24 Reguli De Viata

24 reguli de viaţă Autor: Werner Mücher Traducere din limba germană: Petru Ion - 2009

CUPRINS Introducere .................................................................................................................................1 Comentarii din 12,18...................................................................................................................2 Credinciosul şi frăţietatea acestuia – un trup în Hristos (versetul 4-8)………………………… 3-4 Dragostea să fie fără prefăcătorie (vers.9)……………………………………………………… 5-6 Fie-vă groază de rău (vers.9)......................................................................................................7 Lipiţi-vă tare de bine (vers.9).......................................................................................................8 Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească (vers.10).................................................................9 În cinste fiecare să dea întâietate altuia (vers.10)…………………………………………………..10 Îm sârguinţă fiţi fără preget (vers.11)……………………………………………………………….. .11 Fiţi plini de râvnă în Duhul (vers.11)...........................................................................................12 Slujiţi Domnului (vers.11)............................................................................................................13 Bucuraţi-vă în nădejde (vers.12).................................................................................................14 Fiţi răbdători în necaz (vers.12)...................................................................................................15 Stăruiţi în rugăciune (vers.12).....................................................................................................16 Ajutaţi pe sfinţi când sunt în nevoie (vers.13)..............................................................................17 Fiţi primitori de oaspeţi (vers.13).................................................................................................18 Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi şi nu blestemaţi (vers.14)..........................19 Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură (vers.15)....................................................................................20 Plângeţi cu cei ce plâng (vers.15)……………………………………………………………………...21 Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii (vers.16)…………………………………………………22 Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite (vers.16)…………………………….23 Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi (vers.16)…………………………………………………………...24 Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău (vers.17)……………………………………………………….25 Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor (vers.17)………………………………………… 26 Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii (vers.18)……………..27 Nu vă răzbunaţi singuri (vers.19)..................................................................................................28 Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine (vers.21)......................................................... 29 Introducere Această carte readuce cititorilor o serie de comentarii asupra pasajului din Romani 12,9-21, comentarii care au fist tipărite ani în şir în revista creştină „Urmaţi-mă”. În noua apariţie se face un scurt comentariu a primelor opt versete din Romani 12. Epistola către Romani ocupă pe drept primul loc printre epistolele Noului Testament, nu numai pentru că ea descrie stricăciunea omului căzut, ci şi poziţia înaltă în care Dumnezeu a aşezat pe cel păcătos prin îndreptăţirea prin credinţă. Epistola se împarte în trei secvenţe principale: Prima parte (capitolele 1–8) vorbeşte despre îndreptăţirea celui păcătos. A doua parte (capitolele 9–11) conţine o privire retrospectivă a poporului Israel împietrit şi o privire spre viitorul său minunat, când Dumnezeu se va îndura de acest popor; capitolul 11 cuprinde avertizarea serioasă adresată creştinismului, de a nu se făli, pentru că altfel Dumnezeu nu va mai folosi acest creştinism ca mărturie a Sa ci îl va înlătura. A treia parte (capitolele 12–16) încheie cu multe învăţături importante privind umblarea practică a celor credincioşi corespunzător noii poziţii pe care o au acum. Celor ce vor să studieze în aprofunzime întreaga Epistolă către Romani, le recomandăm cartea autorului Ger de Koning – „O explicaţie a Epistolei către Romani special pentru tine“ - editura Daniel Verlag, o carte scrisă pentru tineri, care doresc să înveţe lucruri din Biblie. Pe lângă aceasta, recomandăm comentariile temeinice şi totodată uşor de înţeles ale Epistolei către Romani din seria „Trăsături de bază ale Noului Testament“, volumul 3, editat de CSV Hückeswagen. Marienheide, ianuarie 2003 Werner Mücher

Romani 12 − pagina − 2 −

Comentarii din Romani 12,1–8 Credinciosul în relaţia lui cu Dumnezeu (versetele 1–3) După ce apostolul Pavel, a descris în capitolele anterioare îndreptăţirea pe care o primeşte fiecare persoană care crede, şi acceptarea în viitor a poporului Israel, în ultima parte a acestei epistole (capitolele 12-16), el cere credincioşilor din Roma, să se predea deplin lui Dumnezeu. Arătând spre îndurarea lui Dumnezeu, Pavel aminteşte de Harul nemeritat, ce se acordă fiecărui credincios. Într-o cântare a fraţilor din Germania se spune: “Mi s-a acordat Har, îndurare de care nu sunt vrednic; e o minune cum s-a petrecut, căci inima mea mândră, nici nu a dorit”. Cine se gândeşte la această îndurare, trebuie să dea un răspuns corespunzător şi acesta este: predarea vieţii sale în mâna lui Dumnezeu. De aceea apostolul spune mai departe: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” (versetul 1). Predarea Domnului Hristos, lui Dumnezeu se finalizează cu expunerea vieţii Sale şi anume ca o jertfă sfântă plăcută lui Dumnezeu (Evrei 9,14). Poate Pavel s-a gândit pe cînd scria aceste cuvinte în mod deosebit la arderea de tot, care este tocmai predarea deplină a Domnului Hristos lui Dumnezeu. Cînd Domnul Hristos a devenit jertfă de ardere de tot, El a murit. Domnul Isus, modelul nostru, şi-a dat viaţa Lui în mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu nu putea să-L cruţe. Şi Domnul Isus a fost, în afară de moartea Sa sacrificatoare, chiar în viaţa Lui o jertfă vie şi prin aceasta El a fost exemplul nostru desăvârşit. Noi de asemenea trebuie să murim în sens spiritual, pentru a putea fi o jertfă vie. Ce înseamnă această dăruire în viaţa de zi cu zi, găsim multe indicaţii şi exemple, acum în capitolele care urmează respectiv capitolele 12-16. În versetul care urmează, Pavel ne spune ce împiedică o viaţă de predare: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită“ (versetul 2). Predarea lui Dumnezeu este de fapt posibilă numai atunci când cel credincios nu se lasă format de felul de gândire, respectiv de influenţa oamenilor necredincioşi. Nu, în această privinţă noi trebuie să fim transformaţi. Să ne întrebăm cu totul personal unde ne potrivim felului de gândire al lumii în gândire şi acţiune. Pe drumul călcării pe urmele paşilor Domnului Hristos, un creştin vede din ce în ce mai clar că natura lui păcătoasă nu se îmbunătăţeşte şi că lumea în înstrăinarea ei de Dumnezeu este complet stricată. Aceasta ar trebui să-l conducă la a se îndrepta tot mai mult spre Dumnezeu, să-I acorde încredere şi să se deschidă mai mult şi tot mai mult acţiunii Duhului Sfânt. Cum se petrece acest lucru ? Simplu, prin a lăsa ca gândirea sa să fie influenţată şi impregnată de Cuvântul lui Dumnezeu. Simţămintele lui, gândirea lui se înnoieşte şi în acest fel el este transformat. Acesta este un proces, care durează atât timp cât trăim, pentru că noi nu-l putem privi ca încheiat, la fel de puţin ca şi ajungerea la o o sfinţenie absolută, căci in noi avem încă păcat. Şi nu în ultimul rând, transformarea se petrece prin aceea că avem înaintea ochilor Modelul unic al Domnului Isus, atât în viaţa Lui pe pământ, cât şi acum în glorie şi ne străduim să-L urmăm. Scriitorul Epistolei către Evrei se exprimă astfel: „Noi îL vedem pe Isus ...“ (Evrei 2,9). Priveliştea maestrului transformă pe ucenic în imaginea acestuia: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului“ (2 Corinteni 3,18). Ca şi creştini ne punem totdeauna întrebarea: Ce corespunde în cutare sau cutare situaţie concretă voia lui Dumnezeu ? Ce este bun plăcut şi desăvârşit ? În măsura în care gândirea şi strădaniile noastre corespund dăruirii lui Dumnezeu, vom fi o „jertfă plăcută lui Dumnezeu“. „Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia“ (versetul 3). Deşi Pavel vorbeşte aici cu autoritate apostolică, el o face totuşi cu modestie, fiind un model pentru noi. El numeşte apostolia sa un har, pe care l-a primit. Într-un alt loc el scrie: „Dar ce lucru ai pe care să nu-l fi primit ?“ (1 Corinteni 4,7). Conştienţa că toate le avem de la Dumnezeu ne face modeşti şi face ca să nu avem gânduri mai înalte despre noi decât se cuvine. Pentru fiecare dintre noi există pericolul, ori de a ne autoînălţa, ori de a ne considera prea neînsemnaţi. Dar cum putem avea despre noi înşine o apreciere corectă ? Prin aceea că această apreciere o punem în relaţie cu măsura credinţei. Putem deosebi patru semnificaţii ale cuvântului credinţă în Noul Testament: • credinţa ca element general, conţinutul credinţei, ceea ce credem (Iuda 3)

Romani 12 − pagina − 3 −

•

credinţa personală spre mântuire; cine crede,nu numai că primeşte o viaţă nouă, ci şi trăieşte din credinţă (Evrei 11,5.6 – compară cu Geneza 5,24; 2 Corinteni 5,7) • măsura credinţei are un rol deosebit, dar pe lângă aceasta ea este privită din punctul de vedere a lui Dumnezeu care dă această credinţă (Efeseni 2,8). • credinţa ca un dar deosebit al harului, pe care o primeşte unii credincioşi (1 Corinteni 12,9) Pavel scrie aici despre credinţa din ultimul punct de mai sus. Aceasta înseamnă că autoaprecierea noastră privind măsura credinţei noastre personale, ar trebui să corespundă părtăşiei trăite cu Dumnezeu. Ceea ce arătăm în afară trebuie să corespundă cu ceeace experimentăm în trăirea noastră interioară cu Dumnezeu. Cum stau deci lucrurile cu noi ? Părtăşia personală cu Dumnezeu ne face indiscutabil modeşti. În afară de aceasta, devenim conştienţi că şi această „măsură a credinţei“ este un dar a lui Dumnezeu. Aprecierea corectă a propriei noastre persoane nu este în ultimul rând de aceea importantă în ce priveşte locul pe care îl ocupăm în mijlocul celor credincioşi. Suntem de fapt strâns uniţi cu toţi ceilalţi credincioşi. Fiecare are la locul lui de împlinit sarcina şi funcţia lui. Aceasta este ceea ce conduce la versetele 4 – 8. Credinciosul şi frăţietatea acestuia – un trup în Hristos (versetele 4–8) Spre a ilustra învăţăturile ce urmează, apostolul foloseşte imaginea unui trup, care are multe mădulare. „Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora “ (versetele 4.5). Şi în alte locuri el foloseşte această imagine (vezi 1 Corinteni 12; Efeseni 1, 3; 4). Aici în Romani 12 se arată că deşi toate mădularele formează o unitate a trupului, ele au de îndeplinit sarcini diferite, ceea ce conferă trupului o multitudine de capacităţi funcţionale. Aşa cum corpul uman are multe mădulare şi organe, şi toate acestea îndeplinesc sarcini diferite, tot la fel şi fiecare mădular din trupul lui Hristos are darul său diferit deci rolul său de îndeplinit. Există o mare bogăţie de daruri diferite. Fiecare în parte îndeplininu-i sarcina, serveşte spre binele întregului trup. „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat: cine are darul prorociei, să-l întrebuinţeze după măsura credinţei lui. Cine este chemat la o slujbă, să se ţină de slujba lui. Cine învaţă pe alţii, să se ţină de învăţătură. Cine îmbărbătează pe alţii, să se ţină de îmbărbătare. Cine dă, să dea cu inimă largă. Cine cârmuieşte, să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie“ (versete 6–8). În aceste versete apostolul enumeră câteva slujbe deosebite, pe care cei credincioşi le pot dovedi unii altora. Proorocia (profeţia, vorbirea în prezenţa lui Dumnezeu) Slujbă (în limba greacă. diakonia – ajutor în probleme financiare sau de trup) 3. A da învăţătură (a învăţa pe cineva, a instrui) 4. A îndemna / a încuraja (a exercita ajutor – a vorbi de bine, a sprijini material) 5. A comunica (a informa, a împărtăşi) 6. A conduce (a administra, a se ocupa de protecţia cuiva, a se îngriji de cineva) 7. A exercita îndurare (a arăta compasiune, a fi de partea celor sărmani, a sprijini financiar) Să ne amintim că orice dar este un har primit. Nu avem nimic de la noi înşine ci ni s-a dat. Adevărata smerenie se arată prin faptul că folosind ceea ce ne-a încredinţat Domnul slujim celorlalţi. Acum versetele care urmează respectiv de la versetul 9 la 21 ne dau indicaţii, în ce fel de poziţie ne întâmpinăm unul cu altul ca şi credincioşişi cum ne putem desfăşura viaţa în mijlocul unei lumi înstrăinate de Dumnezeu, astfel ca viaţa noastră să fie trăită spre gloria Domnului Isus. 1. 2.

Dragostea să fie fără prefăcătorie (versetul 9) Epistola către Romani este epistola îndreptăţirii. Dumnezeu a adus la Sine Însuşi pe toţi cei neprihăniţi respectiv îndreptăţiţi. Epistola conduce pe cei mântuiţi spre înălţimile vertiginoase ale harului. In capitolul 12,9–21 apostolul intervine şi vorbeşte atingând o serie de puncte pregnante, bogate în conţinut şi care se referă la comportarea celor neprihăniţi sau îndreptăţiţi. Merită efortul de a cugeta în linişte la

Romani 12 − pagina − 4 −

aceste puncte. Eşti tu încă conştient că, aşa cum scrie la Romani 5,5, dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inima ta când ai primit Duhul Sfânt ? Mulţumeşte lui Dumnezeu zilnic pentru aceasta, căci aşa îţi rămâne conştientă dragostea lui de necuprins. Acest Dumnezeu pe care ai permisiunea acum să-l numeşti Tată (capitolul 8,15), ţi-a dăruit împreună cu Fiul Său totul (capitolul 8,32). Domnul Hristos a murit pentru tine, a înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte zilnic pentru tine. Nu este de fapt nimic care să te poată despărţi de această dragoste (8,34.35), dar bucuria dragostei lui Dumnezeu o poţi pierde. Iuda cere celor credincioşi în epistola sa: „... ţineţi-vă în dragostea lui Dumnezeu“ (versetul 21). Dacă eşti plin de dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi a Domnului Isus, poţi dărui mai departe dragoste. Nu încerca să mergi pe un alt drum. Dragostea veritabilă este altruistă şi iubeşte şi atunci când rămâne fără reacţie pozitivă. Mulţi oameni au spus deja că ei au acceptat Evanghelia, pentru că au cunoscut creştini la care au văzut dragoste adevărată. Dumnezeu ne-a dovedit dragostea Sa, pe când noi eram păcătoşi, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi nevrednici de a fi iubiţi. El ştia însă că mulţi oameni se vor deschide faţă de dragostea Sa. Oare în câte inimi va fi turnat Dumnezeu dragostea Sa ? Odată vom cunoaşte muţimea mare a celor credincioşi. Ştii tu, când Duhul Sfânt locuieşte şi lucrează în inima ta el produce roade. Şi cu ce începe descrierea celor nouă roade din Galateni 5,22 ? Cu dragostea. Când virtuţile minunate ale credinţei şi ale speranţei nu vor mai fi necesare, când vom ajunge de la credinţă la vedere, dragostea este singura care rămâne. Ea rămâne pentru totdeauna. Ea este cea mai mare dintre cele trei (1 Corinteni 13,13). Să ne întrebăm: Este dragostea mea neprefăcută ? Cuvântul grecesc „făţarnic respectiv prefăcut“ înseamnă de fapt „actor“. Dragostea se poate regiza. Atunci ea nu este adevărată, atunci ea nu vine din inimă şi nu merge la inimă. Din fericire în zilele noaste nu mai este nevoie să mergem atât de des cu maşina la inspecţie. Astfel economisim timp şi bani. Dar cum stăm cu inspecţia vieţii noastre din punct de vedere spiritual ? Suntem pregătiţi să ne punem dragostea pe standul de probe ? Lista verificării o găsim în 1 Corineni 13,4–7: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul”. Este totul în ordine ? Fie-vă groază de rău (versetul 9) Una din marile învăţături ale epistolei către Romani este îndreptăţirea şi eliberarea omului pe care o lucrează Dumnezeu. Prin harul Său păcătoşii pierduţi cândva primesc o poziţie înaintea Lui, care este în armonie cu sfinţenia Lui. El a judecat păcatele celor ce cred în lucrarea Domnului Isus Hristos, în El , în Fiul Său prea iubit. Dumnezeu urăşte păcatul într-o asemenea măsură , cum nici nu ne putem imagina. Ar fi judecat altfel Dumnezeu şi L-ar fi părăsit la cruce pe Fiul Său pe care-L iubea mai mult decât orice ? Trece cu totul peste puterile noastre de înţelegere, cât de adânc L-a lovit pe Dumnezeu strigătul din inimă al Fiului Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit ? Citeşte încă o dată capitolele 1,21–3,18 ale acestei epistole şi lasă-te pătruns de descrierea răului în toate formele lui deosebite (vezi în mod deosebit 1,29–32; 2,21–23; 3,10–18). Acum bucură-te nu numai că, Dumnezeu ţi-a iertat toate aceste păcate şi că eşt îndreptăţit, ci întreabă-te, dacă ai rupt-o cu acestea, dacă ţi/e groază de rău, dacă în viaţa ta aceste urâciuni, întradevăr nu mai au nici un loc. O altă traducere pentru expresia „fie-vă groază“ este, urâţi cu gust amar“. Aceasta ne aminteşte din nou de sentimentul de amărăciune şi de ura lui Dumnezeu faşă de păcat. Mânia lui Dumnezeu se va descoperi, respectiv se va dezlănţui curând „împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor“ (Romani 1,18). Cei îndreptăţiţi cunosc, pentru că , pentru ei Dumnezeu a descărcat-o în timpul orelor de judecată asupra domnului Hristos pe cruce. Priveşte pe Domnul Isus în timpul suferinţelor sfâşietoare din acel moment. Aceasta trezeşte sentimente de groază, respectiv de ură împotiva a tot ceea ce este rău respectiv păcat. Pentru multe lucruri nu prea ne dăm osteneala să le recunoaştem ca păcate.Pentru altele nu prea ne vine uşor să le considerăm ca păcate. Din Cuvîntul lui Dumnezeu însă ştim că o comportare arogantă, mândră, aceseta sunt pentru Dumnezeu lucruri care îi produc amărăciune. El este împotriva unor astfel de oameni; dar celor smeriţi, celor modeşti le dă har (compară cu Iacov 4,6; 1 Petru 5,5). În acest loc, apostolul nu face de fapt nici o deosebire. A ne fi groază, respectiv a urî răul (păcatul) este problema noastră.

Romani 12 − pagina − 5 −

Despre cei fărădelege, cel fără Dumnezeu, Solomon spune „... sufletul celui rău doreşte răul…” (Proverbe 21,10). Oamenii care continuă să facă răul vor avea parte de „necaz şi strâmtorare care vin peste sufletul ce face rău“ (Romani 2,9). Dizgraţios este şi atunci când se argumentează: „... de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, ...“ ?. (Romani 3,8). Acesta este un prejudiciu, un abuz înfiorător împotriva harului. Poate eşti în situaţia omului pe care îl descrie Romani în capitolul 7 „Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac !“ (versetul 19). Aceasta poate fi o mare problemă pentru un om întors la Dumnezeu. Şti tu care este de fapt problema acestui om ? El nu cunoaşte adevărata eliberare de sub puterea păcatului. El nu cunoaşte pacea de durată, şi nu cunoaşte bucuria adevărată.El detestă răul, dar nu are putere să nu i se supună. Dacă te afli în această stare, te sfătuiesc, să citeşti încă odată cu rugăciune temeinic primul capitol al acestei epistole. Şi spune-i lui Dumnezeu problema ta. El o va prelua. Lipiţi-vă tare de bine (versetul 9) În rândurile expuse mai sus am văzut cum apostolul Pavel cere celor credincioşi să urască răul.El nu rămâne însă la ceasta. Aceea era latura negativă, acum urmează cea pozitivă. Pavel foloseşte aici expresia „tare“, referindu-se la o legătură foarte strânsă. Conspectând dicţionare vedem că expresia este, a încleia, a lipi, a îmbina strâns, a remorca. „A remorca“ înseamnă de exemplu legătura din familie dintre soţ şi soţie (Matei 19,5). De o astfel de legătură strânsă trebuie să beneficieze cei îndreptăţiţi. Cu siguranţă aceasta înseamnă în primul rând că se vorbeşte de ceea ce este bun. Într-un sens asemănător apostolul Pavel scrie filipenilor: „încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească. [sau: să vă cârmuiască gândirea]“ ( Filipeni 4,8). Isaia lasă să se înţeleagă clar cum stau lucrurile cu privire al omul de rău (capitolul 32,5–7). Dar apoi imediat în versetul 8 foloseşte un joc de cuvinte foarte expresiv: “Dar cel ales la suflet, face planuri alese, şi stăruie în planurile lui alese“. De ce au unii oameni o pornire atât de negativă ? În orice împrejurare aceştia cârtesc şi au la orice lucru ceva de adăugat. Le vine greu să salute prietenos dimineaţa pe cei din jur – această comportare o scuză cu expresia „dispoziţia proastă după o noapte de nesomn“. Nimeni nu le face suficient bine. Nu au nici o privire cît de mică pentru binele altora. Care este cauza ? Ei se preocupă prea puţin timp cu lucrurile cu adevărat bune. Ei nu fac nimic din ceea ce cere apostolul Pavel în Filipeni 4,8.9. Cunoscutul predicator J.N.Darby a spus odată: “Secretul păcii lăuntrice şi a puterii în afară este să ne ocupăm totdeauna cu binele“. Adevăratul bine îl învăţăm şi ne putem preocupa cu el la studiul Cuvântului lui Dumnezeu“. A fi lipit de bine înseamnă şi a te bucura de bine, precum a făcut Ietro când a văzut cum binecuvântase Dumnezeu poporul Israel (Geneza 18,9); înseamnă şi a căuta binele (Proverbe 11,27), şi a iubi binele (Amos 5,15; Tit 1,8). Despre Maria se spune că şi-a ales partea cea bună, aşezându-se la picioarele Domnului Isus (Luca 10,42). Semnificaţia este şi a exersa binele (Romani 13,3), a face fapte bune (Tit 3,8) şi când avem ocazia să facem bine tuturor oamenilor dar mai ales celor credincioşi (Galateni 6,10). Aceasta înseamnă ca binele să fie recunoscut şi de ceilalţi (Filimon 6), şi nu în ultimul rând să urmăm binele (3 Ioan 11). Ţi-ai propus deseori să faci bine cuiva ? Ai amânat cumva lucrul acesta?

Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească (versetul 10) Dragoste unii pentru alţii – cine nu s-ar simţi bine într-o astfel de atmosferă ? S-ar cuveni. Apostolul a început de fapt enumerarea acestor reguli cu cerinţa: „Dragostea să fie neprefăcută“. Aceasta era de fapt latura „negativă“ privind dragostea, ea nu trebuie oricum să fie făţarnică. Dragostea şi prefăcătoria nu se suportă una pe alta. Chiar trebuie să ni se precizeze lucrul acesta ? Cât de cu totul alfel arată convieţuirea în dragoste din inimă. În această parte de propoziţie expresia din inimă care poate fi redată cu cuvântul „cordial“ desemnează în general dragostea între rude, în mod deosebit între părinţi şi copii. Dacă într-o famile totul este bine, aici domneşte o armonie plină de iubire. Acolo se simte o atmosferă de deschidere.Toţi sunt unii pentru alţii. Părinţii fac totul

Romani 12 − pagina − 6 −

pentru copiii lor şi îi îngrijesc. Toţi membrii familiei se ştiu strâns uniţi unii cu alţii. Aceste relaţii din mijlocul familiei le transferăm acum în familia lui Dumnezeu. Dragostea frăţească cordială se exprimă în relaţii pline de dragoste unii cu alţii, într-o atmosferă de deschidere şi de încredere reciprocă. Prin relaţii apropiate unii cu alţii fraţii se cunosc reciproc foarte bine – deci şi cei slabi şi cei tari. Aceasta face ca dragostea să nu se prăbuşească. Dimpotrivă, se suportă slăbiciunile celuilalt pentru că ştim să le suportăm pe ale noastre. Asprimea şi cuvintele de dojană sunt aici cuvinte străine. Ele sunt înlocuite cu smerenie, blândeţe, şi renunţare la sine. Unde este recunoscută tăria celuilalt, ei sunt „întăriţi „ prin încurajare şi laudă (compară cu Filipeni 4,8). Este o zi deosebită când într-o familie vine cineva. Fraţii nu pot privi cu indiferenţă spre noul cetăţean pământesc. Noul născut este subiectul următoarele zile şi săptămâni. Totul se învârte în jurul celui mic. Nu mai puţin mare este bucuria, când cineva vine la credinţă şi este acceptat în familia copiilor lui Dumnezeu. În cele trei pilde din Luca capitolul 15, Domnul Isus vorbeşte despre bucuria privind regăsirea a ceea ce era pierdut (versetele 5.6.7.9.10.23.24). Chiar şi cerul se pune în mişcare de bucurie. Acum un nou suflet ce s-a întors la Dumnezeu face cunoştinţă cu dragostea frăţească. El ajunge la descoperirea uimitoare că Dumnezeu a pus în inima lui, capacitatea respectiv însuşirea de a iubi pe fraţi. Pentru el aceasta este o confirmare, că el este născut din nou (1 Ioan 3,14). Ce lucru măreţ este ca să aparţii de familia lui Dumnezeu unde fiecare este pentru celălalt. Şi aceasta poate până la extrem (compară cu 1 Ioan 3,16.17) ? Din păcate, dragostea din inimă între noi cei credincioşi lasă deseori mult de dorit. De aceea ne vom aminti de virtutea dragostei de fraţi din inimă. Avem nevoie de ajutor pentru aceasta. Un astfel de loc ajutător ni-l oferă apostolul Petru, când el descrie ce condiţii conduc la o dragoste de fraţi veritabilă. Ea nu vine dela sine. În cele opt zale ale lanţului său, dragostea de fraţi este a şaptea zală: credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia (teama de Dumnezeu), dragostea de fraţi (2 Petru 1,5– 7). Aici se derulează o însuşire după alta, reies una din alta. Te-ai gândit vreodată la acest şir de însuşiri ? În cinste fiecare să dea întâietate altuia (versetul 10) Politeţea oferă celuilalt să facă pasul înainte – aşa cel puţin am învăţat ca şi copii. Dar când este vorba de a da cinste reciproc unul altuia, atunci avem permisiunea eu şi tu să ne îmbulzim liniştiţi înainte. Domnul Isus a avut un dialog cu ucenicii, atunci când a remarcat că ei voiau ca fiecare să fie primul, şi le-a precizat care este principiul corect al slujirii. Expresia „a da cinste“ respectiv cuvântul (time) din limba greacă apare foarte des în Noul Testament. De cele mai multe ori el este tradus cu „cinste“; foarte des înseamnă simplu „Preţ, valoare“ (Faptele Apostolilor 4,34; 7,16). Alte posibilităţi de traducere sunt, „preţiozitate, onoare, demnitate“. Cum pot exprima faţă de o persoană preţuirea mea, aşadar să o cinstesc ? Cerinţa de a da cinste este strâns legată de cerinţa expusă anterior respectiv dragostea din inimă faţă de fraţi; aceasta se arată printre altele în a da cinste. Tot ce am spus aşadar despre dragostea de fraţi, putem acum aplica. Vom enumera câteva puncte de reper spre această temă. Cinstesc pe cineva când: • • • • • • • •

Îl accept cum l-a acceptat Domnul Hristos (Romani 15,7) Vorbesc altora de bine despre el Nu răspândesc altora greşelile lui În orice timp şi în toate felurile caut binele lui la superlativ Accept recunoscător că Dumnezeu i-a dat daruri Îl iau în serios Îl privesc ca pe unul mai presus decât mă consider pe mine însumi Iau parte la bucuriile lui atunci când îi merge bine, dar şi la necazurile lui.

Desigur această listă poate fi completată. Acestea urmează să fie impulsuri la gândire. Şi înainte de toate în contextul general al celor cuprinse în acest pasaj: tu cinsteşti pe cineva când îi slujeşti cu darul pe care şi l-a dat Domnul Isus. Şi gândeşte-te : Cel ce slujeşte ia totdeauna un loc de subordine faţă de cel căruia îi slujeşte. Se va ajunge oare la vreo disesiune, dacă fiecare dă cinste celuilalt ?

Romani 12 − pagina − 7 −

În sârguinţă fiţi fără preget (versetul 11) Fiecare din noi are de îndeplinit anumite teme, fie că ese vorba de domeniul familiei, în profesie, sau în adunarea locală respectiv în Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru îndeplinirea acestor sarcini avem nevoie de statornicie şi sârguinţă. Cuvântul grecesc sârguinţă (spoude) înseamnă şi „grabă, zel, strădanii pline de zel, perseverenţă, seriozitate, efort, stres, hărnicie“. Există lucruri care, trebuiesc făcute cu inimă; lucruri care nu suportă amânare. Nu este aceasta un lucru pe care ni-l pune pe inimă Domnul Isus ? Când undeva este o nevoie, nu trebuie aşteptat ci acţionat. Alte variante de traducere pentru „preget“ sunt“ zăbavnic sau leneş“. Deseori avem scuze precum: Asta o pot face alţii mai bine ... nu am timp etc. Desigur trebuie să ştim , dacă Domnul Isus ne-a dat această sau acea lucrare de făcut. Deseori recunoaşterea unei nevoi reprezintă deja deja primul pas într-o lucrare. Uneori există situaţii extraordinare. Se ne gândim la situaţia cu corpul. Dacă am braţul drept în ghips, mâna mea stângă trebuie să facă lucruri pe care altfel nu le făcea. Şi astfel se extinde exerciţiul şi capacitatea trupului. Ce păcat când hărnicia şi zelul sunt diminuate din cauza comodităţii şi leneviei. Solomon cerea leneşului să meargă la furnică (Proverbe 6,6–11). Leneşul vede peste tot probleme, iubeşte somnul şi este în ochii lui mai deştept decât şapte înţelepţi (Proverbe 26,13–16). O imagine foarte expresivă a hărniciei o găsim în descrierea femeii din Proverbe 31. Hărnicia şi zelul fac parte din însuşirile minunate în slujba pentru Domnul Isus. Nu vrem însă a le schimba cu preocuparea şi lipsa de linişte, aşa cum este exemplul Matei din Luca 10,40. Hărnicia veritabilă reiese din părtăşia cu Dumnezeu şi acţiunea Duhului Sfânt. Şi încă un lucru: Ocaziile ratate şi orele pierdute nu se mai recuperează niciodată. Fiţi plini de râvnă cu duhul (versetul 11) Ne-am oprit şi am cugetat ultima dată la expresia „în sârguinţă fără preget“. Acum urmează să ne ocupăm de expresia „plini de râvnă cu duhul”. Este clar că există o relaţie strânsă între hărnicie şi râvnă. Cuvîntul grecesc arzător = „plin de râvnă“ este „zero“ care mai înseamnă a arde, a clocoti, a fierbe, a se zbuciuma, a dogorî. Numai despre o singură persoană se spune în Noul Testament că avea “un duh înfocat”, respectiv despre Apolo din Alexandria (Faptele Apostolilor 18,25). Apolo avea o inimă arzătoare pentru lucrurile Domnului. El nu avea numai un dar minunat de vorbitor, el era tare în Scripturi, deci el cunoştea foarte bine Sfintele Scripturi. Şi deşi nu cunoştea încă anumite părţi ale adevărurilor scripturistice, dădea un exemplu de zel deosebit în vremea lui: El vorbea şi învăţa pe alţii cu grijă lucruri despre Domnul Isus. Traducători ai Bibliei precum J.N.Darby îi vedem „în duhul“ în ambele locuri, deci atât în Romani 12, cât şi în Faptele Apostolilor 18,25, deci nu este vorba de Duhul Sfânt ci duhul omului. Nu se subliniază prin aceasta, că hărnicia veritabilă şi zelul nu sunt energii exterioare, ci îşi au obârşia lor în o dorinţa lăuntrică arzătoare ? Duhul unui om trebuie să-l mişte spre hărnicie. Înainte cu câteva decenii o locomotivă cu aburi era încă o imagine cotidiană. Când cazanul de aburi ai locomotivei furniza suficient abur, conductorul putea acţiona pârghia corespunzătoare, şi întregul tren se punea în mişcare, mai întâi foarte încet şi apoi treptat ajungea la viteza maximă. Ne lăsăm şi noi puşi în mişcare şi rămânem activi ?

Slujiţi Domnului (versetul 11) M-a impresionat foarte mult, când acum câţiva ani am auzit pe un frate rugându-se cu cuvinte simple: “Doamne îţi mulţumim că avem permisiunea să-ţi slujim !“ Am fost foarte mişcat, pentru că până atunci eu consideram slujba pentru Domnul mai mult sau mai puţin o obligaţie respectiv o responsabilitate. M-am gândit de atunci foarte des la acea rugăciune scurtă. Nu este de loc dela sine înţeles că omul poate sluji Domnului. Cu siguranţă Dumnezeu l-a creat pe om ca acesta să-I slujască…Dumnezeu a cerut deseori poporului Său ca acesta să-L slujască. Printre multe alte locuri citez aici Deuteronom 10,12: “Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul, Dumnezeul tău, decât să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubeşti şi să slujeş-

Romani 12 − pagina − 8 −

ti Domnului, Dumnezeului tău, din toată inima ta şi din tot sufletul tău...” (compară cu : 6,13; 10,20; 11,13; 13,4). A făcut poporul Israel aceasta? Desigur au existat oameni temători de Dumnezeu, care au slujit deja atunci lui Dumnezeu. Dar poporul Israel în ansamblul lui nu a împlinit această cerere a lui Dumnezeu. Problema constă în faptul că nu este suficient să-L cunoţti pe Dumnezeu. Omul este prin nutura lui un sclav al păcatului. Şi cu aceasta suntem la la o afirmaţie de miez a Epistolei către Romani. Pavel scria credincioşilor din Roma: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului,...“ (6,17). Aceasta făcea parte din trecut ! Dar pentru prezent este valabil versetul: “Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. - „(6,18). Un rob al neprihănirii slujeşte pe Dumnezeu. Cei credincioşi datorează acest schimb morţii Domnului lor. El i-a răscumpărat eliberându-i din robia păcatului. El le-a dăruit viaţă nouă prin care ei pot sluji lui Dumnezeu şi domnului Isus. Acum depinde de noi ca să facem uz de acest privilegiu inestimabil. Tesalonicienii se întorseseră de la idolii pe care îi slujiseră mai înainte, la Dumnezeu, pentru ca să slujească Dumnezeului celui viu şi adevărat. Slujba pentru Domnul nu se limitează numai la anumite domenii ale vieţii noastre, dintre aceste făcând parte şi fără îndoială şi munca noastră pe plan profesional, căci „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni ...” ... „ ... Voi slujiţi Domnului Hristos“ (Coloseni 3,23.24). Hărnicia, râvna şi slujba pentru Domnul aparţin una alteia precum trei gemeni (versetul 11). Aceasta este împlinirea sensului adevărat a vieţii. Slujeşti tu în totul Domnului tău ? Bucuraţi-vă în nădejde (versetul 12) În versetul de mai înainte apostolul scrisese ca cei credincioşi să fie fără preget şi plini de râvnă în duh. El ştia foarte bine că în acest domeniu există împotriviri şi descurajări. O dată el scria chiar că el şi colaboratorii lui nici nu mai au nădejde de viaţă (2 Corinteni 1,8). Şi chiar dacă situaţia devine atât de dificilă - pentru creştini există speranţă. Speranţa este o necesitate vitală. Ea furnizează bucurie. Şi bucuria este un element portant pe urmele paşilor Domnului Isus. Nu are un creştin totdeauna motiv de speranţă şi bucurie ? Nu este vorba numai de un viitor măreţ ce ne aşteaptă la Domnul Isus, ci şi faptul că El a promis că va fi cu ei în toate zilele (Matei 28,20). Haideţi să enumerăm toate promisiunile pe care ni le face Biblia. Privind spre acestea vom accepta că depinde de noi ca bucuria ce decurge prin a vedea atâtea promisiuni să fim revigoraţi. Spurgeon a scris o dată o carte cu titlu „Carnetul de cec al credinţei“, în care pentru fiecare zi din an a scris cîte o promisiune. De fapt speranţa uneşte cele viitoare cu prezentul şi ne dă o pregustare a lucrurilor care urmează să vină. Şti că ţelul propriu-zis al mântuirii tale este în viitor ? Noi suntem de fapt mântuiţi în speranţă. Speranţa creştină nu aparţine lucrurilor văzute, ci a celor nevăzute (Romani 8,24). Mântuirea noastră este încheiată – în sens biblic – abia cînd primim trupuri de slavă. Dacă ne putem încrede în Dumnezeu în lucrurile veşnice, în harul Lui desăvârşit, haideţi să ne încredem în El în toate situaţiile în care putem ajunge acum pe pământ. Chiar şi atunci când ajungem în situaţii care par de ne ieşit. Uneori durează mult până când intervine Dumnezeu. Există în acest sens exemple încurajatoare din Vechiul Testament. Avraam şi Sara au primit pe Isaac, fiul promisiunii, după ce au aşteptat mulţi ani , şi când cei doi nici nu mai erau capabili să nască copii. Totuşi apostolul scrie despre Avraam: „Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut,... „ (Romani 4,18), asta înseamnă că Avraam a crezut şi atunci când în mod natural totul vorbea împotrivă. Aşa poate crede numai cineva, care are o încredere nezguduită. Dumnezeu răsplăteşte o astfel de credinţă. Pavel dorea celor credincioşi din Roma: „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde !“ (Romani 15,13). Este Dumnezeu pentru tine Dumnezeul speranţei ? Atunci ai toate motivele să te bucuri. Fiţi răbdători în necaz (versetul 12) “Necazul“ este o temă, care nu este necunoscută Noului Testament. Duhul Sfânt foloseşte de 45 de ori cuvântul grecesc corespunzător thlipsis. Numai în Epistola către Romani este folosit de cinci ori.

Romani 12 − pagina − 9 −

Alte traduceri pentru aceasta sunt: apăsare, tensiune, teamă, supărare. În cele ce am parcurs până acum am văzut că bucuria este pentru creştin de necesitate vitală. Dar din punctul de vedere a lui Dumnezeu, şi necazurile sunt necesare pentru noi. În Listra, Iconia şi Antiohia, apostolul Pavel întărea şi îndemna pe ucenici: „El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri. „(Faptele Apostolilor 14,22). Necazurile sunt un mijloc în mâna lui Dumnezeu, pentru ca ucenicii domnului Isus să primească, respectiv să aibă parte de Împărăţia Sa. Pericolul este în general ca noi să cedăm în loc să răbdăm suferinţele. Cine nu cunoaşte binele care poate decurge din necazuri şi strâmtorări ? Cine caută în timpuri de necaz cu seriozitate pe Dumnezeu, prin aceasta se apropie mai mult de El. Din aceasta decurge o mare binecuvântare pentru noi. Cheia spre răbdare în necazuri şi dificultăţi constă în aceea ca noi să acceptăm probele din mâna lui Dumnezeu. Atunci vom vedea un sens în acestea. Când apostolul la începutul celui de al cincilea: „Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi ... „ apoi el urmează: „... şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. “Şi nu numai aceasta, ci ne bucurăm chiar şi în necazuri, fiindcă ştim că necazul aduce răbdare, iar răbdarea aduce biruinţă“ Necaz - Răbdare - Statornicie – aceasta este aşadar ordinea. Când perseverăm în răbdare, aceasta ne conduce la statornicie, astfel experimentăm credincioşia lui Dumnezeu. El are timpul Său în care pune capăt necazului. Şi încă ceva: nimeni nu ne poate despărţi pe noi de dragostea lui Hristos ... nici necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia ( condamnarea la moarte) (Romani 8,35). Stăruim noi în răbdare când vin acestea? Stăruiţi în rugăciune (versetul 12) Solicitarea de a stărui în rugăciune urmează cererii de a stărui în răbdare în vreme de necaz. Neam gândit deja că între cele două feluri de „stăruinţe“ există o relaţie strînsă. De fapt cuvântul a „stărui“, mai înseamnă: a insista răbdător, a fi deci activ cerând fără repaos, a fi în poziţia de aşteptare pregătit de a primi. Pavel scrie despre ceva ce el însuşi face. Altfel nu ar fi putut scrie despre aceasta:“ ...vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele ...“ (Romani 1,9.10). Într-un alt loc el scrie că se roagă zi şi noapte. Cine s-a încrezut în Dumnezeu în toate dificultăţile şi a fost atât de stăruitor precum apostolul Pavel ? Ştim din experienţă că, deseori abia atunci ne rugăm în lăuntrul nostru, când nu mai vedem nici o ieşire. Rugăciunea este ultima ieşire a celor fără ajutor şi aşa este bine. Dar poate fi şi altfel. Pentru rugăciune sunt necesare disciplina şi stăruinţa în răbdare. De aceea Dumnezeu uneşte deseori cu rugăciunea şi postul. Când ucenicii voiau o dată să vindece pe un îndrăcit, Domnul Isus le-a spus că asemenea soi de draci nu pot fi scoşi decât cu post şi rugăciune (Marcu 9,29). Ştim ceva despre post? Rugăciunea este de fapt cea mai importantă lucrare în împărăţia lui Dumnezeu, dar probabil şi cel mai greu lucru de făcut, pentru că este o adevărată luptă. Aşa citim câteva capitole mai departe în această epistolă: „Vă îndemn dar, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos, şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine,“ (Romani 15,30). Lupta este învingerea obstacolelor şi dificultăţilor care ne înconjoară fiindu-ne potrivnice. Şi există atît de multe lucruri pentru care ar trebui să ne rugăm. Sau poate că există în viaţa ta alte piedici în calea rugăciunii ? Probabil păcate de care nu eşti izbăvit ? Atunci este potrivit s-o faci acum şi să recunoşti totul. Noi nu putem şi nu avem capacitatea de a ne încrede prea mult în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu ascultă rugăciunea împlinind-o în felul în care ne aşteptăm noi, atunci el are scopuri mai înalte pentru noi.“ Ne rugăm să primim argint, şi Dumnezeu ne dă în loc de acesta aur.“ Nu ceda în rugăciune ci stăruieşte în rugăciune. Ajutaţi pe sfinţi, când sunt în nevoie (versetul 13) În partea de propoziţie anterioară apostolul ceruse credincioşilor din Roma să stăruiască în rugă-

Romani 12 − pagina − 10 −

ciune. O parte esenţială a rugăciunii este mijlocirea unul pentru altul. Ce mare binecuvântare este atunci când credincioşii gândesc unii cu alţii în acest fel şi mijlocesc unii pentru alţii ! Oare nu poate Domnul să aştepte de la noi, ca şi noi să ne ajutăm reciproc, atunci aflăm despre problemele unui frate de al nostru ? Apostolul nu numeşte pe fraţi aici, fraţi sau surori, ci sfinţi. Deja în capitolul 1,7, el îi numise pe credincioşii din Roma, preaiubiţii ai lui Dumnezeu, chemaţi să fie sfinţi. Chemarea lor este veşnică şi este de natură cerească. Prin aceasta ei nu mai aparţin lumii, deşi sunt încă în ea (compară cu Ioan 17,14). Ei sunt în acelaşi timp cetăţeni a două lumi. Cuvântul grecesc „a participa“ este koinoneo; el este înrudit cu cuvântul părtăşie. Apostolul se gândeşte la participarea la nevoile sfinţilor mai întâi pe plan material. Pe atunci o serie de credincioşi din Ierusalim erau foarte săraci (Romani 15,26). Pavel intenţiona să facă o călătorie spre Ierusalim, deoarece credincioşii din Grecia îi încredinţaseră un dar pentru sfinţii din Ierusalim. Cuvântul „contribuţie“ din Romani 15,26 este acelaşi cu cuvântul grecesc părtăşie (koinonia). Ioan cere celor credincioşi să nu iubească cu cuvinte şi cu limba ci cu fapta şi adevărul (1 Ioan 3,18). În ţările din vest noi trăim în aceste zile (la data când a fost scrisă cartea – anul 2003) într-o bunăstare deosebită. Majoritatea sunt din punct de vedere financiar la un standard de la care în mod practic această expresie de părtăşie (în sens de ajutorare a fraţilor din adunare) este puţin vehiculată. Dar în multe locuri există mulţi sfinţi, pentru care – deşi nu îi cunoaştem personal – ne putem ruga şi putem lua parte la nevoile lor. Există însă şi alte nevoi, pe care le au sfinţii din apropierea noastră. Sunt mulţi care au nevoi spirituale şi au nevoie urgent de mijlocirile noastre, de afecţiunea noastră. Să facă Dumnezeu astfel încât să avem ochi deschişi, să experimentăm bucuria, de a lua parte la nevoile sfinţilor. O astfel de persoană a fost Filimon. Despre el a depus apostolul frumoasa mărturie (Filimon 7): „În adevăr, am avut o mare bucurie şi mângâiere, pentru dragostea ta, fiindcă, frate, inimile sfinţilor au fost înviorate prin tine.“ Fiţi primitori de oaspeţi (versetul 13) Cerinţa anterioară a apostolului se referea la participarea la nevoile sfinţilor, fie materiale, fie spirituale. Exercitarea primirii de oaspeţi merge încă un pas mai departe. Suntem solicitaţi şi să deschidem locuinţele şi casele noastre pentru alţii. Unii au avut ocazia să vadă cât de ospitalieri sunt cei din ţările din est şi sud, chiar şi printre necredincioşi. Pare că acolo unde există mai puţină bunăstare deseori este mai multă oportunitate respectiv deschidere spre a avea părtăşie unii cu alţii. De unde este aceasta ? Părtăşia este un mare privilegiu. Lumea noastră se închistează, tot mai mult în ciuda creşterr posibilităţilor enorme de comunicaţie de care dispun oamenii. Bunăstarea crează o anume independenţă. Nu ar trebui noi ca şi creştini, cu atât mai mult să stăruim după ospitalitate ? Să vedem cele două cerinţe privind primirea de oaspeţi din Evrei 13,2 şi 1 Petru 4,9. În Evrei 13 se spune că unii fără ştirea lor au găzduit îngeri. Probabil scriitorul se referă la Avraam şi la Lot, cei doi au găzduit îngeri; Avraam servind masa chiar lui Dumnezeu (Geneza 18; 19). Avraam a primit pe îngeri pentu câteva ore; la Lot ei au înnoptat. Aşa practicăm şi noi azi ospitalitatea pentru câteva ore. Cu alte ocazii preluăm găzduirea unor fraţi spre a înnopta la noi un timp. Petru amintea în epistole ca ei să fie primitori de oaspeţi unul cu altul, fără murmur. Cu câtă plăcere poposea Domnul Isus în Betania. De cele mai multe ori El venea cu siguranţă neanunţat. Şi nu venea singur (compară cu Luca 10,38–42). În ultima săptămână dinaintea morţii Lui, Domnul Isus era peste zi la Ierusalim, şi seara mergea cu ucenicii la Betania (Matei 21,17). Dormea oare cu ucenicii în casa Mariei şi a Martei ? Încă o promisiune specială pentru cei care primesc oaspeţi în casă: Cine primeşte pe cei credincioşi primeşte pe însuşi Domnul Isus (compară cu Matei 25,34–40). Nu există şi cazuri în care cerinţa de ospitalitate se extinde şi asupra celor necredincioşi ? Ospitalitatea oferă de exemplu posibilităţi minunate de a da mărturie celor necredincioşi. Când sunt invitaţi în casă, aceştia îşi fac o impresie despre viaţa pe care o trăieşte o familie creştină. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi (versetul 14)

Romani 12 − pagina − 11 −

Câteva capitole mai înainte, apostolul lpurta-se cu el destinatarii epistolei, pe muntele înalt al harului lui Dumnezeu. Îndreptăţirea este numai prin har (capitolul 8). Nimic şi nimeni nu ar despărţi pe cei credincioşi de dragostea lui Dumnezeu, Chiar nimic ? Nici strâmtorarea, teama, prigoana, foametea, lipsa de îmbrăcăminte, pericolul sau sabia (versetul 35) ? Să ai moartea în faţa ochilor ? Să-l vezi pe vrăjmaş în ochi ? Apostolul ştia despre ce vorbea. Citiţi încă o dată descrierea strâmtorărilor lui din 2 Corinteni 11,23– 27: şi altele: bătăi, închisoare, deseori în pericole de moarte ... El ştia şi ce stătea înaintea celor credincioşi, când spunea celor bătrâni din Efes: „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma“ (Faptele Apostolilor 20,29). Apostolul pregătea pe cei credincioşi privind prigonirile care vor urma. El însuşi a murit cu o moarte de martir. Cu puţin timp înainte (in iulie 64) o mare parte a capitalei imperiale a devenit pradă a flăcărilor. Urmarea a fost izbucnirea primei prigoane creştine. Cei ce urmau Domnului Isus erau cusuţi în piei de animale sălbatice şi apoi erau sfâşiaţi de câini. Alţii erau legaţi de stâlpi, stând în picioare îmbrăcaţi cu hainele cu care fusereră cufundaţi în păcură, apoi li se dădea foc şi serveau ca făclii în grădinile imperiale. Există presupuneri, conform cărora în secolul 2, au murit ca martiri cam un milion de creştini. Câţi dintre ei îşi vor fi amintit oare de cuvintele apostolului Pavel şi îi vor fi întâmpinat cu dragoste pe prigonitorii lor ? Ei binecuvântau pe prigonitorii lor şi nu îi blestemau. Cu siguranţă mulţi martori credincioşi au urmat în secolele trecute îndemnurile cuvintelor marelui apostol al naţiunilor. Ei împlineau totodată cuvintele Domnului Isus: „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei “ (Matei 5,44.45). Mulţi martiri au plecat la Domnul Isus, rugându-se şi binecuvântând. Cine poate să spună câţi vrăjmaşi ai Domnului Isus au găsit mai apoi drumul vieţii ? Cum ne comportăm noi azi, când suntem doar contestaţi ? Cum ar fi încă o prigoană a creştinilor în Europa ? Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură (versetul 15) Apostolul scrisese în primele versete ale acestui capitol: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită“ (versetul 2). În lume se întâmplă că cineva se bucură de nenorocirea altuia (compară cu Proverbe 17,5). În viaţa de afaceri, se ajunge chiar la o cuncurenţă crescătoare, deci aceasta nu este ceva rar. Bucuria de a face rău provine din gelozie, invidie, ură şi perfidie – însuşiri ale oamenilor căzuţi. Ca şi copii ai lui Adam toţi suntem tributari acestor aspecte. De aceea, este necesară schimbarea zilnică a felului nostru de gândire. Este bine să ne verificăm dacă suntem izbăviţi de bucuria de a vedea pe alţii ajunşi rău, de gelozie, sau invidie. Cât de diferit sună aici totul: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură. Putem să ne bucurăm din inimă , când Dumnezeu binecuvântează pe alţi oameni? Dacă iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine, vom participa bucurându-nr de bucuria prin care acesta trece sau de prosperitatea sa. Cine apreciază părtăşia calor credincioşi, pe care Dumnezeu i-a unit într-un singur trup, se bucură de tot binele pe care Dumnezeu îl dăruieşte unui frate sau unei surori.: „Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el.“ (1Corinteni 12,26). Bucuria pe care o împărtăşim cu alţii este o bucurie dublă. Un exemplu frumos de bucurie în părtăşie îl găsim în epistola către Filipeni, epistola bucuriei. Apostolul voia să se jertfească în slujba pentru Domnul isus şi pentru credincioşii din Filipi. În acest fel voia el să participe la bucuria lor: „eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi“ (Filipeni 2,17). Acestea ar fi fost pentru el un nou motiv de bucurie; el voia să se bucure cu toţii. El încheie astfel cererea: „Tot aşa şi voi, bucuraţi-vă, şi bucuraţi-vă împreună cu mine“ (versetul 18). Pavel era un veritabil „colaborator al bucuriei“ altora. Şi această bucurie dorea să o împărtăşească din nou cu alţii. Dragostea adevărată găseşte totdeauna un motiv de a împărtăşi altora bucuria. Plângeţi cu cei ce plâng (versetul 15)

Romani 12 − pagina − 12 −

În ultima parte am văzut ce înseamnă să te bucuri cu cei ce se bucură. Voim acum să ne oprim în linişte asupra a ce ar însemna să plângi cu cei ce plâng. În general, când vorbim despre prietenii lui Iov, nu le găsim o comportare potrivită. Cu siguranţă este bine să gândim că au avut şi ale laturi: „Ridicându-şi ochii de departe, nu l-au mai cunoscut. Şi au ridicat glasul şi au plâns. Şi-au sfâşiat mantalele, şi au aruncat cu ţărână în văzduh deasupra capetelor lor. Şi au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă, căci vedeau cât de mare îi este durerea“ (Iov 2,12.13). Aceasta a fost o adevărată compătimire, o adevărată dovadă de a plânge cu cineva care plânge. Ştii ce înseamnă cuvântul simpatie în obârşia lui ca şi cuvânt ? El provine din două cuvinte greceşti: syn (= cu) und pathos (= durere, nefericire, grijă) Poate adevărata compătimire este o însuşire, care se poate învăţa foarte greu, deşi ea este cerută de apostol credincioşilor din Roma. Putem noi de fapt să plângem cu alţii ? În cultura noastă ca ţări din apus, a plânge public denotă o slăbiciune de a fi „sentimental“ (în semnificaţie negativă a acestui cuvânt). Când Pavel şi-a luat rămas bun de la bătrînii din Efes în Milet, el spunea despre aceasta, că timp de trei ani, zi şi noapte nu a încetat să sfătuiască pe fiecare cu lacrimi (Faptele Apostolilor 20,31). Dacă nici în acest exemplu nu este vorba de a fi compătimitor cu alţii, în sensul de a plânge cu ei, este totuşi un exemplu de felul cum apostolul Pavel participă la încercările respectiv la durerea altora. „...avem un Mare Preot, care să aibă milă de slăbiciunile noastre ...“ (Evrei 4,15). El are sentimente de compasiune desăvârşite faţă de noi, pentru că El însuşi a fost în toate situaţiile în care putem ajunge noi. Iacov spune că domnul Isus, este plin de compasiune şi îndurător (Iacov 5,11). Un exemplu pentru o astfel de compasiune îl vedem atunci când Domnul Isus plânge la mormântul lui Lazăr împreună cu cele două surori Marta şi Maria. Aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii (versetul16) Această parte de propoziţie este redată de alte traduceri după cum urmează: „Aveţi acelaşi respect unul pentru altul“ (J.N. Darby) sau: „Fiţi cu gând de bună înţelegere unii cu alţii“ (H. Menge). Apostolului îi era pe inimă ca relaţiile celor credincioşi să fie în ordine. Nu spusese el cu câteva versete înainte: „În cinste, fiecare să dea întâietate altuia“ ? Aici este din nou vorba de relaţiile celor credincioşi. Aceasta este adevărata„ egalitate în drepturi“ creştine. Dumnezeu iubeşte pe toţi copii Săi cu aceiaşi dragoste. Nu poate El să se aştepte la o aceeiaşi fel de iubire din partea copiilor Lui ? O gândire asemănătoare găsim în 1 Corinteni 12,25: „...pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele.“. Aşa se poate exprima această „identitate de gândire“, ca noi să ne bucurăm din inimă cu toţi cei ce se bucură, şi să plângem cu toţi cei ce plâng (Romani 12,15). Să ne amintim de un timp al persecuţiei, al lipsei de menajamente, şi duritate. Desigur există în lume diferenţe ca poziţie, instrucţie, respectiv pregătire şi stare socială, sau bogăţie. Dar joacă oare aceste lucruri vreun rol în relaţiile dintre creştini ? Din păcate deseori da. Iacov mustra pe fraţii lui din cauza relaţiilor dintre ei spunând celor bogaţi: „şi-i ziceţi: "Tu şezi în locul acesta bun!" Şi apoi ziceţi săracului: "Tu stai colo în picioare!" Sau: "Şezi jos la picioarele mele!“ (Iacov 2,3). Acesta este dispreţ faţă de frate şi nu cinste. Să luăm şi pentru noi în consideraţie această remarcă. Traducerea citată mai sus a acestui verset făcută de Herman Menge, aminteşte de antiteza ce exprimă urmări binecuvântate descrise în Psalmul 133: „Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună! ... căci acolo dă Domnul binecuvântarea, viaţa, pentru veşnicie “ (versetele 1.3). Aici predomină ideea de “pregustare” a cerului. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite (versetul 16) Un om avid de onoruri îşi propune ţeluri înalte, pe care se străduieşte să le atingă el însuşi. Procedând astfel deseori nu ţine cont de interesele altora..El întreţine relaţii cu aceia despre care crede îl vor ajuta să atingă ţelurile sale. De la cei credincioşi Domnul Isus aşteaptă cu totul altceva. Noi suntem toţi fraţi între fraţi. Cine tânjeşte după un loc înalt în mijlocul fraţilor, îl poate atinge devenind slujitorul tuturor. Sunt vizaţi aici şi cei care se consideră neînsemnaţi în adunare. A te considera printre cei neînsemnaţi, nu înseamnă a te considera marginalizat de ceilalţi ci a te privi ca unul din cei ce aparţin Domnului Isus. Ne amintim de cuvintele Domnului Isus, pe care pe care

Romani 12 − pagina − 13 −

le consemnează scriitorul inspirat în legătură cu instituirea cinei: „Isus le-a zis: "Împăraţii Neamurilor domnesc peste ele; şi celor ce le stăpânesc, li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi aşa. Ci cel mai mare dintre voi, să fie ca cel mai mic; şi cel ce cârmuieşte, ca cel ce slujeşte. Căci care este mai mare: cine stă la masă, sau cine slujeşte la masă ? Nu cine stă la masă ? Şi Eu totuşi, sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte la masă “(Luca 22,25–27). De fapt ceea ce este înălţat la oameni, înaintea lui Dumnezeu este o urâciune (Luca 16,15). Când apostolul Pavel a naufragiat pe insula Malta (Faptele Apostolilor 28,1–6), nu era el cel mai potrivit ca să strângă vreascuri. Acolo erau strânşi împreună cel puţin 276 de oameni care puteau face acest lucru, şi dacă printre ei ar fi fost cineva care merita să se odihnească puţin, acesta era Pavel. Totuşi după intrarea sa extraordinară la bordul acelei corăbii, nu a încetat nici un moment să fie cel mai activ. Un exemplu deosebit de impresionant de smerenie ! Domnul Isus a reprezentat pentru ucenici un model. În acest fel de gândire, el a împlinit această slujbă de la început până la sfârşit. Când a intrat în mod public în Israel, s-a lăsat botezat de Ioan Botezătorul. În acest fel El s-a făcut una cu acei puţini din Israel care se botezau şi în acest fel îşi mărturiseau păcatele înaintea lui Dumnezeu (Matei 3). Minune de neînţeles a adâncimii smeririi Domnului Isus! Cel Preaînalt şi Cel ce are totul, a devenit om, ne-a acceptat şi a ocupat printre noi cel mai smerit loc: Dar Eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujeşte. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi (versetul 16) În acelaşi verset apostolul spusese că cei credincioşi nu trebuie să umble după lucrurile înalte, ci trebuie să rămână la cele smerite. Acum el îi îndeamnă să nu se socotească singuri înţelepţi. Cine se socoteşte singur înţelept, în nici un caz nu se socoteşte printre cei smeriţi. Poate Pavel s-a gândit la cuvântul lui Solomon din Proverbe: „Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul, şi abate-te de la rău !“ (Proverbe 3,7). Aici Solomon se referă la un om care în înţelepciunea sau viclenia lui, consideră că poate face ceva care să ajungă milimetric la graniţa lucrurilor nepermise dar să nu depăşească această limită ? Adevărata teamă de Dumnezeu lucrează abţinerea dela rău. Înţelepciunea proprie conduce pe un drum al păcatului. Uneori considerăm că în înţelepciunea noastră proprie, cunoaştem lucrurile mai bine decât Dumnezeu. Cu siguranţă trebuie să fim recunoscători pentru o înţelegere sau o gândire bună, dar, dacă ajungem cu aceasta atât de sus încât nu mai suntem în stare să mai ascultăm de alţii, aceasta trebuie să ne dea de gândit (compară cu Proverbe 12,15). Când suntem pregătiţi să ascultăm de un sfat bun, acesta este un semn al unei temeri veritabile de Dumnezeu. Apostolul Pavel cerea efesenilor să se supună unii altora în teama de Hristos (Efeseni 5,21). Cine este înţelept în proprii lui ochi este înclinat spre supraaprecierea propriei persoane. În Romani 11,25 Pavel scrie credincioşilor din Roma că el voia ca ei să nu rămână în necunoştinţă privind taina căilor lui Dumnezeu pe deoparte cu privire la naţiuni şi pe de altă parte cu privire la poporul Israel, pentru ca ei să nu se considere singuri înţelepţi. Supraaprecierea şi mândria conduc în mod inevitabil spre cădere. Dumnezeu va tăia în curând creştinătatea arogantă şi va introduce din nou în binecuvântare „ramura naturală“ respectiv Israelul. Cine se consideră singur înţelept se încrede mai mult în propria lui judecată decât în gândirea altora. Deseori aceasta arată ca o lipsă de modestie, care ar trebui să fie în orice vreme podoaba creştinilor. În încheiere încă două locuri din Proverbe: „Dacă vezi un om care se crede înţelept, poţi să ai mai multă nădejde pentru un nebun decât pentru el“ (Proverbe 26,12) şi: „Omul bogat se crede înţelept, dar săracul care este priceput îl cercetează“ (Proverbe 28,11).

Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău (versetul 17) În lume se aplică zicala: Cum tu mie aşa eu ţie. Acesta părea să fie un principiu al fariseilor (Matei 5,43). Nu este acesta principiul pe care Dumnezeu l-a instituit prin legea dată prin Moise: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior“ (Exod 21,24) ? Nu merită cel ce ne-a pricinuit rău exact acelaşi rău ? Da, dacă este vorba de aplicarea dreptului, principiul este valabil ca şi mai înainte. Acesta nu este anulat prin har. Dumnezeu va judeca o dată pe oameni după faptele lor (Apocalipsa 20,13).

Romani 12 − pagina − 14 −

Dar ce este valabil pentru aplicarea dreptului, acesta nu este de mult valabil pentru mine personal. Biblia nu cunoaşte absolut nici o justiţie proprie pentru credincioşii care sunt îndreptăţiţi prin har. Cât de bine că Dumnezeu nu ne-a făcut corespunzător cu faptele noastre: „Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre“ (Psalmul 103,10). Când cineva ne face rău, pentru noi este o şansă unică să-i arătăm ceva din dragostea şi harul lui Dumnezeu (1 Petru 2,23). În 1 Tesalonicieni 5,15 Pavel chiar roagă pe cei credincioşi, să fie atenţi ca să nu răsplătească fraţilor de credinţă răul cu rău. Cine ne-ar da nouă dreptul să răspundem la rău cu rău ? Nu avem dreptul. Avem o posibilitate deosebită de a termina cu răul: Discutăm cu Tatăl nostru asupra chestiunii în speţă, îL rugăm pentru persoana respectivă în vederea reabilitării acesteia, dacă este vorba de un credincios, sau dacă este un necredincios cerem lui Dumnezeu îndurare pentru mântuirea celui ce ne-a făcut rău. Am citit odată o întâmplare despre un ţăran care a fost jefuit într-o noapte. El a surprins pe cei doi făptaşi asupra faptei, a vorbit frumos cu ei şi i-a invitat în miez de noapte la masă. Cu siguranţă celor doi nu le-a venit bine. Au intrat totuşi cu ţăranul în casă. Nici unul din cei doi nu a mai călcat de atunci pe acolo. La scurt timp după acest incident, unul din ei s-a întors la Dumnezeu. Ţăranul nu a răsplătit răul cu rău. El nici măcar nu a alertat poliţia ... Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor (versetul 17) Cuvântul grecesc „urmăriţi“ în acest context (pronoeo) poate fi tradus şi cu „luaţi seama dinainte, sau prevedeţi, gândiţi mai dinainte, sau gândiţi mai înainte“ Alte traduceri al acestei expresii:“Urmăriţi binele în faţa tuturor oamenilor, sau faţă de toţi oamenii“ Nu ni se deschide în acest fel un câmp de activitate larg ? Poate unii s-au străduit, ca să nu răsplătească răul cu rău, şi lucrul acesta le-a dat mai mult de lucru. A lăsa deoparte răul nu înseamnă însă nici pe departe a face binele. Această cerinţă a apostolului îmi aminteşte de ceeace spune în acest sens un alt scriitor al Noului Testament: „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat !“ (Iacov 4,17). Suntem întradevăr conştienţi că evitarea răului este numai o latură a creştinismului ? Noi vorbim doar de partea negativă. Partea pozitivă este să facem bine. Despre Domnul Isus se spune foarte simplu, că El umbla „peste tot făcând bine“ (Faptele Apostolilor 10,38). A omite să faci bine este păcat ! „Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, când poţi s-o faci“ (Proverbe 3,27). Cât de multe posibilităţi nefolosite am lăsat oare să ne treacă, în care am fi putut să facem bine şi să onorăm pe cineva. Nu ar trebui ca şi creştini să ne orientăm, organizând lucrurile de exemplu seara să cugetăm ce bine am putea face a doua zi ? Cuvântul grecesc (kalos) „a cinsti“ sau a „face bine“ apare de fapt de 103 ori în Noul Testament. Dăm aici numai cîteva locuri, unde acest cuvânt este în legătură cu „lucrări“: Matei 5,16; 26,10; Mica 14,6; 1Timotei 3,1; 5,10.25; 6,18; Tit 2,7.14; 3,8.14; Evrei 10,24; 1Petru 2,12. Merită efortul ca într-o oră liniştită să citim aceste locuri şi a ne lăsa prelucraţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Cum se face de fapt că vizavi de dragoste şi fapte bune suntem atât de impulsivi (Evrei 10,24) ? Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii (versetul 18) Această cerinţă formează împreună cu cele două cerinţe ale apostolului din versetul anterior o unitate sau mai bine zis un triplet. Să ne amintim versetul 17: „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor“ Dacă nu răspundem răului cu rău, şi pe lângă aceasta gândim să facem altora bine, aceasta este cea mai bună condiţie, să trăim în pace cu toţi oamenii. Cu toţi oamenii. Pavel încheie cu oamenii care ne înconjoară şi care nu cred în Dumnezeu. Nu putea el să considere mai dinainte că trăim în pace cu fraţii şi surorile ? Totuşi dacă dorim să fim o mărturie de dragoste şi har a lui Dumnezeu faţă de necredincioşi, este important să trăim cu ei în pace. În orice situaţie pentru ceartă este nevoie de doi. Dacă cineva vrea să se certe, şi celălalt nu se învoieşte, atunci nu se ajunge la ceartă. Întrucât depinde de voi. Facem tot ce se poate ca să nu se ajungă la ceartă. Poate în caz concret aceasta înseamnă că ne lăsăm în dezavantaj. Posibile vrăjmăşii sunt ocazii de a cunoaşte pe Domnul Isus. Există de fapt oameni la care se ajunge greu. Îi lăsăm să meargă pe drumul lor. Sau ne rugăm totuşi pentru ei ? Este păcat însă când începem noi cearta. Aceasta ar fi o încălcare a cerinţelor de mai sus. O astfel de comportare ar fi o tăgăduire a tot ceea ce am primit prin iertarea păcatelor şi pacea cu Dumnezeu

Romani 12 − pagina − 15 −

etc. Cum să folosească Domnul Isus pe cineva să le arate mântuirea, cu cineva cu care nu trăim în pace ? Trebuie reglat ceva. Atunci nu amâna acest lucru. Dacă experimentăm vrăjmăşia, pentru că recunoaştem pe Domnul Isus, să ne lăsăm mângâiaţi de El, învăţând de la El blândeţea Sa. Nu vă răzbunaţi singuri (versetul 19) Întregul verset 19 a acestui capitol sună astfel: „Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: "Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti", zice Domnul.“– La scurt timp după trecerea în veşnicie a apostolului, în Roma a izbucnit o aprigă prigoană a creştinilor. Pe ordinea de zi erau învinuiri şi condamnări incorecte, neadevărate. Ce fel de justiţie era aceasta în care erau acuzaţi şi condamnaţi oameni nevinovaţi ? Ce degenerare ! Există cineva care este peste toate dreptul Judecător al întregului pământ (compară cu Geneza 18,25). De ce îşi rezervă Dumnezeu dreptul la răzbunare ? În primul rând Dumnezeu iubeşte dreptatea şi urăşte nedreptatea (Isaia 61,8). Facem şi noi la fel, sau pe noi ne lasă rece nedreptatea până ne atinge pe noi înşine ? La Ştefan era exact cum e corect: Că iudeii îi tăgăduiseră pe profeţi, aceasta l-au umplut de mânie, dar când l-au tăgăduit pe el însuşi şi în timp ce îl omorau, rugăciunea lui pentru ei era: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta“. În al doilea rând Dumnezeu este atotştiutor şi înţelept. Şi de aceea El ştie să pedepsească pe măsură şi în mod desăvârşit nedreptatea. Nu suntem noi înclinaţi să accentuăm pedepsele grave şi să minimalizăm sau să trecem cu vederea împrejurările mai puţin dificile ? În nici un caz nu este însă problema unui creştin de a răsplăti răul cu rău (Romani 12,17). Cuvântul „răzbunare“, (ekdikeo) înseamnă şi: a exercita răul, a pedepsi, a se apăra. Cine nu se răzbună singur, nu numeşte nedreptatea ca fiind bună, ci lasă pe seama lui Dumnezeu judecata definitivă. Când Domnul Isus era tratat cu cea mai mare nedreptate, nu S-a răzbunat singur, ci S-a supus dreptului Judecător care judecă corect (1 Petru 2,23). Credincioşii nu trebuie să dea loc mâniei în viaţa lor. În această epistolă apare de zece ori cuvîntul „mânie“. De fiecare dată este vorba de mânia lui Dumnezeu. Aici este acelaşi caz aşa cum este desluşit în citatul din Deutoronom 32,35. Răzbunarea, mânia, şi răsplătirea pentru păcatele oamenilor este rezervată în exclusivitate lui Dumnezeu. A vorbi de răzbunare, înseamnă a lăsa pe Dumnezeu să rezolve problemele nedreptăţii. Dumnezeu poate răsplăti pe oameni pentru faptele lor chiar în viaţa lor. Deşi pe moment aceasta este un lucru rar. Dar cu siguranţă va fi o judecată veşnică, dacă omul nu se întoarce din inimă la Dumnezeu primind iertarea pentru păcatele lui. În acest sens apostolul adaugă citatul din Proverbe 25,21.22: „Dacă este flămând vrăjmaşul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea. Căci făcând aşa, aduni cărbuni aprinşi pe capul lui, şi Domnul îţi va răsplăti.” Dragostea caută chiar pe cel mai aprig vrăjmaş, şi speră să-l poată câştiga pentru Domnul Hristos. Cărbunii aprinşi simbolizează judecata adusă asupra vrăjmaşului. Când cineva primeşte cu certitudine conştienţa comportării lui nepotrivite, pe care o simte ca şi „căldură aprinsă“ pe capul lui, acest lucru poate conduce ca acest suflet să se întoarcă la Dumnezeu. Tocmai o astfel de comportare a creştinilor a condus în secolele trecute la atragerea multor vrăjmaşi la Domnul Hristos pentru dragostea lui Dumnezeu. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine (versetul 21) Cu această cerinţă încheiem gîndurile prezentate de Pavel, respectiv îndemnurile adresate de el credincioşilor din Roma. El le-a vorbit ca acelora care erau credincioşi, eliberaţi de sub puterea păcatului, dar care trăiau încă într-o lume păcătoasă. Exact într-o aceeaşi atmosferă, respectiv în mijlocul aceloraşi fel de oameni din lume trăim şi noi cei de azi. Suntem confruntaţi cu răul multiplicat. Deseori îl experimentăm în propriul trup. Se poate întâmpla ca să cedăm presiunii şi să fim învinşi de rău. Atunci răul are putere asupra noastră. Răul îşi pune amprenta asupra umblării noastre. Cum putem împiedica acest lucru ? Numai învingând răul prin bine. În acest mod, răul devine pentru noi o ocazie de a face bine. Ce posibilitate măreaţă ne este oferită de Cuvântul lui Dumnezeu ! Trebuie să acceptăm că răul este în lume. Nefăcând acest lucru, ne construim o lume a iluziilor, care mai devreme sau mai târziu va plezni ca un balon de săpun. Creştinii sunt realişti – ei au o „lozincă“ pentru ceea ce este rău în lume, ei răspund la acesta cu bine. Din păcate există şi mult rău care apare ca fiind făcut în Numele Domnului Isus. Nu trebuie să arătăm spre timpul îndelungat al istoriei bisericii despre care avem suficiente exemple furnizate. Şi în

Romani 12 − pagina − 16 −

ziua de azi există mult rău în poporul lui Dumnezeu – este ruşinos că trebuie să constatăm acest lucru. Galatenii se aflau la un nivel spiritual ruşinos, privind relaţiile unii cu alţii. Ei se muşcau şi se mâncau. Şi lor trebuia să le spună apostolul: „Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.“ (Galateni 6,9.10). Este încă timpul semănatului. Trăim încă într-o lume unde este mult rău. Dumnezeu a răspuns cu bine cu privire la răul pe care noi i L-am făcut. El a făcut din noi care am fost vrăjmaşii Lui, copiii Lui iubiţi. El ne-a umplut de bunuri. Romani 12 ne ajută să facem şi noi la fel.

*

*

*