[vox Philosophiae] Rares Iordache - Fictiune Si Exprimare (www.irregular.ro)

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

Revista Vox Philosophiae

Ficţiune şi exprimare

Rareş Iordache

redactor proiectul cultural irregular.ro

1

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

Turnura lingvistică a reprezentat un pas important pentru semnificaţia ulterioară a filosofiei limbajului, însă originile sale sunt extrem de importante din punctul de vedere al posibilităţilor oferite. Tractatus-ul lui Wittgenstein a reprezentat pasul de referinţă al turnurii, existând şi o etapă pregătitoare în care se poate spune că se pun bazele filosofiei analitice. Paralelismul gândire-limbaj duce, în cele din urmă, la un principiu considerat fundamental: singura cale către analiza gândirii este analiza limbajului. Desigur, o întrebare de genul – „ ce este un gând?”-1 ar putea să inverseze rolurile : accentul ar putea să se centreze pe gândire în general. În acelaşi timp, mitul „celei de-a treia lumi”2

încearcă să suprime intervenţia

psihologismului, putând să i se aloce un domeniu-spaţiu diferit atât de lumea fizicăexternă, cât şi de lumea interioară. Principiul obiectivităţii este refuzat datorită faptului că încă persistă acel relativ la ceva care nu face altceva decât să restricţioneze sensul. Într-una dintre teoriile sale, Davidson spune că înţelegerea dintre doi subiecţi – A şi B- se datorează unei teorii pe care o admite fiecare subiect în parte. Deci, înţelegerea se bazează pe fiecare individ datorită codării lingvisticii şi interpretării ei3. Dacă nu aş 1

2

3

După Michael Dummett, Frege este primul care îşi pune această întrebare, de unde şi concluzia ulterioară în legătură cu primatul problemei gândirii în faţa celei a limbajului. Sintagmă concepută de Bolzano pentru expulzarea gândurilor din minte...conducându-mă pe firul platonismului legat şi de mitul fregean. Nu cred că această teorie poate să evite psihologismul , întrucât se poate cădea foarte uşro în mentalism. Dummett, Michael, Originile filosofiei analitice, Ed. Dacia, 2004, p.173 2

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

alege această opţiune a lui Davidson, voi fi obligat să propun ideea relativului la gândul ca atare, exprimabil în expresia lingvistică. Sigur, există o întreagă discuţie purtată în jurul acestui concept – „gând” – şi a semnificaţiilor pe care el le presupune. Aruncarea sa în conţinutul mental introduce în discuţie psihologismul, pe care Frege şi Husserl au încercat să îl evite. Totuşi, instaurarea efectivă a unei a treia lumi, care să fie reprezentată prin lumea gândurilor, propune într-un mod indirect o formă de psihologism deoarece totul se desfăşoară la nivelul conştiinţei care presupune gândire sau un fel anume de mentalism. Deci, nu pot fi de acord cu aruncarea gândurilor în afara minţii doar pentru evitarea psihologismului, deoarece ar trebui să se apeleze la un argument prin care nu se rezolvă nimic. Mai mult decât atât, a treia lume intră într-un paradox evident exact în momentul instaurării ei. Ceea ce mă interesează mai mult aici este faptul că există ceva static şi ceva dinamic la nivelul minţii, care este exprimat în limbaj. Ce se întâmplă cu ceea ce nu poate fi exprimat în limbaj? Deja am presupus existenţa acestuia în momentul în care m-am întrebat asupra lui; existenţa unor componente multiple, diverse mă face să cred că rămâne ceva care nu a fost exprimat. Să analizez mai amănunţit această chestiune. Iau exemplul a ceea ce semnifică proto-gândurile4 ca şi elemente strâns legate de componenta spaţială şi de nereprezentativitatea lor lingvistică. Un câine văzând un alt câine nu gândeşte faptul că este unul singur în faţa sa, iar acest lucru face imposibilă ataşarea procesualităţii de tip gândire. Deci, aş putea spune că nu există o reprezentare lingvistică a lor, ele putând fi asociate unor reflexe sau comportamente, ca şi exemplu particular. Problema restului care rămâne neexprimat lingvictic ar părea rezolvată prin aceste exemple. Faptul însuşi că există atât o componentă dinamică 4

Deosebirea dintre proto-gânduri şi gândul pe deplin dezvoltat al omului , exprimabil lingvistic, constă în faptul că proto-gândul nu poate fi detaşat de activitatea în curs şi de circumstanţele sale. Drept exemplu, voi oferi automobilistul lui Dummett care reacţionează rapid şi eficient la vederea unui alt automobil pentru evitarea sa. 3

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

(procesuală), cât şi o componentă statică, face posibilă însăşi posibilitatea rămânerii unui ceva neexprimat. Exemplele au arătat că există o proiecţie, însă nu lingvistică , ci una care ţine mai mult de o acţiune în interiorul căreia se manifestă acel ceva . Pe lângă cele două componente ar rămâne încă problema sesizării unui gând, totul conducându-mă către un posibil psihologism. Percepţia unui obiect este un act care presupune implicaţia mentalului şi a ceea ce ar reprezenta conştiinţa trează. Problema pusă în termenii filosofiei ar părea uşor reducţionistă întrucât nu conduce decât spre o analiză amănunţită a formalului însuşi, în particular a limbajului. Stăruinţele filosofilor de a face distinţia între „Allemagne” şi „Germany” sunt zădărnicite de însuşi sensul acestor cuvinte contextualizate şi decontextualizate, care implică inclusiv problema referenţialităţii. Frege susţine că enunţurile: pentru orice X, X² – 4X = X ( X – 4 )

şi

parcursul valoric al funcţiei X² – 4X este acelaşi ca şi al funţiei X ( X – 4 ) exprimă acelaşi sens, dar într-o manieră diferită5 . Evident că expresia „dreapta a este paralelă cu dreapta b” poate avea acelaşi sens cu „dreapta a are aceeaşi direcţie cu dreapta b”, dar acest lucru nu este necesar. În geometriile non-euclidiene acest aspect ar putea fi considerat drept fals. Acel relativ este prezent în mod atât direct, cât şi indirect. Aceasta este o sarcină implicită pe care mi-am asumat-o în demersul meu. Imposibilitatea de a afirma ceva în mod absolut, ca şi echivalenţă a certitudinii, implică intervenţia posibilităţii, iar aceste aspecte sunt paşi îndreptaţi spre fictivizare. „Ce face ca un cuvânt să aibă semnificaţia particulară pe care o are?”. Dacă aş spune că acordarea 5

Dummett, op. cit. , după Frege , Funktion und Begriff (Funcţie şi Concept) 4

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

efectivă de semnificaţie este elementul responsabil, atunci poate aş fi acuzat de îmbrăţişez teoria de tip Humpty Dumpty6, însă dacă merg mai departe pe firul exemplului dat de Dummett, atunci aş avea următoarea situaţie: „Să ne imaginăm pe cineva că-şi plimbă mâna pe obraz cu o expresie de durere şi spune abracadabra! Ne întrebăm: ce vrea să spună?. Iar el răspunde : mă dor dinţii. Ne întreabă încă odată: cum se poate semnifica durerea de dinţi prin acel cuvânt? Sau ce înţelege el prin semnificaţia cuvântului „durere” ? Sau într-un context diferit, s-ar putea spune că activitatea mentală de semnificare într-un fel sau altul este cel mai important lucru în folosirea limbajului” 7. La o analiză mai atentă se va observa că exemplul nu este deloc în măsură să justifice partea pe care trebuie să o apere. În principal, prezenţa verbului „a imagina” în text deconstruieşte de la început demersul, întrucât în imaginaţie (văzută din punctul de vedere al unui produs al său-ficţiunea) este posibil aşa ceva, iar cuvântul „abracadabra” poate semnifica orice. Prezenţa ficţiunii este una uşor observabilă. Apoi, înainte ca „abracadabra” să îmi semnifice ceva anume, determinat de mine sau nu, am avut o exprimare anterioară: prin „expresia de durere” . Iată cum se realizează minimalizarea importanţei tuturor factorilor care pot semnifica, totul fiind centrat pe limbaj. Aici expresia feţei este anterioară cuvântului propriu-zis pronunţat, putând fi reprezentantul gândului efectiv. Husserl este cel care menţionează un act unificat între semnificaţie şi expresie, însă el se îndreaptă spre analiza actului de înţelegere, importanţa unei expresii semnificative datorându-se actului mental. Acest act mental are drept intenţie un obiect, însă ceea ce îşi propusese iniţial - ocolirea psihologismului - nu se realizează. Sigur, eu însumi am intrat într-un aparent paradox deoarece am operat în exemplul de mai 6

7

Teorie care presupune că semnificaţia este acordată cuvintelor. Michael Dummett presupune că Husserl a fost la un pas să adopte această teorie. Dummett, op. cit. ,p. 62, citat preluat după Wittgenstein. Sublinierile îmi aparţin. 5

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

sus cu o analiză textuală, lucru pe care iniţial îl pusesem între paranteze, însă situaţia impusese o expertiză a sensului. Dacă aş fi pus între paranteze textura însăşi, atunci ar fi rămas un non-sens extrem de productiv la nivelul actului creator (nu era cazul în situaţia de faţă). În spatele cuvântului „abracadabra” va sta ce voi dori eu, întrucât pare o variabilă nelocuită. Exemplul poate fi astfel reinterpretat: îmi imaginez o persoană care îşi pune mâna pe obraz spunând „abracadabra”- fără să mă întreb asupra semnificaţiei vreunui cuvânt (deşi aş putea să o fac, dar care ar fi finalitatea?) şi fără să interpretez cumva vreunul dintre indicii, deoarece aş asigna în momentul acela deja o stare de lucruri specifică. Interpretarea situaţiilor nu cred că reprezintă un argument pentru vreo teoretizare de un anumit fel, deoarece nu există o finalitate afirmată sau asumată. Pot să mă întreb: care este semnificaţia cuvântului „abracadabra”?, sau care este sensul expresiei de pe faţa persoanei? sau ce anume simboliza gestul?, etc., însă de aici înainte fictivizarea creează terenul propice dezvoltării unor veritabile legături lirico-epice. Desigur, dincolo de aceste faţade ale construcţiei, există ceva mai adânc: conştiinţa umană ce presupune gândire, în interiorul căreia există elemente statice şi dinamice. Dincolo de orice simbol interpretabil există ceva anume care pare că ar conduce către un numitor comun. Acest relativ la subiect impune o trecere către non-calculabila conştiinţă. Ce se întâmplă cu necunoscutele care nu au legătură direct cu aceste sedii, demolatoare asupra obiectivităţii însăşi? Să presupun că ele au o existenţă într-un anumit fel, mai mult sau mai puţin. Iată simbolul: X. Dacă voi asigna un anumit obiect pentru acesta, îl voi determina. Astfel, pentru X = lună, interpretările pot veni în ceea ce priveşte obiectul „lună”, respectând relaţia de echivalenţă propriuzisă. Dacă voi păstra simbolul formal ca atare - X -, atunci numai intervenţia imaginaţiei va putea scoate acest semn din categoria deterministă (şi totuşi nedeterminată) de simplu-simbol. Dar şi aşa 6

ne-determinarea dă posibilitatea

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

determinărilor: literă de alfabet, variabilă matematică, etc. . Există simboluri-reprezentări fără obiecte? Intenţionalitatea fenomenologică ar răspunde negativ, întrucât fiecare gând este un gând despre ceva anume. Aici intervine problema dictincţiei sens-referinţă, totul părând a fi rezolvat. Cuvântul „unicorn” dispune de un sens, nu şi de o referinţă. Atunci să reformulez: există simboluri lipsite de sens? Adică, în spatele simbolului nu stă absolut nici un sens , nici un gând? În mod aparent ar trebui să spun că nu există o asemenea posibilitate. Desigur, apelul la imaginaţie m-ar conduce către un răspuns pozitiv: de exemplu, într-o povestire science-fiction se spune că întregul Univers putea fi străbătut (cel puţin atât cât este cunoscut) şi că există în interiorul său fel şi fel de galaxii, stele, planete, civilizaţii. Mai presus de toate, într-un anumit colţ al său există ceva . Acest ceva este un lucru căruia oamenii i-au dat un nume, un simbol, însă despre el nu ştiu absolut nimic. Iată cum mica mea povestire science-fiction îmi oferă oportunitatea de a discuta despre aşa ceva: un simbol lipsit de sens (existenţa sa fizică nu presupune şi o acordare a vreunui sens)8. Desigur, acest aspect a fost tratat la nivelul unei povestiri de tip SF. În acelaşi timp , există speculaţii în fizică – astronomie conform cărora aşa-numitele găuri-negre înghit obiecte care dispar. Problema este că nu se ştie unde anume dispar. Acest obiect este bine reprezentat la nivelul fizicului, însp ca sens el este uşor deficitar deoarece nu se ştie mare lucru despre el. Tot ceea ce este prezentat ca descripţie posibilă a lui este o posibilă tentativă de fictivizare. Sunt aproape convins că mai există astfel de obiecte în lumea fizică ce presupun un deficit de sens. Există în Arabia-Saudită un exemplar de reptil (cred că din specia 8

Cazul aparent similar al unicornului ar trebui să contrazică semnificaţia exemplului pe care l-am dat. Nu se întâmplă aşa din cauza faptului că unicornul dispune de o adevărată istorie semnificantă în spatele său, mergându-se până la reprezentarea sa imagistică sub o anumită formă. În cazul acestui punct component istorică este înlăturată deoarece lucrul aparţine prezentului. Acest fapt a dat posibilitatea imposibilităţii temporale de acordare de sens. Sunt de acord cu faptul că i se va atribui un sens anume, chiar dacă se va face prin intermediul stilului literaturii, însă exemplul este disutat din punctul de vedere al lipsei de sens care se datorează lipsei de timp. 7

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

viperelor) veninoasă pentru care nu se cunoaşte un antidot (anti-venin). Obiectul există fizic, lucru cert, însă sensul în legătură cu ceva anume ce ţine de el (veninul) este unul deficitar9: se cunoaşte că provoacă efecte numite după comportamentul victimei, dar nu se ştie de ce anume sunt provocate acele efecte. Acest deficit existent la nivelul sensului trebuie privit dincolo de o analiză strict lingvistică, deoarece interpretările sale s-ar îndrepta atunci fie spre termenul ca atare, fie ar fi influenţate printr-o asociere de idei. * Există un tip de raţionalism în tentativele repetate de analize a unor aspecte aparţinând fie lumii fizice, fie lumii mentalului. Analizele anterioare m-au condus către un deficit de sens (corelat cu expresia „nu am nici cea mai mică idee despre...”). Totuşi, să menţionez că nu este vorba despre o individualizare a acestei situaţii, ci despre stadiul general al cunoaşterii umane. Faptul că nu cunoaştem mai multe despre găurile negre este un efect al avansului ştiinţific. Cazul este similar veninului despre care nu eu ca persoană, ca individualitate nu cunosc nimic, ci noi ca şi cultură ştiinţifică nu reuşim să ne pronunţăm. Sigur, aceste sensuri deficitare îşi pot transforma statutul în funcţie de cuceririle ştiinţifice. Trecerile de la un stadiu la altul sunt impregnate de acelaşi raţionalism, în accepţia generală a termenului. „Critica raţiunii pure” realizase o adevărată revoluţie copernicană la apariţia sa. Pe bună dreptate, Kant adusese extrem de multe aspecte noi atât în ceea ce priveşte limita cunoaşterii umane, cât şi în ceea ce priveşte conştiinţa sau imaginaţia. Ulterior, lungimea Planck egală cu ~1, 61· 10³³‫ ־‬cm sau timpul Planck egal cu ~ 5,36 · 1044‫ ־‬s au reprezentat irelevanţa cauzalităţii de tip kantian. 9

Când spun acest lucru mă refer la cadrul ştiinţific de funcţionare a respectivului termen, nu la asocierea unui sens ficţional, care reprezintă oricând o posibilitate alternativă. 8

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

Filosofia a trebuit să se mulţumească cu un statut speculativ declarat. Lumea fizică provine din lumea matematicii (care este una atemporală), lucru care presupune faptul că însăşi lumea fizică este guvernată de legi matematice atemporale10. Această guvernare ar însemna de la bun început un ceva dincolo de fizicul însuşi, pe lângă existenţa ca atare a principiului determinist. Dar ce este matematicul dincolo de fizic, în contextul în care îl şi determină? Penrose recunoaşte că el este platonist, lucru afirmat şi de Stephen Hawking (acesta din urmă declarându-se pozitivist). Această lume a ideilor matematice îmi pare a fi mai curând fenomenul de funcţionare a lumii, decât o entitate aparte. Oricum ar fi, modul în care este efectiv lumea fizică trebuie reprodus ulterior la nivelul limbajului (pentru a exprima ce este ea şi cum anume este). Că ea respectă legile atemporale matematice sau că provine din lumea matematicii nu am nici o garanţie, fără a fi cartezian sau fenomenolog, iar un astfel de tip de argumentare rămâne doar un posibil. Pe lângă toate acestea, nivelul fizic presupune o dublă opţiune: un nivel macro-fizic şi un nivel micro-fizic. Acestea mai pot fi astfel interpretate: nivelul clasic (Newton, Maxwell, Einstein), determinist, calculabil şi nivelul cuantic (ecuaţia lui Schrödinger), determinat precis. Trecerea de la cuantic la clasic se face printr-o teorie convenţională probabilistă11. Nivelul clasic este unul calculabil deoarece fizica însăşi a demonstrat acest aspect, însă lucrurile stau puţin diferit la nivelul cuantic. Nedeterminarea apare aici în cuantic atunci când se operează măsurătoarea (amplificarea unui eveniment de la nivel cuantic la nivel clasic). Acest aspect este descris şi de principiul de incertitudine al lui Heisenberg care aduce în prim plan tocmai acest lucru: problemele iscate la nivel cuantic. Există, de asemenea, anumite enigme cuantice: 10 11

Penrose, Roger, Mintea omenească între clasic şi cuantic,Ed. Tehnică, 1999, p.23 Penrose, op. cit., p. 25 9

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

1.

z – există experienţe din lumea fizică ce atestă evenimente misterioase la nivel cuantic (dualitatea undă-particulă, efectele nelocale, nelocalizarea cuantică- experimentul EPR- Einstein, Podolsky, Rosen: o particulă de spin 0 se desface în două particule de spin V2, electron şi pozitron, în direcţii opuse, de unde ar rezulta că poziţionarea unei direcţii o determină pe cealaltă12);

2.

x – paradox care ţine mai curând de faptul că teoria ar fi incompletă (pisica lui Schrödinger). Astfel, în sens fizic lumea capătă o altă desfăşurare. Ea se descompune

treptat (de la macro- la micro-), interpretările fiind limitate de spectrul ştiinţific. Şi aici există diferenţele existente pe terenul filosfoiei. Astfel, pentru Penrose există un drum pornit de la Lumea lui Platon, trecând prin Lumea fizică şi ajungând la Lumea spirituală . Aceasta este accepţia asumată a lui Penrose, care se declara un platonist. Pendularea aceasta accentuează tocmai descompunerea treptată de care menţionasem mai sus. Cele trei lumi prezintă o trecere succesivă, pornind de la ceva care se presupune numai – Lumea ideilor lui Platon. De asemenea, pornind de la Lumea fizică se poate ajunge la o Lume a treia-a culturii, trecând prin Lumea mentalului spirituală. Evident, trebuie să admit că pentru toate aceste presupuneri trebuie asumat statutul demersului general. Aceste concepţii devin nişte designări formale în contextul în care se atribuie o asignare unui ceva deja existent. În acelaşi timp, descompunerea treptată a lumii fizice în manieră fizică este diferită de aceaste accepţii provenite de la autori consacraţi tot domeniului ştiinţific. Acest lucru demonstrează nu numai limitele asumate de ştiinţa ca atare, ci şi nevoia de ficţiune a oamenilor, indiferent de pregătirea lor. Platonismul de care dă 12

Penrose, op. cit., p. 67 10

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

dovadă Penrose este într-o oarecare antiteză cu analizele sale de tip matematic sau fizic. De ce nu ar exista asemănări între „Republica” lui Platon şi romanul lui Frank Herbert: „Dune”13. Desigur, asocierea trebuie să păstreze limitele cuvenite14. Descrierea fizică nu ar respecta principiul obiectivităţii din cauza cuceririlor ştiinţifice permanente care fac posibilă o nouă viziune asupra fenomenelor, comparativ cu scindările subiective existente în filosofie (acolo unde textura a impus mai curând interpretarea). Descrierea

newtoniană a spaţiului-timpului

presupune ca pentru fiecare secţiune temporală să existe o secţiune spaţial (tridimensională, euclidiană). Sigur, de aici şi dezvoltările unei logici de tip aristotelician. O.L.Reiser spune că postulatele şi caracteristicile fizicii newtoniene sunt consecinţe ale logicii aristotelice, ceea ce implică faptul că abordarea unei fizici non-euclidiene conduce la o logică non-aristotelică15. Acest aspect este cât se poate de interesant , însă legăturile există. Spaţiul mecanicii newtoniene dispune de un formalism similar formalismelor existente în logica aristotelică sau unui formalism existent în geometria euclidiană. Se pune o relaţie, o legătură indirectă între geometrie şi fizică. Geometrie

↔

Spaţiu

↔

Fizică

↕ Timp 13

Această asociere ar putea să pară ciudată la prima vedere , însă lucrurile trebuie analizate mai adânc. Nu voi spune că Frank Herbert este e un adept al lui Platon sau mai mult decât atât , romanul său este inspirat de „Republica” platoniciană. Voi spune , în schimb, că din punctul de vedere al modului de scriere, aparţinând genului sciencefiction, scrierea lui Platon cuprinde şi ficţiune. Descrierea acelei cetăţi ideale inexistente poate fi privită din punctul de vedere al unei povestiri despre o civilizaţie inexistentă şi care trăieşte într-un anumit fel. Lucrul acesta nu trebuie privit ca fiind un aspect negativ de către filosofia în genere, întrucât fictivizarea este o tendinţă generală, persistentă în modul de scriere de-a lungul secolelor (indiferent de gen : istoric, ştiinţific, filosofic, etc.). Mai mult decât atât, consider că ar trebui privit aportul pozitiv pe care îl are ficţiunea însăşi în viaţa omului în general. Nu am făcut asocierea dintre cele două scrieri din punctul de vedere al intenţiei autorilor, ci din punctul de vedere al finalităţii şi modului de concepere. 14 Hans Vaihinger aminteşte lucrarea lui Platon la capitolul rezervat ficţiunilor utopice, alături de alţi doi autori: Th. Morus şi Campanella (v. Hans Vaihinger, Filosofia lui Ca şi Cum, Ed. Nemira, 2001, p. 78). 15

Bachelard, Gaston, Dialectica spiritului ştiinţific modern,Ed. Ştiinţifică, 1986, p. 350, vol.I 11

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

Poincaré a demonstrat echivalenţa logică a geometriilor, rezultând că geometria lui Euclid este una mai comodă. Sigur, Poincaré discuta despre raportul geometriilor între ele, scoţând în prim-plan o conexiune de echivalenţă logică. Totuşi, dacă stau şi mă gândesc la implicaţiile geometriilor non-euclidiene (ca dezvoltări non-newtoniene asupra spaţiului), atunci trebuie să admit asemănarea existentă cu logicile non-aristotelice. Experimentul fizic este gândit matematic (geometric sau algebric), iar soluţia teoretică dată ecuaţiei pare a nu fi testată experienţial (puterea de inferenţă a fizicii matematice). Este imposibil să vezi fără să pre-vezi, iar tocmai acest aspect ţine de introducerea în ecuaţie. Desigur ecuaţia însăşi refuză fizicul, similar cazului triunghiului în spaţiul Lobacevski: A∆ = 180° – α – β – γ, constanta x arie . Sau în mod similar aş putea să exemplific astfel: α + β + γ ≠ 180°, unde α , β, şi γ reprezintă unghiurile unui triunghi. Mecanica newtoniană este corectă cu o aproximaţie de o parte la 10 la puterea 7, iar relativitatea lui Einstein este corectă cu o parte la puterea 10 la 14. În cazul mecanicii cuantice, corectitudinea este de aproximativ o parte la 10 la puterea 10. Acest caz exemplifică tocmai ce discutam anterior: analiza raţională este ghidată, la nivel ştiinţific, de cuceririle repetate ce impun modificări de perspectivă. Apoi, există deja o asumare din partea ştiinţifică în ceeea ce priveşte finalitatea şi posibilităţile sale, însă nu trebuie uitat faptul că şi aici mecanismul operează, este funcţionabil: 12

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

am în vedere un formalism vizibil. Iată, în ştiinţă se discută de corectitudinea raportată la ceva anume. Aparent principiul de obiectivitate ar trebui să funcţioneze. Totuşi, trebuie făcută distincţia între „corectitudine” şi „obiectivitate”, întrucât cei doi termeni nu se situează pe aceeaşi direcţie, din punct de vedere al sensului. Corectitudinea poate fi foarte bine aplicată peste un formalism, spunând că o anumită ecuaţie este corectă sau că reprezentarea sa grafică este, de asemenea, corectă. Să iau următoarea ecuaţie: 2 +3√ ( – 1) = 2 + 3i Ce reprezintă ea? Aceasta este o adunare de numere pur reale şi pur imaginare. Ei i se poate aplica afirmaţia de corectitudine întrucât este vorba despre o relaţie, o ecuaţie care simbolizează un formalism despre care se poate spune dacă este corect sau nu, după respectarea unor legi sau norme. Nu voi putea spune însă nimic în ceea ce priveşte atestarea reală sau obiectivă, deoarece îmbinarea este complexă, iar interpretările pot cu uşurinţă surveni. Desigur, apelul ştiinţific este unul limitativ, din anumite puncte de vedere. Bachelard nu degeaba spune că ştiinţa brutalizează forţele imaginarului. Astfel, din acest punct de vedere, experienţa spaţiului imaginar este văzută ca o de-geometrizare a intuiţiei şi gândirii (exterior plus interior). Filosofia contemporană manifestă „o cancerizare geometrică a ţesutului lingvistic”16. De aceea Gaston Bachelard admite un fel de dogmatizare a filosofemelor în sensul unei direcţionări evidente a acestora. El ia expresia (oarecum heideggeriană) „ être-le-là” şi se întreabă: „ pe ce anume trebuie să pun accentul? Pe être sau pe là?” Insistarea pe unul dintre termeni nu face altceva decât îl slăbească pe celălalt. Mai mult, spune gânditorul francez, expresii precum „être-là” sau alte 16

Bachelard, op. cit., p.91, vol.I 13

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

expresii geometrice sunt sărace deoarece aspectul ontologic al fiinţei pleacă de la un plan formal-spaţial17. Pe drept cuvânt, sintagmei se încearcă să i se impună un sens anumit, o direcţie, iar reacţia negativă a lui Bachelard vine tocmai din această cauză: de ce să fie astfel, când poate să fie altfel? În acelaşi timp nu trebuie să se admită o confuzie între asemenea opţiuni sau idei afirmate şi dogmatizarea filosofemului. „Ah , dacă filosoful ar avea dreptul să mediteze din toată fiinţa lui, cu muşchii şi cu dorinţa lui, cum s-ar mai debarasa de acele meditaţii simulate în care logica sterilizează meditaţia! Sau mai degrabă, cum ar pune la locul cuvenit meditaţiile prefăcute, meditaţii ale spiritului de fineţe, ale spiritului ironic, maliţios, care se înverşunează într-o voinţă de diferenţiere. Şi care are cel puţin admirabila menire de a destinde înţepeneala convingerilor blocate!”18. S-ar părea că am în faţă un atac acid al filosofului ţăran împotriva filosofiei de şcoală, împotriva stării înţepenite în care se situează filosofia, mai ales datorită unor meditaţii de suprafaţă (eventual, meditaţii care ar viza doar latura lingvistică, de unde un posibil atac împotriva filosofiei de tip analitic). Există, totuşi, o pendulare între fascinaţia reveriei, meditaţia liberă şi raţionalismul aplicat al ştiinţei, deoarece „ştiinţa trebuie să ne facă să înţelegem”. Am văzut unde duce fiecare dintre cele două direcţii (imaginaţia creatoare şi ştiinţa), însă cred că situaţia de faţă ar merita o soluţionare de tipul îmbinării. Astfel, se naşte ceea ce intitulăm în sens general science-fiction (SF). Se poate ridica întrebarea : care este finalitatea efectivă a acestui fapt? Pentru acest lucru va trebui să urmăresc o scurtă istorie a conceptului ca atare şi să găsesc implicaţiile tehnologice pe care le-au avut speculaţiile povestioarelor şi romanelor de tip Jules Verne sau Isaac Asimov. Registrul de discurs se schimbă, însă rezultatele se îmbunătăţesc. 17

18

Se face o trimitere evidentă la Heidegger, autor care încearcă să cuprindă în resemnificarea sa termeni încărcaţi fie spaţial, fie temporal. Evident , aparenta lipsă de determinare este mascată de stilul metaforic-poetic. Bachelard, op. cit., p.65, vol. I 14

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

Să revin la ideile acestui capitol prin a spune că îmbinarea rămâne, într-adevăr, o posibilitate prolifică, însă am avut în vedere două distincţii. Relaţia anterior studiată, dintre fenomen fizic şi fenomen mental, poate fi reconsiderată acum: Fenomen static

▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬

Fenomen dinamic

lucrul

mişcarea └

macrofizică

┘

Astfel, lucrul este fenomenul static ca materie iar acesta va fi acum diferit în funcţie de mişcare (materia este i-materialul în mişcare). Ulterior, prin acţiunea unei radiaţii asupra obiectului se va realiza o deviaţie în dinamică(asociat cu faptul că nu ar exista decât energie cinetică a unui obiect, nu obiectul în sine19). La nivel microfizic am în vedere amintitul principiu de incertitudine al lui Heisenberg. La acest nivel materia pe repaus este ceva absurd, deoarece ea există ca energie şi mă trimite la un mesaj prin radiaţie20. Schema de mai sus face apel la percepţie, pentru ca eu ca subiect să sesizez mişcarea, dar coordonatele se complică întrucât eu pot fi simultan un subiect şi un obiect al mişcării. Deci, am în vedere tot un aspect ce ţine de relativ la ceva anume. Nici din acest mod nu s-a putut ieşi din cercul conştiinţei care presupune gândire, chiar dacă schema nu implică nici o intervenţie de acest fel. Principiul kantian al sintezei imaginaţiei pare încă relevant, chiar dacă introducerea unor elemente noi, cum ar fi coordonatele lui Planck, ar arunca efectiv în irelevanţă principiul cauzalităţii. E drept, cred că eu înţeleg prin sinteza imaginaţiei mai mult decât a vrut să ne ofere Kant în „Critica raţiunii pure”, din cauza importanţei pe care o acord ficţiunii. Există o dialectică pur 19

20

Aici obiectul în sine nu este echivalentul lucrului-în-sine kantian, întrucât am în vedere o abordare fizică, în principal. Bachelard, op. cit., pp. 228-231, vol. I 15

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

internă a gândirii raţionale: secolul

XIX- Lobacevski dialectizează gândirea

geometrică ignorându-l pe Hegel, iar acesta din urmă dialectizând gândirea metafizică, în ignoră pe Lobacevski. Schema completă a trecerilor este oferită de Bachelard21. Idealism ↑ Convenţionalism ↑ Formalism ↑ Raţionalism aplicat şi Materialism tehnic ↓ Pozitivism ↓ Empirism ↓ Realism

Punctul de referinţă îl reprezintă raţionalismul aplicat îmbinat cu materialismul tehnic, însă extrem de importante sunt îmbinările sau asocierile realism-idealism, empirism-convenţionalism şi pozitivism-formalism. Schema îşi păstrează coerenţa în contextul în care raţionalismul aplicat presupune el însuşi o îmbinare posibilă între asocierile menţionate, întrucât dialectica acestuia trebuie să presupună (chiar 21

Bachelard, op. cit., p.11, vol. II 16

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

să îşi propună) un fel de finalitate. Dincolo de fiecare secţiune în parte se găseşte acel numitor comun-conştiinţa umană. Analiza kantiană a acesteia presupune un „eu gândesc” plus nivelul practic, rezultând inteligenţa ca „eu acţionez”. Pentru Heidegger, eul este eul care stă laolaltă, leagă laolaltă ca o fiinţare-în-lume a Dasein-ului22. Sesizarea acestei „entităţi este un pas extrem de important, deoarece ea nu se poate face decât formal, prin reprezentare.

* Am putut observa din analizele anterioare că ceea ce mă interesează este surprinderea ficţiunii sau fictivizării ca şi procesualitate. Desigur, formele de prezenţă au fost reprezentate fie stările de posibilitate, fie prin relativul la ceva prin intermediul căruia a fost găsită imposibilitatea vreunei aserţiuni. În acelaşi timp, prezenţa raţionalismului implică simultan prezenţa unui criteriu de obiectivitate, deşi admit în mod cert apariţia fictivizării şi în cazul acestuia. Preferinţa exprimată pentru raţiune, în detrimentul simţurilor, ca sursă de cunoaştere, a început cu eleaţii şi a jucat un rol central în platonism (nu este cazul să intru aici în detalii în ceea ce priveşte aceste lucruri, deoarece m-aş abate de la preocupările avute în vedere). Totuşi, a existat o admitere reciprocă în ceea ce priveşte experienţa şi non-experienţa: de pildă, Descartes aprobă cercetarea empirică, în măsura în care şi Locke împărtăşeşte viziunea raţionalistă a cunoaşterii adevărate ca fiind un fel de intuiţie intelectuală. În pofida autorităţii lui Kant, istoria ulterioară a filosofiei a tins să reducă sau chiar să nege posibilitatea 22

Haidegger, Martin, Fiinţă şi Timp, Ed. Humanitas, 2003, p. 424 17

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

cunoaşterii a priori, astfel încât raţionalismul care depindea de această categorie, a intrat şi el în declin (un caz tipic ar fi irelevanţa principiului cauzalităţii). Oricum, ideea potrivit căreia mintea are propriile sale categorii pre-formate, care determină structura limbajului şi modurile de gândire, a supravieţuit în opera unor lingvişti influenţaţi de Chomsky. Totuşi, exemplul gramaticii generative ar atrage mai curând atenţia asupra unui fel de mit care presupune o moştenire arhetipală la nivel mental. Desigur, aceasta rămâne o posibilitate (şi încă una greu de crezut) chiar dacă argumentele lui Chomsky sunt extrem de interesante. Intelectul, ca sediul unor posibilităţi pur-formale (după anumiţi autori) se pune în legătură cu obiectul (în-sine ca un în-sine afirmat). Între cele două există operaţia de relaţionare şi apoi de identificare. Schemele anterioare trebuie întregite în mod aparent, deoarece elementul „invizibil” este prea puternic interpus. Tocmai raţionalitatea aplicată devine un motor în acest sens. Am în faţă două posibilităţi:

Posibilitatea formală ▬▬▬▬▬▬ Posibilitatea factuală ↓

↓

Subiectul-în-sine

Obiectul-în-sine

↓

↓

Intelectul-în-sine

Sensibilitate

Eul este dat aici ca şi posibilitate funcţională, iar asignarea creează o constantă din variabila iniţială x. Din câte pot sesiza, există mai multe modele de formalizare sau reprezentarea unor raporturi sau fenomene ca şi existenţe. Trebuie să admit faptul că fiecare dintre acestea presupune un tip de argumentare, însă la fel de uşor 18

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

ele pot cădea sub semnul ipoteticului sau sub semnul chestionării. Astfel, intelectul este conceput ca un loc al posibilităţilor pur-formale. Această accepţie nu mi se pare că ar avea ceva solid în spatele ei, întrucât îmbinarea dintre dinamic şi static lasă loc unui ceva non-formal. Acest aspect ar fi observat la o primă vedere. Ulterior, definiţiile însele respectă un cadru strict formal, lingvistic chiar, luându-se de aici înainte sensul de la aceste „cuvinte”. Deci, de multe ori sensul este determinat prin acceptarea voită a unor „flatus vocis” care înseamnă ce înseamnă în acest cadru, însă dincolo de el poate să existe acel ceva ca atare, iar interpretarea lui trebuie lăsată liberă. Iată, sensibilitatea asociată cu imaginaţia ar putea cauza nedeterminarea obiectului. Nimic mai pozitiv! Uniformizarea asignării este detronată de imaginaţie şi de rezultatele sale. Sigur, se poate spune că toate acestea trebuie făcute pentru înţelegere, în caz contrar nimic nu ar mai avea sens. După anumiţi autori, limba ar fi orizontul transcendental în care omul ar exista. Nu m-aş opune acestei idei dacă nu s-ar face din ea un fel de principiu prim. Cum aş putea defini existenţa fără să o determin ? Cum altfel decât făcând metafizică? Nu este cazul acestei lucrări care îşi propune alte obiective. Există o necesitate în ceea ce priveşte apelul la ficţiune, iar acest aspect mi se pare unul pozitiv, deoarece mintea ar rămâne blocată în determinări, în caz contrar. Voi presupune ca fiind reală o astfel de împărţire: manifestări active (voinţa, capacitatea de a acţiona sub imperiul voinţei, etc. ) şi manifestări pasive(percepţia, folosirea memoriei, etc.), deşi totul se poate schimba sub apelul la operaţionabilitate. Asocierea aceasta aplicată conştiinţei poate fi cu uşurinţă explicată drept un convenţionalism23, dar până atunci ea însăşi reprezintă ceva 23

Precum există fenomene fizice şi fenomene mentale ( lucru acceptat atât de filosofi, cât şi de oamenii de ştiinţă) , aşa am remarcat o sciziune între: static şi dinamic. Desigur, această împărţire poate fi aplicată fie numai fenomenelor fizice ( ca şi interpretări ale stării materiei), fie numai celor mentale( lucru evident, căci atât timp cât trebuie să existe un proces cu elementele sal , trebuie să existe şi ceva ce este pus în mişcare într-un anumit context, 19

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

anume. Voi analiza acum câteva dintre accepţiile lui Roger Penrose în acest sens, constând în interpretări posibile ale conştiinţei: a)

întreaga gândire este un calcul. Gândirea conştientă apare ca un rezultat al unor calcule adecvate. Gândirea, ca şi proces, apare în modul specific unui calcul, de unde ar rezulta faptul însuşi că ea ar putea fi replicată într-un program de calculator. Încărcarea ei într-o astfel de modalitate ţine de o caracteristică specifică amintită anterior prin „algoritmizare”. Astfel, testul Turing arată (sau nu) care este diferenţa dintre un program de calculator şi o minte umană (caz similar creierelor în container ale lui Putnam). Funcţionarea creierului este diferită de simularea funcţionării ca atare a creierului24. Ea nu poate fi simulată, întrucât aş avea în faţă simulare. În acelaşi timp nu cred că poate fi vorba despre nici o proiecţie întrun simulacru de funcţionabilitate, deoarece acesta este diferit de operaţionabilitatea ca atare.

b)

„conştienţa” este o caracteristică a funcţionării fizice a creierului, deşi orice activitate poate fi simulată prin calcul. Totuşi, simularea prin calcul nu poate face să apară „conştienţa”, ca şi o stare de veghe. Se presupune, ştiinţific discutând, că mintea dispune de un anumit număr de operaţii. Atunci s-a ridicat întrebarea: dacă se depăşeşte această barieră, se trece în mod cert în registrul „conştienţei”, chiar dacă mă aflu în faţa unui calculator performant? Mai exact, un calculator este capabil să îşi trezească propria

el fiind static iniţial). Cazul este similar asocierii conceptului „intelect” cu un alt concept –„ activ”- , sintagma rezultată fiind nu numai abstractă, ci extrem de percutantă. Tot ce mai trebuia făcut era construcţia direcţiei opuseadică „pasiv”- şi încărcarea cu sens a rezultatului respectiv. Nu presupun aici că sintagma „intelect activ” este simplă asociere convenţională încărcată ulterior cu sens, ci vreau să scot în evidenţă opţiunea lui Bachelard în legătură cu o amintită dogmatizare a filosofemelor, care trebuie să însemne ceva, mai curând decât altceva. 24

20

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

conştiinţă dacă dezvoltă un anumit număr de operaţii? Sunt oameni de ştiinţă (cum ar fi Ray Kurzweil25) care sunt convinşi de un răspuns pozitiv la această întrebare. Evident, argumentele lor pot fi supuse unei chestionări amănunţite care să pornească implicit de la acel principiu de obiectivitate. c)

Funcţionarea fizică specifică a creierului implică conştienţa, dar această funcţionare nu poate fi simulată corect prin calcul. Simularea funcţionării este un capitol de discutat, deoarece aprecierea efectivă a acesteia rămâne un subiect tratat individual. Aceasta, de asemenea, nu ştiu dacă este în mod cert cauza conştienţei însăşi, tocmai datorită faptului că s-ar trece de la algoritmic la non-algoritmic în mod instantaneu (de la calculabil la ne-calculabil).

d)

Conştienţa nu poate fi explicată folosind termeni de calcul din fizică sau orice alt termen din ştiinţă. Pentru Stephen Hawking abordarea fizică a conştiinţei umane este o idee puţin ciudată. Sigur, ideea în sine este extrem de atrăgătoare, însă trebuie să se indice în mod cert şi finalitatea acestui proces. De exemplu, Robert Sawyer26, în romanul său recent „Hominidis” încearcă să realizeze o abordare mecanico-cuantică a creierului uman. Desigur, voi menţiona că această lucrare este una aparţinând genului science-fiction, însă ceea ce contează este ideea în sine a acestuia, preluată (cred) din tentativele noi din ştiinţă-tehnică (acolo unde figurează inclusiv ideea lui Penrose).

25

26

Om de ştiinţă american şi inventator, autori a unro cărţi având ca teme de cercetare: inteligenţa artificială, transumanismul, singularitatea tehnologică sau futurismul. Una dintre opţiunile sale teoretice este concretizată în afirmaţia: „When you meet someone in 2040, there will be no clear distinction between biological and nonbiological intelligence”. Scriitor canadian de science-fiction, câştigător al premiilor Aurora (the Canadian Science Fiction and Fantasy Award), Arthur Ellis, Nebula. 21

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

Matematicianul şi fizicianul Roger Penrose ar inclina spre o interpretare similară punctului c): funcţionarea fizică a creierului implică conţtienţa. Voi lua exemplul cu jocul de şah27 . Numărul de piese albe este superior celui de piese negre. Calculatorul , pus în faţa unei situaţii care va impune înţelegerea stării de fapta jocului, va muta conform unei proceduri ce i-a fost implementată: va ataca pierzându-şi astfel nu numai o piesă de bază, ci pierzând partida (şah-mat). Deci, gândirea matematică nu este rezultatul unui proces de calcul, ci depinde de abilitatea noastră de a fi conştienţi de existenţa lucrurilor sau de o stare de fapt efectivă.

Bibliografie 27

Seymore, Jane şi Norwood, David, New Scientist, no. 1889, p.23, 1933, preluat de Penrose 22

Revista Vox Philosophiae http://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

1. Bachelard,Gaston,Dialectica spiritului ştiinţific modern, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986; 2. Bachelard, Gaston, La Terre et les Rêveries de la Volonté, L. Jose Corti, 1948; 3. Bachelard, Gaston, La poétique de l’espace, Presses Univ. de France- Quadrige, Paris; 4. Bachelard, Gaston, L’eau et les reves. Essai sur l’imagination de la matière, L. Jose Corti, 1989; 5. Currie, Gregory, The Nature of Fiction, Cambridge University Press, 1990; 6. Dummett, Michael, Originile filosofiei analitice, trad. Ioan Biriş, E. Dacia, Cluj-Napoca, 2004; 7. Field, Hartry, Realism, Mathematics and Modality, Blackwell, Oxford, 1989; 8. Frege, Gottlob, Fundamentele aritmeticii, trad. Sorin Vieru, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002; 9. Haugeland, John, Mind design, The MIT Press, 1997; 10. Heidegger, Martin, Fiinţă şi Timp, trad. G. Liiceanu,Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003; 11. Herbert, Frank, Ciclul Dune, trad. Ioan Doru Brana, Ed. Nemira, Bucureşti, 1991, 1992, 1993; 12. Husserl, Edmund,

Idées directrices pour une phenomenology, traduit par Paul Ricoeur,

Gallimard, 1950; 13. Penrose, Roger, Mintea omenească între clasic şi cuantic, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999; 14. Penrose, Roger, The Emperor’ s New Mind, Oxford University Press, 1990; 15. Penrose, Roger, The Shadow of Mind, Oxford University Press, 1994; 16. Putnam, Hilary, Raţiune, adevăr şi istorie, trad. Ioan Mariţa, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2005; 17. Putnam, Hilary, Sense, Nonsense, and the Senses: An Inquiry into the Power of the Human Mind, în The Journal of Philosophy, vol. 91, JSTOR, sep. 1994; 18. Putnam, Hilary, Philosophy of Language and Philosophy of Science, în Proceedings of Biennial Meeting of the Philosophy of Science Association, 1974; 19. Wittgenstein, Ludwig, Tractasus logico-philosophicus, trad. Mircea Flonta şi M. Dumitru, Ed Humanitas, Bucureşti, 2001;

23