201741922-geografia-oceanului-indian.doc

Caracteristici fizico - geografice ale Oceanului Indian Oceanul Indian este al treilea ocean ca suprafaţă al Terrei, măsurând 74917000km². Adâncimea sa medie este de 3097m, iar adâncimea maxima, 7457m, s-a descoperit în fosa Jawa. Volumul apelor este estimat la 291945000 km³. Oceanul Indian se întinde mai mult în emisfera sudică, peste 80% din suprafaţa sa find la Sud de Ecuator. Apele sale, spre Sud, depăşesc limita paralelei de 70ºS, în timp ce, spre Nord, abia ajung până la paralela de 30ºN, în Golful Persic. Oceanul Indian este delimitat la Est de coastele apusene ale Peninsulei Malacca, ale insulelor Sumatra, Jawa, Sumba şi Timor, precum şi ale Australiei şi de linia convenţională ce uneşte extremitatea sudică a Peninsulei Wilson, din Sudul Australiei, cu Antarctica, de-a lungul meridianului de 147ºE. Spre Sud este delimitat de coastele Antarcticii între meridianele de 147ºE şi 20ºE. Limita vestică o formează linia convenţională ce uneşte Antarctica cu Capul Acelor, dea lungul meridianului de 20ºE , precum şi coastele răsăritene ale continentului African, în timp ce spre Nord, Oceanul Indian este mărginit de ţărmurile Asiei, între Canalul Suez şi coastele vestice ale statului Myanmar. Apele Oceanului Indian comunică spre Est cu cele ale Pacificului prin strâmtoarile Malacca, Sunda şi alte strâmtori dintre insulele apusene ale Arhipelagului Indonezian, prin Strâmtoarea Bass dintre Australia şi Insula Tasmania, precum şi prin larga deschidere dintre Tasmania si Antarctica. Comunicarea cu apele Atlanticului se realizează printr-o deschidere şi mai mare

de-a lungul meridianului de 20ºE între Africa si Antarctica, ca şi prin Canalul Suez care face legătura dintre Marea Roşie, care aparţine Oceanului Indian, cu Marea Mediterana, ce aparţine Atlanticului. Principalele căi de acces în oceanul Indian sunt 4 la număr după cum urmează:  Canalul Suez ( Egipt)  Strâmtoarea Bab el Mandeb ( Djibouti – Yemen)  Strâmtoarea Hormuz (Iran – Oman)  Strâmtoarea Malacca (Indonezia – Malaezia). Prin Oceanul Indian trec principalele căi şi rute de navigaţie care unesc Orientul Mijlociu, Africa şi Asia de Est cu Europa şi cele două continente America de N şi S. Transportul în oceanul Indian este caracterizat de un puternic trafic de petrol şi produse petroliere, provenite din câmpurile petroliere ale golfului Persic şi Indoneziei. Pescuitul în oceanul Indian are o importanţă deosebită pentru ţările riverane oceanului, atât din punct de vedere al consumului cât şi din punct de vedere al exportului. Flotele de pescuit ale Rusiei, Japoniei, Coreei de Sud şi Taiwan-ului exploatează de asemenea resursele oceanului Indian, în special pentru ton. Rezerve uriaşe de hidrocarburi sunt exploatate de către platformele de foraj marin din zonele Arabiei Saudite, Iran, India şi vestul Australiei. Un procent de 40% din producţia de petrol, obţinut prin foraj, a lumii provine din oceanul Indian. Climatul în Oceanul Indian este caracterizat de musonul de NE care se desfăşoară din decembrie până în aprilie, musonul de SW care îşi face apariţia din iunie până în octombrie, cicloanele tropicale care apar în lunile mai - iunie şi octombrie – noiembrie, în partea de N a Oceanului Indian şi lunile ianuarie – februarie, în partea de S a Oceanului Indian. Dintre principalele porturi ale Oceanului Indian menţionăm :  Chennai (Madras; India)  Colombo (Sri Lanka)  Durban (Africa de Sud)  Jakarta (Indonesia)  Kolkata (Calcutta; India)  Melbourne (Australia)  Mumbai (Bombay; India)  Richards Bay (Africa de Sud).

Poziţia geografică a bazinului Oceanului Indian influenţeaza decisiv regimul termic al apelor sale din stratul de suprafată. Astfel, circa jumătate din suprafaţa sa, şi anume, apele situate la Nord de paralela de 40º latitudine sudică, înregistrează temperaturi medii de peste 20º , iar în sezonul cald al anului, în bazinele nordice apa oceanului atinge la suprafaţă valori termice de peste 30º. La baza Golfului Persic s-a înregistrat cea mai ridicată temperatură medie a apelor din Oceanul Planetar (35,6ºC pentru luna august). Regimul termic din jumătatea nordică a Oceanului Indian se răsfrânge şi asupra salinităţii apelor sale, care in câteva zone atinge cele mai mari valori din întregul Oceanul Planetar. Astfel, Marea Roşie are salinitatea medie de 40‰ care se explică prin temperatura medie anuală cea mai ridicată 32º C, iar Golful Persic are o salinitate medie de 35-40 ‰, mai coborâtă în partea de nord, unde se varsă Tigrul si Eufratul şi mai ridicata în partea sudică. Longitudinal, Oceanul Indian se întinde pe o distanţă de 12000 km între Capul Acelor şi Capul Wilson, iar pe latitudine, distanţa ce separă coastele nordice ale Antarcticii de cele ale Mării Arabiei măsoară 11000km Insulele sunt rare şi, cu excepţia Madagascarului, majoritatea sunt coraligene. Cele mai cunoscute insule ale Oceanului Indian sunt:  Madagascar - cea mai mare insulă a acestui ocean (586000 km²)  Arhipelagul Comore - în partea de Nord a Strâmtorii Mozambic, ce desparte Madagascarul de continentul African  Seychelles - la N de Madagascar  Mascarene - cuprinde insulele Reunion si Mauritius, la E de Madagascar  Maldive - la S-S-W de India  Lacadive - la N de insulele Maldive  Andaman si Nicobar - în partea de NE a Oceanului Indian  Tasmania - cea mai estică insulă a acestui ocean. Aspectul coastelor este variat ca structură şi aspect fizic, cu acoperiri de la vegetaţia bogată a zonelor tropicale şi ecuatoriale, până la zone sărace în vegetaţie, sau chiar întinse deşerturi (Africa de Sud şi Australia). De asemenea înălţimea variază de la cele montane la şesuri care se prelungesc în ocean sub forma platformelor continentale.

Ţărmurile limitrofe Mării Roşii sunt joase şi nisipoase, dar se întâlnesc şi ţărmuri mai înalte, muntoase. Coasta Iraniană (NE ţărmului Golfului Persic) este muntoasă şi în multe locuri abruptă prezentând o serie de lanţuri neîntrerupte, abrupte aproape paralele cu coasta. Aceste lanţuri muntoase cresc în înălţime spre interiorul ţării fiind vizibile de la mare distanţă fiind bune repere de navigaţie, unele creste fiind acoperite cu zăpadă în cea mai mare parte a anului. Coasta Arabică (S şi SW ţărmului Golfului Persic) este, cu excepţia părţii de nord a Peninsulei Oman, foarte joasă. Pe aproape întreaga lungime a coastei Arabiei sunt recife şi întinsuri care se extind la mai mult de 30 - 50 Mm. Coasta Arabiei este în cea mai mare parte un deşert cu nisip alb şi pe suprafeţe întinse total nelocuită. Capul Golfului Persic are o coastă joasă de forma unei delte fiind formată din aluviuni aduse de fluviile Tigru şi Eufrat şi alte râuri din zonă. Sud-vestul ţărmului Oman este în general abrupt cu câteva întinsuri izolate lângă Masqat, situat la 93 Mm NW de Ras-al-Hadd şi altele la 30 Mm spre NW. Coastele nordice ale Golfului Oman se întind de la aproximativ 520 Mm spre W de la râul Hab la Ras-al-Kur către intrarea în Golful Persic, de unde ţărmul se întinde la N. Întreaga întindere este în general, lipsită de pericole de navigaţie, cu excepţia întinsurilor din vecinătatea Insulelor Assola şi StimaBallona. Coasta este golaşă şi crestată, caracteristice fiind promotoriile peninsulele din argilă albă amestecată cu piatră de var, iar culmile au forma unor plaje înguste cu mlaştini cu apă foarte sărată, această porţiune impunând păstrarea unei distanţe de siguranţă. Cea mai importantă caracteristică a Oceanului Indian este dorsala sa mediană care apare în centrul oceanului sub forma literei Y inversate. Prin S Australiei, una din ramurile dorsalei (Podişul AustraloAntarctic), trece în Oceanul Pacific unde se uneşte cu dorsala est Pacifică. Cealaltă ramură (dorsala indiană de W) se continuă de la S Africii, până se uneşte cu dorsala medio-atlantică. A treia parte (dorsala arabo-indiană) se curbează şi se continuă în Golful Aden şi în Marea Roşie.

Dorsala Oceanului Indian prezintă un relief accidentat, este activ din punct de vedere seismic şi este situată în partea centrală a oceanului. Creasta muntoasă ce brăzdează fundul Oceanului Indian, pleacă din regiunea Golfului Aden spre Sud, şi cuprinde grupurile de insule Saya da Malha, Amsterdam, St.Paul, Kerguelen, McDonald şi se continuă spre Antarctica. Această creastă împarte bazinul Oceanului Indian în alte două bazine, bazinul răsăritean şi bazinul apusean. De la Saya da Malha se desprinde o creastă spre NE, trecând de insulele Chagos spre sudul Indiei, iar alta spre NW, spre insulele Seychelles. Între Australia şi dorsala central-indiană se află întinsă Depresiunea vestaustraliană, cu adâncimi de până la 6327m. La S de Australia se află Depresiunea sud-australiană cu adâncimi de până la 5632m. La NE depresiunii indano-autraliene se află groapa Jawei cu adâncimea maxima de 7457m.

Condiţii hidrometeorologice în Oceanul Indian

Temperatura Plecând de la datele existente în literatura de specialitate vom prezenta succint evoluţia temperaturii atmosferice în zonă, în succesiunea sezoanelor climatice. În ianuarie, Ecuatorul termic al Oceanului Indian este puţin mai la S de Ecuatorul geografic. Aria cu temperatura de peste 27oC se situează între 10oN şi 20oS. În emisfera nordică izoterma de 20 oC care separă zona tropicală de zona temperată, merge dinspre S Golfului Suez, prin Golful Persic, înspre N Golfului Bengal, aproape paralel cu Tropicul Racului. Izoterma de 10 oC din emisfera sudică care separă zona temperată de zona subpolară merge aproape paralel cu cercul de 45oS. În latitudinile medii ale emisferei sudice între 10 oS şi 30oS izotermele de 27 – 21 oC merg dinspre W – SW dincolo de Africa de Sud între S – NE la W de Australia, indicând că secţiunea vestică este mai caldă cu 1 – 3oC decât sectorul estic la aceeaşi latitudine. Aceste izoterme se întorc brusc spre S dincolo de coasta W a Australiei, din cauza încălzirii puternice a continentului. În mai, temperatura cea mai mare, peste 30oC, se găseşte în zonele de coastă ale Arabiei de Sud, în NE Africii şi India. În India temperatura depăşeşte 35oC. Ecuatorul termic în ocean se întinde la aproximativ 10oN. În emisfera sudică între 30 – 45 oS, izotermele de 20 – 10

o

C merg dinspre E – SE înspre W – NW şi indică faptul că secţiunea vestică este mai caldă decât secţiunea estică. În iulie zona de temperatura maximă pe uscat se mută la N de Tropicul Racului. Temperatura în Marea Arabiei şi Golful Bengal indică o scădere începând din mai şi este mai rece decât în Golful Bengal. În special dincolo de Coasta Somaleză temperatura este sub 25 oC din cauza apelor reci spre suprafaţă, astfel temperatura este aici mai scăzută în august. În emisfera sudică, coasta vestică a Africii de Sud este ceva mai caldă decât în partea centrală, la aceeaşi latitudine. În acelaşi timp, temperatura dincolo de coastele vestice ale Australiei este cu mult mai ridicată decât pe uscat. În noiembrie, Ecuatorul termic cu o zonă redusă de temperatură peste o 275 C , este aproape confundabil cu Ecuatorul. În acelaşi timp zona oceanică la N de 20oS are o temperatură destul de uniformă între 25 –275 oC cu excepţia unei mici zone din partea centrală a oceanului. Cota anuală a temperaturii anului indică mai puţin de 25oC în partea centrală, între 10oN şi 12oS cu o zonă de temperatură medie sub 1oC între 4oN şi 7oS. Zona care are cote anuale mai mari de 5oC, acoperă regiunile de coastă ale Golfului Bengal şi Mării Arabiei, precum şi regiunea cuprinsă între 10 – 40 oS, la W de meridianul de 100oW. Rezumând sub aspect termic, climatul Oceanului Indian poate fi considerat un climat tropico - ecuatorial, cu influenţă subantarctică, caracterizat prin temperaturi medii ridicate dar cu variaţii sezoniere şi zilnice de amplitudine, caracteristice marilor zone oceanice deschise.

Presiunea şi vânturile Datorită distribuţiei inegale a temperaturilor de pe glob, cât şi a variaţiei acestora în timp, în acelaşi loc, în permanenţă se produc ample oscilaţii ale presiunii aerului din troposferă. Variaţiile presiunii atmosferice sunt la rândul lor cauza unor mişcări continue ale maselor de aer. Acestea se pot deplasa atât în direcţie orizontală cât şi verticală. Mişcările orizontale ale maselor de aer, se produc când intre două zone învecinate există diferenţe de presiune atmosferică. Direcţia deplasării masei de aer pe orizontală este totdeauna de la presiunea înalta către

presiunea joasă, iar viteza de deplasare a masei de aer este cu atât mai mare cu cât diferenţa de presiune înregistrată pe unitatea de distanţă este mai mare. Aceste mişcări orizontale ale maselor de aer, sunt cunoscute sub denumirea de vânturi. Pe de altă parte, acţiunea exercitată de vânt asupra suprafeţei mării determină starea de agitaţie a acesteia, înălţimea şi perioada valurilor, care sunt consecinţa transferului direct al energiei maselor de aer în mişcare, asupra stratului superficial al apei. Datele asupra vânturilor se găsesc în hărţi speciale (hărţi pilot) publicate lunar sau trimestrial. În aceste hărţi sunt reprezentate vânturile dominante, direcţia şi forţa lor, precum şi procentul de calmuri în regiunea considerată probabilă a cicloanelor. Pe suprafaţa Oceanului Planetar există zone de maximă presiune, mici anticicloni: permanenţi în Atlanticul de N, în Atlanticul de S, în Pacificul de S şi Oceanul Indian. În fiecare din aceste maxime barometre, masele de aer se deplasează în sensul acelor de ceasornic în emisfera nordica şi în sens invers în emisfera sudică. Observaţiile de pe nave pentru apele Mării Arabiei, din apropierea coastelor, arată ca vânturile aici au alternanţă sezonieră, în lunile de vară predominând vânturile de S-W iar în lunile de iarnă cele de N-E. Ca multe alte elemente climatice care depind de direcţia vântului, efectul acestei alternanţe a vântului împarte anul în două sezoane distincte, Musonul de S-W şi Musonul de N-E. Rapoartele de la staţiile de coasta confirmă preponderenţa vânturilor de W si de N în tot cuprinsul anului în Golful Persic. Vânturile puternice (forţa 6 şi peste) sunt limitate la primele luni ale anului. Deşi luna cu frecvenţa cea mai mare a acestor vânturi diferă de la un loc la altul şi de la an la an, aceste vânturi puternice sunt aproape exclusiv de la N-W. Datele arată că vânturile puternice, în special N-NW sunt mai frecvente din ianuarie până in aprilie, decât în iunie. La Bushehr, iarna, vânturile predominante sunt de N-E sau nordice la începutul dimineţii şi devin vestice seara. În acest loc, media vitezei vântului este ridicată (8 Nd) în iunie, şi este joasă (4 Nd) în septembrie şi octombrie. Vânturi de forţa 6 sunt cel mai frecvent întâlnite în februarie când ele constituie 2 % din observaţiile de după amiază. La Bahrain vânturile sunt predominante la vest şi nord în prima parte a dimineţii şi devin nordice după amiază când media vitezei lor este ridicată (14 Nd) în iunie. Furtunile de forţa 8 sunt rare. La Bandar Abbas, în toate lunile anului, vântul

predominant este între N şi NW în prima parte a dimineţii şi S după amiază. Pe ţărmul opus al Golfului Persic, vântul predominant în toate lunile anului este S până la SE în prima parte a dimineţii şi devine W până la NW după amiază. În ambele cazuri vântul are o componentă de pe uscat în timpul căldurii din zi şi o componentă din larg în timpul orelor răcoroase. În această parte estică a golfului, datorită orientării liniei coastei, vânturile sunt uneori de SW bătând dea lungul coastei (numite Suharti). Există patru regiuni de vânturi predominante în cea mai mare parte a anului. Alizeul de SE se formează deasupra mării, cu viteză mai mică de 15 Nd, iar viteza de 22-25 Nd este obişnuită în perioada iunie – septembrie, uneori cu creşteri până la forţa de furtună, în special în apropierea longitudinii de 80 o E. Musonul de NW care predomină între Ecuator şi aproximativ 15 o S, din decembrie până în martie, este o extindere a musonului de iarnă, de NE, în N Oceanului Indian, care întoarce la NW după ce traversează Ecuatorul, el este de obicei slab şi variabil. Suprafaţa afectată de musonul de NW suferă frecvent furtuni cu descărcări electrice, adesea furtuni puternice în jurul coastelor de N ale Madagascarului. Vânturile de W domină zona de S la latitudinea de 35 oS. Direcţia vântului variază considerabil între SW şi NW şi frecvent poate atinge forţa de furtună. Lunile iunie, iulie şi octombrie sunt în special furtunoase de-a lungul marginii de N a sudului Oceanului Indian. Regiunea vânturilor variabile slabe, în zona subtropicală, acoperă aproximativ 10o de latitudine, care se schimbă gradat între 30o si 40o în februarie, la aproximativ 25o si 35oS în august. În emisfera sudică, vara (octombrie – martie) predomină vânturile de S şi SE. Între 20oE şi 25oE din mai până în septembrie predomină vânturile de W, cu vânturi de SW şi NW. Din octombrie până în aprilie vânturile sunt variabile. Vânturile din toate direcţiile dintre W şi E, prin S sunt predominante, cu o frecvenţă redusă fiind vânturile care bat din jumătatea de N a rozei compasului. Între 25oE şi 30oE vânturile sunt variabile. Cele mai frecvente sunt de SW sau de W în câteva luni şi NE în altele. În lunile mai şi octombrie, predomină vânturile de SW şi de W. Din noiembrie până în ianuarie vânturile de NE egalează aproximativ pe cele de SW şi în februarie - martie predomină cele de NE. La E de 30oE, vânturile sunt variabile, dar predomină vânturile care bat paralel cu linia coastei. Astfel la S de 30oS vânturile cele mai frecvente sunt cele de SW şi NE. La S de 18oS vânturile sunt de SE în tot timpul anului, totuşi în septembrie şi octombrie vânturile din cadranul NE sunt aproape egale ca frecvenţă. În nord, ca răspuns la fluctuaţiile sezoniere de presiune asupra Africii Centrale, vânturile au un caracter musonic, apar vânturi predominante din cadranul NE din octombrie până în februarie. În principal vânturile sunt slabe sau moderate, iar furtunile sunt rare, în special în nord. Vânturile mai puternice

sunt mai frecvente din direcţia sud şi sunt asociate cu mase de aer rece care găsesc un culoar de deplasare spre E a anticiclonului. Oceanul Indian nu are un regim de vânturi atât de regulat ca Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific, din cauza aşezării sale (este larg deschis către regiunile australe şi complet închis la N, de ţărmurile continentului asiatic). Datorită alternanţei sezoniere în repartiţia presiunii atmosferice între uscat şi mare, iau naştere vânturi periodice cunoscute sub denumirea de „musoni„. Câmpul lor de acţiune este Oceanul Indian de N şi de S (Canalul Mozambic), Marea Chinei de S, Marea Arafura, Marea Timor şi Golful Carpenteria din N Australiei. Cei mai caracteristici musoni sunt cei din Oceanul Indian de N. Astfel, în timpul verii, pe continentul asiatic, la N de Munţii Himalaya, se formează o uriaşă zonă depresionară (sub 1000 mbar). De asemenea existenţa maselor mari continentale din emisfera nordică determin ecuatorul termic să se deplaseze ceva mai la nord de ecuatorul geografic. În aceste condiţii alizeele din emisfera sudică trec ecuatorul geografic şi întâlnesc alizeele din emisfera nordică, formând un puternic front tropical. Pătrunderea şi extinderea maselor de aer, care alcătuiesc acest front, deasupra părţii sudice a continentului asiatic se explică prin existenţa puternicii depresiuni situată la N de Munţii Himalaya, precum şi prin faptul că suprafeţele uscatului se încălzesc mult mai repede şi mai puternic decât apele oceanului, deasupra cărora presiunea rămâne mai ridicată. Curenţii de aer care iau naştere în acest mod formează musonii de vară (perioada iunie – octombrie) care înaintează de la larg la uscat, din direcţia SW deasupra Indiei şi din S deasupra Indochinei şi a părţii de S a R.P. Chineze. În timpul iernii are loc un proces invers: deasupra părţii centrale şi NE Asiei se dezvoltă o imensă zonă de presiuni înalte (anticiclonul siberian, cu presiuni care depăşesc 1.030 mbar.) cu centrul situat în Mongolia. Totodată, în această perioada a anului, ecuatorul termic, se deplasează mai la S de ecuatorul geografic, formând o zonă depresionară întinsă. Contrastele termice dintre cele două regiuni ale globului, care generează o zonă de presiuni înalte în Asia Centrală şi de NE şi formarea unei întinse depresiuni la sud de zona ecuatorială a Oceanului Indian, precum şi deasupra unei părţi a Pacificului, dau naştere unor puternici curenţi aerieni ce se deplasează din direcţia N, trecând uneori ecuatorul geografic şi ajungând până

în apropierea ecuatorului termic ( până în apropierea frontului tropical din timpul iernii ). Aceşti curenţi de aer sunt denumiţi musonii de iarnă. Musonii de iarnă bat timp de aproape 6 luni şi transportă aerul rece şi uscat din regiunile continentale ale Asiei. În Oceanul Indian de Nord se disting : Musonul de SW şi Musonul de NE. Între aceşti doi musoni sunt aşa numitele perioade intermusonice. Musonul de SW Din iunie până în septembrie, încălzirea continentului asiatic determină stabilirea unei largi suprafeţe de presiune scăzută situată aproximativ în zona de NW a Indiei. Vântul de sud al Oceanului Indian de S trece ecuatorul, este deviat înspre dreapta de efectele rotaţiei Pământului şi se încadrează apoi pe traiectoria circulaţiei ciclonice în jurul zonei de presiune scăzută menţionată anterior. Vântul de SW care rezultă, simţit în Oceanul Indian de N, Marea Arabiei şi Golful Bengal, din iunie până în septembrie este cunoscut sub numele de musonul de SW. Distribuţia generală a vântului şi presiunii în acest anotimp arată că în partea de E a Mării Arabiei direcţia principală a vântului este mai degrabă spre W decât spre SW. Identificarea vântului variază considerabil în diferite părţi ale oceanului. Vântul este mai puternic în partea vestică a Mării Arabiei unde, pe o suprafaţă considerabilă, vântul se situează în jurul forţei 6 în perioada cea mai avansată a anotimpului şi depăşeşte forţa 7 pe o durate de mai bine de 10 zile pe lună. De asemenea, datorită acţiunii musonului de SW curenţii marini din apropierea coastei de E a Africii (şi mai ales cei din dreptul coastei Somaliei, care curg spre nord) ating viteze foarte mari, ajungând la 120 Mm pe zi. În perioada august – septembrie, în regiunea delimitată de paralele de 3 oN şi 11oN, viteza curenţilor amintiţi mai sus variază între 144 – 168 Mm pe zi. În zona de N şi părţile de E ale Mării Arabiei, în iulie şi august, vântul musonic este în final de forţa 4, deşi poate ajunge adesea la forţa 5 sau 6, atinge forţa 7 întro perioadă de timp cuprinsă între 3 şi 6 zile pe lună. În Golful Bengal, forţa medie a o vântului este de 4-5 Bf, în cea mai mare parte a golfului vântul atinge forţa 7 sau mai mult timp de până la 5-10 zile pe lună, în lunile iulie şi august.

Între Ecuator şi 5oN şi la E de 60oE, vânturile sunt în general mai slabe şi se situează în jurul forţei 3, dar sunt mai variabile din punct de vedere al direcţiei, deşi în general mişcarea este între S şi W. În strâmtoarea Malacca, vântul este foarte slab şi este supus unei variaţii considerabile de direcţie şi forţă din cauza brizelor marine şi de uscat şi altor influenţe locale. În partea de N a strâmtorii, vânturile sunt cel mai adesea de SW, în timp ce în partea de S cea mai frecventă direcţie este cea de SE. Deşi musonul este în general slab, adeseori sunt perioade de vânturi mai puternice, însoţite de rafale care ating uneori forţe de furtună. Musonul de NE Din noiembrie până în martie bate un vânt de NE în Oceanul Indian de N, în Marea Arabiei şi în Golful Bengal. Acest vânt este cunoscut sub numele de „Musonul de NE„. Distribuţia generală a vântului şi a presiunii în acest anotimp determină deasupra părţii de E a Merii Arabiei, spre Ecuator, direcţia dominantă a vântului care este mai degrabă N decât NE. Sunt două zone în care musonul este supus unor întreruperi considerabile sau în care vântul este destul de variabil ca direcţie. Prima zonă este în Marea Arabiei la aproximativ 20oN, unde variaţiile în direcţie şi forţă ale vântului sunt provocate de circulaţia depresionară peste Iran sau deasupra Pakistanului, iar a doua este între ecuator şi aproximativ 5oN şi la E de 90oE, unde vânturile, deşi de cele mai multe ori nordice, sunt în general slabe şi oarecum variabile ca direcţie. În cea mai mare parte a Oceanului Indian de N, forţa musonului de NE se situează în jurul valorii de 3-4 în perioada cea mai avansată a anotimpului, deşi înspre Ecuator media este 2-3, cu excepţia zonei de la W de 55 oE şi în strâmtoarea Malacca, unde musonul este slab. Perioadele intermusonice Lunile aprilie, mai şi octombrie sunt caracterizate de circulaţii N-S peste zona depresionară ecuatorială i de înlocuirea progresivă a musonului de NE. Întreaga zonă poate fi privită ca una dominată de vânturi uşoare, cu excepţia rafalelor şi a furtunilor tropicale cu o frecvenţă destul de mare în perioadele de acalmie. Cu excepţia rafalelor care sunt obişnuite sau a furtunilor tropicale, vânturile de larg pot atinge până la forţa 7 sau mai mult doar în puţine ocazii, dar în partea de W a Mării Arabiei între 5oN şi 10oN şi la W de 55oE, vânturile de SW pot apare în mai puţin de două zile. Vânturile şi starea vremii în Oceanul Indian de S sunt dominate de înaintarea musonului Oceanului Indian de N înspre emisfera sudică din noiembrie până în februarie şi retragerea lui din iunie până în septembrie, rezultatul fiind instalarea, în această zonă, a unor vânturi sezoniere alternative.

Musonul de NW În timpul perioadei noiembrie – martie, când depresiunea ecuatorială este în emisfera sudică, musonul de NE din Oceanul Indian de N este împins peste Ecuator, deviat spre stânga de către efectul rotaţiei Pământului şi se manifestă în partea de N a Oceanului Indian de S, ca un curent de NW, cunoscut sub numele de musonul de NW. Vânturile sunt în general slabe şi variază considerabil în direcţie, însă în partea de W a zonei direcţia predominantă este mai degrabă N decât NW şi devine NE lângă ţărmul african şi N la aproximativ 10 o S. În canalul Mozambic predomină un vânt nordic între 15oS şi 17oS, el este cunoscut sub numele de „Musonul Nordic„. Cu excepţia furtunilor, vânturile din cea mai mare parte a zonei pot atinge forţa 7 foarte rar. Vânturile predominante de SE Suflă pe latura ecuatorială cu o circulaţie în sens invers acelor de ceasornic în jurul zonei de înaltă presiune oceanică situată spre 30 oS. Vara, vântul regulat de SE, se extinde de la aproximativ 30 oS până la depresiunea ecuatorială, direcţia generală a vântului fiind dinspre E-SE în majoritatea zonei, dar devenind sudică dinspre coastele vestice ale Australiei şi în special SW pe ţărmul de NW al Australiei, deci în această ultimă zonă direcţia este cu mult mai variabilă decât în cazul vânturilor variabile. În partea de S a Canalului Mozambic direcţia predominantă a vânturilor regulate devine S-SE. Iarna, vânturile regulate de SE, se extind de la aproximativ 27oS până la Ecuator, deşi la 5oS şi la 7oW ele sunt slabe, în general au direcţia predominantă dinspre S, ele variind considerabil în direcţie. În cea mai mare parte a zonelor de larg, vânturile sunt aproape exclusiv SSE şi E-SE, dar în partea estică a zonei şi în marea Timor direcţia predominantă este oarecum estică. În Mările Timor şi Arafura, vântul regulat de SE este cunoscut uneori sub numele de „Musonul de SE” pentru a fi mai uşor de distins de musonul de NW care predomină acolo în timpul iernii. În Canalul Mozambic o extindere a vântului regulat de SE generează o direcţie predominantă S-SE de-

a lungul întregului canal din aprilie până în septembrie. Aceste vânturi sunt cunoscute sub numele de musoni nordici care predomină în partea de N a canalului, în timpul verii. Forţa medie a vântului regulat de SE este 3-4 vara şi 4-5 iarna. Se atinge forţa 5 într-o zonă cuprinsă între 10oS şi 20oS şi 65oE şi 100oE, atunci când vântul are forţă maximă (în timpul iernii). Vara, vânturile pot atinge forţa 7 sau mai mult, timp de 1-3 zile pe lună, în cea mai mare parte a zonei, prelungindu-şi durata până la 3-6 zile pe lună în partea centrală a acestei zone. Iarna, vânturile de această forţă, pot fi întâlnite timp de 1-3 zile pe lună în părţile estice şi vestice ale zonei, în timp ce pe suprafaţa considerabilă cuprinsă între 65 oE şi 90oE, frecvenţa lor creşte la 6-9 zile pe lună. În Mările Timor şi Arafura e puţin probabil ca vânturile să atingă forţa 7 timp de mai mult de 1-2 zile pe lună. Vânturile variabile. Înspre limita de S a vântului regulat de SE există o zonă de vânturi uşor variabile în regiunea de înaltă presiune oceanică. Iarna, centrul regiunii de înaltă presiune este localizat cam la 30 oS, în timp ce vara, aceasta se deplasează la aproximativ 35oS în cea mai mate parte a oceanului, mutându-se mai înspre S lângă coastele de SW ale Australiei. Vânturile de vest. Cuprind zona între 40 şi 50oS. În sudul regiunii de înaltă presiune menţionată mai sus, predomină vânturile de vest. Ca şi în cazul vânturilor vestice din alte oceane, trecerea aproape continuă a depresiunilor dinspre W înspre E determină o variaţie a vânturilor atât în direcţie cât şi în forţă. Centrele celor mai multe dintre acestea se muto mai la S de 50 oS în special în timpul verii. În zona vânturilor vestice predomină furtunile, vânturile atingând forţa 7 sau mai mult, timp de 12-16 zile pe lună la S de paralela de 36oS. În timpul verii vânturile de această forţă pot fi întâlnite timp de 6-12 zile pe lună la S de paralela de 40oS.

Nebulozitatea, precipitaţiile şi vizibilitatea. Nebulozitatea Nebulozitatea este dependentă în mare măsură de latitudine dar este condiţionată şi de alţi factori, cum ar fi distribuţia centrilor de presiune maximă şi minimă situaţi deasupra bazinului oceanic sau deasupra mărilor continentale,

vânturile periodice (musonii), formekle de relief (barierele muntoase), gradul de acoperire al solului de vegetaţie. Zona ecuatorială se caracterizează printr-o nebulozitate ridicată, constantă tot timpul anului. Valorile medii identificate fiind 6 şi 7/8. În zonele sud ecuatoriale ale Oceanului Indian, nebulozitatea cu valoare medie 6 este întâlnită la sud de ecuator pe coastele estice ale Africii, pe ţărmurile nordice ale insulei Madagascar, extinzându-se treptat în emisfera nordică până în apropierea sudului Indiei. Şi în această parte, zona de nebulozitate ridicată din regiunea ecuatorială şi din regiunile subecuatoriale au o mai mare extindere în emisfera sudică decât în cea nordică. Aregiunile tropicale ale Oceanului Indian sunt caracterizate printr-o nebulozitate scăzută, valoarea anuală medie a nebulozităţii fiind 2-4/8 . fac excepţie regiunile în care bat musonii. Astfel, în perioada musonului oceanic (de SW) nebulozitatea sporeşte până la valorile de 5 – 6/8 (în apropierea coastelor de E ale Indiei). În regiunile cu climă temperată, nebulozitatea este maximă în timpul iernii şi minimă în timpul verii. În emisfera sudică, valorile medii anuale cresc vizibil de la N la S, la fel ca în emisfera nordică, cu excepţia zonei situate la W de continentul australian. Începând însă de la latitudini mai mari de 40 oS nebulozitatea creşte puternic spre S (valorile 6-7). Precipitaţiile Căderea de precipitaţii atmosferice este condiţionată de desfăşurarea rapidă a unor procese de condensare sau sublimare a vaporilor de apă, procese cu atât mai intinse cu cât mişcările ascendente ale aerului sunt mai puternice şi determină răcirea unor uriaşe mase de aer cald şi umed până la temperatura de condensare sau de sublimare în timp cât mai scurt.

Regimul precipitaţiilor în regiunea Oceanului Indian este influenţat în cea mai mare parte de circulaţia musonică. Astfel, acţiunea musonilor în zona asiatică determină puternice contraste climatice, generând un anotimp ploios vara (când suflă musonul oceanic) şi un anotimp secetos iarna (când suflă musonul continental).

Pe continentul asiatic, coastele Indiei, în deosebi cele vestice şi coastele apusene ale Indochine, se caracterizează prin cantităţi apreciabile, între 100 şi 500 cm anual, ca urmare a acţiunii musonului oceanic din timpul verii. În regiunea situată la N de Golful Bengal, cantitatea anuală de precipitaţii depăşeşte 600 cm. Localitatea Cherapundji, situată la S de valea Brahmaputra, reprezintă punctul unde se înregistrează cantitatea maximă de precipitaţii anuale, peste 600 cm, valoarea maximă atinsă aici fiind de 1260 cm. În partea de W a Mării Arabiei, totuşi în timpul musonului de SW, cantitatea de precipitaţii scade înspre N şi W şi aceasta este în general mai mică în vecinătatea coastelor Africii şi Arabiei. Căderile de apă sunt la fel de mici în perioada musonului de SW, în imediata vecinătate a coastelor de E ale insulei Sri Lanka şi ale Indiei, până la 15oN. În timpul musonului de NE în regiunea ce cuprinde Marea Arabiei şi Golful Bengal, sunt puţine căderi de ploi sau chiar lipsesc. Ploile se intensifică înspre S şi E, în special în decembrie şi ianuarie când au loc ploi considerabile în partea de S a Golfului Bengal, la S de o linie ce uneşte extremităţile de N ale insulei Sri Lanka (Ceylon) şi Sumatera. În strâmtoarea Malacca, în perioadele intermusonice, cad ploi abundente în N, în timpul lunilor aprilie şi mai şi se retrag spre S în timpul lunii octombrie. În depresiunea ecuatorială a Oceanului Indian, la S de Ecuator, de prin noiembrie până în aprilie, atingând poziţia cea mai sudică în februarie, cantitatea de precipitaţii este apreciabilă, generată d eploi puternice. În timpul musonului de NW cantitatea de precipitaţii este destul de mare, ploaia fiind frecventă în special sub formă torenţială. La N şi NW de continentul australian, între parte de NW a Australiei şi insula Java, precum şi în marea Timor iar în Marea Arafura într-o măsură mai mică, căderile de ploaie sunt mici din aprilie până în septembrie, predominând în aceste regiuni vântul de SE. Vizibilitatea Vizibilitatea este bună în cele mai multe părţi ale zonei, cu excepţia cazurilor când aceasta este redusă din cauza ploilor. În părţile de N şi W ale Mării Arabiei unde vizibilitatea este doar moderată şi uneori, până la 200 Mm de coasta este slabă, mai ales în timpul musonului de SW, când deşi cerul poate fi senin, vizibilitatea poate fi redusă. În zona menţionată mai sus, în iulie şi august vizibilitatea este sub 5 Mm în mai bine de 50% din situaţii datorită ceţii. În timpul musonului de NE (secetos), vizibilitatea în larg, departe de efectele ţărmului, este în general bună sau foarte bună în acest anotimp (noiembrie – martie) fără ceaţă. În părţile de E ale Mării Arabiei vizibilitatea este adesea redusă din cauza ceţii, în special în ultima parte a anotimpului, în timp ce în partea de N a Golfului Bengal ea poate fi redusă din cauză ceţurilor de uscat, împinse spre mare de către vânturile predominante de N.

În timpul lunilor intermusonice, vizibilitatea în larg este bună cu excepţia cazurilor când plouă puternic. Lângă ţărmurile din părţile nordice şu estice ale Mării Arabiei, vizibilitatea este uneori redusă din cauza ceţii, în lunile aprilie şi mai. În depresiunea ecuatorială a Oceanului Indian vizibilitatea este în general bună cu excepţia cazurilor când plouă puternic. La N şi NW continentului australian, între partea de NW a Australiei şi însula Java, precum şi în marea Timor, iar in Marea Arafura într-o măsură mai mică, vizibilitatea este redusă, dat fiind faptul ca predomină ceaţa extinsă în special în Marea Timor, înspre sfârşitul anotimpului (aprilieseptembrie). În celelalte regiuni ale zonei acoperite de vântul regulat de SE, vizibilitatea este bună, cu excepţia cazurilor când plouă. În zona vânturilor uşor variabile, de la limita de S a vântului regulat de SE, vizibilitatea este bună, cu excepţia cazurilor când plouă. În zona de acţiune avânturilor de W, vizibilitatea variază considerabil. Atâta reme cât bate vântul dinspre S vizibilitatea este în general bună, în timp ce vânturile nordice presupun cel mai adesea o vizibilitate moderată sau slabă. La S de paralela de 40 oS se poate aştepta o vizibilitate mai mică de 2 Mm timp de 5 zile pe lună, în timpul verii apărând adesea ceaţa care este asociată de obicei cu vânturile nordice. În regiunile sudice vizibilitatea este ridicată tot timpul anului (valori între 5-6 şi 7-8) cu o maximă vara şi o minimă iarna. În emisfera sudică, valorile caracteristice ale nebulozităţii medii anuale sunt 6 şi 7/8. În Oceanul Indian sunt întâlnite o serie de fenomene mai interesante cum ar fi: furtunile tropicale (cicloanele) şi grenurile.

Cicloanele tropicale Cicloanele tropicale sunt formaţiuni depresionare mobile diferenţiate de depresiunile de la latitudinile medii şi înalte printr-o structură tipica, prin zone de formare şi prin regiuni de acţiune specifică, precum şi prin perturbări ale vremii atât de puternice, încât prin efectele lor distrugătoare asupra navelor şi uscatului, ele sunt incluse în categoria catastrofelor naturale.

Cicloanele din Marea Arabiei Cicloanele cu originea în partea de est a Mării Arabiei sunt caracterizate printr-o serie de particularităţi. In primul rând verificarea frecvenţei lor în decursul unei perioade mai îndelungate conduce la constatarea că sunt ani în decursul cărora s-au declanşat numai 2 sau 3 cicloane, iar în alţi ani nu s-a înregistrat nici unul. In medie, un singur ciclon tropical străbate pe an partea de est a Mării Arabiei, iar unul la doi ani traversează coastele. În ceea ce priveşte perioadele de maximă frecvenţă, spre deosebire de alte zone (în care se constată o singură perioadă de maximă frecvenţă în decursul unui an), în partea de est a Mării Arabiei se poate semnala existenţa a două perioade de maximă frecvenţă, care sunt însă foarte scurte. Prima dintre acestea începe cu aproximaţie în ultima săptămână a lunii mai şi sfârşeşte în a doua săptămână a lunii iunie, deci coincide cu perioada în care musonul de SW nu a devenit încă stabil. Cea de-a doua perioadă de frecvenţă maximă începe cu aproximaţie în ultima săptămână a lunii octombrie şi sfârşeşte la începutul celei de-a treia săptămâni a lunii noiembrie. Frecvenţa cicloanelor este mai mare în cea de-a doua perioadă, deoarece depresiunile venind din Golful Bengal traversează India şi ajung în partea de est a Mării Arabiei, deasupra căreia găsesc condiţii care conduc la, ”adâncirea” lor. Cicloanele din prima perioadă se deplasează în general pe direcţia NNW sau NW; multe dintre ele execută o întoarcere către NE sau N în jurul latitudinii de 20°N şi ajung uneori să traverseze coasta. Între mijlocul lunii iunie şi mijlocul lunii septembrie s-au înregistrat cicloane care au trecut de latitudinea de 20°N (de regulă, numai unul la 10 ani). Direcţia cicloanelor din perioada a doua este în general W sau NW, dar de îndată ce depăşesc longitudinea de 70°E, ele încep să se deplaseze către NE, între latitudinile 16°N şi 18°N, traversând coastele între latitudinile 20°N şi 22°N. Intre sfârşitul lunii noiembrie şi începutul lunii ianuarie cicloanele se produc foarte rar, cele care survin fiind, într-un anumit sens, prelungirea cicloanelor formate în Golful Bengal. Acestea lovesc coastele de vest în

genere la sud de latitudinea de 12°N, traversează peninsula ca simple depresiuni şi se retransformă în cicloane tropicale deasupra Mării Arabiei, unde întâlnesc condiţii care favorizează „adâncirea" lor. Statistic s-a constatat că în lunile ianuarie şi februarie nu s-au înregistrat cicloane. Cicloanele din Golful Bengal Caracteristica acestei regiuni o constituie faptul că depresiunile îşi manifestă prezenţa în tot cursul anului. Frecvenţa lor mare determină ca în buletinele meteorologice ale staţiunilor şi ale altor organisme speciale de prevedere a vremii din regiune să se folosească următoarea terminologie pentru diferenţierea diferitelor depresiuni care se manifestă în regiuni: 1. Depresiuni tropicale, când vântul asociat nu depăşeşte forţa 7S/B; 2. Furtuni tropicale, când vântul din interiorul sistemului depresionar atinge forţa 8-9S/B; 3. cicloane, când vântul asociat fenomenului depresionar din regiune are forţa 1 OS/B sau mai mult. Depresiunile şi furtunile tropicale sunt mai numeroase în perioada de acţiune a musonului de SW, care începe să bată în mai şi încetează la sfârşitul lui septembrie sau în octombrie, decât în perioada musonului de NE care acţionează în intervalul octombrie-aprilie. Cicloanele sunt mai numeroase în lunile mai, octombrie şi noiembrie, deci în perioadele de tranziţie de la musonul de SW la musonul de NE şi invers. Particularitatea evidenţiată mai sus impune comandanţilor de nave ce naviga în Golful Bengal să cunoască bine datele şi latitudinile medii la care musonul de SW începe să bată, precum şi datele în jurul cărora acţiunea lui încetează pentru a lăsa locul musonului de SE. Zonele de formare şi traiectoriile cicloanelor din Golful Bengal variază de la Urnă la lună; astfel, în perioada ianuarie - martie majoritatea cicloanelor sunt generale de perturbaţiile barice depresionare care iau naştere între Sri Lanka, Insulele Nicobare şi Insulele Andaman. Cea mai mare parte a lor se deplasează pe o direcţie cuprinsă între SW şi NW, într-o zonă situată între lat. 8°N şi 12°N, după care majoritatea îşi schimbă direcţia, descriind o curbă către NE, astfel că în deplasarea lor afectează coastele Arakan şi Martaban. In mai, zona de formare a lor este situată la nord de 10°N. Ele se deplasează pe o direcţie situată între NW şi N, deci pot lovi toate coastele nordice ale Golfului Bengal. In iunie, cele mai multe pornesc de la N de latitudinea 15°N. Unele dintre ele se deplasează spre NW, lovind coastele Coromandel cu porturile Kliulna şi Chalna, Orissa şi Sundarbans, iar altele, spre NE, lovind coastele Bangladesh, Burma şi Akyab .

Atât în iulie, cât şi în august, regiunea de origine se află situata la N de 18°N, iar cicloanele se deplasează către W sau NW, spre Orissa şi Sundarbans. In septembrie, regiunea de origine a cicloanelor se extinde din nou spre SW. Majoritatea acestora se deplasează spre W sau NW .

Octombrie este o lună în care cicloanele sunt foarte numeroase. Ele se deplasează iniţial spre NW şi N. O parte dintre acestea descriu o curbă spre NE, afectând Bangladeshul şi Burma. Noiembrie este o lună în care întreaga regiune este expusă cicloanelor. Direcţiile predominante sunt însă SW şi NE . Decembrie marchează o scădere a numărului cicloanelor. Remarcăm că şi extremitatea de SW a regiunii este afectată de acestea, atât Sri Lanka, cât şi sudul Indiei, inclusiv Madrasul. Cicloanele în Oceanul Indian de Sud. Majoritatea furtunilor tropicale care bântuie această regiune se formează între 5oS şi 15oS, îndeosebi în perioada noiembrie – mai. Cicloanele ating frecvenţa maximă în perioada decembrie martie, luna cu cele mai numeroase cicloane fiind ianuarie. Unele dintre cicloanele care bântuie această regiune pătrund dinspre N sau, după ce au trecut peste Insula Madagascar, pătrund şi în Canalul Mozambic, dar ele ating foarte rar coastele Mozambicului şi ale Tanzaniei. De asemenea considerăm util să menţionăm că până în prezent nu s-au semnalat

cicloane între Zanzibar şi Ras Hafun (lat. 10°26'N şi long. 51°25'E) şi că ele ajung rareori în vecinătatea Insulelor Seychelles. Mai frecvent sunt lovite de cicloane pe lângă Insula Madagascar, Insulele Mauritius, Reunion şi Rodriguez, îndeosebi când furtunile tropicale îşi modifică traiectoria spre SE. In ceea ce priveşte traiectoria cicloanelor din această regiune, este de menţionat că unele dintre ele descriu traiectorii având caracteristicile parabolei, cu concavitatea orientară spre E. Iniţial, aceste furtuni tropicale se deplasează în direcţia W sau SW, apoi iau direcţia S, descriu o curbă, după care se deplasează spre SE. Totodată, un număr însemnat de cicloane tropicale descriu traiectorii rectilinii, altele sunt caracterizate de traiectorii cu bucle ciclonale, iar altele, de traiectorii neregulate. Frecvenţa extrem de mare a cicloanelor tropicale care bântuie în această regiune oceanică obligă pe navigatori să urmărească în permanenţă variaţiile presiunii atmosferice. Orice scădere sensibilă a presiunii (constatată după efectuarea corecţiilor) poate constitui un indiciu al apropierii unei furtuni tropicale. Cicloanele tropicale sunt întâlnite şi în partea de E a Oceanului Indian, într-o regiune la SW şi la S de Insulele Jawa şi Sumatra. Imediat după formarea lor, ele se deplasează spre SW, apoi spre E, pentru a lua în cele din urmă direcţia SE, pe care o urmează puţin timp înainte de a se „sparge". Cicloanele tropicale care se manifestă în partea de est a Oceanului Indian, la sud-vest sau la sud de Java şi Sumatra, sunt semnalate îndeosebi în perioada februarie - mai inclusiv, luna aprilie fiind cea în care ele ating frecvenţă maximă. Cicloanele tropicale din apele australiene În timpul iernii australe, această zonă este caracterizată de existenţa a două puternice centre de înaltă presiune (anticicloni) care se extind de la E la W, având ca axă centrală latitudinea de 28°S, deasupra continentului australian, şi latitudinea de 30°S, deasupra oceanului. În timpul verii australe întregul sistem de anticicloni se deplasează. Anticiclonul de deasupra oceanului se deplasează spre latitudinea 32°S şi

longitudinea 92°E, în timp ce, cel aflat deasupra continentului australian se deplasează mult la S de coastele meridionale ale Australiei, fiind caracterizat printr-o presiune maximă redusă: 1013 mbar. Asemenea deplasări succesive ale unor uriaşe mase de aer de la iarnă la vară (şi invers) surit consecinţa directă a modificărilor survenite în bilanţul termic din regiune, care antrenează ample schimburi de căldură, modificări de sens ale circulaţiei aeriene şi, odată cu aceasta, şi transferări masive de vapori de apă dintr-o zonă în alta. Particularităţile regionale ale apelor oceanice din jurul Australiei determină pe specialişti să identifice trei tipuri de depresiuni care se manifestă în această regiune:  depresiunile tropicale, care afectează flancul de nord al sistemelor de anticicloni şi care, în genere, au o intensitate redusă sau moderată;  depresiunile tropicale denumite „willy-willies", care generează unele dintre cele mai violente furtuni tropicale, dar care, de regulă, afectează zone de întindere reduse;  depresiunile tropicale sudice, care afectează flancul de sud al centurii semi permanente anticiclonice. Cea mai mare parte a depresiunilor tropicale din primele doua categorii se deplasează de la E spre W, în apropierea coastelor de nord ale Australiei, după care traiectoriile lor îşi schimbă direcţia spre SW sau S, iar în cele din urmă, spre SE. Depresiunile tropicale, care constituie cea de-a treia categorie, se deplasează în general de la W la E, în partea sudică a sistemului anticiclonic. In timpul verii, ele pot afecta zone ale oceanului situate chiar la S de latitudinea 35°S, iar în timpul iernii, traiectoriile lor înaintează până la aproximativ 25°S. Se pare că multe dintre furtunile tropicale care bântuie în această zonă se formează în regiunile cuprinse între latitudinea de 10 0S şi 150S, dar există şi dovezi că unele dintre ele iau naştere datorită perturbaţiilor barice care se formează mai la nord de aceste latitudini, de pildă, în jurul latitudinii de 7°S deasupra apelor arhipelagului Solomon, la extremitatea estică a regiunii. Dintre cele trei tipuri de depresiuni, un deosebit interes pentru navigatori prezintă depresiunile tropicale cunoscute sub denumirea de „willywillies". Cele mai caracteristice dintre acestea sunt cele care traversează Mările Arafura şi Timor, deplasându-se spre sud -vest şi care, după ce descriu curba tipică traiectoriei unor asemenea furtuni, lovesc coastele Australiei, îndeosebi în regiunea cuprinsă între Golful Exmouth şi meridianul de 120°E. Când ajung deasupra uscatului, ele trec peste vestul continentului australian ca simple depresiuni, pentru a se „sparge" apoi în Marea de Sud a Australiei. Alte willy-willies se propagă de-a lungul coastelor nord-vestice ale continentului, la o distantă de aproximativ 200 Mm, şi descriu o curbă spre SE în regiunea Capului Leevin, iar altele, care vin dinspre NE şi care descriu o

traiectorie parabolică, prezintă inflexiunea la S de Insulele Cocos (12°S ; 97°E), după care se deplasează spre SE. Cele mai frecvente şi mai violente willy-willies sunt cele care se formează la NW de coastele Australiei de vest. în centrele acestor furtuni tropicale presiunea poate scădea până la aproximativ 960 mbar, iar vântul asociat sistemului depresionar atinge viteze cuprinse între 85 Nd şi 55 Nd, funcţie de distanţa faţă de ochiul furtunii (de la 20 la 150 Mm). Grenurile Grenurile sunt „lovituri de vânt„ cu o durată relativ scurtă. Vântul izbucneşte brusc şi bate cu viteze cuprinse între 40-60 Nd. În timpul acţiunii lui, presiunea atmosferică înregistrează o creştere bruscă de aproximativ 4 mbar. Temperatura scade până la 10oC, iar umezeala relativă a aerului înregistrează o creştere sensibilă. Pe de alta parte vântul brusc, rotinduse în sens retrograd în emisfera nordică şi în sens direct în emisfera sudică. Grenurile se deplasează adeseori pe distanţe de peste 500 Mm cu o viteză medie care atinge frecvent 50 Nd. Astfel, în Oceanul Indian, începând de la sfârşitul lunii septembrie şi până la începutul lunii noiembrie, când se înregistrează ultimele manifestări ale musonului de vară, concomitent cu primele manifestări ale musonului de iarnă, pe coastele de W ale Indiei, între Bombay şi Capul Comorin, se declanşează puternice grenuri de S sau de E care pe plan local sunt numite „Elephantas„. Între Ecuator şi 5oN la E de 60oE, musonul este în general slab. El este întrerupt de grenuri care vin dinspre W, cel mai cunoscut şi caracteristic fiind „Sumatras”, întâlnit şi în strâmtoarea Malacca, începând din luna iunie şi până la mijlocul lunii septembrie. Musonul de NW este însoţit de o nebulozitate caracteristică prin valori mari de ploi cu descărcări electrice şi grenuri. Cele mai caracteristice grenuri sunt cele ce se declanşează în Golful Carpentoria cunoscut sub denumirea generică „Morwing Glory”, ele atingând frecvenţa maximă în intervalul septembrie – noiembrie, producându-se în medie la fiecare 2-5 zile.

În timpul schimbării periodice ale musonilor, atmosfera din N oceanului este sediul furtunilor. Atunci iau naştere ameninţătoarele taifunuri din mările Indiei, din Golfurile Bengal şi Persic. Aceste fenomene trebuie bine cunoscute deoarece efectele lor pot provoca pierderi însemnate, atât pe mare cât şi pe uscat.

Curenţii oceanici Mişcarea apelor din acest bazin oceanic, nu urmează regula cunoscută a circulaţiei inelare decât numai în partea sa sudica, întrucât Oceanul Indian este situat cu predominanţă în emisfera sudică, iar spaţiul nordic nu numai că este insuficient pentru desfăşurarea unui circuit oceanic, dar aici mecanismul mişcării este determinat de regimul periodic al musonilor care imprimă o anumită mişcare în direcţia şi durata curenţilor.

La S de Ecuator, curentul alizeului împinge apele de la suprafaţa zonei cuprinsă între 10oS şi 20oS silindu-le să se deplaseze în direcţia E-W pe

parcursul căreia acestea poartă numele de curentul ecuatorial de S, până întâlnesc insula Madagascar. Aici se despart în două ramuri: una spre coastele de răsărit ale insulei, numită curentul Madagascarului, iar cealaltă care pătrunde în strâmtoarea Mozambicului, numită curentul Mozambicului, înaintează apoi spre S, pe lângă ţărmul african, sub numele de „curentul Agulhas”. În SE Africii cele două ramuri îşi unesc apele calde, cu cele reci ale curentului vântului de W care îşi urmează drumul obişnuit spre E. Aproape de ţărmurile Australiei, o ramură a acestui curent, se arcuieşte spre N sub numele de curentul Australiei de W, care, alimentat de apele reci, vine să închidă inelul sudic, stabilind legătura cu apele calde ale curentului alizeic din S. La N de Ecuator, circulaţia inelară este desfinţată de regimul vânturilor musonice şi transformată în mişcare liniară, cu două sensuri opuse, în direcţia NE-SW, alternând după anotimp. Vara când musonul suflă din Oceanul Indian, spre centrul Asiei pornesc curenţi atât dinspre coasta Africană (curentul Somaliei) şi cea Asiatică (curentul Ceylonului) cât şi din insulele Sondele Mici către Golful Bengal. Acestora li se alătură şi unii curenţi împinşi de alizeul de S care sunt atraşi de puternica zonă depresionară din interiorul continentului asiatic. Iarna când predomină musonul din NE, mişcarea apelor are o direcţie inversă: dinspre NE spre SW şi S, adică dinspre Asia spre Africa şi spre insulele Indoneziri. În afara acestor curenţi ai marelui sistem oceanic, ai Oceanului Indian, de-a lungul şi în largul coastelor acţionează o serie de curenţi mai mici, regionali, care sunt generaţi în bună măsură de sistemul mare de curenţi pe de o parte, şi pe de altă parte de condiţiile specifice locale. Circulaţia oceanică generală la nivelul Oceanului Indian se împarte în: circulaţia Oceanului Indian de N şi circulaţia Oceanului Indian de S. Oceanul Indian de N Curenţii din Oceanul Indian de N îşi schimbă direcţia sub influenţa musonilor. Aceşti curenţi includ pe cei ai Mării Arabiei şi ai Golfului Bengal, precum şi curentul somalez între 2oS şi Ras Asir. Singurul curent care nu îşi schimbă direcţia este contra-curentul ecuatorial care poate fi întâlnit la S de Ecuator, dar uneori se întinde şi câteva grade la N de acesta. Circulaţia musonului de SW este stabilită între mai şi septembrie. Octombrie este o lună de

tranziţie. În noiembrie, care este şi ea în oarecare măsură o lună de tranziţie, circulaţia musonică seamănă mai mult cu cea din cele două luni anterioare. Circulaţia musonului tipic de NE are loc în timpul lunilor decembrie şi ianuarie. Următoarea perioadă a musonului de NE, din februarie până în aprilie, constituie o perioadă de tranziţie extinsă, în care are loc un tip intermediar de circulaţie. Curenţii sunt aşadar în cele ce urmează pentru toate cele trei perioade: noiembrie – ianuarie, februarie – aprilie, mai – septembrie. Noiembrie – ianuarie. În largul Mării Arabiei şi a Golfului Bengal, curentul are în general o direcţie vestică. Din cauza conformaţiei coastelor, curentul înconjoară coastele în direcţie inversă ace lor de ceasornic. Dincolo de Somalia, curentul care are direcţia NE în luna noiembrie, îşi schimbă direcţia in decembrie iar în ianuarie devine SW. Acest curent cunoscut sub numele de curentul somaliei se întâlneşte cu curentul de coastă est-african care merge spre N şi îşi schimbă direcţie spre E formând în acest fel începutul contracurentului ecuatorial. Februarie - aprilie. În timpul acestei perioade direcţia principală în largul Mării Arabiei şi a Golfului Bengal, rămâne vestică deşi adevăraţii curenţi notaţi aici, sunt oarecum mai variabili decât în perioada noiembrie - ianuarie. Circulaţia de coastă, atât în Marea Arabiei cât şi în Golful Bengal, este totuşi inversată într-o direcţie în sensul acelor de ceasornic. Această inversare de direcţie se încheie în Golful Bengal cam pe la începutul lui februarie. În Marea Arabiei această schimbare este mai gradată şi nu este terminată în toate zonele coastei până la sfârşitul lui martie. În februarie, curentul are o direcţie SW dincolo de coasta Africană la S de 3 oN, dar mai ales la N direcţia devine NE. În lunile următoare, limita sudică a curentului NE se extinde progresiv către S şi cam prin aprilie direcţia este NE dinspre Ecuator către Ras Asir. Mai – septembrie. Circulaţia în sensul acelor de ceasornic a zonei de coastă, în Marea Arabiei şi Golful Bengal persistă şi se accentuează. Cure2 ntul de coasto est-african şi curentul somalez continuă să aibă direcţia N de-a lungul coastei, de la Exuator spre Ras Sha Bhitat. Direcţia curentului Somaliei se abate către E. În largul Mării Arabiei şi Golful Bengal există o direcţie generală estică. În acest anotimp apar curenţi foarte puternici, în special dincolo de coastele ecuatoriale ale Somaliei şi la S de Socotro, unde

aceştia sunt mai puternici decât oriunde în lume. Aici s-au remarcat valori minime de 3 Nd uneori cu valori extreme de până la 7 Nd. Curentul Somaliei. Este o extindere a curentului ecuatorial de S, în timpul verii boreale curgând înspre NE pe o distanţă de aproximativ 1500 Km de-a lungul ţărmului somalez. La aproximativ 6-10oN acesta se transformă în curentul musonic care îşi continuă drumul spre E. Curentul NE începe în aprilie, atunci când musonul se schimbă din NE în SW. În iulie i august valorile maxime ale curentului de suprafaţă ating 4 Nd local, 7 Nd pe o suprafaţă de aproximativ 150 Mm între 4oS şi 4oN. În septembrie când musonul începe să se schimbe, curentul de NE este încă puternic lângă ţărm dar slăbeşte în larg. În noiembrie curentul SW apare la fel de des ca şi curentul NE. În ianuarie şi februarie curentul curge în general spre SW, dar cu viteze de suprafaţă mai mici de 2 Nd. În martie, curentul de lângă ţărm curge înspre NE din nou, în timp ce curentul din larg este NW. Curentul somalez este un curent marginal de W, care dispare în iarna boreală. Contracurentul Ecuatorial. Acesta este un curent cu o direcţie estică stabilă, care poate fi identificat cu uşurinţă în timpul iernii emisferei nordice, între curentul musonic vestic şi curentul ecuatorial care şi el îşi stabileşte direcţia vestică. În noiembrie, limita nordică a contracurentului este la aproximativ 5oN. Această limită se mută spre S în lunile următoare şi atinge poziţia cea mai sudică în februarie când se situează între 2 şi 3 oS, apoi se întoarce către N şi prin aprilie ajunge cam la 2oN – 80oE şi 4oN - 80oE. În anotimpul musonului de SW, contracurentul ecuatorial nu poate fi deosebit din punct de vedere al direcţiei de curentul general estic al Mării Arabiei şi Golfului Bengal, dar în regiunea contracurentului, la S de 2oN, media de curent este mai puternică decât cea în general musonică. Nu se cunoaşte în totalitate însă contracurentul ecuatorial pe latitudinea estică a oceanului. Între noiembrie şi ianuarie, cea mai mare parte a acestuia are să urmeze coasta vestică a Sumaterei şi coasta sudica a insulelor Java, în direcţiile SE şi E. În perioada musonului SW, o parte din acest curent îşi schimbă direcţia înspre S şi în zonele vestice ale Sumaterei se transformă în curent ecuatorial. Limita sudică a contracurentului este la S de Ecuator indiferent de anotimp. Oceanul Indian de S. Principala circulaţie de suprafaţă în Oceanul Indian de S este invers acelor de ceasornic. Există un singur curent ecuatorial variabil în Oceanul Indian, care corespunde curenţilor sud ecuatorial ai Atlanticului şi Pacificului.

Direcţia spre vest a curentului ecuatorial din Oceanul Indian se menţine la S de Ecuator, diferind astfel de curenţii sud ecuatoriali ai Atlanticului şi Pacificului, care se extind în latitudine câteva grade mai la N de Ecuator. Tendinţa sa nordică este de obicei între 6-10 oS, variind în funcţie de longitudine şi anotimp. Pe flancul nordic, ramificaţiile vestice ale curentului Ecuatorial ocupă o larga centură latitudinală cu o limită nordică de aproximativ 6-8 oS şi o limită sudică de 20oS. O parte a acestui curent este deviată spre SW odata cu apropierea de Madagascar. După ce trece de extremitatea nordică a Madagascarului întâlneşte coasta est africana î regiunea Cabo – Delgado. Aici el se divide, o parte din apă mişcându-se spre N de-a lungul coastei, în timp ce cealaltă parte curge înspre S în Canalul Mozambic formând un curent de coastă foarte puternic. De la Cabo-Delgado până la Baia de Laurenco Marguest acest curent este cunoscut sub numele de curentul Mozambicului. Continuarea sa formează curentul Agulhas (Acelor). Acesta este complectat cu apele curentului Ecuatorial care se stabileşte dincolo de extremitatea sudică a Madagascarului. Direcţia de deplasare a părţii sudice a curentului Ecuatorial devine mai sudică o data cu apropierea de Madagascar şi lângă coastă devine S-SW. Direcţia de circulaţie urmează ţărmul devenind W-SW dincolo de Cap SaintMarie. Departe de ţărm nu se manifestă o variaţie la fel de mare în direcţie, aceasta rămânând de sud vestică. La distanţe mai mari de 60 Mm de coastă, vitezele medii sunt de 1/2 – 3/4 Nd, dar se pot întâlnii valori cu mult mai mari la câteva mile de coastă, unde viteza medie este de 1-2 Nd şi uneori chiar 3 Nd sau mai mult. Acest puternic curent este cunoscut sub numele de curentul Madagascarului. O parte din apele curentului Agulhas îşi schimbă direcţia înspre SE între 20 – 32oE şi trec în partea de N a oceanului de S. Cealaltă parte a curentuli Agulhas îşi continuă drumul de-a lungul ţărmului şi trecând pe lângă Cape Agulhas intră în Oceanul Atlantic de S unde participă la circulaţia curentului Benguelei. Curentul Mozambicului formează adesea un sistem anticiclonic, dar uneori curge direct în curentul Agulhas. Variaţia în funcţie de anotimp a curentului Agulhas, depinde de variaţiile curentului Ecuatorial de S si curentului Vânturilor de W. Această variaţie nu are nici o legătură cu sistemul de vânturi locale. Curentul de SW este mult mai puternic în timpul verii decât în timpul iernii. Partea sudică a principalei circulaţii, este formată din apele reci ale curentului Vânturilor de W, traversând oceanul cu direcţia E-NE până la 80 oE în partea estică a oceanului. Curentul Vânturilor de W nu are o limită nordică bine definită, preponderenţa direcţiei estice scăzând o data cu scăderea latitudinii, la

longitudinile centrale ale oceanului până când acestea ajung în zone de curenţi variabili în mijlocul oceanului de S. Zona estică a circulaţiei este formată de curentul vest Australian, un curent slab nord vestic, dincolo de coastele W ale Australiei. Acesta se transformă în curentul Ecuatorial la 16-20oS şi 95-105oE. Cea mai mare parte a curentului Vânturilor de W îşi continuă cursa dinspre E, la S de Australia şi Tazmania în Ocanul Pacific de S. Dincolo de coastele de W ale Australiei, la S de Cape Naturaliste, media direcţiei curentului este de SE indiferent de anotimp. Din aprilie până în septembrie curentul este SE de-a lungul ţărmului, variind între 28-32oS. Mai la N, curentul de coastă este nordic. Din octombrie până în aprilie curentul este nordic sau variabil dincolo de coastele nordice ale Cape Naturaliste. Contracurentul ecuatorial are o direcţie E tot timpul anului. Este mai de grabă, în conexiune cu curenţii Oceanului Indian de N decât cu aceia din Oceanul Indian de S. În zona extrem estică a Oceanului Indian, curenţii din această zonă a oceanului, incluzând Marea Arafura, sunt mai puţin studiaţi. La E de insula Christmas, între paralelele de 10 o S şi 14 o S există o preponderenţă vestică în cea mai mare parte a anului, formând partea cea mai estică a curentului ecuatorial. Curenţii oceanici regionali. În afara circulaţiei oceanice generale, există la nivel regional o bogată circulaţie determinată de curenţi caracteristici, de o mare variabilitate în viteză şi direcţie, strâns legată de sistemul marilor vânturi şi de asemenea de condiţiile specifice locului. Regiunea coastelor vestice ale Indiei.  Curenţii din Marea Arabiei la N de 0oN. Din ianuarie până în martie curenţii din Marea Arabiei sunt foarte variabili, dar cu o oarecare tendinţă de a avea o direcţie W şi NW, tendinţă care este mai evidentă în S unde valoarea de 25 Mm pe zi sau mai mult nu sunt ieşite din comun. Curentul musonului de SW predomină în Marea Arabiei din mai până în septembrie şi se dezvoltă în iulie august. Declinul curentului musonic indian de SW, care apare în septembrie, este aproape complet în octombrie când curenţii devin foarte variabili în aproape întreaga Mare Arabă.

 Curenţii până la 100 Mm de Sri Lanka. Această insulă este un punct de întâlnire sau de despărţire pentru sistemul de curenţi din Oceanul Indian, Marea Arabiei şi Golful Bengal. Curenţii din jurul insulei sunt adesea puternici şi pot avea loc schimbări bruşte de la un curant puternic la altul în intervale scurte de timp sau spaţiu, în special lângă ţărmul de SE. Se recomandă navigatorilor să urmărească indicaţiile schimbărilor bruşte ale curenţilor şi sa ia măsuri în consecinţă. Lângă coastele sudice curenţii puternici şi persistenţi sunt strâns legaţi de musonii de NE şi SW. Curenţii au o direcţie W sau SW din noiembriemartie şi W din iunie-septembrie, fiind înregistraţi curenţi de peste 100 Mm/zi. Din iulie până în octombrie curenţii sunt adesea SE şi depăşind această coastă îşi schimbă direcţia devenind invesă acelor de ceasornic pentru a se alătura curentului general de E.  Curenţii între 6oN şi 2oS. În această regiune curenţii au o direcţie predominat E sau W. Atât musonul de NW cât şi contracurentul ecuatorial au o constantă ridicată dar şi valori ridicate (uneori 100 Mm/zi) atunci când s unt bine dezvoltate. Dezvoltarea curentului musonic indian de NW are loc în ianuarie şi februarie. În SW zonei acest curent se apropie de contracurentul ecuatorial, dar la SE de această zonă apare o regiune de curenţi variabili între cele două fragmente de curent. În martie acest regim se slăbeşte odată cu devierea de la E a curentului musonic indian NE. În aprilie se mai menţine doar puţin direcţia E a curentului, trăsătura dominantă devenind direcţia estică a contracurentului ecuatorial, la S de 2oN. Acest curent atinge valoarea maximă în luna mai.  Curenţii în Marea Roşie. Sunt în general slabi, direcţia lor indiferent de sezon fiind în lungul Mării Roşii, adică pe o direcţie NW-SE, dar există o mare varietate a curenţilor, care ocazional se deplasează în direcţii diferite uneori chiar în direcţii opuse. În timpul lunilor mai şi octombrie, luni de tranziţie între cele două anotimpuri, nu este o direcţie predominantă de deplasare a curenţilor, exceptând partea de S a Mării Roşii, la o latitudine de aproximativ 14 oN, unde curenţii au tendinţa de a se deplasa prin Strâmtoarea Bab el Mandeb. Curenţii din Marea Roşie circulă prin Strâmtoarea Bab el Mandeb ducând la o pierdere importantă a volumului apelor Mării Roşii, acestă pierdere fiind complectată şi de evaporările masive de apă datorate zonei foarte călduroase şi aride (aproximativ 2 m/an). De menţionat este faptul că această pierdere de ape nu este complectată de nici un râu care să se verse în Marea Roşie. Sezonul normal de deplasare al curenţilor prin strâmtoare înspre

Marea Roşie, pe o direcţie NW, este din octombrie până în mai, viteza de deplasare a curentului ajungând până la 3 Nd. Sezonul de deplasare a curenţilor dinspre Marea Roşie prin strâmtoare este numai din iulie până în august, iar în timpul lunii septembrie curenţii sunt slabi şi au direcţii variabile.  Regiunea Oceanului Sudic. Curenţii care curg către S de Capul Bunei Speranţe de la Oceanul Atlantic de S de-a curmezişul Oceanului Indian de S, fac parte din curentul vânturilor de W care au direcţie în general cătra E în jurul globului. Acesta este produs de către vânturile predominante de W de la Roaring Fortrse şi limita sa sudică se află la aparoximativ 66oS. Curentul vânturilor de W sau Oceanul Sudic nu este un curent bine definit sau constant, ci este o regiune de curenţi variabili cu o anumită predominanţă a orientării, având o componentă estică. Variabilitatea este mai mare către E de 80oE decât în jumătatea vestică a Oceanului Indian. Cursul estic cel mai constant este cuprins între 38-42oS şi 20-60oE, în august – aprilie, şi 40-42 oS şi 20-60oE din mai până în iulie. În această regiune vitezele curenţilor sunt de aproximativ 1-2 Nd, vitezele ce depăşesc 2 Nd sunt foarte rare. Direcţia medie care rezultă este către E între 20-40oE, NE între 40-80oE şi între E şi SE la E de 80oE. În general curenţii oceanici locali, depind în mare măsură de circulaţia oceanică generală, dar şi de condiţiile specifice zonei în care acţionează. Regiunea Golfului Bengal. Schimbarea sezonieră a presiunii atmosferice deasupra continentului asiatic, dă naştere unor vântui musonice SW şi NE. Efectul direct al acestor vânturi este generarea unor curenţi sezonieri cu direcţii opuse în apele de suprafaţă ale Golfului Bengal. Musonul de SW tinde astfel să producă un curent estic în largul golfului, împreună cu un curent N şi NE de-a lungul ţărmului E al Indiei. Musonul de NE tinde să producă un curent vestic în largul Golfului Bengal, şi un curent de-a lungul ţărmului E al Indiei. Circulaţia generală a curenţilor în Golful Bengal este diferită într-o măsură mai mică sau mai mare, de la o lună la alta.  În luna decembrie musonul de NE se stabileşte peste întregul golf dar este mai salb şi mai variabil la S de 10oN. Diferenţa de temperatură a apei mării, între Capul Golfului şi partea sudică, este de 5-6oC, dar curentul provocat de această diferenţă este mai slab decât curentul vestic provocat direct de vânt, aşa încât acesta din urmă predomină. În partea de S a golfului are o direcţie N şi NW.

 În luna ianuarie forţa şi constanta musonului de NW începe să scadă în Capul Golfului şi apar aici vânturi de SW. Diferenţa temperaturii apei între Cap şi zona de S atinge valoarea maximă de 6-7 oC. Curentul de gradient format depăşeşte curentul produs de vânt, formând o circulaţie în sensul acelor de ceasornic cu centru în jurul latitudinii de 19 oN. Forţa vântului musonic de NE la S de 10oN este mai mare decât în decembrie, iar curentul vestic produs direct de vânt are o direcţie sudică în întregul golf la S de 16oN.  În luna februarie, zona vânturilor slabe de NW şi a vânturilor puternice se extinde către S şi W la N de 15 oN. Diferenţa temperaturii apei între Cap şi partea sudică este de 5-6oC. Circulaţia curentului de gradient în sensul acelor de ceasornic sporită de către vânturile de SW, are centrul la 16 oN şi se întinde pe întreg golful, vastul curent vestic de la S de centru, fiind direct influenţat de către musonul de NE.  În luna martie curenţii sunt în linii mari aceeaşi ca în februarie, numai că centrul circulaţiei în sensul acelor de ceasornic este mai spre W şi mai spre S în jurul a 15oN. Diferenţa de temperatură a apei este de numai 2-3oC, aşa încât circulaţie în sensul acelor de ceasornic este influenţată în primul rând de către vânturile de SW care predomină acum la N de 15 oN şi la W de 90oE. La S de 15oN musonul de NE ajută încă curentul de W, dar vântul este mai slab decât în februarie.  În luna aprilie musonul este în tranziţie în partea sudică a golfului, şi vânturile de SW încep să predomine. Nu mai exisă nici o diferenţă între temperatura ape între Capul Golfului şi partea S. Circulaţia în sensul acelor de ceasornic cu centrul la 13-14oN persistă peste cea mai mare parte a golfului, la W de insulele Andaman.  În lunile mai şi iunie musonul de SW se stabileşte peste întregul golf, cu o direcţie general E a curentului. La NE de Sri Lanka mai persistă calme ale circulaţiei în sensul acelor de ceasornic; musonul sporeşte în iunie.  În luna iulie musonul de SW continuă să sporească şi acumularea de apă în partea de NE a golfului începe să aibă efect, depăşind circulaţia musonului în Capul Golfului, şi formează aici o circulaţie mică în sensul acelor de ceasornic.  În luna august musonul de SW îşi menţine forţa, iar sporirea acumulării apei provoacă o circulaţie în sensul invers acelor de ceasornic, mai întinsă, acoperind astfel întregul golf la N de 15oN rămânând totuşi cu centrul lângă Capul Golfului.

 În luna septembrie musonul de SW scade şi circulaţia în sensul invers acelor de ceasornic, produsă de către revenirea apei acumulate, acoperă cea mai pare parte a golfului la W de insulele Andaman, având centrul la fel ca în luna august.  În luna octombrie musonul este în perioada de tranziţie, cu musonul de SW predominant încă într-o oarecare măsură, la S de 15 oN şi musonul de NE continuă să predomine la N de această paralelă. Circulaţia în sensul invers acelor de ceasornic din lunile anterioare se divide în două circulaţii de acest fel. Cea de N este influenţată de către vântul de NE, iar cea de S de către vântul de SW.  În luna noiembrie musonul de NE se întinde pe porţiunea de golf de la N de 10oN. Componenta nordică a celor două circulaţii în sens invers acelor de ceasornic din octombrie dispare. Componenta sudică se menţine şi are centrul la 10oN în partea de W a Golfului. Îm largul golfului, 10-16oN, 84-92oE nici un curent nu atinge 2 Nd, valoarea maximă este de 1,5 Nd. În partea de S a golfului la S de 10oN, doar o parte din curenţi depăşesc 2 Nd, şi apar în perioada mai octombrie; foarte rar depăşesc 3 Nd. Regiunea din E insulei Sri Lanka, la S de 8oN şi regiunea de S are curenţi puternici. Lângă coastele W şi SE curenţii cei mai puternici apar din august până în decembrie, dar în deosebi în octombrie, noiembrie şi decembrie. Regiunea Strâmtorii Malacca şi coastelor de W ale Sumatrei. Majoritatea curenţilor din această regiune sunt provocaţi de vânt şi prin urmare, în acele regiuni afectate de musoni, curentul îşi schimbă direcţia în funcţie de anotimp. Spre W de insulele Sumatra principalii curenţi din prima parte a anului sunt cei vestici, împinşi înspre N de către musonul de NE. La E de Malaiezia de W şi de Sumatra, apare în această perioadă un curent sudic care se schimbă în timpul musonului de SW. Curenţii asociaţi cu musonul de NE, sunt în general mai puternici şi mai constanţi în februarie decât în celelalte luni ale acestui anotimp. Strâmtoarea Malacca este relativ strâmtă, cea mai mare parte având adâncimi mai mici de 73 m şi prin urmare, principala deplasare a apelor este provocată de influenţa mareei. Totuşi, în timpul anului, apare în strâmtoare un curent numit NW. În timpul musonului de NE, o parte a curentului S din S Chinei, ocoleşte extrema S a peninsulei Malacca şi se stabileşte pe direcţia NW prin Strâmtoarea Malacca. În perioada musonului de SW, oi parte din curentul care curge prin strâmtoarea Karimata în Marea Chinei de S, se ramifică spre NW în Strâmtoarea Malacca. Acest curent de NW este perezent şi în lunile de tranziţie, aprilie şi octombrie, cu toate că este mai slab şi mai puţin constant. Odată cu avansarea musonului de NE, apare în lunile de iarnă o circulaţie incersă acelor de ceasornic în părţile nordice ale strâmtorii la N de 3 oN. Această circulaţie este mai slabă în timpul tranziţiei de aprilie, şi odata cu stabilirea musonului de SW rezultă o circulaţie în sens orar, în aceeaşi regiune cu efect

maxim în iunie. Media vitezei curentului este mai mică de 1 Nd şi foarte puţin peste 2 Nd. Regiunea coastelor de N, NW şi W ale Australiei. Curenţii acestei regiuni manifestă în acţiunea lor a variabilitate considerabilă, în special datorită condiţiilor variabile de vânt care predomină în cea mai mare parte a regiunii, aproape tot timpul anului. În ciuda gradului înalt de variabilitate, direcţia predominantă a curenţilor poate fi privită ca o parte a modelului general de circulaţie a curenţilor, în sensul invers acelor de ceasornic, din Oceanul Indian de S. Astfel la W de Australia, la S de 32oS, direcţiile predominante sunt în general estice la N ele devin nord şi în final, NW –W la N de 20oS. Dincolo de coastele de W şi NW ale Australiei, curentul îşi schimbă sensul în funcţie de schimbările musonice din această zonă.  Curenţii de la W de 100oE. Datorită apropierii de centura de înaltă presiune subtropicală, vânturile şi curenţii din această regiune sunt de obicei slabe şi variabile. În toate părţile acestei zone (la W de 110 oE), media curentului este mică 1 Nd, iar în unele părţi şi mai mică de 1/2 Nd. Doar în unele locuri apar curenţi individuali care depăşesc 2 Nd şi aceasta arareori.  Curenţii de la E de 120oE şi de la S de 20oS. La distanţe mai mari de 60 Mm de coastă, direcţia predominantă a curenţilor este NE-E în timpul iernii (august) şi N în timpul verii (februarie). Lângă ţărm, deşi nu există vreun contracurent continuu, curentul în sensul acelor de ceasornic se ramifică dinspre NE înspre E sau înspre S de-a lungul coastei. Valoarea medie a curentului în toată această regiune de la E de 110oE este mai mică de 1/2 Nd, dar cea a curentului de coastă ce merge spre S este de până la 1 Nd, între 30-32 oS în timpul verii sudice. La S de 30oS apare o componentă de ţărm cu direcţii între NE şi SE şi viteze de 1-2 Nd uneori mai mari de 2 Nd.  Curenţii de lângă ţărmul de N al Australiei, de la W de Capul York. Curenţii acestei regiuni sunt şi ei foarte variabili, fiind afectaţi într-o măsură considerabilă de schimbul sistemului musonic, astfel încât direcţia predominantă se schimbă odata cu musonul. În timpul perioadei musonului de SE (aprilie – noiembrie), direcţia predominanţă a curentului de W prin strâmtoarea Torres WSW prin Mările Arafura şi Timor, apoi W odata cu începerea curentului ecuatorial de S. În anotimpul musonului de SW (decembrie – martie), direcţia predominantă se schimbă în această zonă, ea devenind NE sau E-NE în Mările

Timor şi Arafura şi E în strâmtoarea York. Unele ramificaţii ale acestui curent estic ajung în Golful Bonaparte şi Golful Carpentaria. O altă ramificaţie urmează linia ţărmului, între Capul Levique şi Portul Hedland, pentru a deveni SW în regiunea Eighty Miles Beach. În timpul anului valoarea medie a vitezei este mai mică de 1 Nd dar în anumite ocazii apar şi valor de 2-3 Nd Curenţii de maree. Mareea reprezintă variaţia nivelului apei mării, produsă de forţa de atracţie diferenţială pe care o exercită Soarele şi Luna asupra Pământului. Datorită faptului că distanţa dintre Lună şi Pământ este mai mică decât cea dintre Soare şi Pământ, componenta lunara a mareei este mai puternică. Raportul dintre forţa de atracţie a componentei lunare şi a celei solare este egal cu 2,73/1. Coastele crestate sunt în general un impediment în calea mişcării apelor, astfel încât curenţii de maree sunt slabi în apropierea lor. Curenţii de maree mai puternici se găsesc acolo unde canalele de recife sunt mai închise şi acolo unde golfurile sunt mai adânci. Curenţii de maree puternici se mai pot găsi la trecerea prin recifele ce înconjoară insulele Oceanului Indian. În apropierea coastei, acolo unde secţiunea de scurgere a masei de apă se restrânge, viteza curenţilor de maree creşte considerabil în comparaţie cu cea din largul mării. Astfel, în timp ce în larg viteza curenţilor de maree atinge valori de 2-3 Nd, în zona costieră s-au înregistrat viteze de până la 12 Nd. Mareea din Oceanul Indian nu întră în Marea Roşie. Aici este întâlnită o maree locală de tipul semidiurnă, oscilaţie ce se caracterizează printr-un flux la capătul de E al Mării Roşii, iar la capătul de N (insula Shakor) un reflux şi invers. Nivelul mareei la insula Shakor este de 2 picioare (0,6 m) la capătul de S al mării, la Massaua şi Golful Kamaran nivelul mareeei este de 3 picioare (0.9 m). Mareea descreşte de la capetele de N şi de S spre centrul mării lângă Suakin şi Jidda. De asemenea aste întâlnită şi mica maree diurnă, dar care nu oscilează în acelaşi mod cu cea semidiurnă, care este lipsită de importanţă. Această maree diurnă, la centrul mării, are cel mai mic nivel. Oscilaţiile Mării Roşii intră în Golful Suez şi Aqaba şi produc maree. În Golful Suez mareea înaltă apare simultan pe suprafaţa din N lui Ras Ghrid şi are loc la 6,5 picioare (2 m). În Golful Aqaba fluxul este aproape simultan pe întreg golful şi are loc la aproximativ o oră şi jumătate după cel de lângă insula Shokor, având nivelul de 2-4 picioare (0,6-1,2 m).

În Golful Aden marea este în general diurnă cu flux maxim de 9 picioare (2,7 m) la Aden şi 10 picioare (3 m) la Djobouti. La E de Golful Kuria Muria începe să s apară maree semidiurnă, totuşi mareea diurnă rămâne cea mai mare, cu variaţii de 10 picioare (3 m). În Golful Suez curenţii de maree au direcţia N în timpul mareei înalte de la Suez şi direcţia S în timp ce mareea este joasă la Suez. Ambii curenţi au direcţia corectă pe canalul de mijloc, la o viteză de 1 ½ Nd la sizigii şi ½ Nd la cuadratură. Curenţii de maree în Golful Aden sunt neregulaţi, slabi. Pe latura de N, la E de Masqat, curentul de maree are direcţia SE în timpul mareei înalte şi de NE la Ras-al-Hadd în timpul mareei înalte. În Golful Persic inegalitatea zilnică a curenţilor de maree este considerabilă. Din cei doi curenţi îndreptaţi într-o direcţie anumită pe timpul a 24 ore, unul este mai puternic decât celălalt. Acest fenomen este mult mai puternic când luna are o declinaţie mare la N sau la S şi este mai puţin distinct când luna este la ecuator. În general inegalitatea zilnică este cea mai mare pe bancul Great Rearl spre E de peninsula AlQuator şi se diminuează spre N şi spre Golful Oman. În largul părţii de S a ţărmului de SW a Golfului Oman, curenţii de maree sunt aproape imperceptibili. În partea de N a Golfului Oman direcţia generală a curentului de maree este N-NW şi S-SE. Viteza curentului de N-NW atinge 1/2-2 Nd şi este puternic pe ţărmul de W în timp ce se apropie de Ras Musadam. Curentul de S-SE atinge valori ale vitezei de 1-1.1/2 Nd. În partea centrala a Golfului Persic direcţia generală a curentului de maree este de NW către capul golfului în timpul mareei înalte şi o pronunţată direcţie în sens invers în timpul mareei joase. Spre N de Ras-al-Kur curenţii de maree încep să fie foarte puternici şi ating cea mai mare viteză, aproximativ 4 Nd, probabil mai mare la sizigii. Pe ţărmul de E de la întoarcecea în golf viteza curenţilor de maree este mai mică şi este cuprinşă între 2-3 Nd la larg de Gerow. Lângă coastele etice ale Indiei curenţii de maree sunt în general slabi şi apar de-a lungul ţărmului. Forţa curentului creşte lângă gurile fluviului Gange.

Curenţii de maree sunt foarte puternici si de-a lungul ţărmului Burmei şi în râurile mai largi. Curenţii puternici apar şi în insulele Mergui. În general curenţii de maree de pe latura vestică a Golfului Bengal au o direcţie nordică în timpul fluxului şi sudică în timpul refluxului, chiar dacă mai pot apare variaţii locale.

Zone cu gheţuri. Gheţarii formaţi în zona Antarctică pot intra în partea sudică a Oceanului Indian de S pe o direcţie NE, sub influenţa vântului de W şi a Curentului Ecuatorial Sudic, acesta din urma având o direcţie E sau NE. Gheţarii se pot întâlnii până la latitudini de 35 o S în tot timpul anului, dar în principal din iulie până în noiembrie. Gheţarii care se întâlnesc în Oceanul Indian de S constau în porţiuni de gheaţă care s-au rupt din masivele blocuri de gheaţă aflate pe ţărmul continentului Antarctic. Aceşti gheţari pot atinge dimensiuni foarte mari. Limita principală a gheţarilor, ajunge până la 20oE şi 70oE, în noiembrie şi decembrie, când se ating latitudini de 44 oS pe meridianul Capului Agulhas până la 48oS şi 70oE. În lunile februarie şi martie gheţarii se întâlnesc la E de meridianul de o 70 E când ajung la latitudini de 48-50oS, întinzându-se până la meridianul de 120oE şi de acolo la aproximativ 55oS pe meridianul Tasmaniei. În mai şi iunie, limita principală a gheţarilor este undeva la S de paralela o de 50 S şi între meridianele de 120oE şi longitudinea Tasmaniei, la S de 55oS. Cu referire la limitele extreme ale gheţarilor, sezonul apariţiei lor variază considerabil de la o latitudine la alta şi în plus, şi alţi factori, alţii decât cei climatici, pot contribui la apariţia anomaliilor. Pentru o siguranţă deplină este bine de luat în considerare aceste zone de apariţie a gheţarilor în toate perioadele anului. Datorită cutremurelor, de exemplu, pot apărea fenomene excesive de formare a gheţarilor tabulari. Limita externă a gheţarilor se întinde începând cu latitudinea de 35 oS în apropierea Capului Agulhas, apoi scade gradual ajungând la latitudinea de 38 oS, în preajma meridianului de 100oE, şi avansează din nou la 35oS, între meridianele de 100oE şi 110oE, după care se trece la o latitudine de aproximativ 44oS, în apropierea meridianului de 130oE, până la latitudinea de 46oS la meridianul de 150oE.

Condiţii economice în Oceanul Indian Transportul maritim internaţional

Prin oceanul Indian trec principalele căi şi rute de navigaţie care unesc Orientul Mijlociu, Africa şi Asia de Est cu Europa şi cele două continente America de N şi S. Transportul în oceanul Indian este caracterizat de un puternic trafic de petrol şi produse petroliere, provenite din câmpurile petroliere ale golfului Persic şi Indoneziei. Pescuitul în oceanul Indian are o importanţă deosebită pentru ţările riverane oceanului, atât din punct de vedere al consumului cât şi din punct de vedere al exportului. Flotele de pescuit ale Rusiei, Japoniei, Coreei de Sud şi Taiwan-ului exploatează de asemenea resursele oceanului Indian, în special pentru ton.

Rezerve uriaşe de hidrocarburi sunt exploatate de către platformele de foraj marin din zonele Arabiei Saudite, Iran, India şi vestul Australiei. Un procent de 40% din producţia de petrol, obţinut prin foraj, a lumii provine din oceanul Indian. Transportul maritim internaţional a crescut rapid în ultimii ani, nu numai datorită traficului petrolier (care a crescut în mod spectaculos) dar şi traficului cu mărfuri uscate, astfel încât volumul acestor mărfuri transportate pe cale maritimă a crescut de aproape 5 ori în ultimii 40 de ani. Asigurarea acestui volum sporit de mărfuri vehiculate pe calea apei s-a realizat cu nave din ce în ce mai mari şi mai specializate astfel încât porturile

sunt supuse unei puternice presiuni pentru adaptarea lor la noile cerinţe de performanţă dictate de utilizarea navelor de ultimă generaţie. Ele trebuie să poată asigura eficacitatea operaţiunilor şi utilizarea noilor tehnologii de manipulare a mărfurilor şi să mărească viteza acestui proces. Comerţul internaţional cu cereale a atins în anul 2000 cifra de 225 de milioane de tone, ceea ce reprezintă o creştere de 2,3% faţa de anul anterior. Exporturile înregistrate în Statele Unite, cea mai mare exportatoare de cereale, au atins 86 de milioane de tone, în timp ce exporturile din Australia s-au menţinut la cifra 20,8 milioane de tone. În Orientul Mijlociu şi Africa de Nord s-au înregistrat creşteri mai importante in momentul în care importurile au înlocuit recoltele slabe afectate de secetă. Estimările privind rezervele de grâu din întreaga lume în perioada 2000-2001 indică o creştere de 11-115 milioane tone, în timp ce cantitatea rezervelor de cereale nedecorticate se estimează ca va rămâne neschimbată, adică de 141 milioane de tone. În anul 2000 transportul de bauxită şi alumină, principalele elemente ale industriei de aluminiu, a totalizat 55 milioane de tone. În timp ce transportul de bauxită a scăzut cu 3,5 % ajungând la 31,4 milioane de tone, transportul de alumină a sporit cu 3,6 % atingând cifra de 23,6 milioane de tone. Aceste schimbări au confirmat tendinţa producătorilor de a rafina bauxita şi de a exporta în schimb alumina. Exportul de bauxită din Africa, reprezentând aproape jumătate din totalul exportului mondial, s-a redus în timp ce exportul de alumină din Australia, care reprezintă o jumătate din totalul exportului mondial, a crescut. Producţia obiectelor de bază din aluminiu a crescut cu 2,4 %, totalizând 21,9 milioane de tone pe durata aceluiaşi an. Creşterea producţiei de aluminiu a atins o cota maximă in 4 regiuni:  Orientul Îndepărtat a înregistrat o creştere de 10 %  Africa de Sud 9 %  America de Nord producţia a stagnat  Europa Occidentală producţia a stagnat. Exportul minereurilor de fosfat a continuat sa scadă. După scăderea de 3,6% înregistrată in 1999 când cifra exporturilor mondiale a atins valoarea de 30,1 milioane tone, s-a constatat o continuare a aceleiaşi tendinţe, cifra exporturilor scăzând cu 12% si ajungând la valoarea de 26,5 milioane tone.

Importurile efectuate de ţările din Asia au scăzut cu 10,9%, atingând cifra de 5,7 milioane de tone. In viitorul apropiat se prevede continuarea reducerii importurilor cu 4%. Produsele comercializate în cantităţi mai mici, constând dintr-o gama variată de mărfuri, au sporit cu aproape 3%, atingând cifra de 0,7 miliarde de tone. Comercializarea produselor agricole ca zahărul, orezul, alimentele din soia si seminţele din care se extrage uleiul a scăzut cu 2% ajungând la 130 milioane de tone. Cifra îngrăşămintelor a crescut cu 3% ajungând la 66 milioane de tone. Valoarea produselor forestiere a crescut cu 2% ajungând la 161 milioane de tone. Comerţul cu produse din oţel a înregistrat o creştere accentuată de 7,5% ajungând la cifra de 187 milioane de tone. Comerţul cu alte mărfuri industriale cum ar fi, de exemplu, cimentul, cărbunele, cocsul, fierul vechi, fonta brută, minereurile şi sărurile au crescut cu 5% ajungând la 161 milioane de tone. Se estimează ca volumul transporturilor produselor comercializate în cantităţi mai mici va fi similar cu cel al unor mărfuri, cum ar fi, zahărul, care a înregistrat o creştere semnificativă, în timp ce altele, ca de exemplu, produsele din oţel au scăzut uşor. Cantitatea de 1,75 miliarde de tone de mărfuri în vrac, 'ro-ro' si containerizată a crescut cu mai puţin de un procent în timpul anului. Serviciile de transport de mărfuri în vrac au continuat să sprijine traficul comercial principal de mărfuri containerizate. Totuşi, numărul acestor servicii a scăzut o data cu creşterea traficului de mărfuri containerizate. Se estimează ca totalul traficului containerizat s-a ridicat la 50 milioane de TEU. Transporturile de mărfuri containerizate diferă de cele de carier prin faptul ca cele dintâi utilizează tot mai des metoda transbordărilor pentru ajungerea la destinaţie, suplimentând astfel transportul direct efectuat de navele mai mari. Rutele nord-sud de transport al mărfurilor containerizate leagă rutele de alte regiuni în anumite centre importante de transbordare. Astfel Singapore, Hong Kong şi China au constituit centre de transbordare a mărfurilor destinate ţărilor din Orientul îndepărtat şi China. Colombo, Dubai, Aden si Salalah au fost utilizate ca centre de transbordare pentru ţările din Aia de Sud şi pentru cele aflate pe coasta de răsărit a Africii.

In anul 2000 contribuţia ţărilor in curs de dezvoltare la volumul total al tranzacţiilor comerciale navale a fost de 50% pentru exporturi şi de 30,2% pentru importuri. Structura comerţului reflectă contrastul puternic faţă de ţările cu o economie de piaţă dezvoltată. Contribuţia ţărilor în curs de dezvoltare la volumul total al exporturilor de petrol brut (ţiţei) şi produse petroliere a reptrezentat 89,1% şi respectiv 70,2% în ceea ce priveşte importurile, contribuţia acestor ţări s-a ridicat la 25,7% pentru petrol brut şi la 44,4% pentru produse petroliere. în sectorul transportului uscat de mărfuri în vrac exporturile realizate de ţările în curs de dezvoltare au atins 30,3% din volumul total al exporturilor mondiale, iar importurile 30,2% din volumul total al importurilor. In ceea ce priveşte transportul naval s-au înregistrat diferenţe între grupele de ţări în curs de dezvoltare. Ţările în curs de dezvoltare din Asia au avut cea mai mare contribuţie la export si import realizând 31,3% si respectiv 20,6 % din volumul mondial al exporturilor şi importurilor. Contribuţia ţărilor africane se ridică la 6,3 % din exporturile mondiale şi la 2,8 % din importurile mondiale. In ceea ce priveşte transportul naval de mărfuri specifice s-a manifestat aceeaşi tendinţă. Contribuţia ţărilor în curs de dezvoltare din Asia la exportul de petrol brut a fost de 57,3 % iar la exportul de produse petroliere de 45,3 %. Aceste cifre reflectă rolul tarilor producătoare de petrol din Orientul Mijlociu si activitatea rafinăriilor din Orientul îndepărtat. Ţările în curs de dezvoltare din Africa au avut contribuţii similare la exportul petrolului brut (ţiţeiului), adică de 15,6 %. La exportul produselor petroliere, totuşi, s-au înregistrat diferenţe în ceea ce priveşte cota de participare a acestor grupe de ţări: 7,2% ţările în curs de dezvoltare din Africa şi 17,2% cele din America. In privinţa exporturilor de mărfuri în vrac, ţările în curs de dezvoltare din Asia au avut cotă de participare cea mai însemnată înregistrând 18,1%, urmate de ţările în curs de dezvoltare din continentele americane cu 9,5% si cele din Africa cu 2,2%. În privinţa ţiţeiului contribuţia ţărilor în curs de dezvoltare din Asia la volumul total mondial al importurilor a fost de 18,8%. Ţările în curs de dezvoltare din Africa au înregistrat o cota de participaţie de 0,9%. Cota-parte a ţărilor în curs de dezvoltare din Asia şi Africa la importul de produse petroliere a fost de 27,3%, si 3,4%.