10. Cantul X

CANTUL X Cerul al patrulea, al Soarelui. Spirite înţelepte. Prima cunună luminoasă a spiritelor de teologi şi filozofi.

Privind în Fiu cu-acea Iubire'-adâncă ce-n veci dintr-unu-într-altul va ţâşni, Puterea-ntâi2 şi nerostită încă, tot ce-i în gând şi-n lume fauri cu-atâta rânduială3,-ncât nu poţi, 'pe creator, privind-o, a nu-l simţi. Cu mine deci, creştine4, acele roţi, ce sus se-nvârt priveşte-le, pe unde un cerc5 cu altul se-ntretaie-n bolţi, şi-acolo sfântul meşteşug pătrunde al Celui ce-ntr-atât îl bagă-n seamă, că-n veci de el privirea6 lui n-ascunde. Şi cată cum de-acolo se tiestramă piezişul brâu7 ce-n cer planete poartă, spre-a-i mulţumi pe cei care le cheamă. De n-ar fi strâmbă8 calea lor, deşartă ar fi în cer orice virtute-n parte şi pe pământ orice putere moartă. Iar dac-ar fi de-ecuator9 departe mai mult ori mai puţin, orânduirea şi sus, şi jos ar fi smintită foarte. Opreşte-aici10, creştine,-acum citirea şi ce-ai gustat în sinea ta despică, de vrei ca să-ţi tihnească mulţumirea. 589 Ţi-am dat" bucate: singur le dumică de-acum, căci eu sunt prins de truda care mă face scrib12 şi mintea mi-o furnică. Al firii domn13 şi serv, măritul soare, ce lumii-mparte har din cer14 şi ştie cu-a sa lumină timpul să-l măsoare15, cu zodia16, de care-n urmă scrie, unit rotea prin mândrele spirale17 în cari mai iute zi de zi reînvie, şi eu cu el18; ci zborul în ocoale nici că-l simţeam, precum nu simţi aori decât târziu un gând ce-ţi dă târcoale. Doar Beatrice19, numai ea să zbori te mână-atât de iute spre mai bine, că zboru-n timp nu-i chip să i-l masori. Ce tainic trebuie că sclipeau prin sine în soare-acele duhuri20, felurite nu prin culori, ci numai prin lumine! Zadarnic cat2': cuvinte potrivite nu aflu-n gând ca să le pot descrie; crezi tare însă şi-ţi vor fi vădite. De n-are aripi a noastră fantezie22, să nu te miri, căci n-a fost ochi vreodată din sus de soare a zbura să ştie. Astfel văzui în cer a patra ceată23 a Tatălui ceresc24, care-i vădeşte cum Duh şi Fiu purced din El deodată. Şi-mi spuse Beatrice: „Mulţumeşte acelui soare nevăzut25 ce sus te-a ridicat spre cel care sclipeşte". 590 N-a fost pe lume26 suflet mai supus şi mai plecat în rugi spre Dumnezeu, nici mai grăbit şi-n doru-i mai presus de cum am fost la vorba doamnei eu; cu-atâta drag în El mă aţintii, încât şi ea pieri din gândul meu. Nu fu mâhnită27 doamna, ci zâmbi şi-n zâmbet ochii ei sclipiră-atare, că cugetu-mi unit se risipi. Şi fulgere văzui strălucitoare, făcând din ele-n jurul nost' cunună28 (şi-n glas mai dulci de cum sclipeau în soare), /aşa precum în nopţile cu lună, l când umed e văzduhu-n jurul ei aureola29-n raze o încunună. La curţile măririi30, cum spusei, sunt pietre scumpe,-odor peste odor, dar nu e chip din tainiţi să le iei; şi printre ele e şi cântul lor31: ci în zadar aştepţi să-ţi spun de ele, de-n ceruri sus nu te găteşti să zbori. După ce-n cânt mănunchiul de betele ne-ncinse întreit din treaptă-n treaptă, ca-n ceruri sus cununile de stele32, femei mi se părură, care-aşteaptă şi nu se rup din horă33, ascultând ce cântec nou ţes cobzele în şoaptă. Apoi din roată-un duh porni zicând: „De vreme ce preasfântul har ce-aprinde iubirea pură-n focul ei crescând, 591

n în raza lui34 atât de strâns te prinde, că sus te ia pe-acele scări pe care va iar să urci ca să le poţi descinde, 35

oricine vin nu ţi-ar turna-n pahare când setea te răpune,-ar fi oprit, ca râul36 ce-i oprit să curgă-n mare. Tu vrei să ştii cu ce-i împodobit acest mănunchi de flori37 ce-ţi împresoară iubita ce de-nalt te-a-nvrednicit. Eu fui dintr-acei miei38 ce-odinioară de Dominic fură purtaţi pe-o cale ce, drept urmată,-ngraşă39 miel şi mioară.

Acesta-aici, de-a dreapta, mai la vale de mine care Toma40 sunt, d'Aquin, Alberto41 e; învăţăturii sale eu i-am urmat şi mi-a fost frate-n cin. De vrei să ştii de fiecare-n parte, priveşte-i şi m-ascultă pe deplin. Al lui Graţian42 e zâmbetul ce-mparte sclipiri de foc şi-a lui e legea dreaptă, ce sus în rai îl duse după moarte. Pe urma lui Petre Lombard43 se-ndreaptă, ce-şi dărui comoara lui cândva Bisericii, ca văduva44 înţeleaptă. A cincea pară45, cea mai mândră-n stea, resfiră-atâta dragoste46 dintr-însa, c-o lume-ntreagă veşti vrea despre ea. în miezul ei e mintea care strâns-a atâta ştiinţă, că, de-i drept47 ce-i drept, n-a fost a doua mai presus ca dânsa. E facla-apoi48 ce, pe pământ, în piept simţit-a slujba şi-ngereasca fire mult mai profund ca orice înţelept. în cealaltă firavă pâlpâire e-apărătorul49 vremilor creştine cel luat de Augustin50 sub ocrotire. Şi-acum, de ochii minţii după mine pe rând i-ai tras, ţi-e inima-nsetată51 de-a opta stea52 din şirul de lumine. în ea, prin ochi, de ceruri se desfată un duh ce lumea o vădi dincoace, cui l-asculta, deşertăciune toată. Jos în Cieldaur53 trupul mort îi zace; prin greu canon şi prin surghiun54 cărare el îşi croi către suprema pace. Priveşte cum se-ntrec sclipind în soare Isidor55, Beda56 şi Ricard57, creştine, ce înger fu, nu om, prin contemplare. Cel de la care58 ochii tăi spre mine se-ntorc, e-un duh ce-n gânduri59 adâncit râvnit-a moartea şi supremul Bine. Sigier60 e şi-adevăruri a vădit pe uliţa61 unde nutreţul creşte şi drept aceea-amar fu pizmuit." Apoi, precum un ornic62 când trezeşte mireasa63 lui Hristos, şi spre-a-i fi dragă o-mbie-n zori să-i cânte creştineşte o roată^-mpinge şi-alta-n mers dezleagă, atât de dulce clopoţind65 „tin-tin", că doru-n rugi pe buze ţi se-ncheagă, 592 593 la fel văzui glorioasa roată66, lin mişcându-se, şi-n cânt o duioşie67 simţi c-anină, cum nu-i chip s-anini decât pe unde-i veşnic bucurie.