129889222-globalizarea-lucrare-licenta.doc

INTRODUCERE Motto: „Mai mult decât oricând, astãzi, pentru noi, ca să fim buni europeni, trebuie sã fim buni români.” (I.I.C. Brãtianu, 1922) Îmi încep lucrarea cu acest motto pentru că mi s-a părut absolut contemporan cu ceea ce trăim noi astăzi, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere economic. Este evident că lumea se îndreaptă tot mai rapid spre globalizare, spre o lume văzută ca o unitate la nivel planetar a unor identităţi şi care va funcţiona cu norme şi standarde comune. Elementele specifice ale fiecărui participant vor contribui la realizarea unui echilibru internaţional, cu deosebire socio-economic, la nivel macrostructural, în funcţie de resursele proprii şi de capacitatea de utilizare a acestora de fiecare colectivitate umană în calitate de actor acceptat ca egal, suveran şi independent. În acest cadru, naţiunea sau statul naţional nu trebuie opus globalizării. Ele se regăsesc integrate în acest proces. Dacă privim astfel lucrurile, globalizarea nu apare ca ceva distructiv, acel ceva care să anuleze specificul. Globalizarea nu mai apare ca o ameninţare la identitate, ci ca un fenomen care conservă, afirmă şi potenţează naţiunile. Cele două laturi ale raportului – globalizarea şi dorinţa de protejare a identităţii – pot fi complementare. Desigur că problema – adică raportul dintre identitate naţională şi globalizare – presupune o dezbatere multidimensională. Se poate observa că a pune în discuţie un asemenea subiect este deosebit de constructiv. Iar subiectul pare a fi, întotdeauna, la început. La prima vedere, ai impresia că trebuie să distrugi ceva ca să poţi construi altceva. Uneori se pune în discuţie chiar legitimitatea respectivului raport: identitate–globalizare. De aceea, în studierea subiectului ar trebui să se pornească de la interogarea critică a bazei istorice a acestuia – perioada istorică, dimensiunea politică sau geografică, instrumentele de realizare, direcţia de acţiune. Întrebările pe care le punem îndreptându-ne spre istorie, trebuie coroborate cu posibilităţile momentului, cu relaţiile la nivel regional şi planetar. Criza economică, începută încă din 2008 în state precum Japonia, Canada sau Statele Unite ale Americii, arata ca “ ... economiile lor în cădere vizibilă... Câteva luni mai târziu,

1

indicatorii economici au atins cel mai mic nivel istoric – iunie 2009 – şi va mai scădea cu încă 4,7% în următoarele 15 luni”.1 Factbook 2010 este foarte bine pus la punct, ca un anuar voluminos, cu puncte de vedere economice, sociale şi cu indicatorii statistici. Ultima ediţie este ca o privire generală şi specială asupra cauzelor şi consecinţelor crizei, precum şi asupra modului în care răsopund guvernele. Urgenţa abordării subiectului rezultă mai ales din întrepătrunderea unor fenomene: graniţele sunt copleşite de transparenţa oferită de internet, de televiziuni, radiouri, cărţi, ziare şi alte categorii de comunicare; obiceiurile, specificităţile popoarelor se amestecă prin practicarea acestora; evenimentele a căror cunoaştere se întâmplă aproape instantaneu şi altele. Se folosesc termeni ca „dependenţă şi invadare culturală“, „omogenizare“, „concentrare“, „standardizare“. Astfel, Pământul „devine din ce în ce mai mic“. Privim spre el prin procese interculturale, prin istorii multicentrale şi polifonice. Transnaţionalitatea pe piaţa mondială de idei şi în traseele informaţionale, care ar trebui să ofere o „libertate nelimitată“, se transformă într-o extensie a puterii: puterea informaţiei şi a foloaselor rezultate din deţinerea ei la nivel planetar. Viziunea planetară a politicienilor, existenţa corporaţiilor transnaţionale, dezvoltarea comerţului, industriilor şi libera circulaţie duc la creşterea importanţei şi responsabilităţii departamentelor de relaţii publice. Practicienii de relaţii publice nu sunt implicaţi doar în marketing, ci şi în elaborarea strategiilor. Dezvoltarea, dincolo de frontiere a afacerilor, necesită o comunicare mai intensă între autorităţi aflate la mare distanţă. Practica, apărută după cea de-a doua conflagraţie mondială, se extinde cu rapiditate, aceasta presupunând influenţă şi transparenţă în planul comunităţii mondiale. Astfel, comunitatea mondială, graţie globalizării tinde să devină o identitate. Pe ce se bazează această identitate? Este una din întrebările la care numai viitorul, practic, va răspunde. Trăim într-o lume a informaţiei, a comunicării instantanee. Televiziunea prin satelit, accesibilă pe întregul pământ şi devenită sursă primară de informaţii, internetul – acea coloană vertebrală a informaţiilor globale generează influenţe asupra identităţii naţionale şi chiar înlocuirea marilor audienţe naţionale cu altele, planetare. Disputele etnice, culturale, religioase din continente diferite, rivalităţile ideologice fac obiectul unor dezbateri, consecinţe şi decizii aproape simultane. De aceea, viitorul jurnalist, diplomat, manager, om politic trebuie să fie pregătit la nivelul „citirii“ globale. Crearea sau menţinerea unei imagini pozitive a unei naţiuni, deci a unei identităţi – de pildă – este un lucru extraordinar de greu de realizat în condiţiile unei comunicări globale. 1

Factbook, 2010

2

Lucrarea am structurat-o în trei capitole, Introducere, Concluzii şi Bibliografie. În primul capitol am facut referire la conceptul de globalizare – dimensiunile şi cauzele globalizării, cu subpunctele care mi s-au parut mai interesante, adică tipuri de globalizare, dimensiuni, cauze. Capitolul al doilea l-am dedicat Globalizării şi dilemelor identitare, iar al treilea este dedicat Programului global de acţiune pentru o dezvoltare durabilă.

CAPITOLUL I 3

CONCEPTUL DE GLOBALIZARE – DIMENSIUNILE ŞI CAUZELE GLOBALIZĂRII 1.1. CONCEPTUL DE GLOBALIZARE Globalizarea, ca proces integraţional la nivel mondial, nu a apărut concomitent cu termenul „globalizare”, însă s-a constituit lent timp de mai multe secole şi în spaţiu şi timp, actualmente putând fi caracterizată ca una dintre cele mai atrăgătoare, deci şi mai avantajoase. Axându-se temeinic pe procesele economice, globalizarea dispune de o istorie şi o evoluţie adecvată perioadelor de constituire şi trecere de la o subformă la alta, fără îndoială, de acum cunoscute: microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie, economie naţională, economie regională, mondoeconomie. În sens direct, ,,globalizarea se referă la ultimele trei subforme caracteristice zonelor de dincolo de naţional, iar înţelesul pe care ni-l transmite noţiunea dată este cel de tendinţă care cuprinde tot globul, deci este o tendinţă de întruchipare a intereselor de ansamblu desprinse de cele particulare ale statelor”2. Primii care au introdus în uz termenul globalizare au fost savanţii americani care în anul 1983 au determinat prin acest termen fenomenul de integrare a pieţelor unor mărfuri şi produse de către companiile transnaţionale mari. Procesul de globalizare are un caracter multilateral şi multidimensional. Actualmente, ştiinţa economică şi-a concentrat atenţia de bază asupra a cinci direcţii:  globalizarea financiară  corporaţiile transnaţionale globale  regionalizarea economică  intensificarea comerţului internaţional  tendinţa spre convergenţă. Unii economişti îşi accentuează atenţia la trăsăturile de bază ale globalizării. Iată câteva dintre ele: 

centralizarea financiară crescândă, cu ajutorul căreia se formează, se eliberează şi se utilizează mijloace creditare, în urma căreia are loc creşterea însemnătăţii capitalului asupra producţiei; 2

Brăilean, Tiberiu, Globalizarea. (Dezbateri contemporane), pg. 337

4



creşterea accelerată a informaţiei;



lărgirea oligopolurilor;



creşterea numărului antreprenorilor transnaţionali;



globalizarea puterii naţionale de stat;



dezvoltarea tehnologiilor de vârf. Globalizarea poate fi interpretată şi ca stadiu superior a internaţionalizării. Sfera de bază a globalizării o reprezintă sistemul economic mondial, producţia globală,

schimbul şi consumul efectuat de întreprinderi în economiile naţionale şi pe piaţa mondială. Rezultatul adâncirii procesului de internaţionalizare sunt interdependenţele şi interacţiunile economiilor naţionale. Globalizarea poate fi interpretată şi ca integrarea statelor într-o structură apropiată sistemului economic unic internaţional. Astfel, se susţine opinia că deoarece nu există o determinare unică a procesului de globalizare, se menţionează doar trei idei din punct de vedere al ştiinţei internaţionale3: 

globalizarea este un proces istoric, care s-a dezvoltat pe parcursul mai multor secole;



globalizarea înseamnă unificarea lumii, tendinţa spre universalizare;



globalizarea înseamnă recunoaşterea interdependenţei crescânde, distrugerea suveranităţii naţionale sub acţiunea noilor actori planetari, cum sunt firmele globale, structurile transnaţionale etc. Pe parcurs, dominant a devenit modelul neoliberal al globalizării, ale cărui caracteristicile

principale sunt: 

dezvoltarea gestiunii la nivel statal şi interstatal;



reducerea capacităţii organelor de stat de a regla şi controla economia naţională şi de a rezolva problemele sociale;



creşterea puterii politice şi economice a reprezentanţilor economiei globale;



interdependenţa „jucătorilor economici globali” faţă de un control democratic;



comprimarea rolului ONU din cauza creşterii puterii economice a organizaţiilor financiare internaţionale (Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional etc.). În constituirea şi extinderea procesului de globalizare, un rol deosebit îl joacă Organizaţia

Mondială a Comerţului (O.M.C.), asupra căreia nu există un control transparent şi democratic.

3

Barna, Cristina, "Globalizare" - câteva semnificaţii ale unui cuvânt fetiş, pg. 82

5

Tendinţele noi în procesul globalizării economiei sunt definite în mod diferit: „economie globală”, „integrare economică globală”, „competiţie globală”, „globalizarea pieţei mondiale”, „mondializarea economiei”, „interdependenţa economică internaţională”, „trecerea de la raportul economie naţională – economie mondială” la „economie mondială – economie naţională” (schimbarea locului priorităţilor)4. Însă esenţa constă în reducerea continuă a importanţei factorilor naţionali şi intensificarea activităţii întreprinderilor internaţionale. Acest proces duce la dispariţia diferenţei între circuitele interne şi externe. Conlucrarea între economiile naţionale de diverse direcţii (tehnologice, informaţionale, financiare etc.) se plasează de la modalitatea „ad-hoc” (episodică) spre transformări sistemice permanente sub întrunirea organizaţiilor internaţionale (FMI, BIRD etc.), însă, în realitate, aprecierea gradului de identitate informaţională a conlucrării este diferită. Unii economişti susţin că într-un mediu instabil e imposibil de a ajunge la o armonizare internaţională de calitate. Alţii accentuează complexitatea coordonării şi necesitatea ei pentru o dezvoltare echilibrată şi eficientă. Aceste contradicţii sunt analizate de majoritatea specialiştilor în domeniu. Problemele interne ale fiecărei ţări, în condiţiile globalizării, devin şi probleme ale întregii societăţi, care necesită eforturi comune pentru o soluţionare mai eficientă. Combinând factorii potenţiali interni şi cei externi, este posibil să se găsească soluţia cea mai potrivită atât sub aspectul economic, cât şi sub cel social. Dintr-o perspectivă pragmatică, globalizarea dispune actualmente, în viziunea analiştilor financiari, de câteva premise care sunt prezente în majoritatea ţărilor. Prima constă în faptul că economia europeană, în primul rând, se transformă într-un sistem bine chibzuit supraintegrat şi compact, care, din ce în ce mai pronunţat, ignoră existenţa frontierelor naţionale ca anumite „frâne” locale de dezvoltare, fapt preconizat de mai mulţi savanţi încă la începutul seccolul XX. Actualmente orice economie naţională a devenit mult mai dinamică, mai conformată cerinţelor şi directivelor Uniunii Europene, în contradicţie cu cerinţe foarte diversificate la scară mondială. Economiile naţionale, ca niciodată, se adaptează la necesităţile societăţii. A doua premisă constă în faptul că dezvoltarea umană se desfăşoară sub aspectul principal al sistemului mondial actual, de care depinde dezvoltarea pe mai departe a economiilor naţionale. Interpretarea termenului „globalizarea economiei mondiale” ca premisă a dezvoltării activităţii socio-umane este o prerogativă a timpului, a eforturilor cercetării-dezvoltării ca 4

Belli, Nicolae, Suveranitatea naţională a statelor în strânsorile globalizării, pg.72

6

tendinţă universală5. Rezultatele din acest domeniu accelerează procesele de integrare şi globalizare, indiferent de gradul de dezvoltare economică a fiecărei ţări în parte. Tendinţe spre globalizare sunt înregistrate atât printre ţările industrializate, cât şi printre cele în curs de industrializare: şi cu cât gradul este mai scăzut, cu atât tendinţa este mai pronunţată. A treia premisă a globalizării constă în faptul recunoaşterii de către specialişti a necesităţii internaţionalizării nu numai a culturilor, practicii în diverse domenii, ci, în primul rând, în cel economic, constituindu-se din ce în ce mai mult ca un spaţiu unic. O altă premisă a globalizării reiese din perspectivele geoeconomice ale fiecărei ţări, care revin din factorii spaţiali, istorici, culturali, etnopsihologici etc., care lasă o amprentă destul de pronunţată asupra metodelor şi mecanismelor procesului de globalizare. În acest cadru de relaţii apare paradigma dezvoltării socio-spaţiale cu cei doi termeni opuşi – globalizare şi individualizare – care, pe de o parte, se integrează, iar, pe de alta, se distanţiază, însă amândoi termenii, acestei categorii socioeconomice, au ajuns un mare interes în ultimii ani. Globalizarea, în dezvoltarea sa, are un mare impuls din partea procesului de standardizare. Actualmente standardele – atât naţionale, cât şi cele internaţionale – tind spre o universalitate şi înlocuiesc omogenitatea particulară, specifică unităţilor teritoriale mici cu o rază nesemnificativă de utilizare. Unificarea standardelor corespunde intereselor economice preponderent ale producătorilor, însă nu mai puţin şi ale consumatorilor, dacă este vorba de mărfurile tehnice, informatice, sportive etc. La un set de alte mărfuri de întrebuinţare personală, unificarea standardelor decurge mai lent, deoarece principiul individualizării nu trebuie ignorat, şi deci standardizarea poate fi considerată ca o altă premisă a globalizării. Prin globalizarea pieţelor se subînţelege creşterea volumului comerţului internaţional şi a altor procese în cadrul economiei mondiale, care devine din ce în ce mai integrată, mai consolidată. Astfel, este vorba nu numai de comerţul internaţional de mărfuri şi servicii, dar şi de:  fluxuri valutare;  mişcări de capital;  schimb de tehnologii;  procese de migraţie;  internaţionalizarea vieţii sociale;  procese de informatizare etc. Globalizarea, în sensul larg al acestui termen, dispune de un şir de factori care s-au manifestat insistent pe parcursul câtorva etape. 5

Grecu, Paul, Ţările în curs de dezvoltare şi globalizarea, pg. 69

7

După părerea mai multor savanţi cu renume mondial şi autohtoni, globalizarea parcurge etapele următoare:  liberalizarea comerţului internaţional şi alte forme de conlucrare economică, care au limitat politica protecţionistă, iar comerţul internaţional l-a ridicat la scara cea mai mare. Măsurile de liberalizare au dus la micşorarea tarifelor, taxelor, intensificarea mişcării capitalului şi a altor factori de producţie;  lărgirea sferei de activitate a întreprinderilor şi firmelor, care a fost posibilă atât în rezultatul progresului tehnologic, cât şi în urma gestionării în baza noilor surse de telecomunicaţii. Astfel, multor companii, care se dezvoltau pe pieţele locale, li s-a oferit posibilitatea de a ieşi pe pieţele naţionale, multinaţionale şi internaţionale. Aceste companii se pot repede adapta la condiţiile existente, devenind companii transnaţionale. Aproape toate dispun de o reţea de filiale, fapt care le dă o anumită rigiditate pe piaţă. Prin aceste companii se efectuează în prezent aproximativ o treime din comerţul mondial. Companiile multinaţionale şi alte organizaţii atât private, cât şi statale au devenit participanţii de bază ai cheltuielilor economiei globale;  progresul tehnico-ştiinţific, care a adus la micşorarea cheltuielilor de transport şi comunicaţii, la micşorarea de prelucrare şi stocare a informaţiei, la apariţia poştei electronice (e-mail), reţelei Internet şi la alte modalităţi de utilizare globală;  instituţionalizarea ca un rol important în procesul de globalizare au început a-l juca organizaţiile internaţionale: O.N.U., F.M.I., B.M., O.M.C. etc.;  socializarea, concomitent cu aspectul economic, începând cu un anumit timp, capătă conotaţii politice, culturale etc. impunând un nou tip de socializare, caracterizat prin integrarea pe orizontală şi verticală a mai multor culturi, etnii şi popoare. Socializarea ca element posterior a globalizării se caracterizează printr-un proces corespunzător la nivel spiritual, cultural, internaţional;  atingerea unei gândiri globale unice în valorificarea economiei de piaţă şi a comerţului liber, începutul cărora pentru o parte din ţări a fost pus în 1978 prin reforma din China, după ce au urmat schimbările radicale şi structurale în ţările Europei Centrale şi de Est, finalizându-se cu destrămarea Uniunii Sovietice;  particularităţile dezvoltării culturale în cadrul globalizării care au avut un impuls semnificativ în majoritatea ţărilor lumii. Globalizarea economiei mondiale a fost favorabilă pentru majoritatea ţărilor lumii.

8

Printre cele mai importante elemente favorabile, în viziunea mai multor autori, nominalizăm:  creşterea economică sporită;  productivitatea mărită;  răspândirea tehnologiilor de vârf;  majorarea nivelului de bunăstare etc. Se observă că avantajele globalizării nu apar doar numai din implementarea tehnologiilor avansate. Pe plan mondial, specialiştii financiari susţin opinia că globalizarea economică cuprinde totodată şi activitatea financiară, mişcarea liberă a capitalului, poate în măsură şi mai mare decât tehnologiile noi, activitatea culturală, ecologică etc. reprezentând destinul inplacabil spre care se îndreaptă lumea, ca proces inevitabil care nu-i afectează pe toţi în egală măsură şi în acelaşi mod. Deci globalizarea permite transferarea capitalului de orice origine în orice ţară, care acordă condiţii mai favorabile pentru investiţii. Mişcarea liberă a capitalului este una dintre cele mai avantajoase forme şi tendinţe ale globalizării. În general, avantajele globalizării permit ameliorarea stării tuturor partenerilor la orice scară, care primesc posibilitatea, mărind producţia, de a ridica nivelul salariilor şi standardele de viaţă. Drept rezultat final al globalizării ar trebui să devină ridicarea bunăstării în lume, fapt care necesită o analiză mai profundă şi o perioadă de timp mai îndelungată6. Etapa iniţială a globalizării din secolul al XXI-lea se confruntă cu decalaje mari în creşterea economică, utilizarea forţei de muncă, venituri nestabile şi destul de modeste. Şi mai controversate sunt opiniile privind globalizarea sub aspectul ei social. Pe lângă faptul neuniform şi neproporţional al globalizării exprimat prin indexul dezvoltării umane (IDU)7, menţionăm şi tendinţa de solicitudine nu numai în ţările slab dezvoltate, ci de scară în ţările industrializate şi supuse unui grad înalt de globalizare. Globalizarea este însoţită de un şir de acte negative la nivel de familie, întreprindere, societate: creşte îmbătrânirea societăţii, cresc divorţurile, costurile vieţii, instruirii, descresc natalitatea, încrederea, speranţa de viaţă etc. – elemente care sunt sintetizate în indicele dezvoltării umane. O definiţie este prezentată într-un raport al Fondului Monetar Internaţional din 1997:, „Fenomenul globalizării economiei mondiale reprezintă integrarea internaţională aflată în 6 7

Tobă, Daniel, Globalizarea: progres sau dezastru?, pg. 48 IDU – Indicele dezvoltării umane

9

strânsă creştere, atât a pieţelor de bunuri şi servicii, cât şi a celor de capital”. Globalizarea a devenit un proces obiectiv, implacabil, care se desfăşoară cu o viteză deseori ameţitoare, cuprinzând în sfera sa cvasitotalitatea statelor lumii. Sub aspect strict economic, în ceea ce priveşte eficienţa alocării şi utilizării resurselor, globalizarea economică apare ca un fenomen raţional, de natură să furnizeze un volum mai mare de bunuri şi servicii de resurse tot mai puţine. Globalizarea economică presupune, aşadar, în esenţă globalizarea procesului de creare a producţiei interne brute ale statelor lumii. Problemele apar în ceea ce priveşte globalizarea încă din momentul încercării de definire a acestei noţiuni. Oamenii de ştiinţă şi opinia publică nu au căzut încă de acord asupra unei singure definiţii8. Astfel, se pot remarca diferite posibilităţi de definire a globalizării: - „... procesul de surmontare a graniţelor apărute de-a lungul istoriei. Ea devine astfel sinonimă cu eroziunea (dar nu şi cu dispariţia) suveranităţii statelor naţionale şi se înfăţişează ca o «detaşare» a economiei de piaţă faţă de normele morale şi legăturile instituţionalizate dintre societăţi” 9 (Elmar Altvater) - „... intensificarea cantitativă şi calitativă a tranzacţiilor ce depăşesc limitarea impusă de graniţe, concomitentă cu expansiunea spaţială a acestora...” (Ulrich Menzel) - „... o interdependenţă sporită şi integrarea diferitelor economii din lume...” (Meghnad Desai) - „...prin globalizare se intensifică concurenţa pe pieţe...“(C. Christian von Weizsäcker) - „... a devenit un termen la modă, folosit de ceva timp în dezbaterile politice, publicistice şi ştiinţifice în mod inflaţionist, şi care este privit, pe de o parte, ca o «ameninţare» şi, pe de cealaltă, ca o «oportunitate»...“ (Johannes Varwick) - „... intensificarea relaţiilor sociale de pretutindeni, prin care locuri aflate la mare distanţă unele de celelalte ajung să se interconecteze, astfel încât evenimentele dintr-un loc sunt marcate de procese care au loc într-un loc, de la mulţi kilometri depărtare şi viceversa...“ (Anthony Giddens). Dimensiunea economică a globalizării are, fără nici un dubiu, o foarte mare importanţă, ea fiind una dintre cele mai importante cauze şi forţa motrice pentru procesele de globalizare din celelalte domenii. Trebuie avut în vedere şi faptul că globalizarea cuprinde cu mult mai mult decât integrarea sporită a economiei mondiale, motiv pentru care ea nu poate fi limitată strict la procesele economice, lucru care se întâmplă însă de multe ori. Diferitele discipline ştiinţifice 8

Stiglitz, J., Globalizare – speranţe şi deziluzii, Bucureşti, Editura Economică, 2004, pg. 43

9

10

implicate10 întâmpină probleme atunci când urmează să definească această noţiune. Scurtele citate de mai sus fac trimitere la aspectul extraordinar de important al dispariţiei graniţelor şi al consecinţelor asupra statului naţional (Altvater). Aici pot fi regăsite însă şi argumente care vin să înţeleagă globalizarea în sens restrâns, economic (Desai, Weizsäcker). Varwick vorbeşte despre funcţia acestui termen în discursul public, ceea ce atrage atenţia asupra faptului că despre globalizare nu se poate vorbi decât dacă în acelaşi timp se vorbeşte şi despre un discurs al globalizării. De multe ori apare în discuţie importanţa fundamentală a interdependenţei (a dependenţei reciproce), a conexiunii (a integrării), respectiv a schimbului (Menzel, Desai, Giddens, Varwick). Mai multe definiţii se mulţumesc să trateze doar acest aspect al „conexiunilor sporite“ (Varwick, Menzel), atitudine necritică, dar lipsită practic de conţinut. Altvater şi Schumann/Martin reprezintă o direcţie importantă în critica la adresa globalizării; ei afirmă că asistăm la o autonomizare a economiei, aceasta nemaiputând fi controlată sau „încătuşată“ de politică. Dacă în privinţa momentului declanşării fenomenului de globalizare, a ierarhizării fazelor sale evolutive, cercetătorii nu au avut şi nu au încă un punct de vedere comun, în ceea ce priveşte conceptul de globalizare, încă de la început, aceştia au fost de acord cu ideea că acest concept abstract evocă o viziune universală, mai largă, capabilă să îmbine aspecte împrumutate din patrimoniul mai multor ştiinţe. Dar, în ceea ce priveşte definirea cadrului conceptual al globalizării, comunitatea internaţională este dominată de puternice controverse. Se apreciază că definirea acestui nou concept al sistemului categorial al ştiinţei economice nu poate fi uşoară, deoarece, el nu este un indicator sau un indice statistic care să se poată obţine prin calcule mai uşoare sau mai sofisticate. Literatura de specialitate menţionează o mare diversitate de interpretări ale conceptului de globalizare, puncte de vedere contradictorii, caracterizate printr-o terminologie ambiguă, cu ajutorul căreia s-a încercat să se creeze coduri, norme şi standarde specifice. Dar opiniile diverse susţinute de diferite şcoli şi de autorii lor au şi elemente comune între ele, care, ordonate şi sintetizate logic, pot să structureze o teorie şi să se înscrie în epistemologia globalizării. Există deci un mare dialog mondial în jurul conceptului de globalizare. Procese obiective care au condus la globalizare ca tendinţe actuale ale acestui proces - pentru a arăta un prim proces obiectiv care a condus la globalizare, amintim ceea ce economistul american M.E. Porter (prin cărţile sale a avut o valoroasă contribuţie în lansarea termenului de „globalizare”) spunea despre industria globală. Fiind considerată arena unde 10

Ştiinţele economice, istorice, politice şi sociologia.

11

avantajul competitiv se câştigă sau se pierde, M.E. Porter afirma în Competition in Global Industries că, „într-o industrie globală, o întreprindere trebuie să se integreze în aşa fel încât să-şi desfăşoare activitatea pe o bază mondială”11. Fiind punct de plecare pentru mulţi economişti, unii dintre aceştia şi-au însuşit în lucrările lor ideea de „uzină globală” integrată la scară mondială atât din punct de vedere al producţiei, cât şi al reţelei internaţionale de distribuţie. Cauza iniţială a creării „industriei globale” a constat în oportunităţile create de relaţiile transfrontaliere de reducere a costurilor de producţie. În acest context, ţinând seama de variabilele economice cele mai favorabile, marile întreprinderi produc o marfă în orice ţară pe glob, utilizează resurse din orice punct al globului şi le vând peste tot. După cum se ştie, diviziunea muncii12 reprezintă unul dintre principiile de bază ale organizării societăţii umane. În decursul timpului au fost puse în evidenţă mai multe forme de diviziune a muncii13 şi au fost identificate de către cercetători mai multe etape: prima etapă, după unii cercetători, corespunde perioadei de început a colonizării europene; a doua fază este specifică secolului XIX şi primei jumătăţi a secolului XX şi în această perioadă are loc o expansiune a producţiei industriale în metropole şi fluxuri asimetrice de mărfuri între ţările avansate şi periferie, aceasta din urmă continuând să se specializeze în produse agricole şi materii prime minerale; a treia fază debutează în anii ’60 şi, după unii economişti, reprezintă „noua diviziune internaţională a muncii”. Ceea ce reprezintă elementul de noutate al acestei etape este deţinut de investiţiile directe care arată o creştere semnificativă în statele aflate în dezvoltare. Dar, în timp, unele „state industrializate” se transformă ele însele în investitori, iar majoritatea investiţiilor se îndreaptă către ţările dezvoltate. Apare o nouă dimensiune a diviziunii muncii, ceea ce unii cercetători anticipează prin intrarea ei în faza a patra, considerată a fi o premisă de bază a procesului de globalizare a economiei. Odată cu dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii, pentru a veni în întâmpinarea cererii internaţionale, firmele au trecut la specializarea lor. Este o specializare organologică, adică uzinele fabrică o componentă (piesă), un subansamblu sau o linie de produse pentru mai multe ţări sau zone geografice pentru asamblarea produsului global, care se poate realiza într-o altă ţară. Comerţul este interpretat ca o globalizare la nivelul produselor finite.

11

M.E. Porter - Competition in Global Industries Acest concept a fost pus în evidenţă pentru prima dată de Adam Smith în 1776 13 Diviziunea tehnică a muncii, diviziunea socială şi diviziunea teritorială 12

12

Luăm ca exemplu aparatul de radio Philips. Firma respectivă şi-a redus numărul implantărilor industriale în străinătate datorită specializării uzinelor sale principale pe o singură linie de produse menită să aprovizioneze mai multe pieţe străine. Alte firme şi-au concentrat producţia numai în anumite centre (ex.: A.E.G. fabrica toate cuptoarele cu microunde la Rothenburg etc.); o tendinţă pe care o etalează toate statisticile internaţionale constă în dinamica mai rapidă a creşterii comerţului exterior şi mondial faţă de producţia mondială de bunuri şi servicii. Aceasta reflectă creşterea, de-a lungul anilor, a interdependenţei economice dintre naţiuni. Astfel, la nivelul anului 1967, volumul schimburilor curente de mărfuri şi servicii (valoric) se situa la nivelul a 292 miliarde de dolari, pentru ca în anul 1985 să atingă 2 trilioane de dolari, în 1996 să ajungă la 5,92 trilioane de dolari, iar în 1999, la 6,8 trilioane de dolari 14,15, iar în 2009 până la 14,34,54 trilioane de dolari. În anul 2004, valoarea totală a schimburilor mondiale de mărfuri a fost de 8,907 trilioane dolari şi a celor cu serviciile de 2,125 trilioane dolari. Ritmul de creştere al schimburilor comerciale de mărfuri şi servicii comerciale în intervalul 2000-2004 a fost de 9%, dinamica acestora fiind mai mare în anii 2003 şi 2004. Astfel, în cazul schimburilor internaţionale de mărfuri, ritmurile de creştere au fost de 17% în 2003 şi 21% în 2004. În ceea ce priveşte schimburile mondiale de servicii comerciale, creşterile au fost de 14% în anul 2003 şi 18% în 2004.

1. 2. TIPURI DE GLOBALIZARE Redusă la conceptele economice, se poate spune că globalizarea contrastează cu naţionalismul economic şi cu protecţionismul. Este înrudită cu economia de piaţă liberă şi neoliberalismul. Împarte o parte din caracteristici cu internaţionalizarea şi este deseori interschimbabilă, chiar dacă unii preferă să folosească termenul de globalizare. Formarea statului global – o mai mare apropiere între diferite părţi ale lumii odată cu creşterea posibilităţilor de schimburi personale, înţelegere mutuală şi prietenie între cetăţeni “internaţionali” şi crearea civilizaţiei globale. 14

WTO, Annual Report, Geneva, 1996, pp. 5, 22. International Monetary Fund, World Economic Outlook, May, 1997, p. 5; Organisation Mondiale du Commerce, Rapport annuel 2000, p. 13-14. 15

13

Globalizarea economică – patru aspecte se referă la globalizarea economică, ce indică patru tipuri de fluxuri peste graniţe, şi anume: fluxuri de bunuri/servicii; de exemplu, liber schimb; fluxuri de persoane (migraţia), de capital şi de tehnologie 16. O consecinţă a globalizării economice este îmbunătăţirea relaţiilor dintre dezvoltatorii aceleiaşi industrii din diferite părţi ale lumii (globalizarea unei industrii), dar şi o erodare a suveranităţii naţionale asupra sferei economice. FMI defineşte globalizarea ca fiind „creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din întreaga lume, prin creşterea volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a tehnologiei” (FMI, World Economic Outlook, mai 1997). Banca Mondială defineşte globalizarea ca „libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice voluntare cu rezidenţi ai altor ţări”. În management, globalizarea este un termen de marketing sau de strategie care se referă la apariţia unor pieţe internaţionale pentru bunuri de consum caracterizate de nevoi şi gusturi similare ale clienţilor, reuşind astfel, de exemplu, să vândă aceleaşi maşini sau săpunuri sau produse alimentare prin campanii de publicitate similare unor persoane ce aparţin unor culturi diferite. Această uzanţă contrastează cu internaţionalizarea, care descrie activităţile companiilor multinaţionale ori în instrumente financiare, mărfuri, ori în produse care sunt exclusiv destinate pieţelor locale. În domeniul software, globalizarea este termenul tehnic ce combină procesele de internaţionalizare şi localizare. Efectele negative asupra companiilor multinaţionale axate pe profit – folosirea unor metode legale şi financiare sofisticate de a atinge limitele legilor şi standardelor locale pentru a controla balanţa dintre muncă si servicii ale unor regiuni inegal dezvoltate şi a le întoarce împotriva lor. Răspândirea capitalismului din ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare. 1. 3. DIMENSIUNILE GLOBALIZĂRII Globalizarea este termenul întrebuinţat pentru a descrie un proces multicauzal care are drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o zonă a globului pot avea repercusiuni din ce în ce mai ample asupra societăţilor şi problemelor din alte părţi ale globului.

16

Virgil, Gheorghiţă, Aristide, Cociuban, Economie mondială, Editura Politeia, p.29.

14

Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată şi, probabil, nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă, atingând domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie sau toate la un loc. Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăţi şi în economia mondială, care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi din schimburi culturale. Descrie creşterea comerţului şi a investiţiilor datorită căderii barierelor şi interdependenţei dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea, aproape exclusivă, la efectele comerţului şi, în particular, la liberalizarea comerţului sau la liberul schimb. Haosul cu care ne confruntăm astăzi derivă din faptul că, pornind de la dezvoltarea tehnologică şi economică, ale cărei origini provin, în special, din Statele Unite, un număr important al activităţilor umanităţii se situează pe o scală şi un orizont atât de mari, încât au depăşit graniţele naţionale în limitele cărora statele suverane îşi exercită dreptul la guvernare. Acest fenomen a fost denumit globalizare, un termen care ascunde mai multe decât lasă să se înţeleagă. Pe măsură ce domeniul activităţilor umane se extinde dincolo de reglementările statului-naţiune, legalitatea şi regulile au devenit prea strâmte. Noii jucători au trebuit să facă faţă provocării iscate de guvernarea de tip monopol; au apărut corporaţiile multinaţionale, pieţele financiare globale, organizaţiile nonguvernamentale, dar şi organizaţii criminale şi reţele teroriste internaţionale. Activitatea acestor noi jucători nu este acoperită de legile internaţionale, care se bazează pe înţelegeri formale între statele-naţiune, pentru că acestea nu au fost capabile până acum să găsească un teren comun pentru înţelegeri care vizează problema globalizării. Între 1910 şi 1950 o serie de schimbări economice şi politice au redus dramatic volumul şi importanţa fluxurilor comerciale internaţionale. Dar, începând cu primul Război Mondial şi continuând cu cel de-al doilea Război Mondial, când au fost create FMI şi GATT, trendurile s-au inversat. În mediul de după cel de-al doilea Război Mondial, stimulat de către instituţii economice internaţionale şi programe de reconstrucţie şi dezvoltare, comerţul internaţional a crescut brusc. Începând cu anii ’70, efectele acestui tip de comerţ deveneau mult mai vizibile atât în privinţa beneficiilor, cât şi ca efecte distrugătoare. Chiar dacă aceste trei aspecte sunt întreţesute, este util să distingem efectele globalizării în fiecare dintre mediile economice, politice şi culturale. Alt aspect-cheie al globalizării este schimbarea în tehnologie şi inovaţie, în special în sectoarele transporturilor şi telecomunicaţiilor, despre care se crede că au ajutat la crearea satului global primordial. Mondializarea este o 15

mişcare mondială care nu include liberalizarea. Mondializarea este mai mult declararea unui teritoriu specific – un oraş, un municipiu, un stat, de exemplu – ca teritoriu internaţional, mondial, cu responsabilităţi şi drepturi la scară internaţională.

Figura nr. 1. – Ramurile globalizării (Sursa: Contribuţie personală) Factorii componenţi ai globalizării sunt strâns uniţi, căci, după cum se observă în fig. 1, ei nu pot fi delimitaţi clar. Astfel – pentru a numi doar un exemplu – problemele globale legate de mediu nu pot fi cercetate izolat nici de dimensiunea „economie” şi nici de dimensiunea „politică”. Această reţea globală, nu numai la nivelul actorilor, ci şi la cel al domeniilor tematice, reprezintă una dintre particularităţile globalizării. Diferitele dimensiuni formează împreună cu „globalizarea” mulţimi de intersecţie diferite. Este important de văzut ce anume poate fi subordonat conceptului de globalizare, acesta neepuizându-se în nici un caz în procesele economice, chiar dacă globalizarea economică poate fi un punct de start şi o forţă motrice semnificativă. La fel de important este şi faptul că trebuie să înţelegem că nu totul face parte din procesul de globalizare şi că nu totul este determinat în mod decisiv de acesta. Pentru că şi globalizarea are limite. Trebuie să ţinem cont de acest lucru. Pe de o parte, vorbim de mulţimi de intersecţie de dimensiuni diferite, pe de alta, de un concept de forţă

16

utilizat în toate domeniile. Pentru a-i putea determina limitările, trebuie să ne distanţăm de toate acestea. Exemple în ceea ce priveşte dimensiunile globalizării pot fi extrase fără probleme din presa de zi cu zi, dimensiunea economică aflându-se de cele mai multe ori pe primul loc (creşterea enormă a comerţului şi a investiţiilor directe, globalizarea pieţelor financiare, producţie integrată la nivel transnaţional, corporaţii transnaţionale, competiţie la nivel local între state şi regiuni, sfârşitul economiilor naţionale. De multe ori, acestor procese li se pune în mod greşit eticheta de „globalizare“, ele limitându-se, în general, la nordul Americii, la Europa şi Sud-Estul Asiei (Japonia), adică la aşanumita triadă. De aceea, termenul de „triadizare“ pare mai potrivit decât cel de „globalizare”. Cât despre dimensiunea ,,mediu ambiant”, unele probleme globale, cum ar fi încălzirea atmosferei, gaura din stratul de ozon sau tăierea pădurilor tropicale, ilustrează în modul cel mai impresionant fenomenul globalizării, pentru că în acest caz este vorba în mod cert despre probleme globale care necesită o abordare globală. Evident că şi în domeniul mediului ambiant există probleme de ordin regional şi local, chiar dacă acestea au un caracter ce depăşeşte uneori graniţele, cum ar fi poluarea râurilor. Există însă şi alte situaţii ce nu ţin de elemente precum spaţiu şi timp. De exemplu, supravieţuirea unor state insulare de mici dimensiuni, care au constituit împreună organizaţia AOSIS17 şi care sunt ameninţate la modul cel mai serios de creşterea necontenită a nivelului mării, depinde de comportamentul tuturor oamenilor din lume şi, în special, al celor din ţările industrializate ultradezvoltate. Dimensiunea socială a globalizării vizează lumea care a devenit un „global village“, reţelele inovatoare de comunicare la mare distanţă (chat, e-mail) adăugându-se comunităţilor tradiţionale precum familia sau vecinătatea. Totuşi, ele nu pot înlocui aceste sfere tradiţionale de comunicare, pentru a numi doar un exemplu din cadrul dimensiunii sociale. Dimensiunea culturală are ca punct de referinţă producţiile hollywoodiene, producţii ce pot fi vizionate peste tot în lume, iar „americanizarea“ culturii mondiale este un fapt incontestabil. Culturile regionale şi locale nu dispar însă din această cauză. Din contră, informarea cu privire la aceste culturi este unul dintre fenomenele secundare ale globalizării, de aceea am şi adus în această discuţie termenul de „globalizare". 17

Alliance of Small Island States

17

Globalizarea are o dimensiune foarte importantă, şi anume dimensiunea politică. Politica se confruntă cu probleme majore. Globalizarea şi concurenţa la nivel local limitează spaţiul de acţiune al politicilor naţionale, multe probleme neputând fi rezolvate corespunzător decât la nivel internaţional, respectiv global. Prin urmare, trebuie găsite noi forme şi arene politice. În acest sens, integrarea europeană este văzută ca un răspuns de succes la provocările globalizării. Politica la nivel regional şi naţional a avut şi are în continuare de suferit de pe urma economiei delimitate şi dematerializate practicate din ce în ce mai mult la nivel internaţional, respectiv global. Capitalismul, factor integrant al statului social, este şi el ameninţat de acest dezechilibru fundamental. Totuşi, nu toate lucrurile care se pun pe seama globalizării sunt şi adevărate. De multe ori, politicienii se folosesc de globalizare ca de un ţap ispăşitor şi ca de o armă argumentativă cu multiple întrebuinţări. Acest lucru este evident, mai ales, dacă ne gândim la unele exemple din domeniul politic care nu se intersectează în nici un punct cu globalizarea. 1. 4. CAUZELE GLOBALIZĂRII Fenomenele complexe nu pot fi explicate decât dacă avem în vedere mai multe cauze. Acesta este singurul punct în care toată lumea este de acord în ceea ce priveşte globalizarea. Restul faptelor rămân contestate. În funcţie de ce accepţiune a globalizării este luată ca punct de plecare, apar în prim-plan alte cauze şi forţe motrice. În schema de mai jos sunt prezentate cele mai des invocate cauze:

18

Figura nr. 2. – Cauzele globalizării Sursa: Contribuţie personală Fără îndoială, inovaţiile de ordin tehnic – şi, mai ales, cele din domeniul informaticii şi al comunicaţiilor – au jucat şi mai joacă încă un rol central. Internetul este, din multe puncte de vedere, emblema globalizării. Globalizarea pieţelor financiare, transferul unor sume inimaginabile în câteva secunde în jurul globului nu ar fi posibile fără această tehnologie, nici organizarea producţiei integrate la nivel transnaţional ş.a.m.d. Avântul incredibil pe care l-a cunoscut comerţul, un alt element definitoriu al globalizării economice, se datorează, nu în ultimul rând, scăderii rapide a cheltuielilor de transport, mărfurile putând fi astfel transportate mult mai rapid. Acest lucru poate fi observat îndeosebi în sectorul serviciilor: de exemplu, produsele de tip software sau bazele de date pot fi transmise în câteva secunde dintr-un capăt al lumii în celălalt. Sfârşitul războiului rece a fost, de asemenea, deseori indicat ca fiind una dintre cauzele globalizării. Dacă în conflictul dintre Est şi Vest, lumea era împărţită în două tabere care întreţineau puţine relaţii între ele, această delimitare - Cortina de Fier- a căzut în 1989. Statele care aparţineau „blocului estic“ s-au deschis în direcţia pieţei mondiale. Tot mai multe state se încred în democraţie şi economie de piaţă ca principii de organizare fundamentale.

19

Factori determinanţi ai globalizării economiei mondiale Factorii economico-comerciali care au influenţat adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale includ:  libera circulaţie a mărfurilor,  liberalizarea serviciilor,  liberalizarea pieţelor de capital,  liberalitatea investitorilor străini de a înfiinţa firme,  alţi factori cu caracter legislativ şi administrativ favorabili globalizării18. Liberalizarea comerţului cu servicii, în special în domeniul telecomunicaţiilor, asigurărilor şi bancar, a constituit tendinţa dominantă a anilor ’70 în SUA, fiind continuată în anii ’80 în Marea Britanie şi ulterior în Uniunea Europeană şi Japonia. Tendinţa continuă şi în prezent, incluzând şi ţările Europei Centrale şi de Est, printre care şi România. Liberalizarea pieţelor de capital ca urmare a eliminării treptate a obstacolelor impuse circulaţiei devizelor şi a capitalului reprezintă un pas favorabil în vederea formării unor pieţe financiare globale. Această mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului, în special în cazul companiilor transnaţionale, şi se înregistrează, totodată, o reducere a costurilor în condiţii normale. Liberalizarea investiţiilor străine directe reprezintă un alt factor ce a favorizat globalizarea. Începând cu anii ’70, interesul comun al umanităţii de prezervare a mediului înconjurător s-a concretizat prin apariţia unor concepte cu vocaţie globală: 

bunurile comune ale umanităţii,



dezvoltarea durabilă şi securitatea ecologică, care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizare a economiei mondiale. Bunurile comune ale umanităţii sunt spaţii cum ar fi: oceanele, fondurile marine, care din

diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate şi nici nu cad sub incidenţa suveranităţii statelor. Cu excepţia oceanelor, nici unul dintre aceste bunuri comune nu a fost politizat, deoarece este relativ faptul că oamenii posedă capacităţile tehnice de a le exploata şi deteriora. Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile. Dezvoltarea durabilă e 18

Sterian, Dumitrescu, Bal Ana, Economie mondială, ediţia a II-a , Editura Economică, Bucureşti, 2002, pg. 85

20

concepută în vederea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător, ca o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pe întreaga planetă şi pentru un viitor apropiat. Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securităţii globale. Un alt factor determinant pozitiv al globalizării îl reprezintă cultura19. Meditând asupra globalizării, într-un articol intitulat „Globalizare şi morală”, publicat în revista italiană „L’espresso”, Umberto Eco îşi exprima foarte transparent punctul de vedere: „În schimb, este oare pozitivă globalizarea lingvistică şi culturală? Nu, şi ar fi chiar o nenorocire pentru planetă o astfel de globalizare. Pe planul contactelor globale trebuie să luptăm pentru a păstra identitatea diferitelor culturi”. În literatura de specialitate, globalizarea este abordată în mod divers, putându-se desprinde mai multe abordări conceptuale. Globalizarea este definită prin interdependenţa economiei dintre state, ca urmare a creşterii coeficientului de dependenţă faţă de economia mondială. Globalizarea este concepută ca proces al diminuării taxelor vamale, al renunţării la politica vamală şi la restricţiile de circulaţie a mărfurilor, serviciilor, tehnologiilor şi capitalurilor, pe măsura dezvoltării schimburilor economice internaţionale. Globalizarea este considerată ca factor ce determină diminuarea rolului guvernului naţional ca urmare a extinderii acţiunii capitalului investiţional internaţional şi a societăţilor transnaţionale. Globalizarea este apreciată drept proces de administrare a lumii de către forţe transnaţionale. Cercetătorii români, susţinători ai ultimelor două concepţii, le completează cu ideea că statul continuă să aibă un rol important, invocând exemplul Franţei şi Marii Britanii. În raportul Dezvoltării Mondiale, editat de Banca Mondială în anul 2000, se apreciază că în economia mondială au loc două procese paralele: globalizarea şi descentralizarea: 

globalizarea constă în transnaţionalizarea până la supranaţionalizare, cu deosebire în domeniile comerţului, finanţelor şi tehnologiilor de vârf;



descentralizarea constă în transmiterea de către guvernul naţional către comunităţile locale a tot mai multe atribuţii administrative, sociale, educaţionale, bugetare şi, în consecinţă, rolul statului naţional se va limita la diplomaţie, armată, adoptarea legislaţiei interne.

19

Virgil Gheorghiţă, Aristide, Cociuban, Economie mondială, Editura Politeia, Bucureşti, 2002, pg. 54

21

În abordarea procesului de globalizare se porneşte de la o serie de procese obiective reale, precum devansarea necesităţilor de producţie şi consum ale unui stat faţă de posibilităţile producţiei naţionale de a le satisface sub aspect tehnologic şi de eficienţa pe criterii economice optimale. Ca urmare, am asistat cu toţii, în ultimele decenii ale secolului XX, la dezvoltarea procesului de adâncire a diviziunii internaţionale a muncii, de specializare organologică care a generat comerţul cu subansamble. În ultima perioadă, se remarcă faptul că sporirea comerţului exterior şi mondial devansează creşterea producţiei mondiale. Datorită tendinţelor enunţate mai sus, are loc o creştere a coeficientului de dependenţă a economiilor naţionale faţă de economia mondială. Astfel, are loc o creştere importantă a pieţei externe, fapt ce obligă statele să adopte măsuri de liberalizare a comerţului exterior, ajungânduse până la desfiinţarea taxelor vamale. Liberalizarea mişcării internaţionale a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor, persoanelor, forţei de muncă şi a tehnologiilor conduce la dispariţia graniţelor comerciale, nu însă şi a graniţelor naţionale. Se remarcă drept proces obiectiv adoptarea de reglementări comune de către state – acorduri, tratate, convenţii privind eliminarea dublei impuneri, regimul favorabil al investiţiilor externe, acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate. Înfiinţarea unor instituţii şi organisme internaţionale comune cu atribuţii la scară mondială, regională sau subregională – publice şi private. Măsurile adoptate de stat privind integrarea economică internaţională se realizează sub forma integrării statale, transstatale sau superstatale20. În legătură cu fenomenul de globalizare s-au structurat două opinii opuse: una care susţine acest proces, iar alta care se opune. Susţinătorii globalizării pun accentul, în principal, pe avantajele generate de procesul de mondializare:  reducerea costurilor de producţie datorită economiei de scară;  accelerarea tranzacţiilor, schimburilor care se realizează aproape în timpii comunicaţi – fax, Internet etc.;  creşterea vitezei de derulare a operaţiunilor comerciale, financiare şi tehnologice;  extinderea puternică a pieţelor şi crearea de noi pieţe independente de anumite surse sau zone tradiţionale. În consecinţă, are loc o creştere a eficienţei întregii activităţi economice la nivel planetar, ca urmare a mişcării libere a capitalurilor, investiţiilor, tehnologiilor şi forţei de muncă spre 20

Bocioaca, Ştefan, Globalizarea financiară, pg. 102

22

domeniile şi zonele mai profitabile. Fireşte, aceste argumente şi altele care pun în evidenţă avantajele globalizării sunt demne de luat în considerare, însă nu trebuie absolutizate. Oponenţii globalizării invocă şi uneori absolutizează consecinţele negative:  desfiinţarea naţiunii şi a statului naţional;  reducerea locurilor de muncă în ţările în curs de dezvoltare sau cu un nivel mai redus al productivităţii muncii;  specializarea unor state în activităţi de producţie generatoare de poluare şi care necesită un consum mare de muncă, materii prime şi energie;  adâncirea decalajelor economice. De asemenea, se menţionează pericolele privind desfiinţarea unor ramuri, falimentarea unor bănci, destabilizarea vieţii economice, inclusiv a unor state.

CAPITOLUL II GLOBALIZAREA ŞI DILEMELE IDENTITARE

23

2. 1. GLOBALIZAREA ŞI IDENTITATEA NAŢIONALĂ Contextul actual al globalizării a generat numeroase divergenţe privind viitorul naţiunilor şi pe cel al identităţilor naţionale. Spre exemplu, marele economist Coyle, referindu-se la situaţia Europei, aprecia faptul că „naţiunile nu sunt ceva veşnic; au un început şi un sfârşit, iar locul lor va fi luat, probabil, de o confederaţie europeană”21. Cu toate acestea însă, cei mai mulţi analişti argumentează că, în ciuda tendinţelor de flexibilizare a graniţelor interne ale Uniunii Europene, generate de libertatea de mişcare a capitalurilor, persoanelor, serviciilor şi bunurilor, nu poate fi vorba de sfârşitul frontierelor, al statelor sau de alterarea sentimentului de identitate naţională. Urs Altermatt întrevede viitorul Uniunii Europene ca fiind cel al unei federaţii politice în care cheia succesului o reprezintă garantarea securităţii, libertăţii şi justiţiei. În acelaşi timp, el a confirmat faptul că se va putea vorbi despre o „identitate europeană” doar sub aspectul unei identităţi politice, aşa cum se întâmplă şi în cazul identităţii elveţiene22. În literatura de specialitate se menţionează adesea faptul că mondializarea şi internetul vor genera o lume fără graniţe, unitară din punct de vedere cultural. Privită îndeaproape, realitatea se prezintă sub două tendinţe: pe de o parte se află multilateralitatea şi globalizarea, de cealaltă parte situându-se naţionalismul şi tendinţa de menţinere a identităţilor naţionale. Dacă vechimea, nobleţea şi continuitatea istorică a unei naţiuni reprezintă temelia unităţii membrilor săi, atunci se poate aprecia că naţiunile împărtăşesc o serie de lucruri esenţiale: mituri fondatoare, amintiri istorice, limba, valorile culturale etc., prin care se stabileşte o punte de legătură între trecut şi viitor. Astfel, între componentele esenţiale ale procesului de constituire a identităţilor etnonaţionale se pot înscrie memoria colectivă, religia, cultura naţională, limba. Anne-Marie Thiesse remarca faptul că naţiunile moderne nu s-au construit în maniera în care o susţin istoriile lor oficiale, ci ,,adevărata naştere a unei naţiuni are loc atunci când un grup restrâns de indivizi declară că există şi încearcă să o demonstreze”23. În măsura în care elementele identitare au, pe lângă aspectul lor obiectiv, raţional, şi o latură subiectivă, naţiunea apare nu numai ca „organic dezvoltată”, ci şi ca „inventată”.

21

Coyle, D., Guvernarea economiei mondiale, Ed. Antet, Bucureşti, 2000. Urs, Altermatt, Conferinţa Is Switzerland a model for European Union?, Iaşi, 22.06.2005. 23 Anne-Marie, Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa (secolele XVIII-XIX), traducere de Andrei-Paul Corescu, Camelia Capverde, Giuliano Sfichi, Iaşi, Polirom, 2000. 22

24

În lumea supusă procesului de globalizare, toate structurile puterii, considerate a fi securitate, producţie, finanţe şi cunoaştere, s-au deplasat spre noua schemă a reţelelor globale. În materie de securitate, modernitatea globală pare a fi un garant al păcii mondiale, dar se dovedeşte ineficientă şi lipsită de mijloace pentru a preveni sau aplana conflictele locale şi interne, predominant cultural-identitare. Interesul naţional impune evitarea lor şi un rol nedeterminat al statelor vizate, însă globalizarea nu asigură ordinea internă şi aplicarea justiţiei. Din punct de vedere economic, producţia, finanţele şi cunoaşterea vor intra treptat în sfera globală, din acest proces crescând riscurile unei societăţi de a fi păgubite. În cadrul amplu al globalizării sau regionalizării, interesul naţional nu se diminuează, dar se exprimă prin interese şi ambiţii noi. Naţiu Procesul de formare a identităţilor a presupus determinarea patrimoniului fiecărei naţiuni şi difuzarea cultului său, iar pentru ca lumea naţiunilor să se nască, trebuie ca moştenirea sa fie mai întâi „inventată”. În acest sens, se remarcă faptul că un vast atelier de experimentare a apărut în Europa secolului al XVII-lea, apogeul cunoscându-l în secolul următor. Definitoriu pentru acest proces a fost caracterul transnaţional. Aceasta nu presupune o divizare a muncii sau o înţelegere prealabilă, ci se referă la faptul că au existat grupuri naţionale care s-au arătat atente la ceea ce realizau omologii şi concurenţii lor, grăbindu-se să adapteze în folos propriu orice „găselniţă identitară”. Se remarcă şi aprecierea conform căreia rezultatul făuririi colective a identităţilor naţionale nu este o matrice unitară, ci un fel de „kit” în regim de „do it yourself”24: o serie de declinări ale spiritului naţional şi un ansamblu de procedee necesare elaborării lor. Astfel, se poate observa că naţiunea este rezultatul unui postulat şi al unei invenţii, însă ea poate exista numai prin adeziunea la această ficţiune. Formele actuale ale vieţii economice impun constituirea unor ansambluri mai mari decât statele-naţiune, iar entitatea supranaţională a Uniunii Europene devine un spaţiu juridic, economic, financiar şi monetar care nu poate reprezenta un spaţiu al identităţii; îi lipseşte tocmai acel patrimoniu simbolic prin care naţiunile au ştiut să le propună indivizilor un interes colectiv, o fraternitate şi o protecţie. Totul se poate schimba, mai puţin naţiunea, ea fiind reperul dătător de încredere ce permite afirmarea unei continuităţi în ciuda tuturor prefacerilor. Cultul tradiţiei şi respectarea patrimoniului au permis societăţilor occidentale să efectueze mutaţii radicale fără a risca să se dezorganizeze. Naţiunea exprimă existenţa unui interes colectiv, fiind un ideal şi o instanţă 24

Lafgren, O., The Nationalization of Culture, Ed. Ethnologica Europeea, 1989.

25

protectoare, considerată superioară solidarităţii ce rezultă din alte identităţi: de generaţie, de statut social sau de religie. ModifiElementul esenţial al conştiinţei naţionale este patriotismul, care reprezintă forma cea mai înaltă a demnităţii naţionale. Viziunea şi atitudinea patriotică pornesc de la trăsăturile generale ale unui popor, de la conturarea profilului său spiritual, de la modul particular de a gândi, a simţi şi a acţiona. Identitatea naţională, ca element constituent al patriotismului, se reflectă în factura psihică, în însuşiri morale, mentalităţi, obiceiuri şi cultură. Ca şi alte componente ale identităţii naţionale, conceptul de patriotism a cunoscut şi va cunoaşte, pe parcursul evoluţiei istorice a societăţii umane, mutaţii ce îi corelează semnificaţia cu caracteristicile etapei în care se găsesc comunităţile umane respective. Cu toate acestea, remarcăm faptul că patriotismul este mai puţin supus mutaţiilor istorice decât conceptul de patrie. În acelaşi timp, observăm o serie de evoluţii interne pe care conţinutul noţiunii de patriotism le-a suferit deja în statele Uniunii Europene şi, în special, în cele semnatare ale Acordului de la Schengen. Desfiinţarea graniţelor statale, liberalizarea circulaţiei mărfurilor, a capitalurilor, serviciilor şi a persoanelor şi dreptul de stabilire a domiciliului pe întregul teritoriu al statelor membre, moneda comună, instituţiile comunitare şi poate chiar o Constituţie comunitară vor genera modificări lente, uneori abia sesizabile, dar inevitabile, ale percepţiei sentimentelor patriotice, deşi Europa unită va continua, probabil, să mai fie mult timp o „Europă a patriilor”25. La sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, în contextul globalizării, noţiunea de patriotism pare a-şi fi pierdut semnificaţia pe care a avut-o în afirmarea statelor naţionale. Există opinii conform cărora acest concept s-a devalorizat şi că ar trebui renunţat la el, în condiţiile în care noţiunea de suveranitate este pusă în discuţie în dreptul internaţional. Totuşi, complexitatea unor fenomene de tipul globalizării şi al integrării la diferite niveluri şi în structuri variate nu intră în contradicţie cu noţiunea de patriotism. Actualitatea acestui concept are drept fundamentare afirmarea identităţilor culturale, lingvistice şi a tuturor valorilor pe care le are o naţiune. În condiţiile schimbărilor care au loc în lumea contemporană, patriotismul dobândeşte noi valenţe; el trebuie privit din alt unghi, fiind legat acum de valori precum cele ale democraţiei şi economiei de piaţă. Afirmarea apartenenţei la o anumită comunitate are în prezent şi o dimensiune economică, deoarece fiecare individ se simte mult mai ataşat de ţara sa dacă aceasta are o economie dezvoltată şi îi asigură un nivel de trai pe măsură, un grad de dezvoltare care să-i permită să 25

Bari, I., Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2005.

26

joace, pe arena internaţională, un rol care să îi reflecte interesele. Într-o ţară săracă, unde oamenii trăiesc în mizerie, apare mai uşor riscul ca „sub masca patriotismului să câştige aderenţă ideile xenofobe şi totalitare”26. În condiţiile mondializării comerţului şi eliminării barierelor comerciale, dar şi în contextul dezvoltării unor instituiţii internaţionale ce vor încerca să impună reguli de conduită universale, printr-o politică dictată, va apărea opoziţia accentuată a unor naţiuni la încercarea de stingere a entităţilor lor. În acelaşi timp, diferenţierile religioase vor fi un factor de păstrare a identităţii şi bază de conservabilitate, în special acolo unde Biserica are o influenţă puternică asupra cetăţenilor. Dacă nu se va reveni la politica internaţională în care naţiunile constituie baza relaţiilor interstatale, în care interesele majore ale popoarelor să se regăsească până la nivelul cel mai înalt posibil, lupta pentru aceste drepturi va continua. În acest context, şi mai ales sub impactul efectelor negative ale globalizării, sentimentul de apartenenţă la o naţiune sau la o patrie se va accentua. Patriotismul va fi caracteristica specifică pentru toţi cei care respectă valorile morale, religioase, culturale şi materiale ale poporului din care fac parte sau în care s-au născut. Aşa-numitele „naţiuni virtuale” se nasc din comunicarea între indivizi care, dincolo de naţionalitatea fiecăruia dintre ei, împărtăşesc acelaşi set de valori, cunoştinţe, convingeri şi mod de a vedea, esenţial, lumea. Pe lângă aceste „naţiuni transnaţionale” 27, în sânul statelor-naţiune se nasc breşele multiculturalismului şi ale naţiunilor minoritare. Frontierele au generat o organizare statală în jurul unor mari culturi. Izolarea fizică şi geografică a favorizat integrarea în culturi şi, în acelaşi timp, a întărit izolarea acelor culturi de celelalte. Această delimitare teritorială a culturilor a fost destrămată de globalizare, care a determinat transformarea frontierelor culturale interne în frontiere externe. În acelaşi spaţiu social şi geografic trăiesc oameni care aparţin unor culturi diferite, astfel încât se poate vorbi despre existenţa unor spaţii sociale multiculturale. În opinia noastră, una dintre trăsăturile specifice multiculturalismului actual este faptul că indivizii nu doresc să fie asimilaţi de mediul social în care trăiesc, ci încearcă să îşi păstreze propria identitate culturală. Astfel, se poate constata o creştere a rezistenţei la o integrare totală, la asimilare, dar în acelaşi timp apare şi un fenomen de „amestecare” culturală în anumite domenii precum cel artistic sau tehnico-ştiinţific.

26 27

Platon, Al., F., Imaginarul politic şi formarea identităţilor europene, www.cse.uaic.ro. Chirovici, E., O., Naţiunea virtuală – Eseu despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2001.

27

Identitatea culturală, care reprezintă apartenenţa la un grup cu o anumită cultură specifică, poate fi păstrată, în actualul context al globalizării, prin realizarea comunicării între culturi, prin acceptarea celuilalt ca entitate reală şi de sine stătătoare. Cultura, spre deosebire de economia naţională, recunoaşte varietatea ca o sursă de inspiraţie, competitivitate, dinamism, iar pentru a putea dialoga cu alţii trebuie să fii tu însuţi, cu identitate recunoscută şi respectată. O problemă care apare se referă la măsura în care culturile naţionale rămân „neatinse” în procesul de mondializare. Există dovezi suficiente pentru a sugera că în lumea contemporană se desfăşoară procese de fragmentare a culturilor naţionale. Un exemplu în acest sens este dat de existenţa şi puterea politică a mişcărilor religioase sau de independenţă din interiorul multor state (Anglia, Italia, Spania, Canada, Belgia etc.). În fiecare caz, integritatea teritorială şi unitatea culturală a statului-naţiune sunt deschise provocării sub aspectul afirmărilor religioase sau locale ale unor identităţi culturale distincte şi ale nevoii de suveranitate politică separată sau împărţită. În ţările în care ideea de stat-naţiune şi aceea de cultură naţională semnificativă au rămas neconcretizate, situaţia se prezintă şi mai fragmentat. Cu toate acestea, nu este clar în ce măsură globalizarea culturală, care poate eroda poziţia dominantă a sentimentelor naţionale, reprezintă un element esenţial al afirmării forţei diferitelor mişcări secesioniste28. În ciuda dificultăţilor cu care se confruntă în prezent statele capitaliste avansate, în eforturile de menţinere a unei culturi naţionale pure sau de control al fluxului de informaţie şi opinie în interiorul şi dincolo de frontierele lor există puţine semne că aceste proiecte culturale naţionaliste s-ar afla într-un declin definitiv. Desigur, fluxurile uriaşe de informaţii, persoane şi servicii care circulă liber peste graniţe vor schimba contextul în care trebuie să se dezvolte proiectele naţionale. După cum afirmau D. Held, A. McGrew, D. Goldblatt, J. Perraton, ameninţarea reală pentru aceste proiecte naţionaliste va veni „din partea unui cosmopolitism cultural incipient care va aduce o provocare ideii de naţiune ca principală comunitate culturală şi politică şi va cere relocalizarea puterii în alte instituţii decât cele ale statului-naţiune”29. Cu toate acestea, crearea unui multiculturalism şi cosmopolitism durabil în interiorul statelor-naţiune din Uniunea Europeană, spre exemplu, s-a dovedit a fi dificilă până în prezent. Oamenii se nasc, cresc şi se formează în sânul unei culturi care se înnoieşte, se rafinează, se îmbogăţeşte, dar rămâne un nucleu permanent ce se transmite din generaţie în generaţie. În acest 28

Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale – Politic, economic şi cultural, Ed. Polirom, Iaşi, 2004. 29 Ibidem 9.

28

cadru, statele sunt chemate să vegheze asupra stării de vigoare a culturii lor şi asupra drepturilor de existenţă şi echitate ale tuturor culturilor convieţuitoare30.ncluzii Statul, ca formă socială de organizare, s-a generalizat pe suprafaţa globului, în special, o dată cu decolonizarea. În acelaşi timp, statul-naţiune şi-a văzut anulat exact elementul care a reprezentat suportul devenirii sale istorice: piaţa naţională. Statele din Nord au pierdut controlul asupra spaţiului economic propriu, iar cele din Sud nu l-au avut niciodată, ambele însă fiind dezarmate în faţa constrângerilor şi a dificultăţilor ce rezultă din mondializarea economică. Consecinţele revoluţiilor din Europa de Est din 1989 au generat răspândirea ideii că în lumea modernă statele-naţiune au început să-şi piardă din capacităţile de guvernare, procesele naţionale cedând locul celor globale31. Astfel, s-a afirmat că statele-naţiune au devenit autorităţi locale ale sistemului global. Se remarcă o tendinţă de utilizare din ce în ce mai mult a prefixului „post”, generând sentimentul că omenirea ar dori ca în noul mileniu să lase în urmă tot ce a fost bun şi rău din moştenirea sa; există o societate postcapitalistă şi o civilizaţie postindustrială, amintindu-se chiar şi despre statul postnaţional. În situaţia în care acum mondializarea, statul global şi internetul reprezintă mari sloganuri şi scopuri comune ale prezentului, se poate afirma faptul că statul nu mai poate fi considerat şi nu se va mai considera ca entitate cu viitor sigur. Ziaristul şi politologul Josef Joffe este optimist în acest sens, însă el adaugă o condiţie esenţială pentru ca statul naţional să poată supravieţui: să devină postnaţional. În această privinţă, semnele par a se întrevedea: state „orgolios naţionale” prin tradiţie, cum este cazul Germaniei, acceptă, în cele din urmă, „principiul dublei naţionalităţi: două paşapoarte, două iubiri faţă de două patrii, faţă de două culturi, două tradiţii, două istorii” 32. Tot Josef Joffe observa că naţionalismul statului postnaţional este unul defensiv care îşi ţine aproape cetăţenii prin servicii concrete: subvenţii, privilegii acordate unor grupuri, protecţie socială. Împărtăşim părerea privind Europa a lui D. Marin, ce susţine faptul că „numai o Uniune Europeană care respectă identitatea fiecărei ţări membre, care prosperă prin diferenţele dintre ele şi este puternică prin instituţiile sale, va putea permite mersul înainte pe calea progresului economic şi social, al securităţii şi demnităţii”33.

30

Idem 6. Thompson, G., Globalizarea sub semnul întrebării, Ed. Trei, Bucureşti, 2002. 32 Prodi, R., O viziune asupra Europei, Ed. Polirom, Iaşi, 2001. 33 Marin, D., Globalizarea şi aproximările ei, Ed. Economică, Bucureşti, 2004. 31

29

Observăm că în ultimii patruzeci de ani a existat tendinţa elitelor politice din Europa Occidentală şi a instituţiilor Uniunii Europene de a investi capital politic în scopul creării unei identităţi europene, dar credem că încă nu putem vorbi despre o naţiune europeană. Urs Altermatt consideră că nu va putea fi vorba despre o „naţiune europeană” pentru cel puţin douăzeci şi cinci de ani de acum înainte. 2. 2. GLOBALIZAREA CULTURII ŞI IMPACTUL EI ASUPRA ECONOMIEI REALE Cultura este modalitatea prin care indivizii şi colectivităţile îşi organizează şi conceptualizează identitatea în timp şi spaţiu, întrucât, aşa cum subliniau D. Held, A. McGrew, D. Goldblatt şi J. Perraton, „a vorbi despre globalizare înseamnă deja a vorbi din interiorul unui discurs cultural în cadrul căruia lumea este o sferă care se învârte în spaţiu”, din interiorul acestui discurs putând descrie o anumită formă de globalizare a culturii: „apariţia şi răspândirea ideilor şi credinţelor despre lume şi despre umanitatea însăşi”34. În opinia noastră, izolarea culturală de ansamblul lumii devine aproape imposibilă, cu toate că o mare parte din oameni rămân înrădăcinaţi într-o cultură locală sau naţională şi într-un anumit loc. Globalizarea culturală contemporană este asociată cu câteva evoluţii: noi infrastructuri globale care generează o capacitate de penetrare dincolo de graniţe şi un declin al costurilor lor de folosinţă; o creştere a intensităţii, volumului şi dinamicii schimbului cultural şi ale tuturor tipurilor de comunicaţii; afirmarea culturii populare occidentale şi a comunicării între diferite domenii de afaceri, ca principal conţinut al interacţiunii culturale globale; dominaţia corporaţiilor multinaţionale (CMN) din industria culturii, în ceea ce priveşte crearea şi deţinerea de infrastructuri şi organizaţii pentru producţia şi distribuţia bunurilor culturale; o schimbare a geografiei interacţiunii culturale globale. În ultima perioadă s-au realizat o transformare cantitativă şi una calitativă a globalizării culturale. Nu este vorba numai de apariţia unor tehnologii unice sub aspect istoric, ci şi de 34

Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale. Politic, economic şi cultural, Ed. Polirom, Iaşi, 2004.

30

instituţionalizarea diverselor forme de producţie şi interacţiune culturală, dintre care multe traversează frontierele teritoriale şi spaţiile sociale ale culturilor naţionale. În secolul XX a avut loc un prim val al noilor inovaţii tehnologice în comunicaţii şi transporturi şi, ulterior, transformarea acestora în infrastructuri globale funcţionale. Aceste schimbări au generat o serie de canale de comunicaţie care trec de frontierele naţionale, extind aria şi multiplică tipurile de comunicaţii la care are acces o regiune, micşorând semnificativ costurile de transmisie şi de transport. Totuşi, dezvoltarea infrastructurilor nu a implicat în mod direct sporirea comunicaţiilor la nivel mondial pe seama elementului naţional, întrucât ele au facilitat o creştere atât a modelelor de comunicare naţională, cât şi a fluxurilor culturale transnaţionale. La sfârşitul secolului XX, a avut loc un al doilea val de inovaţii, ale căror viteză şi arie de acoperire sunt net superioare tehnologiilor anterioare: digitalizarea informaţiei şi a imaginilor; transmisiile şi sistemele de telefonie prin satelit; noile tehnologii prin cablu şi fibră optică; integrarea reţelelor de calcul şi telecomunicaţii, integrare redată cel mai bine de expresia World Wide Web. Alături de aceste infrastructuri tehnologice, un număr de agenţii şi organizaţii internaţionale au încercat o oarecare reglementare globală a fluxurilor culturale. Se includ aici acele instituţii preocupate explicit de comunicaţiile şi culturile globale (UNESCO), instituţiile de reglementare a infrastructurilor tehnologice (Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor sau Organizaţia Mondială pentru Comerţ). Această reglementare nu a avut ca efect împiedicarea comunicării, care continuă să crească la toate nivelurile: naţional, regional şi global. În opinia noastră, globalizarea culturală se deosebeşte de celelalte forme ale globalizării din trecut. În acest context, subliniem faptul că „o intensitate mult mai mare de imagini şi practici se deplasează cu o extensiune şi o velocitate mult mai mare decât în perioadele anterioare”. Economiile şi culturile devin mult mai dense în informaţii atât la nivel intern, cât şi la nivel internaţional. Saturaţia în privinţa deţinerii de televizoare, aparate radio şi telefoane în Occident, creşterea semnificativă a acesteia în Sud şi apariţia noilor tehnologii interne de comunicaţie au extins volumul de semne şi semnificaţii la care sunt expuşi oamenii. Această sporire a densităţii informaţiilor pe plan intern este însoţită de apariţia semnelor şi simbolurilor străine în interiorul economiilor şi culturilor naţionale. Astfel, comunicarea a devenit din ce în ce 31

mai mult instantanee, exemplul cel mai evident fiind ştirile: transmisiunile prin satelit fac posibil ca imaginile în direct, din toate părţile lumii, să devină o opţiune realizabilă pentru toţi difuzorii de ştiri. Aceste tipuri de legături culturale în timp real – prin utilizarea telefonului, transmisiunile în direct, videoconferinţele – oferă un caracter nemediat elementelor globalizării culturale contemporane, într-un mod nemaiîntâlnit în trecut.

CAPITOLUL III PROGRAM GLOBAL DE ACŢIUNE PENTRU O DEZVOLTARE DURABILĂ. ANALIZE DE IMPACT 3. 1. AGENDA 21 - PROGRAM DE ACŢIUNE PENTRU O DEZVOLTARE DURABILĂ 32

Globalizarea sau mondializarea constituie un element definitoriu al acestui început de mileniu. Din punct de vedere economic, reprezintă ,,tendinţa societăţilor multinaţionale de a desfăşura strategii la scară planetară, ce conduc la crearea unei pieţe mondiale unice”, potrivit specialiştilor francezi. Aşa cum am relatat mai sus, globalizarea este un proces de integrare la nivel planetar, cu patru dimensiuni principale: economică (comerţ, investiţii, fluxuri de capital); politică; informaţională; culturală. Din punct de vedere economic, contribuie la accelerarea creşterii economice, prin descătuşarea puterilor pieţei mondiale şi slăbirea puterii economice a statului naţional. Este procesul deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în sfera vieţii economice, politice, sociale şi culturale. Globalizarea difuzează capitalurile şi tehnologiile pe largi arii geografice, cu efecte directe asupra mediului. Prin aceasta, contribuie la întărirea companiilor multinaţionale, dar şi la marginalizarea unor economii şi populaţii, cu antrenarea sărăciei prin epuizarea resurselor naturale. Frontiera statală nu mai are rolul unei împrejmuiri intangibile a teritoriului, statul devenind inevitabil parte a unui întreg – lumea globală. Este de notorietate faptul că acest proces impune noi standarde ecologice pentru produse si tehnologii, ce conduc la creşterea competitivităţii lor şi la efecte benefice pentru mediu. Fenomenele care afectează calitatea mediului au dobândit în ultimele decenii caracter global, fiind în centrul atenţiei autorităţilor statale, dar şi al opiniei publice. Efectul de seră, cu antrenarea schimbărilor climatice, diminuarea grosimii stratului de ozon stratosferic, reducerea biodiversităţii la scară planetară, defrişarea masivă a zonelor ecuatoriale, deşertificarea sunt elemente definitorii ale globalizării crizei ecologice actuale. Pe de altă parte, globalizarea creează premisele pentru o acţiune eficientă, concertată, a statelor în favoarea păstrării unui mediu curat. Acest lucru este ilustrat de organizarea unor conferinţe mondiale pentru mediu şi dezvoltare, dintre care cea mai importantă a fost cea desfăşurată la Rio de Janeiro în 1992 (Earth Summit). De asemenea, semnarea unor convenţii internaţionale în domeniul protecţiei mediului oferă un exemplu de abordare globală a 33

problematicii poluării, care afectează Planeta (de exemplu, Protocolul de la Kyoto – 1997 – privind modificările climatice sau Conferinţa ONU privind schimbările climatice de la Copenhaga, la care Comitetul Regiunilor a participat în cadrul delegaţiei Uniunii Europene în decembrie 2009, membrii Comitetului continuând procesul de reflecţie asupra instrumentelor locale şi regionale de combatere a încălzirii globale. Comisia DEVE a supus Adunării plenare proiectul de aviz elaborat de preşedintele său. Acesta solicită, printre altele, ca noua directivă privind DEEE să garanteze că „sistemele de conformitate furnizează în mod continuu autorităţilor locale şi regionale relevante compensaţii corespunzătoare pentru toate sarcinile administrative şi financiare care le revin în vederea punerii în aplicare a directivei”35. De asemenea, raportorul a insistat ca extinderea responsabilităţii ce revine producătorului la cheltuielile de colectare separată a deşeurilor menajere să nu fie facultativă, ci obligatorie ; de asemenea,

Protocolul de la Montreal – l987 – în legătură cu substanţele care epuizează stratul de

ozon, sau Tratatul de la Lisabona care consolidează rolul autorităţilor locale şi regionale în procesul decizional din UE şi reprezintă un important pas înainte în crearea unei adevărate guvernanţe pe mai multe niveluri în Europa. Comitetul Regiunilor este nerăbdător să pună în aplicare dispoziţiile Tratatului, împreună cu partenerii săi instituţionali, iar noile drepturi ale oraşelor şi regiunilor europene vor fi pe deplin respectate. În această sesiune plenară, s-a subliniat şi importanţa unei abordări de jos în sus în relansarea Strategiei UE de la Lisabona pentru creştere economică şi ocuparea forţei de muncă, după 2010. În aceste vremuri de criză, este necesar să se dubleze eforturile şi să se creeze cadrul strategic adecvat pentru relansarea creşterii economice pe termen lung. Acesta este un efort de echipă, în care toate nivelurile de guvernanţă au rolul lor şi trebuie să fie consultate. Se ştie că stabilirea unor obiective UE ambiţioase printr-o abordare de sus în jos nu funcţionează în practică. În general, limitele creşterii economice sunt concordante cu capacitatea de suportabilitate a mediului, dacă se are în vedere nivelul limitat al resurselor naturale, dar şi gradul de asimilare a poluanţilor emişi în urma activităţilor antropice. ,,Criza ecologică” declanşată în deceniul al VIIlea al secolului trecut şi ipoteza iniţierii unui proces de autodistrugere a civilizaţiei umane au adus în atenţia opiniei publice ,,limitele creşterii economice”, de care depinde existenţa vieţii pe planeta noastră.

35

Conferinţa ONU, Copenhaga, dec. 2009

34

Dacă se doreşte diminuarea sărăciei şi îmbunătăţirea standardului de viaţă al populaţiei, creşterea economică trebuie să rămână unul dintre obiectivele legitime ale guvernelor naţionale şi ale comunităţii internaţionale. Majoritatea experţilor internaţionali sunt de acord cu faptul că o continuare a dezvoltării economice fără a acorda o atenţie adecvată mediului – deopotrivă natural şi antropic – nu poate fi durabilă. Ei susţin că economia mondială este inseparabil legată de mediu, deoarece societatea trebuie să extragă, să prelucreze şi să consume resurse naturale. Toate aceste resurse materiale sfârşesc prin a deveni deşeuri. În acest sens, gradul intensităţii utilizării mediului poate fi redus substanţial. Din acest motiv, presiunea activităţilor economice poate fi diminuată, chiar în condiţiile creşterii economice. Intensitatea folosirii resurselor poate fi modificată dacă se reconsideră modul de continuare a creşterii economice. Trebuie avute în vedere modalităţile de conservare a energiei şi a materiilor prime, precum şi folosirea unor tehnologii curate, care folosesc mai puţine materii prime şi energie pentru producerea aceleiaşi cantităţi de produs şi, în plus, reciclează deşeurile. Indiferent de coeficientul care leagă activitatea economică de impactul asupra mediului, producerea daunelor ecologice poate fi evitată prin diminuarea emisiilor poluante care afectează mediul. Conservarea şi tehnologia sunt mijloacele tehnice de asigurare a creşterii economice durabile. În acest sens, trebuie să existe stimulente pentru a conserva energia şi a înlocui tehnologiile poluante. Un stimulent major este supunerea în faţa legii, neconformarea având ca efect plata unor penalităţi importante. Aceasta este aşa-numita soluţie de comandă şi control, care a fost principalul instrument al îmbunătăţirii calităţii mediului şi va continua să aibă o mare importanţă şi în viitor. Cauzele multor efecte negative asupra mediului îşi au originea în funcţionarea economiei. Din moment ce economia şi mediul sunt atât de strâns legate, politicile ce tind să îndeplinească un obiectiv social sau economic vor afecta în mod inevitabil mediul. Dacă motivele degradării mediului pot fi găsite în funcţionarea economiei, tot acolo poate fi găsită şi soluţia. Măsurile de comandă şi control pot fi doar un paliativ, mascând cauzele de bază. Rezolvarea problemelor de mediu presupune corectarea distorsiunilor economice şi asigurarea de stimulente pentru conservarea resurselor şi reducerea surselor de poluare36.

36

G. Georgescu, Forma economică şi dezvoltarea durabilă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.

35

Stimulentele economice se pot realiza prin definirea exactă a dreptului de proprietate asupra resurselor, astfel încât cei ce folosesc o resursă naturală să aibă interes pentru conservarea ei în viitor. De asemenea, stimulentele pot lua forma unor semnale de preţ. Preţurile pieţei pot înlocui preţurile controlate sau subvenţionate, fiind aduse cât mai aproape de costurile sociale ale producţiei. Înlăturarea antistimulentelor privind conservarea resurselor se poate realiza prin reanalizarea regimului subvenţiilor (vizibile sau mascate) existente. La nivel global apare un element nou. Toate statele lumii utilizează ceea ce se numeşte bunuri globale, cum sunt: protecţia oferită de stratul de ozon, rolul pe care atmosfera îl joacă drept receptor al carbonului şi serviciile oferite de oceanul planetar. Doar acţiunea conjugată a comunităţii internaţionale poate conduce la conservarea acestor bunuri, deşi majoritatea statelor contribuie relativ puţin la poluarea globală sau au doar puţine resurse materiale sau umane de pus în slujba protecţiei mediului. Alte state contribuie în mod semnificativ la poluarea globală, dar nu deţin resurse suficiente pentru a controla poluarea (de exemplu, producţia Chinei de dioxid de carbon prin arderea combustibililor fosili). În acest caz, dezideratul comunităţii internaţionale este acela de a găsi sisteme de stimulente pentru a se asigura cooperarea (de exemplu, permise de poluare transferabile). Anii ’80 au demonstrat că dezvoltarea economică poate fi limitată în cazul în care economiile nu sunt conduse într-o manieră care să ţină cont de protecţia mediului. Dacă acestea sunt administrate în mod corespunzător, creşterea economică poate avea loc între nişte limite stabilite de necesitatea de a menţine nivelul resurselor naturale la un nivel critic minim. Este evident rolul pe care îl au calitatea mediului şi resursele în procesul creşterii venitului real şi a calităţii vieţii. În acest context, în anul 1987 este lansat conceptul de dezvoltare durabilă, cu ocazia publicării Raportului Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare a ONU, intitulat ,,Viitorul nostru comun sau Raportul Brundtland. În accepţiunea documentului, dezvoltarea durabilă este definită ca fiind capacitatea de a satisface cerinţele generaţiei prezente, fără a compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”. Pentru realizarea acestui deziderat, raportul consideră că economia mondială trebuie să continue creşterea, în contextul respectării restricţiilor legate de protecţia mediului. Există multe căi prin care activităţile economice, în context durabil, pot proteja mediul. Acestea includ măsuri eficiente în domeniul energetic, tehnologiile curate, managementul preventiv, mărirea ciclului de viaţă a produselor, reducerea la minimum a deşeurilor nereciclabile, practicile agricole ecologice, transportul ecologic. 36

Conceptul a fost dezvoltat şi adoptat ca strategie globală de dezvoltare la Conferinţa mondială pentru mediu şi dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992. Unul dintre documentele importante ale conferinţei, AGENDA 21, defineşte strategia durabilă de dezvoltare ca un proces ciclic şi participativ, destinat realizării obiectivelor economice, sociale şi ecologice într-un mod integrat şi echilibrat. Ea implică: controlul poluării şi gestiunea raţională a resurselor; crearea unui cadru instituţional eficient pentru elaborarea şi aplicarea politicilor de mediu; promovarea reînnoirii tehnologice în favoarea tehnologiilor curate; utilizarea eficace a instrumentelor economice, în scopul furnizării semnalelor de piaţă privind protecţia mediului; modificarea comportamentelor în producţia şi consumul bunurilor materiale, în scopul conservării resurselor naturale şi reducerii poluării; introducerea strategiilor anticipative şi a managementului mediului în elaborarea strategiilor de protecţie a mediului. AGENDA 21 este un program global de acţiune pentru dezvoltarea durabilă, care devine operaţional la nivel naţional sau local prin planuri de acţiune care prioritizează obiectivele de mediu în contextul unei dezvoltări economice dinamice. Nu există multe documente internaţionale asemănătoare cu un astfel de impact. În loc să ajungă în vreun sertar, acesta a trecut prin multe mâini, influenţând în multe locuri acţiunile oamenilor. Prin intermediul lui s-a răspândit în rândul oraşelor şi satelor din întreaga lume chemarea la iniţierea unui dialog cu cetăţenii, pentru ca împreună să poată găsi strategii potrivite pentru o dezvoltare în viitor. Ideea care a stat la baza tuturor acţiunilor a fost următoarea: o dezvoltare durabilă trebuie să aibă loc acolo unde trăiesc oamenii, unde merg la cumpărături, unde sunt create locuri de muncă, unde sunt construite şcoli şi locuinţe – adică la oraşe şi sate. Astfel s-a născut ideea AGENDEI 21 Locale. Un rol important în afirmarea conceptului l-a avut Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă – RIO +10, desfăşurat în 2002 la Johannesburg (Africa de Sud) şi care a reunit peste 190 de state. Documentele adoptate prin consens – Planul de implementare şi Declaraţia politică – marchează o nouă abordare a acţiunilor necesare fortificării celor trei piloni ai dezvoltării durabile – securitate economică, echitate socială şi menţinerea echilibrului ecologic – şi exprimă voinţa şi angajamentul politic al statelor participante de a coopera pentru aplicarea unui model de

37

dezvoltare, care să nu compromită posibilităţile viitoare ale creşterii lor economice şi să asigure integrarea obiectivelor sociale şi de protecţie a mediului în politicile economice. Pentru România, acceptarea doctrinei dezvoltării durabile nu este o opţiune benevolă, posibilă printre multe altele, ci reprezintă singura cale responsabilă de proiectare a dezvoltării pe termen mediu şi lung, în concordanţă cu interesul naţional şi cu cerinţele colaborării internaţionale. Aşezarea acestui nobil concept la temelia dezvoltării dorite a României în deceniile următoare dă un sens mai limpede direcţiei şi etapelor de parcurs. În acest context, Guvernul României a adoptat Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, valabilă până în anul 2020. Ea realizează o abordare holistă a multitudinii problemelor dezvoltării ţării noastre şi o analiză pe termen lung a efectelor sale. Cheia înscrierii pe traiectoria dezvoltării durabile o reprezintă gestionarea eficientă a resurselor în direcţia creşterii competitivităţii interne şi externe a bunurilor şi serviciilor naţionale. Sarcina societăţii româneşti pentru următorii ani şi mai departe constă în a realiza mai mult cu mai puţine resurse, pentru creşterea calităţii vieţii generaţiilor prezente şi viitoare. Definirea coordonatelor dezvoltării durabile în Romania presupune elaborarea unor scenarii (utilizând metode prospective adecvate) care să reflecte relaţia dintre capitalul natural, economie şi societate, în care abordările cantitative să se împletească cu cele calitative, iar experienţele pozitive pe plan extern să servească drept puncte de referinţă. După Conferinţa ONU privind mediul şi dezvoltarea, ţinută la Rio în 1992, conceptul de dezvoltare durabilă a devenit foarte important în politica statelor lumii. Această evoluţie poate fi înţeleasă ca o speranţă pentru politica în favoarea mediului, pentru că o abordare integratoare a problemelor economice şi sociale face mult mai vizibil contextul mai larg în care trebuie să transpară problemele mediului, dacă dorim să le găsim o soluţionare potrivită şi acceptabilă din punct de vedere social. O analiză efectuată fără prejudecăţi relevă faptul că discursul durabilităţii a fost estompat foarte repede după Conferinţa de la Rio de către promisiunile şi istoriile de succes ale globalizării. Acestea au predominat şi mai predomină încă în mentalitatea corporaţiilor şi a guvernelor. De curând însă ele au intrat în focurile unor critici aprinse. Ideea că dezvoltarea durabilă este probabil calea cea mai bună către securitatea globală şi individuală câştigă din nou teren. Fiecare generaţie trebuie să-şi ducă la îndeplinire sarcinile, pe care nu trebuie să le lase în seama generaţiilor care vor veni, iar acest fapt include în mod expres şi perspectiva globală. 38

3. 2. ANALIZE DE IMPACT Integrarea comercială vizează un grup de state între care se realizează schimburi comerciale intense, înlesnite de eliminarea reciprocă a barierelor comerciale şi de încheierea unor acorduri comerciale interstatale, care să susţină acest proces. Adâncimea acestei integrări se evidenţiază prin mărimea ponderii comerţului intra-state (cele care sunt integrate) în totalul comerţului. În particular, la nivelul Uniunii Monetare Europene (UME), integrarea comercială reprezintă o parte a procesului de integrare monetară, o precondiţie a formării Zonei Euro şi, în acelaşi timp, element influenţat pe mai departe de evoluţia acestei uniuni. Altfel spus, integrarea comercială la nivelul Zonei Euro poate fi abordată din două perspective: ca factor determinant în formarea UME; ca factor determinat de existenţa UME – impactul UME asupra activităţii comerciale. În primul caz, problema integrării comerciale presupune existenţa unui grad ridicat de deschidere către exterior a statelor respective, structuri comerciale similare şi diversificarea producţiei, astfel încât efectele unor eventuale şocuri să nu fie asimetrice la nivelul uniunii. Acestea reprezintă, de fapt, precondiţii ale formării unei uniuni monetare. Dacă comerţul se desfăşoară în mod liber, atunci preţurile acelor produse tranzacţionabile la extern sunt aceleaşi atât în interiorul ţării, cât şi în exterior, adică sunt independente de cursul de schimb. Prin urmare, modificarea cursului de schimb nu va afecta preţurile relative ale bunurilor interne şi externe şi deci nici competitivitatea ţării respective. Făcând

distincţia

între

cele

două

categorii

de

produse

(tranzacţionabile

şi

netranzacţionabile la extern), putem defini „deschiderea” ca fiind ponderea produselor tranzacţionabile la extern în totalul consumului, adică ponderea activităţii economice destinate comerţului internaţional. Când această pondere este mare, există relativ puţine produse „locale”, iar modificările cursului de schimb au efecte relativ minore. Gradul de deschidere se analizează prin ponderea exporturilor şi a importurilor în PIB (exporturi + importuri) / PIB, într-o perioadă, de regulă, de 1 an. Datele statistice existente37 indică faptul că statele europene sunt cu atât mai deschise schimburilor comerciale cu cât sunt mai mici dimensiunile acestora. Astfel, la nivelul anului 37

Conform OECD Factbook 2009

39

2009, comerţul cu bunuri şi servicii, ca pondere din PIB, reprezenta 165% pentru Belgia şi 114% pentru Luxemburg, în timp ce pentru Franţa şi Italia era de 44,6%, respectiv 41,7 %.

Figura nr. 3. Gradul de deschidere către exterior a celor 12 state din cadrul UME, la nivelul anului 2009 (Sursa: www.sourceoecd.org/factbook) Pentru a evidenţia profunzimea acestei integrări comerciale, va trebui luat în calcul un alt indicator: ponderea fluxurilor comerciale externe ale fiecărui stat membru cu Zona Euro în totalul fluxurilor comerciale ale ţării respective cu exteriorul – comerţul intra-state în cadrul Zonei Euro. La nivelul anului 2009, statele din Zona Euro deţin ponderi semnificative (peste 40%), cu doar două excepţii: Irlanda şi Finlanda, deşi la nivelul Uniunii Europene ponderea activităţii lor

40

comerciale este mai mare, peste 60%38. Acest fapt s-ar putea datora poziţiei lor geografice. Ele se învecinează cu state membre ale UE, dar din afara UME, state cu care realizează importante schimburi comerciale (Marea Britanie şi Suedia). Statele care sunt deschise către exterior sunt mai vulnerabile la şocurile externe. De aceea, criteriul deschiderii trebuie să fie susţinut şi de o producţie diversificată, iar structurile comerciale ale statelor respective trebuie să fie relativ similare. Analiza similitudinii dintre structurile comerciale se realizează prin indicele de diferenţiere, care se referă la modul în care structura activităţii comerciale a fiecărei ţări diferă de cea a altei ţări luate ca etalon. Indicele diferenţierii calculat pentru comerţul european (descompus pe trei domenii: agricultură, minerit, prelucrare) utilizează ca etalon Germania, ţară reprezentativă pentru Uniunea Europeană. Cele mai mari valori ale indicelui sunt înregistrate pentru Norvegia, ţară exportatoare de petrol, Grecia, specializată în domeniul agricol, şi Olanda, exportatoare de gaze naturale. Cu toate acestea, majoritatea statelor UE prezintă valori reduse ale indicelui, fapt ce confirmă o similitudine a structurilor comerciale. Ceea ce s-a evidenţiat până acum reprezintă elemente care susţin existenţa unei integrări comerciale a statelor din Zona Euro. Este interesant însă de analizat şi efectul pe care îl are formarea UME asupra activităţii comerciale. Teoria economică precizează clar un impact pozitiv al UME asupra fluxurilor comerciale în cadrul Zonei Euro, pornind de la ideea că adoptarea unei monede unice elimină sau reduce anumiţi factori de blocare a schimburilor comerciale. Astfel, prin adoptarea monedei euro s-a eliminat riscul legat de cursul valutar: existenţa volatilităţii cursului de schimb şi deci a riscului asumat de exportatori şi importatori reprezenta un impediment pentru fluxurile comerciale39. De asemenea, o monedă comună reduce costurile de tranzacţie (costul informării etc.) şi promovează transparenţa preţurilor, aceasta din urmă favorizând efectuarea comparaţiilor de preţ între state. Aceste efecte sporesc competitivitatea şi înlesnesc fluxurile comerciale. Impactul monedei euro asupra integrării comerciale este unul măsurabil. Din acest punct de vedere, există numeroase studii empirice care atestă, deşi cu valori foarte diferite 40, efectul 38

Eurostat, Portrait of the European Union, 2006.

39

Pe termen scurt stabilitatea cursului de schimb protejează exportatorii şi importatorii, dar această protecţie nu este valabilă pe termen lung. De aceea, investiţiile străine directe au un regim aparte: volumul lor poate creşte sau scădea sub aceeaşi monedă unică. 40 Unii autori evaluează câştigul statelor membre ca fiind de peste trei ori mai mare faţă de cel obţinut de statele care nu utilizau aceeaşi monedă (Frankel şi Rose, 2000). Alţii (Melitz, 2001, sau Persson, 2001) obţin estimări mai mici.

41

pozitiv al integrării monetare asupra activităţii comerciale. Astfel, unele studii bazate pe un model simplu privind activitatea comercială au estimat efecte cu valori cuprinse între 7 şi 18%, în funcţie de strategia adoptată. Nu s-a observat însă nici un astfel de impact pentru statele din afara Zonei Euro. Aceste rezultate pozitive au fost larg confirmate de câteva studii mai noi bazate pe modele mai complexe. De exemplu, s-a raportat că formarea U.M.E. a dus la o creştere de 30% a comerţului din Zona Euro (conform studiului elaborat de Barr, Breedon şi Miles în 2003). În general, concluzia care se desprinde din studiile empirice recente este aceea că UME are deja un impact important asupra fluxurilor comerciale din Zona Euro, iar acest efect pare să crească în următorii ani. Conform unui studiu efectuat de Micco, Stein şi Ordoñez (2009), în perioada 1999-2009 fluxurile comerciale bilaterale în Europa au crescut şi s-au diminuat, după cum ritmul creşterii economice a crescut şi s-a micşorat, dar comerţul între statele membre ale UME a crescut mai rapid şi s-a micşorat mai puţin faţă de comerţul între statele din afara Zonei Euro (figura 4.3). Firmele care-şi extind activitatea dincolo de hotarele naţionale îşi vor ajusta strategiile şi vor încerca să identifice şi să se plaseze în acele locuri în care există facilităţi pentru producţie. În aceste condiţii, se pune problema dacă şi cât de mult influenţează integrarea europeană specializarea industrială a statelor membre, şi aceasta, cu atât mai mult cu cât formarea U.M.E. impune o centralizare a competenţelor privind politica monetară la nivelul Băncii Centrale Europene, ceea ce înseamnă pierderea unui important mecanism de ajustare în cazul şocurilor asimetrice. Impactul integrării comerciale asupra specializării depinde de două procese care acţionează în direcţii opuse41 eliminarea barierelor comerciale ar trebui să ducă la o reducere a costurilor de transport şi a celor de tranzacţie, permiţând astfel o mai bună utilizare a economiilor de scară. Cum fiecare stat se axează pe avantajele sale competitive, se va produce o creştere a specializării inter-ramuri pentru ţările membre, făcându-le vulnerabile la şocurile asimetrice. Această paradigmă a specializării, susţinută de Krugman, ar fi împotriva criteriului diversificării formulat de Kenen. Cu alte cuvinte, moneda euro ar afecta integrarea comercială;

41

Dacă activitatea comercială este de tipul inter-ramuri (Hecksher-Ohlin), atunci integrarea induce specializare. Dacă, în schimb, este de tipul intra-ramuri, atunci integrarea reduce specializarea şi impune diversificare

42

integrarea europeană contribuie la convergenţa înzestrărilor cu factori şi la eliminarea variabilităţii cursului de schimb. Acest lucru ar trebui să întărească legăturile comerciale de tipul intra-ramuri dintre ţările membre şi să determine ca structurile lor economice să devină mai apropiate, fapt ce ar duce la o mai puternică diversificare şi la similitudini între structurile comerciale ale statelor membre. Din studiile empirice (Eichengreen, 1996) se constată o adâncire a specializării în Europa, concomitent cu o reducere a concentrării. Statele europene devin mai specializate în activităţile care le oferă acestora avantaje comparative mai mari, deşi ramurile economice devin tot mai puţin concentrate, mai disipate pe teritoriul Uniunii Europene. Acest fenomen pare să fie în contradicţie cu criteriul diversificării. De fapt, s-a constatat că fiecare ţară îşi dezvoltă propriile mărci, concurând cu alte state pentru aceleaşi bunuri, ceea ce contribuie la îndeplinirea ambelor criterii (diversificarea produselor42 şi deschiderea economică43 deci la adâncirea integrării comerciale. Un studiu elaborat de Comisia Europeană arată faptul că până acum există doar câteva modificări modeste în privinţa modelului de concentrare pe ramuri şi specializare geografică la nivelul Zonei Euro. Se constată, de asemenea, o creştere treptată, din anul 1973, a specializării producţiei, dar o diminuare a acestui fenomen la export (a se vedea tabelul nr.4.1), fapt ce se explică parţial prin creşterea importanţei comerţului de tipul intra-ramuri. Aceste constatări vin în sprijinul ipotezei potrivit căreia structurile economiilor din statele UE sunt convergente. Tabelul 4.2. Evoluţia specializării producţiei şi comerţului exterior în statele membre ale Uniunii Europene (1973-2009) Indicele

1973/1976

1983/1986

1991/1994

2003/2009

0,43 0,67

0,40 0,62

0,44 0,63

0,47 0,63

specializării Krugman Producţie Export

Sursa: Comisia Europeană, 2009. 42

Fontagné şi Freudenberg (1999) au arătat că eliminarea variabilităţii cursului de schimb a stimulat diferenţierea produselor în comerţul european: comerţul „intra-ramuri” (cel care prin integrare reduce specializarea şi care este tot mai specific pentru Europa) se realizează mai mult pentru produse diferenţiate pe orizontală (diferenţiere sortimentală) şi mai puţin pentru cele diferenţiate pe verticală (diferenţiere calitativă). 43

Statele care au aderat la UME şi-au dublat volumul activităţii comerciale, conform unor studii recente (Glik şi Rose, 2001

43

Un studiu privitor la specializarea sectorială elaborat de Banca Centrală Europeană în anul 2004 susţine faptul că structurile producţiei sunt relativ similare la nivelul celor 12 state membre ale UME, dovedind, sub acest aspect, existenţa unei mai mari omogenităţi şi stabilităţi temporale în Zona Euro, comparativ cu SUA. Pe de altă parte, se constată o tendinţă de aglomerare şi grupare (clustering) a factorilor de producţie în diferite zone, ceea ce ar putea induce pe mai departe o adâncire a specializării şi o reducere a comerţului transfrontalier (cross-border) în cadrul ramurilor economice, ca urmare a dezvoltării unui mediu generator de externalităţi pozitive (reţea densă de subcontractori, prezenţa concurenţilor, crearea unor legături între activităţi complementare). Totuşi, această specializare în creştere tinde să se manifeste mai curând la nivel regional decât la nivel naţional. Concluzia care se poate desprinde din această scurtă analiză a specificului activităţii comerciale în Zona Euro este aceea că integrarea comercială, la început factor determinant în formarea UME, se adânceşte ca urmare a adoptării monedei unice şi pare a reprezenta, pe mai departe, un element favorizant al integrării monetare, contribuind, cel puţin până acum, prin creşterea diversificării structurii productive a statelor respective şi prin omogenizarea acestora, la dezvoltarea comerţului de tip intra-ramuri: paradigma specializării susţinută de Krugman pare aşi demonstra valabilitatea, însă la nivel regional. Subiectul cu privire la efectul adoptării monedei unice asupra specificului integrării comerciale la nivelul Zonei Euro rămâne totuşi deschis, dat fiind timpul relativ scurt de când funcţionează această uniune monetară. 3. 3. GLOBALIZAREA ŞI VIITORUL SISTEMULUI ECONOMIC INTERNAŢIONAL Vorbind despre globalizare, poate mulţi dintre noi au observat că există diverse modalităţi de a prezenta această noţiune. Putem afirma despre globalizare că este un proces care îi determină pe oameni să accepte lucrurile care-i aseamănă şi să înlăture toate acele elemente care-i separă. Putem, de asemenea, să spunem că prin globalizare înţelegem noua ordine economică şi politică a lumii, asigurată de guvernanţa globală, o nouă ordine care are caracter multidimensional44. Această nouă ordine economică şi politică a globalizării are în prim-plan întregul prin care se încearcă garantarea libertăţii părţilor, deoarece aceste părţi nu vor căuta să controleze întregul. 44

Marin D., Globalizarea şi aproximările ei, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 79.

44

Totuşi, cea mai cuprinzătoare explicaţie dată globalizării este exprimată în doar două cuvinte: „satul planetar” (sintagmă dată de Marshall McLuhan). Această sintagmă cuprinde ceea ce se întâmplă azi în lume45: tehnologii ale informaţiei care ne pun mai rapid şi mai des în legătură unii cu alţii; comprimarea distanţelor prin noi tehnologii; interconectarea şi creşterea dependenţelor reciproce; integrarea pieţelor financiare şi de capital; globalizarea crescândă a producţiei prin intermediul firmelor transnaţionale; apariţia unor fenomene planetare, care necesită abordări globale (migraţia masivă, internaţionalizarea crimei organizate şi a terorismului etc.). Oportunităţile oferite de noile tehnologii şi care sunt utilizate de oameni pe scară largă au condus la următorul fapt concret: globalizarea devine din ce în ce mai puternică. Globalizarea este un proces în care distanţa dintre ţări devine un factor care nu mai este luat în considerare atunci când facem referire la stabilirea legăturilor transfrontaliere, a relaţiilor politice, economice, sociale etc. Toţi suntem conştienţi că tehnologia, economia şi politica sunt unele dintre cauzele care au declanşat acest proces. Globalizarea este privită diferit, unii o aprobă, alţii o privesc cu ostilitate. Ea oferă posibilitatea ţărilor să se dezvolte, dar realizează acest demers printr-un proces inegal pe regiuni. Unele ţări reuşesc să se dezvolte mai repede decât altele, să se bucure de o creştere economică mai mare decât altele. Apropierea României de globalizare începe prin regionalizarea acesteia, printr-o politică de integrare în spaţiul european după integrarea sa din 1 ianuarie 2007. De fapt, adevărata politică de integrare a început cu anul intrării României în UE. În prezent, România încearcă să depăşească anumite adversităţi, precum şi de alt mod de a vedea lucrurile, în principal, schimbarea evoluţiei ei, precum şi detaşarea populaţiei de conştiinţa şi de modului de viaţă specifice ţărilor balcanice, şi nu se pot omite momentele dificile financiare prin care a trecut ţara în anul ,,de graţie” 2010. Împlinirea obiectivelor propuse ţine, în principal, de continuarea liberalizării, restructurării şi stabilizării în progrese privind creşterea economică, dezvoltarea şi modernizarea. În esenţă, aderarea se justifică prin finalitatea pe care o urmăreşte, adică funcţionalizarea relaţiei creştere – dezvoltare – modernizare46. 45 46

Bari I., Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 32. Marin D., Globalizarea şi aproximările ei, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 268.

45

În ultimii ani, în ţara noastră creşterea economică a avut o evoluţie ascendentă, chiar dacă au mai existat şi unele regrese. În anul 2004, de exemplu, creşterea economică a fost de 8,3%, înregistrând astfel cea mai mare creştere, în condiţiile în care luăm în calcul ultimii 18 ani. Trebuie precizat că la această creştere a contribuit în mare măsură creşterea volumului de activitate în: industrie; construcţii; servicii. Valoarea creată în aceste trei domenii reprezintă aproximativ 83,9% din întreaga valoare obţinută. În anul 2005 creşterea economică a fost doar de 4,1%, în situaţia în care se preconizau aproximativ 6%. Obţinerea unei valori atât de scăzută faţă de cea care s-a estimat s-a datorat, în principal, situaţiilor grave cu care s-a confruntat ţara noastră (inundaţiile), dar şi scumpirii ţiţeiului. Pentru anii viitori, Comisia Naţională de Prognoză a elaborat prognoza de dezvoltare economică a României pe termen scurt şi mediu. Conform acesteia, creşterea economică în România va înregistra valorile prezentate în graficul următor.

Figura nr. 4. Evoluţia procentuală a PIB în România Sursa:http://www.raportal.ro/stiri/romania-in-2009-pib

46

Cum se poate vedea din grafic, valorile estimate depăşesc valoarea creşterii economice din 2005, fiind în jurul a şase procente. Nu ne rămâne altceva decât să urmărim în anii 2007-2009 dacă creşterea efectivă va înregistra aceste valori. La nivel global, în ultimele decenii, populaţia activă a crescut. Este adevărat că această creştere este foarte diferită în funcţie de ţară sau de regiunile globului. În România, discutând din punct de vedere al pieţei muncii, numărul populaţiei active a crescut în ultimii ani, dar numărul salariaţilor s-a diminuat. Această situaţie nu este în avantajul pensionarilor, al căror număr s-a mărit. Dorinţa României de a se integra în Uniunea Europeană va avea efecte şi asupra pieţei muncii. Pe această piaţă trebuie să se reevalueze performanţele reale înregistrate până acum în diferite domenii. Ţara noastră trebuie să înregistreze o creştere a populaţiei active şi ocupate, să adopte un program de creştere economică având la bază creşterea ocupării, să reuşească o creştere a productivităţii muncii. Deoarece una dintre multele probleme care se cer a fi rezolvate face referire la populaţia activă, conform Comisiei Naţionale de Prognoză, în următorii doi ani se pare că numărul salariaţilor va creşte. Cifrele aferente acestei prognoze sunt prezentate în graficul următor.

Figura nr. 5. Evoluţia numărului de salariaţi în România Sursa: http://khris.ro/index.php/12/2009 Astfel, se poate observa că măcar statistic şi pe hârtie putem afirma că numărul salariaţilor se preconiza ca va creşte, este adevărat că nu semnificativ, ci doar cu 215 mii de persoane, însă în 47

prezent, pe fondul degringoladei internaţionale cauzate de recesiunea economică, este foarte clar că situaţia este incertă. În acelaşi timp, apare o problemă, şi anume diferenţele enorme între nivelurile de salarizare, ceea ce a condus nu de puţine ori la o migraţie masivă a forţei de muncă din ţările aparţinând „Sudului” spre ţările care formează „Nordul”. În ultimul timp s-a înregistrat o creştere semnificativă a numărului emigranţilor la nivel internaţional, dar, mai ales, a distanţelor pe care aceştia le parcurg. Un avantaj al extinderii Uniunii Europene este migraţia forţei de muncă, care va aduce venituri ţărilor în care-şi desfăşoară activitatea emigranţii, deoarece din momentul intrării în Uniunea Europeană persoanele pot circula liber pe întreg teritoriul Uniunii. Pentru a reuşi să ne determinăm conaţionalii să rămână în ţară şi să lucreze aici, este nevoie ca politica adoptată să stimuleze creşterea ratei de ocupare şi dezvoltarea economică a României. În prezent, sunt numeroşi români care lucrează în străinătate şi, aşa cum am mai spus, realizează câştiguri pentru alte ţări, totuşi trimit şi în ţară sume destul de mari. Anual în ţara noastră intră aproximativ două miliarde de euro din munca românilor prestată în alte state decât cel în care au studiat şi s-au format. Este clar că una dintre cele mai importante cauze ale migraţiei este reprezentată de nivelurile de salarizare foarte diferite de la o ţară la alta. Pentru anii următori, referitor la ţara noastră, s-au stabilit valorile salariului mediu net.

Figura nr. 6. Evoluţia salariului mediu net în România Sursa:http://www.ziare.com/articole/salariu/mediu2009

48

Aceste cifre demonstrează că, în mod logic, mari diferenţe în următorii ani nu ar trebui să fie, însă din cauza aceleiaşi recesiuni salariile vor scădea până la limita salariului minim pe economie în cazul instituţiilor bugetare, pe celelalte tronsoane de activitate menţinându-se sau fiind uşor ridicate. Din această cauză este de anticipat că un număr mult mai mare de români vor pleca să lucreze în alte ţări. Astfel, globalizarea se referă, în principal, la o extindere a activităţilor economice, sociale, politice peste graniţe, astfel încât deciziile şi evenimentele dintr-o anumită regiune să influenţeze şi cele mai îndepărtate regiuni ale globului. În acest sens, relaţiile create peste graniţe nu sunt întâmplătoare, ci există o adevărată interdependenţă între diverse regiuni47. Nu putem încheia altfel decât prin afirmaţia lui Ioan Bari: „Globalizarea este o realitate, iar orice ţară care-şi pregăteşte temeinic viitorul se vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul mediu al globalizării înseamnă nu numai o şansă pierdută, ci şi riscul de a pierde poziţii şi segmente de piaţă deja dobândite”. Orice ţintă va dori să atingă ţara noastră, este nevoie de o strategie adoptată pe termen mediu şi lung, care să fie respectată şi care să conducă la o dezvoltare a vieţii economice, resimţită şi de către populaţie.

47

Held D., McGrew A., Goldblatt D., Perraton J., Transformări globale, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

49

CONCLUZII Globalizarea a fost cel mai des asociată în ultima vreme cu creşterea fluxurilor private de capital înspre ţările în curs de dezvoltare pe parcursul anilor '90. La acestea mai trebuie adăugat faptul că această evoluţie a urmat unei reduse mişcări a capitalului în aceste direcţii pe parcursul anilor '80. În acelaşi timp, fluxurile oficiale de ajutoare sau asistenţa pentru dezvoltare s-au redus semnificativ de la începutul deceniului al nouălea, iar structura mişcărilor de capital privat a înregistrat modificări semnificative. Investiţiile străine directe au devenit categoria cea mai importantă. Atât investiţiile de portofoliu, cât şi creditele bancare au marcat evoluţii tot mai sinuoase, reducându-se dramatic la începutul crizei financiare din a doua jumătate a deceniului al zecelea. Din punct de vedere al comerţului, ţările în curs de dezvoltare şi-au sporit partea din participare la comerţul internaţional de la 19% în 1971 la 29% în 1999 , iar în prezent, din cauza crizei economice mondiale, a scăzut cu 10%. Există însă variaţii destul de importante între marile regiuni; de exemplu, noile ţări industrializate din Asia au înregistrat în ultimii ani evoluţii pozitive, în timp ce Africa, pe ansamblu, a avut un trend descrescător. Acelaşi fenomen s-a întâmplat şi în Uniunea Europeană cu ţările membre ,,tradiţionale”, pe când ţările cu intrare recentă au avut o descreştere economică. În ceea ce priveşte migraţia forţei de muncă, forţa de muncă s-a mişcat de la o ţară la alta, parţial datorită încercărilor de identificare a unor oportunităţi de lucru. De-a lungul secolului XX, venitul global pe cap de locuitor a crescut în mod semnificativ, dar cu diferenţe destul de importante la nivel de ţări. Este evident faptul că diferenţele de venit între ţările bogate şi cele sărace s-au adâncit tot mai mult pe perioade destul de mari. Un număr recent al „World Economic Outlook” studiază 42 de ţări (reprezentând 90% din populaţia globului) pentru care există date pentru tot secolul XX. Astfel, s-a ajuns la concluzia că producţia pe cap de locuitor a crescut apreciabil, dar distribuţia venitului pe ţări a devenit tot mai inegală în comparaţie cu situaţia de la începutul secolului.

50

La acestea trebuie precizat şi faptul că, în ceea ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor sociale, ţările mai sărace au înregistrat procese însemnate. De exemplu, unele ţări cu venituri reduse (ex.: Sri Lanka) marchează niveluri impresionante pentru indicatorii sociali. De menţionat este faptul că în actuala lume globală 200 dintre societăţile transnaţionale existente dezvoltă o cifră de afaceri care depăşeşte PIB realizat de circa 150 de ţări membre ale O.E.C.D., şi aceasta, în ciuda celor spuse de J.J. Rousseau: „Nimeni nu trebuie să fie atât de bogat încât să poată cumpăra pe altul şi nimeni nu trebuie să fie atât de sărac încât să se vândă”. În opinia experţilor O.N.U., pentru obţinerea unor ameliorări notabile, „este necesar ca ritmul de creştere prevăzut în Strategia internaţională a celui de-al treilea deceniu al Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare să se prelungească pe o perioadă mult mai lungă decât cele două decenii”, adică dincolo de secolul al XX-lea. Această polarizare bogăţie-sărăcie se acutizează permanent din cauza faptului că regiunile bogate au trecut deja prin fenomenul de tranziţie demografică, iar populaţia lor este relativ slăbită, în timp ce populaţia din sud va creşte în continuare în următorii 60 de ani. În jumătate din acest timp, doar 1/7 din populaţia mondială va controla cel puţin trei sferturi din bogăţia mondială. Ca urmare, presiunea asupra acelor „insule de bogăţie” va fi din ce în ce mai mare. Dezvoltarea nu este întârziată doar de dificilele condiţii istorice şi de permanentele dezavantaje comerciale, dar şi de o continuă criză a datoriilor, de exploatare economică şi instabilitate politică. În economia mondială s-au produs (şi se produc) o serie de procese obiective care sunt reale şi care au condus la globalizare sau mondializare. Un alt proces obiectiv care conduce la globalizare este adoptarea de reglementări comune de către state (acorduri comerciale, tratate, convenţii privind eliminarea dublei impuneri, regimul favorabil investiţiilor externe, acordarea clauzei naţiunii celei mai favorizate etc.). Crearea de instituţii şi organisme internaţionale comune de natură mondială, regională şi subregională, atât publice, cât şi private, se constituie într-un alt proces obiectiv ce conduce la procesul de globalizare. Se cunoaşte că „vârfurile de lance” instituţionale globale sunt F.M.I., B.M. şi O.M.C. F.M.I., prin sistemul acordurilor stand-by, acordă împrumuturi în condiţii favorabile pentru debitori (valori mari rambursate la termene şi cu dobânzi atractive pentru cei ce le primesc). Dar aceste împrumuturi stand-by sunt însoţite şi de o serie de condiţii economice şi politice pe care trebuie să le traducă în viaţă statele primitoare. Ele se referă la cele mai 51

importante pârghii economice ale unui stat, şi anume politica fiscală, politica bugetară, politica veniturilor şi cea a preţurilor. Aceste măsuri impuse de F.M.I. sunt aplicate în condiţii aproximativ identice pentru diverse state ale lumii, realizându-se în felul acesta un model unic de asistenţă şi dezvoltare care contribuie în mod susţinut la accelerarea procesului de globalizare. La fel, B.M. acordă împrumuturi avantajoase din punct de vedere economic, dar care sunt însoţite de condiţii economice şi politice referitoare la viaţa internă a ţărilor primitoare. În ceea ce priveşte O.M.C., în anexele la acordul de creare, în 1995, sunt măsuri juridicoadministrative de unificare a funcţionării economiei mondiale. Nu în ultimul rând, un alt proces obiectiv îl reprezintă adoptarea de către state a unor măsuri de integrare economică internaţională. Această integrare cunoaşte etape şi forme variate precum: integrarea vamală, integrarea fiscală, integrarea agricolă, integrarea monetară, care pot funcţiona sub forma integrării interstatale, transstatale sau suprastatale. O formă mai avansată a integrării o reprezintă crearea pieţei interne unice a tuturor statelor membre, adoptarea unei monede unice, crearea unei bănci centrale unice, asigurarea de rezerve monetare comune, mişcarea liberă a mărfurilor şi serviciilor, a persoanelor şi forţei de muncă, a capitalurilor şi tehnologiilor moderne etc. Dezvoltarea interdependenţelor dintre statele şi economiile naţionale ale lumii determină ca evenimentele critice apărute într-o ţară sau alta să se transmită în acelaşi timp şi asupra altor ţări. În felul acesta, au apărut şi apar probleme globale (criza energetică, foametea, problema mediului ambiant, problema înarmărilor, problema decalajelor economice, problema materiilor prime etc.), a căror soluţionare poate fi realizată fie prin cooperarea dintre state, fie prin adoptarea şi impunerea de măsuri globale (această a doua cale este însă în contradicţie cu dreptul internaţional). Din cele expuse rezultă că procesul de globalizare economică este unul obiectiv şi necesar ce cunoaşte mai multe etape şi forme, de la cele mai simple până la cele mai complexe, inclusiv prin organizarea unor instrumente supranaţionale de integrare. Procesele de globalizare – procese obiective – sunt inevitabile ca urmare a creşterii interdependenţelor economice dintre state şi a dependenţei statelor de economia mondială, a deschiderii inevitabile spre exterior a economiilor naţionale. De altfel, faptul că procesul de globalizare este unul obiectiv poate fi explicat astfel: capitalismul ca sistem de organizare a activităţilor economice (producţie, desfacere, consum) conţine în germene în el procesul de internaţionalizare. Acest fapt poate fi identificabil atât în plan microeconomic, cât şi la nivel guvernamental. În primul caz avem de-a face cu firma 52

capitalistă care în evoluţia ei firească, dacă nu întâmpină obstacole, poate să ajungă la o concentrare a capitalului, la o dimensiune a puterii ei economice şi financiare care o împing la internaţionalizare, deoarece piaţa internă a ţării sale nu-i mai este suficientă. În cea de-a doua dimensiune, organizarea capitalistă incită la manifestarea unor state după o logică imperială (când acestea ajung la o putere economică mare). Au fost, de altfel, avansate idei (de către filosofii politici sau istorici precum Hobson sau marxiştii) potrivit cărora, pentru a asigura supravieţuirea sistemului capitalist la nivel naţional, statele încurajează expansiunea economică în exterior a agenţilor economici. Dar evoluţiile la nivel de firmă sau de guvern nu sunt suficiente pentru a se produce fenomenul de globalizare. Pentru producerea lui este nevoie de intervenţia deliberată a autorităţilor publice. Se are în vedere faptul că cea mai mare parte a statelor lumii au acceptat săşi liberalizeze fluxurile de capital doar pe la mijlocul anilor ’80, înainte manifestând reticenţe faţă de intrarea capitalului străin în economiile lor. Fără acceptarea de către autorităţile naţionale a renunţării la obstacolele din calea internaţionalizării economiei lor naţionale, globalizarea nu s-ar fi realizat. Acestea vin în întâmpinarea ideii că procesul de globalizare nu este unul obiectiv, el conţinând şi componente subiective. Dacă procesul de globalizare ar fi total obiectiv, el ar fi ireversibil şi s-ar accentua şi extinde fenomenele de liberalizare şi integrare internaţionale. Componentele subiective fac ca procesul să poată deveni reversibil dacă acestea pun piedici extinderii lui. Apoi, acest proces se desfăşoară la convergenţa a două procese ce caracterizează economiile occidentale: la convergenţa aplicării principiilor neoliberale cu existenţa unor state de drept şi a unor sisteme democratice. „Alunecarea spre extremele politice (regim autoritar sau anarhie politică) ar conduce, în opinia noastră, de asemenea, la stoparea procesului”48. Ceea ce se vede este că, în prezent, procesul de globalizare este în plină dinamică, iar în timp ce unii construiesc cadrul globalizării, alţii sunt, pur şi simplu, surprinşi de efectele acestuia. Procesul de intensificare a globalizării reprezintă una dintre principalele provocări pentru generaţiile următoare şi, de aceea, cunoaşterea tendinţelor actuale ale lui este de actualitate şi de mare importanţă. O primă caracteristică a procesului de globalizare este că acesta se desfăşoară în prezent cu o intensitate şi o rapiditate fără precedent. Experienţa ultimilor ani arată că procesele şi fenomenele critice dintr-o ţară sau alta ajung să afecteze în mod rapid evoluţiile economice şi 48

Dumitrescu, Sterian, Bal, Ana, Economie mondială, ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 401.

53

sociale din diferite ţări. Unele dintre aceste fenomene pot avea cauze previzibile, iar altele nu (ex.: crizele financiare). Un astfel de eveniment s-a produs în primăvara şi vara anului 2000, când evoluţia descrescătoare a euro faţă de dolar a adus o presiune suplimentară asupra balanţelor de plăţi pentru ţările care exportă cu precădere în Europa. România a fost afectată de acest proces care a impus aici o depreciere suplimentară a monedei naţionale faţă de dolar, comparativ cu cea programată. Datorită acestui fapt, ţinta de inflaţie a fost depăşită. La acest rezultat a contribuit şi un alt fenomen exogen, şi anume evoluţia preţului petrolului (atingerea maximului istoric absolut de peste 35$ barilul a afectat preţurile tuturor produselor energetice. Un alt eveniment s-a produs cu un an înainte, când F.M.I., sub presiunea contribuabililor americani, a decis experimentarea unui nou concept – acela al „împărţirii poverii” (burdensharing) între sectorul public şi cel privat. România s-a numărat printre cele patru ţări pe care s-a decis experimentul şi a trebuit să suporte o masivă contracţie fiscală (deficitul bugetului consolidat s-a redus de la 3,1 la 2,1% din P.I.B.). Totodată, s-a amânat cu încă un an reluarea creşterii economice. Şi exemplele nu se opresc aici. În condiţiile globalizării, când unele fenomene pot fi prevăzute iar altele nu, în faţa autorităţilor stau două cerinţe deosebit de importante: crearea mecanismelor care să asigure protecţie împotriva unor şocuri neprevăzute; creşterea în elaborarea politicilor a rolului componentei privind anticiparea evenimentelor externe şi a încorporării deciziilor care să fructifice oportunităţile sau să minimizeze costurile. O altă tendinţă a globalizării este aceea că acest proces se suprapune pe o regionalizare accentuată. Lumea următoarelor decenii ale secolului actual este cea a blocurilor economicopolitice regionale diferite ca dezvoltare, cultură şi mentalitate. Astfel, există N.A.F.T.A. (Acordul de Comerţ Liber Nord-American) în America de Nord şi Centrală, MERCOSUR în America de Sud, ASEAN în Asia de Sud-Est, iar în Europa – C.S.I., U.E. De asemenea, există blocurile chinez, indian, musulman, al Africii sub-sahariene etc. În acest mozaic al integrării regionale, România a avut trei alternative: să se afilieze U.E., să fie inclusă în alte blocuri sau să rămână într-o zonă nedeterminată. Ţara noastră şi-a exprimat clar dorinţa de integrare în structurile europene, dar până la a se ridica la standardele europene are un drum lung de parcurs pentru a rezolva o serie de probleme cât se poate de delicate din punct de vedere economic şi politic. Practic, acest proces s-a accentuat o dată cu aderarea României la U.E. în 2007. 54

O altă caracteristică a globalizării este impunerea raţiunilor globale sau regionale. Aceste raţiuni sunt prezente în multe domenii (aviaţie, informatică etc.), dar se extind rapid şi în altele noi, deosebit de sensibile, cum ar fi elaborarea politicilor economice. În ceea ce priveşte România, este nevoie de formularea unor politici economice coerente care, pe de o parte, să poată rezolva problemele induse de globalizare, iar pe de altă parte, să asigure o repartizare mai corectă a beneficiilor ce decurg din acest proces. Indubitabil, globalizarea ne afectează pe toţi în mod direct. În acest context, un rol important îl joacă o evaluare chibzuită a oportunităţilor şi riscurilor pe care le presupune globalizarea, distanţându-ne de tendinţele actuale de demonizare sau, dimpotrivă, de preamărire a consecinţelor acestui fenomen. Drept consecinţe ale globalizării distingem:

Fig. 7. – Sursă proprie „Dinamica globalizarii este controlata de fortele economice,totusi consecintele sale cela mai importante tin de domeniul politic”(Klaus Muller) Şi în cazul consecinţelor globalizării, dezbaterile publice aduc în prim-plan diverse cuvinte la modă, care trebuie, la rândul lor, chestionate şi analizate. În schema de mai sus am încercat să prezint o selecţie a acestor cuvinte, lista putând fi completată. Actualmente,

tot mai multe formaţiuni teritoriale interacţionează în procesul

continuu internaţional de schimb al producţiei, al serviciilor şi al informaţiei. Procesul de 55

regionalizare şi piaţa şterg hotarele între ţări, constituind un spaţiu economic bine determinat. Deci, ca urmare a extinderii procesului de globalizare, un stat modern integrat poate fi „amplasat” în trei spaţii:  pe teritoriul geografic real, limitat de frontierele Uniunii Europene;  pe teritoriul virtual creat în baza relaţiilor comerciale internaţionale;  pe teritoriul creat în baza relaţiilor financiare internaţionale. În acest moment, regionalizarea în Europa se desfăşoară prin două căi: una este strâns legată de procesul de integrare supranaţională în cadrul Uniunii Europene, iar alta revine din interesele regionale (C.E.M., C.S.I. etc.). Dezvoltarea economică locală şi regională tot mai insistent devine unicul mecanism real activ, prin intermediul căruia se răspândesc mai multe forme de colaborare; la frontieră, parcuri industriale etc. Pe lângă conceptele liberale referitoare la regionalizare există şi viziunea instituţionalistă, promovată de organismele economice internaţionale (F.M.I., B.I.R.D., O.M.C. etc.), care prevede îndeplinirea anumitor condiţii obligatorii pentru a susţine tendinţele benefice ale regionalizării şi a sprijini acest proces. Astfel, ţările ce tind a se alinia la cerinţele globalizării trebuie să-şi restructureze economiile şi să accepte parametrii instituţiilor internaţionale. Dezvoltarea economică optimă cere, în primul rând, investiţii în capitalul fix al sferei productive, fapt adeverit de teoreticieni, cât şi de practicieni, însă puţin aplicat în perioada de referinţă în România. Investiţiile proprii, cât şi investiţiile străine directe nu s-au caracterizat printr-o alocare clasică, conform teoriei lui J. Keynes, ci au fost utilizate preponderent satisfăcând necesităţile de consum neproductiv . Excesul de import asupra exportului de capital a provocat o datorie externă considerabilă pentru România, cota cea mai mare fiind cea guvernamentală directă: în ultimii patru ani constituindu-se într-o sumă uriaşă preponderent cheltuită în scopul aprofundării reformelor perioadei postaderare. Ca proces integraţional pot fi formulate următoarele concluzii: 

Evoluţia economiei a evidenţiat două tendinţe de dezvoltare funcţional contradictorii: o diversificare dimensională (în lărgire) şi aprofundată (în conţinut) care poate fi calificată ca o legitate ce ţine de diviziunea mondială a muncii în totalitatea tipurilor, formelor, variantelor sale; a doua – asociere, cooperare, internaţionalizare, integrare, globalizare a proceselor economice ca formă destul de eficientă. Interacţiunea acestor două tendinţe, ce

56

prezintă unitatea contrariilor a unuia şi acelaşi proces de organizare economică a societăţii, se manifestă în procesul general al globalizării şi mondializării. 

Globalizarea ca proces obiectiv şi inevitabil, pe de o parte, şi particularităţile specifice locale, regionale, naţionale a diverselor structuri, ce tind a se încadra în acest proces, pe de altă parte, precum şi practica decurgerii neesenţiale evidenţiază plusuri şi minusuri pentru participanţi. Procesul globalizării deschide noi posibilităţi şi avantaje ca:  mobilizarea resurselor financiare şi a activa pe mai multe pieţe;  accesul la progresul tehnico-ştiinţific mondial;  lărgirea sferelor de activitate;  scăderea costurilor producţiei bunurilor. Câştigul este pentru toţi participanţii, deşi variat după dimensiuni şi timp. Controversele globalizării, care provoacă proteste şi pesimism la început, pot fi apreciate

ca: 

divizarea neproporţională a „beneficiilor” de la globalizare, ce poate provoca conflicte la nivel regional, naţional şi internaţional;



instabilitatea regională ca diferenţe în nivelul dezvoltării, disponibilităţilor de resurse, modul de viaţă, regimul politic etc.;



teama de pierdere a suveranităţii naţionale, generată şi de aderarea la structurile Uniunii Europene, precum şi pierderea autonomiei economice;



riscuri în privinţa costurilor (pierderilor) în raport cu câştigurile de la globalizare;



riscul supraspecializării, care poate transforma entitatea în ostatic al uneia mai puternice;



teama de a pierde şansa de schimbare a statului său în cadrul Uniunii Europene. Procesul general al globalizării agregă diversitatea structurilor economice locale şi

regionale, însă în acelaşi timp provoacă mutaţii esenţiale la nivel regional şi subregional. Aceasta este o urmare a destrămării regimurilor totalitare (România a fost sub acest regim aproape 50 de ani), preluarea rolului în calitate de „poli de influenţă” de către alţii, sporirea companiilor transnaţionale şi organizaţiilor economice mondiale. Astfel, globalizarea este intermediată de modificări esenţiale la nivel local, subregional, regional şi naţional. Fiecare dintre state, potrivit opiniei majorităţii specialiştilor, înainte de a se alinia la procesul general al globalizării, trebuie să-şi perfecteze scopurile, posibilităţile pentru aşi găsi locul meritat în schimbările de scară.

57

Mecanismele globalizării actualmente sunt în stare de constituire prin prisma direcţiilor prioritare, evidenţiate în practica mondială, de consolidare a tendinţelor globalizării şi efectele derivate locale, subregionale şi regionale: 

intensificarea schimburilor informaţionale şi tehnologice ca fundal de utilizare eficientă a resurselor naturale, materiale, financiare, intelectuale etc.



ca instrumente de constituire pot fi piaţa unică financiară-valutară globală, creşterea activităţi companiilor transnaţionale, globalizarea concurenţei;



extinderea mijloacelor de comunicaţie, răspândirea rapidă a mega- şi nanotehnologiilor;



specializarea, respecializarea în cadrul comerţului internaţional pentru a utiliza la maximum principiul costurilor comparative prin instrumentele de alegere a căilor de perfectare a structurii importului şi exportului, asigurarea echilibrului balanţei de plăţi evidenţiază procesul de formare a diferitelor grupuri regionale şi regruparea în condiţii noi;



mondializarea investiţiilor (pieţei de capital), unde în calitate de forţă motrice sunt companiile transnaţionale – generatori principali ai fluxurilor mari de resurse investiţionale în economia mondială;



sporul mobilităţii forţei de muncă, ce duce la formarea tot mai evidenţiată a pieţei mondiale a muncii;



sporul numărului de instituţii internaţionale este o dovadă de intensificare a procesului de instituţionalizare şi internaţionalizare, integrare şi interdependenţă în lume, depistând şi mutaţii calitative în funcţionalitatea, modul de abordare, scopuri, responsabilităţi şi rolul acestor instituţii. Starea actuală a României, analizată prin prisma globalizării, poate fi caracterizată ca

rămânere în urmă privind tendinţa ţării de a se alinia la procesele globale ale creşterii economice, de a face faţă, totodată, la aderarea la Uniunea Europeană, aderare grăbită şi de interesele geopolitice. Se distinge o prioritate a României: una dintre exigenţele fără alternative pentru România este orientarea şi atragerea capitalului străin în formă de investiţii directe prin crearea mediului investiţional respectiv, ce ar asigura garanţii de ocrotire a proprietăţii, repatrierea veniturilor, alte facilităţi pentru investitorii străini. În concluzie, globalizarea este o realitate probabil ireversibilă şi orice ţară care-şi pregăteşte temeinic viitorul se vede nevoită să interfereze cu ea.

58

BIBLIOGRAFIE I.Bari , Probleme globale contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2003 I.Bari,., Globalizarea economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2005 Cristina Barna, Globalizare - câteva semnificaţii ale unui cuvânt-fetiş, Editura Economică, Bucureşti, 2005 Z.Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti, 2007 Nicolae Belli, Suveranitatea naţională a statelor în strânsorile globalizării,Editura Interprint 2001 Tiberiu,Brăilean, Globalizarea (Dezbateri contemporane), Editura Economică Ştefan Bocioacaă, Globalizarea financiară, Editura All,Bucureşti, 2005 E. O Chirovici., Naţiunea virtuală – Eseu despre globalizare, Editura Polirom Iaşi, 2001 D.Coyle, Guvernarea economiei mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 2000 P.Drucker, Societatea postcapitalistă, Editura Image, Bucureşti, 1997 Sterian Dumitrescu, Ana Bal, Economie mondială, ediţia a II-a,Editura Economica,Bucureşti, 2002 S.Dumitrescu , Economie mondială, Editura Interprint Bucureşti, 1994 V.Georgescu., Forma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura Economică, Bucureşti, 1999 Gheorghiţă, A.Cociuban, Economie mondială, Editura Politeia 2002 Paul Grecu, Ţările în curs de dezvoltare şi globalizarea, Editura Teora ,Bucureşti, 2004 F.Hasselbein, M.Goldsmith, R.Beckhard, Organizaţia viitorului, Editura Teora, Bucureşti, 2000 D.Held, A.McGrew, D.Goldblatt, J. Perraton,Transformări globale – Politic, economic şi cultural, Editura Polirom, Iaşi, 2004 D.Iacob, D. Cismaru, Organizaţia inteligentă, Ed. Comunicare.ro Bucureşti, 2002 D.Marin, Globalizarea şi aproximările ei, Ed. Economică Bucureşti, 2004 Hans-Peter Martin, Harold Schuman, Capcana liberalizării, Ed. Economică ,Bucureşti, 1999 R.Prodi, O viziune asupra Europei, Ed. Polirom ,Iaşi, 2001 D.Mc Quail, S.Windahl, Modele ale comunicării pentru studiul societăţii de masă, Ed. Comunicare.ro ,Bucureşti, 2001 R. Sainsaulieu, Sociologie de l'organisation et de l'entreprise, Daloz ,Paris, 1997 J.Stiglitz, Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Editura Economică,Bucureşti, 2005

59

Anne-Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa (secolele XVIII-XIX), Traducere de Andrei-Paul Corescu, Camelia Capverde, Giuliano Sfichi, Polirom, Iaşi, 2000 G.Thompson, , Globalizarea sub semnul întrebării, Ed. Trei Bucureşti, 2002 A.Toffler,Război şi anti-război, Ed. Antet ,Bucureşti, 1995 Daniel Tobă, Globalizarea: progres sau dezastru?, Editura ALL,Bucureşti, 2006 http://www.oecd.org/document/ http://www.roportal.ro/stiri/romania-in-2009-pib http://khris.ro/index.php/12/2009 http://www.ziare.com/articole/salariu+mediu+2009

60

61