „Ilu­  minări". 

1887  ­Alexandru Odo­  bescu, „Scrieri is­  torice şi literare".  ­A.D. Xenopol, 

­ „Fântâna 

.Istoria românilor  din Dacia Traiană". 

Blanduziei". 

1888 

1889 

­ anvelopa     pneu­ 

­ primele tablouri 

matică.  ­ maşina de calcu­  lat modernă. 

ale lui Toulouse  Lautrec. 

­ motorul   asincron 

­ L.N. Tolstoi, 

trifazat. 

„învierea". 

1890  ­ „Societatea      ro­  mână pentru ştiinţe". 

­ I.L. Caragiale,  „Năpasta". 

­bazele serologiei.  ­ prima maternitate.  ­ primul   zbor   pla­  nat.

1 

2 

­  Se  înfiinţează  la  Bucureşti  Fundaţia  universitară Carol I. 

­  I.L  Caragiale,  „Proză". 

3 

4 

1891 

­A.  Conan  Doyle,  „Aventurile lui Sher­  lock Holmes". ­  primele tablouri ale  lui Gaugain ­„Femei  din Tahiti". 

1892  ­ electronii. ­  motorul Diesel 

­ K. May, „Winne­  tou". 

­  Grigore  Antipa  în­  ­  George  Coşbuc,  fiinţează  Muzeul  de  „Balade şi idile".  istorie naturală. 

1893  ­189 3­1 89 6  ­  ex­  pediţia lui Fr. Nan­  sen la Polul Nord. 

­  D.  Zamfirescu,  „Viaţa la ţară". 

1894  ­ bazele sociologiei. ­  antena receptoare. 

­ R. Kypling, „Car­  tea junglei". 

­ prima Enciclopedie  română a fost scrisă  de CD. Loga. 

1895  ­ razele X. ­ radioul.  ­ telegraful fără fir. ­  cinematograful. 

­H.G. W ells,  „Ma­  şina timpului". 

­  înfiinţarea  Casei  ­  Cinematograful  Şcoalelor.  „Lumiere"  la  Bu­  cureşti. 

1896  ­ radioactivitatea. 

­A.P. Cehov, „Pes­  căruşul". ­ G.  Puccini,  „Boema". 

­ Institutul de arhi­  tectură  din   Bucu­  reşti. ­ Expediţia lui  Emil Racovită  la  Polul Sud (până în  1899). 

"1897  ­ electronul, ­tubul  cu raze catodice. 

­ R. Tagore, „Poe­  me" 

Lucrări  ale  lui  L.  Mrazec,  N.  Teclu,  G. Tocilescu. 

1898  ­ agentul malariei, ­  tunelul Simplon. ­  radiul şi potasiul. 

­ H.G. W ells, „Răz­  boiul lumilor". 

1899  ­ oţeluri rapide. 

­1. Sibelius, „Fin­  landia". 

1900  ­ teoria cuantelor. ­  dirijabilul cu structură  metalică. 

­ G. Puccini,  „Tosca". 

1901  ­ adrenalina. 

­ concertele lui S.V.  Rahmaninov. 

­  Petru  Poni  alcă­  tuieşte  descrierea  mineralogică  a  Ro­  mâniei.  ­ Societatea  corală Carmen. 

310

1 

­Traian Vuia sus­  ţine ideea zborului  cu  un  aparat  mai  greu decât aerul. 

2 

3 

­ Al. Davilla  „Vlaicu Vodă". 

1902 

­ M.  Gorki,  „Azilu  de noapte". 

­ B.St. Delavran­  cea  „Hagi    Tu­  dose". 

1903 

­A.P. Cehov, „Li­  vada cu vişini". 

1904 

­ prima diodă. 

­ Doctoratul în ma­  tematică al  lui  Di­  mitrie Pompeiu re­  zolvă problema con­  tinuităţii funcţiilor de  variabilă. 

1905 

­ telefonia continuă. 

­ Contribuţiile lui  George Ţiţeica în  geometrie. ­ Primul  zbor al lui Traian  Vuia. 

1906 

­ răşina sintetică. 

­ Funcţiile   lui   Di­  mitne Pompeiu. 

1907  ­ Opere   ale   lui  St.  Luchian    C.  Brâncuşi, şi anume  „Anemori  şi  „Sărutul". 

­ Observatorul   as­  tronomic din Bucu­  reşti. ­Lucrări ale  lui N.  lorga, şi  anume „Istoria  Imperiului Otoman"  (în   Ib.   germană),  şi respectiv „Istoria  dreptului românesc  din vremile cele  mai  vechi  şi până  azi"  şi   St.  Longinescu. 

­ T.    Maiorescu,  „Critice". 

1908 

­ sudura electrică. 

­ "B.   St.   Dela­  vrancea,  „Apus  de soare". 

1909 

­ măsurarea   . ma­  naţiilor rad>o
­ Muzeul     Simu  din Bucureşti. 

"no 

I  ­ înfiinţarea   Comi­  siei istorice a Ro­  mâniei. 

4 

­G. Mahler,  „Sim­  fonia a Vl­a". 

­ M. Gorki, „Mama". 

­ câmpul molecular 

1 

.mpa cu neon. 

­ R.M. Rilke,  „Requiem". 

­ tablouri   semnate  de O. Kokoska. 

311

1 

3 

2  ­ primul film  artistic  1911  românesc  „Cucerirea  Inde­  pendenţei". 

4 

­ teoria translaţiei  continentelor. 

1912 

­ metoda   de   cra­  care a petrolului. 

1913 

­ structura ato­  mului. 

­ Primele   săpături  arheologice la His­  tria 

­C.  Hogaş,  „Pe  1914  drumuri de munte". 

­ primul tanc. 

­ „Revista  Istorică"  condusă de Nicoiae  lorga. 

­  M.  Sadoveanu,  1915  „Neamul  Şoimă­  reştilor". 

­ vitamina B. ­  prima legătură  radiofonică trans­  atlantică. 

­  Th.  Mann,  „Moar­  tea la Veneţia". 

­G.  Mistral,  „Sone­  tele morţii". 

1914­1918 primul  război mondial  1919  ­ E. Lovinescu  publică revista  „Sburătorul".  ­ Politehnica din 

­ L. Rebreanu, 

Bucureşti.  ­ Primul Institut  speologic din lume  se deschide la Cluj. 

„Ion". 

­ Se publică lucrări 

­ Apare la Cluj re­ 

ale iui G. Antipa, P.  Andrei, 0.  Densu­  şianu   adică  „Du­  nărea şi problemele  ei ştiinţifice, econo­  mice  şi    politice",  „Sociologia     revo­  luţiei" şi „Literatura  română modernă". 

vista „Gândirea". 

­ C.  Kiriţescu,  „Is­ 

­ L. Blaga,  „Cul­ 

toria războiului pen­  :ru  întregirea   Ro­  mâniei". 

tură  şi    conş­  tiinţă". 

312

­ prima transmuta­  ţie atomică.  ­ sonda acustică cu  ecou.  1920 

1921 

­ teoria  psihologiei 

­P. Valery,  „Cimi­ 

individuale. 

tirul marin". 

­ S.  Esenin,  „Spo­  vedania   unui   hu­  ligan". 

1922 

­ J. Joyce, „Ulisse". 

1 

2 

­ Muzeul militar na­ 

­ 1.   Teodoreanu, 

ţional din Bucureşti. 

„Uliţa copilăriei". 

3  1923 

4 

­ efectul    fotoelec­ 

­R.M.   Rilke,  „So­ 

tric. 

netele către Orfeu" 

fc\\c\r\ \ 11  — ILHUI IUI. 

­ undele cerebrale.  t ■= 

­ prima expoziţie 

! 

a   grupării   artis­  tice    de    avan­  gardă.  ­ Generatorul cu 

­ M. Sadoveanu, 

K­,  aburi.  fc  ­  Institutul de sta­  &   tistică generală. 

„Venea o moară  pe Şiret". 

1924 

1925 

­ encefalograma. 

­G.         Gershwin 

­ bazele   mecanicii  cuantice. 

„Rapsodia     albas­  tră". 

­ razele cosmice. 

­ producţii 

­ prima comunicare  radiotelefonică  pe  unde scurte. 

matografice   de  S.  Eisenstein ­ „Cruci­  şătorul Potemkin" ş  cu   C.   Chaplin  ­  „Goana după aur". 

— C.   Linbergh   tra­  versează Atlanticul  de la New York la  Paris.  ­teoria expansiunii 

­A. HuXIey, „Punct,  contrapunct". 

m   ' 

1  I  I  I  ■R 

­ M. Sadoveanu,  „Dumbrava roşie".  ­ prima expoziţie  a asociaţiei „Gru­  pul celor 4". 

1926­  1927 

Universului.  ­ teoria genelor.  ­ primele   vitamine  sintetice.  ­ primele experien­  ţe de televiziune. 

E  1  ­ M. Sadoveanu,  »,■■ 

I 

1 

„Hanul Ancuţei".  ­ „prima   sinteză  a  muzicii  româ­  neşti   este  alcă­  tuită  de   Mihai)  Gr. Posluşnicu cu  titlul „Istoria mu­  zicii la români". 

K  ­ Se publică lucrări 

­ Mateiu 1. Cara­ 

m  ale  lui C. Moisil şi  ■   M. Manoilescu. 

giale,  „Craii   de  Curte Veche". 

I  1 

1 

1928 

1929 

1930 

B  ­ Tudor Vianu, „Po­  *    ezia lui Eminescu". 

I  l  ­ Apare „Revista Is­  • if  torică Română".  ­ 

cine­ 

­ dispersia   combi­ 

­ M. Ravel, „Bole­ 

nată a luminii.  ­ teoria câmpului  unitar. 

ro". 

­ primele 

­ Cocteau, „Copiii te­ 

acceleratoare de  particule. 

ribili". 

­teoria generală  a  motoarelor cu reac­  ţie. 

­T udc  Arghezi,  „Flori   ae   Muci­  gai".  ­ George   Enes­  cu, „Oedip". 

1931 

­ primul  microscop 

­ E. O'Neill, „Din ja­ 

electronic. 

le s­a întrupat Elec­  tra". 

313

1 

2 

3 

­ Se  fondează,   la  Bucureşti,  Uniunea  medicală balcanică. ­  Muzeul etnografic  din Cluj. 

­ G. Călinescii,  „Viaţa lui Mihai  Eminescu". 

1932 

­ neutronul. ­  deuteriul. ­  compoziţia coles­  terolului. 

­ Folosirea  „efectului Coandă". 

1933  ­ Gib   Mihăescu,  „Rusoaica". ­G.  Ibrăileanu, „Adela". 

­ sinteza vitaminei  Cş iA. 

­ Se înfiinţează  Muzeul satului din  Bucureşti. 

­ F. Mauriac, „Cui­  bul cu vipere". 

­ M. Sadoveanu,  „Viaţa lui Ştefan  cel Mare". 

1934 

­ radioactivitatea  artificială, ­tritiul.  , 

­ primul desen ani­  mat   al    lui    Walt  Disney  cu   Mickey  Mouse. 

­ M. Sadoveanu,  „Fraţii Jderi". ­  Opera „0 noapte  furtunoasă" de  Paul    Constanti­  nescu. 

1935 

­ sulfamida. ­  radarul. 

­ G. Gershwin,  „Poggy şi Bess". 

­T. Arghezi,  „Versuri". 

1936 

­1.  Lupaş,  „Istoria  unirii românilor". ­ E.  Lovinescu „Istoria  literaturii   române  contemporane". 

­Al. Rosetti, „Istoria  limbii române". ­  Enciclopedia    Ro­  mâniei (1938­1943)". 

4 

­ Inaugurarea, la  Târgu­Jiu, a com­  plexului   de   lu­  crări  realizat de  C. Brâncuşi. 

­ M. Mttchell, „Pe  aripile vântului". 

1937 

­ sinteza   vitaminei B.  ­ fabricarea    nailo­  nului. 

1938 

­fisiunea uraniului. ­  primul elicopter. 

­ S. M. Eisenstein,  „Alexandr Nevski".

MONARHIA AUTORITARĂ A REGELUI CAROL AL II­LEA 

­  CAUZELE INSTAURĂRII MONARHIEI AUTORITARE.  ­  POLITICA INTERNĂ. RAPORTURILE CU GARDA DE FIER.  ­PRĂBUŞIREA   REGIMULUI   AUTORITAR   AL   LUI   CAROL   AL   II­LEA  Şl  URMĂRILE ACESTUIA. 

Cauzele  instaurării  monarhiei  autoritare.  La  începutul  anului  1938,  cursul firesc al vieţii democratice în România a fost întrerupt de instaurarea, de  către regele Carol al II ­lea, a unui regim monarhic autoritar, ceea ce a deschis  drumul ţării către regimurile dictatoriale. Din arbitru politic, rol pe care l­a jucat în  mod  tradiţional  de­a  lungul  veacurilor,  monarhia  a  devenit  principalul  factor  al  vieţii  politice  în  România.  Regele  a  câştigat  lupta  începută  în  1930  pentru  controlul  întregii  puteri  politice,  dar  aceasta  a  avut  şi  grave  consecinţe  asupra  dezvoltării  ulterioare  a  ţării.  Aceasta  a  avut  loc,  totodată,  în  condiţiile  creşterii  tensiunii internaţionale, o dată cu primele agresiuni ale puterilor fasciste.  în 1930, prinţul Carols­a întors în ţară şi a fost proclamat rege sub numele  de  Carol  al  //­/ea.  El  s­a  folosit  de  situaţia  grea  din  ţară,  aflată  în  plină  criză  economică,  de  divergenţele  dintre  partidele  politice  şi  din  cadrul  acestora,  obţinând, în final, recunoaşterea Restauraţiei. Carol al  II s­a manifestat încă de  la  început  drept  partizanul  unei  guvernări  de  mână  forte,  „peste  partide".  Guvernul  trebuia,  în  opinia  lui,  să  răspundă  de  faptele  sale  nu  în  faţa  Parlamentului,  ci  a  monarhului  însuşi.  Totodată,  în  scop  practic,  regele  a  întreţinut şi alimentat agitaţiile şi frământările din interiorul formaţiunilor politice, a  încurajat sciziunile din cadrul lor, politica unor grupări de a se rupe şi a porni pe  un drum propriu. Astfel, partidele trebuiau compromise în ochii opiniei publice şi  declarate falimentare. în lupta pentru controlul exclusiv al puterii politice, regele a,  nesocotit astfel, profund, statutul monarhiei constituţionale din România, rezultat  din Constituţia anului 1923.  Urmărind  să­şi  atingă  scopul,  Carol  al  II  a  încercat  soluţia  guvernului  de  „uniune  naţională",  precum  cel  condus  de  lorga­Argetoianu,  în  perioada  anilor  1931­1932.  Ulterior,  a  sprijinit  interesele  camarilei  regale  ­  Mihail  Manoilescu,  Gabriel Marinescu, Nae  lonescu, Felix Wieder,  Nicolae Malaxa, O. Kaufmann,  Ion Gigurtu, Max Auschnitt şi alţii. Ea, reprezentând interesele marilor proprietari  industriali,  s­a  străduit  să  limiteze  cât  mai  mult  activitatea  partidelor  politice.  Guvernul Gheorghe Tătărescu, care a  condus ţara între anii 1934­1937, a fost  un  instrument  docil  în mâna  regelui.  Prin legile  din  7 aprilie  şi  respectiv  9 iulie  1934, s­au făcut paşi importanţi pe calea dezagregării sistemului democraţiei m  România. Astfel, s­a decis ca toate partidele şi grupările politice să­şi desfăşoare  activitatea „de acord"cu legile ţării, iar guvernul a fost împuternicit să guverneze

prin decrete­legi, ignorând  Parlamentul  ca for legislativ. De asemenea, au fost  prelungite  şi  întărite  starea  de  asediu  şi  cenzura,  care  fuseseră  introduse  încă  de la asasinarea lui /.  Gh. Duca  de către legionari.  Campania  electorală  din  1937  a  decis soarta  vieţii  politice în România.  Acordurile electorale, ce nu angajau cu  nimic  aspectele  ideologice,  precum  „pactul  de  neagresiune"  dintre  Partidul  Naţional Ţărănesc  şi  Garda de Fier,  şi  cartelul  electoral  dintre  Partidul  Naţio­  nal Liberal, Partidul German  şi  Frontul  Românesc  au  sporit  starea  de  confu­  zie  a  electoratului,  ceea  ce  a  folosit  regelui  Carol.  Regele  s­a  întrebuinţat,  de  asemenea,  de  Partidul  Naţio­nal­  Creştin,  pe  care  l­a  opus  celorlalte  formaţiuni politice.  In  urma  alegerilor  din  20  de­  cembrie (date publicităţii la 29 decem­  Octavian Goga brie)  1937,  la  care  au  participat  13  partide  şi  53  de  grupări politice, nici un  partid nu a obţinut, conform prevederilor legii din 1926, 40% din totalul voturilor  pentru  a  forma  guvernul.  P.N.L.  a  obţinut  35,92%  din  voturi,  P.N.Ţ.  20,40%,  P.N.L. condus de Gheorghe Brătianu 3,89%. Pentru prima dată în viaţa politică a  ţării,  Partidul  „Totul  pentru  Ţară",  care  îi  reprezenta  pe  legionari,  a  întrunit  15,58%  din  voturi,  ceea  ce  l­a  clasat  pe  locul  al  treilea,  sporind  teama  faţă  de  creşterea  influenţei  grupărilor  fasciste.  Noua  configuraţie  politică  i­a  permis  regelui  Carol  să  încrşdinţeze  conducerea  guvernului  lui  Octavian  Goga,  şeful  Partidului  Naţional  Creştin,  cu  orientare  de  dreapta,  şi  care  a  obţinut  în  alegeri  doar 9,15% din totalul voturilor.  în  spatele  unui  guvern  slab,  fără  o  bază  socială  largă  şi  desconsiderând  sistemul  bazat  pe  partidele  politice,  Carol  şi­a  pregătit  instaurarea  propriei  guvernări.  Prin  decret  regal  Parlamentul  a fost  dizolvat  înainte  de  a  se  întruni,  anunţându­se  alegeri  generale  pentru  începutul  lunii  martie  1938.  Principalele  partide  politice  au  condamnat  însă  gestul  regelui  şi  formarea  unui  guvern  nereprezentativ. S­au schiţat unele demersuri în vederea constituirii unui Bloc al  opoziţiei,  care  a  reunit  pe  liberali  şi  naţional­ţărănişti,  pentru  a  salva  regimul  constituţional al ţării. La sfârşitul lunii decembrie 1938 au fost excluşi din P.N.Ţ.  acei politicieni ce intraseră în guvernul Goga­Cuza, şi anume Armând Calinescu,  Virgil Potârcă, Dinu Simion.  Guvernarea Goga­Cuza  nu  a fost lipsită însă  de  contradicţii  între  grupările  politice  ce  o  susţineau.  Armând  Calinescu,  ca  ministru  de  interne,  a  acţionat  împotriva tuturor celor ce au recurs la violenţă, şi în primul rând a legionarilor care,  cu concursul Germaniei naziste, şi­au  intensificat activitatea.  Mai mult,  la 9 

Membrii guvernului Goga­Cuza (23 decembrie 1937 ­ 10 februarie 1938) 

februarie 1938 s­a încheiat o înţelegere între Corne/iu Zelea Codreanuş\ Octavian  Goga,  pe  baza  căreia  legionarii  urmau  să  iasă  din  campania  electorală  şi  să  susţină partidul lui Goga în viitoarele alegeri. Adâncirea instabilităţii în viaţa politică  şi creşterea influenţei grupărilor de extremă dreapta au desăvârşit opera regelui.  Politica  internă.  Raporturile  cu  Garda  de  Fier.  La  10  februarie  1938,  regele  Caro/  al  //­/ea  a  cerut  formarea  unui  guvern  dş  „uniune  naţională".  Aceasta  o  dată  cu  demisia  lui  Armând  Călinescu  şi  Ion  Gigurtu  din  guvern  pe  tema neînţelegerilor cu gruparea lui A.C. Cuza. După unele consultări cu liderii  politici,  în  noaptea  de  10  spre  11  februarie  s­a  format  guvernul  condus  de  Patriarhul Miron Cristea. Trecând la distrugerea, în fapt, a democraţiei, acesta a  decretat  starea  de  asediu,  a  încredinţat  păstrarea  ordinii  publice  autorităţilor  militare, a înăsprit cenzura, a numit noi prefecţi din rândurile militarilor, a anulat  organizarea alegerilor; toate au reprezentat un pas decisiv către instaurarea, în  viaţa politică din ţara noastră, a regimului dictatorial.  La  20  februarie  1938,  s­a  publicat  o  nouă  Constituţie,  ce  urma  să  pună  bazele juridice ale noului regim. Ea a fost redactată de juristul  Istrate Micescu.  Prin prevederile sale, poziţia Monarhiei s­a întărit considerabil. Deşi a menţinut  formal  principiul  separării  puterilor  în  stat  şi  ideea  că  „puterea  emană  de  la  naţiune",  noua  lege  fundamentală  a  privilegiat  puterea  regală.  Regele  numea  guvernul,  exercita  puterea  legislativă  prin  Reprezentanţa  Naţională,  era  capul  oştirii,  conferea  decoraţii,  putea  încheia  pace  şi  declara  război,  acredita  pe  ambasadori, bătea monedă. El guverna prin decrete­legi. S­a prevăzut că dreptul  de vot îl aveau cetăţenii români începând de la 30 de ani. Parlamentul avea un

317

Regele Carol al II la o paradă militară, în 1939 

rol strict decorativ, fiind lipsit de principalele sale atribuţii. De asemenea, cu toate  că,  în  mod  formal,  au  fost  reconfirmate  drepturile  şi  libertăţile  cetăţeneşti,  s­a  introdus pedeapsa cu moartea, pe timp de pace, în cazul autorilor unor atentate  politice.  Totodată,  monarhia  autoritară  carlistă  a  păstrat  unele  elemente  ale  democraţiei parlamentare, precum: Parlamentul, cu atribuţii mult reduse, presa,  cenzurată însă, o oarecare posibilitate de acţiune a partidelor politice şi chiar o  confruntare  de  idei.  Pornind  de  la  aceste  considerente,  Monarhia  nu  poate  fi  considerată o dictatură clasică sau de tip fascist.  După  intrarea  în  vigoare  a  noii  Constituţii,  s­a  hotărât,  la  30  martie  1938,  constituirea Consiliului de Coroană, organism cu rol consultativ, ai cărui membri  erau numiţi de către rege. Pe 30/31 martie s­a publicat decretul­lege prin care erau  dizolvate toate partidele şi grupările politice, iar la 14 aprilie 1938, prin decretul­  lege  privind  apărarea  ordinii  în  stat,  s­a  stabilit  că,  o  dată  cu  dizolvarea  unui  partid  politic  urmau  să  fie  închise  cluburile  şi  localurile  lor  de  întrunire.  Actul  de  dizolvare a partidelor politice a trezit nemulţumirea: partidele PNŢ şi PNL, prin liderii  lor, au alcătuit, la începutul lunii aprilie 1938, un memoriu de protest adresat regelui.  Pentru a controla mai bine situaţia din ţară, la 14 august 1938 s­a decretat o nouă  reformă  administrativă.  Pe  lângă  vechile  unităţi  administrative  ­  judeţul,  plasa,  comuna,  s­a  adăugat  ţinutul,  în  număr  de  zece  la  nivelul  ţării,  şi  condus  de  un  rezident regal numit de rege. De asemenea, primarii urmau să fie numiţi pe şase ani.  încercând să confere noului regim politic şi un suport social, la propunerea  lui Armând Călinescu, figură importantă a guvernelor din perioada anilor 1937­

1939,  la  16  decembrie  1938  s­au  pus  bazele  Frontului  Renaşterii  Naţionale  (F.R.N.),  unica  formaţiune  politică  autorizată,  de  fapt  primul  partid  „de  masă",  în  opinia  iniţiatorilor  săi.  Şeful  său  suprem  a  fost  regele,  ce  coordona ASASINAREA PRIMULUI MINISTRU â«4N0 CIUNESCU  activitatea  Directoratului,  Consiliului  Superior  şi  a  celor  trei  secretari  generali.  Membrii  partidului  purtau  uniforme albastre. Ulterior, apartenenţa la acest partid  a  devenit  o  condiţie  pentru  promovarea  în  funcţii.  în  vara  anului  pwnta ost  1940,  partidul  şi­a  schimbat  denumirea  în  Partidul  Naţiunii.  Alegerile,  organizate  sub  un  control  strict  al  autorităţilor,  la  1­2  iunie  1939,  au  dat  câştig  de  cauză  F.R.N. La 3 iunie, un decret­lege a cerut tuturor deputaţilor  şi senatorilor să poarte uniforma „Frontului" şi să presteze  jurământ  de  credinţă  monarhului,  considerat  de  propaganda  oficială  „salvatorul"  ţării.  Au  refuzat  însă  acest lucru,  între alţii,  luliu  Maniu, Ion Mihalache, C.I.C.  Brătianu  care,  deşi  senatori  de  drept,  au  fost  consideraţi  demisionaţi.  Regimul autoritar a impus şi desfiinţarea sindicatelor, ce numărau, în ani  1938, peste 80 000 membri, şi înlocuirea Jer cu breslele, ale căror atribuţii au fos  drastic  reduse.  Ziua  de  1  Mai  a  fost  declarată  sărbătoare,  cu  care  prilej  era  convocate  adunări  ale  breslelor.  La  15  Ziarul «Universul», despre  decembrie 1938 s­a reorganizat Straj, Ţării,  asasinarea primului ministru  organizaţie  ce  grupa  toate  fetele  între  7­21  Armând Călinescu de  ani  şi  toţi  băieţii  între  7­1  ani.  Organizaţia şi­a propus adularea instituţiei monarhice şi a reprezentantuli său.  La  22  februarie  1940  s­au  constituit,  sub  egida  Ministerului  Munci  aşezămintele  „Muncă  şi  Voie  Bună",  ce  urmau  să  educe  pe  tineri  în  spirite  ataşamentului faţă de regimul personal al regelui.  După moartea, la începutul lunii martie 1939, a lui Miron Cristea, Arman  Călinescu  a  fost  numit  în  fruntea  guvernului  (6  martie).  El  s­a  aflat  în  aceast  funcţie  până  la  asasinarea  sa  de  către  legionari,  în  21  septembrie  193?  conducând  şi  Ministerul  de  Interne,  şi  cel  al  Apărării  Naţionale.  Guverm  Ca///7esa/s­astrăduit, pe căi politico­diplomatice şi militare, să înlăture primejdi  cotropirii  României  de  către  trupele  naziste,  mai  ales  că  presiunea  Reichului  sporit masiv în Europa de Sud­Est, inclusiv asupra ţării noastre, după cotropire  restului  Cehoslovaciei,  în  martie  1939,  de  către  hitlerişti.  în  acest  contex  acordul  economic româno­german  din noaptea  de  22/23 martie 1939  a fost  L  act  eminamente diplomatic, de  esenţă  economică, generat  de  realităţile  dip/t  matice internaţionale. Concesiile economice făcute germanilor de guvernul de I  Bucureşti   nu  au  schimbat  practic  cu   nimic  structura  comerţului  exterk 

UNIVERSUL  fz 

31 

Funeraliile Iul Armând Călinescu, în 1939 

românesc.  La  1  mai  1939,  populaţia  Bucureştiului,  toate  forţele  politico­demo­  cratice  şi­au  manifestat  hotărârea  de  a  apăra  graniţele  ţării  împotriva  oricărui  pericol extern.  ■**  în  perioada  regimului  autoritar,  camarila  regală  s­a  aflat  la  apogeul  influenţei  sale  politice.  Ea  a  grupat  o  serie  de  oameni  politici,  financiari  şi  bancheri, care au avut, deseori, un cuvânt greu de spus într­o serie de probleme  importante ale ţării.  Un  capitol  important  al  vieţii  politice  interne  din  această  perioadă  l­au  constituit şi raporturile sinuoase şi contradictorii dintre Caro/ al //­/ea şi legionari.  Dacă  până  către  1938,  regele  a  sperat  să­i folosească  ca  o  masă  de  manevră  pentru a­şi întări regimul, după instaurarea regimului personal, iniţial justificat prin  primejdia  legionară,  raporturile  între  cei  doi  factori  politici  s­au  încordat  din  nou.  Scrisoarea  jignitoare  a  lui  Corne/iu  Codreanu,  adresată,  la  26  martie  1938,  lui  Nicolae lorga, a furnizat autorităţilor ocazia ca, pe baza prevederilor decretului­lege  din  14  aprilie  1938,  privind  apărarea  ordinei  în  stat,  să  încrimineze  organizaţia  legionarilor,  dezvăluind  prin  numeroase  documente  care  atestau  legături  cu  Germania  şi  Italia,  stipendii  primite  din  partea  acestora,  pregătirea  unor  acte  teroriste. Pe baza acestor probe, Corneliu Codreanu şi unii lideri legionari au fost  condamnaţi la închisoare. Conducătorul legionar a cerut adepţilor săi să se supună  pentru a nu pune în pericol viaţa celor închişi.  Sub  impulsul  presiunilor  Reichului  asupra  României,  după  semnarea  Dictatului de  la  Munchen' din   29/30   septembrie   1938,   care   a   sacrificat  320 

\

Cehoslovacia Germaniei, cu concursul Franţei  şi Angliei, în ţară au început noi  agitaţii  legionare.  La  28  noiembrie  1938,  uri  grup  de  legionari  a  încercat  să  îl  asasineze  pe  Florian  Ştefănescu­Goangă,  rectorul  Universităţii  din  Cluj.  în  aceste  împrejurări,  pe  drumul  de  reîntoarcere  în ţară, după vizitele  efectuate în  Franţa,  Marea  Britanie,  Belgia  şi  Germania,  regele  Carol  al  //­/ea  a  dispus  suprimarea conducătorilor legionarilor. Au fost executaţi, astfel, sub pretextul că  au  încercat  să  fugă  de  sub  escortă,  pe  drumul  de  la  Râmnicu  Sărat  la  Jilava,  Corne/iu Codreanuşi alţii2 legionari.  Prăbuşirea regimu!u !  autoritar ai iu; Carol al U4e.j «. s  urrrănk r,., j i«. în 6  septembrie 1939, în condiţiile unui nou conflict mondial, România s­a proclamat  neutră.  Neutralitatea  sa  a  avut  însă  un  caracter  clar  antihitlerist  şi  favorabil  Poloniei  pe  care  a  sprijinit­o.  Situaţia  României  în  1939  a  fost  decisă  însă  de  raporturile între două grupări de state: pe de o parte Anglia şi Franţa, iar pe de  altă  parte,'  Germania  şi  Uniunea  Sovietică.  Pactul  germano­sovietic  din  23  august  1939,  cunoscut  şi  sub  numele  de  Pactul  Ribbentrop­Molotov,  a  fost  un  şoc  pentru  cercurile  oficiale  de  la  Bucureşti,  deoarece  ţara  noastră  nu  avea  relaţii bune cu nici unul din statele care îşi împărţiseră practic sferele de influenţă  în  Europa  răsăriteană,  ceea  ce  a  şi  grăbit  declanşarea  celui  de­al  doilea  război  mondial.  La 21 septembrie 1939, sub directa îndrumare a lui Horia Sima, noul şef al  Gărzii  de  Fier,  legionarii  l­au  asasinat  pe  primul  ministru  Armând  Călinescu.  După atentat, Garda şi­a pierdut caracterul de organizaţie politică şi a devenit o  organizaţie clasică teroristă, în slujba Reichului nazist. Atentatul a determinat o  ripostă dură a autorităţilor. Noul guvern (21­27 septembrie), condus de generalul  Gheorghe  Argeşanu,  a  ordonat  executarea  a  peste  300  de  legionari,  aproape  toată conducerea partidului.  La  28  septembrie  1939,  pentru  a  mai  domoli  reacţia  Germaniei,  a  fost  numit  prim­ministru  Constantin  Argetoianu,  până  pe  23  noiembrie  când  este  numit,  din  nou,  ca  şef  al  guvernului,  Gheorghe  Tătărescu.  Cel  din  urmă,  ca  şi  regele de altfel, a cerut tuturor oamenilor politici să se reconcilieze şi să salveze  ţara în noua conjunctură internaţională, marcată de victoriile puterilor fasciste. Au  profitat  de  ofertă  însă,  în  principal,  legionarii;  la  18  aprilie  1940  s­a  legalizat,  pnntr­o întâlnire a regelui cu o delegaţie de legionari, împăcarea lui Carol al //­  /ea cu Garda de Fier, la 29 mai 1940, Horia Sima, reîntors în ţară, fiind primit de  Carol  al  //­/ea  într­o  audienţă,  la  Palat.  Toate  acestea  au  grăbit  prăbuşirea  regimului monarhiei autoritare.  în  vara  anului  1940,  victoriile  Axei  şi  adâncirea  izolării  internaţionale  a  României au desăvârşit criza regimului carl/st. înfrângerea catastrofală a Franţei,  principalul  aliat  al  României,  de  către  Germania  hitleristă,  a  decis  reorientarea  politică  a  ţării  noastre  care,  în  urma  Consiliului de  Coroană,  la  28  mai  1940,  renunţă  la  politica  de  neutralitate,  iar  pe  30  iunie  la  garanţiile  anglo­franceze,  peste zece zile a părăsit şi Liga Naţiunilor. Legionarii au devenit, pentru prima  dată de la crearea organizaţiei lor, membri ai guvernului. în guvernul format de  Gheorghe  Tătărescu,  la  28  iunie  1940,  o  dată  cu  impunerea  cedării  către  U.R.S.S.  a  Basarabiei  şi  a  nordului  Bucovinei,  Horia  Sima  a  fost  numit  subsecretar  de  stat  la  Ministerul  Cultelor  şi  Artelor;  Garda  de  Fier  a  devenit  partid politic de guvernământ.  321

<§atu Mare  Baialvtareo  Cisnădieo  Haţeg o  Caransebeş  3  Petroşani 

Carei 

Debrece  n 

Râmnicu Vâlce 

Oradea 

tonta  H eâiîţ,  ­  . 

, .  ­ 

/ 

Câmpulung  Vatra  Dome 

J 0 * 1 *  Bicaz0 

oPia )eamţ 

,Nuceto    CâmpilTu  o  iârg  eş  /  Bacau 0 J  '  b r u c f o  r O  ■   .  d o l M i e r ? U r e a o T Q U b 

oTImişoara HunedSaTa Oră tie 

0  Sibju3Trf=aaărfck 

f Gt  e6rghe 

ecuci  â  P  Ua  Tatarbunar 

) 

' 

Kikmda  ara Hun  Târgu Jiu  ujgoj

„Briş'o; 

Focsan 

oP red ea 

'o 

\  \  Râmnicu  oCâmpulung Curte  ! Argeş  oCampina  o Ploieşti  ­v  Chişmău  o 

TighinerU Tiras P o1 

:Comrat  Cetatea  Chilia Nouă  I Şerpilo  iuJina 

Turnu SeWin 

Vidin 

o Roşiori de Vede  Giurgiu  i Măgurele  FJU 

Calafat 

Lom  Graniţele României în  toamna anului 1940 

" Kficopoie 

Granlţato RomAnial în 

Turtucaia  o Bazargic  Balcic 

atniMlui  1940 

La  4  iulie  1940  s­a  constituit  guvernul  Ion  Gigurtu,  pe  care  Mihail  Manoilescu,  care  ocupa  funcţia  de  ministru  de  externe,  l­a  numit  „guvernul  disperării regale".  în cadrul său  au intrat trei legionari,  şi anume  Hor/a  Sima  V.  Noveanu  şi  Augustin  Bideanu.  Guvernul  a  dezlănţuit  o  politică  antide­  mocratică,  trecând  la  arestarea  unor  lideri  politici,  la  stabilirea  domiciliului  obligatoriu.  La  9  august  1940  s­a  interzis  populaţiei  evreieşti  să  ocupe  funcţii  publice  în  administraţie,  în  armată  şi  să  aibă  proprietăţi.  Prin  aceasta  se  deschidea  sena  unor  măsuri  cu  caracter  antisemit,  printre  puţinele  în  istoria  României.  Antisemitismul  ca  şi  naţionalismul  au  fost  însă  moderate,  populaţia  evreiască  numărând,  în  pragul  războiului,  800  000  locuitori,  diferiţi  ca  grad  de  cultură, mod de viaţă, dar uniţi prin apartenenţa la religia mozaică. Totodată, au  fost limitate posibilităţile de acţiune ale breslelor.  Apetitul  pentru  putere  al  legionarilor  a  sporit,  în  continuare  foarte  mult,  în  vara  anului  1940.  în  luna  iulie,  Horia  Sima  şi  apoi  ceilalţi  membri  legionari  din  guvern au demisionat pentru a se ocupa exclusiv de reorganizarea Gărzii de Fier  şi  pentru  a  obţine  sprijinul  hitleriştilor.  Pierderile  teritoriale  din  vara  anului  1940  ­  Basarabia,  nordul  Bucovinei,  ţinutul  Herţei,  nord­vestul  Transilvaniei,  Cadrilaterul, care au mutilat grav fiinţa de stat a  României­  au accentuat criza  de  autoritate  a  regimului  carlist,  criticat  tot  mai  insistent  de  principalele  forţe  politice  interne.  La  sfârşitul  lunii  august  şi  începutul  lunii  septembrie  1940  au  avut  loc  în  ţară  numeroase  manifestaţii  populare  împotriva  dictatelor  ce  sfârtecaseră  România.  Aceasta  a  grăbit  hotărârea  monarhului  de  a  încredinţa  conducerea guvernului unei personalităţi capabile să refacă ordinea în ţară, care  să  se  bucure  de  încrederea  Gărzii  şi  a  partidelor.  Acesta  a  fost  generalul  Ion  Antonescîi.  Incertitudinea şi îngrijorarea care cuprinseseră ţara, faptul că regele Caro/  al  //­/ea  era  considerat  vînovat  de  dezastrul  ţării,  fără  o  bază  socială  de  susţinere,  violent  criticat  de  liberali  şi  naţional­ţărănişti,  asaltat  de  legionarii  sprijiniţi tot mai intens  de la Berlin,  ce nu vedea cu  ochi buni menţinerea unui  rege  compromis,  au  decis  soarta  regimului  carlist  ce  s­a  prăbuşit,  la  începutul  lunii septembrie 1940, prin abdicarea regelui. 

* *  *  ARMÂND CĂLINESCU despre instaurarea regimului monarhiei autoritare  „10 februarie 1938. Goga e chemat în audienţă Rex îi spune că trebuiesc amânate alegerile  Goga  îşi  dă  demisia  Sunt  convocaţi  foşti  prim­miniştri.  Seara  se  constituie  guvernul  nou,  sub  preşedenţia patriarhului. La 1 noaptea se ţine la palat Consiliu sub preşedenţia regelui Proclamaţie,  ofiţeri ca prefecţi etc."  TEMĂ  1 Caracterizaţi esenţa monarhiei autoritare carliste.  2. Subliniaţi semnificaţia politică a Constituţiei din 1938.  3. Care au fost raporturile dintre regele Carol al II şi mişcarea legionară în anul 1938? 

323

TRAGICUL AN 1940 ÎN ISTORIA ROMÂNILOR 

­  POZIŢIA ROMÂNIEI FAŢĂ DE DECLANŞAREA CELUI DE­AL DOILEA RĂZBOI  MONDIAL.  ­  ACŢIUNI   DIPLOMATICE   ROMÂNEŞTI  ÎN ­VEDEREA   SALVĂRII   PĂCII  ÎN  SUD­ESTUL EUROPEI.  ­DETERMINAREA       RAPORTURILOR       ROMÂNO­SOVIETICE.       NOTELE  ULTIMATIVE PRIVIND BASARABIA SI BUCOVINA. ­SCHIMBAREA    POLITICII  EXTERNE    A    ROMÂNIEI.    APROPIEREA    DE  GERMANIA.  ­  TRATATIVELE ROMÂNO­MAGHIARE SI DICTATUL DE LA VIENA. CEDAREA  CADRILATERULUI. PRĂBUŞIREA ROMÂNIEI MARI. 

A  doua  zi  după  atacarea  Poloniei  de  către  Germania,  Ungaria  punea  pe  picior  de  război  întregul  său  aparat  de  stat,  intenţiile  sale  agresive  fiind  clar  conturate.  Masive  concentrări  de  forţe  armate  se  vor  semnala  curând  şi  la  frontiera româno­sovietică de pe Nistru.  1  Pozif".    "•  •  ■  ­'•  K  r  m<  riial.  Aceasta  a  fost  clar  exprimată  în  declaraţia  guvernamentală  din  4  septembrie,  aprobată  de  Consiliul  de  Coroană,  două  zile  mai  târziu.  Obiectivul  politicii  externe  al  ţării  noastre  era  să  asigure  buna  înţelegere  cu  toţi  vecinii  (inclusiv prin încheierea unor pacte de neagresiune). în condiţiile apărării ferme  a graniţelor, statele înţelegerii Balcanice erau chemate să adopte o poziţie faţă  de evenimente.  Mersul  complet  defavorabil  al  războiului  pentru  Polonia  a  îngrijorat  cercurile politice româneşti care, păstrând o strictă neutralitate, oficial, au înţeles,  totuşi,  să  acorde  acestei  ţări  învinse,  un  preţios  aliat  în  perioada  interbelică,  întreg sprijinul.  Este ştiut că tezaurul polonez, estimat la 230 milioane de zloţi (aproximativ  45 milioane de dolari), a tranzitat pe teritoriul românesc, înainte de a fi îmbarcat,  la  15  septembrie  1939,  pe  un  vas  englez,  în  portul  Constanţa.  Puţină  vreme,  apoi,  după  ce  la  17  septembrie  1939  Uniunea  Sovietică  a  atacat  la  rândul  ei  Polonia,  ocupând  Bielorusia  şi  Ucraina  apuseneană,  prima  grabnică  mate­  rializare a anexelor secrete ale  pactului  Ribbentrop­Molotov, guvernul român a  acceptat  ca  preşedintele  şi  întreg  guvernul  polonez  să  treacă  frontiera  în  ţara  noastră, cu condiţia de a nu desfăşura nici o activitate politică. îi vor urma peste  100  000  refugiaţi,  dintre  care  60  000  militari.  Atitudinea  României  nu  s­a  schimbat  nici  după  asasinarea  lui  Armând  Călinescu,  crimă  premeditată,  ordonată de la Berlin (21 septembrie 1939).  Acţiuni  •  ea salvării păcii  ui  E\  ~pei. în noua situaţie au fost dezvoltate acele iniţiative diplomatice menite să  'XOA

menţină sud­estul Europei şi zona Balcanilor în afara conflictului mondial şi să  asigure ţărilor din această zonă a lumii păstrarea neştirbită a frontierelor lor.  Proiectul „Blocul balcanic", lansat la Jebe/\a 19 septembrie 1939, la întâl­  nirea  miniştrilor  de  externe  român  şi  iugoslav,  urmărea  atragerea  Bulgariei  în  înţelegerea Balcanică, chiar în condiţiile satisfacerii unor revendicări teritoriale. O  lună  mai  târziu  (28  octombrie  1939)  erau  făcute  propuneri  în  sensul  realizării  unui  „Bloc  al  neutrilor",  în  care  ar  fi  urmat  să  intre  înţelegerea  Balcanică,  Bulgaria,  Ungaria'şi Italia.  Neutralitatea  şi neagresiunea  statelor membre între  ele erau principiile de bază ale noii alianţe. Din păcate, atât prima cât şi cea de­a  doua iniţiativă nu au condus la rezultate concrete datorită opoziţiei sistematice a  vecinilor  revizionişti  ai  României  şi  a  susţinătorilor  lor  din  umbră,  Germania  şi  Italia.  Primele  luni  ale  anului  1940  au  găsit  înţelegerea  Balcanică  divizată.  în  locul  politicii  „înţelegătoare,  dar  ferme"  cerută  intens  de  ţara  noastră,  în  faţa  permanentelor  revendicări  teritoriale  ungare  şi  bulgare,  Turcia  şi  Iugoslavia  solicită  ţării  noastre concesii  (o vor face  şi  în zilele de  2­A  februarie  1940 la  Belgrad, la ultima sesiune a Consiliului Permanent al acestei organizaţii).  într­o notă datată 26 martie 1940, Grigore Gafencu, ministrul de externe al  României,  sublinia  precaritatea  situaţiei  României  în  condiţiile  în  care  soarta  noastră  părea  a  fi  hotărâtă  de  înţelegerea  Marilor  Puteri  vecine  (sunt  vizate  desigur Germania şi U.R.S.S.) şi „în căutarea unei soluţii tranzacţionale trebuie  să  rezistăm  şi  să  câştigăm  timp".  Se  recomanda  prudenţa  desăvârşită  faţă  de  anglo­francezi,  care  nu  ne  puteau  da  nici  un  sprijin  efectiv.  Singurul  ajutor  aşteptat era cel al  ţărilor înţelegerii Balcanice, organizaţie care se va arăta, din  păcate, la fel de fragilă ca şi defuncta Mica înţelegere.  încă  de  la  4  aprilie  1940,  V.M.  Molotov  a  rostit,  în  Sovietul  Suprem  al  Uniunii Sovietice, un discurs în care  a susţinut că  „există o chestiune litigioasă  nerezolvată,  aceea  â  Basarabiei",  ceea  ce,  în  alţi  termeni,  inaugura  o  nouă  epocă  de  pretenţii  sovietice.  Deveneau,  mult  mai  repede  decât  s­ar  fi  crezut,  întru  totul  profetice  aprecierile  lui  N.  Titulescu,  ale  cărui  insistenţe  pentru  semnarea unui tratat de neagresiune cu marea putere din răsărit erau justificate  căci, altfel, „apropierea ruso­germană se va face împotriva noastră".  Cele două luni care au urmat au sporit neliniştea cercurilor guvernamentale  române. Ocuparea Belgiei şi Olandei de către trupele Reichului, care se exprima  în termeni brutali la adresa conduitei noastre  politice în aceste  noi  împrejurări,  intrarea iminentă  a Italiei  în  război,  situaţia  gravă  de  la frontiera  răsăriteană,  unde  se  instalaseră  deja  mai  mult  de  35  de  divizii  sovietice,  precum  şi  imposibilitatea,  într­un  caz  de  forţă  majoră,  de  a  primi  vreun  ajutor  ­  iată  tot  atâtea elemente care îndemnau la schimbarea politicii noastre externe.  La  28  mai  1940,  primul  ministru  Gheorghe  Tătărescu  a  remis  ambasa­  dorului german Fabricius o notă în care se exprima neliniştea guvernului român  pentru situaţia de la frontiere. Răspunsul german din 2 iunie 1940 arăta interesul  pentru „o colaborare amicală şi intensivă între părţi", dar, pe de altă parte, tatona  cercurile politice de la Bucureşti în ce măsură erau dispuse să ia în considerare  cererile de revizuire a frontierelor solicitate de vecini.  în consecinţă imediată, cu două zile înainte de capitularea Franţei (20 iunie  1940), guvernul de la Bucureşti a anunţat hotărârea de a întări şi de a extinde  325

colaborarea germano­română în toate domeniile, hotărâre cerută atât de situaţia  geopolitică a ţării noastre, cât şi de noua ordine europeană.  Devenise clar că, în noile condiţii, menţinerea vechii politici de apropiere de  democraţiile  occidentale  trebuia  abandonată,  normalizarea  raporturilor  cu  Reichul fiind condiţionată de răspunsul pozitiv pe care România trebuia să­l dea  vecinilor săi revizionişti.  Deteriorarea  raporturilor  româno­sovietice.  Notele  ultimative  privind  Basarabia  şi  Bucovina. Stahn  şi  acoliţii  săi,  conştienţi  că victoriile  germane în  Apus grăbesc războiul din Răsărit, a relansat „planul de expansiune" iniţiat la 17  septembrie  1939,  ceea  ce  i­a  determinat  pe  V.M.  Molotov  să  afirme  că  rezolvarea problemei Basarabiei şi Bucovinei nu suferă nici o amânare.  în  acest  sens,  ministrul  de  externe  sovietic  a  adresat  o  notă  lui  Schulenburg,  ambasadorul  Germaniei  la  Moscova,  în  seara  de  23  iunie,  prin  care  se  cerea  soluţionarea  imediată  a  litigiului  pentru  Basarabia.  Pretenţiile  sovietice se întindeau şi asupra Bucovinei, populată, în accepţiunea ministrului  de externe sovietic, de ucrainieni.  în  răspunsul  lui  Ribbentrop,  care  a  parvenit  la  Moscova  la  25  iunie,  nemulţumirea Reichului, pentru că termenii acordului germano­sovietic fuseseră  depăşiţi, este evidentă. După ce se consimţea la anexarea Basarabiei, pretenţia  cedării  Bucovinei  este  considerată  drept  ceva  nou.  Demersul  german  sublinia  importanţa  soluţionării  paşnice  a  acestui  diferent,  în  contextul  importanţei  economice excepţionale pe care o are România, ţară petrolieră şi cerealieră în  ansamblul intereselor germane. Solicitările germane nu au rămas fără ecou din  moment  ce,  a  doua  zi,  dimineaţă,  pe  26  iunie  1940,  Molotov  a  limitat  reven­  dicările sovietice la Basarabia şi nordul Bucovinei.  în  seara  aceleiaşi  zile,  la  orele  22,  ministrul  român  în  capitala  sovietică,  Gheorghe  Davidescu,  a  fost  chemat  la  Kremlin  spre  a  i  se  înmâna  nota  ultimativă  privind  cedarea  teritoriilor,  mai  sus  numite,  în  24  ore.  înainte  de  a  cunoaşte hotărârea autorităţilor române, dar după ce a luat cunoştinţă de textul  sovietic,  ambasadorul  nostru  a  contestat  vehement  argumentele  expuse,  considerându­le complet lipsite de temei. El a ţinut să afirme că vreme de 20 de  ani România s­a străduit să întreţină raporturi de bună vecinătate cu U.R.S.S.,  cu convingerea că „ţara noastră, puternică în graniţele ei etnice, este o garanţie  de securitate pentru toţi vecinii ei".  Discuţia  a  continuat  cu  accente  contradictorii.  Molotov  a  insistat  asupra  unui  răspuns  imediat,  în  speranţa  unei  reglementări  paşnice,  altfel  recursul  la  forţă fiind inevitabil. Gheorghe Davidescu a apreciat că termenul de 24 de ore  este  insuficient  pentru  retragerea  din  cele  două  provincii,  de  asemenea  neîndestulător spre a se lua o hotărâre la Bucureşti.  Ziua de 27 iunie a fost deosebit de agitată. Activitatea diplomaţiei române a  urmărit, în primul rând, reacţia Marilor Puteri şi a ţărilor din înţelegerea Balcanică  (Germania, Italia, Turcia, Grecia şi Iugoslavia) la ultimatumul sovietic. Departe  de a fi încurajatoare, aceste contacte, de ultimă oră, au subliniat o dată mai mult  izolarea completă a ţării noastre şi au determinat răspunsul aşteptat la Moscova.  Regele Caro/ al //­/ea nota în însemnările sale: „...Această ştire m­a trăznit  ca o lovitură de măciucă şi m­a revoltat în cel mai înalt grad. Este un lucru atât  326

de oribil, încât nici o minte românească nu poate s­o conceapă. Oricare ar fi  riscurile, părerea mea este că trebuie să rezistăm la astfel de injoncţiuni...".  Suveranul era foarte conştient că, odată început războiul cu U.R.S.S., s­ar  fi conturat imediat alte două fronturi: cel cu Ungaria la apus şi în sud cu Bulgaria.  Era ceea ce  nu  dorea nici Germania, vital interesată  ca  România,  potenţială  bază  de  materii  prime  pentru  războiul  din  Răsărit,  să  nu  devină  teatru  de  operaţiuni militare.  Rezistenţa sau cedarea au fost cele două variante ale alternativei tragice  în care se găsea România şi pe care Ie­a luat în discuţie Consiliul de Coroană,  convocat de două ori în cursul zilei. în cele din urmă, nevoia de a păstra armata  şi statul s­au dovedit mai puternice. Din 26 de participanţi doar 6 s­au pronunţat  pentru  rezistenţă,  în frunte  aflându­se  profesorul  Nicolae  /orga,  urmat  de  Silviu  Dragomir şi Ştefan Ciobanu.  Răspunsul la nota ultimativă din 26 iunie conţinea angajamentul guvernului  de  a  proceda  imediat  „la  discutarea  amicală  şi  de  comun  acord  a  tuturor  propunerilor  guvernului  sovietic",  cu  indicarea  datei  şi  locului  unde  să  se  desfăşoare  negocierile.  Cum  s­a  spus,  nu  era  un  refuz,  dar  nici  acceptarea  explicită  a  pretenţiilor  sovietice.  Remis  la  27  iunie,  orele  20.50,  s­a  primit  răspunsul Ministerului Afacerilor Externe de la Moscova la 28 iunie, ora 1.30.  Deşi  l­a  considerat  imprecis,  la  asigurările  lui  Gh.  Davidescu  că  propunerea  sovietică  a  fost  acceptată,  guvernul  sovietic  a  formulat  un  nou  ultimatum în 5puncte. Evacuarea Basarabiei  şi din nordul Bucovinei urma a se  face în 4 zile (de la 28 iunie, orele 14), a doua zi Cernăuţii, Chişinăul şi Cetatea  Albă urmând a se afla, deja, sub ocupaţie sovietică. Guvernul român se arăta de  acord, dar cerea ca evacuarea să se facă într­un timp mai îndelungat „din pricina  ploilor şi a inundaţiilor care au stricat căile de comunicaţie".  Două chestiuni au apărut aproape imediat după intrarea trupelor sovietice  în  Basarabia  şi  în  nordul  Bucovinei.  Unităţile  de  ocupaţie  s­au  deplasat  în  teritoriul  evacuat  mult  mai  repede  decât  se  prevăzuse.  încă  pe  29­30  iunie  se  găseau  pe  Prut  şi  au  deschis  focul  asupra  unor  trupe  româneşti,  au  dezarmat  militari,  au  luat  prizonieri,  au  capturat  material  militar;  pe  de  altă  parte,  în  înaintarea lor pe teritoriul Vechiului Regat a fost ocupată şi regiunea Herţa, care  nu  făcea  parte  nici  din  Basarabia,  nici  din  Bucovina.  Cu  toate  protestele  părţii  române, situaţia a rămas neschimbată.  Tragicele  evenimente  din  iunie  1940  au  avut  consecinţe  notabile  şi  în  planul  relaţiilor  internaţionale.  Cedarea  Basarabiei  şi  a  nordului  Bucovinei  a  sporit în intensitate acţiunile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei.  în  consecinţă,  noua  politică  externă  a  României  avea  să  cunoască  alte  manifestări semnificative.  Schimbarea  polit'c"*  t­fNme  a  Pomâniei,  Apropierea  de­  Germapts  în  zilele  următoare  cursul  evenimentelor  se  precipită.  La  30  iunie  1940  guvernul  Tătărescu  renunţa  la  garanţiile  anglo­franceze,  la  1  iulie  Caro/  al  //­/ea  cerând  trimiterea  unei  misiuni  militare  germane  în  România;  la  2  iulie,  regele  Carol  cerea  lui  Hitler  să  garanteze  frontierele  noastre,  iar  la  4  iulie  preşedinţia  Consiliului  de  Miniştri  este  încredinţată  unei  personalităţi  bine văzută  la  Berlin,  Ion Gigurtu. în ziua de 5 iulie, I. Gigurtu declară intenţia unei „integrări sincere" la  sistemul Axei. Devenise însă clar că, în noile condiţii, supravieţuirea statului nu 327

se putea face fără  alte concesii dureroase, motiv pentru care, la 6 iulie 1940,  Carol al //­/ea anunţa pe Hitler că este dispus să înceapă negocieri cu Ungaria şi  Bulgaria. în zilele următoare, conducători politici maghiari şi bulgari sunt primiţi la  .Berlin, unde li se promite sprijin pentru revendicările lor teritoriale.  La 15 iulie 1940, Adolf Hitler a adresat regelui Carol al //­/ea o scrisoare în  care,  după  ce afirma că  Germania  nu are interese teritoriale nici cu  România,  "nici cu Ungaria sau Bulgaria, cerea o înţelegere paşnică între aceste trei ţări în  chestiunile care le despart, abia după aceasta va avea sens pentru ţara  sa  „să  clarifice posibilitatea unei colaborări mai strânse".  Răspunsul suveranului, transmis la Berlin de primul ministru şi ministrul de  externe  român  la  26  iulie  1940,  în  cursul  unor  convorbiri  oficiale  cu  Hitler,  cuprindea, în esenţă, următoarele: acceptarea tratativelor cu Ungaria şi Bulgaria  nu  se  poate  abate  de  la  principiul  etnic  posibil  a  fi  satisfăcut  prin  schimbul  de  populaţie,  ce  ar  trebui  efectuat  sistematic  şi  obligatoriu;  reglementările  teritoriale  româno­ungare şi bulgare să se facă într­un cadru mai larg împreună cu alte state  care exprimă cerinţe similare; se refuză arbitrajul puterilor Axei; sacrificiile pe care  le accepta România trebuie să conducă la o pace definitivă, raporturi prieteneşti cu  toţi vecinii şi o nouă ordine politică a cărei răspundere şi­a asumat­o Reichul. S­a  convenit,  la  cererea  Fiihrerului,  ca  negocierile  pe  această  bază  să  înceapă  imediat, la sfârşitul lor Germania urmând a garanta României noile graniţe.  Iluziile cercurilor conducătoare româneşti că pretenţiile maghiare ar putea fi  satisfăcute  printr­un  simplu  schimb  de  populaţii  aveau  să  se  destrame,  practic,  câteva zile mai târziu. Deteriorarea raporturilor sovieto­germane, datorate modului  în care Stalin depăşise prevederile pactului Ribbentrop­Molotov, apropia data unui  conflict  în  Est,  ori,  în  noua  situaţie,  Germania  avea  vitală  nevoie  nu  numai  de  petrolul şi de cerealele româneşti, ci şi de valoarea strategică a Munţiilor Carpaţi.  Nu mai surprindea deci, că atunci când, în ziua de 31 iulie 1940, la Berghof era  hotărâtă  soarta  Uniunii  Sovietice  ­  „Rusia  trebuie  lichidată.  Termen  ­  primăvara  1941", Hitler satisfăcea şi pretenţiile horthyste sfârtecând Transilvania.  Trarativeie  roniâno­maghiare.  Dictatul  de la  Viena.  Cedarea  Cadrila­  te  ru  im  Prăbuşnea  României  Mari.  începutul  lui  august  1940  a  grăbit  desfăşurarea  evenimentelor.  Paralel  cu  măsuri  menite  să  câştige  simpatia  Germaniei  ­  la  8  august,  printr­un  acord  economic,  întreg  surplusul  de  cereale  era livrat acestei ţări ­ se desfăşoară un intens schimb de note şi memorii între  guvernul  român  şi  cel  ungar  în  vederea  negocierilor  anunţate.  Fiecare  parte  rămâne  însă  consecventă  poziţiei  sale  iniţiale:  principiul  etnic  (diplomaţii  de  la  Bucureşti) contra celui teritorial (susţinut de Budapesta).  în acest stadiu se desfăşoară, la Turnu Severin (16­24 august)  şi la •  Craiova (19 august), tratativele româno­maghiare şi respectiv româno­bulgare.  De asemenea, în ceea ce priveşte contenciosul dintre Sofia şi Bucureşti, încă la  21  august 1940 s­a ajuns la înţelegerea privind  cedarea Cadrilaterului şi  revenirea la frontiera dintre cele două ţări, din 1912.  în  ziua  de  16  august,  delegaţia  maghiară  condusă  de  Andras  Hory  a  solicitat  României  un  teritoriu  de  69  000  km 2  cu  o  populaţie  de  3.900.000  locuitori, dintre care peste 2 200 000 români. Evident, cererile maghiare au fost  respinse.  Punctul  de  vedere  al  delegaţiei  române  conduse  de  Vaier  Pop,  exprimat la 19 august, era în sensul unui schimb de populaţii, cu un corectiv

* 

"O 

Delegaţia română care a semnat Dictatul de la Viena, din 1940 

Ziarul «Ştirea», despre Dictatul fascist de la Viena, din 1940 

APARE ZtLHK 

f  B>   24*4 

4 pus. â Iul 

Stima 

Deplângem jumătate Ardealul  KIULTlîii llilîlIJillI Pif ir ­n ilf 1 

m sil fat»  • ! i  prt*ltor ta mmewu  329

teritorial  care  să  permită  evacuarea  completă  a  ungurilor  din  România.  Plenipotenţiarii  maghiari  insistă  însă  asupra  principiului  teritorial,  ceea  ce  determină întreruperea tratativelor. La 23 august 1940, un Consiliu de Coroană  însărcina pe Vaier Pop: 1) să obţină prealabil şi ca o condiţie sine qua non de la  unguri  acceptarea  principiului  etnic  după  care  urma  să  se  facă  un  schimb  de  populaţie  total  şi  obligatoriu  între  cele  două  ţări.  2)  numai  după  strămutarea  efectivă a „minoritarilor" unguri la graniţa de vest urma să se calculeze suprafaţa  strict necesară existenţei lor, cu indicarea regiunii în care s­ar face strămutarea.  Reluate la 24 august, în condiţii în care fiecare delegaţie îşi păstra punctul  de vedere, negocierile se întrerup, din nou, de data asta definitiv.  Evident,  nemulţumiţi  de  perspectiva  convorbirilor  româno­maghiare  şi,  în  contextul sporirii actelor agresive ale Ungariei horthyste la adresa României, la  26  august  J.  Ribbentrop  şi  G.  C/ano,  miniştrii  de  externe  al  Germaniei  şi  respectiv al Italiei, se înţeleg asupra unei întâlniri „în patru", la Viena, în cursul  căreia ar urma să fie „sfătuite", amical, cele două părţi aflate în conflict. în ziua  de  27  august,  potrivit  intereselor  economice,  politice  şi  militare  ale  Germaniei,  Hitler  stabileşte  limitele  partajului  Transilvaniei.  Seara,  ministrul  de  externe  român, M. Manoilescu, invitat în capitala Austriei, a fost investit cu „depline puteri  pentru tratative privind relaţiile româno­maghiare".  Atmosfera  în  care  urmau  să  se  desfăşoare  cele  două  zile  vieneze  ale  delegaţiei române  era  bine  „pregătită".  Avioane militare maghiare violau  repetat  spaţiul aerian naţional, iar la frontiera răsăriteană grănicerii sovietici provocau, în  continuare, incidente.  La  29  august  1940,  în  jurul  orelor  15,  au  început,  la  Viena,  convorbirile  Ribbentrop­Ciano­Manoilescu.  Deşi  nu­l  solicitase,  guvernul  român  a  fost  obligat  să accepte arbitrajul celor două puteri ale Axei, după care frontierele rămase arfi­  fost  garantate.  Reîntors  la  hotel,  Manoilescu  avea  să  sintetizeze  această  discuţie  astfel:  „Este  îngrozitor;  ni  se  cere  un  arbitraj  pe  care  trebuie  să­l  acceptăm  până  astă seară şi care pune în discuţie o cesiune între 25 000 şi 65 000 kmp. Dacă nu  îl acceptăm va fi sfârşitul României. Mi­au spus­o clar".  între  timp,  într­o  tensiune  extraordinară  şi  sub  presiunea  comunicărilor  alarmante de la Viena, se va desfăşura, până  către orele 4 ale dimineţii de  30  august,  primul  Consiliu  de  Coroană  de  la  Bucureşti  în  chestiunea  Transilvaniei. Cu 19 voturi pentru, 10 contra şi o abţinere, arbitrajul este acceptat  în  condiţii  în  care  România  „trebuie  să  aleagă  între  salvarea  fiinţei  politice  a  statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui".  în  ziua  de  30  august,  la  orele  15,  la  palatul  Belvedere,  cu  participarea  tuturor  celor  4  delegaţii  (cea maghiară  alcătuită  din  Istvân  Csâkyşi  Păi  Teleky)  avea  să  se  consume  „Dictatul  de  la  Viena".  După  discursurile  lui  Ribbentrop  şi  Ciano şi după ce s­a refuzat cuvântul lui Manoilescu, s­a dat citire, mai întâi în  germană, apoi în italiană, actului de arbitraj. împotriva realităţii, se susţinea că el  a  fost  cerut  şi  de  guvernul  român  şi  că  limita  cedărilor  teritoriale  sub  presiune  străină  se  stabilise  după  „o  nouă  convorbire"  cu  miniştrii  de  externe  român  şi  ungar.  „Veni  apoi  momentul  culminant.  Pe  masă  stătea  împăturită  harta,  ca  o  sentinţă  de  moarte...  Am  observat  întâi  că  este  o  hartă  românească.  Am  desfăcut­o cu nordul în jos, ceea ce m­a făcut să nu mai înţeleg nimic. Mi­a  ,  330

întors­o  Schmidt...  Am  urmărit  cu  ochii  graniţa  care  pornea  de  la  Oradea  către  răsărit, » fr.nlir  .C­Î dea Z­t .*■  alunecând  sub linia ferată şi am  înţeles că B"i".er Ar.lcce Ler.s  cuprindea  şi  Clujul...  Am  început  să  nu  mai B; rech ale •ndguli  văd.  Când  mi­am  dat  seama  că  graniţa Tcrpflicitau,  ih.i  coboară  în  jos  ca  să  cuprindă  secuimea  am  mai  avut  în  disperarea  mea  un  singur  gând:  as 30. At  ct  Braşovul! O mică uşurare: Braşovul rămânea la noi".  2  Erau de fapt 43. 492 km  cu o  populaţie de 2.667.007 locuitori din  care  50,2%  români,  37,1%  unguri,  3%  germani.  Evacuarea  acestui  teritoriu  urma  a  se  face  în  etape,  vreme de 15 zile. Păstrarea cetăţeniei  Facsimilul ultimei pagini a Dictatului de la Viena române  era  condiţionată  de  trecerea  în  ţară,  într­un  an.   Cu  acelaşi  prilej,  ministrul  de  externe  român  a  semnat  şi  actele  de  cedare  a  Cadrilaterului. în schimb, el ducea la Bucureşti scrisorile de garanţie germană şi  italiană pentru inviolabilitatea şi integritatea statul român.  Un  al  doilea  Consiliu  de  Coroană,  desfăşurat  la  Bucureşti  în  noaptea  de  30/31  august  1940  (ora  0­2,15),  lua  cunoştinţă  de  „Dictatul  de  la  Viena".  Cu  acest  prilej,  marele  istoric  N.  lorga  rostea  un  apel  către  poporul  român  din  teritoriile ocupate „nu pentru rezistenţă armată", în condiţiile de atunci imposibilă,  ci în „speranţa vremelniciei acestui sistem de stăpânire a naţiunii cu impunere de  sus", valabil doar în vreme de război sau de revoluţie. Şi încheia: „îndată de se  va  reveni  la  o  stare  de  lucruri  cât  de  cât  constituţională...  stăpânitorii  aceştia,  care  prin  vicleşug  s­au  strecurat,  vor  întâlni  rezistenţa  poporului  românesc  şi  aceasta face mult mai mult decât tot ce am fost în stare sau n­am fost în stare să  facem cu armata noastră".  La  5  septembrie  1940,  în  Camera  Comunelor,  premierul  britanic  Winston  Churchill  declara:  „Camera  a  aflat  desigur  că  România  a  suferit  de  curând  o  gravă  mutilare  teritorială...  Dar  noi  n­avem  de  loc  intenţia  de  a  recunoaşte  schimbările teritoriale care se vor face în timpul războiului, în afara cazului că ele  ar fi urmarea unui acord prin bună înţelegere între părţile interesate". 

Din prima notă ultimativă a guvernului sovietic privind cedarea Basarabiei, din 26 iunie 1940:  „în  anul  1918,  România,  folosindu­se  de  slăbiciunea  militară  a  Rusiei,  a  desfăcut  de  la  Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară  a Basarabiei, populată în principal cu ucrainieni, cu Republica Sovietică Ucraineană...  Acum,  când  slăbiciunea  militară  a  U.R.S  S.  a  trecut  în  domeniul  trecutului,  iar  situaţia  internaţională care s­a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut..., U.R.S S.

331 

consideră necesar şi oportun... să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a  chestiunii înapoierii Basarabiei, Uniunii Sovietice..." 

într­o  discuţie cu regele  Carol  al  //­/ea după  dictatul  de  la  Viena,  liderul  Partidului Naţional  Ţărănesc, I. Maniu, a avut următorul dialog cu suveranul:  „Din  momentul  când  Maiestatea  Voastră  aţi  inaugurat  regimul  absolutist  v­aţi  asumat  personal răspunderea, răspunderea care,  într­un regim  democratic  parlamentar trebuie să o  poarte  guvernele. Printr­o politică complet greşită şi în interior şi în afară, din punct de vedere strategic şi  tactic aţi reuşit să pierdeţi patru provincii. în politică greşelile se plătesc şi se sancţionează ca şi în  viaţa de toate zilele". Regele a replicat „va să zică sunteţi de părere să abdic". La care liderul P.N.Ţ.  a declarat, fără echivoc: „Da, Majestate, nu văd altă soluţie". 

Epilogul arbitrajului de la Viena în viziunea lui M. Manoilescu (într­un text scris în 1947):  „Ca într­o melodramă de gust învechit, dar plină de deznodăminte drepte, toţi cei vinovaţi de  mutilarea Transilvaniei  şi­au  primit  o cumplită  pedeapsă.  Hitler s­a prăbuşit sub ruinele  Reichului  său;  Mussolini  a  fost  împuşcat  ca  un  fugar  la  o  margine  de  drum;  Ribbentrop  a  sfârşit  în  spânzurătoare; Ciano, la stâlp sub gloanţele poruncite de bunicul copiilor lui; Teleky s­a sinucis când  nemţii l­au descoperit că îi trăda; Csâky a murit în condiţii stranii la două luni după funestul arbitraj...  Transilvania noastră e vrăjită".  TEMĂ:  1.  Prezentaţi poziţia României faţă de atacarea de către Germania a Poloniei la 1 septembrie 

1939.  2.  Care au fost consecinţele pactului sovieto­german din 23 august 1939 pentru România?

ROMÂNIA ­ „STAT NAŢIONAL LEGIONAR' 

­CONTEXTUL  INTERN  SI  INTERNAŢIONAL  AL  INSTAURĂRII   REGIMULUI  ANTONESCIANO­LEGIONAR.  ­  PRINCIPALELE DIRECŢII ALE POLITICII INTERNE. CONTRADICŢIILE DINTRE  ION ANTONESCU SI LEGIONARI.  ­  REBELIUNEA LEGIONARĂ DIN IANUARIE 1941 SI CONSECINŢELE SALE. 

Contextu'  '  ' ­ • "  *  Vî "  • ­ ­ ­ !  ­•  ; ­ , < ­ . ­ ­ ­  ­:.,  ■  ciano­legicnar  în  vara  anului  1940,  Europa  trăia  sub  impresia  victoriei  germane  pe  frontul  de  apus, care dusese la îngenuncherea Franţei şi a „Ţărilor de Jos" (Belgia, Olanda,  Luxemburg).  România  era  izolată,  astfel,  de  aliaţii  săi  tradiţionali  ­  Anglia  şi  Franţa  ­  şi  suferise,  în  urma  Pactului  Ribbentrop­Molotov,  grave  atingeri  ale  suveranităţii  naţionale  prin  rapturile  teritoriale  ­  Basarabia,  nordul  Bucovinei,  Nord­VestulTransilvaniei,  Cadrilaterul  ­  care  mutilaseră  cumplit  fiinţa  naţională.  Practic,  România  Mare  nu  mai  exista.  Potenţialul  său  economia  şi  militar  interesa  însă,  în  mod  deosebit,  guvernul  de  la  Berlin,  din  perspectiva  extinderii  războiului în Europa de Est şi Sud­Est.  Pe  plan  intern,  se  manifesta  o  intensă  activitate  a  dreptei  politice,  şi  în  special a Gărzii de Fier, încurajată de succesele repurtate de trupele naziste şi  de profunda criză de autoritate cu care se confrunta statul după tragicele cesiuni  teritoriale. Era absolut necesară, în acelaşi timp, o guvernare de mână forte care  să garanteze fruntariile ţării şi să pregătească refacerea unităţii naţionale, salvând,  astfel, fiinţa statului român. Acestor cerinţe Ie­a corespuns, cu mijloace adecvate  timpului în care a trăit şi activat, personalitatea generalului Ion Antonescu .  La 1 septembrie 1940, luliu Maniu s­a întâlnit cu Ion Antonescu, la Ploieşti,  şi a discutat cu acesta înlăturarea regelui Caro/ al //­/ea şi formarea unui cabinet  de coaliţie. Tratativele au continuat'în zilele următoare şi cu conducătorii liberali  şi  şefii  legionarilor  în  vederea  constituirii  unui  guvern  de  „uniune  naţională".  Paralel,  legionarii  au  întreprins  atacuri asupra instituţiilor  de stat şi  a  unităţilor  militare, soldate cu victime.  La 4 septembrie 1940 orele 12, Ion Antonescu a fost însărcinat de regele  Carol al II cu formarea noului guvern. în ziua următoare, acesta a suspendat  1 

Ion Antonescu (1882­1946)  a fost  om politic şi militar. A îndeplinit  funcţii importante ­ şeful  secţiei  Operaţii  de  la  Marele  Cartier  General  în  anii  războiului  pentru  reîntregire,  ataşat  militar  la  Londra şi  Paris, comandant  al  Şcolii  Superioare  de  Război, şef  al  Marelui  Stat  Major,  ministru de  război.  Fire  dârză  şi  hotărâtă,  a  criticat  corupţia  şi  afacerile  veroase  ce  domneau  în  rândurile  camarilei  regale  şi  a  intrat  în  conflict  cu  Carol  al  II,  care  i­a  fixat  domiciliu  forţat  la  mănăstirea  Bistriţa. După numirea sa la conducerea statului, prin întreaga politică pe care a desfăşurat­o, până  la 23 august 1944, a fost şi rămâne o personalitate controversată. 

333

Constituţia şi a dizolvat Corpurile legiuitoare după ce, la cererea generalului, de  acord  cu  legionarii,  sub  presiune  şi  ameninţare,  regele  i­a  conferit  puteri  depline în dimineaţa zilei de 5 septembrie, orele 3,50, ceea ce a dus la modifi­  carea  regimului  politic.  Cu  sprijinul  unor  adjutanţi  regali  şi  comandanţi  militari,  beneficiind şi de concursul ministrului Germaniei la Bucureşti, Wilhelm Fabricius,  Ion  Antonescu  i­a  cerut  lui  Carol  al  II  să  abdice.  Regele,  după  o  serie  de  consultări cu unii apropiaţi ­ Vaier Pop, Mihail Manoilescu, A.C. Cuza, Gheorghe  Brătianu­ şi după obţinerea unor garanţii că putea pleca nestingherit, a abdicat  în dimineaţa zilei de 6 septembrie (orele 6,10) şi, ulterior (7 septembrie, orele 3),  a  părăsit  tara  cu  o  serie  de  bunuri  ale  patrimoniului  naţional,  precum  o  parte  a  colecţiei de tablouri pe care Carol Io lăsase moştenire statului român.  La  6  septembrie  i­a  succedat  la  tron  fiul  său,  Mihai  I,  care  a  depus  jurământul în prezenţa lui Ion Antonescu, a Patriarhului Nicodim şi a lui Gheor­  ghe  Lupu, preşedintele înaltei Curţi de  Casaţie. Dispunând de  „puteri depline",  generalul  a  devenit  însă  depozitarul  celor  mai  importante  prerogative  de  conducere  a  statului,  intitulându­se  „Conducător  al  statului".  El  s­a  bucurat  de  puteri deosebite, nefiind răspunzător în faţa vreunui for politic. Aflat într­o clară  poziţie  de  inferioritate  în  ierarhia  politică,  regele  mai  păstra  doar  unele  atribuţii  simbolice,  ca:  numirea  primului  ministru  (preşedinte  al  Consiliului  de  Miniştri),  comanda oştirii, conferirea de distincţii, baterea de monedă, acordarea graţierii şi a  amnistiei, numirea de ambasadori. Prin aceasta, se vedea în mod deschis dorinţa  generalului de a ţine sub control instituţia monarhică, chiar dacă, din considerente  politice, el s­a pronunţat pentru menţinerea ei, şi partidele politice.  Noul guvern  reflecta raportul de forţe  politice din ţară, între general şi Garda de Fier. încercarea lui Ion Antonescu de  * a  ­colabora  cu  conducătorii  Partidului  Naţional  Liberal  şi  Partidului  Naţional  Ţărănesc  a  eşuat,  căci  partidele  politice  au  refuzat  să  se  asocieze  unui  regim  autoritar.  în  consecinţă,  s­a  constituit  un  guvern  al  dictaturii  legionare,  fără  amestecul  armatei,  în  care  adepţii  lui  Horia  Sima  deţineau  vicepreşedinţia  Consiliului de Miniştri, portofoliul externelor,  lucrărilor  publice,  muncii,  educaţiei  naţionale  şi  cultelor.  S­a  inaugurat  un  condominium  de  putere  între  Ion  Antonescu  şi  legionari,  în  care  cei  din  urmă  au  dorit  mereu  să­şi  sporească  puterea, iar primul a considerat „alianţa" ca  ceva  temporar,  sortit  eşecului  încă  de  la  început. La 14 septembrie 1940 România s­a  proclamat  „stat  naţional­legionar",  în  care  Garda de Fier, ca o agentură teroristă în  Generalul Ion Antonescu primeşte  slujba   Germaniei  şi   influenţată  de  teoria  jurământul legionarilor, la 6 octombrie  a 

334 

1940 

..        .  . ..   .. 

.  ■     ..   .  „ 

. . 

corporatismului italian, a dezvoltat, in chip 

Mareşalul Ion Antonescu şi Regele Mihai I 

demagogic, teoria utopică a „purificării" vieţii politice printr­o „revoluţie naţională".  La 14 noiembrie, /. Antonescu a întreprins o vizită în Italia, iar peste o săptămână  în Germania, unde a semnat, la 23 noiembrie, protocolul de aderare a României la  alianţa puterilor fasciste sau Pactul Tripartit. Se poate aprecia că actul aderării a  încheiat  apropierea  României  de  Reichul  nazist,  proces  declanşat  de  pactul  sovieto­german din august 1939, de consecinţele sale imediate pentru România.  Ion Antonescu a ales, astfel, din cele două rele ­ Uniunea Sovietică şi Germania  hitleristă,  pe  cel  pe  care  îl  considera  mai  puţin  rău  pentru  binele  ţării:  în  1940,  Reichul  nazist  era  singura  putere  europeană  care  putea  sprijini  România  în faţa  ameninţărilor şi agresiunii sovietice.  Totodată,  el  a  cerut  lui  Hitler  să  trimită  în  România  o  misiune  militară  germană, reînnoind solicitările mai vechi ale fostului rege Carol. Scopul acesteia  era  de a  asigura  securitatea  zonei  Văii  Prahovei,  ale  cărei  rezerve petroliere  erau  foarte  importante  pentru  maşina  de  război  nazistă  şi  pentru  pregătirea  armatei române în perspectiva războiului cu Uniunea Sovietică. în realitate, era  vorba de a menţine dominaţia germană în România, şi în Balcani, proces la care  concura şi Legaţia Germaniei din Bucureşti, cu un personal tot mai numeros, şi  al cărei titular a fost numit, din ianuarie 1941, baronul Manfred von Killinger. încă  din  10  octombrie  1940  se  aflau  în  România  peste  22  000  militari  hitlerişti.  Numărul lor a sporit până în primăvara lui 1941 la 500 000, dintre care 130 000  au trecut apoi Dunărea cu prilejul ofensivei trupelor naziste contra Iugoslaviei şi 

i 

335

Greciei.  în  aceste  condiţii  s­a  ajuns  la  o  deteriorare  a  relaţiilor  ţării  noastre  cu  Marea  Britanie,  iar  Statele  Unite  ale  Americii  au  blocat  fondurile  româneşti  în  băncile americane, pe motiv că România era „o ţară ocupată".  Principalele direcţii ale poa:nî ,u\~ ­ <' i Ar; ;•■< tîile dsn ■ on Ar iC.sescu şi  legionari.  Dictatura  legionară  a  promovat  o  politică  profund  antidemocratică,  de  teroare,  lichidând,  de  fapt,  şi  ultimele  drepturi  şi  libertăţi  democratice. S­au  creat  detaşamente  speciale  ale  poliţiei  legionare.  în  octombrie  1940,  pe  lângă  marile  întreprinderi  s­au  numit  comisari  de  românizare.  încercând  să­şi  consolideze  puterea,  legionarii  au vrut  să  preia  în ţară  conducerea  prefecturilor  şi primăriilor. Jafuri şi crime, masacre, exproprieri forţate, răfuieli sângeroase cu  foşti adversari politici, susţinători ai guvernării carliste, o legislaţie reacţionară au  marcat această perioadă. în acelaşi timp, Ion Antonescu a luptat pentru controlul  exclusiv al puterii politice. El s­a străduit permanent de a slăbi poziţia instituţiei  monarhice,  pe  care a  dorit  să  şi­o  subordoneze  pentru a  o manevra mai uşor.  Pentru aceasta, i­a impus regelui să­şi petreacă mai mult timp la reşedinţa de la  Sinaia,  a  întreprins  anchete  asupra  foştilor  demnitari  ai  lui  Caro/  al  //­/ea  şi  a  averii lor, unora fixându­le domiciliu obligatoriu, a încercat să impună modificarea  regulamentului  de  funcţionare  a  Casei  Regale  şi  schimbarea  personalului  acesteia.  în 26/27 noiembrie 1940 legionarii s­au dedat la crime înfiorătoare. Au avut  loc  asasinate  la  Jilava,  unde  au  pierit  65  deţinuţi  politici:  politicieni  şi  militari,  colaboratori  ai  regelui  Carol  al  II,  mulţi  implicaţi  în  represiunile  contra  legionarilor  ­  precum  generalii  Gheorghe  Argeşanu  (fost  prim­ministru),  Gabriel  Marinescu,  Gheorghe Bengliu, fostul  ministru  Victor lamandi ­ în pădurile 

Crime săvârşite de legionari 

336

Vlăsiei,  Balota,  Prefectura  Poliţiei  din  Bucureşti.  Sub  gloanţe  au  căzut  ş  economistul  Virgil  Madgearu,  ucis în  pădurea  Snagov, şi  savantul  de  reputaţie  internaţională, de fapt, cel mai mare istoric al românilor, Nicolae lorga, executa  la marginea şoselei, în comuna Strejnic. Şi toate acestea pe un fond general de  înfricoşare  a  opiniei  publice.  Au  luat  totuşi  o  poziţie  critică  unu  oameni  politici  membri ai Partidului Naţional Liberal ş\ Partidului Naţional Ţărănesc.  Perioada  regimului  legionar­antonescian  nu  a  fost  lipsită  de  contradicp  între  protagoniştii  scenei  politice  ­  generalul  şi  legionarii  ­  ambii  socotind,  în  numele unor concepţii ideologice totuşi diferite, alianţa temporară, şi doar un pas  către controlul exclusiv al puterii. Adept al ordinii publice şi patriot, Ion Antonescc  era nemulţumit de violenţele şi crimele legionarilor. Apropierea sa de Germania  nazistă,  ­  generalul  fiind  ca  formaţie  anglofil  ­  urmărea  doar  garantarea  gra­  niţelor  ţării,  a  refacerii  integrităţii  teritoriale  naţionale,  şi  a  afirmăm  suveranităţii  României,  prin  anularea  Dictatului  de  la  Viena,  problemă  pe  care,  de  fapt,  a  ridicat­o în toate întâlnirile cu Hitler. Convins de rolul nefast al Gărzii de Fier, Ion  Antonescu a luptat, de la sfârşitul lui decembrie 1940, pentru eliminarea acesteia  din  vjaţa  politică.  în  schimb,  legionarii,  puşi  pe  jaf  şi  pe  corupţie,  îi  reproşau  generalului  că  menţine  vechii  oameni  politici  şi  chiar  unele  forţe  politice  compromise  în  colaborarea  cu  regele  Caro/  al  //­/ea.  Confruntarea  între  cele  două  poziţii  a  luat  forma  încercării  supreme  a  legionarilor  de  a  cuceri  puterea  politică prin rebeliune.  Rebeliunea   legionară  din   ianuarie   1941  şi   consecinţele    s­,  Intensificarea violenţelor legionarilor  şi faptul că aceştia deveneau tot mai  indezirabili în ochii opiniei publice l­au determinat pe Ion Antonescu, încă din  decembrie  1940,  să  ia  primele  măsuri contra Gărzii de Fier. Astfel, a  ordonat  desfiinţarea poliţie*i legionare şi a instituit pedeapsa cu moartea  pentru instigarea la rebeliune.  Legionarii, profitând de complicitatea şefului  poliţiei secrete germane, Heinrich Himmler, s­au înarmat,  pregă­tindu­se  pentru confruntarea decesivă.  La  14  ianuarie  1941,  Ion  Antonescu  a  plecat  la  Berlin,  unde  i­a  cerut  lui  Hitler  să­i  dea  mână  liberă  pentru  a  restabili  situaţia.  La  doar  două  zile,  Nicolae  Pă­  traşcu,  secretarul  general  al  mişcării  legionare,  a  proclamat  ruptura  totală  cu  Antonescu,  iar  legionarii  au  trecut  la  organizarea  de  detaşamente  paramilitare  şi  la  baricadarea  în  sedii.  Reîntors  din  Germania,  Ion  Antonescu  a  decis  des  fiinţarea  comisiilor  de  românizare,  des  tituirea  ministrului  legionar  de  interne,  generalul  Constantin  Petrovicescu,  şi  a  lui  Alexandru  Ghica,  directorul  general  (le  gionar) al Poliţiei.  ,on Antonescu în vizită la Berlin  337

între 21­23 ianuarie 1941, legionarii au organizat la Bucureşti şi în ţară o  rebeliune,  având  asentimentul  tacit  al  Reichului.  Au  avut  loc  jafuri,  crime,  masacre. Au fost devastate 3 400 de imobile şi de instituţii. Oameni  nevinovaţi,  persoane  civile,  soldaţi  şi  ofiţeri  ­  în  total  1  000  persoane  ­  au  căzut  jertfă  fanatismului unor oameni însetaţi de putere. Au fost provocate, în întreaga ţară,  daune în valoare de 1 miliard de lei, ceea ce a nemulţumit profund opinia publică  din  ţara  noastră.  Explozia  de  ură  a  legionarilor  i­a  compromis  însă  în  ochii  Germaniei.  Hitler  pregătea  războiul  în  Răsărit  şi  avea  nevoie  de  linişte  în  România. De aceea el a fost de acord cu intervenţia armatei române la ordinul  lui Ion Antonescu, ceea ce a dus la înfrângerea rebeliunii legionare. Aceasta nu  a împiedicat însă pe hitlerişti să accepte plecarea, în Germania, a circa 700 de  legionari  în  frunte  cu  Horia  Sima.  Ei  vor  fi  mereu  o  monedă  de  şantaj  în  raporturile  cu  Ion  Antonescu. Circa  8  000  de legionari  au fost  prinşi, judecaţi  şi  condamnaţi la diferite pedepse.  La finele lunii ianuarie 1941,  Ion Antonescu era singurul stăpân al scenei  politice româneşti. S­a format un guvern de tehnicieni şi militari, care reprezenta  o dictatură, pusă în slujba războiului şi contra regimului bolşevic de la Răsărit. 

Din scrisoarea generalului Ion Antonescu către Horia Sima, la 15 ianuarie 1941:  „Nu am reuşit să mă fac  ascultat. Din contră  dezordinile s­au  înmulţit  şi s­au  agravat,  şi  cu acte de insubordonanţă în stat comise de acei care fiind numiţi de dv. se ştiu acoperiţi şi susţinuţi  dedv.  într­adevăr,  orice  măsură  de  ordine  pe  care  am  luat­o  nu  a  fost  executată.  Noţiunea  disciplinei de stat a dispărut. Fiecare procedează cum vrea şi judecă cum vrea...  Dar  opinia  aceasta  publică  pe  care  eu  o  respect  şi  vreau  s­o  satisfac  se  revoltă  când  constată că legionarii... comit astăzi acte în profit personal.  Nu  pot  îngădui  această  procedare  fiindcă  mă  dezonorează  şi­mi  atrage  şi  răspunderi  personale, prin faptul că nu iau măsuri în contra vinovaţilor...  Vreţi să mergeţi astfel înainte, mergeţi singuri, dar nu cu generalul Antonescu...  El  a  intrat  în  arena  politică  pentru  a  salva  ţara,  nu  pentru  a  o  duce  la  un  dezastru  şi  mai  mare...".  TEMĂ:  1.  Care au fost raporturile dintre Ion Antonescu şi Horia Sima între 1940­1941?  2.  Ilustraţi caracterul autoritar al guvernării generalului Ion Antonescu.  3.  Care au fost cauzele rebeliunii legionare din ianuarie 1941 ?

ROMÂNIA ÎN PERIOADA ANILOR 1941 ­1944 

­ POLITICA INTERNĂ A GUVERNULUI ANTONESCIAN.  ­SITUAŢIA    ROMÂNILOR    DIN    BASARABIA  SI  NORDUL    BUCOVINEI  NORD­VESTUL TRANSILVANIEI CEDAT, ÎN 1940, ÎN URMA DICTATULUI Dl  LA VIENA, UNGARIEI HORTHYSTE. ­INTRAREA    ROMÂNIEI  ÎN  RĂZBOIUL    MONDIAL.    PARTICIPAREA    U  RĂZBOIUL  PENTRU     ELIBERAREA    BASARABIEI  SI  A    NORDULU  BUCOVINEI. RAPORTURILE CU GERMANIA NAZISTĂ. ­EFORTURI  POLITICO­DIPLOMATICE PENTRU SCOATEREA ROMÂNIEI DII  RĂZBOI. 

Prin decretul nr. 314 din 15 februarie 1941, s­a abrogat denumirea de „sti  naţional­legionar". S­a constituit un nou guvern, alcătuit din militari şi tehnicien  condus  de  Ion  Antonescu,  fără  nici  o  participare  a  legionarilor.  O  figur  importantă a noii echipe ministeriale a fost profesorul Mihai Antonescu, deven  vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri  şi, ulterior, ministru al afacerilor străini  Guvernul  a  fost  remaniat  de  câteva  ori  în  perioada  anilor  1941­1942  şi  a  fo  principalul  instrument  al  unei  guvernări  autoritare  impuse  de  desfăşurare  războiului  mondial,  de  consecinţele  participării  României  la  acesta.  în  194  mareşalul  Ion  Antonescu  avea  putere  deplină  în  statul  român  şi  nu  ei  răspunzător  în  faţa  vreunui  for  politic.  El  guverna  prin  decrete­legi,  pe  ca  regele le semna fără a­şi putea exprima poziţia.  Poiîtica  internă  a  guvernului  antonescian.  în  condiţii  excepţional  guvernul Antonescu a intensificat reprimarea vieţii politice prin arestări, deporta  şi  impunerea  unor  măsuri  antipopulare.  S­au  înfiinţat  lagăre  de  muncă  şi  s­£  militarizat întreprinderile şi instituţiile.  Astfel,  au  funcţionat  închisori  şi  lagăre  de  muncă  în  ţară,  la  Târgu  Jt  Caransebeş, sau, pe teritoriul supus administraţiei de război, la Odesa, Vapniark  Smerinka, Bogdanovka, Dumanovka. în acelaşi timp, Ion Antonescu a urmărit, pr  alianţa  cu  Reichul  nazist,  menţinerea  independenţei  ţării,  sperând,  mereu,  recuperarea, cu sprijinul Berlinului, a teritoriilor răpite cu forţa în vara anului 194  Prin  întreaga  sa  politică,  el  a  asigurat  României  statutul  de  tară  neocupată  c  nazişti, dar aflată sub influenţa lor, ceea ce Hitler a trebuit să accepte. Aceasta m  ales  că  trupele  germane  ocupau  poziţii  strategice  în  ţară­Bucureşti,  VaU  Prahovei, Dobrogea, porturile de la Dunăre. întreţinerea forţelor armate german  până în 1944, a costat statul român 67 miliarde de lei (valută 1938).  La  2  martie  1941  şi  respectiv  9­15  noiembrie  1941,  Ion  Antonescu  organizat,  în  împrejurări  deosebit  de  grele,  legate  de  desfăşurarea  războiuli  plebiscite privind politica sa internă.  '   ' 

3;

în  ciuda  a  numeroase  atentate  la  adresa  fiinţei  de  stat,  ţara  noastră  şi­a  păstrat  o  relativă  independenţă  faţă  de  Germania:  legile,  administraţia,  reprezentanţii diplomatici. Statutul particular al României în sistemul de alianţe al  puterilor fasciste era recunoscut oficial de Germania, chiar dacă ministrul său la  Bucureşti, Manfred von Kilinger, îşi aroga deseori drepturi cu mult peste uzanţele  diplomatice  normale.  Regulamentul  trupelor  germane  în  România,  care  se  bucurau  de  dreptul  de  extrateritorialitate,  consemna  că  ţara  noastră  nu  era  ocupată. Chiar în ziua atentatului contra lui  Hitler, la 20 iulie 1944, ministrul de  externe german, Joachim von Ribbentrop, scria feldmareşalului Keitel că nu se  puteau face presiuni la Bucureşti, deoarece România era aliată cu Germania, şi  nu ocupată militar de aceasta.  întreaga  economie  a  fost  pusă  în  slujba  eforturilor  de  război  ale  ţării.  în  cursul anului 1941 s­au publicat decrete­legi privind militarizarea întreprinderilor  şi instituţiilor de stat şi particulare, mobilizarea agricolă, regimul muncii în timp de  război.  S­a  instituit  pedeapsa  cu  moartea  pentru  sabotajele  în  economie.  în  funcţie  de  necesităţile  militare,  s­au  făcut,  în  economie,  unele  eforturi  de  modernizare, precum  înzestrarea agriculturii  şi industriei cu utilaje perfecţionate  importate din Reich. în cadrul circulaţiei monetare şi­a făcut însă simţită prezenţa  fenomenul  inflaţionist,  devenit  tot  mai  pronunţat,  ceea  ce  a  avut  drept  efect  deprecierea  leului  faţă  de  alte  valute  şi,  în  special,  faţă  de  marca  germană.  Comerţul  s­a  dezvoltat  îndeosebi  cu  statele  Axei,  pe  baza  schimbului  de  produse.  Se impune a fi subliniat faptul că, între anii 1941­1944 influenţa economică  a  Germaniei  a  crescut  masiv  în  România.  S­a  exercitat,  astfel,  o  masivă  exploatare a resurselor naturale ale ţării, necesare maşinii de război germane. 

Zona Petrolieră a Văii Prahova bombardată de aviaţia anglo­americană 

340

S­a  manifestat  un  interes  deosebit  pentru  petrol,  lemn,  cereale  şi  utilizarea  reţelei  de  transport.  La  4  decembrie  1940  s­a  semnat  un  acord  economic  româno­german pe zece ani, care a prevăzut intensificarea exportului de produse  petroliere,  agricole  şi  forestiere  din  România  în  Germania.  între  1940­1944  au  funcţionat  în  ţara  noastră  325  firme  germane.  Printre  acestea  menţionăm  filiala  trustului KontinentalOelA.G., care s­a ocupat de organizarea exploatării petrolului.  Valoarea capitalului german investit în economia românească s­a cifrat, în 1944, la  11 miliarde lei. Schimbul de mărfuri între cele două state era efectuat în regim de  clearing.  în  anul  1943,  60%  din  totalul  exportului  şi  85%  din  cel  al  importului  românesc se afla în mâna firmelor germane. Ca expresie a sporirii dependenţei  economice  de  Reich,  pot  fi  citate  şi  pagubele  provocate  economiei  româneşti  prin schimburile comerciale neechivalente cu Germania şi care s­au cifrat la 446  milioane  de  dolari,  cursul  anului  1938.  Naziştii  au  preluat  din  România,  cu  precădere, mari cantităţi de petrol, în condiţii ce dezavantajau net statul român,  între  1  octombrie  1940  şi  23  august  1944  Germania  a  ridicat  din  ţara  noastră  peste 10 milioane tone produse petroliere, dar abia în 1943 ea a acceptat plata  în  aur,  la  un  preţ  unic,  al  petrolului  românesc.  Totodată,  Valea  Prahovei,  adevărată „rădăcină pivotantă a puterii germane", a constituit, prin rezervele sale  petroliere, ţinta predilectă a atacurilor aeriene anglo­americane. Prima expediţie  aeriană  a S.U.A.  asupra zonei petroliere a Văii Prahovei a avut loc la 12 iunie  1942 şi a purtat numele de operaţia „Valul nimicitor"; printre altele le menţionăm  pe cele din 1 august 1943, aprilie­iunie 1944.  Pe plan politic, s­a remarcat o anumită tolerantă a lui Ion Antonescu faţă de  activitatea  conducătorilor  liberalilor  şi  naţional­ţărăniştilor.  Liderii  celor  două  partide au preferat însă tactica memoriilor şi scrisorilor către Antonescu, în care  au  protestat  faţă  de:  creşterea  influenţei  Germaniei,  părăsirea  alianţelor  tradiţionale,  implicarea  ţării  tot  mai  mult  în  războiul  contra  Uniunii  Sovietice  dincolo  de  Nistru.  în  acelaşi  timp,  este  meritul  lui  I.  Antonescu  de  a  se  fi  opus  aplicării  „soluţiei finale" şi exterminării populaţiei evreieşti din România. în ciuda  exceselor şi a pierderilor în rândul populaţiei evreieşti de pe teritoriul ocupat de  horthyşti, din nord­vestul Transilvaniei şi Transnistna, în România nu s­a aplicat  „soluţia  finală",  o  excepţie  fiind  şi  programul,  din  6  iulie  1941,  de  la  laşi.  în  Basarabia,  cu  toate  eforturile  liderilor  mişcării  sioniste  din  România  ­  L.  Filderman,  M.  Benvenisti,  AI.L  Zisu  ­  de  a  salva  viaţa  populaţiei  evreieşti,  în  împrejurări  tragice  şi  complexe  s­au  produs,  totuşi,  masacre  la  Mărculeşti,  Floreşti,  Gura  Kamenca,  Climăuţi,  Gura  Căinări.  în  vara  anului  1942,  Ion  Antonescu  a  reuşit  să  obţină  anularea  promisiunii  acordate  lui  Gustav  Richter,  ataşat  german  de  poliţie  în  România,  şi  reprezentant  al  lui  Adolf  Eichmann,  conducător al Siguranţei Reichului, de a deporta în lagărul morţii de la Auschwitz  evreii  din  ţara  noastră.  Guvernul  român  a  "acceptat  însă  emigrarea  evreilor  în  Palestina, România devenind, astfel, veritabilă placă turnantă pentru emigrarea,  în condiţii foarte grele, a unor evrei din Ungaria, Slovacia şi Polonia.  Situaţia românilor din Basarabia şi nordul Bucovinei; nord­vestul  Transilvaniei, cedat în 1940, în urma Dictatului de la Viena, Ungariei  horthyste.    P nn  Dictatul de la   Viena,  din   1940,  a fost smuls  din  trupul  ţării nord­vestul Transilvaniei, cu o suprafaţă de 43 492 km 2  şi o populaţie 

341

Ţărani români din judeţul Trei Scaune maltrataţi  de către horthyşti, în 1940 

de 2 667 007 locuitori, din care 50,2% erau români, iar 37,1% maghiari. în ciuda  uriaşelor  proteste  populare,  s­a  produs,  aşadar,  un  grav  atentat  la  adresa  independenţei  şi suveranităţii României, al cărei teritoriu a fost amputat printr­o  decizie arbitrară a puterilor fasciste.  în zona ocupată de către horthyşti s­a pus la punct un mecanism sinistru  de ocupaţie. Astfel, între lunile septembrie şi noiembrie 1940 a funcţionat admi­  nistraţia militară. Ulterior, între anii 1941­1944 a fost instaurat un regim civil, cu  nimic mai tolerant faţă de cel anterior. Asupra populaţiei româneşti s­a abătut o  teroare cruntă, marcată de expulzări, dislocări de populaţii, maltratări, schingiuiri  şi  bătăi,  crime,  jafuri  şi  rechiziţii.  Printre  asasinatele  înfiorătoare  din  toamna  anului  1940  menţionăm  pe  cele  de  la  Zalău,  Ciumirna,  lanculeşti,  Ip,  Trăznea,  Huedin,  Hodoş,  Mureşenii  de  Câmpie,  Hâda,  Nuşfălău,  Halmăjd.  Regimul  de  exterminare, ce cuprindea şi detaşamente de muncă şi deportarea în lagărele de  prizonieri, s­a înăsprit după ce, în martie 1944, Ungaria a fost ocupată de trupele  naziste. Au fost instituite legi excepţionale, iar populaţia evreiască a fost practic  vânată,  în  acord  cu  principiile  macabrei  „soluţii  finale"  adoptată  de  hitlerişti.  Peste 150 000 evrei din nord­vestul Transilvaniei au fost deportaţi şi au pierit în  lagărele morţii de la Dachau, Buchenwald, Bergen­Belsen, Auschwitz­Birkenau.  în acelaşi timp, în teritoriile ocupate în 1940 de către sovietici ­ Basarabia  şi nordul Bucovinei (50 500 km 2  şi.o  populaţie  de  3 800  000 de locuitori) ­  au  avut loc deportări şi execuţii şi s­a intensificat deznaţionalizarea românilor.  Intrarea  României în  războiul mondial.  Participarea  la  războiul  pentru  eliberarea  Basarabiei  şi  a  nordului  Bucovinei.  Raporturile  cu  Germania  nazistă.  între  septembrie  1940  şi  august  1944  pot  fi  deosebite  două  etape  în  implicarea  României  în  conflictul  mondial,  şi  anume:  1)  septembrie  1940­iunie  1941,  nonbeligeranţă  cu  aderarea  la  Axă;  2)  iunie  1941  ­august  1944,  beligerantă alături de Axă.  342

Trebuie menţionat faptul că în primăvara anului 1941 România a refuzat să  participe la agresiunea nazistă contra Iugoslaviei ş\ Greciei. La finele lui 1941 şi  începutul anului următor a intervenit starea de război cu Marea Britanie, Statele  Unite ale Americii şi aliaţii lor, pe fondul participării tot mai intense a ţării noastre  la  războiul  din  Răsărit.  România  lua  parte  la  război  pentru  a  obţine  eliberarea  teritoriilor  româneşti  ocupate  în  1940  de  către  sovietici.  La  30  noiembrie  1941,  guvernul  britanic  a  adresat,  prin  intermediul  legaţiei  sale  de  la  Bucureşti,  un  ultimatum autorităţilor antonesciene, prin care cerea ca, până la 5 decembrie, să  oprească  operaţiile  militare  pe  frontul  împotriva  U.R.S.S.  în  răspunsul  său,  Ion  Antonescu  a  reamintit  Londrei  că,  prin  participarea  sa  la  război,  România  urmărea  doar  „legitima  apărare  în  faţa  agresiunii  ruse  începută  în  1940".  La  6  decembrie  1941  a  intervenit  starea  de  război  între  România  şi  Marea  Bntanie.  într­o scrisoare, Ion Antonescu afirma că „România primeşte această provocare,  având  credinţa  nezdruncinată  că  luptând  împotriva  comunismului  slujeşte  nu  numai crezul naţional... dar... civilizaţia însăşi de care Marea Britanie nu poate fi  străină".  între  8  şi  11  decembrie  1941  i­au  declarat  război  ţării  noastre  şi  Canada,  Noua  Zeelandă,  Australia,  Uniunea  Sud­Africană.  La  insistenţele  Germaniei România a declarat război Statelor Unite ale Americii la 12 decembrie  1941, dar răspunsul american nu a survenit decât în iunie 1942.  La  12  iunie  1941  generalul  Ion  Antonescu  a  fost  invitat  âe.Hit/er  la  Munchen, unde i s­a prezentat planul de  operaţii militare Barbarossa, ce avea  drept scop distrugerea Uniunii Sovietice. La 22 iunie 1941 România a luat parte,  alături de Germania şi aliaţii săi, la atacul contra statului sovietic. La chemarea  lansată de general: „Vă ordon: treceţi Prutul!", armata română a intrat în război  pentru  a  readuce  la  trupul  ţării  provinciile  smulse  de  sovietici  în vara  tragică  a  anului  1940  ­  Basarabia,  nordul  Bucovinei  ş\  ţinutul  Herţei.  Pe  frontul  de  sud  acţionau  Armata  a.  3­a  Română  (generalul  Petre  Dumitrescu)  şi  Armata  a  4­a  Română (generalul Nlcolae Ciupercă).  Până  la  sfârşitul  lunii  iulie  1941  au  fost  eliberate  Basarabia  şi  nordul  Bucovinei. Armata română eliberatoare a fost primită cu mult entuziasm de către  românii  de  dincolo  de  Prut.  în  Basarabia  s­a  reinstaurat  administraţia  românească. La 26 iulie armata română a atins Nistrul. Scopul pentru care ţara  noastră intrase în război era astfel atins.  însă, în ziua următoare, Hitler i­a trimis lui Antonescu o scrisoare, în care îi  solicita  concursul  militar,  în  continuare,  peste  Nistru,  pentru  zdrobirea  trupelor  sovietice.  Pentru  mulţi  contemporani,  ca  luliu  Maniu,  C.I.C.  Brătianu,  generalii  Şteflea şi  Mardare, Alexandru loaniţiu, aceasta a fost o gravă greşeală politică,  căci România îşi depăşea în mod clar obiectivul pentru care participa la ostilităţi.  Antonescu a acceptat cererea germană în speranţa că Hit/er\\ va susţine în lupta  pentru  anularea  Dictatului  de  la  Viena.  în  acelaşi  timp,  se  considera  necesară  organizarea,  peste  Nistru,  a  unei  zone  de  protecţie  în  faţa  unor  noi  agresiuni  sovietice.  La  6  august  1941,  în  cadrul  întrevederii  cu  /.  Antonescu  de  la  Berdicev  (Ucraina), Hitler i­a cerut ca Armata Română să acţioneze pe direcţia Odessa ­  Peninsula  Crimeea. Totodată, a încredinţat  României administraţia Transnistriei.  La  21  august  Ion  Antonescu  a  fost  ridicat  la  gradul  de  mareşal  al  României.  Forţele militare româneşti au desfăşurat, ulterior, lupte grele la Odessa, în 343

Armata română, eliberatoare a Basarabiei şi a Nordului Bucovinei 

Crimeea  şi  Caucaz.  în  confruntările  de  la  Odessa  Armata  a  4­a  Română  a  pierdut aproape  18  000  soldaţi,  a  înregistrat cea.  11  400  dispăruţi  şi  63 300  răniţi. Oraşul  a fost  cucerit la mijlocul lunii octombrie  1941,  după  care  unele  unităţi  au  fost  retrase  în  ţară  pentru  refacere.  în  iulie  1942  a  fost  cucerit  Sevastopolul.  La 25 iunie 1942, Rene de Weck, ministrul Elveţiei la Bucureşti, aprecia că  pierderile armatei române în Răsărit erau de 6 000 ofiţeri, 2 600 subofiţeri  şi  149 000 soldaţi, din care 70% erau totuşi recuperabili. în cadrul încleştării de la  Stalingrad'(iulie 1942 ­ februarie 1943), 26 divizii româneşti au luptat alături de  forţele  Axei.  Ele  au  înregistrat  însă  grave  pierderi  ­  156  000  morţi,  dispăruţi  şi  prizonieri.  Armata  a  3­a  Română  s­a  aflat  în  încercuire  alături  de  trupele  germane, italiene şi maghiare. în anii. 1943­1944, forţele române au susţinut, în  continuare,  lupte  grele  în  Cuban,  pentru  apărarea  Crimeii  şi  Basarabiei.  După  anul 1943, Ion Antonescu a înţeles că Germania a pierdut războiul şi a acţionat  pentru  a  scoate  ţara  din  război.  în  acelaşi  timp,  mulţi  ofiţeri  superiori  au  cerut  retragerea Armatei Române de pe front, date fiind şi marile pierderi materiale şi  umane în campania din Uniunea Sovietică. Efortu! de război al  ţării noastre pe  frontul contra Uniunii Sovietice s­a cifrat la 1 miliard de dolari, cursul anului 1938.  Alianţa României cu Germania nazistă nu a fost lipsită de unele contradicţii  legate  de:  problemele  economice,  solicitările  lui  Ion  Antonescu  de  anulare  a  Dictatului  de  la  Viena,  statutul  Grupului  Etnic  German  din  ţara  noastră,  tra­  tamentul  aplicat  evreilor  şi  discuţiile  angajate  de  România  în  capitalele  statelor  neutre pentru ieşirea  din război. Totuşi, raporturile personale dintre Hitlerş\ Ion  Antonescu, deşi nu fără asperităţi  şi fricţiuni, au fost în general bune, dictatorul  nazist având încredere în conducătorul român. Ele au fost evidenţiate şi în  344

■întrevederile dintre cei doi oameni politici, când Hitler s­a străduit să­l convingă,  mereu,  pe  mareşal,  să  rămână  în  cadrul  Axei.  în  toate  întâlnirile  cu  Hitler,  Ion  Ântonescu  a  cerut,  totodată,  respectarea  fiinţei  de  stat  a  României  şi  anularea  Dictatului  de  la  Viena.  în  tratativele  din februarie  1942  Hitler  a  cerut  României  să­şi sporească contribuţia militară pe frontul din Răsărit. între 22­23 septembrie  1942  Mihai  Ântonescu,  a  vizitat  capitala  germană,  unde  a  purtat  convorbiri  referitoare la un acord economic româno­german. Evadarea, în acelaşi an, a lui  Horia  Sima  din  lagărul  din  Germania  şi  trecerea  sa  în  Italia  au  provocat  noi  momente de încordare în relaţiile dintre cei doi aliaţi. în ianuarie 1943 s­a semnat  la  Rastenburg,  în  cadrul  unor  noi  tratative  între  Hitler  şi  Ion  Ântonescu,  Protocolul de reglementare a plăţilor între Germania şi România. Totodată, s­au  analizat necesităţile de război ale României. în aprilie 1943 căpetenia hitleristă  i­a reproşat mareşalului român unele contacte pentru pace separată ale lui Mihai  Ântonescu  şi  ale  opoziţiei  şi  i­a  cerut  demiterea  primului  (un  colaborator  apropiat,  fără  grad  de  rudenie  însă  cu  Ion  Ântonescu),  ceea  ce  conducătorul  român a refuzat. Ieşirea neaşteptată din război a Italiei, în iulie­septembrie 1943,  I­a făcut pe Hitler să insiste pe lângă Ion Ântonescu, pentru a mefiţine raporturile  de alianţă.  Eforturi  politico­diplomatice  pentru  scoaterea  României  din  război.  Situaţia  grea  a  ţării,  implicarea  tot  mai  profundă  a  României  în  războiul  din  Răsărit,  cu  grave  urmări  pentru  însăşi  fiinţa  naţională,  pierderile  umane  şi  materiale au determinat pe numeroşi oameni politici să caute soluţii şi căi pentru  a  scoate  România  din  război.  Pentru  o lungă  perioadă de timp, figura centrală  care a polarizat unele discuţii în vederea ieşirii ţării din război a fost /u/iu Maniu,  liderul Partidului Naponal­Ţărănesc. în fruntea Opoziţiei Unite, închegată încă în  toamna  lui  1941,  cu  participarea  naţional­ţărăniştilor,  liberalilor  şi  social­de­  mocrapior,  Maniu  a menţinut legătura  cu  aliaţii  anglo­americani  prin intermediul  unor telegrame cifrate. în ianuarie 1942, Maniu a reuşit să încheie un acord de  principiu, în acest sens, şi cu regele Mihai.  Pe plan intern s­au articulat o serie de alianţe ale unor forţe politice ce­şi  propuneau  salvarea  ţării.  în  1943,  comuniştii,  Uniunea  Patrioţilor,  Frontul  Plugarilor,  Uniunea  Democratică  a  Oamenilor  Muncii  Maghiari  (MADOSZ),  Partidul  Socialist  Ţărănesc,  unele  organizaţii  ale  Partidului  Social­Democrat  s­au reunit pe baza platformei  Frontului Patriotic Antihitlerist ce­şi propunea:  să  acţioneze  în  vederea  ieşirii  României  din  război,  alăturarea  sa  la  coaliţia  antihitleristă,  eliberarea  teritoriului  naţional  şi  anularea  Dictatului  de  la  Viena,  reorganizarea  ţării  pe  baze  democratice.  Prezenţa  comuniştilor  în  eforturile  politice  de  a  salva  ţara  de  la  un  dezastru  a  fost  impusă,  pe  de  o  parte,  de  victoriile U.R.S.S. pe'front şi deplasarea teatrului de luptă către hotarele ţării, iar,  pe  de  altă  parte,  de  cererile  insistente  ale  lui  Stalin  pe  lângă  Churchill  şi  Roosevelt de a include şi pe comuniştii români în tratative.  Au fost stabilite numeroase contacte diplomatice cu reprezentanţii coaliţiei  antihitleriste şi de către diplomaţii români în capitalele statelor neutre. Astfel, au  avut loc tratative cu participarea, între alţii, la Lisabona a lui Ion Panga/ş't Victor  Cădere,  la  Madrid  a  lui  Scarlat  Crigoriu,  la  Berna  a  lui  Grigore  Gafencu,  Richard  Franasovici,  Vespasian  Pella,  Nicolae  Lahovary,  la  Roma  şi  Vatican  a  lui RaoulBossy, la Stockholm a lui George Duca.  345

înfrângerea  de  la  Stalingrad,  din  1943,  l­a  făcut  pe  însuşi  mareşalul  Ion  Antonescu  să  înţeleagă  că  războiul  era  de  fapt  pierdut  şi  să  caute  o  modalitate  optimă  pentru  a  ieşi  din  conflict.  Dis­  ponibilitatea  omului  politic  s­a  circumscris  însă  evoluţiei  militare,  mareşalul  fiind  adeptul  desprinderii  treptate  din  război  şi  numai  după  anunţarea  prealabilă  a  Ger­  maniei,  al  cărei  aliat  era.  Totodată,  încă  de la  începutul  anului  1943  Monarhia  a  redevenit,  în  România,  un  centru  de  putere,  ieşind  din  conul  de  umbră  la  care  o  condamnase  parcă  mareşalul.  Astfel,  cu  prilejul  recepţiei  de  Anul  Nou  1943,  regele  a  subliniat, în  răspunsul  său  la  mesajul  decanului  corpului  diplomatic  la  Ambasadorul sovietic la Stockholm,  Alexandra Kollontay, interlocutorul  Bucureşti,  nunţiul  apostolic,  monseniorul  diplomaţilor români în tratativele  Andrea  Cassulo,  necesitatea  încheierii  păcii,  de pace ceea ce a atras reacţia violentă a Berlinului.  Regele  dorea  ca  ieşirea  ţării  din  război  să  aibă  o  cât  mai  largă  adeziune  social­politică.  Liberalii  şi  naţional­ţărăniştii  apreciau  că  rolul  principal  în  declanşarea acţiunii trebuia să­l  aibă regele Minai, ca şef al oştirii. S­au format,  aşadar,  două  centre  de  sondare  a  Aliaţilor,  adică:  cel  din  jurul  regelui  şi  al  Opoziţiei Unite, precum şi cel din jurul mareşalului. în 1943, în unele capitale au  fost  numiţi  noi  reprezentanţi  diplomatici  ai  ţării  noastre,  cu  scopul  de  a  impulsiona tratativele pentru ieşirea din alianţa puterilor fasciste. La Stockholm a  fost acreditat Frederic Nanu, iar la Ankara Alexandru Cretzianu. în acelaşi timp,  în martie 1943 Maniuera acceptat ca interlocutor în discuţii de către conducerea  sovietică,  care  până  atunci  îi  refuzase  acest  rol.  Dar,  abia  în  noiembrie  1943  liderul naţional­tărănist a reuşit să obţină ca un emisar al Opoziţiei să trateze cu  Aliaţii  un  armistiţiu.  Teama  de  o  posibilă  înglobare  a  României  în  sfera  de  influenţă sovietică, care părea să se realizeze pe fundalul ofensivei impetuoase  a Armatei Roşii către graniţele vestice ale Uniunii Sovietice, i­a întărit credinţa lui  Maniu  că  singura  formulă  viabilă  ar  fi  soluţia  debarcării  anglo­americane  în  Peninsula Balcanică şi realizarea „variante/balcanice"susţinute de Churchill.  De fapt, S.U.A. şi Marea Britanie nu au înţeles, în 1944, că pericolul cel  mai mare pentru Europa răsăriteană era bolşevismul.  Sub egida celor doi Antoneşti, au fost stabilite noi contacte diplomatice în  vederea încheierii unui armistiţiu. Pentru o perioadă speranţele lor s­au legat de  Italia.  La  15  ianuarie  1943,  Mihai  Antonescu  a  propus  ministrului  italian  de  externe,  contele  Ciano,  ieşirea  simultană  din  război  a  României,  Ungariei  şi  Italiei. Propunerea a fost reiterată în vara aceluiaşi an, dar fără nici un rezultat. în  numele guvernului de la Bucureşti, în tot cursul anului 1943, diplomaţii români au  sondat pe Aliaţi, în vederea  păcii,  la  Lisabona,  Madrid,  Berna,  Roma şi  346 

Stockholm. Unele discuţii au fost iniţiate şi de Minai Antonescu, la Bucureşti, cu  diplomaţi turci şi italieni. Interesul guvernului pentru problema păcii era întărit în  anii 1943­1944, îa condiţiile în care se afirma, în cercurile oficiale, că ministrul  sovietic de externe, Viaceslav Molotov, era de părere că singurul om care putea  face ceva în România era mareşalul Antonescu.  Cele mai  importante negocieri s­au desfăşurat la Ankara (septembrie  1943 ­ martie 1944), Stockholm (noiembrie 1943 ­ iunie 1944) şi Cairo (martie ­  iunie 1944). în discuţiile purtate în capitala Suediei, în numele mareşalului Ion  Antonescu,  de  către  Frederic  Nanu cu   ambasadorul   sovietic,  Alexandra  Kollontay, a fost abordată soluţia armistiţiului.  în primăvara anului 1944 au debutat intense tratative la Cairo, purtate mai  întâi  de  prinţul  Barbu  Ştirbey  şi  apoi  de  Constantin  Vişoianu  cu  reprezentanţii  S.U.A.,  Marii  Britanii  şi  Uniunii  Sovietice.  Tratativele  erau  purtate  cu  acordul  mareşalului,  dar,  în  principal,  în  numele  Opoziţiei.  Ele  s­au  concentrat  în  jurul  capitulării  necondiţionate  a  României  în  faţa  Aliaţilor  La  cererea  sovieticilor,  Opoziţia a acceptat includerea în cadrul său a unui reprezentant al comuniştilor  Soarta României a fost influenţată, în ceea ce priveşte rezultatul convorbirilor, de  tratativele  secrete  dintre  liderii  aliaţi  ­  Churchill,  Roosevelt  şi  Stalin  ­  privind  sferele  de  influenţă  în  Europa.  încă  în  februarie  1943  Roosevelt  îi  oferise  conducătorului  sovietic  dominaţia  în  Europa  răsăriteană.  în  martie  1943,  şeful  diplomaţiei britanice, Anthony Eden, declara că guvernul de la Londra considera  situaţia din România subordonată intereselor sovietice, ceea ce Churchill întărea  la 2 mai 1944 într­un mesaj către ministrul de externe rus, Molotov.  Aşadar,  anul  1944  s­a  profilat  ca  hotărâtor  pentru  destinul  României,  pe  fondul creşterii nemulţumirii populare, al aruncării României în sfera de influenţă  sovietică,  al  intensificării  contactelor  diplomatice  pentru  identificarea  unor  căi  sigure de ieşire din conflictul mondial. 

Din proclamaţia generalului Ion Antonescu la 22 iunie 1941  „Ordin către Armată,  Ostaşi,  V­am făgăduit din prima zi a noii domnii şi a luptei naţionale să vă duc la biruinţă.  Să şterg pata de dezonoare din cartea Neamului şi umbra de umilire de pe fruntea şi epoleţii  voştri.  Azi  a  sosit  ceasul  celei  mai  sfinte  lupte,  lupta  drepturilor  strămoşeşti  şi  a  bisericii,  lupta  pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi,  Vă ordon:  Treceţi Prutul.  Zdrobiţi duşmanul din Răsărit şi Miază­Noapte.  Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii vpştri cotropiţi..." 

Din  scrisoarea  lui  Constantin  I.C.  Brătianu  şi  luliu  Maniu  din  19  decembrie  1941  către  mareşalul Ion Antonescu privind necesitatea de a se pune capăt participării României la războiul din  Răsărit 

347

„Preocupaţi  de  soarta  ţării  noastre,  ne  facem  datoria  să  atragem  atenţia  asupra  gravelor  pericole ce ne ameninţă şi asupra măsurilor ce credem că trebuia să luaţi ca să le preîntâmpinaţi.  Suntem informaţi că vreţi să faceţi concentrări masive ale armatei noastre, pentru a reîncepe  campania împotriva Rusiei. Aţi început trimiterea de noi forţe spre Marea de Azov...  Sunt  două  mari  pericole:  Rusia  şt  Ungaria.  Când  luaţi  sarcina  să  distrugeţi  bolşevismul  rusesc intrăm  într­o acţiune care nu depinde de noi, ci de forţele de care Germania dispune ca să  zdrobească  armatele  ruseşti.  Dacă  nu  aveţi  convingerea  că  armata  germană  poate  nimici,  fără  ajutorul câtorva divizii româneşti, armata sovietică declarată înfrântă, nu mai puteţi crede în victoria  finală  a  Germaniei.  în  acest caz se  impune cu  atât  mai  mult ca  armatele  române să  nu  mai lupte  dincolo de Nistru...  Continuarea  războiului  în  condiţiile  de  azi  nu  poate  duce  la  reîntregirea  ţării,  ci  numai  la  uzarea completă a ţării expusă la pericolul maghiar...  Retrageţi trupele din Rusia pe care Germania le poate uşor înlocui.  Reconstituiţi armata refăcând cadrele şi armamentul.  îndreptaţi situaţia economică şi financiară a ţării..."  TEMĂ:  1.  Caracterizaţi   esenţa   antidemocratică  a  guvernării  antonesciene  în   perioada  anilor  1941­1944.  2.  Care au fost raporturile româno­germane în anii celui de­al doilea război mondial?  3.  Ilustraţi poziţia României, de alianţă cu puterile fasciste,  în comparaţie cu Ungaria,  Finlanda, Croaţia.  4.  Ce urmăreau tratativele separate de pace desfăşurate de România în anii 1941­1944?

ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944 

­  EXACERBAREA ROLULUI PARTIDULUI COMUNIST.  ­  CADRUL INTERN SI INTERNAŢIONAL.  ­  DESFĂŞURAREA EVENIMENTELOR DE LA 23 AUGUST 1944.  ­ECOUL  SI  URMĂRILE   PENTRU   EVOLUŢIA  ULTERIOARĂ A  ROMÂNIEI;  PARTICIPAREA ŢĂRII NOASTRE LA RĂZBOIUL ANTIHITLERIST. 

Exacerbarea  roiuMji  oarfitîuhii  comunist.  Actul  de  la  23  august  1944  ocupă un loc central în istoria contemporană a României, căci a marcat, profund  şi indubitabil, evoluţia ulterioară a ţării noastre. Veritabil moment de cumpănă în  istoria ţării, el a constituit apogeul desfăşurărilor de forţe între anii 1941­1944. în  decursul anilor, actul de la 23 august 1944 a fost apreciat în mod diferit. încă la 3  septembrie 1944, luliu Maniu'W considera, un act bine organizat, „o lovitură de  stat egală cu o mare revoluţie" şi al cărui principal inspirator a fost regele M/ha/.  Conducătorul  Partidului  Social­Democrat,  Constantin  Titel  Petrescu,  aprecia,  doar  peste  două  zile,  că  evenimentele  au fost  rodul  „unei  coordonări  între  cele  patru  partide...  din  România"  (liberalii,  naţional­ţărăniştii,  social­democraţii,  comuniştii).  în  perioada  regimului  comunist  au  existat  numeroase  formulări  ­  insurecţie armată, insurecţie naţională, revoluţie de eliberare naţională şi socială  şi  altele.  Ziua  de  23  august  era  sărbătorită,  sub  egida  partidului  comunist,  ca  ziua  naţională  a  României.  S­a  încercat  să  se  acrediteze  teza  conform  căreia  evenimentele au fost, în principal, opera comuniştilor, cu participarea colaterală  a celorlalte forţe social­politice, a regelui mai ales.  Desigur,  pentru  înţelegerea  corectă  a faptelor  trebuie  avute  în vedere mai  multe coordonate, după cum urmează: a) participarea României la campania din  Răsărit;  b)  contribuţia  tuturor  forţelor  social­politice  interne  la  rezolvarea  crizei  politice din ţară; c) tratativele pentru ieşirea ţării din război; d) evoluţia raporturilor  militare şi raporturile între membrii coaliţiei antihitleriste şi altele. Dintr­o astfel de  perspectivă,  sesizând  situaţia  dramatică  a  ţării  între  anii  1940­1944  al  cărei  apogeu  a fost înregistrat în vara anului 1944, lupta pentru ieşirea României din  război şi refacerea cadrului deplinei unităţi naţionale, cu concursul tuturor forţelor  social­politice  interesate  în  salvarea  ţării,  actul  de  la 23  august  1944  ne  apare  drept  rezultatul  unei  lupte  între  proiectele  de  salvare  a  ţării, vehiculate  atât  de  grupul  mareşalului,  cât  şi  de  cele  ale  monarhului,  în  vederea  încheierii  unui  armistiţiu m condiţii onorabile pentru România. Deznodământul, în favoarea celui  din  urmă,  s­a  realizat  printr­o  lovitură  de  stat,  prin  arestarea  lui  Ion  şi  M/hai  Antonescu şi apoi a guvernului, la Palatul Regal din Bucureşti. Ea a fost urmată  de o acţiune militară rapidă. S­a profilat, aşadar, o soluţie particulară, rezultat al  unui moment concret istoric care a avut urmări foarte grave pentru viitorul ţării.  349

Cadrul intern şi internaţional. în cursul anului 1944 poate fi semnalata în  România  o  creştere  a  stării  de  nemulţumire  populară  faţă  de  consecinţele  dezastruoase ale participării la războiul împotriva Uniunii Sovietice, a Naţiunilor  Unite, sporirea costului vieţii, a duratei  zilei de lucru, creşterea spectaculoasă a  preturilor, proliferarea fenomenului cămătăriei, cu grave efecte în lumea satelor,  urmările  bombardamentelor  aeriene  anglo­americane  asupra  României,  apro­  pierea  frontului  de  Răsărit  şi  în  special  a  Armatei  Roşii  de  fruntariile  ţării.  Valoarea  pierderilor  industriei  petroliere  româneşti,  în  intervalul  1941­1944,  s­a  cifrat la 29 miliarde lei, valuta anului 1944. De asemenea, aveau loc numeroase  sabotaje, care vizau cu precădere maşina de război germană.  Situaţia politico­militară  a României în anul 1944  era  dificilă. Pe teritoriul  tării  staţionau  importante  efective  militare  germane,  cifrate  la  circa  620  000  de  soldaţi  şi ofiţeri, concentrate în grupul de armate Ucraina de Sud, la comanda  căruia fusese  numit  generalul  Hans Friessner. Victoriile  coaliţiei  antihitleriste  au  modificat  profund  harta  operaţiunilor  militare.  în  primăvară,  trupele  sovietice  alungaseră pe hitlerişti din Bielorusia şi Ucraina. Aliaţii anglo­americani duceau  lupte în Italia şi pregăteau deschiderea celui de­al doilea front în vestul Europei.  în  atari  împrejurări,  s­au  intensificat  contactele  politice  şi  eforturile  diplomatice  pentru  scoaterea  României  din  război.  La  17  martie  au  debutat  la  Cairo  tratativele  lui  Barbu  Ştirbey  cu  Aliaţii,  în  numele  lui  Iu/iu  Maniu  şi  al  Opoziţiei  unite.  La  21  martie,  Maniu  şi  Brătianu  au  înaintat  un  nou  memoriului  Ion Antonescu, pentru a­i cere să scoată ţara din război. Peste doar câteva zile,  Gheorghe Tătărăscu cerea regelui  convocarea Consiliului de Coronă, pentru a  identifica  soluţiile  necesare  depăşirii  crizei  interne.  în  aprilie,  Armata  Roşie  ajungea  la  Nistru  şi  se  pregătea  să  forţeze  trecerea  către  cursul  Prutului.  României i se deschidea, astfel, perspectiva transformării în teatru de război şi a  ocupaţiei militare sovietice. Chiar la 2 aprilie 1944, ministrul de externe sovietic  Molotov,  anunţa  însă  că  Armata  Roşie  se  afla  în  urmărirea  trupelor  germane,  dar  că,  intrând  în  România,  nu  urmărea  să  impună  modificări  politice  şi  constituţionale.  La  12  aprilie  1944,  sovieticii  au  cerut,  în  discuţiile  de  la  Stockholm  între  Frederic  Nanu  şi  Alexandra  Kollontay,  încheierea  armistiţiului.  în  aceeaşi  zi, la  Cairo,  lui  Ştirbey  i  s­au  comunicat  condiţiile  armistiţiului,  şi  anume  întoarcerea  armelor  împotriva  hitleriştilor,  refacerea  frontierei  din  1940  între  România  şi  Uniunea Sovietică, plata unor despăgubiri şi reparaţii de război. Tratativele cu  Aliaţii  pentru  ieşirea  României  din  război  s­au  izbit  însă,  permanent,  de  unele  reticenţe britanice  şi  americane, rezultat al  înţelegerilor secrete ale  lui Winston  Churchill,  Franklin  Roosevelt  şi  Sta/in  privind  împărţirea  Europei  în  sfere  de  influenţă.  încă  în  1943,  Serviciul  Secret  de  Informaţii  al  României  condus  de  Eugen  Cristescu,  a  semnalat  că  la  reuniunea  de  la  Moscova  a  miniştrilor  de  externe  ai  statelor  din  coaliţia  antihitleristă,  Sta/in  ceruse  ocuparea  de  către  trupele  sovietice,  până  la  încheierea  păcii,  a  Finlandei,  Poloniei,  Moldovei,  Dobrogeişi gurilor Dunării.  La  finele  lunii  aprilie  1944,  a  avut  loc  prima  întrevedere  între  Lucreţiu  Pătrăşcanu, din partea partidului comunist şi rege, urmată de unele contacte ale  reprezentantului  comunist  cu  Ion  Mocsony­Stârcea  şi  generalul  Constantin  Sănătescu, numit la începutul lunii şeful  Casei Militare Regale. în general,  350

Palatul a susţinut formarea unui guvern civil în frunte cu Iu/iu Maniu, dar acesta a  declinat mereu oferta. La nivelul conducerii partidului comunist au survenit, tot în  această  perioadă,  o  serie  de  modificări.  în  Uniunea  Sovietică  activa,  astfel,  un  grup  de  lideri,  în  special  Ana  Paukerşi  Vasile  Luca,  supuşi  în  chip  absolut,  în  plan  ideologic,  influenţei  staliniste.  Primei  i  se  datorează  şi  formarea,  dintre  prizonieri  români  din  U.R.S.S.,  a  Diviziei„Ţudor  Vladimirescu".  în  aprilie  1944,  deşi  numit  de  Comintern  încă  din  aprilie  1940,  Ştefan  Foriş  a  fost  înlăturat  din  funcţia de secretar general al partidului şi înlocuit cu o conducere compusă din  Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş  şi  losif Rangheţ. Ulterior, în  septembrie  1946,  Foriş  a  fost  ucis  de  către  proprii  tovarăşi  de  idei.  Aflat  în  evidentă  inferioritate  numerică,  dar  întrevăzând  în  apropierea  Armatei  Roşii  şansa  aducerii  sale  la  putere,  partidul  comunist  a  acceptat  compromisul  unor  alianţe  politice  pentru  a­şi  atinge  mai  repede  scopurile.  Astfel,  în  mai  1944  s­au  pus  bazele  unei  înţelegeri  de  colaborare  între  comunişti  şi  social­democraţi.  Comuniştii au avansat şi ei unele soluţii în pregătirea ieşirii ţării din război. Astfel,  Emil Bodnăraş era de părere că în cazul nereuşitei înlăturării mareşalului să se  efectueze o retragere a forţelor armate în Oltenia şi să se stabilească legătura cu  partizanii lui T/todin Iugoslavia.  în iunie, regele şi­a dat acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului.  în  aceeaşi  lună  s­au  pus  bazele  unei  coaliţii  democratice  naţionale,  Blocul  Naţional­Democrat,  ce  reunea  Partidul  Naţional  Liberal,  Partidul  Naţional  Ţărănesc, Partidul Social­Democrat, Partidul Comunist, deci toate forţele politice  semnificative din ţară. în  şedinţa  din noaptea  de 13  spre  14 iunie 1944, la care  au luat parte reprezentanţii Opoziţiei, Palatului, Armatei  şi comuniştilor, s­a ­  realizat  o  punere  de  acord  în  problema  formelor  de  luptă  pentru  scoaterea  ţării  din  război.  O  nouă  consfătuire  a  strâns  laolaltă,  în  noaptea  de  27  spre  28  iulie  1944, pe Lucreţiu Pătrăşcanu, Emil Bodnăraş, Constantin Sănătescu, Constantin  Vasiliu­Răşcanu,  Grigore  Niculescu­Buzeşti.  S­a  decis  ca  mareşalul  să  fie  înlăturat  de  la  putere  la  15  august,  dar  la  începutul  lunii  următoare  data  a  fost  fixată  pentru  26  august.  Paralel,  s­au  intensificat  eforturile  pentru  atragerea  în  acţiunea  proiectată  a conducătorilor marilor unităţi militare, fără de care lovitura  de stat nu avea sorţi de izbândă.  La  5  august  1944  a  avut  loc  la  Rastenburg,  în  Prusia  Orientală,  practic,  ultima  întrevedere  între  Hitler  şi  Antonescu.  Deşi  confruntat  cu  grave  dezastre  militare şi cu încercări ale unor aliaţi  de a părăsi tabăra Axei, dictatorul nazist a  rămas  cu  convingerea  că  mareşalul  român  îi  rămânea  aliat  fidel  şi  că  era  pe  deplin stăpân pe situaţia din ţară. De aceea a şi ordonat abandonarea planului  «Margareta  II,  ce  viza  ocuparea  României  de  trupele  germane.  în  schimb,  Ion  Antonescu s­a reîntors de la cartierul general hitlerist cu convingerea fermă de a  ieşi  din  război  la  prima  ocazie  favorabilă.  La  18  august  1944,  Ion  Mihalache  declara că armistiţiul trebuia semnat neapărat, fie de mareşal, fie de un grup de  militari. în acest sens, s­a vehiculat şi numele generalului A/dea, care urma să fie  trimis, pentru aceasta, la Moscova.  Desfăşurarea evenimentelor de Ia 23 august 1944. La 20 august 1944,  trupele  Frontului  2  Ucrainean  conduse  de  mareşalul  Rodipn  Malinovski  au  declanşat ofensiva pe direcţia laşi­Chişinău. Numai peste două zile, sovieticii se  aflau pe linia Târgu Neamţ­Huşi­Chişinău, făcând o puternică spărtură în frontul 

351

Unitate militară românească pe frontul din Moldova, în preajma zilei de 23 August 1944 

germano­român  din  Moldova.  Se  demonstra,  astfel,  că  ţara  noastră  se  afla  la  capătul  rezistenţei.  Generalul  Friessner  a  cerut  continuarea  rezistenţei  pe  linia  fortificată Focşani­Nămoloasa­Galaţi, lucru cu care, în general, mareşalul a fost  de acord.  Spargerea  frontului  în  Moldova  a  impus  însă,  cu  necesitate,  adoptarea  unor  soluţii rapide de către factorii, de decizie de la Bucureşti. La  22 august  a  avut loc o întâlnire între mareşal şi Ion Mihalache, în care a fost abordată situaţia  din ţară. La 23 august a avut loc la Snagov o şedinţă a guvernului antonescian.  Ulterior, M/ha/ Antonescu a declarat că în acea noapte trimisese la Ankara trei  telegrame în care a solicitat armistiţiul.  în dimineaţa aceleeaşi zile, Gheorghe Brătianu a făcut un nou demers pe  lângă mareşal în vederea încheierii neîntârziate a armistiţiului, iar acesta a fost  de acord, cu condiţia participării tuturor liderilor politici, ceea ce i s­a şi promis.  La orele amiezii, aflându­se încă de dimineaţă că mareşalul urma să plece din  nou în inspecţie pe front, „Palatul" l­a invitat pe Ion Antonescuîntr­o audienţă la  rege. M/ha/ Antonescu a venit, şi el, din proprie iniţiativă. A fost discutată situaţia  gravă din ţară. La cererea regelui M/ha/de a semna armistiţiul, fon Antonescu a  refuzat  şi  a  fost  arestat  împreună  cu  vicepreşedintele  Consiliului  de  Miniştri.  Arestat  şi deţinut la început în Palatul Regal din Bucureşti, Ion Antonescu  şi­a  redactat  testamentul  polit.c  pe  filele  unei  agende  de  birou,  afirmând  că  „nu  s­a  cramponat  de  putere".  Apoi,  sub  pretextul  unui  Consiliu  de  Coroană,  au  fost  invitaţi la Palat majoritatea membrilor guvernului, care au fost arestaţi. Un grup  de comunişti conduşi de Emil Bodnăraş au preluat paza celor doi Antoneşti şi a  celorlalţi arestaţi, ­jare aveau să fie predaţi sovieticilor.  S­a trecut la primele măsuri politice şi militare impuse de noua situaţie din  ţară.  Pe  baza  Bloculuf  Naţional  Democrat  s­a  format  un  nou  guvern,  la  conducerea căruia a fost numit generalul Constantin Sănătescu. S­au promulgat  decrete­lege  privind  amnistia  generală,  desfiinţarea  lagărelor  de  muncă,  eli­  berarea deţinuţilor politici, restabilirea cadrului democratic de dezvoltare a ţării.  352

LEGENDA  Direcţiile de înaintare ale trupelor torpâne  } ­­­­ Direcţiile de deplasare 'ale trupelor române  (=3 Direcţiile de ofensivă ale trupelor sovietice  ...  Direcţiile de deplasare  ale trupelor sovietice  s  ­­­ Aliniamentul frontului  ­  .; • ,■,; .  Cărei  la data de 24.VIII.  Dfibrecen 

Hotin 

u . 

; ■­ ­  R.  Cernăuţi 

Hust  Halmeu  Satu Mare 

Darahani 

Mogh'rtev  lampol  ■Soroca 

31.VIII.1944  24.vm.1944  \  Şiret .       Dorohoi  Siahet.­,­,.  Rădăuţi  ifci;. 

■'■■ZSi':­  Botoşani 

" *  ■   '               ; :   ■  ­ ■ ■ ' V  1  . ' 

Bălţi 

v 

Vişeul de Sus Mălini  :*:■:.■ /■'.•. F.2 UCRAINIAN 

Baia Mare  Târgu Lăpuş> Marghita  •  > r  OraHea 

.1 Gr.  Q  Năs ăud 

Orhei 

Paşcani  Chisinău  Tiraspol 

/ •  .  «/Reghin  '  A.6  GERMANĂ  Targu  Mureş 

L 

Timişoara 

BELGRAD 

IUGOSLAVIA 

•Târgu Jiu  Turnu Severin 

£\  Acţiuni ale unităţilor române  pentru nimicirea şi dezarmarea  trupelor hitleriste  —  Acţiuni ale trupelor hitleriste  /  v » Acţiuni ale trupelor ungare  (,  1  Acţiuni ale trupelor române împotriva  coloanelor hitleriste în interior 

BUCUREŞTI  ..•■•  Qlteniţa O  S  Caracal O"­­..  _  Giurgiu*:'  Turtucaia  CorabiapJ'  Rusciuc  O Zimnicea   . iexandria* " ........ O r  1UOIJIU\J 

l.~ *■.■•*,•. I 

r 

Constanta  Mangalia 

Coloană de prizonieri germani pe străzile Bucureştiului, în august 1944 

Paralel, la Bucureşti au fost ocupate de către armată principalele instituţii de stat  şi militare, au fost blocate şi izolate obiectivele militare germane. La orele 22 s­a  radiodifuzat Proclamaţia regelui Mihai către ţară, care a anunţat lumii modificările  din  conducerea  politică  a  ţării,  formarea  unui  nou  guvern,  ieşirea  din  războiul  contra  Naţiunilor  Unite  şi  alăturarea  ţării  noastre  coaliţiei  antihitleriste  în  lupta  pentru eliberarea Transilvaniei.  Vestea ieşirii României din război a fost salutată, în noaptea de 23 spre 24  august 1944, de manifestaţii spontane ale populaţiei bucureştene. Evenimentele  de  la  Bucureşti  au  constituit  însă  o  totală  surpriză  pentru  hitlerişti.  Ministrul  Killingera  avut,  în  aceeaşi  seară,  o  audienţă  la  rege,  unde  i  s­a  oferit  soluţia  retragerii în ordine din România a trupelor germane. Conducătorii nazişti au fost  avertizaţi, de reprezentanţii lor la Bucureşti, că actul de la 23 august 1944 a avut  „sprijinul  complet  al  armatei  şi  poporului".  Surprins  şi  depăşit  total  de  evenimente,  Hitler  a  ordonat,  însă,  înăbuşirea  insurecţiei  române  şi  formarea  unui nou guvern, condus de un general român filo­german. Acesta a fost însă de  negăsit. Drept răspuns, sub oblăduirea hitleriştilor, s­a format la Viena un guvern  zis  „românesc"  condus  de  Horia  Sima.  Acesta  a  avut  o  existenţă  efemeră.  în  dimineaţa zilei de 24 august, după provocările germane din nordul Bucureştiului,  s­a ajuns la o stare de război între România şi Germania.  între  24­28  august  1944,  la  Bucureşti,  pe  Valea  Prahovei,  în  porturile  dunărene,  în  Dobrogea,  Muntenia  şi  Oltenia,  s­au  desfăşurat  lupte  puternice  împotriva forţelor  hitleriste.  Lupta  armată,  generalizată  la  nivelul  întregii  ţări,  a  demonstrat  un  caracter  profund  ofensiv,  distrugând  orice  rezistenţă  germană.  Efortul  militar  s­a  desfăşurat  în  cooperare  cu  cetăţenii  pentru  depistarea  punctelor de luptă ale hitleriştilor. La Bucureşti, în ciuda bombardamentelor  354

aeriene  naziste  din  24­26  august  1944,  care au provocat mari pagube materiale şi  umane,  forţele  militare  române  au  luptat  din greu la Şcoala Superioară de Război,  Prefectura  de  Ilfov,  podul  Băneasa,  Ho­  telul  Princiar,  bariera  Rahova,  pădurile  Băneasa şi Otopeni.  Până  la  28  august,  capitala  a  fost  curăţată  de forţele hitleriste. Cu preţul a  1 400  de răniţi  şi de morţi, au fost captu­  raţi  6  700  militari  germani,  dintre  care  7  generali  şi  358  ofiţeri.  La  30  august,  în  Bucureştiul  eliberat  au  pătruns  primele  unităţi militare sovietice.  Confruntări  violente  s­au  desfăşurat  şi pe Valea Prahovei, la Braşov şi Bod. Au  căzut  la  datorie,  menţinând  funcţionale  centrele  de  exploatare  petrolieră  şi  reţeaua  de  comunicaţii  între  Muntenia  şi  Transilvania,  peste  800  de  soldaţi  din  cadrul  armatei  române.  Au  fost  capturaţi  9 000 de hitlerişti, dintre care 147 ofiţeri şi  1  131  subofiţeri.  în  luptele  din  Dobrogea,  din  porturile  de  la  Dunăre,  şi  din  Câmpia  Română  armata  română  nu  a  precupeţit  nici Trupele sovietice pătrund, la 30 august  un efort pentru a alunga pe hitlerişti din ţară.  1944, în Bucureştiul eliberat de forţele  insurecţionale Au  fost  luaţi  prizonieri  10  000  soldaţi  şi  ofiţeri germani. Totodată, s­au  luat importante măsuri  militare pentru acoperirea frontierelor şi înlăturarea  oricăror incursiuni naziste în Banat şi în sudul Transilvaniei.  Ecoul şi urmările pentru evoluţia uittioafă a Români**'  p atti '"  i  noastre la războiul antihitlerist. Evenimentele din august 1944 nu au  reprezentat doar o simplă remaniere de guvern, ci un act mult mai profund, o  schimbare a regimului pol/tic, care, în optica iniţiatorilor săi, trebuia să ducă la  reîntoarcerea ţării la regimul democratic.  La  23  august  1944  s­a  desfăşurat  o  lovitură  de  stat,  un  act  de  inspiraţie  naţională, conceput şi organizat de reprezentanţii Palatului, şi în primul rând de  regele  Mihai,  partidele  politice  reprezentate  în  Blocul  Naţional  Democrat,  în  împrejurări  politico­militare favorabile,  urmat  de  o  acţiune  militară  în  întreaga  ţară.  Actul  de  curaj  al  monarhului  român  a  fost  salutat  în  epocă  de  toate  formaţiunile  politice  şi  recunoscut  pe  plan  internaţional.  Prezidiul  Sovietului  Suprem  al  U.R.S.S.  i­a  decernat  acestuia,  la  6  iulie  1945,  cea  mai  înaltă  distincţie militară sovietică, Ordinul Victoriei, pe care l­au mai primit doar trei alte  personalităţi,  iar  preşedintele  S.U.A.,  Harry  Truman,  i­a  acordat,  în  mai  1947,  gradul de Comandor Şef al Legiunii de Merit.  Evenimentele  din  vara  anului  1944  au  avut  importante  urmări.  Pe  plan  logistic, ele au lipsit Germania hitleristă de mari rezerve de materii prime, şi în  355 

special petrol, mai ales că, în 1944, sondele de pe Valea Prahovei, singurele cu  o mare capacitate de extracţie, se aflau încă sub control german, alături de cele  din  Ungaria,  Galiţia  şi  Austria,  reduse  însă  ca  importanţă.  Reluarea  surselor  petrolului  românesc  l­a  obsedat  într­atât  pe  Hitler,  încât  a  sperat  să  le  recucerească  prin  ultima  ofensivă  pe  care  a  declanşat­o,  în  martie  1945,  în  regiunea lacului Ba/aton. Din punct de vedere militar ş\ strategic, actul României  a modificat profund balanţa de forţe în sud­estul Europei, la un moment în care  nu  se  conturase,  în  mod  foarte  clar,  înfrângerea  Reichului  nazist.  Apărarea  germană s­a prăbuşit în aripa de sud a frontului de Răsărit şi s­a realizat, astfel,  cea mai mare deschidere de pe un teatru de operaţii militare, precum şi o uriaşă  translaţie  de  fronturi  de  pe  Carpaţi  pe  Dunăre  şi  în  Peninsula  Balcanică.  S­a  evitat,  astfel,  transformarea  ţării  în  teatru  de  război,  s­au  creat  condiţiile  pentru  eliberarea nord­vestului Transilvaniei, răpit prin Dictatul de la Viena, ca şi pentru  scurtarea  duratei  conflictului  mondial.  De  asemenea,  gestul  României  a  accentuat criza internă a statelor aliate Germaniei  ­ Croaţia, Bulgaria, Finlanda,  Ungaria şi a grăbit ieşirea lor din tabăra fascistă.  Actul de la 23 august 1944 a produs însă şi intrarea României în sfera de  influenţă  sovietică,  în  urma  delimitării  de  către  Marile  Puteri  a  sferelor  lor  de  influenţă, ceea ce a avut drept rezultat, în final, şi instaurarea regimului comunist  în  ţara  noastră.  în  situaţia  creată  imediat  după  23  august,  România  a  fost  ocupată  militar  de  Uniunea  Sovietică,  care  a  dezarmat  şi,  apoi,  a  deportat,  în  lagărele din Siberia, 130 000 de soldaţi şi ofiţeri români.  Din  noaptea  de  23  spre  24  august  1944  armata  română  s­a  alăturat  Naţiunilor  Unite  în  războiul  antihitlerist.  După  asigurarea  frontierelor  contra  oricăror  agresiuni  ale  trupelor  germane  şi  maghiare,  în  lunile  septembrie­  octombrie  1944,  armata  română  a luptat  pentru  eliberarea  Transilvaniei  de  sub  ocupaţia străină. După 23 august 1944, zona de nord­vest a Transilvaniei a fost  declarată de horthyşti teatru de război. După ce au respins o ofensivă a trupelor  fasciste  dinspre  Cluj,  Oradea  şi  sudul  Banatului,  în  primele  zile  ale  lunii  septembrie, şi apoi o alta pe Valea Mureşului, trupele române au ocupat, alături  de  trupele  sovietice,  poziţii  strategice  în  vederea  ofensivei  pentru  eliberarea  totală  a Transilvaniei, un rol important avându­l  şi luptele eroice de la Oarba  de Mureş.  Lupte  importante  au  avut  loc  pe  Valea  Mureşului,  la  vest  de  Munţii  Apuseni, în podişul Transilvaniei, pe văile Crişurilor,  pentru eliberarea oraşelor  Turda,  Cluj,  Gilău,  Huedin,  Salonta,  Oradea.  în  retragerea  lor  horthyştii  au  săvârşit  masacre  asupra  populaţiei  civile  româneşti,  precum  la  Moisei,  Săbişa,  Prundu­Bârgăului. La 25 octombrie 1944 au fost eliberate de sub fascişti ultimele  teritorii  româneşti  ­  oraşele  Cărei  şi  Satu­Mare.  Pe  teritoriul  Transilvaniei,  armata română a angajat efective de 270 000  de oameni, din care au căzut în  luptă  circa  50  000  soldaţi  şi  ofiţeri.  Au  fost  eliberate,  cu  cooperarea  armatei  sovietice, 872 localităţi, dintre care 8 oraşe şi 18 localităţi importante.  După dezrobirea teritoriului naţional şi anularea, practic, a deciziei arbitrare  de  ia  Viena,  din  anul  1940,  forţele  militare  române  au  luat  parte,  alături  de  Armata Roşie, la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei ş\ a unor zone din Austria.  în  Ungaria,  armata  română  a  luptat  pentru  eliberarea  oraşelor  Nyiregyhâza,  Debreţin, forţarea cursului Tisei de mijloc, la marea operaţie de la Budapesta,  356

Trupele române intrând în Cluj, la 11 octombrie 1944 

cucerirea  zonelor  Munţilor  Bukk,  Mâtra  şi  Hegyalja,  a  oraşului  Miskolc.  Cu  participarea a 210 000 militari români, au fost eliberate, în total, 14 oraşe  şi  1 223 comune. Inamicul a pierdut 42 000 combatanţi. în Cehoslovacia soldaţii şi  ofiţerii români s­au distins, în iarna anilor 1944­1945, la trecerea Munţilor  Armata română în războiul antihitlerist

Soldaţi români în luptele de stradă de la Budapesta, în campania pentru eliberarea Ungariei 

Metalici, Tatra, CarpaţiiAlbi, la forţarea masivelor Javorina, Nitra, a râurilor Hron  şi Morava, la eliberarea localităţilor Roznava, Lucenec, Banska­By strica, Zvolen.  Au  fost  dezrobite  1  722  de  localităţi,  din  rândul  celor  248  000  militari  români  participanţi  la  luptă  căzând  66  000  de  oameni.  Un  regiment  de  care  blindate  româneşti a înaintat pe teritoriul Austriei ajungând până aproape de Viena.  Bilanţul participării României la războiul antihitlerist o plasează pe locul al  patrulea în cadrul Naţiunilor Unite, efortul de război propriu cifrându­se, în plan  economico­financiar, la 1 200 000 dolari S.U.A., cursul anului 1938. Au acţionat  37  de  divizii,  reprezentând  toate  armele.  Ritmul  mediu  de  înaintare,  din  Do­  brogea până în podişul Boemiei, a fost de 6,5 km zilnic. Au fost forţate 12 cursuri  de apă şi 20 masive muntoase. Au fost eliberate 8 717 localităţi. Armata română  a provocat inamicului pierderi de 136 529 de combatanţi, morţi şi prizonieri.  Actul de la 23 august 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului naţional şi,  apoi,  de  participarea  la  războiul  antihitlerist.  A  urmat însă  o  evoluţie  dramatică  pentru  poporul  român,  în  care,  sub  oblăduirea  tacită  a  Marii  Britanii  şi  Statelor  Unite, ce vânduseră practic România lui Sta/in, s­a instaurat, prin forţa Armatei  Roşii  şi cu concursul comuniştilor, un regim politic şi economic aservit marelui  imperiu de la Răsărit.  * *  *  Proclamaţia regelui Mihai către ţară, la 23 august 1944 

358

1 

„ROMÂNI  în ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în deplină înţelegere cu Poporul Meu, că  nu  este  decât  o  cale  pentru  salvarea  Ţării  de  la  o  catastrofă  totală  ieşirea  noastră  din  alianţa  cu  puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite  „ROMÂNI  Un nou Guvern de Uniune Naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă  a  Ţării,  de  a  încheia  pacea  cu  Naţiunile  Unite  România  a  acceptat  armistiţiul  oferit  de  Uniunea  Sovietică, Marea Britame şi Statele Unite ale Amencu. Din acest moment încetează lupta şi orice act  de  ostilitate  împotriva  armatei  sovietice,  precum  şi  starea  de  război  cu  Marea  Britame  şi  Statele  Unite  Primiţi  pe  soldaţii  acestor  armate  cu  încredere  Naţiunile  Unite  ne­au  garantat  independenta  Ţării  şi  neamestecul  în  treburile  noastre  in'erne  Ele  au  recunoscut  nedreptatea  dictatului  de  la  Viena, prin care Transilvania ne­a fost răpită  „ROMÂNI  Poporul  nostru  înţelege  să  fie  singur  stăpân  pe  soarta  sa  Oricine  s­ar  împotrivi  hotărârii  noastre  liber  luate  şi  care  nu  atinge  drepturile  nimănui  este  un  duşman  al  Neamului  nostru  Ordon  Armatei şi chem Poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui Toţi cetăţenii  să se strângă în  jurul Tronului şi  al Guvernului  pentru salvarea Patriei Cel care nu  va  da  ascultare  Guvernului se opune voinţei Poporului şi este un trădător de Ţară  „ROMÂNI  Dictatura a luat sfârşit şi ea încetează toate asupririle Noul Guvern înseamnă începutul unei  ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor Ţării sunt garantate şi vor fi respectate  Alături  de  armatele  aliate  şi  cu  ajutorul  lor,  mobilizând  toate  forţele  Naţiunii,  vom  trece  hotarele  impuse  prin  actul  nedrept  de  la  Viena pentru  a  elibera  pământul Transilvaniei  noastre  de  sub ocupaţie străină  „ROMÂNI  De curajul cu care vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la  dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Ţării noastre  Cu  deplină  încredere în  viitorul  Neamului  Românesc  să păşim  hotărâţi  pe  drumul  înfăptuim  României de mâine, a unei Românii libere, puternice şi fericite " 

Din raportul prezentat, în 1944, de feldmareşalul Keitel lui Hitler, în legătură cu consecinţele  actului de la 23 august 1944  , capitularea României, pe lângă consecinţele imediate de ordin militar, a produs în acelaşi  timp  pierderea  teritoriului  nu numai  al României, ci şi  al Bulgariei, Iugoslaviei  şi Greciei,  punând  în  pericol  toată  armata  germană  din  Balcani  Deosebit  de  pierderea  poziţiilor  în  Carpaţi,  pierderea  grânarului şi petrolului românesc constituie o altă mare şi grea lovitură " 

Ministrul german al  armamentului, Albert Speer, despre evenimentele din august 1944  în  România „începând  din  iunie  1944  nu  puteam  asigura  decât  sub  50  000  tone  benzină  lunar,  tar  din  august, când trupele  noastre  au trebuit să părăsească România, cifra  a scăzut sub 20 000 de tone  Era  clar  că  mergem  spre  dezastru  Aceasta  a  fost  cauza  înfrângerii  Ea  a  apărut  nu  ca  urmare  a  bombardamentelor strategice  aeriene,   executate  de  britanici  şi  americani,  întrucât  producţia 

359

continua  să  sporească  la  sondele  din  vest,  ci  prin  pierderile,  după  23  august  1944,  a  surselor  de  aprovizionare  din  România  (...).  Fără  doar  şi  poate,  acea  zi  de  23  august  a  dus  la  întorsătura  decisivă în istoria producţiei şi economiei de război, deci în istoria conflagraţiei însăşi."  TEMĂ:  1  Care erau soluţiile politico­diplomatice întrevăzute, în anul 1944, pentru ieşirea României  2  lî.stratMpoziţia Reichului nazist faţă de actul de la 23 august 1944 în România.  \ Care a fost reacţia principalelor forţe politice interne faţă de actul de la 23 august 1944? 4  Prezentaţi consecinţele actului de la 23 august 1944 pentru desfăşurarea celei de a doua  conflagraţii mondiale

ROMÂNIA PE DRUMUL CĂTRE TOTALITARISMUL COMUNIST 

(1944­ 1947) 

­  OCUPAŢIA MILITARĂ SOVIETICĂ, CONVENŢIA DE ARMISTIŢIU CU  UNITE.  ­EVOLUŢII  POLITICE  {23  AUGUST  1944  ­  6  MARTIE  1945)  COMUNIŞTILOR DE LICHIDARE  A CADRULUI DEMOCRATIC DE Dl  A ROMÂNIEI.  ­GUVERNUL  PETRU  GROZ A  ­  INSTRUM ENT  AL  COM UNA  LICHIDAREA OPOZIŢIEI POLITICE.  ­  ABDICAREA SILITĂ Â REGELUI MIHAI SI URMĂRILE SALE. 

După  23  august  1944,  majoritatea  forţelor  politice  interne  au  susţinut  necesitatea  revenirii  ţării  la  cadrul  de  dezvoltare  democratic.  Decretul  nr.  1626  din  31  august  1944  a  repus,  parţial,  în  drepturi  Constituţia  din  1923.  Dar,  înţelegerile  secrete  între  Marile  Puteri  au  decis  altfel  soarta  României.  La  9  octombrie  1944,  în  cadrul  unei  întrevederi  la  Moscova,  Churchill  a  propus  lui  Sta/in şi a obţinut din partea sa împărţirea Europei de Est şi Sud­Est în sfere de  influenţă, după cum urmează:  Tara 

România  Grecia  Iugoslavia  Ungaria  Bulgaria 

Procent de  influenţă  U.R.S.S. 

Marea Britanie  S.U.A. 

90%  10%  50%  50%  75% 

10%  90%  50%  50%  25% 

Soarta a milioane de locuitori a fost decisă astfel printr­un simplu petic de  hârtie cu câteva socoteli. Adevăratul partaj al Europei în sfere de influenţă îşi are  originea încă în înţelegerea de  la Teheran din  1943.  în cadrul  întâlnirii la nivel  înalt  de  la  lalta  (februarie  1945),  aproape  muribund,  preşedintele  american  Roosevelt a acceptat toate cererile sovietice. O scrisoare a premierului britanic  către  Sta/in,  din  29  aprilie,  1945,  a  recunoscut  interesele  predominante  ale  U.R.S.S. în Bulgaria şi România.  România  a  fost  ocupată,  după  evenimentele  din  luna  august  1944,  de  Armata Roşie, care a devenit garantul transformării ţării într­un satelit sovietic

361

Conferinţa de la lalta, din 1945 

încălcând în mod brutal drepturile şi libertăţile omului, suveranitatea naţională,  sovieticii au trecut la intimidarea populaţiei şi armatei române. Au avut loc jafuri,  violenţe, furturi,  devastări,  rechiziţii  de  animale, mijloace  de  transport  şi  bunuri  materiale.  în  ciuda  a  numeroase  proteste  oficiale  au  fost  deportaţi  în  Uniunea  Sovietică cetăţeni, soldaţi, ofiţeri români, şi locuitori de origine germană. Pentru  a ocupa întreaga Românie şi a trata cu aceasta de pe poziţia de forţă, guvernul  sovietic  a  tergiversat  cât  mai  mult  posibil  încheierea  armistiţiului  cu  ţara  noastră. Delegaţia  română  însărcinată  cu  semnarea  armistiţiului  şi  formată  din  Lucreţiu Pătrăşcanu, Ghiţă Pop, Ion Cristu, Barbu Ştirbei, Constantin Vişoianu,  generalul  Dumitru Dămăceanu  a  sosit la Moscova la 4 septembrie 1944, dar  a  fost  primită  de  ministrul  de  externe  Molotov  abia  peste  şase  zile,  când  textul  acordului era deja stabilit de către sovietici. în cadrul contactelor oficiale nu s­a  acceptat  nici  o  sugestie  din  partea  reprezentanţilor  români.  Convenţia  de  armistiţiu între România şi Naţiunile Unite s­a semnat la 12 septembrie 1944 la  Moscova. Ea a depăşit însă cadrul unui simplu armistiţiu, fiind de fapt un veritabil  dictat, un instrument în mâna U.R.S.S., pentru a­şi impune voinţa în România şi  faţă de care Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii nu au schiţat nici un gest  de  dezaprobare.  Armistiţiul  a  fost  semnat,  în  numele  coaliţiei  antihitleriste,  de  mareşalul  Rodion Malinovski. România a fost considerată  un stat învins şi nu  unul care a ieşit din război graţie efortului propriu, nefiindu­i recunoscut statutul  de  cobeligerant.  Ea  a  fost  obligată  să  întreţină  armata  sovietică  de  ocupaţie,  ceea  ce  a  semnificat  un  efort  financiar  de  2  miliarde  de  dolari  S.U.A.,  cursul  anului 1944­1945. De asemenea, ţara noastră a fost obligată la plata în şase ani  a unor uriaşe despăgubiri de război,  cifrate la 300 milioane de dolari, în  362

mărfuri­cereale,  produse  petroliere, maşini,  lemn, vase  maritime  şi fluviale.  S­a  recunoscut  faptul  că  România  a  ieşit  din  război  doar  la  24  august  1944.  S­a  prevăzut,  totodată,  anularea  Dictatului  de  la  Viena  din  1940,  iar  nord­vestul  Transilvaniei a trecut sub administraţia provizorie a Armatei Roşii. Retrocedarea  acestui teritoriu către România urma să se facă în urma stabilirii unei guvernări  „democratice"  în  ţară,  practic  un  şantaj  politic  din  partea  U.R.S.S.  Graniţa  româno­sovietică a fost restabilită pe Prut, aşa cum se înfăţişa la 28 iunie 1940.  S­a  format  Comisia  Aliată  de  Control  cu  sediul  la  Bucureşti,  dominată  de  reprezentanţii  sovietici  şi  în  care  Marea  Britanie  şi  S.U.A.  aveau  un  rol  pur  figurativ.  Comisia  a  avut  următoarea  componenţă:  generalii  /van  Susaikov,  şi  respectiv  V. P. Vinogradov­ U.R.S.S., mareşalul aerului  Dona/d F. Stevenson ­  Anglia,  generalul  Cort/and  Van  R.  Schuy/er­S.UA.  Astfel,  au  fost  încălcate  cu  premeditare,  de  către  Aliaţi,  toate  angajamentele  luate  faţă  de  România,  ei  neţinând seamă de nici una din consecinţele actului de la 23 august 1944.  Evoluţii politice (23 august 1944­6 martie 10.15). Politica de lichidare a  cadrului democratic de dezvoltare a României. în evoluţia forţată a societăţii  româneşti  de  la  autoritarism  la  totalitarism  perioada  dintre  23  august  1944­6  martie  1945  a fost  una  din cele mai  dramatice,  căci  în  cadrul  evoluţiilor  politice  complexe au fost aduse cele mai grave atingeri fiinţei naţionale şi suveranităţii  de stat.  în  ultimele  patru  luni  ale  anului  1944,  la  conducerea  ţării  s­au  perindat  două  guverne  conduse  de  generalul  Constantin  Sănătescu.  în  ciuda  eforturilor  sale  de  a  repune  în  vigoare  Constituţia  din  1923,  executivul  s­a  confruntat  cu  consecinţele  ocupaţiei  trupelor  sovietice  şi  a  continuării  operaţiilor  militare  în  conflictul mondial. Moldova şi nord­vestul Transilvaniei se aflau sub administraţia  militară a U.R.S.S. La 12 septembrie s­a introdus cenzura prealabilă a presei. în  acelaşi  timp,  s­a  intensificat,  procesul  de  penetrare,  de  către  comunişti,  a  aparatului  de  conducere  a  ţării,  prima  treaptă  către  preluarea  întregii  puteri  politice.  Comuniştii  au  stabilit  cu  sprijinul  Moscovei  toate  actele  politice  ale  guvernelor Sănătescu  şi  Rădescu.  La  12  octombrie P.C.R.  şi  P.S.D.  au  părăsit  Blocul  Naţional  Democrat,  iar  peste  patru  zile  reprezentanţii  lor  au  ieşit  şi  din  guvern.  Cele  două  partide  au  pus  bazele  unei  noi  coaliţii  politice,  Frontul  Naţional  Democrat,  sub  masca  căruia  s­a  pregătit  ascensiunea  la  conducerea  ţării  a  comuniştilor.  în  noul  guvern  Sănătescu  (octombrie­decembrie  1944)  au  intrat  Petru  Groza,  ca  vicepremier,  Teohari  Georgescu,  subsecretar  de  stat  la  Minsterul  de  Interne,  Gheorghe  Gheorghiu­Dej  la  Ministerul  Comunicaţiilor,  LucreţiuPătrăşcanula Justiţie, Ştefan Voitec\a Educaţia Naţională.  După 23 august 1944, partidul comunist s­a angajat pe drumul luptei  pentru puterea politică şi instaurarea unui regim politic antidemocratic. La finele  anului 1944 şi începutul lui 1945 partidul număra câteva zeci de mii de membrii,  dar efectivele sale au sporit rapid printr­o propagandă demagogică, incluzând  chiar şi membri ai fostei Gărzi de Fier. în octombrie 1945 au fost înregistraţi  256 863 membri, pentru ca la sfârşitul lui 1947 numărul lor să ajungă la 803 831  persoane. La nivelul conducerii centrale activau, deocamdată în cadrul aceluiaşi  obiectiv fundamental ­ lupta pentru puterea politică ­ o grupare din interiorul  ţării: Constantin Pârvulescu, losif Rangheţ Gheorghe Gheorghiu­Dej şi o alta  venită din Uniunea Sovietică ­ Ana Pauker, Vasile Luca.  363

în  scop  tactic,  comuniştii  au  sprijinit  guvernele  Sănătescu,  în  care  şi­au  mărit  treptat  influenţa,  folosindu­se  de  disen­  siunile dintre unele partide politice şi chiar  din  interiorul  lor.  Ei  au  profesat  un  „refor­  mism"  demagogic  şi  o  propagandă  abilă  pentru  a­şi  atrage  masele.  Bucurându­se  de  protecţia  şi  concursul  Armatei  Roşii,  comuniştii  au  dezlănţuit  teroarea,  violenţa  şi  au  manipulat  masele  popolare  sub  lozinca „democratizării"ţări.  La  6  decembrie  1944  s­a  constituit  un  nou  guvern  condus  de  generalul  Nicolae Rădescu. Acesta şi­a desfăşurat activitatea în condiţii foarte  grele, impuse de încercarea comuniştilor de a răsturna prin forţă guvernul legal  constituit.  în  mari  mitinguri  şi  demonstraţii  organizate  de  comunişti,  cu  sprijin  sovietic,  erau  înfierate  aşa­zisele  trădări  ale  partidelor  naţional­liberal  şi  naţional­ţărănesc,  guvernul  fiind  acuzat  că  proteja  pe  criminalii  de  război.  în  ianuarie 1945, Gheorghe Gheorghiu­Dej, în calitate de ministru al transporturilor,  a făcut o vizită la Moscova unde a primit instrucţiuni pentru intensificarea luptei  comuniştilor români pentru a prelua puterea.  Regele Mihai în  provincie  au  fost  ocupate  cu  forţa  primăriile  şi  prefecturile,  unde  au  fost  instalaţi  comunişti,  de  cele  mai  multe  ori  total  nepregătiţi  pentru  funcţia  respectivă.  Totodată,  s­au  organizat  gărzi  „muncitoreşti",  de  fapt,  cete  de  bătăuşi,  care au fost  utilizate mai ales după ce  Teohari Georgescu a început să gireze Ministerul de Interne. Zona de nord­vest  a  Transilvaniei  era  administrată  direct  de  către  sovietici.  Sub  presiunea  delegaţilor  sovietici  din  Comisia  Aliată  de  Control,  concomitent  cu  reducerea  forţelor  armate  române  în  ţară,  au  fost  dislocate  noi  unităţi  militare  sovietice  la  Ploieşti,  Arad,  Deva  şi  Petroşani.  Atunci  când  primul­ministru  a  anunţat,  în  discursul din  11 februarie 1945, de la  sala  „Scala" din Bucureşti, măsuri ferme  pentru a apăra cu orice preţ ordinea în stat, în faţa agitaţiilor comuniştilor, după  manifestările  de  la  întreprinderea  Malaxa  din  Bucureşti,  aceştia  au  provocat,  la  24  februarie  1945,  incidente  la  Bucureşti,  Braşov,  Caracal,  Craiova  şi  în  alte  localităţi.  în  capitală,  în  condiţiile  unei  demonstraţii  de  protest faţă de  creşterea  pericolului comunist, în faţa Ministerului de Interne, s­au tras focuri de armă dintr­  o  maşină  a  sindicaliştilor  comunişti.  Au  căzut victime, dar cele acuzate au fost  tot partidele naţional ­ liberal şi naţional ­ ţărănesc.  Deoarece  agitaţiile  comuniştilor  s­au  intensificat,  la  24  februarie  1945  a  sosit  la  Bucureşti  adjunctul  ministrului  de  externe  sovietic,  Andrei  lanuarevici  Vâşinski. Acesta a cerut regelui Mihai, în termeni violenţi, demiterea generalului  Rădescu  şi  formarea  unui  guvern  al  Frontului  Naţional  Democrat.  La  refuzul  regelui, ce nu avea nici un motiv constituţional de a­l înlocui pe primul­ministru,  s­a trecut la măsuri de intimidare. După cum îşi amintea Constantin Vişoianu, la  364 

una  dintre  întrevederi,  depăşind  unele­  din  cele  mai  elementare  reguli  diplomatice,  diplomatul  sovietic  a  bătut  cu  pumnul  în  masă,  cerând  imperios  monarhului demiterea guvernului, iar la plecare a trântit uşa cabinetului, încât a  căzut tencuiala din jurul tocurilor. Cu prilejul unei audienţe, la afirmaţia regelui că  la  Conferinţa  de  la  lalta  s­a  decis  ca  popoarele  din  sud­estul  Europei  să­şi  decidă  singure  soarta,  Vâşinski  i­a  ripostat  brutal  lui  Mihai,  declarând  în  mod  cinic că: „lalta sunt eu".  La  Bucureşti  au  fost  concentrate  unităţi  sovietice  de  blindate,  aviaţia  a  efectuat zboruri la joasă altitudine, a fost dezarmat batalionul de gardă al Marelui  Stat  Major,  a  fost  interzisă  legătura  cu  armatele  române  de  pe  front,  radioul  şi  presa  au  trecut  sub  control  sovietic.  în  atari  împrejurări,  la  1  martie  1945  generalul Rădescu a demisionat, refugiindu­se apoi la ambasada britanică şi de  acolo  în  străinătate.  A  fost  însărcinat  cu  formarea  noului  guvern  prinţul  Barbu  Ştirbey. Acesta  a eşuat însă în încercarea  sa. într­o  nouă întrevedere cu regele,  Vâşinski I­a ameninţat că dacă nu­l va numi pe Petru Groza prim­ministru România  urma  să  fie  lichidată  ca  stat  independent.  După  noi  presiuni  morale,  politice  şi  militare, regele a cedat şi i­a încredinţat lui Grozaformarea noului guvern, în care  au intrat reprezentanţii Frontului Plugarilor, P.N.Ţ., ­ Anton Alexandrescu, P.N.L. ­  Gheorghe Tătărescu, P.S.D. El era controlat de comunişti.  Guvernul  Petru Gioia  ­  instrumont a!  con.ci­fţâf;;  ­»::?   Lovirea  opoziţiei  politice.  Impunerea  la  6  martie  1945  a  guvernului  Petru  Groza  a  marcat instaurarea la putere a regimului comunist. El a inaugurat, prin politica  sa, drumul către lichidarea oricărei forme de opoziţie democratică, a drepturilor şi  libertăţilor cetăţeneşti.  La 9 martie 1945, în urma unui schimb de telegrame între Groza şi Sta/in,  Nord­Vestul Transilvaniei a reintrat, firesc, ca parte a teritoriului său naţional, în  stăpânirea  României.  în  ca.drul  activităţii  de  reorganizare  internă  a  societăţii  româneşti la nivel economic şi politic, la 23 martie 1945 s­a decis realizarea unei  reforme agrare. Au fost expropriate terenurile arabile mai mari de 50 ha, în total  1 468 946 ha, din care 1 109 562 ha au fost împărţite la 917 777 familii ţărăneşti.  Prin  aceasta,  marile  proprietăţi  funciare  au  fost  desfiinţate,  ceea  ce  au  avut  urmări semnificative din punct de vedere social.  Acelaşi guvern  care  s­a  autoproclamat  apărător  al  democraţieiş\ cuceririlor  revoluţionare  ale  poporului,  a  suprimat,  în  mod  treptat  şi  drastic,  libertatea  presei, interzicând ziarele de opoziţie, a impus legea epurării aparatului de stat  (30 martie 1945), a creat tribunalele populare şi a organizat lagărele de deţinuţi  politici.  S­au  pus  şi  bazele  primelor  sovromuri,  oficial  societăţi  mixte  româno­  sovietice, de fapt, instrumente de exploatare şi control economic a ţării noastre şi  a resurselor sale naturale de către U.R.S.S.  în aceste condiţii, ambasadorul S.U.A. la Moscova, Averell Harimann, i­a  propus  lui  Molotov  ca  S.U.A.  şi  Uniunea  Sovietică  să  dezbată  situaţia  din  România. în acelaşi timp, au avut loc în ţară unele contacte între oamenii politici  în  vederea  realizării  unui  guvern  reprezentativ.  La  19  august  1945,  diplomaţii  britanici la Bucureşti au avertizat pe rege că nu recunosc guvernul Groza. Astfel,  regele Mihai, după ce a înaintat o notă Comisiei Aliate de Control în legătură cu  poziţia  sa  faţă  de  guvernul  Groza  şi  a  refuzat  să  ia  parte,  alături  de  membrii  executivului, la parada şi la festivităţile din ziua de 23 august 1945, a încetat să 365

mai  aibă  contacte  cu  guvernul  şi  să  ratifice  decretele  sale.  Aceasta  este  cunoscută în istorie sub numele de greva regală. Monarhul a sperat, aşadar, ca  prin  actul  său  să  provoace  demisia  guvenului  Groza,  nerecunoscut  de  Marea  Bntanie  şi  S.U.A.  A  fost  una  din  ultimele  sale  încercări  de  a  se  opune  comunizării ţării, neştiind însă că acordurile secrete între Marile Puteri plasaseră  deja ţara noastră în sfera de influenţă sovietică.  La 8  noiembrie 1945, cu prilejul zilei onomastice a regelui, a  avut loc, la  Bucureşti,  în  Piaţa  Palatului,  cu  participarea  a  peste  150  000  de  prsoane,  în  marea  majoritate  tineri,  prima  mare  demonstraţie  anticomunistă.  Ea  a  fost  organizată, totodată, de tineretul din P.N.L., P.N.Ţ., ca o manifestare de simpatie  fată  de  regele  aflat  în  „grevă"  la  Sinaia,  şi  de  protest  hotărât  faţă  de  politica  guvernului  Groza.  Grupuri  de  provocatori  comunişti  s­au  amestecat  însă  între  demonstranţi.  Apoi,  camioane  ale  Poliţiei  şi  detaşamente  înarmate  ale  comu­  niştilor au intrat în plin, în mulţime, provocând numeroase victime. Sub pretextul  „apărării  Ministerului  de  Interne"  s­a  tras  cu  mitraliera  de  la  ferestrele  acestei  instituţii.  S­au  operat  peste  1  000  de  arestări.  Presa  comunistă  s­a  dezlănţuit  împotriva  participanţilor  etichetându­i  „fascişti,  asasini,  reacţionari"  şi  a  cerut  dizolvarea partidelor opozitei şi arestarea conducătorilor lor.  Evenimentele din România au fost dezbătute şi la reuniunile miniştrilor de  externe ai S.U.A., U.R.S.S., Mani Britanii din 11 septembrie ­ 2 octombrie 1945,  şi  respectiv  16­26  decembrie  1945.  S­a  decis  să  se  ceară  Bucureştiului  reorganizarea guvernului prin includerea unor reprezentanţi ai P.N.L. şi P.N.Ţ. şi  organizarea  de  alegeri  libere.  în  ultimul  ceas,  politicienii  britanici  şi  americani  schiţau  unele  gesturi  de  protest  faţă  de  excesele  comuniste,  din  păcate  doar  simbolice,  căci  România  căzuse  iremediabil  sub  dominaţia  sovietică.  La  31  decembrie 1945 ­ 1 ianuarie 1946 a avut loc vizita la Bucureşti a unei delegaţii  mixte  ­  Al.  Vâşinski  (U.R.S.S.),  Avere//  Harimann  (S.U.A.)  şi  Archibald  Clark­  Kerr  (Marea  Britanie),  ce  a  comunicat  factorilor  români  deciziile  reuniunilor  miniştrilor de externe ai Marilor Puteri. La 6 ianuarie 1946, prin decret regal au  fost  numiţi  în  guvernul  Groza  Mihail  Romniceanu,  din  partea  P.N.L,  şi  Emil  Haţieganu,  din  partea  P.N.Ţ.  Greva  regală  a  încetat.  Peste  o  lună,  guvernul  român a fost recunoscut de guvernele occidentale.  Având  şi  girul  tacit  al  străinătăţii,  guvernul  Petru  Groza  s­a  lansat  într­o  campanie  fără  precedent  împotriva  opoziţiei.  Procesele  politice  din  anii  1946­  1947 au constituit o nouă etapă a prigoanei comuniste în România. Se urmărea,  practic,  exterminarea  fizică  a  tuturor  adversarilor  politici  ai  regimului  comunist.  Tribunalele  poporului  au  judecat  şi  condamnat  drept  „criminali  de  război"  foşti  funcţionari  superiori  şi  membrii  ai  guvernului  Antonescu.  Astfel,  au  fost  condamnaţi, între alţii, generalul Constantin Voiculescu, guvernatorul Basarabiei,  generalul Calotescu, guvernatorul în nordul Bucovinei. între 7 şi 18 mai 1946, în  cadrul  aşa­zisului  „proces  al  marii  trădării  naţionale"  ­  o  sinistră  înscenare  juridică regizată de comunişti  ­ au fost judecaţi  şi condamnaţi la moarte, printre  alţii,  Ion  şi  Mihai  Antonescu,  Lucreţiu  Pătrăşcanu,  propunând  regelui  Minai  I  respingerea cererii de graţiere. Cei doi, alături de Constantin Vasiliuş\ Gheorghe  Alexianu,  au  fost  executaţi  la  1  iunie  1946.  în  noiembrie  1946,  sub  aceeaşi  acuzaţie,  de  „criminal  de  război",  a  fost  condamnat  şi  generalul  A/dea,  unul  dintre participanţii la actul din 23 august 1944.  366

în  rândul  aceloraşi  măsuri  s­au  1  înscris  şi  desfiinţarea,  în  iulie  1946,  a  Sen «Montata  Senatului,  considerat  „un  organ  reacţionar"  şi  publicarea  unei  noi  legi  *■*  «c.  electorale.  Pe  baza  sa  s­au  organizat  Blhsl Jttioneitu  alegerile  din  19  noiembrie  1946.  ,  CouUnUn X. Vtctltu J  Partidele  satelite  comuniştilor  au  format,  la  17  mai  1946,  Blocul  >ndu t>> Ueoi,  Partidelor  Democratice,  ce  reunea  \  P.C.R.,  P.S.D.,  P.N.L.  ­  Gheorghe  XH­TII CMtivctu  ,  Tătărescu,  P.N.Ţ.  ­  Anton  Ale­  CoacuatlB  xandrescu,  Frontul  Plugarilor,  Partidul  rsalan:  Naţional Popular. Alegerile au fost proclamate, de propaganda oficală, „libere şi  nestingherite".  în  realitate  a  fost  vorba  de  un  fals  grosolan  al  guvernului  Petru  Groza,  care  a  modificat  votul  real  al  corpului  electoral  pentru  forţele  aşa­zis  democratice.  După  frauda  electorală,  Rezoluţia   de   execuţie   pentru   primii   patru  78,46%  din  voturi  au  revenit  Blocului  condamnaţi la moarte şi de comutare pentru  de Petru Groza pe adresa către  Partide/or  Democratice,  ce  a  preluat  ultimii trei,'pusă Tribunalul Poporului 376  din  totalul  de  414  mandate,  ­  o  sinistră  înscenare judiciară  regizată  de comunişti  ­ Partidul Naţional  Ţărănesc  a avut 77 locuri de deputaţi, iar Partidul 

Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (1947) 

367 

Semnarea Tratatului sovieto­român din 1948 

National Liberali locuri. Deşi a fost  sfătuit să nu  accepte deschiderea lucrărilor  Adunării  Deputaţilor,  căci  rezultatele  alegerilor  fuseseră  clar  măsluite,  regele  a  acceptat  în  cele  din  urmă  şi  a  rostit,  la  1  decembrie  1946,  discursul  inaugural.  Pentru Mihai, aceasta a reprezentat încă un pas înapoi. Cu atributele puterii mult  micşorate, Monarhia, ca instituţie politică tradiţională, nu a mai putut să se opună  comunizării ţării.  O problemă deosebită în această perioadă a constituit­o şi cea legată de  reafirmarea  locului  şi  rolului  României  în  noul  raport  de  forţe,  pe  plan  internaţional,  la  finele  conflictului  mondial.  La  29  iulie  1946  a  sosit  la  Paris  delegaţia română participantă la Conferinţa de Pace după cel de­al doilea război  mondial. în cadrul negocierilor care au avut loc până la 10 februarie 1947, când  s­a  semnat  documentul  final,  diplomaţii  români  au  susţinut  necesitatea  recunoaşterii  cobeligeranţei  ţării  noastre,  adică  a  participării  sale,  după  23  august 1944, la războiul antihitlerist. Au fost abordate şi numeroase aspecte ale  problematicii economice şi politice.  La 8 februarie 1947 a fost publicată o notă  oficială a guvernului român în  legătură cu o serie de observaţii la prevederile Tratatului de pace. S­a exprimat  regretul  că,  în  ciuda  tuturor  eforturilor  diplomatice,  nu  s­a  recunoscut  cobeligeranţa României. Parlamentul de la Bucureşti a ratificat, cu toate acestea,  la  23  august  1947,  documentele  păcii  de  la  Paris.  Stipulaţiile  lor  au  fost  dure  pentru  ţara  noastră:  România  a  fost  obligată  să  plătească  U.R.S.S.  mari  despăgubiri de război, însumând  peste 2 miliarde lei. S­a  decis ca prezenţa în  ţara  noastră  a  forţelor  armate  aliate,  în  speţă  sovietice,  să  dureze  90  zile  invocându­se menţinerea liniilor de comunicaţie cu Armata Roşie din Austria. în  realitate, prezenţa trupelor străine s­a prelungit până în anul 1958. S­a apreciat  însă,  pozitiv]  faptul  că  România  a  încetat  la  24  august  1944  lupta  contra  Naţiunilor  Unite.  Graniţele  României  au  fost  reconfirmate  ca  fiind  cele  de  la  1  ianuarie 1944, prevăzându­se însă anularea Dictatului de la Viena. Basarabia şi  Bucovina  au  rămas  ocupate  de  Uniunea Sovietică,  p  pulaţia  din  aceste zone  fiind  supusă,  din  nou,  exceselor  rusificării  forţate.  S­a  înscris,  de  asemenea,  principiul liberei navigaţii pe Dunăre şi necesitatea instaurării în ţară a unui regim  democratic. Clauza privind desfiinţarea organizaţiilor de tip fascist şi pedepsirea  368

criminalilor de război a permis guvernului Groza numeroase abuzuri, ce s­au  adăugat celorlalte, care au dus la distrugerea opoziţiei politice.  în acelaşi timp, unii oameni  politici,  de cultură şi militari, care se aflau în  străinătate, încercând să se opună regimului comunist în curs de stabilizare în  România,  s­au  străduit  să  pună  bazele  exilului  românesc.  între  aceştia  pot  fi  menţionaţi  generalul  Nicolae  Rădescu,  Viorel  V.  Ti/ea,  Constantin  Vişoianu,  Grigore  Gafencu,  generalul  Ion  Gheorghe,  Grigore  Niculescu­Buzeşti,  Brutus  Coste,  Victor  Cădere.  S­a  constituit  Comitetul  Naţional  Român,  care  urma  să  atragă  atenţia  lumii  asupra  consecinţelor  instaurării  comunismului  în  România.  Acesta  cuprindea  10  membri  dintre  personalităţile  reprezentative  ale  exilului  românesc. în 1950 a fost numit la conducerea sa Constantin Vişoianu. Comitetul  a organizat, la Paris, Societatea Culturală Caro/1, care a publicat periodicul  „La  Nation Roumaine". Exilaţii români au participat, de asemenea, la activitatea unor  organisme internaţionale, ca Free Europe Committee, National  Committee fora  Free Europe, Assembly of Captive European Nations.  în  anul  1947,  ritmul  sovietizării  României,  al  cărei  agent  executiv  a  fost  guvernul Petru Groza, s­a intensificat. La nivel economic, s­a trecut la etatizarea  Băncii  Naţionale,  citadelă  financiară  tradiţională  a  liberalilor,  la  realizarea  unei  reforme  monetare,  la  crearea  oficiilor  industriale.  Aceste  măsuri  au  jalonat  drumul  către  realizarea  unei  economii centralizate. în  plan  politic,  a  continuat,  cu  asiduitate,  campania  de  discreditare  a  liderilor  partidelor  politice  adverse,  în  vederea  aducerii  la  tăcere  a  opoziţiei  democratice.  în  aprilie  1947  s­a  organizat  înscenarea  de  la  Tămădău,  în  care  au  fost  implicaţi  fruntaşi  ai  PNŢ.  Lideri  ai  ţărăniştilor au fost atraşi în cursă, promiţându­li­se că vor fi ajutaţi să părăsească  ţara pe calea aerului. Prinşi în flagrant delict, aceştia au fost arestaţi. Dominată de  comunişti,  Adunarea  Deputaţilor  a  decis,  la  19  iulie  1947,  ridicarea  imunităţii  parlamentare pentru reprezentanţii naţional­ţărănişti, ceea ce a permis arestarea  lui luliu Maniu şi a altor fruntaşi ai partidului. Ei au fost judecaţi între 29 octombrie  şi  4  noiembrie  1947  şi  condamnaţi  la  ani  grei  de  închisoare.  în  acelaşi  an  şi­a  încetat existenţa şi Partidul Naţional Liberal, ziarul său, „Liberalul", continuând să  apară  până  în  noiembrie  1947.  în  aceeaşi  lună,  au  fost  înlăturaţi  din  guvern  şi  reprezentanţii  grupării  lui  Gheorghe  Tătărescu  care  făcuseră,  indirect,  jocul  comuniştilor.  în  aceste  împrejurări,  lichidând  orice  formă  de  manifestare  a  democraţiei parlamentare, partidul comunist a devenit partidul unic, reprezentant al  unui regim dictatorial, ce a nesocotit profund drepurile şi libertăţile individuale.  Abdicarrr;  silită  a  regf  ! ui  Mihai  şi  urmările  safe  Cu  precădere  după  1944, Monarhia a avut, în România, atribuţii mai ales la nivel protocolar. Comu­  niştii au menţinut­o ca instituţie din considerente strategice, având în vedere, în  special,  tradiţia  şi  sensurile  sale  simbolice,  din  ce  în  ce  mai  estompate  însă.  Regele  Mihai  a  asistat,  astfel,  neputincios,  la  încălcarea  flagrantă  a  cadrului  democratic al vieţii politice româneşti. Ultima sa încercare de a se opune acestui  curs al istoriei a fost „greva regală"din anii 1945­1946, ce a eşuat însă. în 1947,  regele Mihai era  unicul  obstacol în calea deplinei comunizării a ţării. în acelaşi  timp,  România  era,  în  1947,  singura  ţară  din  zonă  ce  mai  păstra  instituţia  Monarhiei.  în  noiembrie  1947,  regele,  a  fost  invitat  la  Londra,  la  căsătoria  prinţesei  Elisabeta (viitoarea regină Elisabeta a ll­a) cu prinţul Philip de Grecia'. La

plecare,  el  a  împuternicit  guvernul  să  conducă  ţara  în  lipsa  sa,  ceea  ce  a  constituit  încă  un  pas  pe  drumul  spre  putere al comuniştilor la Bucureşti. Unii  se  şi  întrebau  dacă  monarhul  se  va  mai  întoarce  în  ţară,  căci,  oricum,  nu  mai  avea  o  putere  de  decizie,  ci  doar  un  rol  decorativ.  Pe  lângă  festivităţile  din  capitala  britanică,  la  care  a  luat  parte,  regele  a  purtat  o  serie  de  tratative  cu  unii  oameni  politici,  ca  generalul  Smuts,  Winston  Churchill,  Clement  At/ee,  ambasadorul  S.U.A.  la  Londra. Unii l­au sfătuit să  se întoarcă  în  ţară,  alţii,  dimpotrivă,  să  rămână  în  străinătate  şi să formeze un guvern în  exil. Cu acelaşi prilej, Mihaia cunoscut  pe  Ana  de  Bourbon­Parma, membră  a  familiei  regale  a  Danemarcei,  cu  care  Caricatură  apărută în  presa  franceză,  în  ulterior s­a şj căsătorit.  1947, pe seama expansiunii U.R.S.S., în sud­  M/hai  s­a  întors  în  ţară  la  21  estul Europei decembrie  1947,  dar  s­a  bucurat  de  o  primire foarte rece din partea membrilor guvernului. Planul înlăturării sale fusese  stabilit  deja  de  către  comunişti,  iar  unele  ministere  cheie  erau  deja  în  mâna  acestora.  In  toamnă,  Ana  Pauker  fusese numită ministru de externe, iar la 24  decembrie 1947, Emil Bodnăraş ministru al apărării naţionale. în cadrul armatei,  puternic  infiltrată  de  comunişti,  s­au  luat  o  serie  de  măsuri:  schimbări  de  cadre  superioare,  alarmarea  unor  unităţi  militare,  consemnarea  în  cazarmă  a  ofiţerilor  batalionului  Gărzii  Regale,  întărirea  pazei  la  depozitele  de  armament.  S­au  întreprins, totodată, unele măsuri pentru controlul principalelor obiective de stat.  La  29  decembrie  1947,  Petru  Groza  i­a  cerut  regelui  să  îl  primească  în  audienţă,  a  doua  zi,  la  Bucureşti.  M/hai  a  sperat  că  urma  să  se  abordeze  problema  căsătoriei  sale.  întrevederea  a  avut  loc  la  30  decembrie  1947,  la  palatul Elisabeta din Capitală, şi a fost foarte tensionată. Regele şi regina­mamă  Elena au fost confruntaţi cu cererea lui Petru Grozaşi Gheorghe Gheorghiu­Dej,  ca  regele  să  abdice  imediat.  Sub  ameninţarea  unor  presiuni  morale,  regele  a  abdicat  (Ulterior,  în  mod  abuziv,  şi  desigur,  la  indicaţiile  Moscovei,  guvernul  comunist,  condus  de  Petru  Groza,  a  retras,  la  22  mai  1948,  cetăţenia  română  regelui  M/hai  şi  altor  membrii  ai  familiei  sale  ­  Elisabeta  de  Hohenzollern,  Ileana  de  Habsburg  şi  Nicolae  de  Hohenzollern.).  în  după­amiaza  aceleiaşi  zile  a  fost  informat  guvernul,  iar  seara  Parlamentul.  România  s­a  proclamat  republică.  S­a  format  un  Prezidiu  al  Republicii  Populare  Române,  compus  din  Mihail  Sadoveanu,  Constantin  I.  Parhon,  Gheorghe  Stere,  Ion  Niculi,  Ştefan  Voitec.  Acesta  nu  a  jucat  decât  un  rol  figurativ,  căci  factorul  de  decizie  rămânea  partidul  comunist.  înlăturarea  monarhiei  şi  proclamarea  republicii  făceau parte din logica înăspririi liniei politice a stalinismului.  România va 

evolua, de acum înainte, strict, în cadrele trasate de U.R.S.S. prin intermediul  comuniştilor.  înlăturarea  monarhiei  la  30  decembrie  1947  a  creat  condiţiile  pentru  o  modificare silită şi forţată a formei de guvernare în România. Ea a marcat un pas  decisiv pe calea preluării întregii puteri politice de către comunişti, care au trasat,  astfel, o direcţie de dezvoltare cu totul în contra spiritului democratic al poporului  roman. 

Din scrisoarea lui Onisifor Ghibu, din 1945, către Petru Groza 

' 

„Niciodată neamul românesc n­a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării  de  a  fi  şters  de  pe  faţa  pământului  prin  asfixiere,  asasinare  sau  sinucidere.  în  urma  acestei  catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect  şi de durere pentru destinul neamului său, nu­i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului  său  strâmt  fără  a­şi  pune  întrebarea  întrebărilor:  Neam  românesc  al  strămoşilor  mei  şi  al  meu,  ­  încotro  mergi?  Vrei  să mai  trăieşti  şi  să  mai  reprezinţi  ceva  în  această  lume,  sau  te­ai  împăcat  cu  perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă, prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?  Cel  dintâi, care trebuie  să­şi  pună  această  teribilă  întrebare,  eşti tu, primul­Ministru  al  ţării,  care  ai  luat  asupra ta cea  mai înfricoşătoare răspundere  istorică, din câte şi­a luat  vreodată  vreun  român.  Ţie  nu  ţi­e  îngăduit  să  te  ascunzi  nici  în  faţa  conştiinţei  tale  proprii,  nici  în  faţa  contemporanilor  tăi,  îndreptăţiţi  să­şi  ceară  cea  mai  amănunţită  socoteală  despre  felul  în  care  ai  dispus şi dispui de viaţa lor şi a urmaşilor lor, nici în faţa tribunalului necruţător al istoriei. Rezerva  cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României, din anul 1946, că: „noi suntem oameni mici  şi trecători, ­ noi nu facem istorie, ­ noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra  vremurilor"  (pag. 101 şi 132) ­ această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s­a scurs de la rostirea ei  până  azi. Dimpotrivă! Tu  ai făcut şi faci istorie, cum nu  a  mai făcut  altul înaintea ta şi patronezi şi  exercitezi  ­ cu sau fără ştirea şi  voinţa  ta ­, cea  mai straşnică şi cea  mai  lungă dictatură  din câte  cunoaşte istoria noastră naţională.  De aceea, până ce te vei judeca tu însuţi şi te vei spovedi în faţa lumii, până ce se va mai  găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judeca istoria, mă socotesc în drept  să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar  în numele umanităţii".  TEMĂ:  1.  Care au fost consecinţele înţelegerii de la lalta, din 1945, pentru România?  2.  Precizaţi natura raporturilor româno­sovietice între 1944—1945.  3.  Ilustraţi principalele căi de preluare a puterii politice de către comunişti în România, între  1944 1947.

REGIMUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA (1948­1989) 

­  STALINIZAREA ROMÂNIEI.  ­  CĂTRE O RELATIVĂ DESTINDERE INTERNĂ.  ­  REGIMUL NEOSTALINIST AL LUI NICOLAE CEAUŞESCU. 

Stalinizarea  României. După  1947, în evoluţia forţată către comunism a  tării  noastre  pot  fi  indentificate  câteva  etape  de  dezvoltare  şi  anume:  1)  1948­  1964­perioada  preluării,  organizării  şi  consolidării  puterii  de  către  comunişti,  în  cadrul unui proces specific de stalinizare; 2) 1965­1974 ­ perioada unei relative  destinderi  interne;  3)  1974­1989  ­  perioada  regimului  ceauşist,  de  esenţă  neostalinistă. într­o astfel de periodizare trebuie să ţinem  seama de amploarea  mutaţiilor survenite în istoria naţională, începând chiar din 1944, de rezistenţa în  ţară  ia  instaurarea  regimului  comunist,  de  abandonarea  României  de  către  puterile vest­europene şi stalinizarea sa de către U.R.S.S., în urma deciziilor de  la lalta, de alunecarea către comunism, de la unul de inspiraţie sovietică la altul  de inspiraţie naţională, ilustrat de dictatura lui Nicolae Ceauşescu.  începând  cu  1948,  comuniştii  au  avut  drum  liber  în  România  pentru  introducerea  modelului  stalinist  în  toate  componentele  societăţii.  Prin  mijloace  economice  şi  politice,  uneori  paşnice,  dar  mai  ales  violente,  reprezentanţii  comunişti  au  acţionat  nestingherit  împotriva  tututror  acelor  forţe  care  militau  pentru  pluralism  şi  democraţie,  adepţii  lor  fund,  în  marea  lor  majoritate,  exterminaţi fizic. Sistemul represiv practicat de către comuniştii români a generat  o teamă viscerală, care şi­a pus amprenta asupra mentalului colectiv.  Adept  al  dirijismului  economic,  aşa  cum  a  reieşit  încă  din  documentele  Conferinţei  din  octombrie  1945,  partidul  comunist  a  luptat  împotriva  proprietăţii  particulare în economie.  Spre  deosebire  de  politica  de  naţionalizare  practicată  de  unele  guverne  vest­europene  imediat  după  1946,  în  România,  „naţionalizarea",  ca  şi  industrializarea de altfel au avut la bază obsesia ideologică a comuniştilor de a  controla tot; „naţionalizarea" comunistă a avut, practic, un caracter de confiscare.  Un pas semnificativ a fost realizat la 11 iunie 1948, când au fost etatizate 1060  de  întreprinderi  industriale  şi  miniere.  în  noiembrie  1948,  controlul  statului  s­a  extins asupra cinematografelor şi caselor de sănătate, iar până în 1950 asupra  farmaciilor, intreprinderilor chimice şi a tuturor unităţilor economice şi  social­  culturale, precum şi a unei mari părţi din locuinţe (proprietate privată).  Deoarece  au  sperat  să  obţină  mari  profituri,  după  1949  comuniştii  şi­au  intensificat prezenţa în lumea satelor, spre a­i sili pe ţărani, prin toate mijloacele,  de  cele  mai  multe  ori  violente,  să  intre  în  gospodăriile  colective.  începea  colectivizarea, un proces punctat de grave abuzuri şi violenţe, care au trezit  379

Demonstraţie comunistă în România, în 1948 

numeroase  nemulţumiri  în rândul  ţăranilor.  Colectivizarea  a  generat răsturnarea  gravă a structurilor tradiţionale ale satului românesc şi a sistemului său propriu  de valori. în 1949 se formaseră abia 55 gospodării agricole, iar suprafaţa arabilă  aferentă lor reprezenta 8%  din totalul arabil. încă  din  1946,  autorităţile  au impus  ţăranilor  cote  obligatorii  de  produse  agricole,  anulate  însă  în  1956  sub  impactul  evenimentelor  din  Ungaria  şi Polonia.  După  1958  s­a  declanşat  o  nouă  şi vastă  ofensivă  pentru  colectivizare.  în  1962,  96%  din  suprafaţa  de  pământ  arabil  era  cultivată de gospodăriile colective, dar producţiile la hectar nu au atins aşteptările.  După 1958 se constată o relansare în ­Gursa către un stalinism rigid. Ea a  fost legată de neînţelegerile cu Uniunea Sovietică pe tema integrării economice  a statelor socialiste în C.A.E.R. Acesta a determinat o politică de industrializare  forţată a cărei bază s­a dorit a fi industria siderurgică, chimică, şi constructoare  de maşini. Astfel s­a născut şi dezvoltat combinatul de la Galaţi, întreţinut însă,  din greu, pe baza importului de minereu de fier.  Pentru un control riguros asupra economiei naţionale, comuniştii au impus  planurile  cincinale.  Ele  au  asigurat,  în  general,  un  progres  economic.  S­a  încercat astfel  să  se obţină o  rată înaltă  a  acumulării din venitul naţional care  era, în 1961­1965, de 24%.  Venitul naţional a înregistrat, totuşi, un  salt, de la  180 dolari pe cap de locuitor, în 1950, la 653, în 1965. Cifrele trebuie privite însă  cu  circumspecţie,  mai  ales  că  sistemul  prezentării  de  statistici,  deseori  defor­  mate,  a  devenit  o  realitate  curentă  a  politicii  oficiale  în  România  comunistă.  în  perioada  stalinizării  ţării  situaţia  alimentară  şi  a  condiţiilor  de  viaţă  a  fost  grea,  unele semne de îmbunătăţire apărând abia după 1960.

DE LA  CANAL  1.  Capul Midia  2.  Luminiţa  3.  Năvodari  4. Stânc a  5.  Peninsula  6.  Galeş  7.  Poarta Albă  8.  Kilometrul 31  9­10. Saligny, km 4  11. Cernavodă  12. Ovidiu 13.  Constanţa J4.  Medgidia 

Mari centre de exterminare  fnchisori de exterminare  Colonii de exterminare  (prin muncă forţată)  Colonii de deportare 

\ 

Azile psihiatrice 

Galata'  BACĂU Răducăneni  ASLUI  IERCUREA CIUC  G. OCNA  ARLAD 

ÎNCHISORI  \  DIN  BUCUREŞTK  omitetul Centr al  \  al Partidului Comumsfi  misterul de Interne  oliţia Capitalei  ranus  lava  ăcăreşti  lalmaison  alea Rahovei  ragadiru  ihencea  opeşti­Leordeni  pitalul Colentma  pitalul Nr. 9 Berceni  ipera Roşia  lihai Vodă  reţulescu  eldiman  AVaceanca 

Sfiştovca  iBăndon    Tulcea  Strâmba  25  24  •  23  LOIEŞTI   Luciu­ 21 v  Slobozia»  1  BUCUREŞTI 

Toporu0 ChirnogiT 

Periprava 

Bac Gnndu  Grădina Piatra­ Frecăţei  Salcia  '  >.  "Saivane  N  Stoieneşti  9  10  ­  3­4  2 1 5­6  12  14 

7­8  13 DIN BĂRĂGAN  15  Modelu  16  Roseti  17  Olaru  18  Peneţi  19  Piua­Petru  20  Gura lalomiţei  21  Răchitoasa  22. Luciu  23. Valea Călmăţu  24. Lăţeşti  25  Rubla  26  Dilga 

Impunându­şi  controlul  asupra  întregii  societăţi româneşti, P.C.R. a acţionat pentru  reorganizarea aparatului de stat ce trebuia  să  servească  scopurile  sale  politice,  în  martie  1948  au  avut  loc  „alegeri"  pentru  Adunarea  Constituantă,  câştigate  practic,  în  condiţiile  distrugerii  sistemului  democraţiei  parlamentare,  de  Frontul  Democraţiei  Popu­  lare,  o  alianţă  patronată  de  partidul  comu­  nist  şi  în  care  mai  erau  menţinute,  doar  formal,  unele  resturi  de  formaţiuni  politice  sau  partide­satelit,  ca  Frontul  Plugarilor,  Uniunea  Populară  Maghiară,  Partidul  Na­'  ţional  Popular,  care,  de  altfel,  şi­au  încetat  ulterior existenţa. S­a constituit Marea Adu­  nare  Naţională  care  a  votat,  la  13  aprilie  1948,  o  nouă  constituţie.  Inspirată  din  cea  sovietică,  consfinţind,  prin  articolul  3,  că  „întreaga  putere  emană  de  la  popor  (subl.ns.),  noua  lege  fundamentală  a O închisoare comunistă, în România statului român   instituia, de fapt, sistemul  monopartitismului politic în ţara noastră. Un for de conducere pe linie de stat, era  Prezidiul  Marii  Adunări  Naţionale,  funcţia  de  preşedinte  al  său  fiind  ocupată  succesiv  de  Constantin  I.  Parhon  (1948­1952),  Petru  Groza  (1952­1958),  Ion  Gheorghe  Maurer  (1958­1961).  O  nouă  lege  fundamentală  a  fost  votată  peste  patru  ani,  la  24  septembrie  1952,  şi  a  consfinţit  rolul  decisiv  al  partidului  comunist  în  conducerea  României.  Ca  organ  suprem  al  puterii  de  stat  s­a  organizat Consiliul de Stat.  în numele unei aşa­zise ascuţiri a luptei de clasă, a organizării şi manifestării  dictaturiiproletariatului/din teoria marxist leninistă), au fost încălcate brutal drepturi  şi  libertăţi  democratice  elementare  ale  oamenilor.  Orice  formă  de  opoziţie  a  fost  reprimată  violent.  Sub  acuzaţia  imaginară  de  „trădare",  „sabotaj"  sau  „agenţi  ai  imperialismului" a fost profund afectat tot corpul de elită al vieţii politice şi culturale  interbelice. între 1947­1952 au fost înscenate numeroase procese politice, ca cel  împotriva  liderilor  Partidului  Naţional  Ţărănesc  ­  luliu  Maniu  şi  Ion  Mihalache  şi  altele, ce s­au soldat cu pedepse grele la închisoare sau lagăre de muncă, unde  au pierit mulţi adversari ai comuniştilor. Au fost lichidate, cu brutalitate, încercările  de rezistenţă armată din zona munţilor Bucegi, Făgăraş. S­a manifestat totuşi, deşi  firav,  o  rezistenţă  militară  la  instaurarea  regimului  comunist.  Au  acţionat,  astfel,  grupuri  înarmate,  ca  de  exemplu  în  Banat  ­Tănase,  lonescu,  Blănaru,  Spiru,  în  Oltenia  ­maiorul  Dumitriu  în  Argeş  ­  Traian  Marinescu,  Făgăraş  ­  general  Arsănescu  şi  fraţii  Arnâuţoiu.  în  cadrul  constituirii  noului  aparat  de  stat,  între  1948­1949  s­au  creat  Securitatea  şi  Miliţia  populară.  Securitatea  a  devenit  un  instrument de teroare şi represiune, îndreptat împotriva oricărui opozant al noului  regim. Ea era coordonată de generali, dintre care unii erau agenţi ai serviciilor de  spionaj,  ca  A.  Nikolski,  P.  Bodnarenko.  în  1952  şi­a  început  activitatea  de  reprimare Alexandru Drăghici, devenit ulterior ministru de interne. 

Sistemul detentionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori  şi lagăre de muncă, ca acelea de la Gherla, A/ud, Sighet, Piteşti, Râmnicu­Sărat,  Portiţa, canalul Dunăre­Marea­Neagră, ce au grupat, între 1949­1964  şi în anii  următori,  în  condiţii  înfiorătoare  de  muncă  forţată  şi  de  exterminare,  un  mare  număr de deţinuţi. Măsurile antidemocratice au privit şi instituţia Bisericii, care a  fost crunt reprimată. Mulţi preoţi au fost arestaţi, iar numeroase mănăstiri închise,  în  special  ale  cultului  greco­catolic,  dar  şi  ale  celui  ortodox.  La  17  iulie  1948,  guvernul  român  a  denunţat  Concordatul  cu  Vaticanul, iar  la  1  decembrie  cultul  greco­catolic a fost desfiinţat şi episcopii săi arestaţi. Noua lege a cultelor, din 14  august 1948, a supus Biserica statului comunist.  Represiunea  s­a  intensificat,  între  1956­1959,  sub  influenţa  mişcărilor  anticomuniste  din  Polonia  şi  a  revoluţiei  maghiare,  privind  mai  ales  cercurile  intelectualilor. „Zelul" demonstrat de agenţii organelor represive a dus, în cadrul  impunerii  colectivizării,  la  strămutarea  forţată  de  sate  întregi,  din  Banat  în  Bărăgan,  în  1948,  şi  la  judecarea,  după  datele­menţionate  chiar  de  Gheorghe  Gheorghiu­Dej, a circa 80 000 de ţărani.  între personalităţile care şi­au pierdut viaţa în urma represiunii comuniste,  amintim pe  Iu/iu Maniu, Gheorghe Brătianu, Ion Mihalache, Mihail Manoilescu,  Radu Rosetti, Traian Novacovici, col. loan D. Stoiculescu, loan Flueraş, Nicolae  Batzaria,  col.  Marius  Mihai  Kiriacescu,  monseniorul  Vladirmir  Ghica,  preotul  Dumitru Zamisnicu ş.a. Cunoscuţi oameni de cultură ­ loan Lupaş, Ion Petrovici,  M.  Vulcânescu,  Lucian  B/aga,  Simion  Mehedinţi,  Dimitrie  Guşti  au  pierit  în  închisori sau au fost marginalizaţi şi au sfârşit în mizerie.  Comunismul  a  antrenat  şi  grave  modificări  ale  culturii  naţionale.  în  încercarea  de  a  imita  modelul  sovietic,  unii  autori,  trecuţi  în  slujba  culturii  comuniste  (culturnicii),  precum  Mihai  Roller,  losif  Kişinevski,  losif  Ardeleanu,  Leonte  Răutu,  au  încercat  rescrierea valorilor  tradiţionale  ale  culturi  naţionale  sub  lozinca  demagogică  a  marxim­leninismului.  în  slujba  noii  puteri,  din  convingere sau pentru a supravieţui, ei au modificat, cu bună ştiinţă, istoria ţării  şi au fetişizat, în literatură şi artă, chipul muncitorului. S­a introdus, după 1946 o  cenzură  foarte  strictă,  care  a  afectat  peste  2  000  titluri  de  cărţi  şi  reviste.  în  epoca  celui  mai  încrâncenat  dogmatism  cultural,  cultura  românească  a  fost  profund  afectată,  în  1948,  de  reforma  şcolară  şi  de  reorganizarea  Ministerului  învăţământului,  a  Academiei  Române  şi  a  institutelor de  cercetare.  între  1956­  1959 intelectualitatea a fost lovită de un nou val de represiune. Mulţi profesori au  fost  înlăturaţi  din  institutele  de  învăţământ  superior  în  baza  unor  acuzaţii  imaginare.  Discipline,  care  aduseseră,  altădată, faima ştiinţei  româneşti,  au fost  etichetate  drept  „burgheze"  ­  filozofia,  statistica,  sociologia  şi  au  fost  practic  desfiinţate. Cu toate acestea, trebuie să menţiona"" 1  .  faptul că s­a desfăşurat o  luptă  contra  analfabetismului  şi  deschiderea,  fie  ea  şi  mutilată,  a  culturii  către  populaţie în ansamblu.  în  februarie  1948,  în  mod  silit,  prin  înlăturarea  şi  exterminarea  din  rândul  Partidului Social­Democrat a celor ce se opuneau fuziunii, comuniştii au înghiţit  partidul amintit. S­a format Partidul Muncitoresc Român, prototipul partidului unic  în  cadrul  regimului  comunist.  în  ciuda  unor  greutăţi  şi  înlăturându­i  pe  toţi  contracandidaţii,  figura  centrală  în  partid  a  fost,  între  1945  şi  1965,  Gheorghe  Gheorghiu­Dej.

Conducători  ai  comuniştilor  din   România,  în   1945.   De  la  stânga  la  dreapta:   Nicolae  Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Gheorghiu­Dej, Ana Pauker, Emil Bodnăraş 

în perioada stalinizării ţării, partidul comunist a concentrat, în mod absolut  puterea în mâinile sale. Devenit principalul agent executor al unui sistem politic  dictatorial, partidul  şi­a sporit rândurile, de la 720 000 membri  în 1950 la  1 450 000 în 1965. între  1945­1947 chiar şi o parte dintre foştii simpatizanţi ai  Gărzii de Fier şi­au găsit refugiul în rândurile comuniştilor.  în  interiorul  partidului  s­a  desfăşurat  însă  o  necruţătoare  luptă  pentru  putere.  între  1948  şi  1952  s­a  afirmat  o  grupare  ­  Ana  Pauker,  Vasile  Luca,  Teohari Georgescu  ­  adeptă  a subordonării  totale faţă  de P.C.U.S.  împotriva  sa  s­a  manifestat  Gheorghe  Gheorghiu­Dej,  partizan  al  liniei  naţionale  în  impunerea  comunismului.  în  1952,  cel  din  urmă  a  izbutit  să  înlăture  gruparea  condusă  de  Ana  Pauker.  Gheorghiu­Dej  a  devenit  prim­secretar  al  partidului  şi  prim­ministru.  în  1952  a  intrat  în  Biroul  Politic  şi  viitorul  dictator,  Nicolae  Ceauşescu.  Noua linie politică, promovată la Moscova de Nikita Sergheevici Hruşciov,  consfinţită prin celebrul Raport la Congresul din 1956 al P.C.U.S., care încrimina  politica  stahnistă,  a  trezit  numeroase  temeri  lui  Gheorghiu­Dej.  Coroborând  duritatea  politică  internă  cu  afirmarea  formală  a  fidelităţii  faţă  de  aliatul  de  la  răsărit, liderul comunist român a înlăturat pe toţi conducătorii potenţiali care ar fi  putut să fie un sprijin pentru politica lui Hruşciovjn România. în acest context se  înscrie  şi  cazul  Lucretiu  Pătrăşcanu.  Acuzat  încă  din  1948  de  renunţare  la  politica „luptei de clasă" şi arestat, în acelaşi an, sub acuzaţia de complot, alături  de  un  întreg  grup  format  din  Lena  Constante,  Elena  Pătrăşcanu,  Bellu  Zilber,  Harrry Brauner, Lucretiu Pătrăşcanu a fost supus unui regim de cruntă detenţie. 377

După un  simulacru de proces, în 1954, în realizarea căruia un rol important l­a  avut  Alexandru  Drăghici,  Pătrăşcanu  au  fost  executat,  în  acelaşi  an,  la  închisoarea Jilava.  Evenimentele  din  1956,  din  Polonia  şi  Ungaria,  punând  sub  semnul  întrebării, în mod serios, stabilitatea regimurilor comuniste, au provocat intrarea  celor  din  urmă  într­o  criză  acută  de  legitimitate.  în  România,  răspunsul  a  fost  încercarea de racordare a comunismului la o tradiţie naţională. în acest context  îşi  află  originea  politica  de  relativă  independenţă  faţă  de  Uniunea  Sovietică  iniţiată de Gheorghiu­Dej.  Pe  plan  extern,  România  a  fost  subordonată  U.R.S.S.  .prin  „Tratatul  de  prietenie,  colaborare  şi  asistenţă  mutuală"  din  1948,  continuând  să  plătească  despăgubiri  statului  sovietic.  Expresie  a  unui  control  deghizat  în  economie  din  partea  Uniunii  Sovietice  au  fost  Sovromurile,  ca  de  exemplu  Sovrompetrol,  Sovromlemn, Sovromtransport. Ele aveau să fie desfiinţate abia în  1954, după  ce au secătuit rezervele naturale ale ţării. S­au încheiat totodată unele acorduri  cu  Bulgaria,  Polonia,  Ungaria,  Cehoslovacia.  în  1949,  România  s­a  numărat  printre  statele  ce  au  semnat  acordul  de  constituire  al  Consilului  de  Ajutor  Economic Reciproc, iar în 1955 al Pactului de la Varşovia. Campania dură dusă  de  către  Moscova  contra  Iugoslaviei,  cu  începere  din  1947,  sub  acuzaţia  de  deviaţie, s­a desfăşurat în condiţiile stabilirii sediului Cominformului la Bucureşti.  în anii '50, relaţiile româno­sovietice au evoluat de la o strânsă cooperare  la  o  distanţare,  ajungându­se  chiar  la  o  autonomie  a  Partidului  Comunist  din  România  şi  la  o  relativă  independenţă,  a  statului  român.  Elementele  noi  în  relaţiile  dintre  cele  două  state  au  fost  determinate  de  neîncrederea  personală  dintre  Gheorghiu­Dej  şi  Hruşciov.  O  astfel  de  orientare  politică  era  menită,  în  concepţia liderilor comunişti de la Bucureşti, să afirme, cu şi mai multă putere,  rolul partidului comunist în ochii maselor populare.  încă  în  1955,  Gheoghiu­Dej  s­a  pronunţat  pentru  „calea  românească  de  constituire  a  socialismului".  în  1956,  autorităţile  comuniste  de  la  Bucureşti  au  reprimat  orice  agitaţie,  cu  precădere  din  mediile  intelectualilor,  în  legătură  cu  revoluţia  din  Ungaria.  Trupele  sovietice  au  intrat  în  Ungaria  prin  România.  Liderul  revoluţiei maghiare,  Imre  Nagy,  după  arestarea  sa  de  către  sovietici,  a  fost  deţinut,  pentru  o  perioadă,  în  România.  Dar,  exact  în  acelaşi  an,  ultimul  sovrom  era  desfiinţat  trecând  în  proprietatea  statului  român.  în  1958,  în  noul  context  politic  şi militar  din  Europa,  conducerea  României  a  obţinut  retragerea  din ţară a unităţilor militare sovietice.  Neînţelegerile  dintre  Bucureşti  şi  Moscova  vor  reizbucni  pe*  tema  strădaniilor  lui  Hruşciov  de  a  impune  planurile  sale  privind  specializarea  economică  a  statelor  membre  ale  C.A.E.R.  în  cadrul  acestora,  România  era  privită  ca  o  ţară  cu  bogate  resurse  agricole.  Gheoghiu­Dej  s­a  pronunţat  însă  pentru  un  ritm  sporit  al  industrializării  ţării,  pentru  a  înlătura  dependenţa  economică  de  alte  state.  Din  1958,  la  conducerea  ţării  s­a  impus  o  echipă  politică  mai  tânără,  în  care  rolul  important  l­a  avut  Ion  Gheorghe  Maurer.  Aceasta a prefigurat o posibilă reorientare în plan extern.  între  1958­1960  s­au încheiat  unele  acorduri  economice cu  statele vest­  europene, iar ponderea schimburilor economice, pe această direcţie, a sporit.  în 1961, legaţiile Angliei şi Franţei au fost ridicate la nivel de ambasadă, iar

peste trei ani România a votat în Organizaţia Naţiunilor Unite ­ a cărei membră  era din 1955 ­ prima dată altfel decât statele din Europa de răsărit.  Gheorghiu­Dej  s­a  folosit  cu  multă  abilitate  de  conflictul  ideologic  dintre  comuniştii chinezi şi cei sovietici, ca şi de poziţia de frondă a lui losif Broz Tito,  liderul comuniştilor iugoslavi în rândul mişcării comuniste internaţionale, pentru a  se distanţa şi mai mult de linia Moscovei. între 1960 şi 1963, o serie de delegaţii  economice  şi  politice  chineze  au  fost  prezente  la  Bucureşti.  Au  fost  reluate  relaţiile cu Albania, iar în 1963 o înaltă delegaţie română a vizitat Iugoslavia. în  speranţa  de  a  obţine  o  altă  imagine  în  faţa  Europei,  între  1962­1964  au  fost  eliberaţi peste 2 600 de prizonieri politici din închisorile româneşti.  Apogeul contradicţiilor între Bucureşti şi Moscova a fost înregistrat în aprilie  1964, când s­a publicat Planul Va/ev. Acesta prevedea realizarea unui complex  economic  care  să  cuprindă  sudul  Uniunii  Sovietice,  sud­vestul  României  şi  nordul  Bulgariei  şi  care  urma  să  reprezinte  un  veritabil  grânar,  specializat  aproape  exclusiv  pe  producţia  agricolă  în  deterimentul  celei  industriale.  Comuniştii români au reacţionat violent şi au ripostat afirmând că era vorba de o  încercare de dezmembrare economică a României. în aceste condiţii, agravate  de  situarea  tot  mai  deschisă  a  autorităţilor  române  de  partea  Beijingului  în  conflictul cu Moscova, a intervenit, în aprilie 1964, Delegaţia cu privire la poziţia  Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării  comuniste şi muncitoreşti  internaţionale.  Documentul  propunea  statuarea  de  noi  principii  în  relaţiile  între  partidele comuniste ­ egalitate, avantaj reciproc, neamestec în afacerile interne  ş.a. în acelaşi timp, documentul încerca, pentru prima dată, a fi baza teoretică a  unei  reconcilieri  între  partidul  comunist  şi  poporul  român,  al  cărei  punct  culminant  a  foat  atins în  august  1968,  în  cadrul  marelui miting  de  la  Bucureşti  când a fost criticată agresiunea Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia, acţiune  la care România a refuzat să participe.  ­ . , ­ ' ­  ■  i » ostinc " x jsrnă între 1965 şi 1974 România a evoluat  sub  semnul  unei  relative  liberalizări  a  regimului  comunist  în  politica  internă  şi  externă. Ea a fost însă foarte limitată, mai ales după 1971 alunecându­se către  un regim neostalinist.  în  martie  1965  a  murit  Gheorghe  Gheorghiu­Dej,  după  care  a  avut  loc  o  luptă ascuţită de culise, pentru succesiunea la conducerea partidului comunist.  Plenara din aceeaşi lună l­a desemnat ca lider al partidului comunist pe Nicolae  Ceauşescu. El a făcut parte, iniţial, dintr­o conducere colectivă formată din Chivu  Stoica  ­  preşedinte al Consiliului de Stat  ­  şi  Ion  Gheorghe Maurer  ­prim­  ministru ­ ultimii doi sperând să­l controleze pe Ceauşescu; o nouă generaţie  de activişti de partid se afirma acum.  Semnele  destinderii  în  cadrul  regimului  autoritar  se  regăsesc  în  întreaga  activitate internă, până către 1971­1973. Astfel, s­a înregistrat faţă de perioada  anterioară  un  relativ  progres  economic.  Accentul  a  fost  pus  în  continuare  pe  industria grea şi petrochimie, ale căror dimensiuni au fost mult exagerate. S­au  preconizat construirea de centrale nucleare, dezvoltarea industriei aeronautice şi  a transporturilor maritime. în 1972 s­a atins o producţie ridicată de cereale.  Cu toate acestea, s­a menţinut şi în această perioadă un pronunţat dirijism  economic.  Astfel,  încă  în  perioada  1971­1975  s­a  prevăzut  o  rată  înaltă  şi  nerealistă însă a acumulării, respectiv de 34%. în politica internă, s­a adoptat, în 

379

1965,  o  nouă  Constituţie,  care  stabilea  că  denumirea  ţării  să  fie  Republica  Socialistă România, iar peste trei ani o nouă lege administrativă, prin care ţara a  fost  organizată  în  judeţe.  S­au  emis  unele  hotărâri  cu  caracter  liberal  ­  privind  deplasarea  persoanelor în  străinătate,  încurajarea  proprietăţii  particulare,  înlătu­  rarea unor dispoziţii privind regimul poliţienesc, ce a devenit mai relaxat. în ace­  laşi timp, a avut loc o reorientare a culturii către matricea sa tradiţională. La nive­  lul partidului comunist, Plenara din 1968 a reabilitat unele personalităţi ­ Lucreţiu  Pătrăşcanu,  Ştefan  Foriş  ­  şi  a  criticat  Ministerul  de  Interne  pentru  depăşirea  rolului ce­i fusese atribuit în acţiunea de reprimare a opozanţilor regimului.  Desfăşurând  însă  o  politică  abilă,  pozând  într­un  campion  al  „libertăţii"  şi  „independenţei",  Ceauşescu  şi­a  întărit  din  această  perioadă,  în  mod  treptat,  rolul  şi  atribuţiile  la  nivelul  conducerii  superioare  comuniste.  în  1967  a  devenit  preşedinte al\ Consiliului de Stat şi controla şi  Consiliul Economic, iar din 1968  Consiliul  Apărării.  Deşi  la  Congresul  al  IX­lea  al  partidului  comunist  (1965)  se  părea  că va  colabora  cu  toţi membrii  organelor  de  conducere,  la  Congresul  al  X­lea  (1969)  Ceauşescu  a  izbutit  să  promoveze,  prin schimbările  operate  între  membrii  Prezidului  Permanent,  circa  o  zecime  din  protejaţii  săi  politici,  prefigurând ceea ce, mai târziu, va lua forma politicii de familie.  Pe  plan  internaţional,  s­a  vehiculat  mult  în  această  perioadă  ideea  independenţei  României  faţă  de  politica  Uniunii  Sovietice.  România  a  primit  vizita unor lideri occidentali, precum preşedinţii Franţei, Charles de Gat///e(1968)  şi  Statelor  Unite  ale  Americii,  Richard  Nixon  (1969),  şi  respectiv  Gerald  Ford  (1975),  a  întreţinut  raporturi  cordiale  cu  losip  Broz  Tito,  a  criticat  dur  invazia  trupelor  Pactului  de  la  Varşovia  în  Cehoslovacia  (1968),  care  a  pus  capăt  mişcării reformatoare iniţiată de Alexander Dubcek şi cunoscută sub numele de  „Primăvara  de  la  Praga",  a  stabilit  realţii  diplomatice  cu  Republica  Federală  Germania (1967) şi a menţinut, neîntrerupt, relaţiile diplomatice cu Israelul, după  războiul din 1967 cu statele arabe (faţă de celelalte state socialiste).  în  acelaşi  timp,  România  a  aderat  la  o  serie.de  organisme  internaţionale:  Acordul  General  pentru  Tarife  şi  Comerţ  (G.A.T.T.)  (1971),  Fondul  Monetar  Internaţional  Banca  Mondială(1972);  în  anul  următor  s­a  închiat  un  acord  de  cooperare economică cu Comunitatea Economică Europeană. Independenţa de  decizie  politică  faţă  de  linia  Moscovei,  a  cărui  exponent  în  haină  naţională  a  devenit  Ceauşescu,  nu  a  ameninţat,  de  fapt  nicicând  în  mod  direct,  idealul  comunist, ci doar unele interese sovietice, de moment. De aceea era şi telerată  la Moscova.  Regimul  neostalinist  al lui Nicolae  Ceauşescu.  Aflat deja  în  contradicţie  cu  alţi  lideri  comunişti,  ca  Maurer,  în  problema  căilor  de  dezvoltare  a  societăţii  româneşti, Ceauşescu a lansat, în iulie 1971, tocmai reîntors din vizita în China  şi  Corea de Nord, faimoasele Teze ce semnificau reîntoarecea la autoritarismul  politic.  Ceauşescu  a  criticat  cosmopolitismul  şi  s­a  pronunţat  pentru  o  „puritate  ideologică"  şi  o  orientare  naţionalistă  în  cultură.  Guvernarea  lui  Ceauşescu  a  luat,  astfel,  după  1972,  din  ce  în  ce  mai  accentuat,  forma  unui  regim  represiv  însoţit de o ofensivă ideologică şi propagandistică, în care cultul personalităţii a  jucat un rol decisiv. Aşa­zisul socialism a devenit o guvernare de familie care a  reuşit  să­şi  subordoneze  total,  mai  ales  după  Congresul  al  XIII  (1979),  partidul comunist. Devenit dictator, Nicolae Ceauşescu a exacerbat orientarea  Qon

naţionalistă  şi  a  conclus  un  regim  neostalinist,  caracterizat  printr­o  represiune  politică şi poliţienească rar întâlnită în Europa contemporană.  Cei  vizaţi  ca  oponenţi  au  fost,  în  primul  rând,  membrii  ai  grupului  ce­l  susţinea pe Maurer, înlăturaţi, de fapt, în 1974. în acelaşi an, Ceauşescu a fost  proclamat Preşedintele României. Prim ministru a fost numit, în locul lui Maurer,  Manea Mănescu. în 1973 a intrat în Comitetul Politic Executiv soţia dictatorului,  Elena  Ceauşescu,  care  a jucat,  de  asemenea,  un  rol profund  negativ  în  cadrul  regimului politic comunist.  Viaţa  economică  a  fost  marcată  de  centralizare,  dar  şi  de  o  creştere  economică forţată, în condiţiile în care piaţa internă devenea strictă şi rigidă, în  timp  ce  piaţa  internaţională  era  lipsită  de  stabilitate.  Economia  a  fost  expusă  indicaţiilor arbitrare ale dictaturii, de fapt, măsuri neştiinţifice şi haotice lansate  de Ceauşescu însuşi. Stabilirea de către dictator însuşi a ritmului de dezvoltare a  industriei  şi  agriculturii,  transferul  silit  al  forţei  de  muncă  din  agricultură  în  industrie,  exagerarea  rolului  industriei  metalurgice  şi  petrochimice,  lipsa  pronunţată de valută a ţării au dus la apariţia, la începutul anilor '80, a primelor  semne  ale  unei  crize  economice.  în  schimb,  au  continuat  să  se  construiască  complexe  economice,  mari  consumatoare  de  energie,  precum  combinatul  de  aluminiu  din  Slatina.  Rafinăriile  de  petrol  lucrau,  în  ultimii  ani  ai  regimului  ceauşist, doar cu 10% din capacitate. Penuria de carburant a fost agravată, după  1979,  de  criza  petrolului  şi  de  căderea  regimului  şahului  în  Iran,  ce  furniza  României petrol la preţuri scăzute.  Deşi  autorităţile  făceau  caz  de  mari  recolte,  în  realitate  nicicând  atinse,  populaţia  s­a  confruntat,  în  anii '70­80,  cu  o  criză  alimentară  foarte acută.  în  1982  s­a realizat o recoltă bună, dar seceta din anul  următor a accentuat criza  economică.  Datoria  externă  a  crescut  mereu,  fiind  cifrată,  în  1983,  la  10­11  miliarde  de  dolari,  care  vor  fi  rambursaţi  însă,  ulterior,  în  principal  prin  efortul  poporului  şi  mai  ales  pe  seama  sa.  în  aceste  condiţii,  nivelul  de  trai  a  scăzut  masiv,  aspect  demonstrat  de  raritatea  produselor,  de  creşterea  preţurilor,  şi  de  reintroducerea  cartelelor  la  alimente.  Au  fost  iniţiate  mari  obiective  ­  Transfă­  gărăşanul, Canalul Dunăre­Marea Neagră, Metroul bucureştean, ridicate, toate,  cu eforturi materiale deosebite.  încercarea de a reglementa în amănunt toate elementele existenţei umane  a afectat profund personalitatea omului. în 1976 au fost declarate „oraşe mari"  14 centre urbane, stabilirea în cadrul lor fiind foarte dificilă, iar condiţiile de viaţă  şi de muncă aproape imposibile. Au fost luate măsuri pentru o sporire artificială a  natalităţii, iar dictatorul dădea sfaturi populaţiei pentru o „alimentaţie raţională",  condamnând­o  la  foamete.  Maşinile  de  scris  şi  de  multiplicat  trebuiau  înregistrate  la  miliţie,  iar  contactele  cu  cetăţenii  străini  erau  aproape  interzise.  Ceauşescu  a  iniţiat  o  amplă  acţiune  de  „sistematizare"  teritorială,  de  fapt  demolări  haotice  de  sate,  în  cuprinsul  ţării,  şi  de  cartiere  ale  Bucureştiului.  în  Capitală, el a conceput un proiect gigantic, Bulevardul Victoria Socialismului, ce  urma să­i încununeze opera.  Psihiatria a fost  utilizată pe  scară largă, în  scopuri politice, pentru  a ani­  hila orice formă de rezistenţă politică faţă de regimul dictatorial. Creaţia cultu­  rală  a  fost  subordonată  partidului  comunist,  care  a  impus:  falsificarea  adevă­  ratei istorii naţionale,  reducerea rolului Academiei Române, ca for cultural 

381

suprem,  orientarea  activităţii  culturale  către  preamărirea  figurii  jalnice  a  dictatorului  şi  a  soţiei  sale,  justificarea  unei  ipotetice  con­  topiri  între partid  şi  stat. Suprimarea aproape  totală  a  libertăţii  de  gândire  şi  închiderea  unor  centre  de  cercetare  ştiinţifică,  precum  Institutul  de  Matematică,  şi  a  altora,  au  determinat  emigrarea  unor  intelectuali  de  seamă,  precum  George  Banu,  Mihai  Botez,  Matei Cazacu, Ion Caraion, Vlad Georgescu  şi alţii.  Conducerea  partidului  comunist  a  devenit,  în  România,  în  perioada  regimului  Ceauşescu,  o  castă  politică, fiind  controlată  de  familia  Ceauşescu  prin  intermediul  unei  grupări  de  activişti.  în  1987,  partidul  număra  3,6  milioane  de  membri,  în  marea  lor  majoritate  luptând  să  supravieţuiască  în  condiţii grele de muncă  şi de viaţă. în martie  1989,  graţie  unor  uriaşe  eforturi  materiale,  România  şi­a  achitat  datoria  externă.  Zecile  de  Dumitru Prunariu reorganizări  de  posturi  la  nivelul  conducerii  superioare  urmăreau, de fapt, punerea întregii  nomenclaturi de partid şi de stat sub controlul direct al lui Ceauşescu. Devenită  din  1980  viceprim­ministru  şi  figura  secundă  în  conducerea  comunistă,  Elena  Ceauşescu  conducea  Comisia  privind  cadrele  de  partid  şi  de  stat  şi  a  iniţiat  măsuri  dintre  cele  mai  dure,  staliniste,  în  vederea  construirii  unei  „societăţi  multilateral dezvoltate".  După 1975, în condiţiile încălcării brutal©; a drepturilor şi libertăţilor omului  s­a  dezvoltat  şi  în  România  o  mişcare  de  protest  contra  regimului  comunist.  Astfel, deşi în forme mai reduse, s­a manifestat fenomenul dizidentei. Dizidenţii ­  Doina  Cornea, Dan Petrescu,  Radu Fi/ipescu, Paul  Goma, Virgil Tănase, Ana  Blandiana,  Mircea  Dinescu  şi  alţii  ­  au  criticat  cultul  personalităţii,  au  solicitat  respectarea  drepturilor  omului  şi  realizarea  unor  reforme  de  structură.  Ei  s­au  alăturat protestelor unor largi pături ale populaţiei  împotriva agravării condiţiilor  de viaţă în ţară. în august 1977  s­a desfăşurat greva  minerilor din Valea Jiului,  ceea ce a impus prezenţa în această zonă a primului ministru din acea vreme ­  Ilie Verdeţ şi chiar a lui Ceauşescu personal. în martie 1979 s­a format Sindicatul  Liberal Oamenilor Muncii din România. Din conducerea sa au făcut parte Vasile  Paraschiv,  Ionel  Cană,  Gheorghe  Braşoveanu,  Nicolae  Dascălu,  Alexandru  Nagy. Acesta a fost printre primele sindicate libere din Europa Răsăriteană. El a  demonstrat, o dată în plus, importanţa luptei sindicale. în 1987 au avut loc agitaţii  în mari oraşe ale ţării­ la 16 februarie, manifestaţia studenţilor ieşeni, iar la 15  noiembrie,  puternica  demonstraţie  de  protest  a  muncitorilor  din  Braşov.  La  14  decembrie  1989  era  pregătită  să  izbucnească  la  laşi  o  acţiune  de  protest  antidictatorială,  dar  aceasta  a  fost  înăbuşită  în  faşă  de  către  organele  de  represiune.  382 

Una dintre ultimele întrevederi ale liderilor comunişti din Estul Europei ­ aniversarea R.D.G.,  din octombrie 1989 

Nemulţumită de rigorile regimului ceauşist populaţia a recurs, facilitate de  protestele  organizaţiilor  internaţionale  pentru  apărarea  drepturilor  omului,  şi  la  alte  forme  de  protest,  precum  trecerea  clandestină  a  frontierei,  în  special  în  Ungaria  şi  Iugoslavia  sau  la  emigrarea  către  S  U.A.,  Germania  şi  Israel.  Totodată, nu au lipsit unele momente de criză la  nivelul conducerii superioare,  prin fuga unor înalţi funcţionari  şi diplomaţi  în străinătate  sau  prin acuzaţiile lui  Constantin  Pârvulescu  (1979)  şi  chiar  ale  lui  Ştefan  Voitec  (1980).  la  adresa  politicii dictatoriale.  în planul politicii externe, în perioada regimului lui Ceauşescu, România, în  ciuda faptului că a afişat o p*olitică de „independenţă" faţă de U.R.S.S., a evoluat,  datorită  politicii  interne  autoritare,  către  o  pronunţată  izolare  diplomatică.  Este  adevărat că până în 1981 perechea dictatorială a efectuat peste 150 de vizite în  diverse  state  ale  lumii  şi  a  primit,  la  Bucureşti,  lideri  din  64  de  ţări.  Criza  economică şi necesităţile de gaze ale României au readus însă ţara noastră tot  mai  aproape  de  politica  Moscovei,  în  ciuda  neînţelegerilor  privind  criza  din  Afganistan şi a respingerii de către Ceauşescu, în mod vehement, a concepţiilor  de  democratizare  şi  restructurare  dezvoltate de către liderul  sovietic  Mihail  S. Gorbaciov, în politica de perestroika. încălcarea flagrantă a libertăţilor omului  a  generat  răcirea  relaţiilor  cu  Germania,  Statele  Unite  ale  Americii,  Franţa  şi  Israel  ceea  ce  l­a  determinat  pe  Ceauşescu  să  se  îndrepte  către  o  cooperare,  total  ineficientă,  cu  statele  africane  şi  latino­americane.  în  1989  şase  foşti  fruntaşi  ai  partidului  comunist,  şi  anume:  Corne/iu  Mănescu,  Alexandru  Bârlă­  deanu, Gngore Răceanu, Constantin Pârvulescu, Gheorghe Apostol, Silviu Bru­  can  au  adresat  un  apel  lui  Nicolae  Ceauşescu  în  care  au  solicitat  respectarea  drepturilor omului şi a Constituţiei, oprirea „sistematizării" teritoriului ţării, înceta­  rea exportului de alimente, restabilirea prestigiului internaţional al României.  La finele anilor '80, criza de structură a regimului comunist în România s­a  adâncit.  Lupta  împotriva  regimului  dictatorial,  pentru  drepturi  şi  libertăţi  demo­  cratice, a fost favorizată, într­o mare măsură şi de contextul internaţional ­ pră­  buşirea regimurilor comuniste din răsăritul şi centrul Europei, dar, în principal,  383

Imagini din Bucureşti, in după amiaza zilei de 22 Decembrie 1989

386 

de  sporirea  nemulţumirilor  populare  faţă  de  greutăţile  cotidiene  ale  muncii  şi  vieţii, de represiunea internă faţă de orice formă de protest. Acestea au dus, în  decembrie 1989 la o puternică revoltă populară.  Anul 1989 a accentuat criza regimurilor comuniste. în Polonia s­a constituit  primul guvern necomunist, format din reprezentanţi ai Solidarităţii. Ungaria, unde  reformele  economice  s­au  înteţit,  şi­a  deschis  graniţa  de  apus  refugiaţilor  est­  germani,  care  doreau  să  emigreze  în  R.F.G.  în  Bulgaria,  Teodor  Jivkov  a  fost  înlocuit  cu  Petar  Mladenov.  La  Praga,  după  marile  demonstraţii  populare,  regimul  comunist  a  căzut  în  cadrul  „revoluţiei  de  catifea",  iar  Vaclav  Havel  şi  Alexander Dubcek, cunoscuţi dizidenţi, au ajuns la conducerea ţării. în octombrie  1989, în R.D.G., sub o uriaşă presiune populară, Erich Honecker a demisionat,  iar  Zidul  Berlinului,  simbol  al  divizării  artificiale  a  continentului  european,  s­a  prăbuşit, apropiind momentul reunificării Germaniei.  în  schimb,  la  Bucureşti,  deşănţatul  cult  al  personalităţii  continua  să  înregistreze, imperturbabil, noi pagini. Dictatorul Nicolae Ceauşescu era reales,  în  noiembrie  1989  (Congresul  al  XIV­lea),  secretar  general  al  partidului  comunist. La începutul lunii decembrie 1989 a avut loc, în insula Malta, întâlnirea  între liderii S.U.A. şi U.R.S.S.  Semnele marii şi puternicei revolte populare din România, care au marcat  debutul prăbuşirii comunismului, au început la Timişoara, unde, zeci de mii de  oameni,  pornind  de  la  pretextul  evacuării  pastorului  Lâszlo  Tokeş,  au  înfruntat,  între  17­20  decembrie  1989,  represiunea  armată  soldată  însă  cu  numeroase  victime.  Reîntors  după  o  vizită  în  Iran,  în  seara  zilei  de  20  decembrie  1989,  Ceauşescu a ţinut o cuvântare radiotelevizată în care a înfierat evenimentele din  oraşul de pe Bega, pe care Ie­a atribuit „unor elemente huliganice". în speranţa  „reconfirmării" sprijinului popular pentru  acţiunile sale, dictatorul a organizat, la  21 decembrie 1989, un miting la Bucureşti. Acesta s­a întors însă împotriva sa.  în  noaptea  care  a  urmat,  străzile  Bucureştiullii,  piaţa  Teatrului  Naţional,  a  Universităţii,  zona  Hotelului  Intercontinental,  Piaţa  Romană,  au  fost  martorele  represiunii organizate de comunişti, a dorinţei de libertate a mii şi zeci de mii de  oameni, care au luptat cu mâinile goale.  La  22  decembrie  1989,  sub  imensa  presiune  populară,  ce  practic  asedia  sediul  Comitetului  Central  al  P.C.R.  din  Bucureşti,  actualul  sediu  al  Senatului,  Nicolae şi Elena Ceauşescu au fugit. Seara a fost lansat, de către un organ de  putere politică nou instituit ­ Frontul Salvării Naţionale  ­ un apel către ţară, bază  pentru noile realităţi politice în România. Capturat ulterior, cuplul dictatorial a fost  judecat la Târgovişte în împrejurări excepţionale ­ luptele cu elemente înarmate,  denumite  şi  „terorişti"  ­  şi  executat  la  25  decembrie  1989,  în  chiar  ziua  de  „Crăciun".  în  zilele  de  21­22  decembrie  1989,  şi  chiar  mai  târziu,  au  avut  loc  confruntări  armate  şi  demonstraţii  populare  şi  la  Arad,  Sibiu,  Braşov,  Cluj­  Napoca,  soldate  cu  numeroase  victime;  tot  acum  şi­au  reluat  activitatea  par­  tidele  interzise  de  regimul  comunist,  altele  fiind  create  în  chiar  focul  evenimentelor;  se  înlătura  astfel  monopolul  politic  al  unui  singur  partid  şi  se  deschidea  drumul  către  pluripartitism,  spre  revenirea  la  tradiţiile  politico­isto­  rice româneşti, interbelice. Revolta populară, în spatele căreia s­au diseminat 387

grupuri  şi interese politice,  a  înlăturat regimul comunist  pe cale violentă  şi  a redeschis drumul României către democraţie, pluralism politic  şi economie  de piaţă. 

Vlad Georgescu despre regimul comunist în România 

.. Mi se pare limpede că la capătul a 40 de ani de comunism în România trăsăturile negative  le  covârşesc  în  chip  evident  pe  cele  care  ar  putea  fi  eventual  considerate  drept  pozitive...  Un  cercetător atent trebuie să se aplece şi asupra societăţii comuniste cu aceleaşi metode obiective cu  care a studiat şi societăţile premergătoare..." 

Victor Frunză despre dictatura ceauşistă  „Pericolul pe care dictatura lui Nicolae Ceauşescu îl prezintă pentru poporul nostru este atât  de mare încât datoria patriotică primordială în acest moment a fiecăruia este de a acţiona pentru a  ne salva ţara de la o posibilă catastrofă, incomparabilă cu nici una care a pândit­o până acum de­a  lungul istoriei..."  v      TEMĂ:  1.  Cum explicaţi caracterul violent al stalinizării în România''  2.  Care a fost specificul procesului de industrializare în România, în perioada regimului  comunist?  3.  Descrieţi relaţiile dintre România şi U.R.S.S. în perioada 1965­1989.  4.  Prezentaţi împrejurările interne şi externe ale prăbuşirii regimului comunist în România.

România în context internaţional, 1918­1989  (Tabel recapitulativ)  România 

Anul 

Situaţia internaţională 

1 

2 

3 

28 ian./10 febr. ­ România cere pace Pu­  1918  8   ian.  ­  Preşedintele   S.U.A.   Woodrow  terilor Centrale.  Wilson (1856­1924) publică Declaraţia „Ce­  27 mart./9 apr. ­ Sfatul Ţării de la Chişinău  lor 14 Puncte". 9 febr. ­ Germania  decide unirea Basarabiei cu România. 24  semnează Tratatul de pace cu Ucraina 3  apr./7 mai.  ­  T ratatul de p ac e d e la  mart.  ­  T ratatul de p ac e d e l a Bres t­  Bucureşti între România şi Puterile Centrale.  Litovsk între Germania şi Rusia sovietică. 15  24   aug./6   sept.  ­  Formarea   Consiliului  iul. ­ A doua Dătălie de la Marna. 16 iul. ­  Naţional al Unităţii Române de la Paris.  Ţarul Nicolae al II şi familia sa sunt  5/18 oct. ­ Alexandru Vaida Voevod (1872­  masacraţi de bolşevici. 15 sept. ­ Ofensivă  1950) citeşte în Parlamentul maghiar decla­  aliată în Balcani. 29 sept. ­ Bulgaria  raţia de autodeterminare a românilor din  semnează armistiţiul.  28 oct. ­ Proclamarea statului cehoslovac.  Ungaria. 27 oct./9 nov.  ­  România c ere  30 oct. ­ Turcia semnează armistiţiul de la  printr­un  ultimatum, adresat Puterilor  Mudros. 3 nov. ­ Austria semnează  Centrale, evacuarea trupelor străine. 3/16  armistiţiul de la Villa­Giusti. Polonia îşi  nov.  ­ Decret lege privind votul universal.  proclamă independenţa. 11 nov. ­ Germania  15/28 nov. ­ Consiliul Naţional Român din  semnează armistiţiul de la Retondes. 16 nov.  Bucovina hotărăşte unirea Bucovinei cu Ro­  ­ Proclamarea Republicii Ungare. 28 nov. ­  mânia. 18 nov./1 dec. ­ Marea Adunare  Kaiserul Wilhelm al II abdică şi se refugiază  Naţională de la Alba lulia aprobă unirea  în Olanda.  Transilvaniei cu România. 16/29 dec.  ­r  1 dec.  ­  Petru  I  devine rege al s ârbilor,  Decret pentru exproprierea pământului din  vechiul Regat.  croaţilor şi slovenilor. 

18/21   ian.  ­  România ia parte  la  des­  1919  5/11 ian. ­ Insurecţia organizată în Germa­  chiderea lucrărilor Conferinţei de pace de la  nia de către grupul comunist „Spartacus".  21 ian. ­ Proclamarea Republicii Irlanda. 22  Paris.  ian. ­ Se pun bazele Societăţii Naţiunilor. 2/4  5/18 mart. ­ Adoptarea calendarului gre­  mart. ­  Fondarea  Internaţionalei Co­  gorian începând de la 1 apr. 1919. apr.  ­  muniste. 21 mart. ­începutul dictaturii  Lupte în Transilvania între armata  comuniste sub conducerea lui Bela­Kun în  română şi cea maghiară. Trupele române  Ungaria. 28 iun. ­ Semnarea Tratatului de  ating Tisa (1 mai) şi ocupă Budapesta (aug. ­  pace de la Versailles. 1 aug. ­ Prăbuşirea  nov.).  regimului comunist condus de Bela Kun. 

389

1  29 dec.  ­  Parlamentul votează  legile de  ratificare a unirii Transilvaniei, Basarabiei şi  Bucovinei cu România. 

2 

3  11  aug. ­ Constituţia de la W eimar (Ger­  mania).  10 sept. ­ Semnarea Tratatului de pace de  la Saint­Germain­en­Laye cu Austria. 19  1  nov. ­ Senatul S.U.A. respinge Tratatu  de  la Versailles şi  se  opune  constituiri  Societăţii Naţiunilor. 27 nov. ­ Semnarea  Tratatului de pace de la Neuilly­sur­Seine cu  Bulgaria.  ­ Război civil în Rusia sovietică. 

10 ian. ­ România devine membru fondator  al Ligii Naţiunilor.  5 sept. ­ Legea pentru reglementarea con­  flictelor colective de muncă („Legea Tran­  cu­laşi"). oct. ­ Greva generală a  lucrătorilor din România. 

1920  10 ian. ­ Societatea Naţiunilor se instalează  la Geneva. 1 mart. ­  Mikloş Horthy (1868­  1957) este ales „regent" al Ungariei. 23 apr.  ­ Adunarea Naţională a Turciei în­  credinţează  puterea   lui   Mustafa   Kemal  (1881­1938). 27 mai.  ­  Thomas Mas aryk  (1850­1937)  este ales preşedinte al  Cehoslovaciei. ­ Războiul greco­turc. ­  Războiul civil în Rusia sovietică. 5/16 iul. ­  Conferinţa de la Spa în problema reparaţiilor.  8 aug. ­ Adolf Hitler (1889­1945) fondează  Partidul Naţional Socialist German. 10 aug. ­  Semnarea Tratatului de pace de la Sevres cu  Turcia.  dec. ­ Uniunea Sovietică recunoaşte inde­  pendenţa   republicilor   baltice  ­  Estonia,  Lituania, Letonia. 

8/12 mai ­ Constituirea Partidului Comunist  din România. 23 iul. ­ Semnarea Convenţiei  de la Paris în problema statutului Dunării.  ­ Legea pentru reforma agrară. ­ Constituirea  Micii înţelegeri. 

1921  28 febr./8 mart. ­ Răscoala marinarilor so­  vietici de la Kronstadt este reprimată, mart. ­  Intră în vigoare Noua Politică Economică  (N.E.P.) în U.R.S.S. mart. ­ Franţa ocupă  Ruhrul. apr./iun. ­ încheierea Micii  înţelegeri între România, Cehoslovacia şi  Iugoslavia, oct. ­ Conferinţa de la  W ashington pentru limitarea armamentului  naval şi în problemele Extremului Orient. 6  dec. ­  Marea Britanie recunoaşte inde­  pendenţa Irlandei. 1921/1922 ­ Marea  foamete din U.R.S.S. 

1922  27 mart/2 apr. ­  losif Visarionovici Stalin  (1879­1953) este ales, la Congresul al XI­lea  al Partidului Bolşevic, secretar general.

1  16 sept. ­ Semnarea unei Convenţii militare  româno­polone.  20 nov.­24 iul. ­ 1923 ­ România ia parte  la Conferinţa de la Lausanne în problema  strâmtorilor. 26/27 mart. ­  Este votată de  către Parlament o nouă Constituţie. 

2 

3  16 apr. ­ Tratatul de la Rapallo între Ger­  mania şi Uniunea Sovietică. Germania este  primul stat care recunoaşte U.R.S.S.  24/29 oct. ­ Marşul asupra Romei. Benito  Mussolini (1883­1945) devine prim­ministru.  30 dec. ­ Formarea Uniunii Republicilor So­  cialiste Sovietice. 

aug. ­ Se constituie Liga Drepturilor Omului. 

1923  11 ian. ­ Criza Ruhrului pe tema reparaţiilor.  24 iul. ­ Tratatul de la Laussane reglemen­  tează problema raporturilor între Turcia şi  Grecia şi statutul Strâmtorilor. 13 sept. ­  începutul dictaturii lui Pnmo de Rivera în  Spania. 29 oct. ­ Proclamarea Republicii  Turcia. 8/11 nov. ­ Puciul de la Munchen, la  care ia parte şi Adolf Hitler, eşuează. 3 nov. ­  începutul lucrărilor Comisiei Dawes în  problema reparaţiilor. 

5 apr. ­ Interzicerea activităţii partidului co­  munist. 4 iul. ­ Se adoptă legea minelor. 19  dec. ­ Legea pentru reprimarea unor noi  infracţiuni contra liniştii publice. 

1924  21 ian. ­ Moartea lui V.l. Lenin (1870­1924).  I  31 ian. ­ Prima Constituţie a U.R.S.S.  oct./nov.  ­  U.R.S.S. este recunoscută de  Franţa, Anglia Italia, Austria, Norvegia, Sue­  dia, China. 

­ Se creează întreprinderea Copşa Mică­Cugir.  25 febr. ­ Miron Cristea devine primul Pa­  triarh al Bisericii Ortodoxe Române. 17 iun. ­  Legea pentru organizarea şi exploatarea  căilor ferate române.  12 dec. ­ Prinţul Carol renunţă la tron  în  favoarea fiului său Mihai. Decizia este rati­  ficată de către Consiliul de Coroană (31  dec). ­ Moartea lui Ion I.C. Brătianu. ­ la  fiinţă uzina I.A.R. din Braşov. 

1925  12 mart. ­ Moartea lui Sun­Yat­Sen (1866­  1925). îi succede Chang­Kai­Chek. 26 apr. ­  Paul Hindenburg (1847­1934) este ales  preşedinte al Germaniei. 16 oct. ­  Acordurile de la Locarno garantează  Franţei şi Belgiei frontierele lor răsăritene,  dec. ­ Introducerea votului universal în Ja­  ponia. 

4 ian.  ­ Parlamentul ia act de renunţarea  prinţului Carol la tron. 26 mart. ­ Semnarea  unui „tratat de garanţie" între România şi  Polonia. 27 mart.  ­  Adoptarea unei noi  legi elec torale. 20 iul. ­  Moartea regelui  Ferdinand. îi urmează nepotul său Mihai  sub tutela unei  Regenţe. 

1926  24 apr. ­ Tratat de neutralitate şi neagre­  siune între Germania şi U.R.S.S. mai./nov. ­  Grevă generală în Marea Bri­tanie. 

391

1  8 sept ­ Germania este acceptată ca mem­  bră a Societăţii Naţiunilor 

16 sept ­ Semnarea unui tratat de alianţă  cu Italia  1927 

23 aug ­ Execuţia lui Sacco şi Vanzetti în  S U A 

10 mai ­ Semnarea Concordatului cu Va­  ticanul  1928 

apr ­ Generalul Carmona devine pnm­mi­  nistru al Portugaliei, într­un guvern în care  Salazar deţine portofoliul finanţelor  27 aug ­ Semnarea Pactului Bnand­Kellogg  care interzice folosirea forţei între state  1 oct ­ începutul colectivizăm  în Uniunea  Sovietică 

6 mai ­ Adunarea organizată de P N T   la  Alba luha Agitaţii carliste în tară  4 sept ­ România aderă la Pactul „Briand­  Kellogg' 

1929  11 febr ­ concordatul de la Lateran  între  Italia şi Vatican  7  iun  ­  Semnarea  „pianului  Young"  în  problema reparaţiilor  24/25 oct  ­  Crahul financiar ae pe W all  Street    (New    York)  începutul    crizei  economice (1929­1933)  nov ­începutul regimului autoritar al regelui  Alexandru I în Iugoslavia 

2 febr ­ Semnarea la Paris a „împrumutului  de stabilizare"  9 febr ­ România semnează Protocolul de  la Moscova  4/5 aug ­ Greva de la lupeni 

6/31  aug  ­  România  ia  parte  la  Conferinţa  de  la  Haga  care  a  luat  în  discuţie  .planul  Young'  1930 

5 ian ­ Creearea Colhozurilor în U R S S 

6/7 iun ­ Reîntoarcerea, pe neaşteptate, în  tară, a prinţului Carol „Restauraţia carltstă'  8 iun  ­ Parlamentul îl proclamă pe Carol  rege al României sub numele de Carol al  II  27  iul  ­  Concesionarea  serviciului  de  tele­  foane firmei  nord­amencane I  T T  în schim­  bul  unui  împrumut  financiar  10  sept  ­  Nicolae  Titulescu  (1882­1941)  este  ales  preşedinte  al  sesiunii  a  XI­a  a  Adunării  Societăţii Naţiunilor 

28 ian ­ Primo de Rivera renunţă la putere,  în Spania 

14 sept ­ Partidul nazist câştigă 107 locuri  în Parlamentul german (Reichstag) 

1931  ­  Man demonstraţii împotriva efectelor crizei  economice  ­  Concesionarea unor ramuri economice că  tre firmele străine în schimbul acordării unor  împrumuturi financiare 

12 apr ­ Abdicarea regelui Alfons al XIII,  instaurarea republicii în Spania 20 iun ­  Moratoriul Hoover în problema reparaţiilor  18 sept ­ Incidentul de la Mukden (China),  Japonia atacă Manciuria 

1932  2 febr ­ 11 iun  1934 ­ România ia parte la  Conferinţa de dezarmare de la Geneva 

2 febr ­ începutul Conferinţei de dezarmare  de la Geneva

1  iul ­ Victoria în alegeri a Partidului National  Ţărănesc 

2 

3  9    mart  ­  Eamon    de   Valera   devine  pnm­ministru al Irlandei  10 mai  ­  Engelbert Dolfuss (1892­1934)  este numit cancelar al Austriei 16 iun /9 iul ­  Conferinţa de la Laussane în problema  reparaţiilor 5 iul  ­ Instaurarea  dictaturii  lui Salazar (1889­1970) în Portugalia dec  ­ Franklin  Delano  Roosvelt  (1882­1945)  îşi prezintă programul economic numit „New  Deal   este ales preşedinte al S U A 

8 ian ­ Constituirea Frontului Plugarilor  1933  30 ian  ­ Hindenburg îl numeşte pe Adolf  ian ­ Noi reduceri ale salariilor şi pensiilor  Hitler  în postul de cancelar al Reichului  ian ­ febr ­ Greve la Bucureşti şi pe Valea  începutul dictaturii naziste în Germania 15  Prahovei 16 febr  ­ Reorganizarea M ICII  mart  ­  Proclamarea celui de al lII Reich  înţelegeri, Constituirea   unui   Consiliu  Sfârşitul republicii de la Weimar 20  iul  ­  Permanent  al organizaţiei 14   apr  ­  Semnarea  Concordatului  dintre Germania  Legea   pentru   reglementarea datoriilor  şi Vatican 14  oct  ­  Retragerea  agricole şi urbane 3­5 iul  ­  România  Germaniei   de   la Conferinţa pentru  semnează  la Londra  Convenţia de definire  dezarmare  a agresiunii  19 oct ­Retragerea Germaniei din Socie­  29  dec  ­ Primul  ministru,   !   Gh    Duca  tatea Naţiunilor 9 nov ­  Noaptea de cristal  (1879­1933), este asasinat de legionari pe  din Germania începutul genocidului  împotriva  populaţiei evreieşti 1933/1934 ­  peronul gării din Sinaia  Se '.nstituie în tară  Expoziţia internaţională de la Chicago  starea de urgentă 

5 ian  ­  Formarea unui guvern liberal  în  frunte cu Gheorghe Tătărăscu (1886­1957)  8 febr  ­  România s emnează  la Atena,  alături de Grecia, Turcia şi Iugoslavia, docu­  mentul de constituire a Înţelegem Balcanice 

1934  26 oct ­ Semnarea pactului de neagresiune  polono­german 12 febr  ­  Lupte de stradă  la Viena  între  social­democrati şi  susţinătorii cancelarului Dolfuss 14/15 iun  ­  Prima întâlnire între Hitler şi Mussolini  29/30 iun  ­ Noaptea   Cuţitelor lungi'  în  Germania  înlăturarea   de   către   Ntler  a  liderilor S A 25 iul ­ Asasinarea lui Dolfuss  de către un grup de fascişti austrieci 2 aug ­  Moartea preşedintelui Hindenburg 19   aug  ­  Hitler   cumulează  funcţia   de cancelar şi  preşedinte al Reichului   la titlul de Fuhrer  18    sept  ­  U R S S    este    primită  în  Societatea Naţiunilor 1    dec  ­  Uciderea  lui   S M    Kirov   la Leningrad Urmează o  teribilă represiune în rândul  conducem  superioare  a  Partidului Bolşevic 

393

1935  ian ­ Continuă atacurile japoneze în China 

1936­1936  ­  Construirea  Arcului  de  Triumf  de la Bucureşti  15  iul ­ Nicolae Titulescu  este însărcinat  de  guvernul de la Bucureşti să facă demersuri  în  vederea  încheiem  unui  pact  de  asistentă  mutuală cu Uniunea Sovietică 

1 mart ­ Saarul este alipit Germaniei 

16  mart  ­ Germania  introduce  serviciul  militar obligatoriu  2 mai ­ Semnarea tratatului de neagresiune  sovieto­francez  18 iun  ­ Semnarea acordului naval între  Germania şi Anglia  15 sept ­ Legile rasiale în Germania 

17 sept  ­ România este aleasă membru  permanent în Consiliul Ligii Naţiunilor 

2 oct ­ Italia atacă Etiopia  10 oct ­ Societatea Naţiunilor hotărăşte să  instituie sancţiuni economice contra Italiei 

1936  20 ian ­ Moartea regelui George al V­lea al  Angliei îi succede la tron Eduard al VlII 

18  febr  ­  Alegeri  parlamentare  parţiale  în  judeţele Hunedoara şi Mehedinţi  ­  Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică  critică ocuparea de către Germania a zonei  demilitarizate renane  ­  Demonstraţii ale forţelor democratice 

7 mart ­ Germania denunţă acordurile de la  Locarno  şi    ocupă  Renania     ce    era  demilitarizată  9 mai  ­  Italia cucereşte Etiopia   Regele  Italiei devine împăratul Etiopiei  20  iul  ­  Convenţia  de  la  Montreux  în  problema strâmtonlor 

21  iul  ­  Se  semnează  la  Montreux  un  protocol româno­sovietic în care se arată că  Nicolae Titulescu şi Maxim Litvmov au ajuns  la un acord cu privire la încheierea unui pact  de asistentă mutuală 

iul ­ începutul războiului civil în Spania aug  ­ începe în   U R S S   sena  marilor  procese şi epurări din epoca stahnistă 

aug  ­  România  aderă  la  Comitetul  de  neintervenţie'  format  în  urma  izbucnim  războiului civil din Spania 

sept  ­  Formarea  primelor  brigăzi  interna­  ţionale ce luptă alături de forţele republicane  în Spania  25 oct ­ Semnarea tratatului de alianţă între  Italia şi Germania (Axa Roma­Berlin) 25 nov  ­ încheierea Pactului Anticomintern de  către Germania şi Japonia 

1937  23 febr ­ Guvernul Tătărăscu este remaniat  24 mart ­ Adoptarea unei noi legi a minelor  8 oct ­ Decret lege privind înfiinţarea „Străjn  tării" A fost desfiinţată în sept 1940 

394

26 apr  ­  Bombardarea de c ătre aviaţia  germană a oraşului Guernica din Spania 7  iul ­ Incidentele de la podul Marco Polo  Japonezii reiau ofensiva în China 6 nov ­  Italia aderă la pactul Anticomintern şi se  retrage din Liga Naţiunilor (11 dec ) 

1 

2 

3 

22 oct ­ România semnează pactul de la  Nyon 20 dec  ­ Alegeri  parlamentare  N ICI  un partid nu obţine numărul de voturi  necesar pentru a forma guvernul  Instaurarea guvernului minoritar Goga­Cuza 

10 ian ­ Unirea liberalilor conduşi de Dinu  (1866­1950) şi respectiv Gheorghe Bratianu  (1898­1953) 10 febr ­ Instaurarea guvernăm  personale a regelui Carol al II  Se publică  o nouă Constituţie 31  mart  ­ Desfiinţarea  partidelor politice Formarea Consiliului de  Coroană apr  ­ Arestarea şi condamnarea  liderilor Gărzii  de  Fier în  frunte  cu  Comeliu  Z Codreanu (1889­1938) Ei sunt  împuşcaţi la 29/30 mai aug ­ Decret lege  privind împărţirea tării în ţinuturi  11  oct  ­ Decret regal  privind înfiinţarea  breslelor de lucrători, meseriaşi şi funcţio­  nari  nov  ­  Carol al  II  întreprinde vizite în  Anglia, Franţa, Belgia şi Gerrnania 

1938  mart ­ Noi procese politice şi deportări în  masă în Uniunea Sovietică  12/13  mart  ­ Austria  este  invadată  de  trupele germane  ­ Acţiuni antisemite în Austria  15 sept  ­ Vizita primului ministru britanic  Neville Chamberlain (1869­1940) în Ger­  mania  29­30  sept  ­  Dictatul  de  la  Munchen  Germania    preia    regiunea    sudetă  din  Cehoslovacia  începutul      dezmembrăm  Cehoslovaciei 2 nov  ­ Italia şi Germania  oferă Ungariei Slovacia de Sud oct  ­  Monseniorul Tiso preia conducerea  Slovaciei nov ­ Ungaria aderă la Pactul  Antikomin­tern 

7 mart  ­  Se c onstituia guvernul Armând  Călinescu mart ­ Demonstraţii de susţinere  a guvernului în fata ameninţărilor Germaniei  23 mart  ­ Semnarea acordului economic  între România şi Germania 13   apr  ­  Anglia  şi   Franţa  garantează frontierele  României  1 mai ­ Demonstraţia forţelor democratice la  Bucureşti  7 sept ­ România îşi proclama neutralitatea  :  ată de război 21 sept ­ Asasinarea de  către legionari a primului ministru Armând  Călinescu (1893­1939) 

1939  15   mart  ­  Germania   anexează  restul  Cehoslovaciei mart ­ Slovacia îşi proclamă  independenta  7 apr ­ Italia invadează şi ocupă Albania  ­ încordare în raporturile germano­polone  Germania denunţă tratatul de neagresiune  cu Polonia din 1934 (28 apr) 22  mai  ­  Germania  şi  Italia  semnează Pactul de  Otel Aderă şi Japonia (8 aug ) aug  ­  Tratative    anglo­franco­sovietice privind o  posibilă  alianţă  şi un ac ord de  asistentă  mutuală 23   aug  ­  Semnarea   pactului  Molotov­Ribentropp 25 aug ­ Semnarea  tratatului de asistentă mutuală între Anglia  şi Polonia 1   sept  ­  Germania   invadează  Polonia începe al doilea război mondial 3  sept  ­  Anglia şi Franţa declară război  Germaniei 

395

1 

2 

3  17  sept.  ­ Trupele  sovietice  pătrund  în  Polonia    răsăriteană  desăvârşind    astfe  dezastrul statului polonez. 30 nov.  ­  12  mart.  1940  ­  Război  între  U.R.S.S. şi  Finlanda. 

mart.­apr.  ­  Eliberarea   legionarilor   din  1940  9 apr. ­ Invazia germană în Danemarca şi  închisori. 26 iun.  ­  Notă  ultim ati vă  a  Norvegia. 10 mai ­ Germania atacă Belgia,  U.R.S.S.  în  legătură cu cedarea Basarabiei  Olanda, Luxemburg şi Franţa. Franţa  şi a Nordului Bucovinei. începutul  capitulează la 21 iun. 1940.  dezmembrării  României. 11   iul.  ­  10 iul. ­ începe bătălia Angliei.  România  se  retrage  din   Liga Naţiunilor.  3­6 aug.  ­  Uniunea Sovietic ă îşi impune  28­ ­30  aug.  ­  Germania  şi   Italia  silesc  voinţa statelor baltice care devin „republici  România să cedeze Ungariei, prin „Dictatul"  sovietice".  de   la   Viena,   Nord­Vestul   Transilvaniei.  20 aug. ­ L.D. Brostein (Troţki) ­ (1879­1940)  Mutilarea României este desăvârşită  prin  este ucis în Mexic de un agent al lui Staiin.  cedarea,   tot   sub   presiune,   a   Sudului  17 sept. ­ Se anulează planul german de  Dobrogei către Bulgaria (7 sept.). ­  invazie a Angliei.  Demonstraţii uriaşe de protest împotriva  27   sept.  ­  Germania,   Italia  şi   Japonia  cedărilor teritoriale. 5 sept. ­ Carol al II  semnează Pactul Tripartit. ­ Lupte grele în  cedează principalele prerogative   ale  Nordul Africii între trupele britanice şi  puterii    generalului    Ion Antonescu. 6 sept.  italiene.  ­  Abdic area lui Carol al  II.  îi  urmează  Mihai I. 14 oct.  ­  România este  proclamată „stat  naţional­legionar". 12   oct.  ­  Intrarea  trupelor  germane  în România.  23 nov. ­ România aderă la Pactul Tripartit.  26/28 nov. ­ Asasinarea de către legionari a  unor cunoscuţi oameni politici. 

21­23 ian. ­ Rebeliunea legionară.  28 ian.  ­  Formarea unui  nou guvern  în  frunte cu Ion Antonescu (1882­1946). ­  Militarizarea întreprinderilor şi instituţiilor.  22   iun.  ­  România   ia   parte   la   atacul  împotriva U.R.S.S. 6  iul. ­  Programul  de  la   laşi  împotriva evreilor. 26 iul.  ­  Armata  română  atinge Nistrul  şi  eliberează, astfel,  Basarabia. ­ România preia administraţia  Transnistriei.  S  dec.  ­  Marea  Britanie  declară  război  României. 

396

1941  febr. ­ Trupe germane sunt trimise în nordul  Africii să lupte alături de italieni, apr.  ­  invazia germană  în  Iugoslavia  şi  Grecia.  13  apr. ­ Japonia  şi  Uniunea  Sovietică  semnează un tratat de neutralitate. 22  iun.  ­  Germania  şi  aliaţii  săi  atacă Uniunea  Sovietică. 14 aug.  ­  Semnarea de c ătre  S.U.A.  şi  Marea Britanie a Cartei  Atlanticului. 4 sept. ­ începe asediul  Leningradului care durează până în 1944.  oct.  ­  Bătălia   Moscovei  duce  la  prima  înfrângere a, germanilor, ian. 1942. Sfârşitul  războiului fulger. 

,   1  12 dec. ­ România declară război S.U.A. 

2 

3  7 dec. ­ Atacul surpriză al forţelor japoneze  la Pearl Harbour. S.U.A. intră în război. ­  Ofensivă japoneză în Extremul Orient, dec. ­  Lupte în Nordul Africii. Britanicii reiau  Benghazi şi Tobruk. 

sept.­febr.    1943  ­  în   bătălia   de   la  Stalingrad   armata   română  suferă  grave  pierderi umane şi materiale. 

1942  12 ian. ­ Se semnează Declaraţia Naţiunilor  Unite. Se constituie coaliţia antihitleristă. 20  ian. ­ Conferinţa de la W ansee adoptă  „soluţia finală" contra populaţiei  evreieşti,  începe holocaustul împotriva evreilor. ­ Lupte  în Oceanul Pacific. ­ Raiduri aeriene aliate  asupra Germaniei. 4/9 mai ­ Bătălia din  Marea de Corali între japonezi şi americani.  4­6 iun. ­ Bătălia de la Midway. Prima mare  victorie a S.U.A. iul.­febr. 1943  ­  Ofensiva  germană de la Stalingrad   sfârşeşte  dezastruos.    Gravă înfrângere a germanilor  şi aliaţilor lor. oct.­ nov. ­ Luptele dintre  britanici şi ger­mano­italieni de la El  Alamein. 

•  iun. ­ Constituirea  Frontului  Patriotic Anti­  hitlerist. 1 aug. ­ Raid aerian anglo­american  asupra Ploieştiului şi Văii Prahovei.  sept­mart. 1944  ­  Negoc ieri de pac e cu  aliaţii, la Ankara, nov.­iun.  1944  ­  Negocieri de pac e c u  Uniunea Sovietică,  la Stocholm. 

1943  ian. ­ Germania proclamă „războiul total". 2  apr. ­ Descoperirea de către germani a  gropilor comune de la Katyn, unde mii de  ofiţeri şi soldaţi polonezi au fost masacraţi  de către sovietici. 10  apr.­16 mai  ­  Răs c oal a  evr eilor din  ghetoul Varşoviei.  30 iun. ­ Dizolvarea Cominternului.  iul. ­ înfrângerea forţelor blindate germane  la Kursk. iul. ­ Debarcarea anglo­americană  în Sicilia şi   Sudul   Italiei.   Mussolini   este  înlăturat (27 iul.). Se formează un nou guvern  condus de Pietro Badoglio. ­ Raiduri aliate  asupra Germaniei. 3 sept. ­ Capitularea  necondiţionată a Italiei.  22­26 s ept.  ­  Conf erinţa de la T eheran  (I.V. Stalin, F.D. Roosvelt, W. Churchill). 

mart.­ iun. ­ Tratative de pace cu aliaţii la  Cairo. 17 mart. ­ Masacrul de la Râbniţa. 

1944  22 ian. ­ Debarcarea aliată de la Anzio. ­  Lupte în Filipine. ­ Ofensiva armatei  sovietice în Bielorusia şi Ucraina. 

\ 

397

6  iun.  ­  Debarcarea  aliată  în  Normandia.  Deschiderea  celui  de  al  II  front  în  Europa. 

2 apr. ­ Nota lui Molotov (Veaceslav M. ­ n.  1890) în legătură cu poziţia U.R.S.S. faţă  de intrarea trupelor sovietice pe teritoriul  României.  4 apr. ­ Bombardament masiv aliat asupra  Bucureştiului.  ­  Intensificarea   contactelor  între    regele  Mihai şi forţele democratice pentru ieşirea  ţării din război.  20 aug. ­ începe ofensiva laşi­Chişinău. 23  aug.  ­  Arestarea la Palatul  Regal  a  membrilor guvernului  Antonescu.  Se for­  mează un nou guvern condus de Constantin  Sănătescu.  24­31 aug. ­ Forţele armate române curăţă  teritoriul de trupele germane. 30­31 aug. ­  Trupele sovietice pătrund în Bucureşti.  12 sept.  ­  Semnarea  Convenţiei de Armi­  stiţiu între România şi Naţiunile Unite.  ­  Se introduce cenzura presei.  12  oct. ­ Constituirea  Frontului  Naţional  Defnorat. 

20 iul. ­ Atentatul de la Rastenburg contra  lui Hitler. 

1    aug.  ­  începe   insurecţia   Varşoviei.  Durează până la 2 octombrie. 

­  Ofensiva aliată în Europa Occidentală.  21   sept.  ­  Lovitură de stat  în  Bulgaria.  Comuniştii preiau puterea. 7  oct. ­ Sfârşitul  Conferinţei  de  la  Dum­barton Oaks cu  privire la edificarea ONU.  9/21  oct.  ­  Stalin  şi  Churchill  îşi  împart  la  Moscova  sferele  de  influenţă  în  Europa  Răsăriteană.  ­  Ofensiva armatei sovietice în Ungaria şi  apoi în Cehoslovacia. 

oct. ­ Conform „partajului" de la Moscova,  România intră în sfera de influentă sovietică. 

1945  ian.­ mart. ­ Uriaşă presiune a comuniştilor,  sprijiniţi de sovietici, pentru preluarea puterii.  24 febr. ­ Tulburări comuniste la Bucureşti  şi în alte oraşe ale ţării. 

6   mart.  ­ Instaurarea   guvernului   Petru  Groza (1884­1958). începutul guvernării co­  muniste în România. ­ Iau naştere primele  sovromuri. 23 mart. ­ Legea agrară. 

12   ian.  ­  Ofensiva   germană  în   Munţii  Ardeni.  ian. ­ începe ofensiva sovietică în Polonia.  4­11 febr. ­ Conferinţa de la lalta. Sferele  de influenţă sunt reconfirmate în  Europa  Centrală şi Răsăriteană.  13/14  febr.  ­  Bombardament  distrugător  aliat asupra Dresdei.  ­ Lupte în insula Iwo Jima (Oceanul Pacific).  6 mart. ­ Ultima ofensivă germană pe frontul  răsăritean.  1 apr. ­ încep luptele în Okinawa.  12 apr. ­ Moartea preşedintelui S.U.A., F.D.  Roosvelt.  îi   urmează  Harry   S.   Truman 

(1884­1972).  21 apr. ­ începe ofensiva sovietică asupra  Berlinului.  28 apr. ­ Execuţia lui Mussolini.  30 apr. ­ Sinuciderea lui Hitler.  7 mai ­ Semnarea armistiţiului de la Rheims  de către Germania.  9 mai  ­ Semnarea capitulării Germaniei.  Războiul ia sfârşit în Europa. 26 iun. ­  Semnarea Cartei Naţiunilor Unite la San  Francisco. 

398

1 

2 

3 

21 aug. ­ Debutul „grevei regale". Regele  Mihai  refuză  să  colaboreze cu  guvernul  Groza.  25 oct.  ­  Eliberarea de sub  dominaţia  străină a ultimelor teritorii româneşti ­ Cărei  şi Satu Mare.  8   nov.  ­ Reprimarea   violentă  a   unei  demonstraţii anticomuniste la Bucureşti. 

26  iul.  ­  Laburiştii  câştigă  alegerile  din  Anglia. ­ Clement Atlee îl înlocuieşte pe W .  Chur­chill (1874­1965) ca prim ministru, iul.­  aug.  ­ Conferinţa de la Potsdam (I.V  Stalin, Harry Truman, W. Churchill, Clement  Atlee). 6 aug. ­ Bombardament atomic  american  asupra Hiroshimei.  9 aug. ­ Bombardament atomic american  asupra Nagasaki. 2 sept. ­ Japonia  semnează capitularea, la sfârşit al doilea  război mondial. 11  sept.  ­  Conferinţa  de  la   Londra  în problema tratatelor de pace.  18 oct. ­ Trupele sovietice ocupă şi contro­  lează Polonia.  24 oct. ­ Intră în vigoare Carta O.N.U. 16  nov. ­ Crearea UNESCO. 20 nov. 1945­1  oct. 1946 ­ Procesul de la Niirenberg. 29  nov. ­ Proclamarea de către Tito (losip B. ­  1892­1980) a R.P. Iugoslavia. 

7 ian. ­în urma recomandării Conferinţei de  la  Moscova,   intră în  guvernul  Groza  şi  reprezentanţi    ai    liberalilor  şi    naţional­  ţărăniştilor. ­ Desfiinţarea Senatului. ­  Publicarea unei noi legi electorale.  7­18  mai ­  Procesul  intentat  membrilor  guvernului Antonescu.  ­ Uriaşă presiune a comuniştilor pentru a  împiedica    partidele    democratice    să­şi  desfăşoare campania electorală.  19 nov. ­ Alegeri parlamentare falsificate de  către comunişti. 20 dec. ­  Legea pentru  etatizarea Băncii Naţionale a României. 

1946  10 ian. ­ Prima sesiune a Adunării Generale  a O.N.U. la Londra.  30 ian. ­ Proclamarea republicii în Ungaria.  31 ian. ­ Proclamarea republicii comuniste  în Albania. 5 mart. ­ W. Churchill foloseşte  termenul de „cortina de fier" în discursul  de la Fulton, Missouri. 30/31  mart. ­  începutul războiului civil în Grecia.  2 mai  ­  12 nov.  1948  ­  Proc es ul de la  Tokio. 26   mai  ­  Comuniştii   ies  învingători  în alegerile din Cehoslovacia. 18  iun. ­ Proclamarea republicii italiene. 8  sept. ­ Proclamarea     republicii,     sub  presiunea comuniştilor, în Bulgaria. 4  nov.  ­ Promulgarea  noii  constituţii  în Japonia.  Se instaurează monarhia constituţională. 

10 febr. ­ Semnarea Tratatului de pace între  România şi Naţiunile Unite. 

1947  10 febr. ­ Semnarea tratatelor de pace de la  Paris cu foştii aliaţi ai Germaniei. 

399

1  apr ­ înscenarea de la Tămădău la adresa  national­tărăniştilor  HJI  ­ Dizolvarea Partidului National Ţără­  nesc condus de luliu Mamu  15 aug ­ Reforma monetară 6  nov  _  Adunarea deputaţilor dă un vot de  neîncredere grupării  liberale  condusă  de  Gheorghe Tătărăscu 30 dec ­ Abdicarea  forţată a regelui Mihai ­ Proclamarea  republicii începutul dictaturii comuniste 

2  ­ 

3  12 mart  ­  SUA acordă credite Greciei ş  Turciei pentru a opri înaintarea comunis­  mului Doctrina Truman 5 iun ­ Prezentarea  planului de reconstrucţie a Europei numit  planul Marshall iun­iul  ­ Statele din  Europa Răsăriteană refuză sub presiunea  U R S S , să accepte planul Marshall iul  ­  Acorduri  comerciale  ale  URSS  cu  Ungaria Bulgaria Cehoslovacia şi România  Creşterea influentei sovietice în aceste tăn 15  aug ­ Proclamarea independentei Indiei 31  aug  ­  Comuniştii   ies  învingători  în  alegerile din Ungaria  5 oct ­ Constituirea Commformului 29 nov ­  ONU adoptă un plan de partajare a  Palestinei într­un stat arab şi unul evreu 

4 f e b  ­ încheierea tratatului de asistenta  1948  16 febr ­ Proclamarea R P D Coreană  febr  ­ mart  ­ Comuniştii  preiau  puterea  mutuală cu Uniunea Sovietică febr  ­  prin forţă în Cehoslovacia  Partidul comunist ia denumirea de Partidul  ­ Continuarea genocidului stahnist în Uniu­  Muncitoresc Român 24 febr ­ Demiterea lui  nea Sovietică  Lucretiu Părăşcanu (1900­1954) apr  ­  iun ­ mai ­ Criza Berlinului  Adoptarea unei noi'Constituţii   Se  28 iun ­ Cominformul blamează şi exclude  formează Prezidiul Mani Adunări Naţionale  Iugoslavia din rândul statelor comuniste  condus   de  Constantin  I  Parhon   (1874­  15 aug ­ Crearea republicii Coreea de Sud  1969) Prim ministru este Petru Groza 11 iun  ­ Trecerea în proprietatea statului a băncilor  şi întreprinderilor industriale 17 iul  ­  Denunţarea Concordatului cu Vaticanul ­  Cultul greco­catohc este interzis (1 dec) aug  ­  Legea   privind   cultele   religioase supune  Biserica Ortodoxă regimului comunist ­  Legea pentru reforma învăţământului 

­ Politia şi Jandarmeria sunt înlocuite cu  1949  25  ian  ­ Se crează  Consiliul  de Ajutor  Miliţia şi Securitatea teribile instrumente de  Economic şi Reciproc (CAER)  represiune ale comuniştilor  4 apr ­ Se pun bazele pactului NATO 23 mai  ­  Au loc lupte  în munţi  între unităţile de  ­ Fondarea R F Germania 20 aug ­  represiune  şi  grupuri  de  rezistentă  anti­  Proclamarea republicii populare în Ungaria  comuniste ian  ­ România este membru  1 oct ­ Proclamarea R P Chineză  fondator al CAER  ­ Continuă războiul civil în Grecia 7 oct ­  Proclamarea R D Germană 

400

3  23 iul ­ 0 nouă organizare administrativă a  1950  tării  oct ­ Se adoptă un plan de electrificare pe  10 ani  12/13 dec ­ Se aprobă primul plan cincinal  (1951­1955) 

1951 

23 ian ­ Ierusalimul este proclamat capitala  Israelului 26 ian ­ Proclamarea republicii  India 8 mai  ­  SUA anunţă  spnjinul s ău  pentru  Vietnam contra comuniştilor 25 iun ­  1953 ­ Războiul din Coreea ONU decide  să sprijine Coreea de Sud împotriva  agresiunii comuniste 16 oct ­ Primii  voluntari chinezi sosesc în sprijinul R P D  Coreene 4 nov ­ Consiliul Europei publică  Declaraţia Europeană a Drepturilor Omului  dec ­ Ocuparea Tibetului de către trupele  chineze 

1 iul ­ Reconstituirea Internaţionalei Socia­  liste 1 sept ­ Semnarea pactului ANZUS ­  începe   sena   epurărilor   stahniste  în  Cehoslovacia 24 dec ­ Independenţa Libiei 

­ Reforma monetară  1952  mai ­ înlăturarea lui Vasile Luca şi a Anei  Pauker din conducerea Partidului Comunist 2  iun  ­ Pentru Groza devine preşedinte al  prezidiului Mani Adunări  Naţionale   iar  Gheorghe   Gheorghiu­Dej   (1901­1965),  prim­ministru sept ­ Adoptarea unei noi  Constituţii 

6 febr ­ Moartea regelui George al Vl­lea al  Angliei îi urmează la tron fiica sa, Elisabeta  all­a  8 febr ­ Grecia şi Turcia devin  membre ale NATO 23 iul ­ Lovitura de stat în  Egipt condusă de Gamal Abdel Nasser  (1918­1970)  ­ Continuă genocidul stalinist în URSS 

febr ­ Autodizolvarea Frontului Plugarilor ­  1953  Numeroşi   lideri   politici   ai   partidelor  interbelice  condamnaţi de către comunişti,  pier  în  închisorile  de la Sighet,  Aiud  şi  Gherla 

5 mart ­ Moartea lui losif V Stalin 20 mart  ­ Nichita  Sergheevici  Hruşciov (1894­  1971) este ales în fruntea partidului  comunist din URSS 

1954  ­ Desfiinţarea sovromurilor 6­13 apr  ­  Procesul lui Lucretiu Pătrăş­canu Este  executat la 16/17 apr  19 apr  ­ Gheorghe Apostol devine pnm­  secretar al Partidului comunist  20   iun  ­  Inaugurarea   podului   de   la  Giurgiu­Ruse 

13 mart  ­ Atacul trupelor vietnameze la  Dien­Bien­Phu, începutul dezastrului trupelor  franceze în Indochina 8 sept ­ Semnarea  pactului SEATO 16­17   iun  ­  Revolta  anticomunistă  în Berlinul de Est, este  înăbuşită de trupele sovietice 4 iul ­ Imre  Nagy este ales pnm­ministru al Ungariei,  începutul destalmizării în această tară 

401

26  iul  ­ Asaltul  cazarmei   Moncada  din  Cuba de către comuniştii conduşi de Fidel  Castra  1 nov ­ 1962 ­ Războiul civil din Algeria  1955  24 febr ­ Semnarea Pactului de la Bagdad 

11_14 mai  ­ România devine parte sem­  natară a tratatului de la Varşovia sept­ oct­  Gheorghe Gheorghiu­Dej devine prim­  secretar   al   partidului   comunist    iar  Chivu Stoica, prim­mimstru 14 dec ­  România devine membră a ONU 

22 mart  ­  Egiptul preia controlul asupra  Canalului de Suez  17­24 apr ­ Conferinţa de la Bandung  14  mai ­ Semnarea Pactului de la Varşovia  15  mai ­ Semnarea Tratatului de stat asupra  Austriei  1956  14­24 febr ­ Congresul al XX­lea al PCUS  Rechizitoriul crimelor stalmiste 17 apr ­  Dizolvarea Cominformului 

­  întră  în   funcţiune   prima   staţie   de  televiziune  ­  Represiunea împotriva  intelectualilor şi  studenţilor în legătură cu influenta revoltelor  anticomuniste din Polonia şi Ungaria 

23­28  iun  ­  Greve  şi  tulburări  la  Poznan  (Polonia)  ele  sunt  urmate  de  noi  de­  monstraţii în oct  17­21 iul ­ Conferinţa'de la Bnoni (I B Tito  J Nehru G A Nasser) 23 oct ­ 13 nov ­  Insurecţia anticomunistă din Ungaria 

22  n ov  ­  Imr e  N ag y  al ături  d e  alţi  conducăton  maghiari  fund  prins  de  sovietici  este adus în România 

oct ­ Război între Egipt şi Israel  1957 

febr  ­  Alegeri   pentru   Marea   Adunare  Naţională 

25 mart ­ Tratatul de la Roma pune bazele  Comunităţii Economice Europene 11 dec ­  ONU adoptă Declaraţia dreptului  popoarelor la autodeterminare  1958 

12 ian ­ Ion Gh Maurer este ales preşedinte  al prezidiului Mani Adunări Naţionale  iun  ­  Retragerea  trupelor  sovietice  din  România 

19 mart  ­ Prima şedinţă a Parlamentului  Europei  27 apr  ­  Liga Comunişilor din Iugoslavia  declară că se eliberează de orice  influentă  sovietică  ­ Independenta unor noi state africane  1959 

­  România  este  aleasă  vicepreşedinte  a  celei de a XIV­a sesiuni a Adunăm Generale  a ONU  iun  ­  Cu  prilejul  unei  vizite  în  România  N  S  Hurşciov  atacă  în  termeni  violenţi  China şi politica sa 

2   ian  ­  Comuniştii   cubanezi   intră  în  Havana  19 febr ­ Independenta insulei Cipru iun ­  sept ­ Tulburări în Congo­ul belgian 

14 sept ­ Formarea O P E C

409 

1 

2 

3  20 nov ­ Constituirea Asociaţiei Europene a  Liberului Schimb 25 nov ­  Conferinţa de la  Moscova marchează ruptura definitivă  între Albania şi URSS 1 dec ­ Tratatul  asupra Antarcticii 

iun  ­  Gheorghe  Gheorghiu­Dej  este  ales  în  1960  15   febr  ­  URSS   decide   să  sprijine  economic Cuba  fruntea Partidului comunist 

mart  ­  Instituirea  Consiliului  de  Stat  Primul  1961  16­17   apr  ­  Debarcarea   nereuşită  din  Golful Porcilor (Cuba)  său preşedinte a fost Gheorghe Gheor­ghiu­  9 iul ­ Grecia se asociază la Comunitatea  Dej  Pnm­ministru  devine  Ion  Gheorghe  Economică Europeană 13  aug  ­  Ridicarea  Maurer  de  către  R D G   a Zidului Berlinului simbol  al Războiului Rece 

încheierea 

1962  18   mart  ­ Acordurile  de  la  Evian   Se  recunoaşte independenta Algeriei mart ­  începe războiul dintre Vietnamul de Sud,  susţinut de SUA şi forţele comuniste  (Vietcong) oct ­ Conflict între China şi India  22   oct  ­  20   nov  ­  Criza   rachetelor  sovietice din Cuba ­înrăutăţirea   gravă  a  raporturilor  între supraputen 

­ Intrarea în funcţiune a termocentralei de la  Luduş ­ Se    pun    bazele    cooperăm  româno­lugoslave în ceea ce priveşte  exploatarea zonei Porţilor de Fier 

1963  mart ­Tensiuni  în    raporturile    sovieto­  chineze 22­25   mai  ­  Adoptarea   Cartei  Unităţii Africane  22 nov ­ Asasinarea preşedintelui SUA J F  Kennedy (1917­1963) la Dallas 

­  Eliberarea  de  către  comunişti  a  unor  deţinuţi politici 15­22 apr ­ Declaraţia cu  privire la poziţia PMR în problemele  mişcăm comuniste şi muncitoreşti  internaţionale 

1964  28 mai/2 iun ­ Crearea Organizaţiei pentru  Eliberarea Palestinei aug  ­ Vietnamul de  Nord declară război Vietnamului de Sud  21 sept ­ Independenta Maltei 14 oct ­ N S  Hrusciov este înlocuit de la conducerea  PCUS   cu   Leonid   Brejnev (1906­1982)

­  Comuniştii      proclarnă  cooperativizării agriculturii' 

1 

2 

3 

19 mart.  ­  Moartea lui Gheorghe Gheor­  ghiu­Dej; Chivu Stoica devine preşedinte al  Consiliului de stat, iar Nicolae Ceauşescu  (1918­1989), prim­secretar al PCR (22­24  mart.). 19_24   iut.  ­  Nicolae   Ceauşescu  preia puterea în partidul comunist, aug. ­  Adoptarea unei noi Constituţii. ­  0    nouă  împărţire    administrativă  a României. 

1965  mart. ­ Bombardamente americane asupra  Vietnamului de Nord.  8 apr. ­ Tratat între Polonia şi URSS. URSS  recunoaşte frontierele Poloniei, apr­ sept. ­  Conflict între India şi Pakistan.  11 nov. ­ Independenţa Rhodesiei. 

mai  ­  Constituirea   Uniunii   Generale   a  Sindicatelor din România. 4­6 iul.  ­  Reu niun ea d e l a B uc ureş ti  a  Tratatului  de la Varşovia. 

1966  7 mart. ­ Franţa se retrage din structurile  integrate militare ale NATO. 8 apr.  ­  Leonid  Brejnev devine s ecretar  general al PCUS.  6 iun. ­ NATO îşi mută cartierul general la  Bruxelles. 18 iun. ­ Apogeul „revoluţiei  culturale" în China. 

10 iun.  ­  România este singura ţară  din  Europa de Răsărit care menţine relaţiile  diplomatice cu Israelul, dec. ­ Nicolae  Ceauşescu devine preşedinte al Consiliului  de Stat,  iar  Ion  Gheorghe Maurer, prim  ministru. 

1967  ian­ febr. ­ Lupte grele în Vietnam. 21  apr. ­ începutul  dictaturii  militare în  Grecia; durează până fn 1974. ­ Expoziţia  Universală de la Montreal. 5­10 iun.  ­  Războiul de  ş as e zile dintre  Israel şi  vecinii arabi.  8 aug. ­ Crearea ASEAN. 

­  Nicolae Ceauş escu preia  şi funcţia de  preşedinte al Consiliului Apărării. ­  Reabilitarea lui  Lucreţiu  Pătrăşcanu şi  Ştefan Foriş. 14­16 mai  ­  Vizita  preş edintelui Franţei,  Charles de Gaulles  (1890­1970). aug. ­ România este singura  ţară din Pactul de la Varşovia care  condamnă intervenţia sovietică în  Cehoslovacia şi nu ia parte la această  acţiune militară. 

1968  5 ian. ­ Alexander Dubcek este ales în frun­  tea Partidului Comunist din Cehoslovacia.  20­21   aug. ­ Intervenţia  Pactului  de  la  Varşovia  în    Cehoslovacia.    Suprimarea  mişcării reformatoare denumită „Primăvara  de la Praga". 

­ Nicolae Ceauşescu începe să­şi impună  colaboratorii    la   conducerea   statului  şi  partidului comunist. 2­3 aug. ­ Vizita  preşedintelui SUA, Richard M. Nixon. 

1969  ­ Conflicte între URSS şi R.P. Chineză. 22  iul.  ­  Prinţul J uan Carlos  este numit  succesor al generalului Franco Francisco  (1892­1975). 1 sept. ­ Lovitură de stat în  Libia. Puterea o preia Consiliul Revoluţiei. 21  oct. ­ R.F.G. admite de facto existenta  R.D.G. 

404

1 

2 

3 

mai  ­  Grave  inundaţii  în  judeţele  din  1970  ­ Propuneri   diplomatica  în   legătură  cu  Transilvania.  rezolvarea conflictului din Orientul Mijlociu. 7  dec.  ­  Tratat  între Pol onia  ş i  R.F.G.  R.F.G. recunoaşte frontierele Poloniei, dec. ­  ian. 1971  ­ Manifestaţii şi greve în  Polonia. 

­  Reîntors  după  vizitele  din  China  şi  Coreea  1971  15 ian. ­ Inaugurarea barajului de la Assuan  de  Nord,  Nicolae  Ceauşescu  lansează  pe Nil.  .Tezele  din  aprilie"  care  semnificau  un  26   mart.  ­  Proclamarea   independenţe  control absolut asupra libertăţii de creaţie.  Bangladeshului. 25 oct. ­ Admiterea R.P.  Chineză la ONU. 11 dec. ­ Acorduri între  cele două Germani cu privire la libera  circulaţie. 

­ 

• 

1972  ­ Tulburări în Irlanda de Nord. ­ Marea  Britanie aderă la Piaţa Comună. ­  Bombardamente americane în Vietnamul  de Nord. 8 nov. ­ Tratatul fundamental între  R.D.G. şi R.F.G. 

1973  1 ian. ­ Anglia, Danemarca şi Irlanda aderă  la Piaţa Comună. 27 ian. ­ Acordurile de la  Paris pun capăt războiului din Vietnam, ian.­  mart. ­ începutul afacerii Watergate în SUA.  11 sept. ­ Lovitură de stat militară în Chile.  6­23 oct. ­ Războiul între Israel şi vecinii  arabi, nov. ­ Prima criză a petrolului. 11 dec.  ­ Normalizarea relaţiilor între R.F.G şi  Cehoslovacia. 

26  mart.  ­  Nicolae  Ceauşescu  devine  1974  25    apr.  ­  „Revoluţia    Garoafelor"  în  Portugalia. înlăturarea dictaturii militare. 15  preşedinte al României. •  iul. ­ Lovitură militară în Cipru. 23 iul.  ­  Prăbuşirea dictaturii  militare în  Grecia  şi revenirea la un regim constituţional,  nov.  ­  Vietnamul   de   Nord   lansează  o  ofensivă contra Sudului. 4 dec.  ­  Sfârşitul  „revoluţiei culturale"  în  China. 

405

1 

2 

1 aug. ­ România semnează Actul Final al  CSCE.  2­3 aug. ­ Vizita preşedintelui SUA, Gerald  Ford. 

1975 

­ Războiul civil din Liban. 30 apr.  ­  Oraşul  Saigon c ade  în  mâna  trupelor comuniste.  ­ la     sfârşit     războiul     din     Vietnam.  Reunificarea Vietnamului. ­ Genocidul  khmerilor roşii conduşi de Pol Pot în  Cambodgia. 1    aug.  ­  Semnarea   Actului  Final   al Conferinţei pentru securitate şi  cooperare în Europa (CSCE). 17 nov.  ­  Prima  reuniune la nivel  înalt a ţărilor  industrializate. 27  nov.  ­ Juan  Carlos  devine  rege  al  Spaniei. 

­14 centre urbane sunt declarate „oraşe  mari şi închise". 

1976 

­ Continuă luptele civile din Liban. 16  iun.  ­  Demonstraţii ale  populaţiei de culoare la  Soweto (Africa de Sud). 9 sept. ­ Moartea  lui Mao Ze Dong (1893­1976), liderul  comunist al Chinei. 

­ Se desfăşoară mişcarea de protest iniţiată  1977  de scriitorul Paul Goma. 4 mart. ­ Are loc un  cutremur de pământ ­1 541 de morţi, 11 000  de răniţi. ­ Are loc greva minerilor din Valea  Jiului. 

« 

­ Nicolae Ceauşescu îşi subordonează total  partidul comunist. ­ Se constituie Sindicatul  Liber al Oamenilor Muncii din România. 

3 

5 ian. ­ Semnarea în Cehoslovacia a „Cartei  77" de către un grup de' intelectuali, mar­  chează un moment important în lupta pentru  respectarea drepturilor omului. ­ Continuă  războiul civil în Liban şi Angola. ­ Creşte  influenţa   politică  şi   militară  a U.R.S.S. şi  a Cubei în unele state africane. ­ Conflict  militar între Somalia şi Etiopia. 19­21   nov­  Vizita  preşedintelui  Egiptului, Anwar El  Sadat la Ierusalim. ­ Dizolvarea pactului  SEATO. 

1978 

­ Continuă războiul din Liban. ­ Conflict  militar  între    Cambodgia  şi Vietnam. ­  Negocieri  între    Marile    Puteri    pentru  reducerea armamentelor. 8 mart. ­ Eşecul  conferinţei de la Belgrad în privinţa  drepturilor omului. 6­17 sept. ­ Reuniunea  pentru pace de la Câmp David (S.U.A.); se  semnează tratatul de pace între Egipt şi  Israel. 16 oct. ­ Alegerea papei loan Paul al  II (Karol Wojtyla, cardinal de Cracovia), nov. ­  Agitaţii fundamentaliste în Iran. 5 dec. ­  Tratat între U.R.S.S. şi Afganistan. 

1979 

ian. ­ Invazia trupelor vietnameze în Cam­  bodgia. ­ Prăbuşirea regimului monarhic şi  instaurarea unui regim fundamentalist în  Iran.

1 

2     |                                   3  ­ Tulburări civile în Salvador şi Nicaragua.  17 iul. ­ Prăbuşirea dic turii somoziste în  Nicaragua  şi   instaurarea  guvernării   san­  diniste. 4 nov.­ian. 1981  ­ Criza  ostatecilor americani din Iran. 12 dec.  ­  NATO dec ide s ă  instal eze  în  Europa  Occidentală eurorachetele. dec.  ­  începe  invazia    sovietică  în Afganistan. 

­  Elena  Ceauşescu  devine  prim  viceprim­  1980  ministru,  inaugurând,  astfel,  deschis,  politica  „de familie". 

■ 

­ 

­începutul rezistenţei afgane (mujahedinii)  împotriva intervenţiei sovietice. ­ Atentate  teroriste în Italia. 18    apr.  ­  Proclamarea  independentei statului Zimbabwe (fosta  Rhodesie). 4   mai  ­  Moartea   lui   losip  Broz   Tito, preşedintele Iugoslaviei. Război  între Iran şi Irak. 14 aug.  ­  începutul unui  val de greve în  Polonia.    La    Gdansk  se    pun  bazele sindicatului intependent  „Solidaritatea". 18 aug. ­ Semnarea acordului  între guvernul polonez şi „Solidaritatea". 4  nov.  ­  Ronald    Reagan    este   ales  preşedinte al S.U.A. 

1981 

­ Noi greve în Polonia. 16 aug. ­ S.U.A.  anunţă începutul producerii bombei cu  neutroni. ­ Continuă războiul dintre Iran şi  Irak. Demonstraţii   pacifiste  în   Europa  Occidentală. 6 oct. ­  Asasinarea  lui Anwar  El  Sadat (1918­1981) de către un fanatic.  13 dec. ­ Introducerea stării de urgenţă în  Polonia.   Interzicerea „Solidarităţii".  Liderul  său, Lech Walesa, este arestat. 

­  Partidul  comunist  critică  desfăşurarea  1982  evenimentelor din Polonia. 

2 apr.­14 iun. ­ Război  între Argentina şi  Marea Britanie pe tema insulelor Malvine  (Falkland) din Oceanul Atlantic. 10 nov. ­  Moartea lui Leonid Brejnev. Este urmat în  funcţia supremă de Iuri Andropov, fostul şef  al KGB. 31 dec. ­ Suspendarea stării de  urgenţă în Polonia. 

1983 

23 mart.  ­  S.U.A. anunţă un program de  apărare   denumit  „Iniţiativa   de   Apărare  Strategică". 15 iul. ­ Acord privind  desfiinţarea bazelor S.U.A. din Grecia. 

407

mai ­ Măsuri severe împotriva avorturilor.  28 iul.  ­  Rom ânia es te s ingura  ţară  c o­  munistă care ia parte la Jocurile Olimpice de  la Los Angeles. 

1984 

1985 

1986 

15 nov. ­ Marea demonstraţie de protest a  muncitorilor din Braşov. 

­  Intensificarea  politicii  de  „sistematizare"  a  ţării  (demolarea  monumentelor  istorice  şi  distrugerea satelor). 

4DR

1987 

­  Continuă războiul între Iran şi Irak, precum  şi cel din Afganistan.  ­  Greva  generală  a  minerilor  din   Marea  Britanie.  9  febr.  ­  Moartea  lui  Iuri  Andropov.  îi  urmează  la  conducerea  PCUS,  Constantin  Cernenko.  oct.  ­  Asasinarea  preotului  Jerzy  Popie­  luszko  de  către  forţele  de  securitate  po­  loneze.  31  oct.  ­  Asasinarea  primului  ministru  al  Indiei, Indira Gandhi (1917­1984).  10 mart. ­ Moartea lui Constantin Cernenko.  Mihail S.  Gorbaciov este ales  în funcţia  supremă, în PCUS.  26   apr.  ­  Reînnoirea   Pactului   de   la  Varşovia.  19­21   nov.  ­  întâlnire  între   Mihail   S.  Gorbaciov şi Ronald Reagan la Geneva.  28 febr. ­ Asasinarea primului ministru al  Suediei, Olof Palme.  apr.  ­ Raiduri aeriene americane asupra  Libiei.  25 apr. ­  Explozia de la centrala atomică  Cernobâl.  ­  începutul    politicii    de    restructurare  (perestroika) şi transparenţă (glasnost).  11­12 oct. ­ întâlnire între M.S. Gorbaciov  şi R. Reagan la Rejkavik.  ­ Conflicte între China şi Vietnam, Iran şi  Irak, Libia şi Ciad.  11 nov. ­ ONU cere retragerea imediată a  trupelor sovietice din Afganistan.  8       dec.  ­  Semnarea       acordului  sovieto­american        privind        reducerea  armamentului american. 

1988  ­  Foamete în Etiopia şi Cornul Africii.  ­  Agitaiii naţionaliste în Uniunea Sovietică.  14  apr.  ­ Semnarea  acordului  de  pace  privind Afganistanul.  22  mai  ­  Karoly  Grosz  îl  înlocuieşte  pe  Jânos  Kâdâr  la  conducerea  Partidului  Co­  munist din Ungaria.  ­  Noi mişcări greviste în Polonia.  29 mai  ­  1  iun.  ­  întâlnire la nivel  înalt  sovieto­americană.  8 aug.  ­ Sfârşitul războiului dintre Iran  şi  Irak. 

1 

2 

3  ­ în URSS sunt reabilitate victime ale terori  staliniste şi se anunţă reduceri de efective  militare. 9 aug. ­ Trupele sovietice se  retrag de la Kabul. 

4 apr. ­ Ambasadorul R.F.G. la Bucureşti  este rechemat în urma repetatelor violări ale  drepturilor omului în România. 24 apr. ­  Comunitatea Europeană suspendă  convorbirile cu România. 16­21 dec. ­  Puternica revoltă populară din România  duce   la  înlăturarea   regimului comunist. 

1989  7  ian.  ­  Moartea  lui  Hirohito,  împăratu  Japoniei. îi urmează la conducere Akihito. 2  febr.  ­  Prăbuşirea dictaturii militare  în  Paraguay. 28 febr. ­ Ungaria anunţa  demontarea fortificaţiilor de la frontiera sa cu  Austria, mai ­ iun. ­ Manifestaţii studenţeşti  pentru  democraţie în China.  Ele sunt  reprimate sângeros de către autorităţile  comuniste (3­5 iun.). 4 iun. ­ Primele alegeri  libere în Polonia duc la victoria sindicatului  „Solidarităţii". 17    iun.  ­  Reabilitarea  conducătorilor revoluţiei din 1956 din  Ungaria, aug. ­ sept. ­ Ungaria permite  refugiaţilor  est­germani să tranziteze prin  Budapesta în drum spre R.F.G. oct.  ­  Mari  demonstraţii  în  R.D.G. Zidul  Berlinului  este deschis (9 nov.). ­  înlocuirea   lui  Todor  Jivkov  cu   Petar Mladenov la  conducerea Bulgariei. 17 nov.  ­  Prăbuşirea  regimului c omunist  în Cehoslovacia.  Scriitorul dizident Vaclav Havel este ales  preşedinte (dec.)

Glosar de termeni istorici 

­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­  ­ 

acumulare­ rezervele agenţilor economici Simbol al avuţiei naţionale  ad­hoc­ întocmit anume pentru un scop  adunarea norodului­ numele oastei revoluţionare, organizată de către Tudor Vladimîrescu  Alteţă­ titlu oficial acordat prinţilor şi prinţeselor din casele regale domnitoare  amnistie­ act legislativ care înlătură răspunderea penală  antrepozit­ loc de depozitare a mărfurilor în cantitate mare  armistiţiu­ suspendarea temporară a ostilităţilor militare între beligeranţi, care, de fapt, rămân în  stare de război  arendaşi­ persoană care are în folosinţă sau exploatează veniturile unui bun pe un termen dat  arnăut­ lefegii, de obicei de origine albaneză din garda domnească sau suita boierească  arz­ plângere, jalbă adresată Porţii de către domn sau boieri  autocefalie­ de sine stătător (biserica ortodoxă română autocefală nu depinde de altă biserică)  autodeterminare­ principiu conform căruia un popor are dreptul să­şi decidă propriul statut politic  bancă­ instituţie financiară care efectuează operaţii de credit şi de plată  buget ­  balanţa veniturilor şi cheltuielilor unui stat, unei instituţii Sau familii pe o perioadă  determinată  camarilă­ grup de oameni politici şi de afaceri, militari, din jurul unei personalităţi ale cărei acte şi  fapte le influenţează  cartel ­ înţelegere între producătorii economici din aceeaşi branşă pentru fixarea preţului şi  asigurarea desfacerii Asociere între grupuri, politice, profesionale în vederea unei acţiuni comune  catagrafie­ operaţie de înregistrare a bunurilor sau a persoanelor  cămătărie­ acordarea de împrumuturi cu dobândă foarte ridicată  cenaclu­ reuniune a unor oameni de creaţie care au un program estetic comun  cenzură ­ controlul exercitat de autorităţi asupra libertăţii de exprimare, care este foarte mult  îngrădită  cobeligeranţă ­ stare de război în care se află un stat, alături de un aliat, împotriva unui inamic  comun  colegiu electoral ­ categorie electorală care cuprindea pe cetăţenii cu aceeaşi avere sau rang  social  comis­ dregător din Ţările Române care avea în grijă caii suveranului  condommium (condommiupolitic)­ exercitare a puterii de către două sau mai multe forte politice  conscripţie­ recensământ efectuat de autorităţile civile, militare sau ecleziastice pe întreg teritoriul  sau în anumite zone ale acestuia în scopuri diferite  convenţie­ înţelegere, acord, aranjament între două sau mai multe părţi  criză economică (recesiune) ­ încetinire sau perturbare a activităţii economice cu multiple  consecinţe  curbe de sacrificiu­ sume de bani reţinute abuziv din salariu în anii crizei economice din 1929­  1933  daco­româmsm ­ ideologia politică naţională a generaţiei paşoptiste  democraţie ­ formă de organizare politică bazată pe exercitarea putem de către popor prin  reprezentanţii aleşi 

410

­ demografie­ ştiinţă care studiază în mod statistic fenomenele legate de evoluţia populaţiei  ­ deportare­ exilare, surghiunire  ­ dictat ­ act de forţă prin care un stat impune altuia, contrar voinţei acestuia din urmă, anumite  condiţii politice, economice şi militare  ­ dictatură­ exercitare fără nici o oprelişte a putem de către o persoană sau un grup de persoane  ­ divan­ denumirea sfatului domnesc în Ţănle Române în perioada dintre secolele XVI­XIX  ­ dualism ­ formă de conducere statală realizată pnntr­o uniune personalăfîntre Austria şi Ungaria  (1867­1918)].  ­ ducat­ teritoriu (stat) condus de un duce sau ducesă  ­ efor­ membru în consiliul de administraţie a unei eforii  ­ emigrare­ a­şi părăsi ţara pentru a se stabili într­o altă ţară  ­ epitrop ­ administratorul unei aven a bisericii  ­ etatizare ­ trecerea unui bun, a unei întreprinderi sau a unei instituţii cu statut particular  în  proprietatea statului  ­ expropiere ­ deposedarea unei persoane de un bun prin plata, mai ales în cazuri de utilitate  publică, a unei despăgubiri  ­ facsimil­ reproducere fidelă a unui text prin fotografiere  ­ federalizare­ constituirea unui stat într­o federaţie  ­ fruntarii­ hotarele unui stat  ­garant­ persoană sau instituţie (stat) care oferă o garanţie  ­ graţiere­ iertarea, absolvirea de executarea unei pedepse penale  ­ gubernie­ provincie din Imperiul rus  ­ gubermu­ Consiliul Provincial al Transilvaniei  ­ habitat­ teritoriu locuit de o populaţie, sau o specie de plante sau animale  ­ imigrare­ a merge într­o ţară străină cu scopul de a se stabili acolo  ­ independenţă  ­ situaţie în care un stat nu este supus nici unei autorităţi străine, libertate,  neatârnare  ­ inflaţie ­ dezechilibru economic care se caracterizează prin scăderea pronunţată a puterii de  cumpărare a banilor  ­ insurecţie­ luptă, revoltă armată împotriva unei autorităţi politice aflate la conducerea statului  ­ integritate teritorială­ principiu de drept internaţional în baza căruia fiecare stat are dreptul să­şi  exercite suveranitatea asupra teritoriului său  ­jeler­ ţăran din Transilvania cu pământ puţin sau deloc ce lucra pe pământurile nobililor, avea un  statut juridic diferit de al iobagilor  ­ legaţie­ misiune diplomatică inferioară unei ambasade  ­ locotenentă ­ organ politic şi administrativ ce ţinea locul domnului  ­ ludea­ unitate fiscală individuală sau colectivă  ­ manufactură ­ întreprindere industrială în care se fabrică de obicei produse de larg consum,  folosmdu­se munca manuală  ­mazil­ descendent al unei familii boiereşti de rangul doi  ­ memorandum­ notă politică, diplomatică în care este expusă o problemă sub aspect juridic  ­ monopol­ întreprindere mare sau grupuri de întreprinderi care produc acelaş Jucru  ­ naţionalism ­ doctrină politică bazată pe apărarea, uneori exacerbată, a intereselor naţionale, a  ideii de patrie şi naţiune  ­ naţionalizare­ trecerea unor bunuri din proprietate particulară în proprietate de stat  ­ naţiune­ ansamblu de indivizi care compun aceeaşi comunitate umană  ­ nomenclatură­ totalitatea persoanelor care făceau parte din elita comunistă  ­ paşalâc­ provincie din Imperiul Otoman condusă de un paşă  ­ pact (tratat) ­ convenţie solemnă între state  ­ petiţie ­ cerere adresată de un cetăţean unei autorităţi cu privire la drepturi şi interese personale  sau obşeşti  ­ porto­franco­ port în care mărfurile nu erau supuse taxelor vamale  ­ prăjină­ unitate şi instrument de măsură a lungimii suprafeţei în Ţările Române 

411

­  prezidiu­ organ colegial de conducere.  ­  pronunciament ­ acţiune împotriva unui sistem politic declanşată de unele forţe politice sau de  armată.  ­  protectorat­ sistem juridic care plasează un stat sub dependenţa altui stat mai ales în domeniul  apărării şi a politicii externe.  ­  raia­ cetăţi cucerite pentru a asigura dominaţia otomană.  ­  redută­ lucrare de companie, de formă poligonală, construită pentru apărarea circulară. Punct de  sprijin ai unei fortificaţii.  ­  regat­ stat condus de un rege.  ­  remaniere­ modificarea componenţei unui guvern sau unei instituţii.  ­  republică­ formă de guvernământ în care organele puterii supreme sunt alese pe timp determinat.  ­  revoluţie­ transformare structurală a unei societăţi.  ­  rezoluţie­ hotărâre luată în urma unei dezbateri colective.  ­  ruptaş ­ contribuabil care încheie o ruptă (un contract financiar).  ­  sangeac­ unitate teritorială din Imperiul Otoman condusă de un sangeac­bei.  ­  scutelnici­ categorie fiscală cuprinzând pe oamenii scutiţi de dări.  ­  secularizare ­ trecerea averilor bisericii sau mănăstirilor în proprietatea statului în schimbul unei  despăgubiri.  ­  sesie­ loc de pământ aflat în folosinţa ţăranilor dependenţi din Transilvania.  ­  slobozenie­ libertate.  ­  societate anonimă­ organizare economică a uneia sau a mai multor întreprinderi.  ­  stalinizare­ comunizare.  ­  statu­quo­ situaţia existentă.  ­  statut ­ document ce cuprinde un ansamblu de principii, norme, reguli, ce stau la baza organizării  unui partid sau unei organizaţii.  ­  sud/ţi­ locuitori din Principate aflaţi sub protecţia unei puteri străine; se supuneau unei jurisdicţii  speciale şi dispuneau de privilegii.  ­  suveranitate­ dreptul unui popor de a­şi hotărî singur soarta.  ­  suzeranitate ­ dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern propriu, dar nu are autonomie  completă.  ­  totalitarism­ regim sau concepţie politică bazată pe un regim dictatorial. 

 NOTĂ  In cuprinsul manualului, acolo unde a fost cazul, autorii au specificat, pentru un eveniment  sau  altul,  data  acestuia,  după calendar,  potrivit stilului  vechi sau  nou;  prin  aceasta se stabileşte  o  diferenţă de zile, între cele două stiluri, de 12 zile pentru secolul al XIX­lea şi, respectiv, de 13 zile  pentru secolul al XX­lea, până la adoptarea Calendarului gregorian.

BIBLIOGRAFIE 

*** Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, voi. I­V, Bucureşti, 1959­1982.  Bodea, Cornelia,  1848 la români.  O istorie  în date  şi mărturii,  voi. l­ll, Editura Ştiinţifică şi  Enciclopedică, Bucureşti, 1982.  *** Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană. Documente externe,  voi. l­ll, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.  Arimia, Vasile, Ardeleanu, Ion, Botoran, Constantin,  Cartea neamului. Marea Unire din 1918.  Documente istorice, Editura Globus, Bucureşti, 1993.  *** Instituţii feudale din  Ţările Române.   Dicţionar (coordonator Ovid  Sachelarie  şi   Nicolae  Stoicescu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988.  Platon, Gh., praf. univ. dr., Istoria Modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,  1981.  Platon, Gh., Geneza revoluţiei române de la 1848. Introducere în Istoria modernă a României,  Editura Junimea, laşi, 1980.  Georgescu, Vlad, Istoria românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.  *** Unitatea naţională a românilor  în epoca modernă  1821­1918,  Editura Academiei  R.S.R.,  Bucureşti, 1985  Hitchins, Keith, Conştiinţa naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania.   1700­1868,  Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1987.  Oţetea, Andrei, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.  Radu, Mircea, T., 1821. Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească,  Scrisul Românesc,  Craiova, 1978.  Iscru, G., D., Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Editura Albatros, 1982.  Bodea, Cornelia,  Lupta românilor pentru unitate naţională 1834­1849,  Editura Academiei R.S.R.,  Bucureşti, 1967  Iscru, G., D., Revoluţia română din 1848­1849, Editura Albatros, Bucureşti, 1988.  Stan, Apostol, Revoluţia română de la 1848, Editura Albatros, Bucureşti, 1992.  *** Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. Culegere de studii (redactori coordonatori: N. Adăniloaie  şi Dan Berindei), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974.  Dragomir, Silviu, Avram lancu, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.  Boicu, Leonid, Geneza chestiunii române ca problemă internaţională, Editura Junimea, laşi, 1975  Berindei, Dan, Epoca Unirii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979.  Giurescu, C, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.  Stan, Apostol, Grupări şi curente politice între Unire şi Independenţă, Bucureşti, 1979.  Berindei, Dan, România în vremea lui Carol I. 1866­1876, Editura Militară, Bucureşti, 1992.  Retegan, Simion, Dieta românească a Transilvaniei (1863­1869), Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1979.  Adăniloaie, Nichita, Războiul pentru independenţa României, Editura Academiei, Bucureşti, 1982.  Paraschivu, Cîncea, Viaţa politică în România în primul deceniu al independenţei de stat, Editura  Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.  tosa, Mircea, Lungu, Traian, Viaţa politică în România 1889­1910, 'Editura Politică, Bucureşti, 1977.  Lungu, Traian,  Viaţa politică în România la sfârşitul secolului al XIX­lea, 1889­1900,  Editura  Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.  Anastasie, lordache, Viaţa politică în România 1910­1914, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.  Drăganu, Tudor,  începuturile şi dezvoltarea regimului parlamentar in România până în 1916,  Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1991.  Scurtu, loan, Bulei, Ion, Democraţia la români, 1866­1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.

Scurtu, loan, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria  modernă şi contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.  *** Românii din Transilvania împotriva dualismului austro­ungar (sub redacţia acad. Ştefan Pascu),  Editura Dacia, Cluj­Napoca, 1978.  Kiritescu, Constantin, Istoria războiului pentru intregirea României. 1916­1919, Editura Casei Şcoa­  lelor, Bucureşti, voi l­ll, 1922.  *** România în primul război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1979.  Popa, Mircea, N., Primul război mondial 1914­1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,  1979.  Nutu, Constantin, România în anii neutralităţii. 1914­1916, Bucureşti, 1972. *** Desăvârşirea  unificării statului naţional român. Unirea Transilvaniei cu Vechea Românie (sub redacţia prof.  Miron Constantinescu şi prof. Ştefan Pascu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968.'  Gheorghe, Gheorghe, dr.,  Tratatele internaţionale ale României 1921­1939, Editura Ştiinţifică şi  Enciclopedică, Bucureşti, 1980.  Diamandi, Sterie,  Galeria oamenilor politici, Editura Gesa, 1991.  *** România în relaţii internaţionale 1699­1932 (coordonator L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon),  Editura Junimea, laşi, 1980.  Bărbulescu, Petre, Cloşca, Ionel, Repere de cronologie internaţională 1914­1945, Editura Ştiinţifică  şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.  Nedelea, Marin,  Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922­1926. Politica guvernului  liberal. Regrupări în rândul partidelor burgheze, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.  lacobescu,   Mihai,  România în Societatea Naţiunilor,   1919­1929,  Editura Academiei  R.S.R.,  Bucureşti, 1988.  Sonea, Emilia, Sonea, Gavrilă,  Viaţa economică şi politică a României 1933­1938, Editura Ştiinţi­  fică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.  Dandara, Livia, România în vâltoarea anului 1939, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,  1985.  Buzatu, Gheorghe, România cu şi fără Antonescu, Editura Moldova laşi, 1991. Campus, Eliza, Din  politica externă a României, 1913­1943, Editura Politică, Bucureşti, 1980. *** România în anii celui  de­al doilea război mondial, voi. I­III, Editura Militară, 1989. Idem, Viaţa politică din România. De la  Marea Unire din 1918 la revoluţia de eliberare socială şi naţională din august 1944, Editura  Albatros, Bucureşti, 1982.  Dobrinescu, Valeriu, Florin, Românii şi organizarea postbelică a lumii.  1945­1947, Editura Aca­  demiei R.S.R., Bucureşti, 1988.

CUPRINS  ­  Secolele al XIX­lea şi al XX­lea în devenirea istoriei românilor ..........................................  ­  Habitat şi populaţie, structuri, existenţa cotidiană, imigrări ............................................  ­Naţiune  şi   acţiune   la   1821.   Program,   oameni,  fapte,   urmări  imediate  şi  de  perspectivă ..............................................................................................................................  ­  Desfăşurarea revoluţiei de la 1821 .................................................................. , ....................  ­  Românii între ocupaţia, suzeranitatea şi „protectoratul" imperiilor vecine. De ia  Regulamentele Organice la revoluţia paşoptistă ................................................................  ­  Principatele Române şi provinciile istorice româneşti între 1822­1848 ...........................  ­  Mişcarea de regenerare naţională şi socială de la 1848­1849 ...........................................  ­  Mersul revoluţiei în provinciile româneşti (mai­septembrie 1848) ..................................  ­  Continuarea revoluţiei de la 1848 în Transilvania ...............................................................  ­  România în context internaţional, 1821­1848 (tabel recapitulativ)....................................  ­  Perioada postpaşoptistă (1848­1856) şi „Deceniul restructurării naţionale" (1856­1866)  ­  Domnia lui Alexandru loan Cuza (1859­1866)......................................................................  ­Epoca marilor reforme............................................................................................................  ­ România modernă şi problema naţională în teritoriile româneşti aflate sub stăpânire  străină (1848­1867)..................................................................................................................  ­ Prinţul străin şi regimul politic întemeiat pe Constituţia din 1866 .....................................  ­ Pluripartitism şi responsabilitate guvernamentală în perspectiva independenţei de  stat .................................................................................................................................. .'........  ­ România în context internaţional, între 1849­1876 (tabel recapitulativ)............................  ­ Cucerirea independenţei de stat a României .......................................................................  ­ Caracteristicile dezvoltării social­economice a României la sfârşitul secolului al XIX­  lea şi începutul secolului al XX­lea .......................................................................................  ­ Viaţa politică în România (1878­1914) ..................................................................................  ­ Românii din afara statului naţional şi lupta lor pentru emancipare (1867­1914)..............  ­ Mişcări sociale la cumpăna secolelor al XIX­lea ­ al XX­lea ..............................................  ­ Cultura românească la sfârşitul secolului al XIX­lea şi începutul secolului al XX­lea..  ­ Războiul pentru reîntregirea naţională a României .............................................................  ­ România în context internaţional, 1877­1917 .......................................................................  ­ Desăvârşirea unităţii naţionale a statului român .................................................................  ­ Dezvoltarea economică a României în perioada interbelică ..............................................  ­ Evoluţia vieţii social­politice în România (1918­1940) (I) ....................................................  ­ Evoluţia vieţii social­politice în România (1918­1940) (II) ..................................................  ­ Viaţa politică în România,1918­1940 (tabel recapitulativ) ..................................................  ­ România în relaţiile internaţionale,în perioada interbelică .................................................  ­ Viziunea culturală românească (I)..........................................................................................  ­ Viziunea culturală românească (II).........................................................................................  ­ Viziunea culturală românească (III).......................................................................................  ­ Progresul în cultură şi ştiinţă,1878­1938 (tabel recapitulativ) ...........................................  ­ Monarhia autoritară a regelui Carol al II ...............................................................................  ­ Tragicul an 1940 în istoria românilor....................................................................................  ­ România ­ „stat naţional legionar".......................................................................................  ­ România în perioada anilor 1941­1944 ................................................................................  ­ Actul de la 23 August 1944 ....................................................................................................  ­ România pe drumul către totalitarismul comunist (1944­1947) ........................................  ­Regimul comunist în România (1948­1989) ........................................................................  ­ România în context internaţional, 1918­1989 (tabel recapitulativ)...........................if. .....  ­ Glosar de termeni istorici...'. ..................................................................................................  ­Bibliografie ..............................................................................................................................  ■ Cuprins..................................................................................................................................... 

5  10  19  29  34  42  53  60  66  71  79  87  95  102  106  115  123  131  144  154  164  176  185  196  214  223  235  248  255  269  271  286  294  301  308  315  324  333  339  349  361  372  389  410  413  415 

415

Acest manual este proprietatea Ministerului învăţământului * 

Inspectoratul şcolar al judeţului/municipiului..........................................................  Şcoala/Liceul ..............................  Manualul nr................................. 

Anul 

Numele elevului care a  primit manualul 

Starea manualului 

Anul în  care s­a  folosit 

la primire 

la returnare 

1  2 

­ 

3  4 

5 

• 

•  Profesorii trebuie să controleze dacă numele elevului este corect scris.  •  Elevii cărora le este destinat manualul nu trebuie să facă nici un fel de  notaţii pe pagini. Rugăm ca manualele să fie păstrate cât mai îngrijit.  •  Starea manualului (la primire  şi la returnare) se va înscrie folosind  termenii: nouă, bună, îngrijită, nesatisfăcătoare, proastă. 

Se complet|pză numai pentru exemplarele distribuite gratuit. 

Sfarsitul documentului. Scanare, Gelu Roata

Related Documents

407
April 2020 14
407
June 2020 8
Peugeot 407
December 2019 18
Tr.rng.kasfgp.407
November 2019 11
Rng.kasfgp.407
November 2019 8
407.docx
May 2020 5

Copyright © 2024 PDFCOKE.