Victor Craus-descoperirea Textului Literar.pdf

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

1

VICTOR CRAUS

MANUAL AJUTĂTOR PENTRU ÎNŢELEGEREA TEXTELOR LITERARE DESTINAT ELEVILOR DIN TOATE TREPTELE DE ÎNVĂŢĂMÂNT

2

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

Un cuvânt de încurajare pentru cititorii acestei cărţi Devenise o probă de foc redactarea comentariilor literare în cadrul examenelor de limba şi literatura română din cadrul examenelor de la finalul şcolii gimnaziale, liceale sau la examenele de admitere în unele facultăţi. Apoi, proba a fost înlocuită cu alte forme de analiză a textelor literare, chestionare, interpretări ale unor structuri poetice sau în proză, exerciţii de descoperire ale unor valori estetice în contexte literare sau nonliterare ş.a. Încercăm, prin această carte, să oferim celor interesaţi un mod de a aborda textul literar ca entitate dar şi ca o sumă de componente, aşa cum a fost creat de autor fără a uita că dincolo de text sau încorporat în acesta se află exprimarea unei sensibilităţi artistice particulare, unice, irepetabile în aceeaşi structură artistică. Există mai multe căi de acces spre textul literar: -emiterea opiniei impresioniste după lectura întregului text prin exprimarea calificativului estetic sau a stării provocate de parcurgerea produsului literar -descoperirea elementelor specifice textului, a mecanismelor de creaţie (forme expresive) componente stilistice ale acestuia, pentru identificarea calităţilor care individualizează creaţia literară faţă de altele din aceeaşi specie, gen literar sau zonă tematică -examinarea sub aspect tematic, stilistic, compoziţional a unui fragment pentru determinarea specificităţii unei întregi opere literare -studierea prin analogie cu o altă operă literară a unei creaţii pentru stabilirea acelor trăsături compoziţionale sau stilistice care individualizează opera, autorul, epoca în care a fost creată. Şi alte modalităţi de abordare pot reprezenta căi de acces către opera literară la fel de eficiente sau, poate, şi mai

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

3

eficiente. Fiecare profesionist deţine experienţa şi abilitatea de a obţine prin formele de investigare a textului acele informaţii despre creaţie şi creator care pot aduce mai aproape de text tânărul cititor şi facilitează înţelegerea unei opere ca pe un eveniment în viaţa artistului dar şi a fiecărui cititor. Te-ai întrebat, poate :”De ce profesorul vede în fiecare operă literară o creaţie exemplară?”, „Este profesorul un critic obiectiv?” Am mai afirmat faptul că nu există premisa emiterii unei singure opinii privind intimitatea operei literare. Fiecare operă se multiplică prin cititorii ei. De aceea textele dictate de unii profesori ca fiind prototipul, modelul sau singura modalitate de înţelegere a unui text literar reprezintă o crimă asupra integrităţii intelectuale a elevilor. Oferind un asemenea model, elevul are sentimentul că singurul deţinător al înţelegerii operei este profesorul că tu, nu va avea niciodată posibilitatea creării unei analize competente. De aici, teama ta faţă de textul literar, neîncrederea în capacitatea de a te identifica în creaţia pe care o lecturezi. Primul pas spre operă este încrederea că opera literară i se adresează şi că se va descoperi pe sine în cartea spre care accede. Următorii paşi urmează. Tehnicile de abordare, etapele analizei, emiterea opiniilor, terminologia care exprimă opiniile tale asupra conţinuturilor şi formelor literare se învaţă. Am avut in vedere toate acestea pentru ca tu, la orice nivel de studiu te-ai afla, sa poti aborda cu succes orice text vei avea in fata fara a fi nevoit sa inveti pe de rost o compunere si sa repeti ideile altora. Pas cu pas vei vedea ca esti in stare sa-ti depasesti teama si sa discuti de la egal la egal cu evaluatorii tai. Cartea de faţă te ajută să parcurgi paşii spre independenţa în analiza oricărei opere literare. Victor Craus

4

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

PASUL I : Câteva noţiuni de stilistică A. LIMBA LITERARĂ, LIMBA POPULARĂ, LIMBA STANDARD Este foarte important sa intelegi, mai intai, diferentele dintre conceptele care definesc diferitele aspecte ale limbii: limba literara, limba populara, limba standard si limba nationala ca realitati ale codului de comunicare intre vorbitorii acestei limbi. Limba se defineşte ca un ansamblu de mijloace fonetice, lexicale şi gramaticale care serveşte ca instrument de comunicare într-o comunitate lingvistică. Ea există în mod concret ca variantă literară, ca variantă teritorială şi istorică ( grai, dialect), socială ( argou), de grup restrâns (jargon) etc. Faptele de limbă pot fi judecate şi prin apartenenţa la un stil funcţional. Din acest punct de vedere, putem distinge două sectoare : unul care cuprinde fapte de limbă care au aproximativ aceeaşi frecvenţă şi aceleaşi semnificaţii în toate stilurile, formând fondul neutru stilistic, şi altul, cuprinzând fapte de limbă caracteristice unui stil funcţional. Limba literară este aspectul elaborat şi cel mai îngrijit al limbii ; reprezintă sinteza posibilităţilor expresive ale limbii unui popor. Trăsăturile limbii literare (1 )caracterul normat = obligativitatea respectării de către utilizatorii limbii literare a normelor fonetice, morfematice, lexico-semantice, gramaticale. La nivel fonetic şi morfologic, normele se grupează în norme ortoepice( de pronunţare a cuvintelor) şi norme ortografice (privitoare la reprezentarea grafică a structurii fonetice a cuvintelor); la nivel gramatical există norme morfologice ( care se referă la flexiune); norme sintactice( referitoare la organizarea enunţurilor), norme privind

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

5

regulile de punctuaţie, la nivel lexico-sintactic ( reglementează caracterul literar sau neliterar al unui text). (2) caracterul unitar şi stabil = existenţa normelor şi acceptarea lor de către toţi vorbitorii comunităţii lingvistice reprezintă premisa stabilităţii şi unităţii limbii literare ; aspectul scris asigură, prin calitatea de a rămâne înregistrat, garanţia acestei unităţi şi stabilităţi în timp ce varianta orală asigură ameliorarea formelor literare prin achiziţia de cuvinte, forme expresive din vorbirea orală. (3 )existenţa întregului registru funcţional = este posibilă prin cuprinderea tuturor stilurilor funcţionale : artistic, ştiinţific, publicistic, oficial, colocvial ş.a (4) rolul director al variantei literare = rezultă din influenţa variantei literare asupra tuturor celorlalte variante, asupra vorbirii regionale, dialectale, a limbii populare care preiau forme ale limbii literare. Limba populară este aspectul spontan, neelaborat al limbii care se manifestă cu prioritate oral şi se caracterizează prin : - diferenţieri de ordin fonetic de la o zonă la alta - existenţa unui număr de unităţi lexicale specifice unei zone - folosirea cuvintelor îndeosebi cu sens concret - simplitatea şi uniformitate în sintaxă Limba comună : limba întregii comuntăţi lingvistice, indiferent de apartenenţa dialectală a vorbitorilor. Este o variantă virtuală supradialectală a limbii române contemporane şi include fapte de limbă specifice tuturor vorbitorilor limbii indiferent de apartenenţa lor regională, socială etc. Limba naţională : limba folosită de vorbitorii limbii române care aparţin spaţiului naţional ( mijlocul de comunicare, codul) Limba standard : varianta limbii române neinfluenţată de elemente dialectale, în care limba este folosită cu sens denotativ. Ea serveşte drept model neutru cu care sunt comparate eşantioanele lingvistice cu trăsături regionale, expresive, afective ş.a.

6

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

Principalele momente ale evoluţiei limbii române literare Evoluţia limbii române literare s-a realizat în strânsă legătură cu evoluţia istorică, socială, economică a civilizaţiei şi culturii româneşti : a. Perioada începuturilor limbii literare ( sec. al XVI-lea) : scrisori particulare şi oficiale, traduceri din manuscrise ( mănăstirea Peri, Maramureş), tipăriturile diaconului Coresi şi a urmaşilor acestuia ; se creează premisele limbii unitare prin eliminarea regionalismelor şi a fonetismelor care diferenţiază graiurile, vorbirea regională şi se realizează modele de limbă unitară prin tipărituri. Se remarca efortul de a introduce limba ca instrument de comunicare in biserica (Simion Stefan, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul s.a.) b. Perioada variantelor provinciale ( sec. al XVI-lea - al XVIII-lea ) : manifestarea primele stiluri ( artistic, ştiinţific, oficial ) Apar împrumuturi din limbile : greacă, latină, turcă, slavonă. Se creează premisa impunerii unor norme unitare de utilkizare a limbii, supradialectale. c. Perioada de tranziţie spre epoca modernă ( sec. al XVIIIlea - sec. al XIX-lea): Limba română devine treptat un instrument al gândirii şi sensibilităţii moderne. Elementele limbii vechi coexistă cu forme noi atât lexicale cât şi morfosintactice ; se produce o uniformizare a fonetismelor cel puţin la nivelul limbii scrise. După 1870 se impune norma supradialectală unică. Se formează stilul publicistic şi se modernizează alte stiluri ( artistic, ştiinţific, oficial ) d. Perioada modernă ( a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până astăzi ) : limba literară devine un instrument desăvârşit exprimând cele mai nuanţate forme ale simţirii şi gândirii umane. Împrumuturile acoperă necesarul de termeni care exprimă realităţi materiale şi spirituale noi.

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

7

B. SILUL. DEFINIŢIE Stilul individualizează o persoană, un grup sau o naţiune, caracterizează sintetic un sumum de atitudini, de comportamente, de obiceiuri care determină modul de a fi receptat de indivizi, grupuri sau popoare. Stilul te include întro comunitate şi te separă de « ceilalţi » Buffon definea stilul :" Le style c'est l'homme même " Stilul poate fi definit ca totalitatea însuşirilor individuale : temperament, talent, nivel cultural, profesiune, experienţă de viaţă, deprinderi, obişnuinţe, capacitatea de a folosi sistemele limbii care particularizează o persoană. Etimologic : fr.stylos : instrument de scris Accepţiuni (cu referire la exprimarea unei comunicări literare) : - felul personal de a se exprima în scris sau oral - mod particular de folosire a resurselor limbii în diverse situaţii sau domenii - ansamblul tehnicilor şi mijloacelor utilizate de vorbitorul unei limbi pentru a obţine reacţii estetice ale altor persoane Stilul individual (personal) la cere face referire Buffon, este opus stilului funcţional folosit nediferentiat de o categorie larga de utilizatori, diferenţiind o persoană de alta. Particularităţile stilului individual se evidenţiază cel mai bine în cazul scriitorilor, identificarea acestei particularităţi fiind obiectivul esenţial al analizei literare. Stilul individual se identifică prin originalitate, factor determinant al valorii unei opere literare. Se cunosc numeroase situatii in care stilul unui scriitor este imitat voit sau nu de alti creatori ai aceluiasi gen sau specie literara. Imitarea stilului nu poate afecta in mod decisiv calitatea operei literare a unui epigon, asa cum se poate constata si din analiza creatiei unor poeti care descind stilistic din maniera eminesciana sau a unor prozatori care urmeaza stilistic prozatorii din perioada interbelica.

8

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

Trăsături generale ale stilului : (1) Claritatea - formularea şi exprimarea limpede a gândurilor şi sentimentelor în aşa fel încât receptorul să înţeleagă uşor mesajul emis. Boileau : " Ce que l'on conçoit bien s'énonce clairement " Opuse clarităţii sunt : a. Obscuritatea: comunicare confuză datorită textului ilizibil, pronunţiei incorecte, folosirii unor cuvinte ( neologisme, arhaisme, argou) necunoscute receptorului, a unor valori semantice necunoscute acestuia ş.a. " Farfuridi (emoţionat şi transpirat) : Atunci, iată ce zic eu, şi împreună cu mine ( începe să se înece) trebuie să se (sic!) zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate ( se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie moderaţi… adică nu exageraţiuni ! " ( I. L. Caragiale) b. Nonsensul : constă dintr-o contradicţie logică între formulare şi conţinut " Cotadi este scurt şi pântecos, cu musculatura proeminentă, cu picioarele îndoite de două ori în afară şi o dată înăuntru…" ( Urmuz) c. Paradoxul : exprimă o idee contrară celei general acceptată sau evidentă " Cine-ar fi putut să spună / Câţi secoli au trecut / Deo lună / De când nu te-am văzut ? " (G. Topârceanu) d. Echivocul : urmarea unei exprimări care poate fi înţeleasă în mod diferit de diferiţi receptori ; este utilizat adeseori în calambururi. " Caţavencu : Vreau ce mi se cuvine […] în oraşul acesta de gogomani unde eu sunt cel dintâi […] între fruntaşii politici." ( I.L.Caragiale) e. Banalitatea : informaţia considerată a fi foarte importantă este un fapt comun " Când este soare, e cald, când nu, nu !"

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

9

(I. Al. Brătescu Voineşti) f. Truismul : poate fi o banalitate considerată a fi un adevăr fundamental " Un popor care nu merge înainte stă pe loc " ( I. L. Caragiale) g. Tautologia : repetarea aceleiaşi idei prin două cuvinte aflate în raport de coordonare, de asociere sau repetarea aceluiaşi cuvânt cu valori sintactice diferite: " intrigi proaste", " mănâncă curechi cu varză", " femeia-i tot femeie" h. Pleonasmul : repetarea aceleiaşi idei prin două cuvinte diferite aflate în raport de subordonare :" primele începuturi", " scurtă alocuţiune" (2) Proprietatea constă în folosirea celor mai eficiente mijloace lingvistice în exprimarea unor idei sau sentimente Lipsa proprietăţii se poate manifesta prin : a. modificarea sensului unui cuvânt ( "ne-am răcit împreună") b. folosirea unui cuvânt sau expresii cu un sens sau o valoare gramaticală eronată, a unei construcţii greşite etc. (" curat murdar") c. amestecul unor stiluri (" famelie mare, renumeraţie după buget mică) (3) Precizia exprimării este dată de folosirea riguroasă a mijloacelor lingvistice ( cuvinte, sensuri, forme, structuri), organizarea clară a comunicării pentru a fi receptată conform intenţiei emiţătorului. Opuse preciziei sunt : a. Prolixitatea : o comunicare încărcată de cuvinte de prisos, dezorganizată " Eu, care familia mea de la patruzsopt în Cameră, şi eu ca rumânul imparţial, care va să zică… cum se ziţe… în sfârşit să trăiască !" ( I.L.Caragiale) b. Digresiunea : abaterea de la ideea iniţială a comunicării care influenţează negativ cursivitatea şi precizia acesteia.

10 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR " Mă recomand Tarsiţa Popeasca, văduva lu' priotu Sava de la Caimata, care a dărâmat-o Pache, când a făcut bulivardul ăl nou, şi fiu-meu, Lae Popescu" ( I. L. Caragiale) (4) Corectitudinea este urmare a respectării normelor limbii literare, având ca efect exprimarea clară, logică, coerentă, a gândurilor, stărilor, sentimentelor, ideilor ; se realizează prin folosirea sensurilor consacrate ale cuvintelor, evitarea termenilor de specialitate, a neologismelor rare, construcţiilor pleonastice, chivoce etc.) Abaterile de la această caracteristică a stilului cultivat sunt : a. Solecismul : este o greşeală de natură sintactică care constă în lipsa acordului, folosirea greşită a locuţiunilor conjuncţionale " Această stare precare nu se poate exista într-o ţară civilizată" (I.L.Caragiale) b. Anacolutul : Un dezacord provenind din întreruperea unei comunicări şi formularea alteia : " Împăratului ale cărui fiice nu-i spuseseră nimic de aceasta, nu-şi mai încăpea în piele de bucurie" ( P. Ispirescu) (5) Puritatea este pentru comunicarea orală uzul curent, iar pentru cea scrisă, tradiţia literară. Contrare purităţii sunt : folosirea unor cuvinte şi construcţii arhaice, utilizarea modificărilor metaplastice : proteza ( alămâie), epenteza (intinerar), paragoga ( speciment), afereza ( stâmpără-te), sincopa ( propiu), apocopa (un'te duci) folosirea formelor dialectale în locul formelor literare. Uneori folosirea acestor mijloace este impusă de opera literară : "Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet" ( M. Eminescu) ; " Fă, Tinco, fă ! papucii de mătase / Mărgelele, cerceii nu ţi i-a dat Năstase-/ Şi-n fiecare deşti câte-un inel / Nu ţi l-a strâns cu mâinile lui,el. // Cine ţi-a frământat carnea de abanos/ Şi ţi-a băut oftatul mincinos ?/ Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască / Făptura ta împărătească ?" ( T. Arghezi)

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

11

Folosirea modificărilor metaplastice în scop expresiv percepută uneori ca greşeală lexicală, morfologică, sintactică sau stilistică se numeşte licenţă poetică. Calităţile particulare ale stilului Vorbirea cultivată are o serie de caracteristici prin care se distinge stilul individual : naturaleţea, simplitatea, armonia, demnitatea, fineţea, retorismul, umorul, ironia, oralitatea. (a) Naturaleţea : exprimarea firească, lipsită de constrângere, rezultat al stăpânirii perfecte a resurselor expresive ale limbii şi a artei comunicării. Opusă naturaleţei este * afectarea : folosirea unor cuvinte preţioase, căutate spre a arăta o presupusă superioritate a unui vorbitor * emfaza : folosirea unor termeni meniţi să epateze pe receptor ( stilul bombastic) " Caţavencu : Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că sunt prea, că sunt ultraprogresist… că sunt liberschimbist… că voi progresul cu orice preţ…” (I.L.Caragiale) (b) Simplitatea : reliefarea valorii sugestive a cuvintelor , întrebuinţarea celor mai simple structuri lexicale şi morfosintactice prin care să fie reprezentată o idee Opusul simplităţii este *simplismul ca expresie a superficialităţii. " Peste-a nopţii feerie Gândul zboară-ncetinel Compunând o poezie Gândul meu zboară către el" ( G. Topârceanu) (c) Armonia : echilibrul între mesaj şi forma de comunicare a acestuia ; Opusul armoniei este * cacofonia : alăturarea unor sunete neplăcute auzului " Fuge ca gândul" (folclor)

12 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR (d) Demnitatea : folosirea acelor cuvinte şi expresii admise de simţul cultivat al limbii ; evitarea a ceea ce este trivial în vorbire. Opusul demnităţii este vulgaritatea (uneori folosită pentru a ilustra situaţii de viaţă condamnate de poet : " …fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stă ( M. Eminescu) (e) Retorismul : este o calitate care ar putea deveni un defect în cazul folosirii sale abuzive şi nepotrivite : exprimarea patetică, avântată a unei idei (f) Fineţea : subtilitatea în exprimare; receptorul avizat descoperă astfel sensuri profunde ale textului literar (g) Umorul : reliefarea unor aspecte hilare ale existenţei ; reflectă o atitudine jovială a naratorului ; uneori poate îmbrăca o atitudine severă, chiar tragică " Caţavencu : Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârsire” ( I.L.Caragiale) (h) Ironia : se identifică cu disimularea ( exprimarea contrariului a ceea ce crezi); există multiple forme de exprimare a ironiei : persiflarea, zeflemeaua, maliţia, autoironia, sarcasmul ( i) Concizia : utilizarea strictă a elementelor lexicale, stilistice necesare pentru exprimarea unor idei, stări, sentimente (j ) Oralitatea : imitarea particularităţilor vorbirii, a comunicării orale; crearea senzaţiei adresării directe : "Ei,ei ! Ce-i de făcut, Ioane ?" ( I. Creangă) Limbajul poetic • Este un element caracteristic al stilului artistic, present, în special, în textile literare; limba folosită cu intenţie estetică: declanşarea emoţiei estetice cu ajutorul unor particulariţăţi ale limbii, a tropilor şi figurilor de stil

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

13

1. FIGURILE DE STIL * la nivel lingvistic, figurile de stil se clasifică în : (a) Figuri de stil fonologice : - aliteraţie (repetarea unui fonem sau grup de foneme pentru crearea unei senzaţii auditive dominante) : "Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate " ( Gr. Alexandrescu) - paragoga (adăugarea unui fonem sau silabe la sfârşitul cuvântului, cu efect auditiv şi valoare stilistică ) : "Strigăte de-Alah ! Alahu ! se aud pe sus prin nori " ( M. Eminescu) - diereza ( trecerea de la situaţia de diftong la cea de hiat, cu intenţii expresive ) : "Mai suna-vei, duce corn / Pentru mine vreodată ?" - afereză ( căderea unui fonem sau grup de foneme în poziţie iniţială) : " Convins ca voi că el este nălţimea solitară" ( M. Eminescu) -sincopă (căderea unui fonem sau grup de foneme în interiorul cuvântului " Frumseţea-ţi e de ceară" ( M. Eminescu) - apocopa (căderea unui fonem sau grup de foneme în finalul cuvântului) " Grija noastră n-aib-o nime " ( M. Eminescu) - sinereză (fuziunea vocalelor în hiat într-un diftong sau triftong) : " Adormi-vom, troieni-va / Teiul floarea-i peste noi…" ( M. Eminescu) (b) figuri lexical-semantice : - perifraza ( asocierea de cuvinte care înlocuiesc un termen propriu ) :" Al vieţii vis de aur ca fulgu-i ca o clipă "

14 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR - metafora ( o comparaţie din care lipseşte termenul de comparat; exprimarea unei realităţi printr-alta comparabilă) : " Toată floarea cea vestită a întregului Apus" ( M. Eminescu) - personificare ( atribuirea unor trăsături umane lucrurilor, plantelor, fenomenelor naturii sau fiinţelor necuvântătoare) : " Auzi mândra glăsuire a pădurii de argint" ( M. Eminescu) - alegorie ( înşiruire de figuri de stil având înţeles unitar şi alcătuind o imagine plastică a unei stări, sentiment, idee) : " Părând pe veci a răsări / Din urmă moartea-i paşte / Căci toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte." ( M. Eminescu) - metonimie ( înlocuirea unui termen prin altul cu care se află în relaţie de descendenţă) : " Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium" ( M.Eminescu) - sinecdocă ( înlocuirea unui termen cu altul cu care se află în relaţie de contiguitate) " Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă" - eufemism ( înlocuirea unui termen virulent, lipsit de delicateţe sau de pudoare cu altul considerat de vorbitor ca acceptabil) : " S-a stins ca o lumină de palid felinar" - litotă ( exprimarea unei idei prin negarea contariului ei ) : - "Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac" ( M. Eminescu) (c) figuri realizate la nivel morfologic : - antimetateză ( repetarea componentelor unui segment sintactic în ordine inversă) : "Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ"

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

15

- chiasm ( repetarea unor segmente cu aceeaşi funcţie sintactică) : " Şi să scap din mână cârma şi lopeţile să-mi scape" ( M.Eminescu) - enumeraţie (acumulare prin coordonare a mai multor segmente sintactice) : "Vede Eufratul, Tigris, Nilul, Dunărea bătrână" (M.Eminescu) - emfază (enunţ căruia i se acordă importanţă deosebită marcată prin intonaţie) : " Însuşi Mircea mână-n luptă vijelia-ngrozitoare" - elipsa (suprimarea unui segment sintactic uşor de dedus) :" Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit" - brahilogie ( eliminarea unor termeni care pot fi subînţeleşi) : "Iară noi? Noi epigonii? Simţiri reci, harfe zdrobite…" - comparaţie ( alăturarea a doi termeni cu intenţia de a scoate în evidenţă trăsături asemănătoare) : " Soarele rotund şi palid se prevede pintre nori / Ca un vis de tinereţe pintre anii trecători" (V.Alecsandri) - oximoron ( alăturarea a doi termeni contradictorii din care poate rezulta ironia autorului) : " Iar în lumea sta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici" ( M. Eminescu) - inversiune ( răsturnarea topicii normale pentru a evidenţia un anumit termen) : În vaduri ape repezi curg / Şi vuiet dau în cale / Iar plopi în umedul amurg / Doinesc eterna jale" ( G. Coşbuc) - dislocare ( izolare prin topică afectivă a unui segment sintactic): " Nu voi părul să mi-l taie / Ce-mi ajunge la călcâie" ( M. Eminescu) - epitet ( determinant sintactic cu valoare plastică) : " Şi sufletul înviforat îmi spune/ Că fătul ăst' al patimii

16 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR amare/ Şi-al dorului ce moare-n aşteptare/ E solul sfânt… înfricoşatul crainic,/ Izbăvitor durerilor străbune" (O. Goga ) (d) figuri logice şi de compoziţie realizate prin : - epifrază ( enunţ sau segment de enunţ care se adaugă pentru a stabili o restricţie la enunţul anterior) : "Răspândindu-se în roiuri întind corturile mari / Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari" ( M. Eminescu) - exclamaţie retorică ( enunţ exclamativ care sugerează o stare emotivă puternică) :" O, Te-admir progenitură de origine romană" - imprecaţie ( blestem) : " Usca-s-ar izvoarele toate şi marea/ Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea,/ Topească-se jalea ca scrumul,/ Funingini, cenuşă, sacopere drumul." ( T. Arghezi) - hiperbolă (mărirea sau micşorarea imaginii sau acţiunii peste limitele posibile) : " Sălbatecul vodă e-n zale şi fier/ Şi zalele-i zuruie crunte,/ Gigantică poart-o cupolă pe frunte,/ Şi vorba-i e tunet răsufletul ger,/ Iar barda-i din stânga ajunge la cer,/ Şi vodă-i un munte." (G.Coşbuc) - antiteză (asocierea unor idei, imagini, acţiuni cu sens contrar) : "Când voi murind în sânge, ei pot să fie mari" ( M.Eminescu) - paradox ( enunţarea unei idei aparent contrară adevărului unanim acceptat) : "La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă / Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns" ( M. Eminescu) - interogaţie retorică ( întrebare care nu aşteaptă răspuns, fiind folosită de autor pentru realizarea unei construcţii epice:"Gorunule din margine de codru / De ce mă-nvinge cu aripi moi atâta pace…?" ( L.Blaga)

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

17

- invocaţie retorică (adresare muzei sau unui personaj legendar etc. în scopul rezolvării unei dorinţe puternice, iluzorii sau atemporală ca în blesteme ):"Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei / Să-i împarţi în două cete : în smintiţi şi în mişei" ( M. Eminescu) - repetiţie ( folosirea de mai multe ori a aceluiaşi cuvânt sau a mai multor cuvinte pentru a mări efectul, impresia ideea) :" Care vine, vine, vine calcă totul în picioare" 2. VERSIFICAŢIA Versificaţia se ocupă cu tehnica alcătuirii versurilor şi folosirea regulilor prozodice. Ea are în vedere : versul, strofa, ritmul, rima şi măsura. VERSUL : este unitatea de bază a textului poetic şi este alcătuit dintr-un cuvânt sau mai multe cuvinte organizate în unităţi ritmice (picioare) STROFA : reprezintă o unitate de conţinut formată din două sau mai multe versuri ; strofele pot fi organizate astfel : distih : " O luptă-i viaţa deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor" ( G. Coşbuc) terţină :" Sărmanul suflet cearcă şi nu ştie Ce ton să prindă, ce cuvânt s-aleagă Căci toate-l cheamă-l strigă şi-l îmbie" ( Şt.O.Iosif) catren :" Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii, E ca în minte să te am Şi-ncet să te apropii." ( M. Eminescu) cvintet: " Pustie şi albă e camera moartă… Şi focul sub vatră se stinge scrumit…Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,

18 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Cu nici o scânteie în ochiu-adormit Iar geniu-i mare e-aproape un mit…" (Al. Macedonski) sextină : strofa formată din 6 versuri ; etc. RITMUL : succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate ; silabele se grupează în unităţi prozodice numite picioare. * troheu : picior bisilabic, prima fiind accentuată ( _' _) " Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet) * iamb : picior bisilabic, a doua silabă fiind accentuată ( _' _ ) " Mai am un singur dor" * dactil : picior trisilabic, prima accentuată ( _' _ _ ) * amfibrah : picior trisilabic, a doua silabă accentuată ( _ _' _ ) * anapest : picior trisilabic, a treia silabă accentuată (_ _ _' ) * coriamb :picior din patru silabe, prima şi ultima accentuate( _' _ _ _') * peon : picior format din patru silabe, una din ele fiind accentuată: " Somnoroase păsărele / Pe la cuiburi se adună" ( M. Eminescu) MĂSURA : reprezinta totalitatea silabelor unui vers grupate în unităţi prozodice ; Cele mai interesante măsuri sunt : - hexametrul : alcătuit din 6 dactili, ultimul catalectic - endecasilabul : alcătuit din 11 silabe, folosit cu precădere în sonete - alexandrinul : din 13 silabe, când rima este masculină, din 14 când este feminină; versul este despărţit în două emistihuri prin cezură " Când/ voi/ mu/ri/ iu/bi/to // la/ creş/tet/ să/ nu-mi/ plângi/"

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

19

RIMA : este creata de consonanţa sunetelor finale din silabele ultimelor cuvinte din două sau mai multe versuri ; se au în vedere ultimele vocale accentuate. După calitatea lor, rimele se clasifică în: a.rime masculine : când accentul cade pe ultima silabă : " Spre munţi să merg / În zbor alerg" ( Al. Macedonski) b. rime feminine : când accentul cade pe penultima silabă :" Peste vârf de rămurele / Trec în stoluri rândunele" ( M. Eminescu) După alternanţa rimei în strofă, rimele pot fi : a.rimă împerecheată ( rimează versurile : 1-2;3-4) b. rimă îmbrăţişată ( rimează versurile 1-4;2-3) c.rimă încrucişată ( rimează versurile 1-3; 2-4) d. monorimă ( rimează 1-2-3-4) a.

b. c.

d.

POEZIA CU FORMĂ FIXĂ : sonetul : poezii alcătuite din două catrene şi două terţine, endecasilabi iambici cu 4-5 rime ; strofa I : a-b-b-a, strofa a II-a : b-a-a-b, strofa a III-a: c-d-e, strofa a IV-a : c-d-e ( sonetul italian) gazelul : alcătuit din distihuri, rima primului distih revenind la fiecare al doilea vers al următoarelor distihuri glosa : începe cu o strofă temă, fiecare strofă următoare fiind comentariul a câte unui vers din strofa-temă, versul respectând aflându-se în finalul strofei respective; în final se reia prima strofă în ordine inversă rondelul : alcătuit din două catrene şi un cvintet, având numai două rime ; primele două versuri revin în finalul celui de al doilea catren iar primul vers revine ca versul al cincilea în strofa a treia.

20 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Exerciţii aplicative : 1. Identificaţi în textul de mai jos figurile de stil şi explicaţi valoarea lor expresivă în context : " Iar în mândrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind ; Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic, Când coboară-n dulce ropot din tăpşanul prăvălatic, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, În cuibar rotind de ape, peste care luna zace." ( M. Eminescu) 2. Analizaţi în textele de mai jos rima, ritmul, măsura şi mijloacele de realizare a expresivităţii : a." De-atâtea nopţi aud plouând Aud materia plângând Sunt singur şi mă duce-un gând Spre locuinţele lacustre” ( G. Bacovia) b. " Sara pe deal buciumul sună cu jale Turmele-l urc - stele le scapără-n cale Apele plâng clar izvorând în fântâne Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine." (M. Eminescu ) c."Despre tine şi otravă, E mai vie născocirea despre slavă şi albine, când iubirea o îmbie, scriu în rune o poveste scriu în rune ani de fiere căci ce este nu se spune. Şi de miere. Zic din strune." ( T. Arghezi) Exerciţiul 3: Comentaţi rolul stilistic al pluralului substantivelor subliniate din textele de mai jos

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

21

a." Codrul cu prăpăstiile şi singurătăţile lui rămăsese stăpân peste noi.Vei fi singur, cu fantomele şi vei înţelege că ai intrat în epoca renunţărilor. Pentru vânătorii tineri cartea, profesorii şi zilele lungi de clasă sunt de multe ori nişte incomensurabile zădărnicii." (M. Sadoveanu) b. " Cu vreascuri uscate, aţâţai un foc uriaş şi întunecimile îngrozite fugiră să-şi adăpostească frica lor în marginile cele mai depărtate ale pământului" ( C. Hogaş) D. ANALIZA STILISTICĂ • Analiza stilistică are ca scop evidenţierea valorilor expresive ale limbajului având în vedere un text literar(ficţional),neliterar( nonficţional) sau un context. * contextul ( situaţia care reliefează un fapt sau un grup de fapte stilistice) poate avea diferite mărimi, în raport cu faptele de limbă pe care le urmărim. Acest context se numeşte context suficient.) Analiza stilistică are în vedere următoarele metode şi procedee de investigare a unui context suficient (a) citirea , care ne pune în contact cu contextul de analizat. Lectura trebuie făcută de atâtea ori încât să asigure înţelegerea mesajului, receptarea formei, sesizarea subtextului prin intuirea stărilor şi sentimentelor cuprinse în formula literară analizată ; (b) observarea contextului duce la desprinderea faptelor de limbă cu importanţă stilistică, distanţarea de text şi pătrunderea în construcţia intimă a acestuia; (c) statistica este operaţia de culegere a datelor : frecvenţa unor construcţii, a unor figuri de stil, nivelurile limbii ş.a.;

22 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR se asigură astfel sesizarea individualităţii textului ( prin comparaţia cu alte texte) (d) izolarea (separarea faptelor semnificative), identificarea (stabilirea apartenenţei la un nivel de limbă), selectarea (operaţia de distingere a esenţialului de întâmplător) şi catalogarea (clasificarea faptelor stilistice şi ierarhizarea lor pentru determinarea specificului contextului) (e) modelarea ( reducerea unei structuri (fapt stilistic) la un sistem analog în scopul studierii caracteristicilor şi expresivităţii acelei structuri ; compararea modelului cu structura dată identifică specificitatea structurii analizate; (f) sinteza cercetării rezultă din conexarea şi corelarea faptelor specifice contextului şi este semnificativă pentru analiza stilistică a contextului. Analiza stilistică poate fi : (1) parţială ( vizează un nivel lingvistic) urmărind : - analiza lexicală ( gruparea hiponimică a cuvintelor, diferenţierea lor sinonimică, funcţională, diferenţierea semantic-expresivă, mijloace de figurare, mijloace de exprimare a umorului, oralităţii ş.a.) - analiza morfologică ( predominarea unei anumite părţi de vorbire şi efectul acesteia, folosirea numitor clase sau categorii morfologice ) - analiza sintactică (topica, coordonarea şi subordonarea sub aspectul determinării caracterului elaborat al textului - analiza fonetică (adaptarea fluxului sonor la idee, mesaj, expresivitatea formelor prozodice, accentul, intonaţia) (2) comparativă (reliefarea aspectelor stilistice ale unor opere literare ale aceluiaşi scriitor sau ale unor scriitori din acelaşi curent literar sau epocă etc.) (3) integrală ( cercetarea aspectelor esenţiale, definitorii ale stilului unei opere sau ale unui scriitor (4) secvenţională (observarea pe un eşantion reprezentativ de text, a operei)

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

23

STILURILE FUNCŢIONALE * sunt variante ale limbii literare folosite într-o activitate de comunicare specifică, într-un domeniu determinat, caracterizate prin trăsături lingvistice distincte. Sfera de utilizare a stilurilor funcţionale : a. stil colocvial : relaţii interpersonale sau neprotocolare, în activitatea sau viaţa cotidiană b. stil publicistic : utilizat în mass-media sau în publicitate c. stil administrativ - juridic (oficial) : folosit în materiale specifice, documente sau alte tipuri de lucrări specifice instituţiilor, administraţiei sau în raporturilor persoanelor fizice cu persoanele juridice d. stil ştiinţific : valorificat în studii, cercetări ştiinţifice, materiale cu caracter tehnic şi ştiinţific Identificarea stilurilor funcţionale a. primul reper care trebuie să-ţi atragă atenţia este adnotarea din josul textului (dacă şi se oferă un text spre analiză). Vei observa că, între paranteze sau între ghilimele se află titlul lucrării literare sau nonliterare din care este extras fragmentul, textul din care a fost extras, eventual ziarul, revista sau volumul căruia îi aparţine. Aceste indicaţii bibliografice îţi dau o opţiune privind stilul în care se poate încadra textul propus. b. Clasificarea textului - conform specificului discursului : * discurs ficţional (compunere literară (poetică sau în proză), epistolară sau care utilizează proprietăţile expresive ale limbajului) * discurs nonficţional ( text destinat mass-mediei, ştiinţific sau care foloseşte valorile proprii ale limbajului : articole ştiinţifice, cercetări de specialitate, lucrări cu funcţie cognitivă) - conform sferei culturale

24 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR * domeniul estetic * domeniul ştiinţific * domeniul juridic * domeniul administrativ - conform situaţiei de comunicare * de tip colocvial / stil colocvial : corespondenţă privată, scrisori, cărţi poştale, conversaţie uzuală, relatări…) * de tip literar / stil beletristic (artistic) : poezie, proză texte dramatice * de tip publicistic/ stil publicistic : materiale destinate massmedia scrisă sau vorbită ( articole publicitare, dezbateri, interviuri, mese rotunde, portrete nonliterare, ştiri culturalsportive, reportaje nonliterare) * de tip ştiinţific / stil ştiinţific : studii, articole, referate din domeniul cercetării, cu caracter tehnic cuprinzând informaţii, reguli, legi cu caracter ştiinţific, manuale şcolare, comunicări elaborate de oameni de ştiinţă etc.) * de tip oficial / stil juridic-administrativ : C.V.-uri, autobiografii, cereri, memorii, legi, referate cu caracter administrativ, recomandări, referinţe…) c. Elementele situaţiei de comunicare * având în vedere raportul emiţător-receptor (E-R) : emiţătorul poate fi specializat ( profesionist în domeniul în care practică tipul de discurs : scriitor, cercetător, jurist, om de ştiinţă, sociolog, funcţionar administrativ) sau nespecializat (autor ocazional de scrisori, creaţii cu caracter literar, administrativ, juridic-administrativ ş.a.) iar receptorul, poate fi, la rândul său, specializat sau nespecializat în sensul exemplelor date mai sus. * având în vedere efectul mesajului, acesta poate să exprime : acordul cu punctul de vedere exprimat prin mesaj, identificarea cu acesta sau internalizarea (influenţa prin modelul de comportament cuprins în mesaj până la schimbarea esenţială a unui mod de receptare al celui care îl percepe, integrarea în

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

25

atitudinea persoanei a unui alt sistem de valori) ex. renunţarea la consumul de alcool. * având în vedere funcţia mesajului, acesta poate avea caracter de : - informare ( întrebările mesajului informativ sunt : cine ? ce ? mde ce ? când ? unde ?) ; are funcţie pragmatică şi se poate referi la evenimente naţionale şi internaţionale, legislaţie, economie etc. -publicitate/ propagandă mesajul este formulat din perspectiva capacităţii de influenţare, de convingere în legătură cu o atitudine politică, economică, socială, morală, religioasă etc. -divertisment : scopul este de a crea o atmosferă de destindere pentru atragerea unei anumite categorii de receptori -educativ/ estetic promovează formarea într-un anumit domeniu de larg interes sau în domeniul cultural-artistic, sportiv, estetic * avându-se în vedere încărcătura emoţională a textului, mesajul generat poate fi : emoţional, persuasiv, manipulant, prohibitiv, critic, polemic, neutru Acum avem la îndemână principalele instrumente de cercetare a textelor literare (ficţionale şi nonficţionale). Ne sunt necesare cuvintele cu care să definim. Pasul următor va fi, deci, asimilarea principalelor instrumente de verbalizare a ceea ce observăm în text : conceptele operaţionale Am ales, din multimea acestora cateva care sunt utilizate frecvent in analizele literare, comentariile stilistice sau alte tipuri de investigare a textelor literare sau nonliterare. Desigur, micul glosar oferit de noi poate fi imbogatit si iti recomand sa o faci cu ajutorul manualului recomandat de profesorul tau de limba si literatura romana sau din proprie initiativa.

26 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

PASUL AL II-LEA : Concepte operaţionale ACCENT Scoaterea în relief a sunetelor dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt într-o propoziţie prin pronunţarea mai apăsată a acestora. De regulă, fiecare cuvânt conţine o silaba accentuată. Excepţie fac cuvintele formate din silabe atone (ex. pronume personale formă neaccentuată, verbe auxiliare) care pot forma unităţi fonetice cu prima sau ultima silabă de care sunt legate prin cratimă : m-aş duce, vazut-ai. Cuvintele polisilabice pot avea un accent principal şi unul sau mai multe accente secundare: in'- e- ga- la'- bil; repartizarea accentelor în cuvintele unui text poetic dă una din cele mai importante calităţi ale poeziei: ritmul (vezi, cap. ritmul) Accentul poate fi: dinamic (care dă specificul cuvântului şi limbii; în limba romană accentul cade, de cele mai multe ori, pe ultima sau penultima silabă), tonic (alungirea unei vocale dintr-o unitate prozodica), afectiv (care se manifestă la nivelul unei comunicări de tip propoziţional scoţând în relief un cuvânt dintr-o propoziţie pentru a sublinia importanţa acestuia în comunicare). Ex. „ Pe umeri pletele-i curg râu" (G. Coşbuc) : atenţia cititorului se polarizează asupra cuvântului plete", podoabă care singularizează personajul din perspectiva îndrăgostitului fiind unul din motivele idealizării fiinţei dragi, a opţiunii sale pentru aceasta. Motivul „pletelor” apare frecvent în creaţia populară: Ileana Cosânzeana are plete de aur, feciorii poartă plete de aur etc. „pletele” fiind un însemn al angelicului ceea ce explică atenţia acordată acestuia de poet atunci când doreşte să creeze o imagine a fiinţei spre care aspiră un îndrăgostit.

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

27

Accentul poate avea şi rol semantic în cazul omografelor (cuvinte care au acelaşi înveliş sonor dar valori semantice diferite : ve'selă / vese'lă, a'cele / ace’le, tor’-turi / tor-turi’ etc. ALEGORIE Figură de stil alcătuită dintr-o înşiruire de metafore, personificări, comparaţii formând o imagine unitară prin care poetul sugerează noţiuni abstracte prin intermediul unor fapte şi întâmplări cu substrat moralizator sau educativ. Exemplu: „alegoria moarte – nuntă” din balada “Mioriţa”: “… Iar tu de omor Soarele şi luna Să nu le spui lor, Mi-au ţinut cununa; Sa le spui curat Brazi şi păltinaşi Că m-am însurat I-am avut nuntaşi Cu-o mândră crăiasă, Preoţi, munţii mari, A lumii mireasă; Paseri. Lăutari, Că la nunta mea Păsărele mii A căzut o stea; Şi stele făclii !" Alegoria este şi modalitatea de reprezentare a unor moravuri şi comportamente umane sub forma unor acţiuni ale căror eroi sunt animale sau păsări (în fabule). Cei mai cunoscuţi fabulişti romani au fost: Dimitrie Ţichindeal, Grigore Alexandrescu, Alecu Donici. Dimitrie Cantemir a folosit alegoria pentru reprezentarea situaţiei politice a epocii sale după moartea tatălui său, Constantin Cantemir, în romanul alegoric: “Istoria ieroglifică". Alegoria poate fi definită şi ca o metodă de creaţie: în poemul „Luceafărul" al lui M. Eminescu, personajele au încărcătură alegorică reprezentând omul comun (fata de împărat, Cătălina, Cătălin), sau geniul (Hyperion, Demiurgos) a căror antiteza generează mesajul poemului; emirul din „Noapte de decembrie” a lui Macedonski reprezintă poetul ş.a. Ghicitorile au şi ele la bază o alegorie.

28 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR ALITERATIE Procedeu literar folosit în construcţia poetică: constă în repetarea aceluiaşi sunet sau a unui grup de sunete într-un context poetic pentru a sugera o stare, o emoţie, mişcarea. Este o formă superioară a armoniei imitative care sugerează zgomote din natură, dar aliteraţia propriu-zisă este un procedeu mult mai subtil de natură fonetică, apelând la capacitatea anumitor sunete de a sugera trăiri umane, emoţii. Efectul polifonic al sunetelor aflate într-o anumită organizare sonoră creează, în această împrejurare o impresie puternică asupra cititorului de poezie care, de obicei, asociază armonia sonoră cu senzaţii subtile datorate intenţiei reflexive a limbajului. Exemplu: în poezia lui M. Eminescu: "Sara pe deal", repetiţia vocalei „a" în primul semivers şi dominaţia vocalei „u" în al doilea semivers, precum şi organizarea fonetică din versul următor, sugerează atmosfera romantică, pastorală : „Sara pe deal buciumul sună cu jale/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale". în acest fel, Eminescu transmite dincolo de sensul cuvintelor, emoţia care-l domina pe îndrăgostit în momentele premergătoare întâlnirii cu iubita sa. Acest procedeu face ca sugestia textului sa depăşească valoarea tranzitivă a cuvintelor şi putem vorbi, în versul următor de dominanţa intenţiei reflexive a limbajului: „Apele plâng clar izvorând din fântâne” (vezi, Tudor Vianu, „Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului") Procedeul se întâlneşte la Vergilius în “Georgicele" ca şi în poezia anglo-saxonă din sec. al IX-lea. În literatura română aliteraţia se întâlneşte cu predilecţie la romantici având rolul de a sugera atmosfera specifică a creaţiei acestora ANACOLUT Construcţie sintactică considerată a fi greşită datorită faptului că are la bază un dezacord gramatical. Acest dezacord este specific stilului oral fiind prezent şi în „O samă de cuvinte” a

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

29

lui Neculce sau în „Amintirile” sau poveştile lui Ion Creangă: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu. când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi băieţii de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!" (Amintiri din copilărie). Anacolutul apare şi ca procedeu al stilului direct reprezentând tendinţa vorbitorului de a exprima cât mai repede un mesaj. Vorbitorul începe o construcţie fără a şti cum o va încheia şi, din graba de a comunica mesajul, schimbă construcţia iniţială: „Cine strica dragostile Mânce-i grâul păsările „ sau : "Cine tot vorbeşte, lucrul nu-i sporeşte" (folclor) Construcţia iniţială poate fi părăsită, de cele mai multe ori, când se intercalează o propoziţie subordonata: „Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi" (Ion Creangă) Gramatical, forma de nominativ a substantivului „moşneagul" se explica prin faptul că acesta este atât subiect gramatical cât şi logic. Anacolutul, ca greşeală gramaticală îşi are originea în dificultatea vorbitorului mai puţin cultivat de a urmări o frază dezvoltată. ANTIFRAZA Folosirea unui cuvânt sau a unei expresii cu sens contrar celui real (acceptat de vorbitori), având de cele mai multe ori un substrat ironic. Acest procedeu este cunoscut încă din antichitate, În cultura greacă şi latină. În literatura română este prezent în creaţia orală dar şi în cea cultă: la Ion Creanga, I. L.

30 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Caragiale, I. A. Bassarabescu ş.a. „ în alta zi ne trezim că iar vine părintele la şcoală, cu moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce dar de şcoală nouă, un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos şi părintele îi pune nume „Sfântul Nicolai", după cum este şi hramul bisericei din Humuleşti" (Ion Creanga, Amintiri din copilărie) „- iubite şi stimabile d-le Caţavencu, nu înţeleg pentru ce între doi bărbaţi, cu oarecare pretenţie de seriozitate, să mai încapă astfel de meşteşuguri şi rafinării de maniere... " (I. L. Caragiale, 0 scrisoare pierdută) Denumirea „drăguţ de biciuşor" şi formula de adresare: "lubite şi stimabile", au, desigur, în cete două texte sens ironic acoperind o cu totul altă realitate decât o exprima sensul propriu al cuvintelor respective. Antifraza este o modalitate de a realiza, în plan literar, o transpunere a ironiei. Esenţa antifrazei, ca procedeu, se află în literatura populară fiind exprimată plastic prin formula "haz de necaz" care acoperă o trăsătură specifică a spiritului ironic şi bonomia poporului roman. Folosirea antifrazei este legată de intenţia ironică a autorului care sugerează printr-o afirmaţie contrariul ei lăsând pe cititor să perceapă sensul subtil, satiric al exprimării. În esenţă, prin extensie, antifraza este o modalitate de a sugera o stare prin altă stare, o disimulare a intenţiei de a exprima dezacordul în mod agreabil. ANTITEZA Procedeu stilistic prin care sunt situate în opoziţie două cuvinte sau două texte care prezintă literar fapte, personaje, idei, situaţii, fenomene pentru a scoate în relief conţinutul acestora. Fiind prezentă cu predilecţie în creaţia romantică, se foloseşte şi sintagma „antiteza romantică". Antiteza apare, însă, şi în creaţia populară:

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

31

„ Vreme vine, vreme trece N-am cu cine mă petrece şi cu cine am avut Vai de mine, I-am pierdut L-a mâncat negrul pământ La besearecă-n mormânt !" ( folclor) Termenul de antiteza se foloseşte şi în reliefarea, în opere literare, a unor personaje opuse moral sau fizic: Mircea şi Baiazid (în Scrisoarea III de M. Eminescu), Mihai şi Hassan (în Paşa Hassan a lui G. Coşbuc) sau a unora care reprezintă „angelicul" şi „demonicul": domnitorul Alexandru Lăpuşneanu şi soţia acestuia, Doamna Ruxanda, personajele Răzvan şi Vidra din drama lui B. Petriceicu Haşdeu sau Dionis şi Maria din „Sărmanul Dionis" a lui M. Eminescu. „Era un contrast plăcut: faţa lui trasă şi fină, din care nu se putuse încă şterge amărăciunea unei tinereţi apăsătoare ci, rămăsese încă o trăsătură de nespusă naivitate în jurul gurei, lângă fizionomia ovală, rotunzită şi alba a ei... chipul unui tânăr demon lângă chipul unui înger, ce n-a cunoscut niciodată îndoiala... " ( M. Eminescu, Sărmanul Dionis) Antiteza romantică apare ca o trăsătura caracterologică a creaţiei eminesciene. APOLINIC Concept estetic prezentând teoriile despre artă a filosofilor germani Schelling şi Nietzsche privind atitudinea în artă şi cultură semnificând atitudinea lucidă, raţională, orientată spre ordine, măsura şi armonie; pătruns de spiritul unei contemplări detaşate, senine. Termenul a fost creat în limba germană având ca rădăcina numele zeului Apollo văzut ca imagine a echilibrului şi perfecţiunii antice aşa cum este imaginat de statuile care II

32 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR reprezintă. Atitudinea apolinică caracterizează creaţia parnasienilor a căror contemplare rece, impersonală este rezultatul cultului pentru perfecţiunea formelor, a limbajului, punerea accentului pe măiestria literara. Acestei atitudini i se opune cea degajata, de frondă a simboliştilor care neagă fundamentele esteticii parnasiene cultivând o poezie a emoţiilor subiective şi a întâmplării, a muzicalităţii şi corespondentelor între senzaţii, o poezie lipsită de disciplina şi rigiditatea parnasiană. Conceptul opus apolonicului este dionisiacul (vezi p. dionisiac), expresie a extazului, a libertăţii creatoare şi bucuriei estetice. În textele literare se vorbeşte despre atitudinea apolonică ca manifestare ce arte în vedere comportamentul raţional, detaşat faţă de subiect, obiectivat ex. în „Riga Crypto şi lapona Enigel", Ion Barbu imaginează un astfel de personaj în lapona Enigel, o tânără venită din Nord în căutarea luminii şi căldurii soarelui şi care, poposind într-o poiană visează o idilă cu „mirele” poenii, Crypto, reprezentare a umezelii şi întunericului; ea îşi urmează drumul în ciuda pasiunii iraţionale a regelui ciupercilor care, în aspiraţia sa pentru o lume superioară, cea a laponei, o chema, inconştient, asemenea lui Hyperion, spre moarte. ARMONIE IMITATIVA Procedeu poetic prezent în poezia antică latină, anglosaxonă şi nord-germanică (Das Niebelungenlied) dar şi în creaţia poeţilor romantici din perioada de la 1848 dar şi de mai târziu: D. Bolintineanu, Cârlova, Alecsandri, M. Eminescu şi care constă în repetarea în acelaşi context poetic a unor grupuri de sunete pentru a sugera zgomote din natură, mişcarea etc. Armenia imitativă se poate clasifica după forţa de sugestie şi complexitate : ♦ simplă : „Care vine, vine, vine calcă totul în picioare..." (M. Eminescu) ♦ expresivă imitativă : „Prin vulturi vântui viu vuia"

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

33

( G. Coşbuc) ♦ vocalică : „Pustie şi alba e camera moarta" (Al. Macedonski) ♦ expresivă simbolică : „Când sorii se sting şi când stelele pică..." ( M. Eminescu) Prima situaţie reprezintă o repetiţie progresivă, care sugerează prin sonoritatea verbului repetat atmosfera specifică atacului descris de Eminescu în timp ce următoarele două exprimă un sunet din natură şi, respectiv, o stare reflectată întro imagine vizuală. Ultima, cea mai complexă, aparţinând lui M. Eminescu, reflectă o mişcare cosmică cu efect în plan uman. Simboliştii instrumentalişti au creat o poezie care valorifică forţa sugestivă a cuvintelor: Ştefan Petică, Al. Macedonski, D. Anghel, loan Theo, reprezentanţi ai etapei tatonărilor simboliste de la revista „Literatorul" a lui Al. Macedonski care enunţă ideea unei „ poezii a viitorului” atrăgând astfel atenţia asupra unei trăsături caracteristice a limbii, sugestia prin sonoritatea sunetelor care construiesc cuvântul. ARTA POETICA Lucrare cu caracter teoretic sau artistic în care sunt prezentate principiile poetice ale unui curent, şcoală, orientare, epocă literară sau ale creaţiei unui poet, prozator sau dramaturg. Fiecare mare epocă literară se regăseşte într-o artă poetică. Cele mai cunoscute opere din aceasta categorie sunt: Poetica lui Aristotel, Ars poetica a lui Horatiu, L'art poetique a lui Boileau, prefaţa la drama Cromwell a lui V. Hugo ş.a. În creaţia românească sunt remarcabile artele poetice ale lui M. Eminescu, („Epigonii"), 0. Goga („Rugăciune"), L. Blaga („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"), T. Arghezi („Testament”), I. Barbu („Joc secund"), Nichita Stănescu („În dulcele stil clasic"), Ştefan Augustin Doinaş („Mistreţul cu coIţi de argint"), Marin Sorescu („Iona").

34 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Unele arte poetice transpun poetic idei estetice recunoscute în epocă. Astfel, principiul maiorescian că „poezia trebuie să deştepte imagini sensibile În fantezia auditoriului" apare în textul poetic eminescian : „ Ce e poezia ? înger palid cu priviri curate Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate Strai de purpura şi-aur peste tarana cea grea. (M. Eminescu, Epigonii) T. Arghezi îşi exprimă crezul poetic admiţând că poezia este rodul harului divin şi al muncii asupra cuvântului: „ Slova de foc şi slova făurita Împărecheate-n carte se mărita Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte Robul a scris-o, domnul o citeşte Făr-a cunoşte că-n adâncul ei Zace mânia bunilor mei" (T. Arghezi, Testament) Totodată, el îşi afirmă prin poezia „Testament” opţiunea pentru „estetica urâtului”, concept pus în practică de Charles Baudelaire în Les fleurs du mahl”, drapel al simbolismului francez şi al poeziei moderne europene. AUTOR Persoana care creează o opera literară, artistică, publicistică, tehnico-ştiinţifică sau din alt domeniu de activitate umană. În ştiinţa literaturii, autorii sunt numiţi după genul literar pe care îl abordează: poet, romancier, nuvelist, dramaturg, eseist. Referitor la creaţia populară, termenul de autor poate cuprinde totalitatea creatorilor anonimi care au contribuit la elaborarea creaţiei literare (ex. balada „Mioriţa"); se foloseşte şi termenul „autor colectiv” sau „autor anonim”. Pentru lucrările de arta sau ştiinţifice realizate de colective de autori, se foloseşte termenul de coautor pentru fiecare membru al colectivului; de regulă, un colectiv este

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

35

condus de un coordonator care poate sau nu să fie semnatarul operei, caz în care se menţionează şi colectivul coautor. Ex. Gramatica limbii române editată de Academia României, este realizat de un colectiv condus de acad. Al. Graur, fapt consemnat pe coperta interioară a lucrării. Autorul poate fi considerat, în cazul traducerilor, cel care a realizat traducerea deoarece lui i se datorează ediţia respectivă. Asemenea, ediţiile îngrijite de personalităţi culturale. Ex. Ediţia Murăraşu a poeziilor lui Eminescu. Autor este numit şi creatorul unei teorii: teoria relativităţii a lui Einstein sau principiu: principiul laserului a lui H. Coandă. În creaţia muzicală, există termenul de cant-autor, denumind persoana care creează muzica şi o interpretează totodată. Mişcarea muzicală inaugurată de Bob Dylen a avut în perioada deceniului 7-8 o mare rezonanţă în muzica românească fiind reverberată prin Mircea Vintilă, Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, Paul Prisada, Ştefan Hruşcă, actorul Florian Pitiş ş.a. BALADA Specie a genului epic în versuri, creaţie populară sau cultă în care se narează întâmplări şi fapte eroice puse pe seama unor personaje puternice, de multe ori reprezentând modele etice sau descinzând din mitologie. Acţiunea este lineară, intriga este simplă şi se desfăşoară într-un singur plan. Numărul personajelor este redus. Termenul de „baladă" provine din lat. ballare (a dansa) sau fr. ballade şi denumea, iniţial, poezia cu formă fixă formată din trei strofe simetrice şi dintr-un mic cuplet, fiecare secvenţă încheindu-se cu un refren. În Anglia şi Germania balada era un cântec popular cu caracter eroic şi avea, de cele mai multe ori caracter fantastic, în folclorul românesc, balada a apărut sub denumirea de „cântec bătrânesc", aşa cum apare şi în culegerea de folclor a lui Vasile Alecsandri. Tematic, baladele româneşti

36 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR se pot clasifica în: • balade haiduceşti (Toma Alimoş), • pastorale (Mioriţa), • istorice (Novac şi corbul), • mistice (Soarele şi luna), • fantastice (Iorgu lorgovan). În literatura cultă, baladele sunt preponderent istorice (G. Coşbuc, Paşa Hassan; V. Alecsandri, Peneş Curcanul), fantastice (V. Alecsandri, Baba Cloanţa), tradifionale (G. Coşbuc, Nunta Zamfirei) etc. BASM Specie a genului epic folcloric - preluata şi de creaţia cultă - în care se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare reprezentând lupta binelui împotriva răului. Deznodământul consfinţeşte, de regulă, victoria binelui. Toate elementele fantastice din basme au ca sursă realitatea tradiţională fiind o formă de reprezentare a psihologiei şi vieţii sociale şi culturale a poporului. În cea mai importantă lucrare teoretică despre basm, „Estetica basmului", George Călinescu sesizează prezenţa stereotipiilor (iniţială: "a fost odată", mediană: "înainte în poveste, că de-aicea mult mai este" şi finală: „şi încălecai pe-o şa...") precum şi prezenţa cifrelor fatidice 3,7. Cel mai important culegător de basme este Petre Ispirescu cu „Legendele sau Basmele românilor" (1872). Au prelucrat sau au creat basme culte Ion Creangă, Mihai Eminescu, St. 0. losif, I. Slavici, Victor Effimiu ş.a. Personaje ca Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Sfânta Vineri, Împaratul Verde, caii năzdrăvani simbolizează aspiraţiile nobile ale poporului în timp ce zmeii, balaurii, Muma Pădurii, dracii reprezintă răul împotriva căruia oamenii au dorit întotdeauna să fie biruitori. Arta povestirii, ironia specifică şi plasticitatea limbajului dau basmelor o specificitate inconfundabilă.

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

37

Miraculosul este una dintre cele mai importante trăsături ale basmului care dă farmec şi îi dă nota distinctivă faţă de alte specii populare. BELETRISTICĂ Totalitatea creaţiilor cu caracter literar artistic. Provine din fr. belles lettres, francezii incluzând în această noţiune: gramatica, elocinţa, istoria, poezia, literatura (cf. „Grand Dictionnaire Hachette, p.154). În teoria literaturii, cei mai mulţi specialişti români suprapun conceptul de beletristică, cu termenul literatura artistică în care se cuprinde producţiile literare lirice, epice şi dramatice de la începutul culturii româneşti până astăzi. Prezenţa termenului de literatură beletristică poate fi opus celui de literatură ştiinţifică sau tehnică evitând o posibilă confuzie terminologica. L. Blaga observă că în timp ce beletristica determină cunoaşterea prin „contemplaţie", ştiinţa militează pentru cunoaşterea prin „introspecţie". Beletristica cuprinde, pe lângă literatura cultă şi literatura populară, având în vedere atât literatura naţională cât şi universală. Literatura beletristică ca artă a cuvântului, foloseşte valorile expresive ale limbii aşa cum pictura foloseşte culoarea, muzica - sunetul, coregrafia - mişcarea etc. Beletristica este o formă de cunoaştere care reflectă realitatea prin imagini artistice (verbale). Reprezentarea literara a unor fapte, imagini, idei, stări şi sentimente are în vedere legile creaţiei literare a căror materializare se găseşte în ştiinţa numită estetica (de la gr. aisthetikos = capacitatea de a simţi). CARACTERIZARE (de personaj) Din punctul de vedere al creatorului, caracterizarea personajului este una din laturile actului de creaţie şi este o latură a compoziţiei operei epice. Caracterizarea poate fi

38 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR directă, prin prezentarea de către autor a trasaturilor morale, fizice etc. ale unui personaj, fie indirectă : prin comportamentul, vorbirea, atitudinile personajului sau prin modul în care se reflecta personajul în opiniile altor personaje. Din punctul de vedere al investigatorului unei opere literare, caracterizarea este un act de critică literară care evidenţiază modul în care un scriitor ne înfăţişează unui sau mai multe personaje într-o operă literară. În acest caz, investigatorii va urmări atât caracterizarea directă cât şi indirectă a personajului argumentând validitatea opiniilor sale prin textul literar, fie citând pasaje din operă, fie rezumând pasaje în care personajul ni se dezvăluie într-o trăsătura caracterologică remarcată de noi. Caracterizarea poate fi făcuta şi prin comparaţie cu alte personaje sau prin integrarea personajului într-o galerie tipologică din creaţia aceluiaşi autor, dintr-o epocă literară, o literatură sau din literatura universală. Ca formă a analizei literare, caracterizarea personajelor este definitorie pentru încadrarea unui scriitor într-o epocă sau curent literar (ex. personajul romantic se opune prin caracteristici personajului literaturii clasice etc.) CARACTER NAŢIONAL Ansamblul trăsăturilor naţionale care se regăsesc în opera literară: tradiţii, obiceiuri, limbă, descrierea ţinuturilor romaneşti, a problematicii specifice naţiunii, valorificarea folclorului naţional. Caracterul naţional este una din trăsăturile fundamentale ale unei opere literare pentru a accede în universalitate. Creaţia marilor clasici sau a marilor scriitori interbelici şi contemporani este ancorată în problematica naţională şi este purtătoare a specificului naţional. Chiar dacă poezia eminesciană reflectă stări şi sentimente specifice poetului romantic, acestea sunt transfigurate artistic prin prisma simţirii romaneşti. Motivele romantice eminesciene ca: (lacul, codrul, visul, luna) sunt strâns legate de un spaţiu românesc, cel al

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

39

copilăriei ipoteştene a poetului; Eminescu este, prin creaţia sa, un poet naţional ca şi Ion Creanga, I. L. Caragiale sau loan Slavici. Proza lui M. Sadoveanu poartă însemnele ţinuturilor, gândirii, tradiţiilor naţionale deoarece toată proza acestuia surprinde conflicte ce izvorăsc din tradiţia şi obiceiurile poporului român. Romanele sale istorice reconstituie atmosfera din timpul domniilor moldovene şi muntene iar proza de vânătoare şi aventură deşteaptă sentimente de admiraţie pentru ţinuturile natale. Caracterul naţional al operelor literare dă identitate creaţiei literare a celor mai importanţi scriitori romani din toate timpurile. CATHARSIS Principiu fundamental care stătea la baza creaţiei tragedienilor greci, conform căruia, spectatorul era supus unei experienţe tragice al cărui rol era de a avea asupra acestuia un efect purificator: „purificarea prin durere". Prin catharsis, se crea, una din treptele ce aveau ca ţintă „kalokagathon", îmbinarea binelui cu frumosul, idealul antic: omul desăvârşit fizic şi spiritual. Aşa se explică faptul că tragedia era componentă a probelor olimpice alături de atletism şi poezie. 0 altă formă de purificare este cea „prin râs" opusă catharsisului ca manieră dar nu şi ca finalitate. Exemplu. Tragedia lui Oedip, subiect al trilogiei lui Sofocle, înfăţişează încercarea de deturnare a destinului de către Laios, regele Tebei căruia i s-a prezis de către oracolul din Delphi ca va fi omorât de fiul său care se va căsători cu propria mamă. Regele îşi dă copilul abia născut unui cioban spre a- omorî dar acesta îl creşte fără să-i spună care îi este originea. Tânărul întâlneşte pe Laios în cale şi, în urma unei confruntări, îl ucide. La porţile Tebei, răspunde celebrei enigme a Sfinxului ceea ce va provoca moartea acestuia. Este primit În Teba unde este înscăunat rege şi i se oferă mâna

40 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Iocastei, proprie mamă. Aflând adevărul, Oedip îşi scoate ochii şi pleacă în exil însoţit de fiica lui, Antigona. Tragedia pledează pentru respectarea legilor divine şi acceptarea destinului implacabil. CATREN Strofa alcătuită din patru versuri. Este cel mai frecvent tip de strofa folosita în poezia clasică. „ Pribeag în şes, în munte şi pe ape, Nu ştiu să fug din marele ocol. Pe cât nainte locul mi-e mai gol, Pe-atât hotarul lui mi-i mai aproape." ( T. Arghezi, Psalm) Acest tip de strofă intră şi în componenţa sonetului două catrene şi două terţine: „Afără-i toamnă, frunză-mprăştiată Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri Şi tu citeşti. scrisori din roase plicuri Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată. Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată Dar şi mai bine-i când afără-i zloată Să stai visând la foc, de somn să picuri. Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri Visez la basmul vechi al zânei Dochii În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri Deodat-aud foşnirea unei rochii Un moale pas abia atins pe scânduri... Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii." (M. Eminescu, Sonet) Catrenul este specific şi epigramei : „De când viaţa mea te ştie,

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

41

0 suferinţă port mereu : Frumuseţea ta-i o poezie, Pe care n-am făcut-o eu" (L. Blaga, Catren) CEZURĂ Pauza ce se impune la mijlocul unui vers lung sau după o secvenţa de text poetic după care se simte nevoia unei întreruperi pentru respiraţie sau din motive impuse de structura versului. „Sara pe deal// buciurnul sună cu jale" (M. Eminescu, Sara pe deal) În cazul în care cezura împarte versul în două parţi egale, acestea se numesc hemistihuri. „Ale valurilor unde// peste unde stau culcate" (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia) Cezura poate fi şi o modalitate de a rupe monotonia unui vers alexandrin. „Pe drumul de costişă// Ce duce la Vaslui" (V. Atecsandri, Sergentul) În poezia clasică greacă existau mai multe tipuri de cezură: ♦ cezura trimimeră (după trei jumătăţi de picioare metrice sau un picior şi jumătate în hexametri) ♦ cezura pentemimerp (după cinci jumătăţi de picior sau doua picioare şi jumătate) ♦ cezura heptemimeră (după şapte jumătăţi de picioare sau trei picioare şi jumătate) ♦ cezura trohaica (după piciorul trei) ♦ cezura bucolica (după al patrulea picior) Primele trei tipuri de cezură apar şi în poezia latină. Cezura nu poate apare în versurile de până la 8 silabe, ea fiind impusă mai ales în versurile care necesită o dozare a respiraţiei când sunt recitate. CLASICISM

42 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR (1) Curent literar apărut în Franţa în sec. al XVII-lea opunându-se barocului iar în varianta neoclasicismului, romantismului. Actul programatic este considerat „L'art poetique" a lui Boileau (1674) care enunţă principiile curentului. Tasaturile fundamentale sunt: ♦ urmarea modelului antichităţii greco-romane ♦ primatul raţiunii (raţiunea învinge pasiunea) ♦ idealul îmbinării frumosului cu binele şi adevărul ♦ îmbinarea utilului cu plăcutul ♦ interesul pentru natura umană ♦ echilibru, măsură, armonie ♦ norme rigide pentru compoziţie (regula celor trei unităţi, alegerea personajelor din lumea nobiliară, caracterul imuabil al personajelor) ♦ obiectivitatea creatorului ♦ separarea neta între genuri şi specii Reprezentanţi : P. Comeille, N. Boileau, J. Racine, Moliere, La Fontaine, La Bruyere. În literatura română, elemente clasiciste se întâlnesc în opera lui C. Negruzzi, Gr. Alexandrescu interferând cu elemente romantice. (2) Denumirea de mari clasici se atribuie unor scriitori de mare valoare, modele pentru dezvoltarea literaturii în epocile următoare : M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, I. Slavici, care au format „Epoca marillor clasici de la sfârştul secolului al XX-lea” sau a altor poeţi şi scriitori de mare valoare dintre cele două războaie mondiale (Tudor Arghezi, M.. Sadoveanu, Lucian Blaga) COMEDIE Specie a genului dramatic în proză sau în versuri apăruta în Grecia antică cu prilejul serbărilor dionisiace. Comediile erau spectacole în care erau criticate obiceiuri, moravuri, atitudini aflate în contradicţie cu cele considerate

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

43

morale. Conflictul comediei priveşte mai mult aparenţa decât esenţa şi are o evoluţie cu un deznodământ este vesel şi moralizator. Cei mai cunoscuţi autori de comedie din literatura universală sunt : Aristofan („Pasările", „Norii"), Plautus („Aulularia"), W. Shakespeare („Visul unei nopţi de vara", „A douăsprezecea noapte"), Lope de Vega („Câinele grădinarului"), Moliere („Avarul","Bolnavul închipuit"), Beaumarchais („Nunta lui Figaro", „Bărbierul din Sevilla"), Carlo Goldoni („Bădăranii"), N. Gogol („Revizorul"), G.B. Shaw („Pygmalion"). În literatura română, cei mai importanţi autori de comedie sunt : V. Alecsandri („Chiriţa în provincie"), I. L. Caragiale („0 noapte furtunoasa", „0 scrisoare pierduta", „D'ale carnavalului"), M. Sebastian (Jocul de-a vacanţa"), Tudor Muşatescu („Titanic vals"), G. Ciprian („0mul cu mârţoaga"), T. Mazilu („Proştii sub clar de luna"). Sursele comicului sunt: comicul de limbaj, comicul situaţilor, comicul intenţiilor, comicul caracterelor. Exista şi un comic al numelor proprii valorificat de V. Alecsandri şi I. L. Caragiale din folclorul naţional (poreclele). COMPARAŢIE Figura de stil realizată prin alăturarea a doi termeni care denumesc nume de persoane, lucruri, fenomene, acţiuni pentru a reliefa trăsături comune acestora. Pentru ca o comparaţie să creeze emoţia estetică într-un text literar, aceasta trebuie să valorifice trăsături neaşteptate ale obiectelor comparate. Spre exemplu, în comparaţia: „Soarele rotund şi palid se prevede printre nori Ca un vis de tinereţe printre anii trecători" Poetul V. Alecsandri dă dimensiuni umane unui moment al iernii şi reliefează, totodată, un element meditativ: evocarea în plină iarnă a soarelui, ca simbol al plenitudinii vieţii, asemănându-l cu imaginea tinereţii în amurgul propriei existente.

44 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR O comparaţie extinsă, compune În poezia lui G. Coşbuc, „Nunta Zamfirei" un portret celebru : „Un trandafir în văi părea Mlădiul trup i-l încingea Un brâu de-argint, dar toată-n tot Frumoasă cât eu nici nu pot 0 mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea." în care poetul suprapune imaginea trandafirului sălbatic, neatins, pur ("din văi") chipului angelic al fecioarei. Aproape că nu ştim dacă admiraţia se limitează la portretul fetei nenumite sau natura pură se întruchipează în chipul ei. Punând în relaţie atitudinea poetului care exclama : „Cât de frumoasa te-ai gătit Natură, tu...!", înţelegem ca nu orice alăturare de imagini înseamnă comparaţie. COMPOZIŢIE Organizarea operei literare corelând elementele de conţinut cu modalităţile de reprezentare artistică astfel încât să existe o consonanţă perfectă între mesaj şi emoţia estetică adecvată acestuia. În creaţia epică elementele compoziţiei constau în organizarea subiectului (momentele subiectului), gradarea acţiunii pentru reliefarea unui mesaj, realizarea personajelor (tipologii, personaje principale, secundare şi episodice), îmbinarea tehnicilor de creaţie ( naraţiunea, dialogul, descrierea), limbajul. În creaţia lirică, compoziţia răspunde nevoilor estetice specifice: transpunerea lirică a stărilor şi sentimentelor subiective ale creatorului, alegerea celor mai potrivite tehnici poetice, mijloace artistice, tropi şi figuri de stil, organizarea versurilor în strofe, ritmul, rima, limbajul poetic. Rigorile prozodice din poezia clasică sunt mai puţin importante pentru

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

45

poezia modernă, accentul punându-se aici pe calitatea mesajului şi profunzimea imaginii poetice. În poezia lui L. Blaga, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", spre exemplu, textul poetic trebuie pus în relaţie cu conceptele filosofice de cunoaştere luciferică şi cunoaştere paradisiacă pentru a înţelege pledoaria poetului pentru ideea de contemplaţie care este o modalitate de cunoaştere dar şi o categorie estetică deoarece reprezintă cea mai seducătoare formă de accedere poetică spre miracolul existentei umane. CONFLICT Conflictul este un proces esenţial pentru existenţa unei creaţii literare. El nu trebuie confundat cu intriga (un moment al subiectului), conflictul determinând acţiunea şi având ca rezultanta întreaga mişcare epică sau lirică din textul literar. Conflictul este ciocnirea de interese, idei, fapte, caractere din opera literară şi reprezintă esenţa creaţiei. El se manifestă în opera epică şi dramatică pe plan exterior prin ciocnirea dintre personaje, fapte, idei, interese. Spre exemplu, în romanul „Neamul Şoimăreştilor" al lui M. Sadoveanu exista un conflict între Tudor ca reprezentant al răzeşilor din şoimăreşti şi Stroie Orheianu, ca reprezentant al clasei opuse. Acestui conflict i se adaugă altele, la fel de importante dar cărora scriitorul le aloca un spaţiu secundar : conflictul dintre raţiune şi pasiune (dragostea lui Tudor pentru fiica boierului Orheianu), conflictui dintre Ştefan Tomşa şi familia Movileştilor etc. În creaţia lirică există un conflict interior; spre exemplu, în elegia „Mai am un singur dor" a lui M. Eminescu, conflictul interior este generat de dorinţa poetului de a se însingura şi dincolo de moarte, „dorul" său fiind de a se integra în natură, departe de lumea care i-a pricinuit numai dezamăgire şi suferinţă. Astfel, moartea este o binecuvântare, atitudinea poetului fiind identică cu cea a ciobanului mioritic.

46 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR CONTINUT Element fundamental constituind, alături de formă cu care formează un tot unitar, creaţia literară. Această latură a operei literare cuprinde, în cazul creaţiei epice şi dramatice materialul faptic cuprins în opera, organizat sub forma unui subiect literar. În absenţa unei forme literare adecvate, materialul epic sau dramatic nu capătă încărcătura estetică necesară unei creaţii literare. În critica şi istoria literară au existat opinii conform cărora mesajul ar fi trebuit să reprezinte principala preocupare a scriitorilor. C. Dobrogeanu Gherea impune princpiul „tendenţionismului" în artă ca element principal al creaţiei literare ceea ce deschide polemica sa cu Titu Maiorescu, deschizătorul de drum al criticii literare estetice. în studiile sale: "0 cercetare critică asupra poeziei romane de la 1867", „Comediile d-lui Caragiale", „Eminescu şi poeziile lui", Maiorescu statuează principiile estetice consfinţind unitatea dintre formă şi fond. El enunţă principiul „artei pentru arta" prin afirmaţia că: „ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simţământ sau o pasiune...". Prin urmare, preceptele morale, politica etc. sunt excluse din domeniul poeziei şi, prin extensie, al literaturii, în general. Unitatea dintre conţinut şi formă prin care o comunicare devine literatură este astăzi recunoscută ca factor indispensabil al existentei unei creaţii literare chiar dacă, din raţiuni didactice, analitice cele două aspecte se analizează distinct. CORESPONDENTE (cu referire la simbolism) Principiu enunţat de poeţii simbolişti care consideră ca poezia trebuie sa aibă la bază corespondenţa dintre senzaţii: auditivă, vizuală etc. Poeţii modernişti au extins acest principiu afirmând că fiecare sunet este echivalentul unei culori (audiţia

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

47

colorata), aşa cum sugera şi A. Rimbaud în poezia „Vocalele" în poezia simbolistă romanească, sonetul lui M. Demetriade are în vedere acelaşi principiu al corespondentei dintre vocale şi culori: Alb A ; E gri; l roşu, un cer în asfinţire, Albastrul 0, imensul în lacuri oglindit, U mugetul furtunii şi-al crimei colţ vădit, Alcovul criptei negre, lugubra prohibire... " (M. Demetriade, Sonuri şi culori) Principiul corespondenţelor este enunţat în sonetui lui Ch. Baudelaire, "Correspondances": „ Natura e un templu ai cărei stâlpi trăiesc Şi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă; Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă Şi toate-l cercetează cu-n ochi prietenesc. Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare, Într-un acord în care mari taine se ascund Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare, Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii, Dulci ca un ton de flaut, verzi ca nişte câmpii, Iar altele bogate, trufaşe, prihănite, Purtând în ele-avânturi de lucruri infinite, Ca moscul, ambra, mima, tămâia care cântă Tot ce vrăjeşte mintea şi simţurile-ncântă (traducere Al. A. Philippide) DESCRIERE Procedeu de transpunere literară specific genului epic constând în surprinderea trăsăturilor esenţiale caracteristice

48 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR unei fiinţe, unui lucru sau aspect din natura, a unei stări sufleteşti sau comportamentului unei persoane. Descrierea poate sa aibă ca obiect şi elemente particulare, detalii ale lucrurilor sau fiinţelor. În romanul lui G. Călinescu, „Enigma Otiliei", scriitorul descrie în stil balzacian înfăţişarea casei în care locuia Costache Giurgiuveanu: „Casa avea un singur cat, aşezat pe un scund parter-soclu, ale carui geamuri pătrate erau acoperite cu hârtie translucidă, imitând un vitraliu de catedrală. Partea de sus privea spre stradă cu patru ferestre de o înălţime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică, deşi deasupra lor zidăria scotea tot atâtea frontoane clasice, sprijinite pe câte doua console..." (Enigma Otiliei). Descrierea romantică din „Sărmanul Dionis" a lui M. Eminescu se remarcă prin imaginea fantastică a lunii, un spaţiu imaginat de poet în strânsă asemănare cu ţinutul natal: „... Şiruri de cireşi scutură grei omătul trandafiriu a înflorirei lor bogate, pe care vântul îl grămădeşte în troiene; flori cântau în aer cu frunze îngreuiate de gândaci ca pietre scumpe şi murmurul lor împlea lumea de un cutremur voluptuos. Greieri răguşiţi cântau ca orologii aruncate în iarbă, iar păianjeni de smarald au ţesut de pe-o insulă până la malul opus un pod de pânză diamantică ce stecleşte vioriu şi transparent încât a lunelor raze pătrunzând prin el Înverzeşte râul cu miile lui unde..."(Sărmanul Dionis). Descrierea literară poate fi realizată ca o descriere obiectivă sau subiectivă a unei realităţi imediate sau a unei imagini ficţionale în raport cu categoria operei literare. DEZNODĂMÂNT Moment final al subiectului unei opere epice sau dramatice în care, după ce acţiunea a ajuns la apogeu, conflictul iniţial se rezolvă în mod fericit sau nefericit. Deznodământul trebuie să fie surprinzător pentru ca opera literară să trezească cititorului emoţia estetică aşteptata. Totodată acesta trebuie să apară ca firesc după evoluţia de până în acest moment al

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

49

faptelor, ideilor şi evoluţiei conflictului. Caracterul surprinzător al deznodământului şi naturaleţea sunt atribute ale unei opere epice sau dramatice valoroase. În nuvele „La Vulturi" a lui Gala Galaction, deznodământul urmează efortului suprauman al Agripinei de a se salva şi de a salva copiii din calea năvălitorilor. Moartea neaşteptata a lui Păunaş este surprinzătoare şi stârneşte implorarea divinităţii de către moş Dănilă spre a opri „jaful" şi distrugerile de care a fost urmărit toata viata, simbol al vieţii zbuciumate a romanilor din toate timpurile. În comedia „0 scrisoare pierduta", I.L. Caragiale proiectează un deznodământ care stârneşte zâmbetul amar al spectatorului: cele două tabere politice cad la un acord care demonstrează ca singurul „ţel politic" al acestora era „binele personal". Astfel, „inamicul Catavencu" devine protejatul victimei sale de la începutul acţiunii. Finalul este surprinzător pentru cei care nu cunosc adevărata viată politică a societăţii romaneşti dar natural pentru cei care o cunosc. DIALOG Modalitate de realizare specifică creaţiilor dramatice şi epice, constând în reprezentarea prin stilul direct a gândurilor, ideilor, atitudinilor unor personaje în timpul desfăşurării acţiunii. Apare rar şi în creaţia lirică în situaţia în care autorul, pentru a-şi manifesta trăirile, dialoghează cu sine sau cu un element personificat ce reprezintă o ipostază a sinelui. Pentru genul dramatic este singura modalitate deoarece teatrul pune faţă în faşă personaje ale căror idei, acţiuni etc. se relevă prin adresare directă fie între ele, fie spre spectatori sau spre personaje ce nu se afla în scenă: „Trahanache (foarte politicos): Poftim, poftim stimabile ! Tipătescu : Cine sa fie ? Zoe : Un strain ? Trahanache : Da-mi voie, Joiţico, să-ţi recomand pe d.

50 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Agamiţă Dandanache!" (I. L. Caragiate, 0 scrisoare pierdută) În creaţiile epice, dialogul apare în cadrul naraţiunii, ca modalitate de caracterizare a personajelor şi de creare a imaginii realiste, de viată autentică: „Şoimaru stătu în loc zâmbind. Apoi zise către vataman : - Ai să întelegi îndată ce caut în sat la dumneavoastră, când ţioi spune cum mă cheamă... Dumnealor sunt numai prieteni ai mei. - Dar dumneata cine eşti ? Femeile şi bărbaţii se opriseră curioşi şi aşteptau. - Pe mine mă cheamă Tudor Şoimaru! zise şoimaru privind în jur" (M. Sadoveanu, Nearnul Şoimăreştilor). Dialogul este şi o modalitate de caracterizare a personajelor. DIONISIAC Termen folosit de Nietzsche în opoziţie cu apolinic, semnificând atitudinea exuberantă, entuziasmul, inspiraţia nestăvilită, bucuria de a trăi, atitudinea energică în faţa unor dificultăţi. Termenul trebuie pus în relaţie cu sărbătorile dionisiace, dedicate zeului Dyonissos (care se identifică cu Bacchus din mitologia romană), mereu tânăr, exprimând bucuria de a trăi, gustul pentru petrecere; este considerat şi protectorul artelor şi poeziei. În poezia romanească, atitudinea dionisiacă poate fi întâlnită în poezia lui G. Coşbuc poetul exprimându-şi bucuria exuberantă în faţa naturii bucolice. „Privirile de farmec bete Mi le-am întors către pământ Iar spicele jucau în vânt, Ca-n horă dup-un vesele cânt Copilele cu blonde plete,

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

51

Când saltă largul lor veşmânt În lan erau feciori şi fete, Şi ei cântau o doină-n cor Juca viaţa-n ochii lor Şi vântul le juca în plete (G. Coşbuc, Vara) Poetul trăieşte o adevărată beţie a naturii plină de viaţă, pură ca o virgină. „Cât de frumoasă te-ai gătit,

Naturo, tu! Ca o virgină Cu umblet drag, cu chip iubit! Aş vrea să plâng de fericit, Că simt suflarea ta divină" Urmare a entuziasmului dionisiac, moartea însăşi este o adevărată sărbătoare: „Natură, în mormântul meu E totul cald, că e lumina !" DOINA Specie a liricii populare, specifică culturii româneşti, exprimând puternice sentimente de dor, iubire, ură, înstrăinare etc. Ca urmare a diversităţii sentimentelor, exprimate, doina se înfăţişează sub forma mai multor subspecii: doina de dor, de jale, de dragoste, de haiducie, de înstrăinare, de cătănie, de ciobănie ş.a. Specificul prozodic al doinei este: rima împerecheată, măsura de 7-8 silabe, ritmul trohaic, bogăţie metaforică, melodicitate. Denumirea de cântec de frunză se datorează începutului acestuia cu „frunză verde", „foaie verde" şi frecventa prezentă a imaginii codrului precum şi a speciilor de ierburi şi flori. „Frunză verde de mohor Şi-aşa-mi vine uneori Să mă sui pe munţi cu flori Să-mi văz fraţi, să-mi văz surori. Frunza verde-a socului

52 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Dă-i-l doamne focului Dorul meu pentru femeie Să-I lege cu trei curmeie. " (folctor) În practica folclorică, doina se cântă ceea ce impune textului poetic o structură de cântec. Ea este numită în unele zone folclorice „cântec" sau „horş". Mulţi poeţi au realizat poezii sub formă de doină sau şiau numit poeziile „doină": V. Alecsandri, Mihai Eminescu, Şt. 0. losif, Tudor Arghezi, Lucian Blaga. George Enescu scria: „Un popor care cântă doina atât de duios trebuie să fie nobil şi bun la inimă."(1933) DRAMĂ Specie a genului dramatic cu conţinut complex, în care episoade triste pot alterna cu scene vesele fiind o expresie a vieţii reale. Principala componentă este conflictul. A apărut în cadrul curentului preromantic „Sturm und Drang" fiind prezent în creaţia lui Schiller („Hoţii" şi „Don Carlos") precum şi Goethe („Egmond”) apoi la V. Hugo („Hernani”, „Ruy Bias"), H. Ibsen („Stâlpii societatii", „Nora", „Rosmersholm"), L. Tolstoi („Cadavrul viu"), A. Strindberg („Domnişoara lulia"), E. O'NeiH („Din jale se-ntrupează Electra"), S.Beckett („Aşteptându-l pe Godot"). În literatura română, drama este cea mai bine reprezentată specie dramatică: B. Pdriceicu Haşdeu („Răzvan şi Vidra"), V. Alecsandri („Despot Vodă"), I. L. Caragiale („Năpasta"), Camil Petrescu („Suflete tari", Jocul lelelor"), L. Blaga („Meşterul Manole", Tulburarea apelor"), H. Loyinescu („Moartea unui artist'), D. R. Popescu (Aceşti îngeri trişti", „Muntete"). Principalele caracteristici ale dramei sunt: construcţia riguroasă, amestec de tonuri, unitate de acţiune, varietate de reprezentări scenice. Spre deosebire de tragedie unde personajele sunt

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

53

consecvente cu ele însele de la începutul până la sfârşitul operei, personajele dramei se pot transforma sub impulsul unor puternice trăiri sau a unor experienţe în care crezul lor de la început este zdruncinat, aşa cum se întâmpla uneori şi în viaţă. ELEGIE Specie a genului liric, exprimă sentimente de tristeţe şi regret pentru un timp care trece iremediabil, melancolie sau durere. Termenul de elegie numea la vechii greci poezia scrisa în distih (strofe de câte două versuri) care exprimă durerea după cineva dispărut (distih elegiac). Apoi elegia a cuprins motivul erotic, filosofic, religios, patriotic. Unul din cei mai cunoscuţi autori de elegii a fost poetul romantic Italian Petrarca. În literatura universală au mai excelat în elegie: Lenau, Lamartine, A. de Musset, Puşkin, Byron, in literatura română au scris elegii: Grigore Alexandrescu, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Stefan O. losif, Mihai Eminescu. În „Mai am un singur dor", M. Eminescu exprimă sentimentul de linişte în faţa morţii pe care şi-o doreşte ca liman al durerilor şi suferinţelor sale din timpul unei existenţe zbuciumate şi nefericite. Prin folosirea verbelor la modul conjunctiv : „să mă lăsaţi, să mor", „să-mi fie somnul lin", „să am un cer senin" poetul imprimă un sens testamentar textului. El desenează scenariul înmormântării a cărei simplitate şi modestie sugerează marea dragoste a poetului : natura. Ultima strofă aminteşte testamentul ciobanului mioritic care consideră moartea o reintegrare firească în univers, eternizarea prin moarte, modalitate de împăcare a omului cu sine şi cu cei din jurul său. Sentimentul liniştii eterne guvernează ultimul gând al poetului obosit de lupta cu viaţa : „Luceferi ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prieteni 0 sa-mi zâmbească iar...

54 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Va geme de patemi Al mării aspru cânt Ci eu voi fi pământ În singurătat-mi. " ( M. Eminescu, Mai am un singur dor) ENUMERAŢIE Figură de stil realizată prin înşiruirea unor termeni de acelaşi fel cu scopul de a da intensitate unei imagini sau de a atrage atenţia asupra unui fapt sau acţiuni. Enumeraţia poate să fie componenta esenţială descrierii: „Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri, Marile ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri, Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor, Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor... (M. Eminescu, Scrisoarea III) Ca în „Scrisoarea III", Eminescu imaginând visul de cucerire al sultanului Baiazid Ilderim. În acelaşi poem, prin enumeraţie, poetul realizează o dinamică scenă de bătălie: „Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. Cele doua texte ilustrează capacitatea de sugestie a enumeraţiei care poate să exprime imagini statice sau imagini dinamice, după cum sunt repartizate verbele precum şi celelalte elemente lexicale care formează enumeraţiile respective. În poezia lui Coşbuc, enumeraţia numelor proprii sugerează mulţimea invitaţilor „Sosit era bătrânul Grui

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

55

Cu Sandal şi Rusanda lui, Şi Ţinteş, cel cu trainic rost Cu Lia lui sosit a fost, Şi Bardeş…” ( G. Coşbuc, Nunta Zamfirei) EPIGRAMĂ Specie a genului liric de dimensiuni mici (de regula, un catren), prin care autorul îşi exprimă un gând, un sentiment, o stare faţă de o trăsătura a unui individ (mai rar a unei comunităţi). Tonul textului poetic este ironic, rareori sarcastic. Valoarea epigramei constă în asocierea neaşteptata a ideilor, în poanta din final şi subtilitatea satirei. De cele mai multe ori, epigrama are aspectul unei „şarje" amicale. În antichitatea greacă, epigrama era o scurta inscripţie pe o piatră funerară, pe monumente sau vase. Autorii cei mai cunoscuţi de epigrame - în sens modern - sunt: Marţial, Voltaire, Cl. Marot, Lessing, Puşkin, A. Cantemir. În literatura română, cei mai cunoscuţi sunt: Anton Pann, C. Negruzzi, I. L. Caragiale, G. Topârceanu, D. Anghel, Cincinat Pavelescu, George Ranetti, Al. 0. Teodoreanu, Th. Mainescu. Epigrama este formată din două enunţuri: primul care indică o situaţie aparent firească, a doua, notificând contrariul ei sau comentând in mod ironic prima afirmaţie: „Amândoi avem o boală Şi-am căzut victima ei : Eu, chelia naturală; Tu, chelia de idei !" (Cincinat Pavelescu, Unui confrate indiscret) „Găsesc că prea se-ngâmfă el Cu păru-i arhiabundent. Alecsandri era mai chel Şi parc-avea mai mult talent" (Th. Mainescu)

56 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR EPILOG Secvenţă a operei care urmează deznodământului explicând sau comentând finalul operei prin prezentarea urmării deznodământului sau înregistrarea faptelor, a evolutei personajelor etc. după încheierea acţiunii propriu-zise. În nuvela lui I. Slavici, „Moara cu noroc", acţiunea propriu-zisă se încheie cu moartea Anei, a lui Ghiţă şi aN a lui Lică Samădăul. Nuvela s-ar fi putut încheia aşa, dar autorul simte nevoia să ilustreze principiul creştin anunţat în prologul operei, printr-o atitudine morală a celui care îl enunţase: mama Anei. Epilogul este un comentariu al întâmplărilor relatate în nuvelă şi cuprinde „morala”: „Luni pe la prânz focul era stins cu desăvârşire şi zidurile afumate steteau părăsite, privind cu tristeţe la zjua senină şi înveselitoare. Din toate celelalte nu se alesese decât praful şi cenuşa: grinzi, acoperământ, duşumele, butoaie din pivniţă, toate erau cenuşă, şi numai pe ici pe acolo se mai vedea câte un cărbune stins, iar în fundul gropii care fusese odinioară pivniţă nu se mai vedeau decât oasele albe ieşind pe ici pe acolo din cenuşa groasă. Bătrâna şedea cu copiii pe o piatră de lângă cele cinci crucii şi plângea cu lacrimi alinătoare. - Se vede c-au lăsat ferestrele deschise, zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine dar aşa le-a fost dată! Apoi ea luă copii şi plecă mai departe. " (I. Slavici, Moara cu noroc) Epilogul romanului „Enigma Otiliei" de G. Călinescu înregistrează destinul Otiliei dar şi al lui Felix şi Pascalopol după derularea evenimentelor narate în roman. EPISOD Secvenţă a unei opere literare cu înţeles de sine stătător sau care se poate decupa dintr-o operă literară pentru a ilustra o

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

57

situaţie, un fenomen sau trăsăturile unui personaj; episodul se poate rezuma sau povesti având o oarecare independenţă faţă de textul din care a fost extras. Este celebru episodul luptei de la Rovine a armatei lui Mircea cel Bătrân împotriva armatei lui Baiazid Ilderim, din Scrisoarea III a lui M. Eminescu atât prin dinamismul imaginii poetice pe care îl degajă sau episodul în care este portretizată Zamfira, în „Nunta Zamfirei" de G. Coşbuc. „Şi-atunci de peste larg pridvor Din larg iatac de foişor Ieşi Zamfira-n mers isteţ, Frumoasă ca un gând răzleţ, Cu trupul nalt, cu părul creţ, Cu pas uşor. Un trandafir în val părea, Mlădiul trup i-l încingea Un brâu de-argint, dar toată-n tot Frumoasă cât eu nici nu pot 0 mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea." Acest episod se individualizează atât stilistic cât şi tematic în cuprinsul poemului. El poate fi identificat cu un titlu: „portretul Zamfirei". Un episod remarcabil este şi „lupta de la Vaslui" din romanul lui Mihail Sadoveanu, „Fraţii Jderi" în care Ştefan cel Mare apare ca imagine dominantă pe fundalul încleştării dintre armatele moldoveneşti şi otomane. EPITET Figură de stil formată dintr-un adjectiv sau un adverb care determină un substantiv sau un substitut al acestuia, respectiv un verb pentru a sugera o trăsătura neaşteptată a obiectului, fenomenului, acţiunii etc. Funcţia de epitet poate fi îndeplinită şi de un substantiv cu funcţie de atribut substantival, un verb la mod impersonal,

58 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR adverb provenit din altă parte de vorbire. Devenind epitete, aceste părţi de vorbire depăşesc simpla funcţie sintactică devenind o sintagmă cu calitate expresivă. Forţa expresivă a epitetului constă în noutatea asocierii cuvintelor şi forţa noii sintagme de a exprima sentimente, senzaţii puternice. În textul poetic: „Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Stelele nasc umezi pe bolta senină, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină." (M. Eminescu, Sara pe deal) epitetele însumate sugerează emoţia îndrăgostitului care recompune din imaginile terestre şi astrale chipul iubitei; trecerea lunii: „sfântă şi clară", identifică puritatea lunii dar şi a iubitei, iar naşterea stelelor marchează naşterea iubirii, a descoperirii unui sentiment ce nu poate fi definit decât prin asociere cu imaginea imensităţii universului. Funcţia epitetului nu trebuie identificată în sensul primar al cuvintelor ci în zona valorii reflexive a acestora; astfel vom simţi inefabilul poeziei şi vom identifica emoţia estetică a poetului. EPOPEE Specie a genului epic în versuri, de mare întindere, cuprinzând un mare număr de personaje, o intrigă complexă şi mai multe planuri ale acţiunii în care sunt narate întâmplări eroice, legendare sau istorice în care sunt integrate şi personaje supranaturale. Unele epopei celebre valorifică şi mituri universale cum sunt: mitul creaţiei, mitul eroului civilizator ş.a. Marile epopei sunt:„lliada", „0diseea" (Homer) Ramayana, Mahabharata (literatura vedică), „Das Niebelungenlied" (literatura germană), „Chanson du Roland" (literatura franceză), „Eneida" (Vergiliu), „Divina commedia"

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

59

(Dante) „lerusalimul eliberat" (T. Tasso), „Paradisul pierdut" (Milton) ş.a. Specifică epopeii este invocaţia, o formă de implorare a muzei spre a ajuta poetul în încercarea sa de a reînvia personaje istorice şi legendare în opera sa. În literatura română, mai cunoscută este epopeea eroi-comică satirică „Ţiganiada" de I. Budai Deleanu a cărei invocaţie păstrează tonul „comic": „Musă! ce lui Omir odinioară Cântaşi Vatrahomiomahia, Cântă şi mie, fii bunişoară Toate câte făcu ţigănia, Când Vlad Vodă îi dete slobozie Arme şi-olaturi de moşie..." Acţiunea epopeii se caracterizează prin măreţie, eroism. Din punct de vedere prozodic se remarca hexametrul. ESTETICA Ştiinţă (ramură a filosofiei) al cărui obiect este frumosul natural şi cel creat de om, legile dezvoltării artei, problemele privitoare la esenţa artei, la raportul dintre arta şi realitate, la metodele de creaţie artistică, la genurile artei. La originile sale, frumosul este legat de util, de „bine" ca atitudine morală. În domeniul artei, esteticul se manifestă prin reflectarea realităţii în imagini concret-senzoriale, precum şi în aprecierea acestuia prin prisma unor principii estetice. Preocupări estetice se întâlnesc din cele mai vechi timpuri, în cultura Indiană, chineză, greacă şi latină, la Platon, Toma D'Aquino, Augustin. Constituirea esteticii ca ştiinţă este legată de numele filosofului german A. Baumgarten care foloseşte termenul de „estetică" din gr. „aistetikos". Există teorii care consideră arta ca o forma de desprindere de realitatea imediată, arta ca joc, ca nobilă inutilitate, precum şi teorii prin care arta este o reflectare a socialului. Toate teoriile sunt de acord, însă, că arta este o formă de transpunere estetică corespunzând specificului de

60 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR receptare artistică a artistului şi că arta este o forma de cunoaştere. În cultura românească sunt cunoscute lucrările de estetica ale lui G. Călinescu („Principii de estetică"), G. Ibrăileanu, (Spiritul critic în cultura românească) T. Vianu („Estetica"), M. Ralea („Scrieri din trecut"), L. Blaga („Trilogia culturii"), P. Comărnescu (Kalokagathon"), S. losifescu („Prelegeri de estetica") ş.a. EUFEMISM Procedeu stilistic folosit din dorinţa de a atenua efectul folosirii unui cuvânt care ar putea jigni sau ar da operei literare o ţinută obscenă, inestetica prin înlocuirea cuvântului sau expresiei printr-un cuvânt sau o sintagma mai blândă. Eufemismul poate avea şi o nuanţă ironică, satirică, chiar sarcastică. Înainte de a-i numi prin cuvinte dure pe cei care, prin politica lor fac de ruşine ţara, M. Eminescu îi numeşte ironic prin eufemisme: „Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să-i cer ? N-o să aflu între-ai noştri vreun falnic giuvaer? Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii, N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi În aplauzele grele a canaliei de uliţi, Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, Măşti cu toate de renume din comedia minciunii ?" (M. Eminescu, Scrisoarea III) Astfel, poetul creează antiteza punând eufemismul în contrast cu termenul dur, obscen şi obţinând o mişcare emoţională puternică, ilustrare a revoltei poetului: „Patrioţii! Virtuoşi, ctitori de aşezăminte Unde spumegă desfrâul mişcări şi în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane şed pe locuri Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri... "

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

61

(M. Eminescu, Scrisoarea III) Eufemismul apare şi în poezia lui T. Arghezi, surprinzând imaginea unui câine aşa cum este receptată de un copil; poetul se substituie copilului, utilizând limbajul eufemistic al acestuia. De astă data, efectul folosirii procedeului este de a reprezenta poetic gândirea concretă a copilului care umanizează trăsăturile şi comportamentul uman aşa cum şi-l reprezintă el. : „Bosumflat şi umilit / Încă nu s-a lămurit A văzut întâia oară / Că ce se mănâncă zboară" (T. Arghezi, „Zmeu”) EXPOZIŢIE Secvenţă a creatii epice, aflată la începutul ei, prin care autorul introduce cititorul în subiect prezentând locul, momentul şi împrejurările de desfăşurare a acţiunii, personaje, detalii care vor face mai facila înţelegerea textului literar. În poemul „Dan, căpitan de plai", V. Alecsandri realizează în expoziţiune portretul bătrânului Dan, rămas de strajă la hotare, din vremea lui Ştefan cel Mare: „Bătrânul Dan trăieşte ca şoimul singuratic În peşteră de stancă, pe-un munte păduratic. Privind cu veselie cum soarele răsare, Dând viată luminoasă cu-o caldă sărutare, Privind cu jale lungă cum soarele apune... Aşa şi el apus-au din zile mari şi bune !" ( V. Alecsandri, Dan, căpitan de plai) În romanul „Enigma Otiliei", a lui G. Călinescu, caracterul balzacian al romanului impune o prezentare amplă a locului de desfăşurare şi a personajelor. Expoziţiunea urmăreşte pe Felix Simna descoperind strada Antim, casa lui Costache Giurgluveanu etc.; starea tânărului şi atmosfera din casa în care intra este anticipată aici cu lux de amănunte: „Într-o seara pe la începutul lunii iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, Îmbrăcat în uniforma de licean, intra pe strada Antim, venind

62 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână într-alta. Strada era pustie şi întunecată şi, în ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure” (G. Călinescu, Enigma Otiliei) FABULA Specie a genului epic, de regulă, în versuri, narând întâmplări cu caracter moralist şi având în centrul lor personaje alegorice (animale, plante, lucruri cu trasaturi general umane) ale căror acţiuni mimează pe cele omeneşti. Rareori, apar ca personaje ale fabulelor chiar oameni. Ca specie literară, fabula este prezentă încă din antichitate (Esop, Fedru). În literatura europeană, cei mai cunoscuţi sunt: La Fontaine, Kralov, iar în literatura română : D. Ţichindeal, Gh. Asachi, I. Heliade Rădulescu, Gr. Alexandrescu, AL Donici, I. L. Caragiale, A. Pann, G. Ranetti, G.Toparceanu, M. Breslaşu. Fabula are, de regulă, două părţi: partea narativă care cuprinde povestirea alegorică a faptelor şi partea moralistă care cuprinde învăţătura, concluzia morala ce rezulta din faptele relatate.Numele personajelor cuprind uneori şi sugestia trăsăturilor lor: câinele Samson din fabula Câinele şi căţelul" de Gr. Alexandrescu sugerează uriaşul biblic pe când Samurache opusul fizic al acestuia. După ce Samson proclamă egalitatea între câini, atunci când Samurache îl numeşte „frate", dulăul îl admonestează: „Noi, fraţii tai, potaie ? 0 să-ti dăm o bătaie care s-o pomeneşti !" ceea ce produce „morala" fabulei : „Aceasta între noi adesea o vedem şi numai cu cei mari egalitate vrem." FABULAŢIE Termen literar folosit pentru a denumi totalitatea

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

63

faptelor şi întâmplărilor dintr-o operă literară ficţională. Fabulaţia este ceea ce individualizează opera literară faţă de scrierile din domeniul tehnic, ştiinţific, publicistic etc. şi o caracterizează ca rod al imaginaţiei, al puterii creatoare a scriitorului. Fabulaţia nu rupe opera literară de realitate ci, dimpotrivă, o situează între formele de cunoaştere deoarece dezvoltă întotdeauna o temă reală, prezentă în viaţa umană. Chiar şi basmele populare sau culte pornesc de la realităţi imediate. G. lbrăileanu preciza că poveştile lui Creangă sunt adevărate nuvele ţărăneşti şi descoperea în „Povestea lui Harap Alb" personaje şi întâmplări pe care scriitorul le-a înregistrat în „Amintiri din copilărie" şi se verifică a fi reale: năzdrăvăniile copilului şi neascultarea acestuia se regăseşte în atitudinea feciorului de împărat care pleacă în lume şi uită sfaturile părinteşti, imaginea mamei se regăseşte în portretul Sfintei care îl protejează pe erou, prietenii din Humuleşti şi de la Fălticeni se identifică în personajele năzdrăvane din poveste, certurile „catiheţiior" seamănă izbitor cu cearta din casa înroşita în foc de Împăratul Roşu etc. lorgu lordan observa: „Tot aşa şi în celelalte basme, unde între împăraţi, sfinţi etc. şi ţărani nu găsim absolut nici o deosebire în chipul cum văd ei lumea înconjurătoare şi cum îşi exprimă părerile despre ea. (I. lordan, Creanga, scriitor naţional") FANTASTIC Categorie estetic că prin care se înţelege produsul imaginaţiei artistice constituind esenţa unei opere literare. Prin fantastic trebuie înţeles un produs artistic „ireal" sau ceea ce nu are tangenţă cu realitatea.” În sensul propriu al cuvântului, este fantastic tot ceea ce nu reproduce cu exactitate realul şi cum opera literară este un rod al fanteziei, autorul, pornind de la realitate, fantazează pentru a crea o lume proprie viziunii sale artistice, deci opera literara este o producţie fantastică. Pa de altă parte, în opera literară, cititorul discerne între întâmplările, faptele, personajele care se aseamănă cu cele din lumea reală

64 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR numindu-le realiste şi personaje, întâmplări care nu pot fi întâlnite în lumea reală, pe care le numeşte fantastice. Luptele eroilor din basme cu zmeii sau cu diverse forţe supranaturale sunt, prin această prismă, fantastice în timp ce „moartea căprioarei" din povestirea lui Sadoveanu „În pădurea Perişorului" este realistă deoarece este posibil ca o căprioară să moară întocmai ca în opera literară citată. În această situaţia se poate vorbi despre împletirea realului cu fantasticul în epopee unde adevăruri istorice şi apariţia zeilor alături de oameni este frecventă. Basmele, în schimb, sunt exclusiv fantastice deoarece operează exclusiv cu simboluri. La fel, povestirile science fiction, o variantă modernă a basmului tradiţional, care nu vorbeşte despre trecut ci despre un viitor ipotetic. FOLCLOR Totalitatea producţiilor artistice care aparţin unor creatori anonimi din cele mai vechi timpuri pană astăzi, având un caracter tradiţional şi reprezentând spiritualitatea unui popor. Formele de manifestare ale folclorului sunt diverse şi reprezintă tezaurul cultural tradiţional din care derivă arta şi literatura cultă a naţiuni respective. Astfel, se poate vorbi despre componentele folclorului: literatura populară, coregrafia populară, muzica populară, teatrul popular, arhitectura populară, cusăturile, olăritul, etc. Termenul a fost folosit prima oară de arheologul englez William Thomas. Ca ştiinţă, folcloristica are tangenţe strânse cu antropologia, etnografia, etnologia. Literatura populară se caracterizează prin: oralitate (forma de manifestare şi vehiculare a folclorului literar prin viu grai ), caracter anonim (circulând oral, în numeroase variante, autorul nu poate fi cunoscut), caracter colectiv (toţi participanţii la vehicularea creaţiei orale contribuie la cizelarea artistica a creaţiei respective), caracter tradiţional (cele mai multe creaţii orale sunt legate de o manifestare tradiţională), caracter sincretic (producţiile literare se produc împreună sau

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

65

pe fondul altor manifestări populare: muzică (doina, balada), coregrafie (strigaturi), cusături sau alte manifestări specifice gospodăriei rurale (basm) ritualuri (bocet, oraţia de nunta, teatrul popular) FORMA (operei literare) Categorie fundamentală, alături de cea de „fond" sau „conţinut" în alcătuirea şi organizarea operei literare. În practică, cele două elemente sunt inseparabile formând un tot, condiţie fără de care opera literară nu poate exista. Tudor Vianu; "Conţinutul operei literare nu apare decât în unitatea ei formală şi aceasta nu se întregeşte decât folosind conţinutul" („Estetica") Forma este materializarea artistică a unui conţinut literar cu care formează o structură unitară. Nu ne putem imagina o altă formă a elegiei lui M. Eminescu, „Pe langă plopii fără soţ", sau un alt „înveliş literar" al „Luceafărului" sau „Mioriţei". Studiul acestora impune, însă, o decelare a formei pentru a înţelege mecanismele estetice care produc emoţia estetică atât cat poate cineva să pătrundă în intimitatea acestui act. Vom observa, deci, că poemul lui Eminescu este conceput în patru secvenţe compoziţionale, fiecare conţinut având un specific al formei prin care poetul favorizează vehicularea unor idei filosofice. Din punct de vedere formal, vom observa structura de basm şi elementele folclorice prezente în prima parte, dialogul şi o altă dinamica în partea a doua, spaţialitatea şi limbajul adecvat în partea a treia precum şi „vocile" din ultima parte. Observaţiile nu distrug unitatea formă-conţinut a poemului, ci, dimpotrivă, dovedeşte unitatea celor patru parţi constitutive. GAZEL Poezie cu formă fixa alcătuita din distihuri în care rima primului distih se reia în fiecare al doilea vers al distihurilor

66 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR următoare; primul vers al distihurilor 2...ş. d. nu au rimă. Termenul provine din arabă: ghazel desemnând o poezie erotică. În gazelul modern, poezia are un aspect de meditaţie filosofică, fiecare distih constituindu-se într-o veritabilă sentinţă. Cel mai important autor de gazeluri este considerat poetul persan Hafiz iar în literatura română, G. Coşbuc. „Copiii nu-nţeleg ce vor: A plânge-i cuminţia lor. Dar lucrul cel mai laş din lume E un bărbat tânguitor. Nimic nu-i mai de râs ca plânsul În ochii unui luptător. 0 luptă-i viaţa, deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor. Pe seama cui? Eşti un nemernic Când n-ai un ţel hotărâtor Tu ai pe-ai tăi! Da n-ai pe nimeni, Te lupţi pe seama tuturor, E tragedie nălţătoare Când, biruiţi, oştenii mor Dar sunt eroi de epopee Când braţul li-e biruitor Comediant e cel ce plânge Şi-i un neom, că-i dezertor Oricare-ar fi sfârşitul luptei Să stai luptând. Căci eşti dator Trăiesc acei ce vor sa lupte Iar cei fricoşi se plâng şi mor De-i vezi murind sa-i laşi să moară Căci moartea e menirea lor" (G. Cosbuc, Lupta vieţii ) GEN LITERAR Categorie estetică ce cuprinde opere literare cu trăsături comune în ce priveşte raportul dintre autor şi opera literară,

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

67

procedee artistice, modalităţi de reprezentare literară şi prezenţa autorului în spaţiul operei. Termenul gen provine din lat. genus = neam, familie, origine. Genurile au apărut încă din literatura antichităţii greceşti dar teoria genurilor literare aparţine epocii Renaşterii. Teoria clasica a genurilor trebuie interpretată ca un act normativ, operand deosebirile nete dintre genuri şi impunându-le prin reguli. Teoria modernă a genurilor are un caracter orientativ şi descriptiv. Aceasta atacă „puritatea" genurilor pronunţându-se pentru interferenţa între genuri, nu limitează numărul lor şi nu pretinde scriitorilor respectarea anumitor norme. Apariţia unor forme de expresie noi care pledează pentru interferenţa între genuri, nu face însă inoportună teoria genurilor. Din punct de vedere didactic, clasificarea în genuri oferă o viziune sistemică asupra literaturii. Se identifică:  genul epic, un gen obiectiv , scriitorul narează întâmplări în centrul cărora sunt personaje;  genul liric, subiectiv, reprezentarea artistică se realizează prin sugerarea de către autor a propriilor trăiri;  genul dramatic, în care scriitorul aduce în prim plan personajul care se autodefineşte prin acţiunile şi faptele sale. GENUL DRAMATIC Cuprinde opere destinate a fi transpuse scenic. Autorul aduce în prim plan personajele care se definesc direct prin acţiunile lor, prin confruntarea directă, în faţa spectatorilor. Stările sufleteşti, caracterele, calitatea lor umana se dezvăluie treptat prin evoluţia în faţa publicului. Adresarea personajelor se produce între ele dar şi spre spectator care este atras în mod direct sau indirect în aprecierea problematicii înfăţişate de

68 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR opera dramatică. Autorul însuşi se află în spatele personajelor sale dezvăluindu-şi personalitatea prin intermediul lor. În felul acesta, opera dramatică împleteşte atitudinea obiectivă a genului epic cu cea subiectiva a genului liric. Genul dramatic exista încă din perioada antichităţii greceşti şi latine prin speciile: tragedia şi comedia dar a evoluat atât sub raportul angajării personajelor în acţiuni tot mai complexe cat şi al reprezentării scenice. Romanticii creează drama ca specie literară mult mai aproape de viaţa reală, mai diversă ca formă de exprimare a unor atitudini umane. Sub raportul reprezentării scenice, teatrul a cunoscut o „revoluţie" în perioada interbelică prin reducerea numărului de personaje şi stilizarea decorului ceea ce a dat posibilitatea creării unor forme de teatru în care replica este mai importantă decât „acţiunea scenica", a apărut teatrul experiment şi teatrul de idei accentul punându-se pe „mişcarea ideilor" care substituie multe din atributele teatrului clasic. GENUL EPIC Însumează creaţii realizate prin nararea unor fapte şi întâmplări în centrul cărora se află personaje. Scriitorul se exprimă prin intermediul personajelor ceea ce dă ca trăsătura esenţială a operelor epice, obiectivarea faţă de cele relatate. Modalităţile narative sunt multiple incluzând şi dialogul, descrierea, portretul cu ajutorul cărora, opera literară poate înfăţişa cititorului o imagine cât mai complexa a reprezentărilor artistice. 0 trăsătura importantă este marea mobilitate a operelor epice în timp şi în spaţiu. Aristotel remarca încă din sec. IV cele două trăsături ale epicului: „este o povestire" şi „nu este limitată în timp" note distincte ale genului. Tudor Vianu remarcă în „Estetica" prezenţa naraţiunii ca element definitoriu al epicului observând că „intuiţia epică răsfrânge lumea drept succesiune de evenimente" iar Hegel atrăgea atenţia asupra caracterului obiectiv al genului: "Ceea ce

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

69

povesteşte el (scriitorul) trebuie sa apară ca o realitate ca atare încheiată şi îndepărtată de el ca subiect atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte reprezentarea ei, realitate cu care el nu are voie să se unească subiectiv complet - nici cu privire la însuşi obiectul, şi nici la relatarea acestuia." Amploarea acţiunii este criteriul principal al împărţirii genului epic în specii. Genul epic cuprinde atât creaţii folclorice cât şi opere literare culte. GENUL LIRIC Cuprinde creaţii în versuri sau proză cu caracter subiectiv, surprinzând trăiri, stări şi sentimente ale creatorului, exprimate în mod nemijlocit. Expresie artistică a unor sentimente trăite cu intensitate de poet, liricul este domeniul confesiunii, poetul comunicânduse pe sine. De aici, capacitatea poeziei lirice de a deştepta trăiri estetice puternice şi de a fi receptată emoţional, în primul rând. Creatorul liric poate exprima trăiri proprii sau ale unei colectivităţi din care face parte (ex, „Doina" lui Eminescu) identificându-şi stările şi sentimentele cu grupul pe care îl reprezintă. Limbajul poeziei lirice diferă de cel al epicului printr-o mai mare reflexivitate, prin folosirea tropilor şi figurilor de stil care ajută la procesul de sugestie al unor trăiri intense. Cu ajutorul limbajului metaforic, poetul liric antrenează imaginaţia cititorului conferindu-i puterea de a-şi reprezenta universul liric cât mai aproape de cel al creatorului. G. lbrăileanu observă ca: „poezia de mare valoare artistica mai conţine şi ceva ce nu se poate învăţa din tratatele de artă poetică şi stilistică, anume inefabilul. Acesta nu-i în vers, ci pe deasupra versului şi printre versuri şi emană, nu ştiu cum din întreaga fiinţă a artistului aşa cum emană lumina din corpul licuriciului."

70 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Creaţia lirică se manifestă atât în planul literaturii populare, prin specii literare specifice (cantec, doina) cât şi a celei culte având specii literare distincte( meditatia, pastelul, idila, elegie, speciile cu forma fixa: sonet, madrigal, glossa s.a.) GLOSSA Specie a genului liric, poezie cu formă fixă alcătuită din tot atâtea strofe câte versuri are strofa iniţială (strofa-tema) la care se adaugă prima strofa cu versurile inversate. Caracteristica glossei este dezvoltarea în strofele ce urmează strofei-tema a fiecărui vers din strofa inţială, vers care apare în finalul strofei respective. Tonul este sentenţios, glossa având caracter gnomic, filosofic. „Vreme trece, vreme vine Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe, Cine ţine toate minte Şi ar sta să le asculte ?... Tu aşază-te deoparte Regăsindu-te pe tine, Când cu zgomote deşarte Vreme trece, vreme vine. ……………………………. Tu rămâi la toate rece De te-ndeamnă, de te cheamă Ce e val ca valul trece Nu spera şi nu ai teama Tu te-ntreabă şi socoate

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

71

Ce e rău şi ce e bine Toate-s vechi şi nouă toate Vreme trece, vreme vine" (M. Eminescu, Glossa) GROTESC Categorie estetică exprimând un comic exagerat, extravagant, ridicol, ciudat. Termenul provine din fr. grotesque = bizar, extravagant semnificând o formă comică exagerată, un comportament care depăşeşte normalul devenind ridicol. Grotescul este, în comediile lui Caragiale, un mod de a releva atitudini care frizează absurdul, acesta creând un umor straniu aducând foarte aproape comicul şi tragicul. Personajele sale ne induc într-o lume pe care prefectul Tipătescu o caracterizează prin repica: "Ce lume, ce lume !" exprimând stupoarea faţă de lumea din care face parte. Titu Maiorescu observă: „Printre aceste figuri, cu straniul lor veşmânt de aparenţa unei culturi superioare, se agita pornirile şi pasiunile omeneşti, deşertăciunea, iubirea, goana după câştig şi mai ales exploatarea celor mărginiţi cu ajutorul frazelor declamatorii neînţelese – unul dintre semnele caracteristice ale epocii noastre." (Comediile d.-lui I. L. Caragiale). Grotescul devine, în cazul comediilor lui Caragiale o metodă de creaţie care se extinde şi în proza lui scurtă. Goe este un personaj grotesc ca şi lonel din „Vizită" deoarece amândouă provoacă un umor involuntar prin comportamentul lor grosier şi prin etalarea unei false inteligenţe şi culturi. Căderea în extaz în fata micilor „genii", face din doamna Popescu, din mam'mare şi celelalte cucoane, personaje groteşti. HIPERBOLA Figura de stil prin care se supradimensionează un obiect, fenomen, fiinţă, întâmplare pentru a mari expresivitatea şi a determina creşterea emoţiei estetice.

72 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR În „Moartea lui Fulger", se foloseşte hiperbola pentru a sugera imensa durere a mamei în faţa pierderii fiului: „Ah Mamă, tu ! Ce slabă eşti „ N-ai glas de vifor să jeleşti; N-ai mâini de fier, ca fier să frângi; N-ai mări de lacrimi, mari sa plângi..." Poezia Paşa „Hassan" cuprinde un portret celebru al domnitorului Mihai Viteazul care apare în imaginaţia celui urmărit ca un „munte" ce se prăvăleşte asupra lui : „Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier, Şi zalele-i zuruie crunte, Gigantică poart-o cupolă pe frunte, Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, Iar barda-i din stânga-i ajunge la cer Şi vodă-i un munte." Şi în proză, efectul hiperbolei creează imagini impresionante ale unei naturi dezlănţuite (C. Hogaş. G. Bogza) făcând din reportaj sau note de călătorie, adevărate poeme în proza: „Enormi şi înfuriaţi, cuirasate trăgând cu toate tunurile, balauri împroşcând cu groaznice veninuri electrice, norii asaltează muntele. Dârz, zburlit, neînduplecat, el rezistă cu întreaga-i fiinţă de cremene. Într-o rapidă alternanţă de întunecimi de iad şi lumini orbitoare, trăsnetele curg pe stânci, înverşunându-se să le ciuruiască. Armăsari de foc, herghelii apocaliptice, galopează din creastă în creastă, scăpărându-şi fantasticele potcoave. De neîndurat, cerul şi pământul se înfruntă, dovedindu-şi, fiecare, năprăsnicia." (G. Bogza, Cartea Oltului) IDILA Specie a liricii pastorale în care se realizează imagini ale vieţii fericite şi pure din lumea satului, având inserţi de epic ca urmare a surprinderii unor imagini de natura şi din viaţa tradiţională rurală. Se numeşte şi bucolică. A fost cultivată în

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

73

(grecia, reprezentantul cel mai cunoscut al începuturilor speciei fiind Teocrit, care dă şi numele. La romani, singurul poet care cultiva idila (numită de el eglogă) este Vergiliu, Se aseamănă cu pastelul prin prezenţa unor imagini din natură dar, spre deosebire de pastel care pune accent pe imagine, idila pune accentul pe prezenţa umană, a păstorului, în special. Faptul că în idilă sunt evocate scene ale vieţi pastorale, determină prezenţa elementelor narative care situează această specie la interferenţa dintre liric şi epic. Poţi moderni, în special, insistă asupra momentelor de mişcare umană, demonstrând prin scenele prezente superioritatea vieţii rurale faţă de viata zbuciumată a oraşului. Aşa se explică prezenta speciei între creaţiile semănătoriştilor G. Coşbuc, Şt. 0. Iosif deşi idila este prezentă şi la V. Alecsandri şi D. Bolintineanu. „Umbre mari răsar pe cale Ziua moare după culmi, De pe coastă, de sub ulmi Se coboară mieii-n vale. Obosit şi blând popor! Şi cântând păşeşte-agale 0 copilă-n urma tor. " (G. (Coşbuc. Păstorita) ILUMINISM Mişcare ideologică, filosofică, ştiinţifică, estetică şi social-politică, ia naştere în Anglia şi Franţa în a doua jumătate a sec, al XVIII-lea cunoscută şi sub numele de luminism sau epoca luminilor. Actul de constituire este considerat „Declaraţia drepturilor" (1688), aprobat în parlamentul englez ca expresie a Revoluţiei burgheze din Anglia. Iluminismul se cristalizează în Franţa având ca promotori filosofi şi oameni de litere ca: Voltaire, J.J. Rousseau, Diderot, Montesquieu, d'Holbach, Helvetius care vor elabora „Enciclopedia" sinteză a ideilor filosofice a iluminismului.

74 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Trăsăturile definitorii ale iluminismului sunt: raţionalism, toleranţa religioasă, emancipare şi a fiinţei umane prin educaţie şi cultură. Principala formă de manifestare a iluminismului în tara noastră este şcoala Ardeleană, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea urmărind afirmarea drepturilor naţiunii romane negate de tratatul „Unio Trium Nationum". Reprezentanţii şcolii Ardelene militează pentru demonstrarea originii, unităţii şi continuităţi poporului şi limbii romane pe vechiul teritoriu dacic. Ei realizează lucrari politice: „Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae", istorice: „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor" (S. Micu), „Hronica românilor şi a mai multor neamuri" (Gh. Şincai), „Istoria pentru începutul romanilor în Dachia" (P. Major), filologice: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” (S. Micu şi Gh. şincai), „Disertaţie pentru începutul limbii române” (P. Maior), „Lexiconul de la Buda” (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior) literare: „Tiganiada" (I. Budai Deleanu) IMAGINEA ARTISTICĂ Formă de reprezentare artistică a realităţii prin transpunerea generalului în particular şi acordarea unor valenţe estetice unor lucruri sau fapte aparent banale. Imaginea artistica este o forma de cunoaştere a realităţii tot aşa cum imaginile abstracte sunt forme de cunoaştere ale ştiinţei. Dacă imaginea abstractă a ştiinţei este rodul cercetării şi elaborării unor legi sau principii, imaginea artistică este rodul fanteziei creatoare a scriitorilor care transformă generalul în particular (personaje, subiecte literare, creaţii lirice etc.). Imaginile artistice duc la realizarea unei alte realităţi decât cea reală numită realitate artistică. Această realitate nu este „adevărată" dar este „verosimilă". T. Maiorescu numea imaginea artistică, „imagine sensibilă" considerând-o a fi condiţiunea materială a poeziei:

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

75

„Prima condiţiune [...] pentru ca să existe o poezie in genere, fie epică, fie lirică fie dramatică este: ca să deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului". Imaginile pot fi vizuale sau auditive ca în poezia lui M. Eminescu unde evocă imaginea satului asupra căruia se lasă seara: „ Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, Streşine vechi casele-n lună ridică. Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână ŞI osteniţi oameni cu coasa-n spinare Vin de la câmp, toaca răsună mai tare. Clopotul vechi împle cu glasul lui sara Sufletul meu arde-n iubire ca para." (M. Eminescu,Sara pe deal) INTEROGAŢIA RETORICĂ Figură de stil care constă în formularea uneia sau mai multor întrebări la care nu se aşteaptă răspuns având rolul provocării unor argumentaţii sau explorării retorice a unui subiect. A fost folosit ca procedeu retoric în „ln Catilinam" de către Cicero: „Cat timp vei mai abuza de răbdarea noastră, Catilina !", adresat în lipsa acestuia, senatorilor. Folosit în epica poetică, acest procedeu se numeşte şi interogaţie poetică şi provoacă o intensificare a interesului şi emoţiei estetice. Eminescu foloseşte acest procedeu pentru a exprima indignarea sa faţă de abuzurile politicienilor contemporani, chemând ca executor al sancţiunii pe Vlad Tepeş: „Cum nu vii tu, Tepeş Doamne, ca punând mana pe ei Sa-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila sa-i aduni, Sa dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni." (M. Eminescu, Scrisoarea III)

76 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR L. Blaga foloseşte interogaţia retorică în elegia „Gorunul", întrebarea adresata gorunului ajutându-l să construiască imaginea comuniunii cu natura în care se va integra după moarte: „Gorunule din margine de codru, de ce mă-nvinge cu aripi moi, atâta pace, când zac în umbra ta şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă? 0, cine ştie? Poate că din trupul tău îmi vor ciopli nu peste mult sicriul, şi liniştea ce voi gusta-o între scândurile lui o simt pesemne de acum..." (L Blaga, Gorunul) INTRIGĂ Moment al subiectului care marchează producerea incidentului, a faptului care dezlănţuie acţiunea unei opere literare epice sau dramatice. Intriga nuvelei „Sobieski şi românii" apare în momentul când regele polonez, la îndemnul căpitanilor săi, hotărăşte să asedieze Cetatea Neamţului. Deşi de dimensiuni reduse, acest moment al subiectului declanşează o acţiune de mare dramatism, bine susţinut literar. În romanul „Ion" a lui Rebreanu, intriga se află expusa în mai multe capitole în care sunt expuse motivele pentru care Ion renunţă la dragostea pentru Florica şi hotărăşte să se căsătoreasca cu fata lui Vasile Baciu, Ana. În comedia „0 scrisoare pierdută", intriga apare prin implicaţiile ei: pierderea scrisorii de către Zoe Trahanache au ca urmare demersurile lui Catavencu pentru a fi ales deputat. Acestea atrag toate subiect „încurcaturile" care reprezintă acţiunea operei.

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

77

Spaţiul literar în care este expusă intriga depinde, aşadar, de amploarea operei epice sau dramatice, de complexitatea problematicii operei literare şi nu în ultimul rând de capacitatea autorului de a crea un câmp de rezonantă cât mai larg unei intrigi. Există posibilitatea ca într-o operă literară sa existe o intrigă principala şi mai multe secundare, a căror dezvoltare să fie urmărita în diverse planuri. În romanul „Ion" există o intrigă a pământului, una a problematicii intelectualităţii rurale etc. INVERSIUNEA Procedeu stilistic de natură sintactică constând în schimbarea topicii standard, acceptată în comunicare, pentru a obţine un efect artistic de scoatere în relief a unei sintagme sau cuvânt. Cea mai frecventă este schimbarea locului unui determinant şi a determinatului: adjectivul cu substantivul, adverbul cu verbul ş.a. În acest fel, cititorul sesizează cu intensitate valoarea semantică a cuvântului aşezat în prima poziţie, acesta fiind un fapt sintactic neobişnuit, surprinzător. „Şi dacă ramuri bat în geam Şi se cutremur plopii E ca în minte să te am... " (M. Emihescu, Şi dacă…) Inversiunea decupează stilistic complementul circumstanţial de loc „in minte” aşezându-l în faţa verbului şi acordându-i astfel un rol principal în comunicare. Poetul amplifica imaginea iubitei ca element singular, perceput de minte si intrat astfel in memoria afectiva a sa. „Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios Ca înaltele coloane unui templu maiestos Şi pe ele se aşează bolta cerului senină Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină." (V. Alecsandri, larna)

78 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Aşezarea adjectivului înaintea substantivului, în versul al doilea şi intercalarea substantivului „cer" în sintagma: „bolta cerului senină" produc, din punct de vedere stilistic, amplificarea imaginii vizuale prin care peisajul terestru capătă un aspect aproape ireal, cosmic,devenind mai mult un sentiment al neantului. Dematerializarea unei perceptii determina crearea unei imagini inefabile. INVOCAŢIA Cunoscută şi sub numele de invocaţie retorica, este o formă de adresare directă a poetului către un interlocutor care nu este prezent sau către muza care este chemată să ajute la săvârşirea unei creaţii literare. De regulă, invocaţia este un element introductiv într-o opera ca epopeea : „lliada" şi „0diseea" lui Homer, „Eneida" lui Vergiliu ş.a. „Cântă-ne, muză, pe mult iscusitul bărbat Odysseus, Care amar rătăci dup-a sfintei cetăţi prăbuşire. Multe cetăţi cunoscute şi sufletul multor popoare; Inima-i fu bântuită de mari suferinţe pe mare, Vrând ca sa scape...şi el şi tovarăşii săi împreună însă oricât a dorit-o el n-a fost în stare să scape." (Homer, Odyssea) Adresarea directă este, la G. Coşbuc, o formulă de creare a unei puternice emoţii: „Copilo, tu eşti gata De-a pururea să plângi Şi când eşti tristă, Doino, Tu inima ne-o frângi, Dar nu ştiu cum, e bine Când plângi, că-n urma ta Noi plângem toţi, şi-amarul Mai dulce ni-e aşa." (G. Coşbuc, Doina) Procedeul se întâlneşte şi în creaţia populară:

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

79

„Doină, doină, cântec dulce Când te-aud nu m-aş mai duce Doină, doină, viers cu foc Când răsuni, eu stau în loc." Eminescu, se adresează „copilăriei" : „Unde eşti copilărie Cu pădurea ta cu tot ?" (M. Eminescu, „0, rămâi !") LICENŢA POETICĂ Tehnică literară poetică constând în încălcarea voită a unor reguli gramaticale ca urmare a unor necesităţi de rimă şi ritm. Licenţele poetice se pot manifesta în plan:  ortografic: suprimarea unei litere. „lar te-ai cufundat în stele, Şi în nouri şi-n ceruri nalte ? De nu mai uita încalte Sufletul voetii mele." (M. Eminescu, Floare albastra)  gramatical: dezacord între subiect şi predicat „Meşterii grăbea, Sforile-ntindea Locul măsura, Şanţuri largi săpa, Şi mereu lucra, Zidul ridica," (Monastirea Argeşului)  topic: inversarea termenilor prin punerea complementului înaintea verbului determinat sau a subiectului „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate Zidul vechi al mânăstirei în cadenţa îl izbesc." (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia) Licenţa poetică - îndeosebi dezacordul dintre subiect şi predicat - nu este un produs specific literaturii culte, această

80 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR tehnică fiind frecvent întâlnită în textele poetice din cadrul literaturii populare şi preluată de literatura cultă pentru a exprima oralitatea. LEGENDA Specie a genului epic în versuri sau în proză de esenţă folclorică şi mitologică în care se dă o explicate empirică originii unei fiinţe sau unui lucru, a unui monument cu valoare istorică şi religioasă sau se evocă faptele unui personaj eroic. În Evul Mediu, termenul denumea creaţii hagiografice (vieţile sfinţilor) pentru ca apoi să numească orice naraţiune în care domina fantasticul şi miraculosul. Romanticii redescoperă legenda care este o sursă de inspiraţie pentru creaţii despre eroi şi mistere. Legendele se pot clasifica în:  etiologice: care explica originea pasărilor, plantelor, animalelor („Legenda lăcrămioarei", „Legenda ciocârliei" de V. Alecsandri, „Legenda rândunelei" de G. Coşbuc)  istorice (D. Bolintineanu "Legende istorice")  religioase ("Monastirea Argeşului") În cele mai multe legende care au ca motiv de inspiraţie mitologia, faptele narate nu sunt situate în spaţiu şi sunt atemporale. Se remarcă motive comune basmelor romaneşti: „De când erau ca iarba anticii codri, deşi, Şi mici ca muşuroaiele Carpaţii urieşi, Şi văile profunde şi latele vâlcele, Ca pe o apă lină uşoară valurele; De când în lume lupii erau păstori la oi Şi urşii cu cimpoaie mânau cirezi de boi; Şi când purta-n cosiţe lleana Cosânzeana 0 floare cântătoare, o floare năzdrăvană, N-au fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă Decât frumoasa Lie, fecioară-mpărăteasa." (V. Alecsandri, Legenda ciocârliei)

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

81

MEDITAŢIA Specie a genului liric înrudită cu filosofia în care poetul îşi exprimă stările şi sentimentele cugetând asupra sensului vieţii şi a relaţiei omului cu universul. Meditând asupra unor probleme grave cum ar fi destinul uman, lupta cu viaţa şi neputinţa omului de a-şi depăşi condiţia, prioritară este imaginea poetică şi nu cugetarea filosofică. „De pe tavane-ntunecate Tăcute lacrimi cad mereu, Şi parcă tot sporesc din greu, Din mari izvoare depărtate. Şuviţe tainice de apă Spre peşteri drum de ani străbat Întruna se preling şi sapă Tavanul şubred şi-nnoptat Dar după ani de picurare S-au închegat coloane pline; Eterna boltii lăcrămare În loc s-o surpe, o susţine. Tot astfel lacrimi nesecate În suflete ne-au picurat, Şi de furtuni nenumărate Viaţa noastră-a tremurat Dar azi, când stau vârtejuri grele Să ne răpun-orice avânt Noi trecem fără pas prin ele Şi-aproape izbucnim în cânt Un suflet tânăr ne străbate Şi ne îndeamnă către cer Din suferinţi abia-ndurate Ne-am făurit armuri de fier." (P. Cema, În peşteră) Procedeul paralelismului, frecvent în meditaţii, sugerează aici puterea pe care ne-o dau încercările vieţii.

82 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR METAFORA Figură de stil prin care se denumeşte un obiect sau o însuşire printr-o comparaţie din care lipseşte termenul de comparat; se înlocuieşte un termen propriu printr-unul impropriu. În acest fel, expresia metaforică are un înţeles clar exprimat şi unul subtil, sugerat: „Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună." (M. Eminescu, Scrisoarea III) Lucrări fundamentale despre metaforă sunt: L. Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii T. Vianu, Problemele metaforei şi alte studii de stilistică. După L. Blaga, metaforele sunt: plasticizante (care urmăresc să dea concreteţe faptului fără a-i îmbogăţi conţinutul şi revelatorii (care caută să releve un mister esenţial pentru însuşi conţinutul faptului) În poezia sa cu caracter programatic :"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", L.Blaga relevă printr-un şir de metafore opoziţia dintre cunoaşterea luciferică şi cea paradisiacă: „Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină şi-ntocmai cum cu razele ei albe de luna nu micşorează, a tremurătoare măreşte şi mai tare taina nopţii, aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister..." Metafora este considerată elementul fundamental al poeziei dacă nu, chiar poezia însăşi. METONIMIE

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

83

Figură de stil care exprimă un nume prin altul: cauza prin efect sau invers, conţinutul prin obiectul care-I conţine, abstractul prin concret, autorul în locul operei, obiectul posedat în locul posesorului, numele locului în care se produce ceva prin produs ş.a. „Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium' (M. Eminescu, Scrisoarea III) „Îi foşnea uscat pe frunze poala lung-a albei rochii Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii." (M. Eminescu, Călin, file de poveste) „Apoi cofiţa-ntreagă o beau" (V. Alecsandri, Rodica) „Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus"; (M. Eminescu; Scrisoarea III) „Un gând m-aşteaptă-n Eminescu 0 şotie se zbate-n Donici' (H. Furtună, Poetul) „Minciuna stă cu regele la masă Dar asta e de mult poveste" (Al. Vlahuţă, 1907). „A tăcut sub neaua vremii ale patimilor goarne, Şi-aşteptăm sa se prefacă mustul fără preţ în vin Şi cotnarul amintirii în pahare sa se toarne..." (I.Pillat, Crama) Înlocuirea cuvântului în cazul metonimiei nu urmează principiul asemănării dintre temeni ci a unei anumite relaţii funcţionale între termeni: cauza-efect, abstract-concret, autoropera, loc al producerii-produs etc. Metonimia se confundă de multe ori cu metafora datorita capacităţii sale de sugestie şi asocierii ei cu termeni concreţi ca şi în cazul acesteia. MIT

84 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Credinţă sau idee fantastică străveche privind probleme esenţiale ale vieţii umane sau a relaţiei omului cu elementele universului, originea unor vieţuitoare etc. care au stat la baza unor creaţii populare sau culte. Miturile au o tipologie variată şi o sferă tematica foarte largă:  mituri teogonice: apariţia zeilor şi atributele lor (Hesiod, Teogonfa, Kalldassa, Sakunthala)  mituri cosmogonice: originea universului (Upanişasede, Biblia, vedele)  mituri etiologice: originea unor fenomene, ritualuri (mitul Pandorel)  mitul eroului civilizator (mitul lui Prometeu) În mitologia românească sunt identificate:  mitul etnogenezei: naşterea poporului român transpus în „Traian şi Dochia" de Gh. Asachi  mitul pastoral: ocupaţia pastorală a românilor, transpus in balada „Mioriţa”  mitul (erotic: explicarea apariţiei sentimentului iubirii (transpus în „Zburătorul" lui I. Heliade Rădulescu)  mitul estetic, sau al construcţiei, care explică apariţia unor monumente istorice şi religioase (transpus în „Monastirea Argeşulul")  mitul marii călătorii (Cântecul bradului) S-au inspirat din mituri nsţionsle sau universale poeţi şi prozatori din toate epocile literare: M. Eminescu, („Luceafărul", „Memento mori" „Revedere”, L. Blaga („Meşterul Manole"), T. Arghezi („Cântare omului"), Al. Philippide („Prometeu înlănţuit") Horia Lovinescu („Moartea unui artist”), M. Sorescu („Iona") MODERNISM

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

85

Tendinţă literară apărută în literatura interbelică românească în opoziţie cu tradiţionalismul semănătorist şi poporanist de la începutul sec. a! XX-lea. A fost teoretizat de Eugen Lovinescu, critic literar şi director, al revistei „Sburătorul" (1919-1922, 1926-1927). Modernis-mul lovinescian, bazat pe principiul sincronismului şi pe teoria imitaţiei, aplicând criteriul estetic în judecata operei de artă, promovând ideea integrării tradiţiei, a specificului naţional într-o formulă estetică aflată la nivelul de dezvoltare al sensibilităţii europene, poate fi considerat un moment crucial al dezvoltării literaturii româneşti. În esenţă, modernismul lovinescian porneşte de la ideea existenţei unui spirit al veacului care imprimă un proces de omogenizare a civilizaţiilor, de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronă. În condiţiile existenţei unul decalaj între civilizaţii, sincronizarea se produce în doi timpi : mai întâi, se adopta, prin imitate forme ale civilizaţiei avansate, apoi se stimulează crearea unui fond cultural propriu. Teoria imitaţiei, preluată după francezul G. Tarde, argumentează fenomenul „formelor fără fond" (idee preluată de la T. Maiorescu), considerat a fi singura posibilitate de eliminare a decalajelor faţă de cultura europeană. Principul sincronismului înseamnă acceptarea schimbului de valori şi integrarea literaturii într-o formulă estetica viabilă, depăşirea spiritului provincial. Reprezentanţi: Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil Baltazar, llarie Voronca, Anton Holban, Gh. Braescu, G.Calinescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu. NARAŢIUNE Modalitate de expunere a unui subiect literar în cadrul speciilor genului epic, constând în prezentarea unor fapte într-o succesiune de momente. Evenimentele narate se desfăşoară într-un timp dat, în anumite locuri având în centrul lor personaje literare.

86 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Naraţiunea poate fi expusă în versuri (fabulă, baladă; legendă, poem, epopee) sau în proză (basm, roman, poveste, povestire, reportaj literar, nuvelă, schiţă, anecdotă, strigătură, ghicitoare). Naraţiunea se poate realiza prin relatarea unor fapte trăite de autor şi expuse la persoana I: autobiografia, amintirea sau fapte aparţinând unor personaje reale sau create de scriitor: romanul, nuvela, schiţa. Naraţiunea poate fi transpusă în stil direct sau indirect; în cele mai multe cazuri, într-o operă literară narativă se alternează stilul direct şi indirect pentru a dinamiza acţiunea expusă şi pentru a da un contur viu personajelor. În naraţiune se pot integra şi descrierea şi portretul precum şi alternanţa planurilor, integrarea unor opinii personale ale autorului despre un personaj sau mai multe, despre o acţiune sau alta. Uneori povestirea este numită naraţiune ca urmare a faptului că aceasta se realizează prin acest procedeu, tehnica de redactare confundându-se cu însăşi specia literară respectivă. NARATOR Termen care denumeşte povestitorul. Acesta poate fi autorul creaţiei epice sau un personaj din aceasta creaţie. Când autorul este şi povestitor, opera este, de regulă, autobiografică sau mimează această situaţie. Când naratorul este şi personaj, autorul menţionează acest lucru pentru a avertiza cititorul asupra identităţii de fapt a naratorului. În romanul „Hanu Ancuţei", M. Sadoveanu se înscrie el însuşi în ritmul naraţiunii, ca martor la întâmpIările care vor urma, apoi numeşte participanţii la întâmplarea de la han şi lasă pe fiecare dintre aceştia să nareze în stil direct. El face intrarea în scena a fiecăruia dându-se la o parte pentru a-i permite trecerea în postura de narator. Fiind o povestire în ramă, întâlnim aici naratorul principal, autorul operei şi naratorii personaje, deci două tipuri de naraţiune: una care formează rama şi altele care formează cuprinsul, imaginea de epocă.

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

87

Naratorii creează o naraţiune unitara în jurul unui loc numit Hanul Ancuţei. De fapt, comisul lonţă, călugărul Gherasim, Leonte Zodierul, Nicolai Isac, Damian Cristişor şi ceilalţi sunt ipostaze ale scriitorului care povesteşte prin intermediul lor întâmplări ce dau contur personajului principal: Hanul Ancuţei. Nu este aceeaşi situaţie ca în cazul naraţiunii lui Ion Creangă unde autorul rămâne el însuşi în ipostaza copilului Nică al lui Ştefan a Petrii Ciubotarul. Şi aici se produce o translaţie în timp: autorul devine copil păstrându-şi vârsta. NUVELA Specie a genului epic în proză, mai întinsă decât schiţa dar mai redusă decât romanul, având un singur conflict, un personaj principal şi mai multe personaje secundare şi episodice şi intrigă riguros construită. Faptele prezentate sunt verosimile şi relatate cu obiectivitate. Nuvelele pot fi:  istorice: C. Negruzzi, „Alexandru Lăpuşneanu"  fantastice: l. L. Caragiale, „Abu Hassan"  filozofice: M. Eminescu, „Sărmanul Dionis”  psihologige: l. L. Caragiate, „0 făclie de Paşte"  moraliste: l. Slavici, „Moara cu noroc"  umoristice: I. L. Caragiale, „Două loturi" Accentul în nuvelă se pune pe personaj căruia autorul îi circumscrie acţiunea. Întreaga artă a compoziţiei serveşte la caracterizarea personajului şi la evidenţierea situaţiilor. Spre deosebire de povestire, în care personajul este naratorul, nuvela este naraţiunea eroului ei. În „Alexandru Lăpuşneanu", spre exemplu, două dintre tablouri au ca moto cuvintele personajului principal, iar celelalte două se referă indirect tot la acesta. Personajele sunt, în cele mai multe cazuri, tipuri umane: Lăpuşneanu este titanul, demonicul, doamna este angelicul, Motoc, boierul hrăpăreţ, Spancioc şi Stroici, boierimea nouă, mai inteligentă şi mai prudentă, masa de oameni veniţi la poarta

88 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR palatului este personajul colectiv, poporul. Scriitorul este obiectiv, realizând un portret realist al domnitorului. ODA Specie a genului liric care exprimă sentimente de admiraţie pentru eroi, pentru fapte, evenimente, faţă de patrie. Oda a fost prezentă în operele poeţilor antici fiind cântece de slavă închinate zeilor. În forma antică, oda era poezie cu formă fixă fiind interpretată cu acompaniament instrumental. În forma contemporană, oda este prezentă în poezia franceză prin: A. Ronsard şi V. Hugo iar în poezia germană prin Fr. Schiller. Oda cuprinde o invocaţie retorică urmată de enumerarea motivelor de admiraţie ale poetului faţă de subiectul poeziei şi finalul apoteotic sau îndemnul la urmarea modelului ilustru, a faptelor eroice etc. Odele pot fi clasificate tematic:  eroică: „Umbra lui Mircea. La Cozia" de Gr. Alexandrescu  religioasă sau sacră : Psalmii lui David  filosofică: "Cuvântul" de Al. Vlahuţă  personală: „0dă la Schiller", I.H. Rădulescu  patriotică: "Odă limbii romane", V. Eftimiu Limbajul specific odei este mobilizator, înflăcărat iar stilul apoteotic, solemn. „Lasă-mă, în patria de cuvinte, acum să cânt în patria de cânturi, de şoapte, de murmure... Într-o rostire de gând Cerul şi pământul Cu brâu de aur să le cuprind. Înţelesuri de veac, Şi-de-acum Pe crestele-albite ale timpului, Neostenite, să drumure

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

89

(P. Ghelmez, Laudă limbii romane) OXIMORON Figură de stil constând în alăturarea a dol termeni contradictorii din care rezultă o ironie puternica sau un sentiment de dezaprobare, de negare a unui fenomen sau situaţii reprobabile. „Iară noi? Noi epigonii ?... Simţiri reci, harfe zdrobite Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte..." (M. Eminescu, Epigonii) „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici..." (M. Eminescu, Scrisoarea I) „Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii; La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!" (M. Eminescu, Scrisoarea I) „0ricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte Eterna alergare... şi-un gând te-ademeneşte Că vis ai morţii-eterne e viata lumii-ntregi." (M. Eminescu, Împărat şi proletar) „Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic... Decât un vis searbăd, mai bine nimic." (M. Eminescu, Mortua est) Imaginile exprimate prin oximoron sunt foarte puternice relevând o trăire intensă din partea poetului; oximoronul apare cu precădere în poezia romantică. Prezent în poezia eminesciană dar şi la Caragiale, AI. Vlahuţă, G. Coşbuc. În poezia lui Coşbuc, „Doina", oximoronul exprimă conflictul nădejde - deznădejde, dulce-amar ai vieţii: „Dar nu ştiu cum, e bine Când plângi că-n urma ta

90 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Noi plângem toţi şi-amarul Mai dulce ni-e aşa." PARNASIANISM Şcoala literară apărută ca reacţie faţă de romantismul desuet (1850-1870). Termenul este creat în limba franceză provenind de la numele muntelui Parnas considerat în mitologia greacă lăcaşul lui Apollo. Apare prima dată ca denumire a grupului de poeţi care au publicat volumul „Parnasse contemporaine". Şeful şcolii parnasiene franceze este Leconte de Lisle, opera lui fiind cuprinsă în volumul din 1852 „Poeme antique". Caracteristicile poeziei parnasiene:  poezie picturală, impersonală, picturală;  tendinţa spre obiectivare;  preferinţa pentru forme expresive, frumoase,  cultul perfecţiunii formale;  corectitudinea versului clasic: rima ritmul;  sonorităţi strălucitoare ale cuvintelor (vezi Macedonski),  preferinţa pentru poezia cu formă fixă (sonet, rondel, triolet) Au cultivat poezie parnasiană: Ştefan Petică, Al. Macedonski, Ion Barbu, Al. Philippide „Şi el e emirul şi are-n tezaur, Movile înalte de-argint şi de aur, Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori; Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite În grajduri cai repezi cu foc în copite Şi-ochi împrejuru-i - ori spuză, ori flori. Bagdadul! cer galben şi roz ce palpită, Rai de-aur de vise şi rai de grădini, Argint de izvoare, şi zare-aurită Bagdadul, poiana de roze şi crini Djamii- minarete- şi cer ce palpită

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

91

(Al. Macedonski, Noapte de decembrie) PASTEL Specie a genului liric în care poetul îşi exprimă stările, sentimentele, trăirile faţă de un colt de natură, un moment al unui anotimp, aspecte din lumea plantelor, animalelor etc. Termenul de pastel este preluat din artele plastice unde defineşte un procedeu de pictură bazat pe efecte de culoare ale unor creioane moi. Acest termen este folosit prima dată în literatura română de Vasile Alecsandri care îşi numeşte astfel ciclul de poezii publicat între 1868-1869 în „Convorbiri literare", având ca temă imaginea Mirceştilor aşa cum o receptează poetul în ciclul anotimpurilor. În pastel, sentimentul poetului irizează din imaginile naturii descrise. În pastelul „Miezul iernei", sentimentul poetului evoluează de la spaimă şi tristeţe la reverie şi speranţă. După o imagine de sfârşit de lume în care dominant este visul sugerat prin verbul „a părea", poetul creează contururile astrale ale propriului echilibru în manieră parnasiană: „În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit! Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit, Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare Pare-un lan de diamanturi ce scârţâe sub picioare. Fumuri albe se ridica prin văzduhul scânteios Ca înaltele coloane unui templu maiestos Şi pe ele se aşează bolta cerului senină, Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină. 0! Tablou măreţ, fantastic !...Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munţii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare Unde crivăţul pătrunde scoţând note-ngrozitoare (V. Alecsandri, Miezul iernei) PERSONAJ

92 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Reprezentare literară a unei persoane reale, a unui grup de persoane sau a unui tip literar care se află în centrul unei opere epice sau dramatice. Personajele pot fi principale, secundare sau episodice după locul acestora în operă. Ele pot fi individuale sau colective. După apartenenţa la curentul literar pot fi clasice, romantice sau realiste. Personajul principal (erou) este acel erou literar care ocupă locul central în operă. Scriitorul Urmăreşte, de regulă, aspecte ale vieţii acestuia în timp ce celelalte personaje întregesc imaginea lui. În nuvela „În vreme de război de I. L. Caragiale, hangiul Stavrache este urmărit în întreaga sa evoluţie de la un comportament „normal" la pierderea echilibrului psihic ca urmare a nesiguranţei legate de moştenirea averii fratelui său plecat pe front pentru a nu fi găsit de politie. Personajele secundare au o apariţie mai puţin susţinută, acestea nefiind prezente cu aceiaşi intensitate în operă. Deşi apar în multe episoade ale romanului, Magda şi Stroie, Orheiarui ca şi moş Mihu sunt personaje secundare. În acelaşi roman apar şi numeroase personaje episodice: ţărani, boieri sau ostaşi. Personajele pot fi plate (cu o singură dominantă) sau complexe -„rotunde”(); există şi personaje-narator, care emit în mod direct o istorie (fabulă) şi personaj-reflector care îşi introduce propriul punct de vedere ca un observator al faptelor narate. PERSONIFICARE Figură de stil prin care se atribuie manifestări şi însuşiri omeneşti, obiectelor animalelor, păsărilor, fenomenelor naturii. Mai este numită şi prozopopee. Termenul provine din franceză: „personifier" = a personifica. Se realizează, de cele mai multe ori cu ajutorul verbului sau cu alte cuvinte care pot atribui trăsături umane unui cuvânt din clasa obiectelor; verbul însuşi are, în acest caz, aspectul unei metafore iar substantivul la care

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

93

se referă este însoţit de epitet. Prin personificare, obiectul se individualizează în clasa de obiecte din care face parte. Funcţia cea mai importanta a personificării este aceea de a dinamiza imaginea şi de a face ca receptarea ei să fie însoţită de declanşarea emoţiei estetice puternice. „Lună tu, stăpâna mării pe a lumii boltă luneci Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci; Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară, Şi câţi codri-ascund în umbra strălucire de izvoară! Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate! Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi, Străbătute de-al tău farmec ţie singura-ti arăţi! Şi în cate mii de case lin pătruns-ai prin fereşti Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!' ( M. Eminescu, Scrisoarea I) Personificarea transferă o parte din simţirile poetului asupra lucrului sau fiinţei necuvântătoare la care se referă. Umanizând elementele din jurul său, poetul amplifică emoţia, o amplifică şi lărgeşte orizontul estetic. Figura de stil este întâlnită în basm, fabulă, baladă şi întreaga creaţie lirică. POVESTIRE Specie a genului epic în proză de dimensiuni comparabile cu ale nuvelei dar care pune accentul pe situaţie şi nu pe personaj. Naratorul este şi personaj al acţiunii ceea ce are ca urmarea nararea la persoana I. Este narat un singur episod din viaţa personajului povestitor. Construcţia este mai puţin riguroasă decât a nuvelei iar acţiunea mai puţin dramatică, mai destinsă. Cei mai cunoscuţi autori de povestiri sunt, în literatura universală: Edgar AHan Poe, Gustav Flaubert, Emile Zola, Alfonse Daudet, Nicolai Gogol, iar în literatura romană : Ion Creangă, Mihail Sadovenu, Vasile Voiculescu.

94 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Romanul „Hanu Ancuţei" este format din mai multe povestiri (ca şi „Decameronul" lui Boccaccio), folosind tehnica „povestirii în ramă". Scriitorul deschide calea spre povestitor portretizându-l, după care acesta începe el însuşi să povestească asumându-şi naraţiunea: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul acela al Ancuţei nu era un han - era cetate.[...] Stătea stâlp acolo, în acele zile grase şi vesele, un răzeş străin care mie îmi era drag foarte. Închina oala către toate obrazele, asculta cu ochii duşi cântecele lăutarilor şi se lua la întrecere pană şi cu moş Leonte la tâlcuirea tuturor lucrurilor... Era un om nalt, cărunt cu faţa uscată şi adânc brăzdată. [...] ÎI chema loniţă comisul. Dumnealui loniţă comisul avea o pungă destul de grea la chimir sub straiele de şiac sur. Şi venise calare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste înainte de a mânca tipsia cu jar... „Eu aici îs trecător... cuvânta cu oala în mână dumnealui loniţă comisul, eu încalic şi pornesc în lumea mea......" (M. Sadoveanu, Iapa lui Vodă) POEM Specie a genului epic în versuri în care autorul evoca evenimente dramatice din viaţa unor eroi însufleţite de sentimente nobile. Fiind o naraţiune, acesta cuprinde mai multe episoade, personaje numeroase şi mai multe planuri de desfăşurare a acţiunii. Termenul provine din gr. poiema (creaţie) şi a intrat în limba română prin filieră franceză. Apare încă în antichitate: Hesiod, „Munci şi zile", Lucretius," Despre natura lucrurilor", Vergiliu, „Georgicele". Se clasifică după conţinut în:  poem eroic: C. Negruzzi, „Aprodul Purice"  poem istoric: V. Alecsandri, „Dumbrava roşie"  poem didactic: Boiteau," L'art poetique"  poem filosofic: M. Eminescu, „Memento mori"  poem sociogonic: V. Hugo, „Legenda secolelor”

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

95

 poeme mitologice: Al. Philippide, „lzgonirea lui Prometeu" Când este redactat în proză, poemul are un accentuat caracter liric: Al. Russo, „Cântarea României". În literatura universală, sunt remarcabile poemele lui: Hesiod, „Teogonia", Byron „Manfred", Goethe, „Faust", Puşkin, „Călăreţul de aramă", „Poltava", Lermontov, „Demonul". În secolul XIX, termenul de poem desemnează o poezie reflexivă, care împleteşte liricul cu epicul (Leconte de Usie, „Poeme barbare" sau V. Hugo, „Poeme antice şi modeme") PROLOG Termen care desemnează o secvenţă a textului literar epic sau dramatic care precede expoziţiunea şi introduce cititorul în acţiunea ce urmează a fi expusă în opera literară. Uneori, prologul motivează sau expune un element esenţial pentru înţelegerea conflictului. Termenul provine din gr. pro (înainte) + logos (cuvânt). În tragedia antică, prologul era reprezentat de dialogul dintre unele personaje (înaintea corului), în care se rezuma conţinutul operei dramatice. În nuvela lui I. Slavici, „Moara cu noroc", înainte de a se produce drama familiei lui Ghiţă, mama Anei expune un precept biblic prezent şi în gândirea populară care explică cele petrecute în cuprinsul operei. Acest prolog creează necesitatea epilogului care confirma faptul că cele afirmate în prolog se verifică ceea ce face din nuvela o parabolă: „0mul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi cum vă trage inima şi Dumnezeu să vă ajute şi să vă acopere cu aripa bunătăţilor sale. Eu sunt acum bătrână şi fiindcă am avut şi am atât de multe bucurii în viaţă, nu înţeleg nemulţumirile celor tineri şi mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrâneţe un noroc nou, să pierd pe acela de care am

96 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR avut parte până în ziua de astăzi şi să dau la sfârşitul vieţi mele de amărăciunea pe care n-o cunosc decât din frică. Voi ştiţi, voi faceţi: de mine nu ascultaţi...Mi-e greu sa-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viaţa şi mi-am crescut copiii şi mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi pare prea tânără, prea aşezată, oarecum prea blândă la fire şi-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriţă." (I.Slavici, Moara cu noroc) Prologul este, de cele mai multe ori, provocat de intenţia scriitorului de a crea un echilibru în naraţiune sau de a emite oprezumţie morală asupra mesajului unei comunicări literare. REALISM Curent literar apărut în secolul al XIX-lea in Franţa ca reacţie împotriva romantismului, vizează o literatura care să reflecte o imagine veridică a realităţii prin reflectarea personajelor tipice în împrejurări tipice. Dintre principiile realismului amintim:  observarea socială şi psihologică a realităţii  realizarea unei imagini obiective  surprinderea lumii "în esenţialitatea sa (tipizarea)  urmărirea personajului în evoluţie  caracter critic în reprezentarea artistică a realităţii. Realismul este precedat de naturalism şi verism (curente care promovau ideea unei imagini fotografice a realităţii şi evidenţierea laturii „dure" a existentei umane). Personajul creaţiei epice sau dramatice realiste este un „tip literar" (o reprezentare sintetică a unei categorii sociale). Pristanda din comedia „0 scrisoare pierdută” a lui I. L. Caragiale reprezintă categoria poliţailor din epoca respectivă, Vitoria Lipan din „Baltagul" lui M. Sadoveanu întruchipează fizic şi moral, munteanca epocii, sotie si mama care urmeaza cu

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

97

sfintenie traditiile populare si militeaza pentru acestea pe care o surprinde scriitorul intr-o ipostaza caracteristica , Stefan Gheorghidiu este un „tip” de intelectual conform viziunii moderniste camil-petreciene etc. Scriitori reprezentativi în literatura universală: Balzac. Stendhal, Dickens, Gogol, Tolstoi, M. Twain, E, Hemingwey, R. M. Rilke ş.a. în literatura română, reprezentanţi ai realismului sunt: I. Creangă, I. L. Caragiale, I. Slavici, G. Coşbuc, M, Sadoveanu, Gala Galaction, M. Sebastian, T. Muşatescu ş.a. REFREN Text poetic (vers sau grup de versuri) repetate la anumite intervale (de obicei după o strofă) pentru efect artistic, pentru a accentua o anumită idee sau mesaj poetic. Este întâlnit în poezia antică greacă şi latină având rolul de a insista asupra unei idei purtătoare de mesaj poetic. Refrenul este prezent şi în poezia modernă, în special cea simbolistă pentru puternica impresie de muzicalitate pe care o imprimă unui text poetic. „Dintr-un bolovan coboară pasul tău de domnişoară Dintr-o frunză verde pală, Pasul tău de domnişoară Dintr-o îniserare-n seară Pasul tău de domnişoară Dintr-o pasăre amară, Pasul tău de domnişoară" (N. Stănescu, In dulcele stil clasic) Ceea ce în poezia clasică şi chiar modernistă apare ca refren, la Nichita Stănescu formează un laitmotiv: "pasul tău de domnişoară" care uneşte într-un tot poetic relaţia dintre elementele aparţinând cosmicului. "Bolovan" şi „frunză verde" aparţin terestrului, „înserare-n seară" şi „pasărea amară" exprimând supraterestrul. Rolul refrenului devenit laitmotiv

98 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR depăşeşte aici rolul refrenului clasic intervenind în definirea poetică a relaţiei dintre simboluri. Refrenul apare în poezia lui M. Eminescu, Al. Macedonski, G. Bacovia, I. Minulescu ş.a. ROMAN Specie a genului epic de mare dimensiune, cu acţiune complexă care se desfăşoară pe mai multe planuri dar are o acţiune unitară, personaje numeroase şi înfăţişează aspecte multiple din viaţa unuia sau a mai multor personaje, din viata unei societăţi sau a unei epoci. După complexitate, romanele pot fi:  biografice (clasice), urmărind viaţa unui personaj principal şi aspecte din viaţa mai multor personaje secundare (M. Sadoveanu, „Nunta domnitei Ruxandta", L. Rebreanu, „lon")  romane-ciclu, urmărind viaţa unei familii pe mai multe generaţii (D. Zamfirescu, Ciclul Comăneştenilor: „Viaţa la ţară", „Tănase Scatiu, „ln război", „Îndreptări", „Anna")  romane-fluviu, de cea mai mare întindere, urmărind viaţa unor familii, viaţa unei epoci, destinul unor ramificaţii genealogice (H.de Balzac, „La commedie humaine"). După curentul literar în care se încadrează, romanele pot fi romantice (romanele de mistere: Eugen Sue, Misterele Parisului) sau romane realiste (majoritatea romanelor care apar după a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi până astăzi. Cei mai cunoscuţi autori de romane în literatura românească sunt: N. Filimon, D. Zamfirescu, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, G.M .Zamfirescu, I. Agarbiceanu, H. Papadat Bengescu, M. Preda, A. Buzura, S. Titel, D.R.Popescu ş.a. ROMANTISM

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR

99

Curent literar apărut în primele decenii ale secolului al XIX-lea ca reacţie faţă de clasicismul rigid. Reflectă în plan social apariţia burgheziei şi ascensiunea socială şi politică a acesteia. Este precedat de curente preromantice ca: „Sturm und Drang" în Germania (J. W. Goethe, Fr. Schiller, Fr. Holderlin, H. Von Kleist), de E. Young, J. Thomson, T. Gray în Anglia, doamna de Stael, Fr. R. Chateaubriand, în Franţa, V. Cârlova, Gr. Alexandrescu. I. H. Rădulescu, în România. Prin toate trăsăturile romantismul, se opune programului clasicismului:  cultivă sensibilitatea şi fantezia creatoare  reabilitează personalitatea umană  preferă evadarea în trecut, istorie, tradiţie  cultivă contemplarea naturii, culoarea locală  interes pentru folclor  personajele sunt luate din toate mediile  creează eroi excepţionali în împrejurări excepţionale  propagă libertatea totală în creaţie  militează pentru îmbogăţirea limbii literare pornind de la limba populară Programul romantismului este considerată prefaţa la drama „Cromwell" de Victor Hugo. În literatura universală, cei mai cunoscuţi romantici sunt: Novalis, E.T.A. Hoffmann, H.Heine, W. Scott, G.G. Byron, P. B. Shelley, A. de Lamartine, A. de Musset, V. Hugo, E.A.Poe. În literatura română: C.Negruzzi, V.AIecsandri, M. Eminescu, B. Petriceicu Hasdeu. RIMA Calitate a versurilor de a se încheia cu părţi de vorbire ale căror silabe finale sunt identice sau foarte asemănătoare fonetic. Rima poate fi: masculină, (accentul pe ultima silabă) sau feminina (accentul pe penultima silabă): „La mijloc de codru des - rima masculină

100 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Toate pasările ies..." (M. Eminescu, La mijloc de codru) „Iar te-ai cufundat în stele - rima feminină Şi în nori şi-n ceruri nalte De nu m-ai uita încalte Sufletul vieţii mele." (M. Eminescu, Floare albastră) Uneori, rima se realizează prin asonantă: „Iubind în taină am păstrat tăcere, Gândind ca astfel o să-ţi placă ţie, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ncântătoare visuri de plăcere. (M. Eminescu, Iubind în taină) După succesiunea rimei, întâlnim:  împerecheată: „Am văzut frumoasa ţară Cu eterna primăvară..." (Al Macedonski, Într-un album)  încrucişată: „Vreme trece, vreme vine Toate-s vechi şi nouă toate Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate" (M. Eminescu, Glossa) - îmbrătişată: „Printre valuri care plâng Şi sub bolţi întunecate şiruri de-astre înceţate, Felinare se răsfrâng" (Al. Macedonski, Rondelul paradisului )  monorimă: „Soarele se cobora La sora lui se oprea Mândra nuntă pregătea..." (folclor) RITM Succesiunea regulată a silabelor accentuate şi neaccentuate într-un vers, organizată în picioare (unitati)

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 101

metrice. Cele mai-multe texte poetice cuprind versuri în care întâlnim ritmuri bisilabice sau trisilabice:  ritmurile bisilabice se caracterizează prin picioare metrice ce cuprind câte două silabe între care una accentuată - ritmul trohaic (prima silabă accentuată): „Iar pădurea Iin suspină şi prin frunzele uscate Rânduri, rânduri trece-un freamăt ce le scutură pe toate" (M. Eminescu, Călin) - ritm iambic: (a doua silabă accentuate): „Atât de fragedă te-asemeni Cu floarea albă de cireş"(M. Eminescu, Atât de fragedă)  ritmurile trisilabice: - ritmul dactil (prima silabă· accentuată) Scumpă Moldovă! Ţară de jale! Ah în ce stare tu ai ajuns."(V, Alecsandri, Moldova în 1857) - ritm amfibrah: „Mai sunt încă roze mai sunt Şi tot parfumate şi ele"AI. Macedonski, Rondelul rozelor de august) - ritm anapest „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc" (Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia  ritm cu patru picioare metrice: - coriamb: prima şi ultima accentuate „Sara pe deal // buciumul sună cu jale" ( M. Eminescu, sara pe deal) - peon: una din silabe accentuate: „Somnoroase păsărele /Pe la cuiburi se adună" (M. Eminescu, Somnoroase păsărele) RONDEL

102 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Specie a genului liric, poezie cu formă fixă alcătuită din treisprezece versuri organizate în trei catrene şi un vers liber. Primele două versuri se repetă în partea a doua a celui de al doilea catren iar primul vers este identic cu cel de al treisprezecelea, conform schemei: 1 5 7 1 2 6 8 3 1 9 4 2 10 Rondelul se caracterizează prin folosirea a numai doua rime. Specia a apărut în poezia medievală franceză fiind redescoperită de poezia modernă. Cel mai cunoscut autor de rondeluri din literatura română a fost Al. Macedonski cu volumul "Poema rondelurilor" (1927) „E vremea rozelor ce mor Mor în grădini mor şi-n mine Şi-au fost atât de viaţă pline, Şi azi se sting aşa uşor. În tot se simte un fior, 0 jale e în orişicine. E vremea rozelor ce mor Mor în grădini şi mor şi-n mine. Pe sub amurgu-ntristător Curg vălmăşaguri de suspine Şi-n marea noapte care vine Duioase-şi pleacă fruntea lor E vremea rozelor ce mor." (Al. Macedonski, Rondelul rozelor ce mor)

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 103

SEMĂNĂTORISM Orientarea literară tradiţionalistă care îşi are punctul de plecare în Programul revistei „Semănătorul" apărut la Bucureşti (1901) ca expresie a ostilităţii faţă de modernism şi a dorinţei de păstrare intactă a tradiţiei rurale. Revista este înfiinţata de G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă (1901-1902) şi condusa apoi de Nicolae lorga (1902-1906) Principalele trăsături ale semănătorismului sunt:  paseismul: tendinţa întoarcerii spre trecut şi condamnarea prezentului  idilismul: înfrumuseţarea în mod convenţional şi nerealist a satului considerat singurul depozitar al purităţii sufletului romanesc  sentimentul dezrădăcinării: decăderea ţăranului plecat la oraş, loc de pierzanie, opus satului prin cosmopolitismul său capitalist  predilecţia pentru scene dure, violente care angajează fondul primar, instinctul personajelor Reprezentanţi: A. Vlahuţă, G. Coşbuc, Duiliu Zamfirescu, Şt 0. losif, Octavian Goga, Emil Gârleanu, M. Sadoveanu (în prima etapă de creaţie), B. Ştefanescu Delavrancea, N. lorga. Elementul valoros al semănătorismului este valorificarea folclorului şi pledoaria pentru valorile morale şi culturale româneşti. Programul revistei a influenţat apariţia publicaţilor: „Luceafărul" (Budapesta), „Ramuri" (Craiova), "Făt Frumos" (Bârlad), „lleana Costinzearra", „Gândirea" (Cluj) SIMBOLISM Curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1880 ca reacţie faţă de retorismul romantic şi a impersonalităţii parnasiene. Cel care a dat numele curentului a fost Jean Moreas (de la gr. symbolon=semn) într-un manifest numit :"Le

104 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR symbolisme" (1886). Nu este un curent unitar, existând mai multe şcoli simboliste în jurul marilor poeţi simbolişti: Paul Verlaine, Stephane Mallarmee, Artur Rimbaud, Ch. Baudelaire, Rene Ghil, Jules Laforgue ş.a. Arta poetică simbolistă se caracterizează prin :  respingerea prozaismului, poezia fiind definită ca artă a simţirii  cultivarea simbolului (imaginea expresivă)  folosirea sugestiei pentru exprimarea corespondenţelor (cultivarea senzaţiilor coloristice, muzicale, olfactive)  muzicalitatea interioară (poezia, muzica prin excelenţă)  sugestia stărilor nedefinite reveria, diafanul  preferinţa pentru motivele: iubirii, nevrozelor, izolării, vieţii periferiei, exotismului. Manifestul simbolismului romanesc este „Poezia viitorului" semnat de A. Macedonski. Etapele simbolismului romanesc:  etapa tatonărilor simboliste (Macedonski şi poeţii de la „Literatorul" şi „Liga ortodoxă"  pseudosimbolismul de la revista „Viaţa nouă" condusă de Ov. Densuşianu  simbolismul exterior reprezentat de I. Minulescu  simbolismul autentic G. Bacovia SINECDOCA Figură de stil cunoscută şi sub numele de comprehensiune care exprimă întregul prin parte sau a parţii prin întreg, pluralul prin singular sau invers, particularul prin general sau invers, materia prin care este confecţionat obiectul prin obiect sau invers, genul în locul speciei etc. Prin folosirea acestei figuri de stil expresivitatea textului poetic este amplificată:

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 105

„Bolliac cânta iobagul şi-a lui lanţuri de aramă L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă" (M. Eminescu, Epigonii) Singularul exprimând cu mai multa forţă mesajul poetic atât referindu-se la „clăcaşii" lui Cezar Bolliac cât şi la „oştirile” lui Cârlova. Acelaşi efect se întâlneşte şi în poezia lui Coşbuc: „Şi luni trecut-au după luni Şi-a fost de veste plină lumea Că steagul turculuise-nchină; Şi mândrii codrului păuni, Românii-au isprăvit războiul, Că s-au bătut nebuni." (G. Coşbuc, Trei doamne şi toţi trei) În poezia „0ltul" a lui 0. Goga, materialul „arama" numeşte obiectul confecţionat din aceasta: „Zdrobită-n praf murea arama Şi codrul chiotea, viteazul; Iar tu, bătrâne, mare meşter, Biruitor frângeai zăgazul." (0. Goga, Oltul) Sinecdoca este o figură de stil de mare fineţe din familia metaforei şi metonimiei. SONET Specie a genului liric, poezie cu formă fixă apărută în secolul al XIII-lea în poezia trubadurilor francezi şi dezvoltat în poezia Renaşterii italiene. Este format din 14 versuri organizate în două catrene şi două terţine, ultimul vers reprezentând o concluzie a ideilor întregii poezii. Rima catrenelor este îmbrăţişată iar a terţinelor este liberă. Cunoaşte mai multe tipuri după numărul de silabe (măsura) versului:  sonetul englez: 10 silabe (decasilab)  sonetul italian: 11 silabe ( endecasilab)  sonetul francez: 12 silabe ( alexandrin)

106 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Structura sonetului englez (Shakespeare) are trei terţine şi un distih, rima fiind încrucişată. Reprezentanţi în literatura universală: Dante Alighieri, Petrarca, Pierre Ronsard, Goethe, Baudelaire, Rimbaud ş.a.; în literatura română: Gh. Asachi, lancu VScaresai, I. Heliade Rădulescu, M. Eminescu, 0. Goga, G. Coşbuc, M. Codreanu ,V. Voiculescu, V. Eftimiu ş.a. Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece Din oceanul sfânt în care ne-ntâlnim Dar tot mereu gândesc cum ne iubim Minune cu ochi mari şi mână rece. 0, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mi lasă a petrece Şi cânturi nouă smulge tu din lira-mi Tu nici nu ştii a ta apropiere Cum inima-mi de-adânc o linişteşte Ca răsărirea stelei în tăcere Iar când te văd zâmbind copilăresşte Se stinge-atunci o viată de durere Privirea-mi arde, sufletul îmî creşte.” (M. Eminescu) STIL Totalitatea, însuşirilor individuale: temperament, talent, nivel cultural, profesiune, experienţă de viaţă, deprinderi, obişnuinţe, capacitatea de a folosi sistemele limbii care particularizează o persoană. Buffon îl definea: „le style est l’homme même". Stilul individual este opus stilului funcţional diferenţiind o persoană de alta. Particularităţile stilului individual se evidenţiază cel mai bine în cazul scriitorilor. Stilul individual se identifică prin originalitate, factor determinant al operei literare. Trăsăturile generale ale stilului sunt : claritatea, proprietatea, precizia, corectitudinea, puritatea. Opuse acestora

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 107

sunt: obscuritatea, nonsensul, paradoxul, echivocul, banalitatea, truismul, tautologia, prolixitatea, digresiunea, solecismul, anacolutul, modificările metaplastice (proteza, epenteza, paragoga, afereza, sincopa, apocopa ş.a) acestea putând fi, în acelaşi timp, licenţe poetice. Calităţile particulare ale stilului sunt: naturaleţea, simplitatea, armonia, demnitatea, fineţea, retorismul, umorul, ironia, oralitatea. Opuse acestor calităţi sunt: afectarea. emfaza, simplismul, cacofonia, vulgaritatea ş.a. Uneori, scriitorii folosesc în mod voit formele opuse calităţilor enunţate pentru a-şi exprima indignarea faţă de anumite aspecte sociale etc. „Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii" (M. Eminescu, Scrisoarea III) STIL FUNCŢIONAL Ansamblul particularităţilor de exprimare specifice diverselor domenii de activitate umana. Având în vedere emiţătorul, calitatea mesajului şi a receptorului, stilurile funcţionale pot fi clasificate astfel:  stil artistic (beletristic): operează în redactarea operelor literare în proză sau în versuri precum si în substilul epistolar; se caracterizează prin valorificarea valorii reflexive a limbajului (foloseşte mijloace de declanşare a emoţiei estetice: tropic figuri de stil) precum şi toate categoriile de limbă: literară, ştiinţifică, neologisme, arhaisme, regionalisme, elemente de argou şi jargon în limitele impuse de categoria tematică, genul şi specia operei.  stilul tehnico-ştiinţific se utilizează în redactarea lucrărilor cu caracter tehnic şi ştiinţific, a legilor, teoremelor, axiomelor, descrierea anumitor procese şi

108 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR aparate tehnice. Este un stil caracterizat prin sobrietate, exactitate, precizie, claritate şi corectitudine. Foloseşte valoarea tranzitivă a limbajului.  Stilul administrativ este caracteristic redactării unor acte şi documente care regtementează relative între persoane fizice şi instituţii, societăţi comerciale etc. sau între instituţii, societăţi etc. Se caracterizează prin folosirea unor stereotipii de limbaj ş.a.  Stilul publicistic se adresează mediei şi foloseşte limbajele necesare transmiterii informaţiei şi atitudinii redactorilor.  Există stiluri intermediare, substiluri sau peristiluri; în cadrul stilului beletristic (stilul epistolar, spre exemplu. STIL ORAL Particularitate de exprimare literară specifică unor scriitori care realizează în creaţiile lor senzaţia „relatării directe", neîngrădite a autorului către cititor dând senzaţia exprimării neîngrijite specifică vorbirii neconvenţionale practicată în mediile necultivate. Acest stil se caracterizează prin spontaneitate, vioiciune, ironie, plus afectiv. Cel mai important scriitor care valorifică acest stil este Ion Creangă având ca înaintaş pe Ion Neculce şi ca urmaş pe M. Sadoveanu. Specifice stilului oral la Creangă sunt:  folosirea unor expresii, cuvinte, fonetisme populare: „ş-apoi", „vorba ceea"," de voie, de nevoie", scurt şi cuprinzător"  utilizarea onomatopeelor pentru a sugera trăiri intense: „zvrr", „teleap-teleap", „hârşti!", huştiuluc!", „hai-hai!"  text de proză ritmat şi chiar rimat: "Când sunt zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc!"

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 109

 folosirea poreclelor sau apelativelor ironice :"Buzilă", „ţapul cel roş", „mangositi"  ironia şi zeflemeaua : „-Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în sân dar nu încapi de urechi"  vorbe de duh: „Dă-i cu cinstea sa piară ruşinea!", „Lasă-te pe seama lor daca vrei să ramai făr'de cap"  exprimare mucalită: „Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchele de gură."  caracterizări pitoreşti: fata Irinucăi era „balcâză şi lălâie de-ti era frică să înnoptezi cu dansa în casă" SUBIECT LITERAR Înlănţuirea de fapte legate într-un tot unitar prin care ni se dezvăluie caractere omeneşti şi relaţiile dintre ele. Logica faptelor cuprinse într-o operă literară conduce spre construirea unui mesaj conform cu intenţiile autorului. Acest mesaj transpare din fiecare moment al subiectului, în mod gradat:  expoziţiunea: partea introductivă a operei epice prezentând cadrul, momentul şi, eventual, personajele operei;  intriga: momentul de dezlănţuire a acţiunii susţinute de personaje printr-o confruntare directă a ideilor, intereselor, intenţiile acestora;  desfăşurarea acţiunii conţine toate aspectele legate de manifestările personajelor în legatură cu atitudinea manifestată în momentul intrigii: aceasta dezvăluie cititorului relaţiile dintre personaje, trasaturile caracterologice şi evoluţia lor;  punctul culminant marchează momentul de maximă intensitate a acţiunii  deznodământul oferă cititorului modul de rezolvare a conflictului şi evidenţiază mesajul operei literare. Subiectul este o trăsătura distinctivă ale genurilor epic şi dramatic faţă de genul liric şi reprezintă „miezul literar" al

110 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR acestor creaţii. Această componentă a compunerii literare are ca modalităţi de reprezentare artistica: naraţiunea, dialogul, descrierea, portretul, evocarea. SUBLIM Categorie estetică opusă grotescului exprimă însuşirea unor obiecte sau procese de amploare neobişnuită sau a unor acte umane de o înălţătoare nobleţe de a provoca un sentiment de admiraţie faţă de măreţia lor; un înalt grad de perfecţiune, de frumuseţe morală; absolutul categoriei estetice de frumos. Termenul provine din lat. „sublimis" = înalt, măreţ. Este folosit prima oară în „Tratatul despre sublim" atribuit lui Longin. Teoria sublimului este reluată de Boileau, E. Burke, Schiller, Kant iar în estetica românească apare la T. Maiorescu, M. Ralea, P. Comarnescu. Prin sublim poate fi caracterizată intenţia Luceafarului din poemul lui Eminescu de a se sacrifica pierzându-şi nemurirea ca dovadă a iubirii sale pentru o muritoare. Gestul lui Hyperion depăşeşte înţelegerea umană şi stârneşte admiraţia unui muritor pentru care nemurirea este un vis absurd. Gestul romantic al personajului eminescian dezlănţuie în cititor teamă şi admiraţie ceea ce face ca acesta să fie definit ca sublim. Ca atitudine filosofică, sublimul se relevă şi în viziunea lui Lucian Blaga pentru care lumea deţine o „corolă de minuni" ca urmare a valorilor ei sublime condamnând cunoaşterea paradisiacă, o cunoaştere care are menirea de a „ucide tainele". Pledoaria poetului pentru cunoaşterea luciferică, o cunoaştere a cărui scop nu este clarificarea ci potenţarea misterului, argumentează aspiraţia spre sublim. TRADIŢIONALISM Mişcare culturală şi literară care îşi propune păstrarea şi valorificarea tradiţiilor naţionale prin încurajarea tematicii legate de viaţa satului şi protejarea obiceiurilor, datinilor, cutumelor religioase străvechi.

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 111

Un prim val tradiţionalist apare la începutul secolului al XX-lea odată cu apariţia revistei şi mişcării semănătoriste cu rădăcini în revistele de la sfârşitul secolului precedent: „Viaţa" şi „Vatra" conduse de Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc. Deşi opus mişcării semănătoriste, poporanismul este tot o formă de manifestare traditionalistă. Diferenţa dintre acestea reprezentând viziunea asupra satului şi rolul intelectualităţii faţă de tradiţie. Ambele mişcări se află în opoziţie cu mişcarea modernistă de „Sburătorul". După primul război mondial, tradiţionalismul este reprezentat de „gândirism", mişcare apărută în jurul revistei „Gândirea" (Cluj,1921) în al cărui program se precizează că va apăra „românismul" şi „sufletul naţional", Înfiinţată de Cezar Petrescu şi D. I. Cucu, revista se mută în 1922 la Bucureşti iar sub conducerea lui Nichifor Crainic va căpăta un accentuat caracter ortodoxist. Colaboratori: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Tudoir Vianu, Mateiu I. Caragiate, Gib Mihaescu ş.a. Pe linie tradiţionalistă se înscrie şi „Revista Fundaţiilor regale” (1934-1945; 1945-1947) care, prin Paul Zarifopol anunţă orientarea maioresciană a publicaţiei. Colaborează: T. Arghezi, G. Galaction, I. Barbu, L. Blaga ş.a. UMANISM Curent cultural apărut în epoca Renaşterii care a proclamat libertatea personalităţii umane, interes pentru valorile antichităţii şi militează pentru situarea omului în centrul creaţiei; umanismul se manifestă şi în domeniile socialului şi politicului. Principiul antic al primordialităţii omului creează idealul „omului universal": armonios fizic şi cultivat ca intelect, om de cultură şi de acţiune, un „abis de ştiinţă" cum îl numea Rabelais sau „doctor în toate ştiinţele şi alte câteva pe deasupra" cum îl numea Pico della Mirandola. Renaşterea pune accent pe raţiune, libertatea şi demnitatea omului, cât şi pe caracterul sau perfectibil. in „Discurs despre demnitatea

112 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR omului”, Pico della Mirandola expunea principiul umanismului: „Nimic nu este mai presus pe pământ decât omul, nimic nu este mai presus în om decât mintea şi sufletul. "Omul Renaşterii tinde să realizeze o armonie între el şi natură promovând raţiunea, cunoaşterea naturii şi omului, opoziţia faţă de dogmatism şi fanatism. Umanismul românesc se manifestă în atitudinea cronicarilor faţă de istorie, viziunea acestora faţă de raporturile sociale ale epocii şi pledoaria lor pentru cunoaşterea istoriei. Umanismul se asociază cu numele lui Nicolaus Olahus, Petru Cercel, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino, Udrişte Nasturel, Dosoftei, Varlaam, Nicolae Milescu, Antim Ivireanul ş.a. VEROSIMIL Termen prin care se defineşte calitatea unei opere literare de a fi acceptată de cititor ca adevărată, demnă de a fi crezută. Verosimilitatea trebuie pusă nu numai în legătură cu creaţiile epice, lirice sau dramatice inspirate din viaţa reală ci cu orice categorie a creaţilor literare sau nonliterare, aceasta fiind o trăsătură fără de care creaţia nu este acceptată de cititor. Poate fi verosimilă atât o povestire a lui M. Sadoveanu care relatează despre o întâmplare petrecută (sau nu) la hanul Ancuţei cât şi un basm cu zmei şi balauri care au fost răpuşi de Făt Frumos. Ceea ce face ca aceste creaţii sa fie verosimile este acceptarea ideii că literatura este o convenţie iar personajele simboluri ale unor sentimente etern umane pe care cititorul le confruntă cu propriile stări şi sentimente. Regăsindu-se în opera literară, cititorul o consideră sau nu verosimilă în măsura în care stările general umane îl pot identifica. Dacă scena din casa înroşită în foc a Împăratului Roşu în care se ceartă Gerilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă ş.cl. se regăseşte în paginile „Amintirilor din copilărie" fiind la fel de verosimilă, iar cititorul le „gustă" în aceeaşi măsură, acest fapt

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 113

probează faptul ca Ion Creangă reuşeşte să creeze imagini verosimile deşi speciile din care fac parte acestea presupun grade de fabulaţie diferite. Verosimilitatea este o componentă a artei literare care face ca opera literară să fie resimţită de cititor ca o realitate asimilând-o propăriei-i realităţi. VIZIUNE ARTISTICĂ Modalitate specifică de a recepta realitatea înconjurătoare de către un creator şi de a o înfăţişa în opera literară, pictură, muzică, coregrafie etc. Viziunea artistica depinde de temperamentul, de apartenenţa la un curent, orientare sau şcoală, de tradiţia artistică a unei naţiuni, de momentul receptării şi de talentul artistului. În literatură, receptarea obiectului artistic poate fi diferită chiar la acelaşi scriitor în momente diferite ale receptării dar tipul reprezentării este determinat, mai ales, de trăsături temperamentale ale acestuia. Despre Vasile Alecsandri se spune că este „solar", el receptând luminozităţile naturale dar având şi o structură temperamentală „luminoasă". Bacovia se caracterizează printr-o viziune mai sumbră. Poezia bacoviană se caracterizează printr-o tuşă mai întunecată care corespunde curentului simbolist dar şi cu temperamentul sau maladiv. Acelaşi fenomen : ploaia, este văzut de Alecsandri ca o binecuvântare, tunetul chiar fiind „un semnal de viaţă", în timp ce pentru G. Bacovia este un element al descompunerii : „De-atâtea nopţi aud plouând Aud materia plângând Sunt singur şi mă duce-un gând Spre locuinţele lacustre." (G. Bacovia, Lacustră) Viziunea artistică este una din trăsăturile prin care putem individualiza creaţia scriitorului. Acelaşi fapt de viaţă, aceleaşi imagini, aceleaşi adevăruri pot astfel căpăta o infăţişare distinctă dând specificul viyiunii unui artist. Imaginea Deltei Dunării apare ca o prezenţă literarămirifică la Traian Coşovei,

114 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR ca o lume a vieţuitoarelor acvatice la Sadoveanu, ca o lume terefiantă la Ştefan Bănulescu. Confruntarea călătoruluicu realitatea nu are nici o legătură cu reprezentările scriitorilor amintiţi, el însuşi creându-şi propria reprezentare adecvată momentului receptării, trăsăturilor sale psihice şi de personalitate. PASUL AL III-LEA : Cunosterea continuturilor Viziunea modernă asupra studiului literaturii în ciclul gimnazial şi liceal urmăreşte apropierea elevilor de textul literar, înţelegerea tehnicilor care implică emoţia estetică. Se creează astfel premisa formării uni cititor avizat, instruit, care are putinţa de a descoperi subtilităţile creaţiei literare, imposibil de intuit fără a deţine instrumentele teoriei şi practicii studiului pe text. Capitolul de faţă vine în ajutorul celor care, dorind să studieze textele propuse dezbaterii didactice prin manualele alternative, nu au acces imediat la operă în integralitatea ei. Prin rezumate extrem de meticuloase fără a fi foarte întinse, dar marcând esenţialul operelor la care se referă, iti ofer un instrument de lucru util pentru a putea integra secvenţa propusă spre studiu în opera literară din care a fost extrasă. Nu avem intenţia ca rezumatele din cartea de faţă să substituie lectura operelor ci, mai degrabă, să fie o invitaţie la lectură, fapt care ne-a determinat să nu insistăm asupra unor momente de mare încărcătură estetică, să realizăm o lucrare pragmatică. Pentru cei care înţeleg aşa cum am înţeles noi sensul acestei apariţii, cartea va fi, cu siguranţă, un real ajutor în realizarea demersului estetic.

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 115

Consultând curriculum elaborat de M.E.C. şi manualele alternative aprobate pentru învăţământul gimnazial şi liceal, am stabilit o bibliografie optimă pe care cei interesaţi trebuie să o parcurgă pentru a avea o imagine a literaturii române de la perioada modernă până astăzi. Am inclus, la propunerea colegilor şi a elevilor mei, alături de epica în proză şi textele literare aparţinând dramaturgiei. Aceasta este cartea. Am parcurs, pentru a ajunge aici, cca. 32.000 de pagini de romane, nuvele, schiţe, opere dramatice ale scriitorilor din perioada literaturii paşoptiste până la literatura actuală cu ochii cititorului care le cunoaşte pentru întâia oară pentru a asigura celui care va consulta cartea de faţă starea primului contact cu opera respectivă. M-am ferit de preţiozităţi care ar provoca dificultăţi de lectură spre a fi cât mai uşor receptat. Îmi cer scuze faţă de colegii care aşteptau ceva doct dar am credinţa că o astfel de carte aşteptau cititorii mei. Costache Negruzzi „Alexandru Lăpuşneanu” 1. „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” După ce fusese vândut de boieri în prima domnie, Lăpuşneanu se întoarce în Moldova cu şapte mii de spahii şi vreo trei mii de „oaste de strânsură”, pentru a-şi relua tronul şi a-i pedepsi pe boierii trădători. Vornicul Bogdan care-l însoţeşte, îi spune că ţara este asuprită de Tomşa şi poporul îl aşteaptă cu bucurie. Aproape de Tecuci, o delegaţie de boieri formată din vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă şi spătarii Spancioc şi Stroici îi cer să se întoarcă de unde a venit fiindcă ţara nu-l vrea şi nu-l iubeşte. Lăpuşneanu le răspunde că cei care nu-l vor sunt boierii şi că va hrăni armatele de lefegii cu

116 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR averile lor. Moţoc încearcă să intre în graţiile domnului iar acesta îi promite că nu-şi va mânji sabia cu sângele lui. Boierul îi cere să-l însoţească pentru a nu da ochii cu Tomşa care-i încredinţase sarcina să-l întoarcă din drumul spre cetatea de scaun pe Lăpuşneanu. 2. „Ai să dai sama, doamnă!…” Tomşa nu mai aşteaptă sosirea lui Lăpuşneanu şi fuge în Valahia iar norodul întâmpină noul domn cu bucurie. Acesta ajunge în capitală fără nici o dificultate. În schimb, boierii sunt foarte îngrijoraţi ştiind că trebuie să se aştepte la ostilitatea domnitorului. Lăpuşneanu dă foc tuturor cetăţilor cu excepţia Hotinului, confiscă averile boieri care i se opun. Pe cei îndrăzneţi îi decapitează iar capetele le atârnă pe zidurile cetăţii. Într-o zi, doamnei Ruxandra, fiica lui Petru Rareş, soţia domnitorului, i se înfăţişează o boieroaică, mama a cinci copii care i se plânge de omorurile şi schingiuirile lui Lăpuşneanu şi o ameninţă că va da seama de faptele lui. Domnul promite soţie sale că-i va da un leac de frică. 3. „Capul lui Moţoc, vrem…” Domnul cere boierilor că în ziua următoare, fiind sărbătoare, să se adune la Mitropolie. Lăpuşneanu vine îmbrăcat cu toată pompa domnească iar la sfârşitul slujbei se închină la icoane, sărută moaştele sfântului Ioan cel Nou şi exprimă în faţa boierilor căinţă pentru vărsarea de sânge promiţând că din acel moment vor trăi în pace. El pofteşte boierii la palat pentru un ospăţ al împăcării. Spancioc şi Stroici nu cred în pocăinţa domnului şi fug în Lehia. La palat se fac mari pregătiri. Se adună 47 de boieri iar în capul mesei se aşează Lăpuşneanu avându-i alături pe Moţoc şi logofătul Trotuşan. Boierii beau şi mănâncă, fiecare fiind servit de câte un armaş. Veveriţă se ridică să închine pentru domn urându-i să nu mai „strice” boierii şi să nu mai „bântuie” norodul. La un semn al lui Lăpuşneanu, armaşul care-l slujea îl loveşte cu buzduganul, ceilalţi slujitori urmând acelaşi îndemn şi lovindu-i pe boierii aflaţi la mese. Lupta se extinde şi în curte unde sunt

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 117

atacate slugile, multe sărind zidul şi fugind. Domnul trage lângă sine pe Moţoc lângă o fereastră să privească măcelul iar boierul îi laudă înţelepciunea de a fi omorât boierii necredincioşi. Un armaş întreabă norodul adunat la porţile palatului de ce a venit şi află că acesta cere capul lui Moţoc. Înspăimântat boierul cere domnului să tragă în mulţime, dar Lăpuşneanu îl dă norodului care aclamă gestul său. Cu sânge rece, Lăpuşneanu pune să reteze capetele boierilor pe care le aşează sub formă de piramidă în mijlocul mesei, dedesubt aflându-se capetele boierilor mici iar în vârf capul unui logofăt mare. Apoi se spală pe mâini şi intră în apartamentul doamnei Ruxandra. Doamna, îngrijorată de zgomotele de afară, se închină la icoane. Soţul o invită să-i ofere „leacul de frică” iar la vederea piramidei , doamna leşină. 4. „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…” După patru ani, bolnav de friguri, îngrijorat de faptul că Spancioc şi Stroici pândeau la Cameniţa momentul răzbunării, Lăpuşneanu cere mitropolitului Teofan ca atunci când i se va apropia sfârşitul să fie călugărit. Acesta îi urmează porunca dar, trezit din leşin, aflând că se numeşte Paisie şi este călugăr, domnul aruncă potcapul în călugări şi îi ameninţă jurând că-i va ucide pe ei, doamna şi pe fiul său. Spancioc şi Stroici, veniţi la mănăstire, dau doamnei paharul cu apă cerut de Lăpuşneanu punându-i otravă. Mitropolitul o îndeamnă să-l ducă şi soţul bea. Boierii îl silesc să bea ultimele picături de otravă, conştientizându-i moartea. Vasile Alecsandri, BALTA ALBĂ Un tânăr pictor francez povesteşte cum, la îndemnul căpitanului de vas cu care călătoreşte de la Viena, pe Dunăre, se hotărăşte să viziteze Valahia, apoi, sfătuit de consulul francez la Brăila să cunoască Balta-Albă. Cu ajutorul acestuia, un arnăut îi pregăteşte o trăsură care se dovedeşte a fi o cutie plină cu fân, trasă de patru cai mici. Când căruţa porneşte, călătorul cade făcând o tumbă în aer spre veselia celor din jur. La a doua

118 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR încercare, francezul, prevenit, se agaţă cu putere de căruţă şi rezistă până când căruţa se răstoarnă peste acesta. După o sumară reparaţie a trăsurii, reuşeşte să ajungă la Balta-Albă. În sat este găzduit în bordeiul străjerului, o cameră întunecoasă cu un singur pat acoperit cu o cergă. Dimineaţă, se trezeşte într-o hărmălaie îngrozitoare datorată trecerii a vreo treizeci de trăsuri pline de tineri veseli. Porneşte şi el după acele trăsuri şi ajunge pe malul unei bălţi unde se aflau căsuţe de scândură, corturi care contrastează cu luxul echipajelor. El este contrariat de faptul că făceau baie acolo bărbaţi şi femei cu o nepăsare vrednică de începuturile omenirii. Călătorul aude trei tineri vorbind în limba franceză despre minunile provocate de baltă şi care îi prezintă societatea din sat. După ce mănâncă în casa acestora borş şi alte bucate româneşti, lăutarii înveselesc atmosfera. Spre seară pornesc pe malul bălţii şi fac o plimbare cu vaporul – o plută de grinzi având un cort mare ca acoperiş şi două roţi de moară ca mijloc de locomoţie. Cei treizeci de pasageri, bărbaţi şi femei, acompaniaţi de o bandă de lăutari, petrec câteva ore care produc încântare francezului. Apoi, peste două sute de persoane se adună la Cazinou – o sală mare de bal – într-o societate „evropenească” autentică, cu maniere alese, în care întâlneşte tinere românce vorbind franţuzeşte întocmai ca nişte parizience. Toate acestea îl fac pe tânăr ca la sfârşitul balului să recunoască că se află într-o ţară plină de minuni. După vreo două ceasuri, tânărul părăseşte satul plecând spre Galaţi, apoi şi suind într-un vapor spre Ţarigrad. CHIRIŢA ÎN PROVINŢIE Ţăranii se plâng Chiriţei, stăpâna moşiei Bârzoieni ieşită la plimbare călare, de faptele tânărului Guliţă care ţine calea fetelor şi împuşcă animalele oamenilor. Chiriţa îi alungă şi cheamă oamenii de curte să o ajute să descalece, Se oferă să o ajute musiu Şarl, profesorul de franceză a lui Guliţă. Fiind întrebat de progresele băietului la limba franceză, profesorul

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 119

ironizează inteligenţa acestuia ale cărui răspunsuri îl nemulţumesc pe profesor. Cerându-i să-i cumpere cal, mama îi promite că-l va avea când va deveni Bârzoi ispravnic. Chiriţa se bucură că a scăpat de cele două fete: Calipsiţa şi Aristiţa măritându-le cu boierii Brustur şi Cociurlă după ce era cât pe ce să fie trasă pe sfoară de doi aventurieri de la Iaşi.. Visul ei este acum să fie isprăvniceasă căci bărbatul ei are merite de la ’48 când în apucase o groază pe Bârzoi de striga prin somn c-a venit zavera, pe ea durând-o o măsea. Împreună cu Safta, Chiriţa face planuri de căsătorie a Luluţei, o nepoată orfană de 15 ani, rămasă cu o avere bunicică de la mama ei, Nastasiica Afinoaie, cu băiatul ei Guliţă, mai mic doar cu un an. Chiriţa îşi examinează fiul pentru a vedea ce progrese a făcut la limba franceză, folosind un limbaj franco-moldav, iar musiu Şarl conclude asupra aptitudinilor acestuia cu un cuvânt „gogomanition”. De la Iaşi vine vestea că Bârzoi este numit ispravnic trimiţând o scrisoare în care cere Chiriţei să pregătească mutarea şi să aducă cu dânsa şi curcanul cel bătrân pe care vrea să-l pună în slujbă. Luluţa, tracasată de avansurile naive ale lui Guliţă şi de falsa iubire a Chiriţei, este singura care nu se bucură de schimbarea produsă de obţinerea isprăvniciei lui Grigore Bârzoi, deoarece tânjeşte după Leonaş pentru care are o dragoste nemărturisită. În timp ce Guliţă, încălecat pe calul Chiriţei, strigă după ajutor, apare Leonaş care-i promite Luluţei că o va salva de căsătoria cu Guliţă. Aflând cine este noul venit, Chiriţa îl alungă pe Leonaş din curtea ei. La Iaşi, Chiriţa îşi face planuri pentru plecarea la Paris. Bârzoi o anunţă că au ca musafir un ofiţer. Leonaş îmbrăcat în uniformă de ofiţer îi face curte Chiriţei care îi oferă un portret. O întâlneşte apoi pe Luluţa căreia îi mărturiseşte intenţia de a o scoate din casa lui Bârzoi. Guliţă şi Ion îl surprinde pe Leonaş îmbrăţişând-o pe Luluţa şi-i spune aceasta Chiriţoaiei. Leonaş, care-şi anulase machiajul, îi aminteşte Chiriţei intenţia aventuroasă, ei arătându-i portretul oferit falsului, apoi pleacă. Boieroaica îi cere lui Bârzoi să grăbească nunta fetei pentru a

120 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR găsit-o sărutându-se cu ofiţerul. Luluţa, rămasă singură cu Guliţă se preface a se bucura de proiectata lor logodnă şi-i promite că dacă se vor căsători îl va zgâria şi-l va muşca după bunul ei plac ceea ce îl face să fugă. Apare Leonaş îmbrăcat în brişcar, cerând să intre la ispravnic pentru a face o plângere. Ion îi oferă, în schimbul unei carboave, curcanul cel bătrân pentru a-l da ca peşcheş ispravnicului. Petiţionarul dă curcanul ispravnicului iar acesta îl dă lui Ion primind de la acesta banii. Falsul brişcar se plânge că o actriţă pe care a dus-o la teatru, nu a vrut să-i plătească pentru motivul că a răsturnat-o cu brişca de câteva ori., iar Bârzoi, incitat de imaginea actriţei vrea să o vadă . Vrea să plece imediat dar află că totul a fost o farsă, Chiriţa recunoscând în reclamant pe Leonaş pe care îl alungă. Între timp apar musafirii chemaţi pentru a sărbători logodna lui Guliţă cu nepoata Chiriţei, Luluţa. Aflând cu această ocazie despre proiectul Chiriţei de a călători la Paris. Musiu Şarl îi aduce, pe o tipsie, conform pretenţiei boieroaicei, paşaportul pe numele baroanei Chiriţa Bârzoi ot Bârzoieni. Leonaş, travestit în actriţă, asistă la logodna lui Guliţă cu Luluţa. Aceasta joacă, la un moment dat scena nebuniei şi cere să se căsătorească cu actriţa. Şarl propune să se facă voia fetei şi Chiriţa acceptă, rugând „actriţa” să intre în joc” de dragul copilei. Cei doi tineri se bucură de rezultatul farsei, Leonaş renunţă la travesti, prezentând lui Bârzoi demiterea din funcţia de ispravnic şi numirea ca dregător a sa. Ameninţaţi cu darea în vileag a afacerii cu curcanul şi a aventurii cu ofiţerul, cei doi Bârzoi acceptă căsătoria lui Leonaş cu Luluţa. Chiriţa laudă talentul de comediant a lui Leonaş şi-i invită pe logodnici la masă. Cântând pe motivul „viaţa-i o comedie”, toate personajele se îndreaptă spre masa festivă. Mihai Eminescu, SĂRMANUL DIONIS Dionis străbate noaptea, pe ploaie, străzile pustii ale Bucureştiului trecând prin dreptul cârciumilor încă deschise. Chipul său reflecta inocenţa dar mintea îi este dominată de

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 121

gândiri metafizice. Intră într-o cafenea să se usuce şi se aşează la o masă din lemn lustruit pe care scrie nişte calcule matematice. Dionis este un tânăr visător, cu fruntea înaltă, boltită şi netedă, cu părul lung, negru, faţa albă, copilăroasă. Era iubitor de singurătate neavând pe nimeni care să-l iubească dar visa o tânără cu păr de aur căreia să-i ofere dragostea. Tânărul părăseşte cafeneaua şi ajunge la locuinţa sa aflată într-o grădină părăginită. Camera îi era pustie, cu pereţii negri de timp şi de ploaie, cu păianjeni la colţuri.. Pe un perete se afla însă, un portret înfăţişând mărime naturală pe tatăl său la aceiaşi vârstă cu fiul, având o asemănarea frapantă cu acesta. Dionis îşi revărsa iubirea asupra acestei imagini cu care vorbea seara amintindu-şi de mama sa, fiica unui preot bătrân, moartă şi ea la puţin timp după moartea tatălui într-un spital de alienaţi. Dionis deschide o carte veche de zodii pe care o răsfoieşte la lumina lunii. El aude din casa aflată în faţa locuinţei sale sunetele unui clavir şi un glas îngeresc. Închide ochii şi se visează într-un pustiu uscat deasupra căruia licăreşte luna. În jurul său se află acum domni în haine de samur. Se află în timpul lui Alexandru cel Bun, într-o rasă şi şiac, cu un comanac negru având în mână cartea astrologică. Este călugărul Dan care se visase mirean, cu numele de Dionis. Îşi spune că vinovat de toate acestea este maestrul Ruben cel care îi dăduse cartea. Dan se scoală din iarbă şi priveşte în depărtare turnurile bisericilor din Iaşi. Intră în oraş pe o uliţă strâmtă şi ajungând la casa maestrului Ruben , un evreu învăţat adus din Polonia ca dascăl la Academia din Socola care-i descifrează înţelesul cărţii de astrologie confirmându-i posibilitatea ca timpul şi spaţiul să devină relative şi el să poată trăi simultan două vieţi. Ajuns acasă, într-o chilie din casele uni boier mare, visează, la lumina unei lămpi fumegânde, la Maria, fiica spătarului Mesteacăn, o tânără blondă, cu ochii albaştri. Dan citeşte în cartea lui Zoroastru şi vede cum fiinţa lui se desparte într-una eternă şi una trecătoare. Întoarce şapte foi şi umbra sare de pe perete şi îi

122 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR propune să transforme pământul într-un mărgăritar pe care să-l anine în salba iubitei sale. Desprins de umbră care devine om, Dan pleacă la Maria, o eliberează de umbra ei şi, îmbrăţişaţi, se ridică printre roiuri de stele până ce ajung în lună. Fericirea şi starea de graţie pe care o trăieşte îl face să uite că este muritor şi se crede chiar Dumnezeu. Acest gând rupe vraja şi Dan se prăbuşeşte spre pământ. Dionis se trezeşte şi priveşte fereastra clădirii de vis-avis unde o zăreşte pe tânăra al cărui glas îl auzise înainte de a adormi. Trăieşte o emoţie puternică şi o cheamă în taină cu numele Maria, nume izvorât dintr-o necunoscută taină, ştiind acum că o iubeşte şi că trebuie să-i scrie o scrisoare în care să-i mărturisească dragostea . Îi trimite scrisoarea şi aşteaptă să vadă reacţia fetei. Disperat, crezând că iubire îi este refuzată, el leşină . Maria aleargă la tatăl ei spre a-i povesti ceea ce văzuse pe fereastră după ce primise minunata scrisoare. Tatăl Mariei află că acesta a leşinat şi, la insistenţa fetei, merge în locuinţa tânărului. Bătrânul îl găseşte în camera lui pe Dionis şi identifică în acesta pe moştenitorul averii al cărui procurator era şi pe care îl căuta de mult timp. Revenit acasă, Dan îşi găseşte umbra dormind. Citeşte în cartea lui Zoroastru aşa cum îl sfătuise maestrul său, şi revine în propriul trup. Ruben, călugărul învăţat al cărui ucenic este Dan se identifică însuşi cu anticarul Riven. În agonie, obosit şi fără speranţă, Dan are viziunea morţii Dionis se trezeşte având-o alături pe Maria care-i dăruieşte dragostea visată. Cei doi tineri, unul demonic, cu plete negre şi privirea pătrunzătoare, cealaltă blondă, angelică ca o zână trăiesc o iubire romantică după un zbucium sufletesc şi o căutare cosmică. Autorul se întreabă dacă personajele reale sunt Dan sau Dionis, Ruben sau Riven. FATA DIN GRĂDINA DE AUR *

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 123

Având o fată de o frumuseţe nemaivăzută, un împărat hotărăşte să o închidă într-un palat de marmură acoperit de argint , cu o grădină cu pomi de aur şi flori de pietre scumpe. Înainte de a pleca, împăratul încuie uşile cu şapte chei şi pune un balaur de strajă. Un fecior de împărat aude despre frumuseţea fetei şi spune tatălui său că fără ea nu mai poate trăi. În ciuda strădaniei tatălui, fiul pleacă. În drumul său o întreabă pe Sfânta Miercuri despre drumul spre Valea Galbenă unde se afla palatul Aceasta îi spune că va trebui să treacă prin Valea Amintirii unde nu se va opri căci se va căi. Feciorul pleacă fericit dar, ajungând în acel loc se opreşte, îşi aminteşte de părintele său şi se întoarce acasă. Când amintirea fetei îl răpune, tânărul pleacă din nou. Se opreşte la Sfânta Vineri care îl ceartă că s-a oprit în Valea Amintirii dar îi dăruieşte o floare pe care îi cere să o arunce pe fereastra ce o va găsi deschisă la palat. Îi interzice, însă, să străbată Valea Deznădejdii. Descalecă în valea interzisă şi se întoarce din nou la împărăţia tatălui său. Pleacă pentru a treia oară şi trece pe la Sfânta Duminică. Şi aceasta îl ceartă pentru greşelile făcute şi îi dăruieşte o pasăre cerându-i să o lase să zboare dacă va vedea că fata din palat va lăcrima. Ajuns în Valea Galbenă, unde străjuia balaurul, feciorul de împărat îi înfige sabia în coadă şi-l ţintuieşte de o stâncă, apoi cară bolovani cu care înăbuşă dihania. Fata, după ce se bucură în primul an de bogăţiile oferite de tatăl ei, în al doilea an se întristează iar slujitoarele, de teamă ca fata să nu se îmbolnăvească de dor, ăi deschid fereastra palatului pentru a o bucura la auzul păsărilor şi la vederea cerului albastru. Stând la fereastră, trece un zmeu trăitor în peşterile munţilor. Acesta se preface în vânt şi adie peste faţa şi umerii fetei de care se îndrăgosteşte jurând că va fi a lui. Noaptea el se preface în stea ----------------------------------------* deşi basmul „Fata din grădina de aur” nu aparţine lui Mihai Eminescu fiind o creaţie populară culeasă de germanul Kunish, îl prezentăm în rezumat deoarece a însemnat punctul de plecare al poemului „Luceafărul” fiind, chiar, versificat de poet.

124 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Şi pătrunde în camera fecioarei. Apoi intrând în visul ei îi cere să-l urmeze. Fata îl respinge căci crede că dacă l-ar urma ar orbi iar vecinătatea soarelui ar arde-o. Zmeul se întristează şi se întoarce pe cer sub formă de stea. În noaptea următoare e preface în ploaie revenind în odaia fetei sub înfăţişarea unui tânăr cu ochii ca marea şi cu părul lucios ca solzii peştilor. O cheamă în fundul mării pentru a-i dărui castele de corali. Fata îl respinge de teama frigului din adâncuri. Ea îi cere, pentru a-l urma, să renunţe la nemurire şi să devină om pentru a-l îmbrăţişa fără teamă. Zmeul hotărăşte să se supună voinţei fetei şi să plece la Scaunul Domnului pentru a cere să-l transforme într-un om slab şi muritor. Când apare feciorul de împărat, vede o fereastră înaltă şi aruncă floarea dată de Sfânta Vineri. Floarea cade în poala fetei care scoate un strigăt de bucurie şi aruncă florile din pietre scumpe care i se par urâte. Venind la fereastră, îl vede pe tânăr care îi spune că a trecut prin Valea Amintirii şi a Deznădejdii ca să ajungă la ea să o ducă acasă drept soţie. Fata începe să plângă şi feciorul dă drumul păsării dăruită de Sfânta Duminică. Pasărea o ia în spinare şi o lasă jos, lângă tânăr care o urcă pe cal şi porneşte spre împărăţia tatălui său. Tocmai atunci, împăratul soseşte să-şi vadă fata şi află că aceasta a fugit cu un tânăr. Urmărindu-i, călăreţii împăratului nu reuşesc să-i ajungă. Pe când feciorul şi fata de împărat fugeau de urmăritori, zmeul ajunge la Scaunul lui Dumnezeu şi-i mărturiseşte dragostea pentru o muritoare cerându-i să-l facă slab şi muritor ca ea. Ziditorul îi spune că oamenii sunt ca spuma mării şi iubirea lor este ca o stea căzătoare şi-i cere zmeului să privească în jos. Acesta vede fata care fugea în braţele unui muritor, din ochi îi cade o lacrimă care cade în fundul mării prefăcându-se în mărgăritar. Apoi ia o brăţară de preţ şi o aruncă în ramurile unui copac. Fata vede brăţara şi cere tânărului să i-o dea. Când fata rămâne singură, zmeul aruncă o stâncă asupra fetei. Flăcăul vede sfârşitul fetei şi, după trei zile

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 125

şi trei nopţi de inconştienţă, pleacă în Valea Amintirii, se aşează sub un copac şi ascultă cântecele păsărilor până moare. Ion Creanga, AMINTIRI DIN COPILĂRIE 1. Prin contribuţia părintelui Ioan, se înfiinţează într-o chilie a bisericii prima şcoală din Humuleşti. Învăţător este bădiţa Vasile, dascălul bisericii, care îndeamnă copiii să vină la învăţătură. Prima şcolăriţă este chiar fiica preotului, Smărăndiţa, o „zgâtie de fată”. Părintele Ioan aduce la şcoală un scaun lung pe care îl numeşte „Calul bălan” iar moş Fotea, cojocarul satului, dăruieşte un „biciuşor” numit de părinte „Sfântul Nicolae” pentru a răsplăti şcolarii neascultători şi leneşi. Prima pedepsită este Smărăndiţa popii. Într-una din zile, fiind ascultat de Nic-a lui Costache, care-l duşmăneşte pe Nică – eroul romanului – din cauza Smărăndiţei, acesta urmează a fi pedepsit pe Calul bălan. Nică fuge din clasă urmărit de doi băieţi mai mari dar reuşeşte să ajungă acasă unde jură că nu va mai merge la şcoală. Mama, apoi părintele Ioan îl convinge să revină iar Nică se dovedeşte a fi un elev silitor şi cuminte, Şcoala se închide, din păcate, prin luarea la oaste cu arcanul – după obiceiul vremii – a dascălului. În zadar umblă părintele să găsească alt dascăl căci nu reuşeşte. Mama era în stare de orice efort pentru ca băiatul să ajungă popă deşi tatăl său nu punea preţ pe învăţătură. Într-o duminică, venind bunicul David Creangă din Pipirig, hotărăşte să-l ia pe băiat la dânsul şi să-l dea la şcoală la Broşteni împreună cu vărul său, Dumitru, la profesorul Nanu de la şcoala lui Baloş unde învăţaseră şi băieţii lui. Marţi dimineaţa, Nică pleacă împreună cu bunicul la Pipirig, apoi prin Borca, la Broşteni. Aici este aşezat în gazdă la Irinuca, într-o cocioabă veche, din bârne, care se află pe malul stâng al Bistriţei. Profesorul pune să le tundă pletele şi îi aşează în rând cu ceilalţi elevi. Pe la jumătatea postului Paştelui, Nică şi Dumitru se umplu de râie şi fac baie zilnic în Bistriţa să scape. Într-o zi, mişcă din joacă o stâncă, aceasta se prăvăleşte peste gardul şi casa Irinucăi, omoară

126 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR caprele acesteia după care se rostogoleşte în Bistriţa. Speriaţi, copiii îşi strâng cele câteva lucruri cu care veniseră de acasă şi fug cu o plută până la Pipirig de unde pleacă acasă, la Humuleşti. De Paşti, cântă alături de popa Ioan, în biserică, spre bucuria părinţilor şi admiraţia sătenilor. 2. Copiii se joacă de-a mijoarca sau încalecă pe un băţ imaginându-şi că se află pe un cal până când mama îi linişteşte ameninţându-i. Venirea tatălui încurajează, de obicei, dorinţa lor de joacă. Iarna când taie porcul, tatăl îi dă lui Nică beşica să o umple cu grăunţe. În ajunul Crăciunului, Nică, împreună cu prietenii lui, pleacă la urat în sat folosind asemenea instrumente – beşica, o coasă ruptă, un vătrar cu belciug- la popa Oşlobanu, apoi la alţi gospodari dar sunt alungaţi învinuiţi că-şi bat joc de datină. Smântânitul oalelor sau alungarea de către moş Chiorpec din atelierul lui de ciubotărie sunt amintiri hazlii ale copilului. Odată, vara, aproape de Moşi, Nică se hotărăşte să fure nişte cireşe din grădina mătuşii Mărioara. Mătuşa, însă, îl prinde şi, după ce aruncă vreo câţiva bulgări în el, îl face să coboare din cireş şi îl aleargă prin cânepă până îi pune la pământ întreaga cultură. Spre seară, vornicul vine să plătească paguba pricinuită de aventura băiatului. Într-o altă dimineaţă, mama îl trezeşte în zori pentru a duce mâncare lingurarilor angajaţi la câmp cu ziua. Nică, supărat că cea care îl trezeşte este pupăza, se hotărăşte să treacă, în drum spre câmp, pe la teiul în care îşi avea aceasta cuibul, o caută şi, neputând-o prinde, pune la gura scorburii o lespede pentru a o găsi mai uşor, la întoarcere. După ce ajunge cu mâncarea sleită la lingurari, revine la scorbură, ia pupăza, o leagă de picior şi o lasă câteva zile în pod. A doua zi, vine mătuşa Măriuca lui moş Andrei şi-i spune mamei că Ion a furat pupăza, ceasornicul satului. Băiatul cum aude aceasta, suie în pod, ia pupăza şi fuge în târg să o vândă. Un bătrân hâtru îi ia pupăza, o cântăreşte în mână şi-i dă drumul prefăcându-se că o scapă. Fiindcă Nică începe să protesteze că bătrânul i-a pierdut pasărea, acesta îl ameninţă că-l spune lui taică-său şi băiatul renunţă la pupăză de

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 127

teama pedepsei. Ajungând acasă, află că părinţii erau la târg aşa cum îi spusese bătrânul şi înţelege că a trecut prin mare primejdie. Aşteptând venirea acestora, aude pupăza cântând. În ziua următoare, spre bucuria mamei şi a lui Nică, mătuşa Mărioara, împăcată că pupăza se află la locul ei, vine la părinţii băiatului să dezmintă vestea rea dusă cu o zi înainte. Într-o zi de vară, mama îl roagă pe Nică să stea acasă, să o ajute la treburile gospodăriei şi să legene copilul că-l va răsplăti pentru ajutorul dat. Nică, cunoscut pentru priceperea lui la tors, numit chiar Ion Torcălău, poartă o dragoste nemărturisită Măriucăi cu care se întrece la treburile gospodăreşti dat, când aude de legănat, preferă orice altceva. Mi mult, este o zi toridă încât, uitând repede de promisiunea făcută mamei, pleacă la scăldat unde se joacă aruncând pietrele în apă şi bălăcindu-se în voie în apa râului. Mama, negăsindu-l acasă, vine las râu, îi ia de pe mal hainele şi-l aşteaptă acasă unde, într-un târziu, băiatul ajunge flămând şi gol după ce traversase satul prin grădini. El cere iertare mamei jurând că nu-i va mai ieşi din vorbă niciodată. 3. În 1852, când se deschide Şcoala domnească de la Târgu Neamţ în prezenţa lui Ghica vodă, Nică a lui Ştefan a Petrii Ciubotarul şi alţi băieţi din sat sau de aiurea intră în şcoala părintelui Duhu care-i învaţă nu numai Psaltirea dar şi puţină aritmetică, gramatică, geografie. Părintele intră în conflict cu preotul Nicolai Oşlobanu, tatăl lui Nică Oşlobanu a cărui mite greoaie ca şi trupul îl face pe dascăl să-i spună că va ieşi preot când s-or pustnici toţi bivolii din Mănăstirea Neamţului. Oşlobanu se mută la Şcoala catihetică din Fălticeni unde se află şi Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea încât Nică cere părinţilor săl mute şi pe el acolo. Pentru două merţe de orz şi două de ovăz, este primit la şcoala din Fălticeni unde stă în gazdă, împreună cu tovarăşii săi, la Pavăl Ciubotarul din uliţa Rădăşenii de la marginea târgului. La aceiaşi gazdă locuia şi moş Bodrângă, un bătrân care pentru puţin tutun făcea toate serviciile casei iar seara le cânta din fluier. În iarnă, rămânând fără lemne,

128 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Oşlobanu reuşeşte să ia fără bani un car de lemne punând rămăşag cu proprietarul acestuia că va căra toate lemnele întrun braţ. El leagă cu o curea carul pe dedesubt şi săltându-l, spre uimirea gospodarului, îl duce până în curtea gazdei. Catiheţii duc o viaţă plină de veselie în casa lui Pavăl Ciubotarul unde petrecerile se ţineau lanţ, dar când e vorba de învăţătură, fiecare se descurcă cum poate : unii cântă de răguşesc, Gâtlan vorbeşte şi prin somn cu personajele biblice, Davidică din Fărcaşa spune pe de rost istoriile, cât ar tipări o mămăligă, Vechiul Testament şi pronumele conjunctive din gramatica lui Măcărescu iar Trăsnea nu reuşeşte nicicum să înţeleagă ce este cu gramatica. Doar Mirăuţă şi Nică nu-şi prea fac probleme cu învăţătura, primul pentru că era cel mai deştept, celălalt pentru că se gândea mai degrabă la fete decât la carte. Uneori, seara, când cântă moş Bodrângă, vine la Pavăl Ciubotarul şi popa Buligă, zis Ciucălău, care se încinge la joc cu băieţii şi mănâncă şi bea alături de ei. Apoi pleacă împreună la o cârciumă din marginea târgului unde sunt aşteptaţi de o crâşmăriţă, fata vornicului din Rădăşeni, o fată tânără căsătorită cu un „văduvoi”. Târziu, după miezul nopţii, catiheţii se întorc acasă. Gâtlan şi Nică se sfătuiesc să scape de câţiva „mâncăi” şi pun „poşte” lui Oşlobanu şi Nic-a Cozmei care se lasă de şcoală şi se întorc la Humuleşti. După ce vin din vacanţa de Crăciun, catiheţii îşi continuă petrecerile şi farsele ale căror victime sunt acum Mogorogea şi Pavăl Ciubotarul care, supărat, îi alungă din casă. După postul cel mare, se anunţă desfiinţarea şcolii de la Fălticeni, catiheţii care doresc să continue, trebuind să se mute la Seminarul de la Socola, din Iaşi. 4. În toamna anului 1855, în ciuda argumentelor băiatului care nu s-ar mai fi dat dus din sat de care este legat prin toate trăirile şi sentimentele sale, la insistenţele mamei pleacă la Socola să-şi continue studiile. Amintirea horelor, şezătorilor, frumuseţilor satului, a cântecelor lui Mihai Lăutarul fac despărţirea şi mai grea. La răsăritul soarelui, Luca Moşneagul îl aşteaptă pe el şi

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 129

pe Zaharia lui Gâtlan cu căruţa trasă de cele două mârţoage de cai numite de mama „zmei”. Fiind sărbătoare, fetele şi flăcăii ies la porţi îmbrăcaţi de sărbătoare, fericiţi, contrastând cu feţele triste ale celor doi care urmau să părăsească pentru totdeauna satul natal. Văzând cum rămâne satul în urma lor, băieţii suspină de durere pentru fiecare vâlcea, fântână sau pârâu. După un popas la Timişeşti, pe Moldova, pornesc spre Moţca şi intră în codrul Paşcanilor. La Blăgeşti, rămân o noapte să se odihnească şi ei şi caii lui Luca. Dimineaţă pleacă în zori şi trec pe la Ruginoasa, apoi prin Târgu Frumos şi, după ce mănâncă câţiva pepeni, pornesc spre Podul Leloaie mai mult pe jos decât în căruţă fiindcă „zmeii” lui moş Luca obosiseră de atâta drum. Pe la asfinţitul soarelui, intră în mahalaua Păcurarilor, în Iaşi, unde sunt luaţi în râs de un flăcău pentru mârţoagele moşului. Noaptea, târziu, ajung la Socola unde căruţaşul trage căruţa sub un plop mare unde se află o mulţime de dăscălime venită din toate judeţele Moldovei. POVESTEA LUI HARAP ALB Un crai cu trei feciori primeşte veste de la fratele său , care are trei fete că, fiind bolnav şi în vârstă, cheamă unul din feciorii craiului mai mic pentru a moşteni împărăţia. Craiul îşi cheamă feciorii şi le dă vestea iar cel mai mare cere voie să plece neîntârziat. Craiul vrea să încerce curajul fiului mai mare, îmbracă o blană de urs şi iese de sub un pod înaintea feciorului. Acesta se sperie şi se întoarce la curte jurând că nu mai pleacă de acasă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu fratele mijlociu încât vine rândul celui mai mic să încerce. Sfătuit de o bătrână care era însăţi Sfânta Duminică pe care o miluieşte, mezinul cere tatălui său calul, armele şi hainele tatălui său din tinereţe. Coborând în grajd, el umple o tavă cu jăratic pentru a găsi calul cel năzdrăvan al craiului. De tavă se

130 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR apropie o gloabă pe care feciorul de împărat o loveşte cu căpăstrul în cap. Gloaba se apropie şi a doua oară, apoi a treia oară începe a mânca din jăratic spre uimirea băiatului. Apoi, după ce-i pune căpăstrul în cap, calul se scutură de trei ori şi devine un armăsar nemaipomenit. Îl poartă, apoi, pe mezin de trei ori până în înaltul cerului. După ce îşi ia rămas bun de la tatăl său, mezinul este gata să-şi omoare tatăl la pod unde acesta îl aştepta îmbrăcat în pielea de urs. Tatăl îi atrage atenţia să se ferească de omul roş şi omul spân. Călătorind, fiul craiului întâlneşte un spân pe care îl ia ca slugă. Spânul îl înşeală şi, la un popas, îl face să intre într-o fântână şi-l pune să-i jure supunere luându-i hainele, armele şi cărţile către Împăratul Verde. Ajungând la curte, se dă drept fiul craiului iar pe adevăratul stăpân îl prezintă ca fiind sluga lui pe nume Harap Alb. Fiind servită la masă o salată foarte gustoasă adusă din grădina ursului unde foarte puţini cutează să ajungă, spânul îi cere lui Harap Alb să meargă imediat să aducă o asemenea salată. Cu ajutorul Sfintei Duminica. Harap Alb păcăleşte ursul şi împlineşte porunca primită. Văzând o piatră nestemată adusă din pădurea cerbului fermecat, spânul îi porunceşte lui Harap Alb să-i aducă pielea cerbului cu toate nestematele pe ea. Ajutat de cal şi de Sfântă, acesta reuşeşte din nou. Vrând cu orice preţ să piardă pe Harap Alb, spânul îl trimite să o aducă pe fata Împăratului Roş despre care aude că este fermecată. În drumul său, Harap Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi, ca să nu le omoare, trece prin apă şi primeşte, pentru aceasta, în dar o aripă de furnică pentru ca atunci când se va afla în primejdie să o cheme cu ajutorul acesteia, apoi ajută un roi de albine şi este răsplătit de regina albinelor cu o aripă pe care să o folosească în caz de nevoie. Întâlneşte apoi şi-i ia tovarăşi de drum pe Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ajungând la curtea Împăratului Roş şi cerându-i fata, acesta îi invită să rămână peste noapte la împărăţie şi-i culcă într-o casă de aramă înroşită în foc pe care Gerilă o răceşte dintr-o suflare. Dimineaţă, împăratul îi aşează la masă cu condiţia să mănânce

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 131

şi să bea tot ce li se va da. Flămânzilă şi Setilă termină bucatele şi băutura împăratului. Speriat, împăratul îl pune pe Harap Alb la alte încercări : să aleagă macul de nisip dintr-o merţă de mac şi una de nisip, să-i păzească fata timp de o noapte şi să o aleagă pe aceasta dintre două aproape identice. Cu ajutorul furnicilor, a reginei albinelor şi a însoţitorilor săi, Harap Alb trece probele şi o ia pe fată. Ajunşi la împărăţie, fata dă pe faţă adevărul despre spân care retează capul lui Harap Alb. Calul omoară pe spân în timp ce fata readuce la viaţă pe tânăr cu trei smicele de măr dulce, apă moartă şi apă vie. Apoi, Împăratul Verde îi binecuvântează. Ion Luca Caragiale, O SCRISOARE PIERDUTĂ Acţiunea comediei se petrece în capitala unui judeţ de munte, în preajma alegerilor. Tipătescu, prefectul judeţului, îşi exprimă revolta faţă de atacurile opoziţiei din „Răcnetul Carpaţilor” în timp ce Pristanda, poliţaiul oraşului, îl aprobă slugarnic. Poliţaiul, a cărui afacere cu steagurile care trebuiau puse de 10 mai sunt este dezvăluită de prefect cu înţelegere, povesteşte lui Tipătescu despre faptul că şeful opoziţiei, Caţavencu deţine o scrisoare compromiţătoare. Trahanache, preşedintele comitetului permanent al partidului de guvernământ din judeţ, relatează lui Tipătescu despre o întâlnire a sa cu Caţavencu la redacţia ziarului unde acesta i-a prezentat o scrisoare de amor a prefectului către Zoe, soţia preşedintelui, scrisoare pe care „venerabilul” o consideră o „plastografie”. Zoe care aude din camera de alături discuţia dintre soţul şi amantul ei îşi recunoaşte faţă de Tipătescu vina de a fi pierdut scrisoarea anunţându-l că l-a anunţat pe Pristanda să „cumpere” scrisoarea de la Caţavencu. Farfuridi şi Brânzovenescu, membri marcanţi ai partidului bănuiesc că se pune la cale o trădare a intereselor de partid şi reclamă acest fapt lui Tipătescu. Apare Cetăţeanul

132 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR turmentat care îi povesteşte Zoei cum a găsit scrisoarea pierdută de ea şi cum i-a fost furată de Caţavencu. Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu numără voturile prezumtive la alegerile ce vor avea loc ceea ce nu linişteşte pe cei doi membri hotărâţi să trimită o depeşă la centru pentru a anunţa trădarea şi pe care să o semneze anonimă. Din ordinul lui Tipătescu, Caţavencu este arestat. Zoe îl trimite pe Ghiţă să-l elibereze şi să-l aducă pentru a negocia returnarea scrisorii. Tipătescu îi oferă un loc în Comitetul permanent, postul de avocat al statului, postul de primar şi epitrop efor la Sfântul Nicolae, o moşie în marginea oraşului dar Caţavencu refuză. Zoe intervine promiţându-i sprijinul pentru a fi ales deputat. Apare Cetăţeanul turmentat pentru a afla pentru cine trebuie să voteze. Tipătescu primeşte o depeşă de la guvern în care i se cere să fie ales cu orice preţ d. Agamemnon Dandanache. Sub preşedinţia lui Trahanache, are loc adunarea în care candidaţii îşi susţin programele electorale. După discursul lui Farfuridi urmează Caţavencu susţinut de grupul său. Intrată în panică după depeşa primită de Tipătescu de la guvern, Zoe îşi caută soţul dar acesta îi spune că a găsit o poliţă plastografiată de Caţavencu. El anunţă numele candidatului : Agamemnon Dandanache. Caţavencu protestează dar este dat afară din sală de oamenii lui Pristanda. Zoe este îngrijorată că, după întrunire, Caţavencu a dispărut şi se aşteaptă ca scrisoarea să fie publicată. Soseşte candidatul de la centru care mărturiseşte că a ajuns să candideze folosindu-se de o scrisoare compromiţătoare a unui „amic” pe care ar fi urmat să o publice la „Războiul” dacă nu ar fi fost ales dar el va păstra scrisoarea chiar în această situaţie pentru că i-ar mai putea fi de folos cândva. Caţavencu apare umil cerând iertare Zoei declarând că a pierdut scrisoarea în încăierarea de la întrunire. Cetăţeanul turmentat o aduce a găsind-o în căptuşeala pălăriei pierdută de Caţavencu pe care Zoe îl iartă şi-i promite că-l va sprijini la următoarele alegeri cu condiţia să conducă

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 133

manifestarea de sărbătorire a victoriei adversarului său de acum. ÎN VREME DE RĂZBOI Ceata de tâlhari care bântuie de mai multă vreme satele, este prinsă la capătul pădurii Dobrenilor. Popa Iancu, rămas văduv, cunoscut pentru averea sa, este şi el călcat de hoţi într-o noapte când rămâne singur acasă. Îi rămâne doar buiestraşul său straşnic cu care, într-o seară vine la fratele său, hangiul Stavrache. Spre surprinderea acestuia, Iancu îi mărturiseşte că banda de hoţi care fusese prinsă e banda sa şi că potera îl caută .acum pe el. La han poposeşte un grup de vreo douăzeci de voluntari conduşi de un ofiţer şi doi sergenţi. Hangiul le cere să ia cu ei pe tânărul Iancu Georgescu, un tânăr care doreşte şi el să fie voluntar făcându-l astfel scăpat de justiţie pe fratele său. După vreo două săptămâni primeşte scrisoare de la Iancu şi află că acesta luptase la Plevna, primise Virtutea militară şi fusese înaintat sergent. În sufletul hangiului apare speranţa că fratele său va muri pe front şi-i va rămâne moştenirea întreaga sa avere. O scrisoare semnată de camarazii săi, îl anunţă că Iancu a murit pe câmpul de onoare. După ce plânge la aflarea veştii, merge cu birja la oraş şi află de la un avocat că este moştenitorul averii fratelui mort, acesta neavând alţi urmaşi. După cinci ani de la terminarea războiului, Stavrache nu este tulburat de nimeni decât de vise în care apare fratele său, îmbrăcat în haine de ocnaş, cerându-i să-i dea o bărdacă cu apă. Dar, în momentul în care hangiul îi dă apă, ocnaşul se agaţă de gâtul şi braţul lui Stavrache încercând să-l sugrume, apoi râzând în hohote îl ameninţă. Acest coşmar îl îngrozeşte pe hangiu care aprinde lumânări la biserică şi se roagă la icoane sperând că visul nu se va mai repeta. Hangiul nu deschide prăvălia un timp din cauza timpului nefavorabil. Într-o seară, el aude bătăi în uşă. O fetiţă vine să cumpere pe datorie gaz şi ţuică şi, văzând pe tejghea un

134 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR covrig, încearcă să-l fure dar Stavrache o vede şi-i trage o palmă. După un timp, alte bătăi se aud în uşa prăvăliei. Doi oameni intră, cer mâncare, de băut şi găzduire pentru acea noapte nemaiputând să călătorească din cauza vremii. După un timp, hangiul înţelege că cei doi călători îl cunosc. Unul dintre ei, obosit de drum, se ridică din pat şi i se adresează pe nume. Hangiul îşi dă seama că este fratele mai mic pe care-l ştia mort. Acesta îi spune că scrisoarea în care i se vestea moartea a fost o glumă a camarazilor săi, că nu a vrut să-l mai deranjeze, dar acum are nevoie de cincisprezece mii de lei deoarece a folosit banii regimentului care trebuie înapoiaţi până poimâine. Stavrache încă mai crede că trăieşte un coşmar, se închină şi se culcă dar Iancu îl trezeşte. Stavreche, speriat, sare şi-l doboară la pământ pe fratele mai mic dar, ajutat de însoţitorul său, Iancu îl imobilizează pe hangiu care începe să cânte popeşte şi să râdă. Fratele mai mic, dezamăgit, înţelege că nu are noroc să recupereze banii necesari şi-l priveşte neputincios pe Stavrache. O FĂCLIE DE PAŞTE Lui Leiba Zibal, hangiu în Podeni, i se face milă de un tânăr, Gheorghe, pe care îl angajează ca slugă la han dar acesta se dovedeşte a fi un om brutal, leneş şi agresiv încât după puţin timp îi face socoteala şi îl alungă. Leiba este. ameninţat de acesta că va veni în noaptea de Paşti şi se va răzbuna. Hangiul reclamă la primărie pe agresor şi cere să fie apărat de jandarmi până ce Gheorghe va fi găsit şi arestat, dar oamenii legii nu-l mai găsesc. Din acel moment, hangiul trăieşte tot mai intens groaza apropierii zilei în care s-ar putea să apară cel ce-l ameninţase. În sâmbăta Paştelui, hangiul care nu a uitat ameninţarea slugii, este şi mai neliniştit. El iese în faţa dughenii şi priveşte lung spre uliţă sperând că potera îl va prinde pe tâlhar înainte ca acesta să-şi pună în aplicare planul ucigaş. Jandarmii arestează, însă, un nebun şi, înţelegând că sete inofensiv, îi dă drumul. Doi tineri studenţi care poposesc la han

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 135

într-o scurtă escală, discută despre crime şi cauzele lor reconstituind un portret al criminalului tipic, asemănător cu cel al lui Gheorghe. Aceasta sporeşte panica hangiului care nu poate dormi la gândul iminentei apariţii a criminalului. La miezul nopţii el aude la poartă voci ameninţătoare. Gura îi este uscată, îi este sete, dar nu poate bea. Ia lampa şi o pune pe firida ferestrei. Aude din nou voci, zgomotul unui sfredel care găureşte poarta şi a ferăstrăului. Aşteaptă încordat şi, când mâna lui Gheorghe pătrunde să tragă zăvorul, Leiba o prinde cu un laţ, ia lampa, dă foc mâinii încordate ca un arc şi începe să râdă dezlănţuit, eliberat de frică. Sura, nevasta hangiului, deschide în zori fereastra, aude gemete, coboară pe scară şi vede gangul luminat de braţul care ardea ca o făclie sub privirile fascinate ale soţului ei. Sura trage bârna porţii şi vede, târât de poarta care se deschidea, trupul lui Gheorghe spânzurat de braţul său drept. Mulţimea care vine de la Înviere se adună în faţa porţii înţelegând ceea ce se petrecuse acolo. Leiba Zibal se declară a fi goi deoarece a aprins o făclie de Paşti. El pleacă liniştit să-i spună rabinului ceea ce trăise în acea noapte. KIR IANULEA Dardarot, împăratul iadului, dă poruncă lui Aghiuţă să ia chip de muritor, să se căsătorească şi să trăiască cu nevasta timp de zece ani după care să se întoarcă în iad să povestească toate cele întâmplate în acest timp. Ajuns la Bucureşti se prezintă ca fiind un negustor pe nume kir Ianulea. El povesteşte kerei Marghioala că este orfan, părinţii murind în împrejurări tragice iar aceasta amplifică povestea curând în ciuda jurămintelor sale că totul va rămâne o taină. Curând, Ianulea se căsătoreşte cu o fată foarte frumoasă dar fără zestre, Acriviţa, fata unui hagiu. După nuntă, nevasta preia conducerea casei şi cu cât bărbatul îi arată că o iubeşte mai mult, cu atât ea îl umileşte şi-i cere tot mai multe. Acriviţa începe să aibă pasiunea jocurilor de noroc şi când Ianulea îi atrage atenţia asupra pierderilor mari, ea îi ameninţă că-l părăseşte. Într-o zi,

136 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR vorbind de rău despre soţia unui prieten al său, Acriviţa atrage mânia lui Ianulea care este gata să o bată de faţă cu invitaţii la masă. Deşi se împacă repede, Acriviţa e hotărâtă să pună deoparte bani. Le înzestrează pe surorile ei, le face câte un capital fraţilor să se apuce de neguţătorie până ce ajunge la capătul averii. Ameninţat de creditori, fuge şi ajunge la o vie unde este salvat de un tânăr numit Negoiţă. Ca să-l răsplătească pe tânăr, Ianulea , care îi spune că, de fapt, el este un drac, îi cere ca, atunci când va auzi că a intrat dracul într-o femeie, să ştie că el este acela şi să o scape de diavol căci va primi de fiecare dată, răsplata cuvenită. Negoiţă scapă de diavol pe fata caimacamului din Craiova pentru care capătă o răsplată mare. După aceasta, Ianulea îi cere să fie mulţumit de plată şi să nu-l mai caute. După trei ani, este chemat la vodă să o scape de diavol pe fata acestuia. Fiindcă el bănuieşte că Ianulea se află ascuns în aceasta şi este batjocorit şi alungat , cere să fie chemată Ianuloaia. De frica ei, Ianulea a părăsit-o pe fata lui Vodă. Apoi, o caută pe nevasta lui Ianulea, îi dădu bani şi via şi-i spune că, dacă va auzi că s-a ascuns dracul într-o femeie, ea va reuşi să-l alunge. Aghiuţă ajunge astfel din nou în iad şi cere să fie lăsat acolo să se odihnească. PASTRAMĂ TRUFANDA Un negustoraş, Iusuf, urcă de cu seara pe vaporul ce pleacă din portul Kavala spre Ierusalim. Chiar când să plece vaporul, de pe mal strigă prietenul său, ovreiul Aron care îi cere să-i ducă şi lui la Ierusalim un sac cu haine pe care să i le predea fratelui său, Şumen. Seara, Iusuf se culcă cu capul pe sacul primit de la Aron şi simte miros de sărătură. Crede că este mirosul mării dar îşi dă seama, curând că mirosul vine din sac. Îl desface şi găseşte pastramă trufanda. Gustă şi i se pare foarte gustoasă. Deoarece călătoria cu vaporul durează, din cauza furtunii, mai bine de o lună, Iusuf goleşte încetul cu încetul sacul, o parte mâncând-o, alta vânzând-o sau dând celor cu care merge pe vapor sau pe catâri până la Ierusalim. La Şumen nu se

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 137

mai duce nemaiavând ce să-i ducă, hotărât ca atunci când se va întoarce la Kavala să-i plătească lui Aron, valoarea mărfii. Când ajunge la Kavala, pe chei este aşteptat de Aron căruia îi spune că i-a mâncat toată pastrama şi e gata să-i plătească cinstit preţul pastramei. Ovreiul începe să se tăvălească pe jos şi să urle în ciuda protestelor lui Iusuf, îl ia de piept şi-l târăşte în faţa cadiului, la judecată. Iusuf îi povesteşte cadiului tot ce s-a întâmplat şi îl asigură că va plăti paguba după pretenţiile ovreiului dar Aron spune că nu-l poate plăti pe tatăl său căci Iusuf îl mâncase pe tatăl său, Leiba Grosu. Iusuf nu înţelege cum îl putea mânca pe tatăl lui Aron care nu fusese cu el pe corabie dar află, în sfârşit că, de fapt, pastrama pe care o mâncase era făcută din carnea lui Leiba Grosu. Înainte de a muri, Leiba îi ceruse fiului său să-l îngroape în pământul sfânt şi, cum oasele nu putrezesc, Aron îl face pe tatăl său pastramă şi-l trimite lui Şumen prin intermediul lui Iusuf. Când aude aceasta, Iusuf reclamă că a fost spurcat de Aron şi începe şi el să se jelească. Cadiul, chibzuieşte o vreme şi hotărăşte ca turcul să plătească ovreiului cele douăzeci de ocale de pastramă pe care le mâncase, iar ovreiul să plătească turcului douăzeci de lire pentru că îl înşelase pe Iusuf dându-i nu haine ci pastramă de ovrei. Apoi, cu o vorbă turcească, îi dă afară. Ioan Slavici, MARA Rămasă văduvă, preupeata Mara cumpăra şi vinde marfă la Lipova, Radna şi Arad pentru a-şi creşte copiii. Ea adună banii în trei ciorapi: unul pentru bătrâneţe şi înmormântare, unul pentru Parsida şi unul pentru Trică. O convinge pe maica Aegidia, econoama mănăstirii minoriţilor, să o primească pe Persida la mănăstire. Trică, rămas fără sora lui, este bătut la şcoală ceea ce produce mânia Persidei şi a mamei sale şi a maicii Aegidia. Fiind dat afară din şcoală, Trică este dus la cojocarul Bocioagă, apoi la sârbul Claici din Arad pentru a învăţa meserie. Într-o zi, Persida se vede pe fereastra mănăstirii cu Naţl Hubăr, fiul măcelarului, şi între ei se naşte

138 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR un sentiment de dragoste. În ziua de Florii, Trică vine să o ia acasă de la mănăstire pe sora lui şi aceasta provoacă o întâlnire cu Naţl în faţa măcelăriei. Apoi ei se revăd în faţa podului plutitor al Marei când Naţl îşi ridică pălăria în faţa copiilor ei ceea ce produce un sentiment de mândrie mamei acestora. Naţl pleacă în călătoria de doi ani necesară pentru a deveni patron. Mara plănuieşte ca Persida să se căsătorească cu preotul Codreanu care îi face o curte insistentă dar gândul fetei este la Naţl. Băiatul lui Hubăr întrerupe călătoria pentru a se întoarce la Persida şi a-i mărturisi dragostea pentru ea dar Mara, care bănuieşte că între fiica ei şi „neamţ” se înfiripează o relaţie, se opune cu vehemenţă. Trică se bate cu acesta surprinzându-l cu sora lui dar aceasta jură că se va căsători cu Naţl indiferent de opoziţia celorlalţi. Trică îl roagă pe preotul de la Sân-Miclăuş să-i căsătorească dar , aflând că părinţii se opun, acesta refuză. În cele din urmă sunt cununaţi de preotul Codreanu, fostul pretendent la mâna Persidei. Aflaţi la Viena, Naţl şi Persida deschid o măcelărie dar, biruiţi de dorul de ţară, revin la Lipova. Iau în arendă o cârciumă în Sărărie şi Naţl îşi face prieteni care aduc alţi prieteni încât cârciuma va deveni curând foarte populată cu atât mai mult cu cât aici se mănâncă şi se bea bine şi ieftin. Persida ia frâiele afacerii deoarece Naţl este mai mult oaspete decât patron. Curând ia patima jocului de cărţi şi veniturile cârciumii scad vizibil.Persida încearcă să-i spună că vor avea un copil dar Naţl îi reproşează o posibilă relaţie cu Codreanu, fapt pentru care Persida îl pălmuieşte iar Naţl o bate şi o părăseşte. Pe Mara, copiii n-o mai vizitează. Uneori, Talia, servitoarea Persidei îi mai dă veşti despre fată. Astfel află că Naţl a bătut-o şi se află la ea moaşa. Mara trece pe la Bocioacă să-l ia pe Trică dar acesta refuză să meargă. Persida pierde copilul dar se împacă cu Mara şi cu soţul ei. Bandi, băiatul de pripas crescut pe la curtea lui Hubăr, revine după o lungă absenţă la Persida şi Naţl. Aflând că încep recrutările, Persida vorbeşte cu Marta, nevasta lui Bocioacă să plătească

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 139

răscumpărarea lui Trică de la armată. Între Marta şi Trică are loc o scurtă relaţie amoroasă dar aflând că Bocioacă i-a plătit o parte din răscumpărare iar Mara nu vrea să-i înapoieze banii, Trică se înrolează. Planurile Marei şi ale lui Bocioacă de a-l însura pe Trică cu Sultana, fiica patronului, par deocamdată, ratat. Naţl recunoaşte în Bandi şi îi spune soţiei sale care îşi exprimă îngrijorarea pentru acesta. Naţl o bate din ce în ce mai des şi Persida, deşi rămâne din nou gravidă, nu-i spune. Naşte o fetiţă iar Naţl, înduioşat îşi cere iertare pentru comportarea sa. Hubăroaia şi Mara hotărăsc ca ajutate de maica Aegidia, viitoarea naşă a fetei să ajute împăcarea dintre Naţl şi tatăl său. Aflând că cei doi sunt căsătoriţi legitim, Hubăr promite că a doua zi că a doua zi dimineaţa va veni. Hubăr binecuvântează nepoata şi cere iertare Persidei pentru suferinţa îndurată şi îi dă copilului douăzeci şi cinci de galbeni iar Persidei argintăria. Mara promite că-i va da şi ea şase mii de florini dar Persida, ştiind că mama ei nu se poate despărţi de bani îi cere să-i păstreze la ea fiindcă deocamdată nu are nevoie de bani. Trică se întoarce din armată şi este numit măiestru în aceeaşi zi cu Naţl şi decide să rămână în casa lui Bocioacă unde se va căsători cu Sultana, fiica patronului său. Naţl hotărăşte să-i lase cârciuma lui Bandi iar ei să se mute în Lipova dar Hubăr consideră drept să-l ia în grija lui pe băiat şi să plece la Viena împreună. Bandi află că Hubăr este tatăl lui şi, considerându-l vinovat de moartea mamei lui, îl omoară. MOARA CU NOROC Deşi soacra lui se îndoieşte că hotărârea lui Ghiţă de a-şi părăsi meseria de cizmar şi satul pentru a lua în arendă cârciuma şi hanul „Moara cu noroc” este o greşeală, acesta, împreună cu soţia lui, Ana, se mută la han. În scurt timp, călătorii află că aici a venit un hangiu cinstit şi că la han se poate mânca şi bea bine şi ieftin. Cei doi soţi şi copiii sunt fericiţi iar mama Anei uită supărarea pricinuită de părăsirea satului când seara se adună şi numără banii câştigaţi în timpul

140 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR zilei. Într-o zi au venit trei inşi care au întrebat dacă nu a trecut pe la han Lică Sămădăul, au mâncat, au băut şi au plecat. Peste puţin timp a venit şi Lică, a întrebat de cârciumar şi, cunoscându-l îi cere să-i spună numai lui cine trece pe la han şi cu ce treabă. După aceasta, Ghiţă se duce la Arad să cumpere două pistoale şi să ia o a doua slugă, pe Marţi, apoi cumpără doi câini pe care-i învaţă să atace la comanda lui. Ghiţă devine tot mai aspru şi mai închis în sine. Într-o altă zi, Lică îi trimite cinci grăsuni drept plată pentru ceea ce au mâncat oamenii lui, dar Ghiţă nu-i primeşte. Într-o duminică, îi mărturiseşte Anei teama de a mai rămâne la han dar şi dorinţa de a nu pleca. Lică vine la han şi-i dă lui Ghiţă însemnele turmelor sale, apoi îi cere cheile de la lăzile cu bani şi ia bani fără să numere promiţând că-i va înapoia cu camete. Într-o zi de luni, Lică vine la han şi întreabă când vine jidovul după arendă. Apoi petrece cu Buză Ruptă, Săilă Boarul şi Răuţ, cheamă lăutari şi o joacă şi pe Ana, deşi la început se opune. Lică îi propune să-şi ia o slujnică. Sămădăul rămâne peste noapte la han, iar ceilalţi pleacă. În timpul nopţii, Ghiţă îl vede pe fereastră pe Răuţ care vine şi apoi pleacă de la han însoţit de o femeie. După miezul nopţii, Ana îl vede pe Lică venind dinspre Fundureni. Dimineaţă, vine căprarul Pintea, despre care află că fusese cândva tovarăş de hoţie cu Lică, cu doi jandarmi şi-l întreabă ce oameni mai însemnaţi au venit la han în ziua precedentă. Ghiţă află că în noaptea trecută fusese călcat arendaşul. Ghiţă şi slugile pleacă cu Pintea la Ineu în timp ce jandarmii rămân la han. În lipsa lui, la han poposeşte o doamnă îmbrăcată în negru, cu un copil. Ana află de la fecior că femeia este văduvă, bărbatul ei împuşcându-se cu trei săptămâni în urmă. Stăpâna hotărăşte să plece în aceiaşi seară de la han şi-i plăteşte Anei, dându-i mai întâi o bancnotă însemnată . Ghiţă nu se îndoieşte că oamenii care umblaseră noaptea la han sunt Buză Ruptă şi Săilă Boarul dar nu-i mărturisi acest lucru judecătorului care decide să i se dea drumul lui Ghiţă doar pe chezăşie. La recomandarea lui Pintea,

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 141

o ia pe Uţa slujnică la han. În drum spre Moara cu noroc, Pintea observă o trăsură boierească lângă care era un copil mort. Apoi găsi şi femeia îmbrăcată în negru. Ea avea mâinile legate cu un bici. La casa lui Săilă, jandarmii găsesc o parte din argintăria arendaşului. Pintea îl duce pe Lică înaintea judecătorului dar acesta este scos de groful Vérmeşy Árpad. Buză Ruptă şi Săilă sunt condamnaţi pe viaţă. După judecată, Lică Îi aduce lui Ghiţă un şerpar plin cu bani pentru a-şi plăti datoria mărturisind că banii erau de la jafurile pentru care fusese judecata. El îi reproşează slăbiciunea pentru Ana care-l face slab în faţa primejdiilor. Ana descoperă între bancnote, pe cea primită de la femeia în negru şi refuzată de ea. Ghiţă pleacă în miezul nopţii la Ineu şi-i spune lui Pintea cele observate de nevasta lui. Află de la Pintea că Marţi este omul lui Lică. Ghiţă îi promite căprarului că i-l va da pe Sămădăul când acesta va avea asupra lui bani furaţi. De Paşti, Ghiţă hotărăşte să-şi trimită familia la Ineu pentru a-l prinde pe Lică la han, cu bani. Ana, auzind că Ghiţă urmează să se întâlnească cu Lică, refuză să plece. Ghiţă o lasă la han să petreacă cu Lică în timp ce el fuge să-l anunţe pe Pintea că Sămădăul poate fi prins cu chimirul plin cu bani. Ana cedează dorinţelor lui Lică, apoi este lăsată singură. Când Ghiţă revine la han, înţelegând ce s-a petrecut între cei doi, o omoară pe Ana în timp ce Răuţ îl împuşcă pe hangiu iar Lică, întors la han să-şi ia şerparul cu bani, dă foc hanului. Pintea îl zăreşte pe Lică dar acesta fuge spre pădure. Sigur că nu mai poate scăpa, Lică se aruncă spre un strejar sfărâmându-şi capul. Mama Anei, venită cu copiii pe locul unde a fost hanul, priveşte cu resemnare cele cinci cruci spunându-şi că aşa le-a fost dat. Nicolae Filimon, CIOCOII VECHI ŞI NOI SAU CE NAŞTE DIN PISICĂ ŞOARECI MĂNÂNCĂ Într-o dimineaţă din luna octombrie a anului 1814, un tânăr de 22 de ani, Dinu Păturică, fiul treti-logofătului Ghinea

142 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Păturică, se înfăţişează la curtea postelnicului Andronache Tuzluc cu o scrisoare de recomandare din partea tatălui său pentru a obţine o slujbă. Tuzluc, un fanariot îmbogăţit prin vicleşug doreşte să se căsătorească cu fiica banului C…, care, deşi uimit de cutezanţa postelnicului, nu-l refuză ştiind că acesta are mare influenţă asupra domnitorului Caragea. Când domnul face propunerea, banul îi vorbeşte despre toate nedreptăţile făcute de postelnic oamenilor şi ura pe care aceştia i-o poartă. Ca urmare, postelnicul cade în dizgraţie şi viaţa lui capătă un alt curs. Tuzluc o cunoaşte pe curtezana Chera Duduca. Fanariotul îi oferă o locuinţă şi cele mai scumpe giuvaieruri. Cu toate acestea, Chera Duduca încuraja amorul unui tânăr calemgiu care o vizitează în fiecare noapte spre disperarea lui Tuzluc. Postelnicul hotărăşte să-l ajute pe Dinu Păturică să înveţe pregătindu-l să-i fie om de încredere. Stăpânul îi va cere lui Dinu să se mute la Chera Duduca pentru a o sluji şi a-l informa dacă îi este infidelă. Niculăiţă, vătaful de curte al armaşului, îi dă informaţii despre amantul Cherei Duduca dar îl sfătuieşte să ascundă adevărul faţă de postelnic. Păturică îl prinde pe calemgiul care iubea pe Duduca şi o determină pe să renunţe la aventură devenind el însuşi amantul ei. El încheie o înţelegere cu aceasta ca împreună să jefuiască întreaga avere a lui Tuzluc. Gheorghe, vătaful de curte al postelnicului, atrage atenţia boierului asupra uneltirilor lui Dinu Păturică şi al amantei sale dar grecul îl alungă de la curte socotindu-l uneltitor. Conform planului stabilit, Chera Duduca îi cere lui Tuzluc să-l ia din casa ei pe Păturică iar postelnicul îl numeşte vătaf în locul lui Gheorghe. Instalat în această funcţie, Dinu anunţă slugile că va pune capăt risipei de la curte, ceea ce îl încântă pe boier. Vizitând moşiile, noul vătaf ia de la ţărani plocoane promiţând că le va rezolva plângerile şi încasează cincizeci de pungi de la arendaşul Cristodor, apoi pleacă şi la alte moşii ale postelnicului. Postelnicul este admonestat de domnul Caragea pentru nelegiuirile făcute şi îi cere să-i implore

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 143

iertarea banului C… că l-a supărat cerându-i fiica de soţie. Tuzluc obţine de la banul C… o scrisoare de iertare. Pe 30 noiembrie 1817, fanariotul face o petrecere în casele sale în onoarea sfântului Andrei, patronul său. Beizadeaua, fiul lui Caragea, câştigă la jocul de cărţi, apoi mănâncă şi bea împreună cu alţi boieri tineri după care mulţumiţi de primirea făcută de postelnic pleacă lăsând pe sărbătorit să petreacă cu amanta lui. Păturică coboară în casele de jos pentru a continua petrecerea cu prietenii săi. El expune în faţa acestora planul său de îmbogăţire prin uzurparea vechilor averi. Fostul vătaf al lui Tuzluc, Gheorghe, este luat grămătic de către banul C…, şi, dovedind cinste şi isteţime, ajunge la rangul de sărdar. Îndrăgostindu-se de Maria, fiica acestuia, Gheorghe părăseşte curtea binefăcătorului său. Dinu Păturică strânge averi tot mai mari cu ajutorul lui Costea Chiorul, iar Duduca cere şi obţine tot mai des lucruri scumpe ruinând încetul cu încetul pe postelnic. La spectacolul cu piesa „Italiana în Algir”, beizadeaua şi boierul Cărăbuş comentează căderea lui Tuzluc şi ridicarea noului ciocoi, Dinu Păturică. Costea îi dă lui Păturică banii pentru bijuteriile şi materialele scumpe vândute Duducăi şi achitate de amantul ei, îl ajută pe Păturică să cumpere moşiile lui Tuzluc şi înlesneşte afacerile care îl pun în posesia întregii averi a protectorului său. Duduca îl înştiinţează că domnitorul Caragea a fugit din ţară. Lui Tuzluc i se aduce la cunoştinţă că i s-au vândut moşiile care nu acoperă datoriile pe care le are la bogasierul Costea şi, aflând că Dinu a plecat de la curte, se duce la Chera Duduca dar i se spune că aceasta urmează să se căsătorească cu Fostul său slujbaş. Îi găseşte la biserica Lucaci în timp ce se căsătoresc şi îi blestemă. Tuzluc înnebuneşte. În timpul unui ospăţ dat noilor săi prieteni, tatăl lui Dinu vine să-l vadă dar tânărul porunceşte să fie alungat. Tatăl îşi blestemă fiul. Izbucnind revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Păturică are ocazia să-şi arate duplicitatea. După ce se arată a fi un adept al principiilor lui Vladimirescu, la intrarea lui Ipsilanti în ţară, îşi schimbă politica : îl trădează pe Tudor Vladimirescu plănuind

144 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR uciderea lui şi primeşte promisiunea lui Ipsilanti că, pentru serviciile lui, va primi isprăvnicia a două judeţe. Gheorghe, după plecarea de la curtea banului C…, îl găseşte pe Tuzluc, bolnav şi neajutorat şi-l salvează oferindu-i adăpost şi protecţie. Păturică împreună cu căpitanul Caravia şi câţiva arnăuţi, prin pe Tudor şi-l omoară, aruncându-i trupul într-o fântână. Ipsilanti îşi ţine angajamentul făcându-l ispravnic de Parhova şi Săcuieni şi promiţându-i că-i va oferi căimăcămia Craiovei. Păturică instituie un regim de teroare, aplică pedepse aspre pentru strângerea birurilor şi obţine sume de patru ori mai mari decât cele strânse până atunci dar se arată mereu nemulţumit. El cere lui Negru Rupe-Piele să folosească pedepse şi mai grele pentru a plăti lui Ipsilanti şi pentru a obţine şi pentru el sume tot mai mari. Ridicându-se în tron Grigore Ghica vodă, ţăranii ies înaintea lui cu rogojini făcute sul, puse în cap şi aprinse în partea de sus pentru a atrage atenţia lui Vodă iar jalba era pusă în vârful rogojinii pentru a fi văzută de acesta. Ghica vodă află astfel de silniciile lui Păturică şi trimite patruzeci de arnăuţi la Bucov unde se afla Păturică pentru a despăgubi pe protestatari. Dinu Păturică este aruncat, drept pedeapsă, în Ocna părăsită. Aici primeşte două scrisori : una prin care este anunţat că Duduca a luat tot din casă şi a fugit cu un turc peste Dunăre lăsând copilaşii pe drumuri iar moşiile şi casele i-au fost vândute la mezat şi cealaltă în care i se vesteşte că în ciuda rugăminţilor, vodă a rămas neînduplecat şi a hotărât să-l lase să putrezească în Ocna părăsită pentru a fi pildă şi altor hoţomani.Păturică înnebuneşte şi moare. A doua zi, chir Costea Chiorul declarat falit este ţintuit de stâlpul din piaţa oraşului. Două procesiuni mortuare trec în acelaşi timp prin piaţă : una este a lui Păturică, cealaltă a lui Tuzluc. Chera Duduca vrând să o facă pe cocheta şi în casa noului ei bărbat, este dusă în faţa cadiului care hotărăşte să fie cusută într-un sac şi aruncată în Dunăre conform legilor musulmane. Gheorghe este numit caimacam al Craiovei.

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 145

Alexandru CEL RĂU

Odobescu,

MIHNEA

VODĂ

1. Măneşti. „ Să n-aibi milă” Într-o zi noroasă de primăvară, Mihnea şi fiul său, Mircea Ciobanul organizează o vânătoare în preajma castelului său de la Măneşti. Spre sfârşitul vânătorii, Mihnea este chemat la castel fiindcă socrul său, armaşul, se află pe moarte. Cu ultimele puteri, acesta îi cere lui Mihnea să nu aibă milă faţă de neamul Basarabeştilor. Apoi se aude tropot de cai şi Stoica, om vechi al casei deschide oblonul prin care pătrunde glasuri de oşteni care anunţă că Mihnea a fost ales domn. Boierii veniţi îl anunţă că Radu Vodă a murit, sărută mâna noului domn şi Mihnea Vodă, împreună cu fiul său şi cu Stoica pleacă spre cetatea de scaun, jupâniţa Smaranda, acestuia, rămânând să-l îngroape pe armaş. 2. Curtea de Argeş „Nu-i aşa c-avuţiile sunt amăgitoare?” Mihnea, îmbrăcat în straie domneşti, coboară cu alai spre biserica construită de Radu Negru Vodă fiind întâmpinat de mitropolitul Maxim cu mai mulţi arhierei cu crucea şi Evanghelia pentru a fi sărutată de domn. Mitropolitul îi citeşte rugăciunile de încoronare iar Mihnea sărută icoanele, apoi încalecă şi porneşte înapoi spre palatul domnesc. Aflat pe tron, îi sărută mâna mitropolitul, apoi postelnicul Basarab şi fiii acestuia cărora le promite protecţie şi ranguri. La fel şi celorlalţi boieri. După puţin timp are loc nunta fiului mai mare al postelnicului, Ilie, cu frumoasa Ilinca, fata spătarului Radu din Albeşti. Tânărul boier stă la dreapta domnului iar petrecerea este strălucită. În noaptea nunţii, Ilie este sugrumat iar fecioara, răpită. În ziua următoare, vodă îi invită pe boieri la masă şi deplânge soarta celui mort şi faptul că averile şi tinereţea, toate sunt trecătoare. Îi invită pe boieri să guste pilaful aburind dar, abia apucă să ia în gură că scuipă dinţii împreună cu boabe de

146 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR mărgăritar. Astfel Basarabeştii sunt avertizaţi a se teme de Vodă şi de slujitorul său, Stoica, ajuns logofăt. Vodă îl cheamă în tainî pe Stoica cerându-i să găsească o cale de a-i aduna pe toţi Basarabeştii la un loc şi să-i distrugă. Dragomir, copilul lui Pârvu, ascuns între butoaiele din fundul cramei, aude planul lui Mihnea şi aleargă la tatăl său înspăimântat. Aflând, Pârvu anunţă tot neamul şi aceştia pleacă în pribegie. Mihnea dă foc caselor, bisericilor şi locurilor care aparţin Basarabeştilor, omoară pe mitropolitul Maxim care îi este potrivnic, siluieşte nevestele şi fetele boierilor. Sârbul Dumitru Iacşăg, fratele nepoatei mitropolitului fuge în Ardeal în aşteptarea ceasului răzbunării. În acest timp, soţia lui Vodă, Smaranda ţine posturi şi duce o viaţă cucernică. În această perioadă se căsătoreşte fiul lui Mihnea, Mircea cu domniţa Chiajna, fiica lui Rareş din Moldova. 3. Cotmeana „Fuga e ruşinoasă… dar e sănătoasă…” În urma plângerilor boierilor pribegi, în toamna anului 1509, trei pâlcuri de oaste turcească, între care unul condus de Neagoe Basarab, trec în Oltenia. Mihnea îl trimite pe fiul său, Mircea, în cercetare, peste Olt. Mircea poposeşte la mănăstirea Cotmeana, dar, aflând aceasta, Neagoe trimite oşteni să-l captureze. Încolţit, Mircea fuge împreună cu Stoica, în miez de noapte, pe fereastra chiliei. Ei fug toată noaptea până ajung la cetatea de scaun unde, împreună cu Mihnea, doamna Smaranda, domniţa Chiajna şi câţiva credincioşi, pleacă în bejenie peste munţi, în Ardeal. 4. Sibii „Să ştie tot omul că l-am omorât pe Mihnea Vodă” Ajuns în Ardeal, Mihnea încearcă să-şi alcătuiască o armată de lefegii dar este înfrânt încât el hotărăşte să se stabilească cu familia la Sibiu. Neîmpăcat cu gândul înfrângerii, el trimite pe Stoica cu daruri la craiul Vladislav al Ungariei aflat la Alba Iulia să-i ceară sprijin. Craiul îi promite ajutor în primăvara următoare cu condiţia de a trece la catolicism şi de a uni prin lege şi tratat de supunere Ţara Românească cu Crăia Ungariei. El cere ca Mihnea să fie ocrotit

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 147

de cetate. În acest timp, într-o casă din Sibiu, trei oameni, între care şi Radu, spătarul din Albeşti a cărui fiică fusese siluită în noaptea nunţii de Mihnea, uneltesc moartea acestuia. Când Mihnea iese din biserică, Iacşăg îi străpunge cu hangerul şi strigă din clopotniţa bisericii că el l-a omorât pe Mihnea. Cei trei uneltitori sunt identificaţi şi omorâţi de Stoica. Familia domnului rămâne în cetate, sub protecţia locuitorilor ei. DOAMNA CHIAJNA 1. Mormântul La sfârşitul lunii februarie, în 1560 este adus din Ardeal, trupul lui Mircea Vodă, la Bucureşti după ce fusese de patru ori suit de turci pe tronul Ţării Româneşti. Catafalcul său este urmat de doamna Chiajna, de cei doi fii ai săi şi de fetele acoperite cu maramă neagră. Spre sfârşitul slujbei din biserica zidită de Mircea ciobanul, câţiva boieri tineri se aşează în faţa sicriului şi scuipă sicriul domnitorului, batjocorindu-l. Doamna, indignată îi dă sabia aflată în coşciug fiului ei beteag, Pătru, ameninţând boierii că, alături de el, va răzbuna memoria celui mort. Străjile intră şi alungă din biserică grupul de boieri protestatari. În timpul acesta, un tânăr plăcut la chip se desprinde din umbra unei strane. Radu, cel ieşit din strană, este primit cu gratitudine de domniţa căzută pe mormântul lui Mircea la vederea boierilor care-l pângăriseră. Radu este fiul vornicului Socol, aruncat în mare din porunca Sultanului după încercarea de a-l înfrunta pe Mihnea. Familia acestuia îşi pierde averile lăsate în custodia ungurului Francisc Kendi. Aflând că fiul lui Socol vine cu oaste să-şi revendice averile pierdute, Chiajna îl urcă pe fiu ei Petru Şchiopul pe tron şi trimite armată împotriva rebelilor dar este înfrântă. Doamna trece Dunărea şi cere ajutor de la paşa din Rusciuc. În fruntea oştirii, Chiajna reuşeşte să-i alunge pe oştenii boierilor venetici care fug în pribegie. Radu, ascuns mult timp în cetăţuia Socoleşti vine acum să-şi revadă iubirea tăinuită pentru domniţa Ancuţa, fiica Chiajnei.

148 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 2. Nunta Pentru a-şi întări puterea, Chiajna cere patriarhului Ioasaf să-i caute doi tineri din Fanar pentru cele două fete ale sale. Acesta alege pe unul din nepoţii săi, Stamatie, învăţat şi mândru, şi pe Andronic, fratele lui Mihail Cantacuzenul, numit de turci Şaitan Ogli ( Fiul Dracului). Urâtul şi bătrânul Andronic pleacă împreună cu Stamatie să peţească în Ţara Românească pe cele două domniţe. Aflând aceasta, Radu se decide să vorbească domniţei Ancuţa despre dragostea sa. Văzând-o câteva clipe singură, Radu vrea să-i înapoieze marama păstrată de la întâlnirea din faţa mormântului tatălui ei dar fecioara îi cere să o păstreze atât timp cât va avea aceleaşi sentimente pentru ea. Chiajna îşi anunţă fetele că le vor sosi peţitorii iar ele vor trebui să accepte hotărârea ei ca fiica mai mare să se căsătorească cu frumosul Stamatie iar Ancuţa cu bogatul dar bătrânul Andronic. În timpul cununiei, Radu dă foc maramei în văzul mulţimii iar Ancuţa leşină. Nimeni nu înţelege motivul leşinului domniţei. 3. Fuga Domniţa Ancuţa, nerefăcută după leşinul din biserică, pleacă cu Andronic la Rusciuc. Seara, ea aude de pe Dunăre cântecul unui tânăr în care îl recunoaşte pe Radu. El o răpeşte pe fată şi o duce până la cetatea sân Giorgiu unde este aşteptat de slujitorul său, Bănică. După mai multe zile de mers călare, ajung pe malul Motrului unde duc o viaţă plină de iubire. În acest timp, Andronic se plânge fratelui său de ruşine suferită iar acesta cere mazilirea neamului domnesc din Ţara Românească. Sultanul dă firman de mazilire a lui Petru şchiopul dar împuterniceşte domn pe fratele său, Alexandru. După modelul lui Alexandru Lăpuşneanu din Moldova ea invită boierii la ospăţ şi le taie capetele şi dă ordin de prindere a boierilor potrivnici între care şi pe Radu, fiul lui Socol. Într-o seară liniştită de iarnă, Bănică îţi anunţă stăpânul că o ceată a înconjurat curtea. În scurt timp, Radu este ucis iar chilia este incendiată.

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 149

4. Pustnica Dus la Ţarigrad, Pătru este răscumpărat de Chaijna. Apoi ea întreprinde o călătorie în Oltenia pentru a-şi întâmpina fiul. Trecând pe lână locul unde arsese chilia lui Radu, oamenii vorbesc de o nălucă ivită la trei zile după incendiu, fapt ce înspăimântă oamenii de atunci înainte.Într-o seară, pe malul apei apare umbra unei fiinţe albe, cu trup despuiat, cu plete răsfirate. Chiajna opreşte alaiul iar pustnica istovită cade la picioarele ei implorând iertarea. Chiajna comandă însoţitorilor ei să continue drumul fără a da ascultare Ancuţei. Aceasta este găsită după câţiva ani în scorbura unui copac. Într-o tabără militară din Moldova, Chiajna este omorâtă de vornicul Dumbravă. Bogdan Petriceicu Hasdeu, RĂZVAN ŞI VIDRA Cântul I „Un rob pentru un galbăn” Într-o piaţă din Iaşi, Răzvan, ţigan dezrobit, miluieşte pe cerşetorul Tănase oferindu-i o pungă cu galbeni pierdută de boierul Sbierea. Tănase refuză banii, apoi, aflând că mama lui Răzvan este moldoveancă, acceptă doar un galben şi-i cere acestuia să facă pomană şi altor săraci. Îndepărtându-se de cerşetor, Răzvan lipeşte o hârtie pe un stâlp. Dascălul bisericii citeşte în timp ce mulţimea se adună în jurul lui. Târgoveţii ascultă pamfletul citit de dascăl, râde şi comentează în timp ce se apropie de ei marele vătaf Başotă care-l învinuieşte pe cel care citeşte că este autorul versurilor. Răzvan se declară a fi autorul textului dar Başotă nu-l crede deoarece ţiganii nu ştiu carte. Acceptând că el este autorul, îl ameninţă cu spânzurătoarea dacă nu se va găsi o fată care să-l ia de bărbat. Două fete din mulţime se oferă, dar aflând că e ţigan, îşi retrag oferta. Apare boierul Sbierea care-şi recunoaşte punga ieşită din cămaşa lui Răzvan. Numărându-şi banii găseşte un galben mai puţin. Îl cere pe Răzvan rob drept plată pentru galbenul lipsă.

150 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Başotă îl revendică el ca rob dar după o ceartă sancţionată de poporul adunat, ţiganul revine păgubaşului pungii. Cântul II Răzbunarea Într-un crâng din codrul Orheiului, în Basarabia, un grup de haiduci conduşi de Răzvan care fuge din robie, ascultă cântecul lui Răzaşul. Apare Ganea, fiu de boier căminar, care îl roagă să o salveze pe Vidra, nepoata lui Moţoc, rămasă orfană dar posesoarea unei averi însemnate din mâinile celor care o duc din porunca unchiului ei la mănăstire pentru a-şi însuşi averea acesteia. Răzvan acceptă plata şi-şi trimite oamenii să facă ceea ce a cerut boierul. Cerşetorul Tănase vine în faţa căpitanului, îl roagă să-l primească în ceata lui şi-i spune că la Iaşi, o ţigancă, a prevestit că Răzvan va ajunge domn. Haiducul Vulpoi aduce în faţa căpitanului pe boierul Sbierea pe care-l prinsese în codru. Răzvan cere haiducilor să-i dea drumul în pădure spunând că răzbunarea cea mai crudă este când duşmanul tău e silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău. Haiducii se revoltă şi sunt gata să nu-l mai recunoască pe Răzvan drept căpitan. Amintindu-le că haiducii se află prin jurământ sub conducerea lui, haiducii renunţă îl aclamă pe căpitan. Vidra care asistă la această scenă, admiră nobleţea ţiganului spre disperarea lui Ganea căruia căpitanul ăi înapoiază punga dată drept plată pentru eliberarea Vidrei. Răzvan şi Ganea se bat în duel. Cântul III Nepoata lui Moţoc În tabăra leşească, căpitanii Minski şi Pietrowscki comentează cu invidie faptul că moldoveanul Răzvan, însoţit de o frumoasă femeie despre care se spune că-i este soră, s-a remarcat pe câmpul de luptă. La apropierea lui Vulpoi şi Răzaşul, cei doi declară cu făţărnicie că-l preţuiesc pe Răzvan şi încearcă să afle ce slujbă avea acesta înainte de a veni în armata leşească. Cei doi foşti haiduci remarcă faptul că Vidra conduce acum destinul lui Răzvan. O iscoadă a ruşilor îi

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 151

promite din partea ţarului trei sate şi titlul de căpitan dacă va părăsi oastea leşească şi va veni în tabăra lor. Vidra încurajează propunerea dar Răzvan nu vrea să-şi calce jurământul faţă de leşi. Hatmanul leşesc, necunoscând propunerea iscoadei, îi propune lui Răzvan gradul de căpitan al armatei leşeşti dar Vidra îi reproşează că se mulţumeşte cu puţin şi că ar merita averi şi onoruri mai mari. Aflând că Minski o iubeşte pe Vidra, Răzvan vrea să-l provoace la duel, dar acesta refuză cerându-şi iertare. Un ostaş i-l aduce pe Sbierea, luat de leşi de la muscali care-l luaseră de la tătari. Boierul îi reproşează lui Răzvan că oamenii lui, în codru i-au luat sacul cu bani şi-i cere acum cu dobândă. Vidra admiră atitudinea boierului şi-l ameninţă de bărbatul ei că-l va părăsi fiindcă are ambiţii mărunte. Cântul IV Încă un pas Răzaşul şi Vulpoi se plâng de dor de ţară iar Răzvan, deşi polcovnic, acceptă că acelaşi dor îl macină şi pe el. Vine iarăşi Sbierea care o anunţă pe Vidra că unchiul ei a murit şi ea este, în sfârşit, moştenitoarea averii părinteşti, pe care îi propune să i-o vândă pe bani puţini fiindcă ţara e săracă iar ei, această avere nu-i este de folos. Deşi Răzvan ar dori să meargă la moşia din ţară şi să se stabilească definitiv acolo, Vidrei îi repugnă ideea de a locui la ţară şi de a renunţa la mărirea visată pentru ea şi Răzvan. . Soţul ei îi mărturiseşte că ar dori să plece din armata leşească deoarece hatmanul plănuieşte război împotriva Moldovei iar el nu poate accepta să lupte împotriva românilor. Nu-i spune, însă, că acesta doreşte, pentru a-l lega pe Răzvan de leşi, ca Vidra să devină soţia nepotului său, Pitrowski, şi să i-o dea lui Răzvan ca soţie pe fiica lui. Polcovnicul îi spune hatmanului că în Moldova el era, înainte de a intra în oastea leşească, hoţ şi că este ţigan. Başotă vine în tabăra leşească pentru a-i oferi, gradul de hatman în armata moldovenească Cântul V Mărirea

152 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR În palatul lui Răzvan, la Iaşi, căpitanii Vulpoi şi Răzaşul sunt anunţaţi de căpitanul Tănase că Başotă a obţinut pacea cu leşii iar Aron-vodă a semnat înţelegerea. Răzvan nu este mulţumit de încheierea acestei păci care întăreşte autoritatea lui Aron-vodă şi simpatia poporului pentru el dar îndepărtează de tronul visat de hatman. El instigă pe căpitani împotriva domnitorului iar oamenii lui pregătesc arestarea lui Aron şi ridicarea poporului pentru a-l aşeza pe tronul Moldovei pe Răzvan. Vidra, care-i insuflase această dorinţă, susţine moralul viitorului domn al Moldovei. Focul de pistol al lui Vulpoi anunţă căderea lui Aron, mulţimea aclamă pe noul domn şi Vidra, fericită că este doamna ţării, îl anunţă pe soţul ei că poartă în pântec copilul său. În timp ce slujitorii şi Vidra îi urează o domnie fericită, Başotă deschide poarta cea mare leşilor care umplu cetatea. Răzvan se avântă în luptă iar Vidra îşi aminteşte de coşmarul în care mama lui Răzvan îi cere socoteală pentru că l-a trimis la moarte pe fiul ei. Răzvan, greu rănit, este adus de Vulpoi şi Răzaşul. Foştii haiduci o învinuiesc pe Vidra pentru moartea lui Răzvan dar aceasta, cu o aparentă indiferenţă, îi dă afară. Barbu Stefanescu Delavrancea, APUS DE SOARE Actul I Zi de toamnă, la Curtea domnească, domniţele ţes pânză şi spun poveşti. Intră Ştefan cel Mare ţinând cu o mână pe Doamna Maria şi cu cealaltă sabia dreaptă cu mânerul cruce. El stă de vorbă cu Oana în timp ce Doamna observă cât de bine seamănă fata cu Domnul. Maria îi cere lui Ştefan să nu mai plece la război, să îngrijească de ţară îngrijind de sănătatea sa dar acesta susţine nevoia de a cuceri Pocuţia care este pământ moldovenesc. Intră pârcălabii care-i prezintă un raport al stării cetăţilor de la graniţă. Ştefan face planuri pentru războiul din Pocuţia dar paharnicul Ulea îşi exprimă îndoiala că Ştefan va putea lupta fiind bolnav. Actul II. Doamna Maria îşi exprimă îngrijorarea pentru faptul că de o lună Ştefan nu mai dă nici un semn de viaţă din Pocuţia

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 153

unde este plecat în război. Clucerul Moghilă vine şi povesteşte doamnei faptele de vitejie vestind că, din cauza unei ploi, calul Voitiş a alunecat şi a căzut prinzând sub el piciorul răni al lui Ştefan sub el. Când apare doctorul Cesena sprijinind pe Ştefan, Rareş închină pentru gloria domnului iar Maria încearcă să aline durerea fizică a soţului ei. Ştefan se arată preocupat nu de rana sa ci de pricinile judecate de fiul său, Bogdan şi rămase fără pecete domnească. Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr uneltesc împotriva domnului plănuind să-l pună domn după moartea lui Ştefan pe Ştefăniţă pentru a alcătuimo epitropie formată din hatmanul Arbore, pârcălabul Grumază şi Ulea. Petru Rareş îi mărturiseşte dragostea Oanei dar aceasta îi spune că ea îl iubeşte ca o soră. Doctorul Cesena îl anunţă pe Ştefan că vor veni la curte să-l îngrijească un doctor din Nűrembreg şi altul de la Mengli-Ghirai, un evreu. După ce termină judecăţile, Ştefan o primeşte pe Oana care îi povesteşte despre uneltirea celo trei boieri. Ştefan îl anunţă pe clucerul Moghilă că în ziua următoare îl va sui pe tron pe Bogdan. Actul III. În sala tronului, doctorii Cesena, Klingensporn şi Şmil vorbesc despre rana lui Ştefan care trebuie arsă cu fierul roşu. Ştefan apare însoţit de Maria vorbind cu detaşare despre rana sa. Şmil îl previne pe Ştefan că este necesară arderea rănii şi aceasta presupune o mare durere. Petru Rareş îi mărturiseşte lui Ştefan că o iubeşte pe Oana şi domnul îi cere să ia cel mai iute cal, să meargă la Răreşoaia şi să-i spună că iubeşte pe Oana de la curtea lui Ştefan iar hotărârea pe care o va lua va primi aprobarea sa. Drăgan şi Stavăr comentează politica lui Ştefan care face din supuşi, răzeşi iar din răzeşi, boieri în timp ce pe boierii vechi îi „scurtează”. Ei văd semne ale sfârşitului lui Ştefan : bufniţa care ţipă noaptea, mâţa care mănâncă buha, vulturul care cade asupra ei, curteanul care o săgeată dar cade în prăpastie înainte de a o ajunge, luna cu cearcăn roşu, femeia care naşte un copil cu picioare de ied…Boierii se adună la chemarea domnitorului.

154 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Ştefan intră la braţul doamnei Maria, în ţinută de gală, însoţit de cei trei doctori. Observă lipsa paharnicului Ulea şi trimite după el. Acesta vine plângându-se de durerea picioarelor. După ce ţine un discurs fulminant, aşează coroana de domn pe capul lui Bogdan înscăunându-l ca domn al Moldovei. Actul IV Într-o cameră din castel, Maria, Irina Şi Reveca supraveghează somnul lui Ştefan. Prefăcându-se că doarme, Ştefan îi mărturiseşte că îi este fiică. Petru, întors de la mama sa, află că este fratele Oanei şi cere fetei să-l iubească ca pe un frate. Domnul cheamă un pietrar căruia îi porunceşte cum trebuie să fie săpata piatra de pe mormântul său. Hatmanul Arbore este prevenit să aibă în grijă pe Ulea, Drăgan Şi Stavăr care uneltesc împotriva voinţei sale de când era domn. Doctorii Şmil, Klingensporn şi Cesena ard rana lui Ştefan. Acesta aude oamenii lui Ulea strigând numele lui Ştefăniţă pe care îl cer ca domn. Se ridică din pat, ia sabia şi iese să pedepsească pe boierul uneltitor în ciuda avertismentului doctorului Şmil. Cu paloşul plin de sângele trădătorului, Ştefan consfinţeşte alegerea lui Bogdan în fruntea ţării şi, cu ultimele puteri, moare cu numele Moldovei pe buze, căzând cu capul pe pieptul Oanei, în timp ce din curtea palatului se aude „Să trăiască vodă Bogdan” iar curtenii cad în genunchi. Din mulţime se aude un geamăt lung ca semn al durerii celor rămaşi fără „soarele Moldovei” HAGI TUDOSE Jupân Hagiul fuge din biserică auzind cum cititorul vorbeşte despre cei care îşi adună comori în ceruri. Cititorul povesteşte că Hagiul nu dă un bănuţ în cutia bisericii deşi acasă îngroapă cazane cu aur deşi nu are decât o nepoată pripăşită pe lângă el să-i păzească cocioaba în timpul plecării sale la hagialâc. Hagiul se hrăneşte cu puţin gustând o măslină din piaţă sau şterpelind nişte icre sau o feliuţă de pastramă spunând de fiecare dată „scump, scump, vremuri grele!” Scurteica hagiului s-a scurtat tot tăind din poale sau din turul pantalonilor

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 155

ca să cârpească pe unde e ruptă. Ca să-şi bată joc de el, paracliserul lasă o firfirică pe jos dar, de teamă să nu i se vadă turul renunţă cu lacrimi în ochi la aceasta. Iarna hagiul tremură de frig, nu taie porc spunând că-i face rău şi nici nu vopseşte ouă de Paşti spunând că se strică fiind prea multe, miel nu taie pentru că miroase a oaie. Copil fiind, el adună ban cu ban renunţând la simit iar apoi, devenind calfă, mănâncă pâine cu bragă şi ajunge parte cu stăpânul care, observând că la 30 de ani Tudose pare a fi mult mai bătrân, îl ia la masă la el şi-i propune să-l însoare. Tudose respinge ideea căci copiii cer mâncare iar nevasta rochii, fuste, plimbare. Rămânând singur stăpân al prăvăliei, Tudose admiră zidurile, acoperişul acesteia ca pe un copil. Zăvorăşte uşile şi obloanele, admiră prăvălia şi pleacă obosit dar fericit spre casă. Casa este în mijlocul unei grădini stufoase. Intră şi încuie uşa grabnic, aprinde o lumânare dar o stinge repede să nu se consume căci poate gândi şi pe întuneric. El gândeşte la risipa făcută de fostul stăpân al prăvăliei iertând calfele sau ucenicii şi dând de pomană cerşetorilor. Gândul la un posibil jefuitor îl face să sară din pat. Aprinde candela care arde pocnind având prea puţin ulei. Aşa îşi petrece viaţa hagiul până ajunge la bătrâneţe: fără foc, fără fiertură, neiubind pe nimeni. La vârsta când bătrâneţea nu-i mai permite să câştige, vinde găitănăria căci înţelege că afacerea nu mai merge. Pleacă la hagialâc gândind că va obţine prin aceasta un câştig şi se întoarce hagiu. Vinde bătrânelor şi celor care ascultă uimiţi despre minunile văzute la Sfântul mormânt, lemn sfânt ca să-şi recupereze cheltuiala călătoriei. Seara, deseori se ceartă cu sine socotind banii adunaţi şi nereuşind să evalueze cam câţi bani a adunat, dar îşi înfrânează tentaţia de a-i număra sau de a pronunţa cifra certă care corespunde averii sale, de frică să nu-i audă cineva gândurile. Pe la optzeci de ani, după ce nu-l duruse nici măcar un dinte, într-o iarnă grea, găsindu-l aproape îngheţat pe hagiu, nepoata, Leana, primeşte de la acesta un bănuţ de aur cu care cumpără lemne. Face un foc zdravăn la cere se încălzeşte, în sfârşit, şi fata dar hagiul transpiră şi o

156 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR ceartă pe Leana spunând că va da foc casei. Bolnav, bătrânul nu acceptă propunerea fetei de a aduce un doctor susţinând că atât cât cere un doctor nu plăteşti muncind toată viaţa. După trei zile de friguri, Hagiul cere o ciorbă de găină cerându-i să cumpere o găină care să fie mică şi grea. Leana pregăteşte masa şi hagiul o priveşte cu lăcomie. Supa, cu bulgări de grăsime galbenă îl face pe bătrân să simtă o bucurie de copil flămând. Începe să mănânce cu poftă dar, simţind gustul coclit al lingurii de cositor, îi cere fetei o lingură de lemn, apoi simte că acest gust este al banilor şi o alungă pe fată cerându-i să stingă focul şi să arunce ciorba, să dea bucăţelele înapoi şi să aducă măcar jumătate din banii cheltuiţi. El cere să taie coada cotoiului căci, fiind prea lungă, până intră în casă se răceşte odaia. Leana fuge din casă de teama hagiului dar pe la miezul nopţii i se pare că în cameră se târăşte cineva de-a buşilea, dibuie pe întuneric şi deschide încet uşa uimită de banii pe care îi vede. A doua zi, intrând în odaie, îl găseşte pe hagiu în cămaşă, trântit cu faţa în jos pe aur, îngropat în galbeni, cu ochii închişi. Leana începe să plângă dar muribundul aude şi trupul bătrânului se cutremură şi reuşeşte să ceară fetei să nu privească banii căci ochii fură. Apoi, capul îi cade într-o parte, mâinile i se înfig în bani şi adoarme pe veci. La scăldătoare, de pe frunte şi de pe piept, îi sunt cu greu dezlipiţi banii rămânând rotocoalele lăsate de aceştia. Leana îl îngroapă cu alai şi mare bogăţie încât lumea, socotind cât costă o asemenea înmormântare spune că hagiul ar muri văzând cheltuiala făcută. Liviu Rebreanu, ION În ziua de duminică, în bătătura casei Teodosiei, văduva lui Maxim Oprişor, se desfăşoară hora. Lăutarii Briceag şi Holbea cântă ardeleana, pe margine stau fetele, apoi mamele şi babele iar bărbaţii stau la poartă discuitând. Savista, vara Floricăi lui Maxim, „proasta satului” umblă şi ea pe lângă horă. Ion, care o joacă pe Ana, cere lăutarilor să mai cânte ameninţându-i. Ana îmbujorată se trage lângă fete fericită, apoi

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 157

se îndreaptă spre locul unde trebuie să se întâlnească pe Ion. Tânărul o vrea pe Ana deşi este cu gândul la Florica, fată frumoasă dar mai săracă decât el, pe când Ana este fiica bogatului Vasile Baciu. Cei doi sunt văzuţi de Ilie, fratele de cruce al lui George al Tomii, un flăcău bogat cu care Baciu vrea să o mărite pe Ana. George află de la Ilie că Ana şi Ion sunt în livadă, sub un nuc şi, drept răzbunare, Ana fiind logodnica lui, o ia la joc pe Florica, fosta iubită a lui Ion. În uliţă apare Vasile Baciu, beat. Îl ia la rost pe George că nu este cu Ana iar acesta îi spune că fiica lui este cu Ion. Văzându-şi fata care vine pe cărarea dinspre livadă, vrea să o lovească dar Ion se opune şi oamenii îl potolesc cu greu oprind încăierarea lui Baciu cu Ion. Curând, după spartul horei, flăcăii se adună în cârciuma lui Avrum. Ion caută să se răzbune pe George pentru vorbele grele aruncate de tatăl Anei, la horă. După miezul nopţii, ţiganii cer banii care trebuia adunaţi de George de la flăcăi dar George îi alungă. Ion intervine, îl bate pe George cu un par din gardul cârciumarului…. CATASTROFA David Pop iubeşte viaţa tihnită. El nu seamănă cu tatăl său, om încăpăţânat şi stăruitor. Deşi la început îi place cartea, nu reuşeşte să finalizeze nimic. În sfârşit, dă examen şi, în mod surprinzător, ajunge ofiţer. La treizeci de ani el îmbracă de sărbători uniforma spre admiraţia concetăţenilor din orăşel. El se căsătoreşte cu fata unui protopop de pe Târnave cu zestre frumuşică dar tatăl, bătrânul Pop nu apucă să-şi mai vadă nepoţelul, murind la un an după nunta feciorului. David Pop se simte fericit că se plimbă cu soţia pe străzile Năsăudului şi trăia în tihnă cu soţia şi băiatul lui, Titi. Când începe războiul, el regretă că s-a făcut ofiţer dar se pregăteşte pentru înrolare fiind sigur că va fi chemat pentru front. Citeşte cu spaimă şi îngrijorare telegrama prin care este chemat să se prezinte în douăzeci şi patru de ore la regiment şi se grăbeşte să plece spre

158 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR nemulţumirea soţiei care încearcă să-l liniştească. La plecare, îi cere soţiei să aibă grijă de băiat, dacă va muri şi se închină cucernic la crucea din marginea orăşelului. În cazarmă, după scrie Elvirei, îşi face testamentul şi-l coase în buzunarul vestei. Batalionul său pleacă primul la atac. Află că urmează să se bată cu sârbii şi este hotărât să-şi facă datoria. Viaţa de la Năsăud i se pare un vis îndepărtat. Spre deosebire de alţi ofiţeri, David Pop este calm, are zâmbetul pe buze şi depune jurământul de credinţă din tot sufletul. Deşi primele bubuituri de tun îl sperie, căderea primului soldat din plutonul său îi provoacă gândul că datoria este moartea dar acest gând nu-l înspăimântă. După prima zi, merge la atac ca şi cum s-ar plimba pe străzile Năsăudului cochetând cu ideea morţii. Din sublocotenent ajunge locotenent şi trece la un pluton de mitraliere. Din Serbia trece în Galiţia şi din Galiţia iar în Serbia, apoi în Polonia. Scrie regulat Elvirei şi îi trimite sărutări lui Titi, feciorul său. După doi ani, el se teme de momentul când va umbla ca mai înainte prin oraşul său liniştit. Acum el se află într-un regiment unguresc şi se simte stingher deoarece vorbeşte prost ungureşte şi se înţelege greu cu camarazii. Soldaţii lui se întreabă tot mai des care este rostul sângelui vărsat pe pământ străin şi tânjesc după liniştea de acasă. Nelămurit, îl cuprinde tot mai mult îngrijorarea şi victoriile obţinute nu-l mai încântă ca la început. Un vechi prieten de Universitate, Alexe Candale încearcă să-l readucă cu picioarele pe pământ, dar a doua zi, David Pop îşi reia preocupările ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Un locotenent secui aduce vestea că armata austro-ungară se află pe frontul din Ardeal dar Pop reacţionează contrar tuturor aşteptărilor declarând că el îşi face datoria. El încearcă să se izoleze de discuţiile camarazilor dar rămâne treaz toată noaptea amintindu-şi de Elvira şi de Titi de care-l cuprind un dor groaznic. Îi revin în minte discuţiile cu Candale şi vorbele secuiului şi-şi dă seama deodată că nu ştie ce-ar face dacă ar fi pus să lupte împotriva românilor. Se trezeşte asudat dar repetă stăruitor că-şi va face datoria până la capăt. Pleacă într-o

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 159

misiune periculoasă şi-şi doreşte din toată inima să moară dar moartea îl ocoleşte. Gândul că atâta timp cât îşi face datoria, moartea îl ocoleşte îi aduce liniştea. Peste câteva zile primeşte ordin ca regimentul său să plece cu vagoanele pe frontul din Transilvania. Candale îi declară că el va trece la români imediat ce va ajunge pe frontul românesc şi-l întreabă pe David Pop ce gânduri are. David îi răspunde că-şi va face datoria şi fostul său coleg îl părăseşte. Toţi ofiţerii români îl privesc cu dispreş şi-l ocolesc dar Pop stă nemişcat într-un colţ al vagonului. Un alt ofiţer, Oprişor, încearcă să-i clarifice gândurile în faţa evenimentelor care iau o direcţie tragică. Singura reacţie a lui Pop este că în fiecare seară se roagă cu disperare sperând că ceva îl va salva din această situaţie fără ieşire. După câteva zile trec Oltul şi-şi sapă locaşurile de luptă. O scrisoare de la Elvira îi produce dorul de casă. După primele lupte află că Emil Oprişor a căzut în mâinile inamicului, apoi că fostul său coleg, Candale a murit. Intrat în luptă, Pop este obsedat de ideea datoriei şi urmăreşte cu înfrigurare înaintarea românilor. El doreşte să moară dar dă ordine şi acţionează producând un adevărat măcel în rândul românilor. Se simte singur şi, înainte de a înţelege ce se întâmplă în jurul său, este imobilizat de un plutonier din armata adversă, lovit şi împuşcat în ciuda protestului să fraternal. RĂFUIALA Toma Lotru îşi iubeşte nevasta deşi ea a plâns mult când a luat-o. Era săracă şi orfană, slujea pe unde putea şi era iubită de toţi flăcăii şi mai ales de Tănase Ursu un flăcău sărac ca şi ea. La nuntă, Rafila a plâns tot timpul iar după aceea, cu toate că bărbatul îi face toate voile, ea începe să se ofilească. A început să pândească şi să bănuiască pe Tănase ştiind că acesta continuă să o iubească tot aşa cum şi Rafilei nu-i este indiferent. Primind invitaţie la o nuntă a unui prieten din sat, el acceptă ştiind că acolo va fi şi Tănase. După o noapte de

160 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR coşmar, în ziua următoare, Toma se îmbracă cu haine de sărbătoare iar Rafila aşteaptă cu nerăbdare momentul plecării. Când Toma se întoarce în casă ca să ia un băţ de cireş încrustat, Rafila simte un fior de nelinişte. La nuntă, Toma este bine primit şi lăudat pentru frumuseţea nevestei lui. Când veselia ajunge în toi, apare şi Tănase care se aşează faţă în faţă cu Toma. Bărbatul îşi urmăreşte nevasta şi o vede roşind. Tănase o invită la joc iar Toma o urmăreşte cum se lipeşte de el cu dragoste şi vede pe feţele lor cum străluceşte o bucurie pătimaşă. Mai mulţi meseni îl observă pe Toma, îi intuiesc drama şi-l incită întărind hotărârea bărbatului de a distruge fericirea celor doi. Gavrilă Boroiu îl sfătuieşte să nu se mai uite la ei căci femeile aduc tot răul de pe lume. El mărturiseşte că a stat un an în temniţă fiindcă şi-a sugrumat nevasta pentru că-l înşela. Toma susţine, însă, că vinovat este bărbatul. Spre amiază, când frigul începe să se dezmorţească, Toma hotărăşte să plece acasă şi Tănase le propune să meargă împreună. Toma pleacă înainte sprijinit de parul său iar în urmă veneau Tănase şi Rafila povestind ceva cu voce joasă. Cu cât se apropie de casă, Toma se depărtează până ce glasurile celor doi nu se mai aud. Deodată Toma se opreşte şi se întoarce spre cei rămaşi în urmă: îi vede mergând de mână, zâmbind . Sare spre Tănase şi-l prinde de gât. Rafila se aruncă între ei să-i despartă dar este aruncată în lături şi Toma continuă să-l sugrume pe adversarul său până ce acesta , cu un geamăt dureros, îşi opreşte suflarea. IŢIC STRUL, DEZERTOR Iţic merge în urma căprarului, călcând pe urmele îngheţate ale patrulei de ieri. Căprarul se opreşte la marginea pădurii neştiind unde s-o ia şi Iţic se loveşte de el ca o umbră credincioasă. Căprarul îi propune să se odihnească şi soldatul se supune fără o vorbă observând chipul posomorât al căprarului. Sudoarea curge pe trupul soldatului care simte în atmosferă o primejdie. Căprarul se ridică şi pornesc, soldatul încercând să

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 161

înţeleagă de ce căprarul Ion Ghioagă pe care-l cunoaşte atât de bine şi în care are încredere este atât de tăcut şi încrâncenat. Ghioagă este un om glumeţ şi merge întotdeauna la atac chiuind şi apoi Iţic îl cunoaşte bine de acasă, de la Fălticeni, unde avea un mic han. Îţic l-a ajutat cu toată sărăcia lui când şia cumpărat boii şi nu i-a înapoiat datoria nici până acum. Căprarul se opreşte şi-i aminteşte soldatului că nu i-a dat datoria. Îngrijorarea lui Ghioagă pentru datoria neplătită îi strecoară în inimă o durere neaşteptată. De când este pe front, sa obişnuit cu ideea morţii deşi de fiecare dată când pleacă la atac simte cum îl cuprinde frica. Primind scrisoarea de la soţie în care îi spune să se potolească cu vitejia căci îl aşteaptă copiii acasă, el este mai mândru de sine. Schimbarea comandantului care îl loveşte fără motiv şi-l înjură, îl frânge încrederea. Acum bănuieşte că noul locotenent vrea să-l piardă şi că Ghioagă, căprarul ştie şi nu-i spune. Neliniştit, soldatul îl întreabă unde merg. Căprarul îi răspunde ceva neclar şi Iţic ştie acum că nu-l aşteaptă nimic bun. Începe să răcnească cu disperare până se împiedecă de o rădăcină moartă şi se rostogoleşte într-o groapă de zăpadă. Căprarul îl aşteaptă şi Îţic îl ajunge din urmă. Căprarul începe să povestească ca în zilele bune şi Iţic, la fel. Pădurea se răreşte şi amurgul se lasă peste cei doi. Îţic îl întrebă pe căprar dacă are ordin să-l omoare. Ghioagă nu-i răspunde cii cere numai să tacă. Îşi continuă mersul până ajung aproape de companie. Căprarul îi cere soldatului să plece arătându-i linia inamică, altfel trebuind să-l omoare. Iţic se împotriveşte. Ghioagă îl lasă în pădure şi în ziua următoare, Iţic atârna de creanga unui copac.

162 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Mihail Sadoveanu, BALTAGUL Vitoria Lipan îşi aminteşte legenda spusă de soţul ei, Nechifor Lipan despre munteni care, înfăţişându-se lui Dumnezeu primesc ca dar o inimă uşoară şi să se bucure de ceea ce au, să aibă femei frumoase şi iubeţe. De acestea, Vitoria îşi aminteşte aşteptându-l pe bărbatul ei plecat la Dorna să vândă şi să cumpere oi şi încă neîntors. În minte i se derulează întâmplări din tinereţe : bătăile primite pentru a i se scoate demonii, dragostea lui pentru fata lor, Minodora şi pentru feciorul, Gheorghiţă care poartă numele de botez a lui Lipan, părăsit de copil, ca să scape de o boală grea. Gheorghiţă este plecat cu oile şi cu asinii la iernat într-o baltă a Jijiei, nu departe de Iaşi şi îşi aşteaptă tatăl cu bani să plătească oamenii şi pe stăpânul bălţii. Baciul Alexa îi scrie Vitoriei anunţând-o că stăpânul, pe care îl aşteaptă, nu a venit. Minodora, băiatul popii, care-i face curte Minodorei, îi scrie fetei din militărie, fapt pentru care munteanca o ceartă pentru că i se spune „domnişoară” şi renunţă la ie şi catrinţă pentru fustă şi bluză şi preferă „valţul” nemţesc. Mitrea, omul de curte cere tohoarcă, opinci şi căciulă vestind venirea iernii. Femeia merge la părintele Dănilă căruia i se plânge de întârzierea bărbatului ei şi-l roagă să-i scrie scrisoare lui Gheorghiţă. Apoi merge la baba Maranda care-i spune că Nechifor a ajuns cu bine la Dorna dar după aceea a găsit o femeie cu ochii verzi şi cu sprâncene îmbinate care nu l-a mai lăsat să plece. Către sărbătorile de iarnă, Gheorghiţă vine acasă şi află că tatăl său tot nu s-a întors. De Bobotează, când părintele Daniil a binecuvântat fântânile, Vitoria a hotărât să facă un drum la mănăstirea Bistriţa. Ajung la mănăstire la slujba de seară când slujeşte stareţul Visarion. Vitoria se roagă Sfintei Ana şi-i povesteşte arhimandritului Visarion necazul pentru care venise, acesta sfătuind-o să depună o jalbă la stăpânire, la Piatra. A doua zi merge la Piatra, vorbeşte cu prefectul care-i spune că bănuieşte că l-au prădat hoţii şi l-au omorât. Îi spune

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 163

femeii să facă o plângere şi să i-o aducă lui. Se adresează dar în cele din urmă pleacă spre casă cu intenţia de a-i cere părintelui Daniil să scrie jalba. Apoi hotărăşte să plece ea însăşi la Dorna cu Gheorghiţă iar pe Minodora să o trimită la mănăstirea Văratic. Joi, 9 martie, părintele Daniil face o slujbă pentru patruzeci de mucenici şi dă sfânta împărtăşanie Vitoriei. Spre seară, vine în casa Vitoriei preotul, crâşmarul Iordan şi negustorul David care vine să ia marfă de la munteancă urmând să plece apoi la Călugăreni unde ţine han. A doua zi pleacă împreună cu David, după ce Gheorghiţă îşi ascute baltagul şi-l ia cu sine. Trec peste podul de gheaţă de pe Bistriţa, au poposit la hanul lui Donea, la Bicaz unde hangiul vorbeşte cu respect despre Nechifor, apoi se opresc la Călugăreni, în apropiere de Piatra teiului, unde avea David cârciumă. Nevasta lui David le spune că astă toamnă, când a plecat spre Dorna era singur şi a stat foarte puţin. Dimineaţa, Duminică, au plecat spre Farcaşa. Aici întâlnesc pe subprefectul Anastase Balmez . Stau de vorbă cu el spunându-i cine este şi unde merge. Poposesc la moş Pricop, potcovarul care îşi aminteşte că-l cunoaşte pe Nechifor şi-l descrie întocmai. La Borca le ies în cale oameni care petrec la o cumătrie. Intră la lăuză, pun rodie sub perna copilului şi bani pe fruntea acestuia, închină un pahar de băutură şi spune oamenilor că merge la Dorna unde are un necaz. La Cruci dau peste o nuntă, face urare miresii şi se interesează dacă nu l-a văzut cineva pe soţul ei. Intrând în Vatra Dornei, întreabă un negustor unde este uliţa iarmarocului. Ajung la un han, merg la o canţelarie şi află că Lipan a vândut lui Gheorghe Adamachi şi Vasile Ursachi trei sute de oi după care au băut aldămaşul dar au venit doi gospodar care au dorit să cumpere câte o sută de oi de la Lipan şi acesta a căzut de acord şi au plecat toţi trei cu turmele spre Neagra. Când ies din Dorne poposesc la o cârciumă dar nu află nimic despre cei trei ciobani. La hanul următor, află că au trecut turmele aproape de Sfinţii Mihail şi Gavril, au făcut un popas mai la vale, au cinstit rachiu şi au rugat pe popa Vasile care era acolo să le facă o cetanie şi o

164 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR aghiazmă. Află că cel cu căciula brumărie, înainte de a pleca şia hrănit câinele. Îşi ia rămas bun de la cârciumarul Macovei şi pleacă spre Păltiniş până la Broşteni. La Borca află că ciobanii erau tot împreună ca şi la Sabasa. De la Sabasa până la Suha îi conduc fiul cârciumarului Toma din Sabasa. Fac un popas la Crucea Talienilor, în pisc, apoi se opresc la hanul lui Iorgu Vasiliu. Vitoria află că aici poposesc doar doi ciobani, nu trei şi că unul este Ilie Cuţui, poreclit Iepure, iar pe celălalt îl cheamă Calistrat Bogza iar nevestele lor se poartă ca şi cum le-ar fi căzut averea din cer. Cei doi oieri sunt chemaţi la Primărie şi spun că ei n-au de plătit nici o datorie lui Lipan arătându-se miraţi de faptul că munteanul nu se întorsese acasă. Nevasta lui Iorgu Vasiliu o îndeamnă pe Vitoria să-şi continue cercetarea şi-i propune să o ajute vizitând femeile celor doi bărbaţi. În zilele următoare, Vitoria şi Gheorghiţă coboară din nou spre Sabasa unde se sfătuieşte cu nevasta lui Toma, Catrina. În curtea unui gospodar, Vitoria este recunoscută de câinele lui Lipan, Lupu. Vitoria îi plăteşte gospodarului pentru îngrijirea câinelui, apoi pleacă cu acesta. Femeia înţelege că Nechifor a dispărut între Sabasa şi Suha. Imediat ce timpul permite, Vitoria şi Gheorghiţă trec muntele. La un moment dat, câinele scoate un scâncet, apoi coboară chelălăind la vale. Femeia găseşte acolo oasele bărbatului ei: avea capul spart de un baltag.Îl lasă lângă oseminte pe fiul său şi, târziu, în noapte, Vitoria revine lângă mort cu Toma, judeţul satului şi un străjer. Ei hotărăsc să-l lase pe cel mort la locul lui până vin autorităţile . Toma cheamă pe subprefectului Balmez Preotul citeşte mortul. Nechifor este înmormântat cu toate datinile. La masa de pomenire, Vitoria îl provoacă pe Bogza să recunoască fapta comisă reconstituind întâmplarea de la Crucea Talienilor. Bogza se înfurie iar Cuţui, care i se aşează în faţă, este lovit de acesta. Gheorghiţă îl loveşte, la strigătul mamei sale, pe Bogza cu baltagul iar câinele i se repede la beregată. Muribundul îşi cere iertare femeii dar aceasta îi replică să-l ierte Dumnezeu.. Cuţui confirmă cele recunoscute de Bogza şi se predă

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 165

autorităţilor prezente. Vitoria hotărăşte ca acum să plece dar să se întoarcă pentru a face praznicul de nouă zile, apoi pe cel de patruzeci de zile, după datină. Ea este hotărâtă ca, ajungând acasă, la Tarcău, să nu permită Minodorei să se mărite cu băiatul dăscăliţei lui Topor. HANU ANCUŢEI Iapa lui Vodă Într-o toamnă aurie, autorul aude multe poveşti la Hanul Ancuţei, de mult, pe când moş Leonte zodierul a vestit războaiele între împăraţi şi belşugul la viţa de vie. Hanul Ancuţei este cunoscut ca o cetate în care poposesc drumeţii fără a se teme de hoţi. Aici se opresc şi închină oale de lut şi ascultă cântecele lăutarilor oameni de toate condiţiile care îşi povestesc întâmplări trăite sau auzite. Ioniţă, comisul, vine cu un cal pe care îl laudă ca fiind dintr-o viţă aleasă. Comisul povesteşte cum , cu mulţi ani în urmă, pe timpul celeilalte Ancuţe , Ioniţă sta gata de ducă, când vine o droşcă cu patru cai din care coboară un boier. Acesta îşi arată bucuria că se bucură văzând în ţara Moldovei chef şi voie bună. Ioniţă povesteşte noului venit că el este răzeş din Drăgăneşti şi merge la vodă fiind nedreptăţit pentru nişte moşii pentru care are drept de proprietate iar dacă vodă nu-i face dreptate atunci îi va cere să-i pupe iapa nu departe de coadă. Ancuţa, ruşinată, îşi pune mâna la gură privind în zare iar drumeţul prinde a râde mângâindu-şi barba şi jucându-se cu lanţul de aur. Ajuns la Iaşi, comisul îşi lasă iapa peste drum de Curtea Domnească şi intră la Vodă. După ce cade în genunchi în faţa domnului, acesta îi cere să se ridice şi comisul recunoaşte în cel din faţa lui pe călătorul de la han. După ce îi cercetează documentele şi ascultă argumentele răzeşului îi promite că va trimite omul său să facă rânduială la Drăgăneşti unde se aflau moşiile solicitate. Apoi, întrebându-l pe Ioniţă ce ar fi făcut dacă nu-i făcea dreptate, acesta îi răspunde că nu-şi ia vorba înapoi căci iapa

166 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR este peste drum. Auzind răspunsul, Vodă se veseleşte de cutezanţa răzeşului îşi, mângâie barba şi face scrisoare pe care o trimite cu un slujbaş apoi îl urmăreşte pe răzeş pe fereastra palatului. Ioniţă îşi prezintă calul din faţa hanului ca fiind descendent din Iapa lui Vodă care-i aminteşte de tinereţile sale. Apoi se pregăteşte să istorisească o altă întâmplare. Fântâna dintre plopi Comisul Ioniţă recunoaşte într-un drumeţ venit la han pe căpitanul de mazili Neculai Isac. În timp ce prietenul comisului îşi duce calul la adăpost, Ancuţa întreabă pe Ioniţă dacă acesta este vestitul Isac de la Bălăbăneşti, din ţinutul Tupilaţi despre care vorbea mama ei că era să-l omoare nişte ţigani. Bând ulcica cu vin, căpitanul povesteşte cum, într-o zi de vară, plecând de la han, întâlneşte o ţigancă într-un grup de copii şi un ţigan bătrân. Fata îi atrage atenţia prin prospeţimea şi sălbăticia ei dar bătrânul o alungă. Isac dă bătrânului şi fetei câte un ban de argint şi pleacă din nou la han. Poposeşte lângă o fântână şi are impresia că este urmărit de ţigăncuşă. A doua zi, când e gata de plecare, apare lângă cal Marga, ţiganca care îi spune că a cumpărat cu banul primit, ciuboţele. Boierul îi cere o întâlnire la fântâna dintre plopi, în noaptea următoare şi, după ce-i sărută mâna, fata fuge. Isac pleacă cu carele cu vin, ajunge la Paşcani şi, după ce mănâncă, scoate calul pe furiş şi pleacă spre Hanul Ancuţei. La fântână era aşteptat de ţigăncuşă. Marga îi transmite fiorul iubirii şi tânărul îi promite că o va revedea în noaptea următoare când se va întoarce de la Paşcani. În seara următoare, Marga îi mărturiseşte că-l iubeşte şi, deşi ştie că trădarea ei o va costa viaţa, îl avertizează că urmează în scurt timp ca uncheşul Hasanache şi cu fraţii ei, Dimache şi Turcu să-l atace şi să-l ucidă pentru a-i lua calul şi banii primiţi pe vin. Nu termină bine mărturia, că Isac aude câinele şi sare pe cal, trage cu pistoalele spre Hasanache pe care îl zăreşte dar nu-l atinge, apoi este lovit cu ciomege şi se prăbuşeşte O lovitură de fier îl loveşte în ochi şi reuşeşte să-l

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 167

împuşte pe cel ce-l atacase, Lupei, câinele, sugrumând atacatorul. După ce scapă de agresori, Isac merge spre fântână şi înţelege că fata fusese tăiată şi aruncată în adânc. De atunci, căpitanul nu mai vede cu ochiul lovit. Ţiganii dispar, se ascund în codru iar fântâna nu mai este, s-a dărâmat ca toate cele ale lumii. După terminarea poveştii, Isac o ia de mână pe Ancuţă şi îi cere vin pentru sine şi pentru toţi cei ce se află de faţă. Cealaltă Ancuţă Emoţionat de povestea căpitanului Isac, meşterul Ienache coropcarul îşi aminteşte de vremurile de odinioară şi de iernile cele aspre şi verile bogate de pe aceste meleaguri. Într-o zi, aflându-se la Iaşi, vede un grup de arnăuţi ţinând un om înalt şi voinic, cu capul gol cu teama de a nu fi biruiţi. Între arnăuţi se află şi unul, Costea Căruntu, slujitor la agie care-i spune că cel prins se numeşte Toderiţă Catană, un răzeş din ţinutul Vasluiului care a avut neobrăzarea să ridice ochii asupra surorii vornicului Bobeică, duduca Varvara iar acum îl duc să-l închidă în turnul Goliei.. Pe duduca urmează să o ducă la mănăstirea Agapia să-şi plângă greşeala. Când Ienache trece prin dreptul Goliei, vede pe Toderiţă ieşind pe un cal pe porţile cetăţii iar în urma lui arnăuţii urmărindu-l. Ieşind din Iaşi, negustorul aşteaptă lângă o fântână să apară o căruţă care să-l ia o bucată de drum. Vine şi îl duce până la Târgu-Frumos. Apoi aşteaptă la altă fântână până apare altă căruţă. În căruţa care îl ia mai departe îl recunoaşte pe Toderiţă Catană. Ienache este înspăimântat de această întâmplare şi acceptă să-i spună lui Costea când va veni la han că fugarul a luat-o spre Timişeşti. Ajungând la hanul Ancuţei, Toderiţă bate la porţi iar hangiţa îi deschide şi află de la acesta că doreşte să o răpească pe Varvara din mâinile celor care o duc la mănăstire. După ce hangiţa şi Toderiţă vorbesc în taină, fugarul pleacă şi sosesc arnăuţii conduşi de Costea Căruntu. Ienache îi spune conform înţelegerii cu tânărul care-l adusese la han cu căruţa că acesta se îndreaptă spre Timişeşti dar Ancuţa îl sfătuieşte să plece pe la

168 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Tupilaţi unde poate trece cu un pod umblător fiindcă prin vadul de la Timişeşeti nu se poate trece, apa fiind mare în urma ploilor. Podarul este trezit din somn şi Costea trece primul împreună cu căruţa în care se afla Varvara, urmând ca apoi să treacă şi ceilalţi. Oamenii din Tupilaţi îi aduc pe podar şi pe Costea legaţi. Arnăutul era mai mult mort şi nu a vrut să vorbească despre ceea ce i s-a întâmplat. De la Ancuţă, Ienache află că Toderiţă Catană care aştepta la capătul celălalt al podului şi a luat-o pe domniţa Varvara plecând cu ea în ţara ungurească. ZODIA CANCERULUI sau VREMEA DUCĂI VODĂ La sfârşitul lunii septembrie, în preajma anului 1679, un călugăr francez, Paul, abate de Marenne, trece hotarul, în Moldova. El vine cu o misiune tainică fiind însoţit de doi valeţi de credinţă de la Paris şi doi călugări ucraineni din Liov, vorbitori ai limbii moldoveneşti, turce şi tătare. Călăuza lor, Ilie Turculeţ, ostaş moldovean aflat în slujba leşilor urmează să medieze o întâlnire cu beizadeaua Alecu Ruşeţ care-i aduce vestea că Duca Vodă îi acordă drum liber până la Iaşi unde este aşteptat. Abatele află totodată că satul Săbăoani este înconjurat de nemţi care dau o bătălie împotriva localnicilor. Primind prin abate o scrisoare de la fostul său coleg de învăţătură de la Cracovia, pan Wladislau, castelan de Katowice, Alecu Ruşeţ, încredinţat că abatele nu este spion, îl găzduieşte pe proprietatea sa de lângă Hârlău, aproape de Cotnari. Plecând spre Iaşi, ei trebuie să treacă Siretul dar abatele este trist că fusese jefuit şi i se furaseră caii încât acum călătorea pe o mârţoagă cumpărată în drum. Omul lui Ruşeţ, Bârlădeanu îi dă calul său. Abatele se miră că nu sunt poduri de piatră peste Siret şi că Bârlădeanu călăreşte mult mai iute pe calul pe care i-l dăduse. El vede cu uimire frumuseţea locurilor dar şi sărăcia ţăranilor care, prăduiţi de tâlhari, se apără de aceştia cu ciomege. Satul Năstureni, aproape părăsit din cauza tâlharilor, stârneşte comentariul abatelui uimit că nu există poliţie care să-

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 169

i apere şi sigurul lor protector este pădurea. Cu toate acestea, străinul consideră ţinutul un paradis în timp ce tânărului boier moldovean, un paradis devastat. Călătorii îşi găsesc adăpost într-o moară părăsită, pe jumătate arsă de devastatori. Proprietarul morii, Lazăr Griga găseşte aici oaspeţi, se închină în faţa boierului Ruşeţ şi îi invită la el. Griga îi conduce pe un drum tainic, prin pădure unde întâlnesc zimbri. Abatele descopere că, de fapt, călăuza lor nu este şătrarul Griga ci calul său pentru că acesta, răpus de băutură adoarme cu capul în coama calului. La marginea pădurii, printr-un strigăt, şătrarul anunţă venirea lui împreună cu oaspeţii. Soţia acestuia îi întâmpină şi sărută mâna beizadelei. Apoi invită oaspeţii la masa acoperită cu ştergar de in pe care aşează pâine, brânză de burduf,ceapă şi vin. Urmează zeama de găină şi sarmale. Părintele Nicoară binecuvântează vinul vechi şi abatele gustă din bucate la îndemnul lui Alecu Ruşeţ. Gazda aduce lăutarii. Femeia vine cu plăcintele şi străinul cere reţetele. Vinul începe a-şi face efectul şi abatele se îmbrăţişează cu beizadeaua şi filosofează pe seama băuturii. Boierul povesteşte viaţa lui şi a familiei. Îi vorbeşte despre tatăl lui, Antonie Ruşeţ care este mazil la Ţarigrad din cauza lui Duca Vodă. Abatele îl încurajează să vorbească despre iubita pentru care suferă. Tânărul îi vorbeşte despre domniţa pe care cunoscând-o la sărbătoarea Înălţării, la mănăstirea Nemţului, o conduce până la mama ei timp suficient pentru ca în inima lui să încolţească iubirea. Disctând cu ea, află că este logodită fără voie cu fiul lui Radu Vodă şi a doamnei Nastasia. El mărturiseşte sentimentele sale doamnei Ruxandra, mătuşa lui, nefericita soţie a lui Timuş Hmelniţki, hatmanul cazacilor, fiica lui Vasile Lupu. De Marenne îi spune, înainte de a adormi din cauza vinului, că ştie de la Cracovia despre frumuseţea doamnei Ruxandra al cărei portret este acolo. În timp ce abatele doarme, beizadeaua trimite pe Bârlădeanu la Hârlău să-i aducă răvaş de la domniţa Catrina dacă o poate întâlni. Trezindu-se, abatele vrea să plece, dar Ruşeţ îi cere să mai întârzie pentru a gusta, după tradiţie, zeama

170 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR de potroace. Simţindu-se fericit de cele petrecute, abatele îşi ia rămas bun de la părintele Nicoară şi de la gazdă şi porneşte alături de însoţitori spre Iaşi. Călătorii trec prin valea Bahluiului, cotesc spre Târgu frumos şi Podul Iloaoei. Pe drum, beizadeaua îi vorbeşte despre tatăl, mazilit sărac, căderea lui Antonie Vodă datorându-se numai lui Duca Vodă care a organizat trădarea tatălui să, schingiuit de turci ca să spună unde sunt comorile lui. Antonie-Vodă, îi spune tânărul boier, trăieşte sărac în Ţarigrad aşteptând ajutorul fiului său. Abatele îi promite că, ajuns la Constantinopol, îi va mijloci întâlnirea cu domniţa Catrina şi-l va vedea pe Antonie-Vodă. La Iaşi, în faţa palatului domnesc, aşteaptă mulţimea celor care aşteaptă dreptate în diferite procese din partea domnitorului sau a doamnei Anastasia. Între boierii care descalecă la poarta palatului se află şi marele hatman Buhuş venit cu veşti între care şi sosirea abatelui de Marenne însoţit de fiul lui AntonieVodă. Duca-Vodă află şi faptul că orheenii şi lăpuşnenii vor să se răscoale. În ziua de 28 septembrie, într-o marţi, la vremea amiezii, abatele sosit la Iaşi este întâmpinat la cişmeaua Păcurarului de armaşul Tudor Fliondor cu un grpu de oşteni şi cu feciorul marelui logofăt Miron Costin lăudat pentru ştiinţa sa deşi avea numai optsprezece ani. Abatele Paul este surprins de escortă şi de discursul savant rostit de tânăr. El este însoţit la gazda misiunii franceze iar a două zi este invitat la curtea lui Duca-Vodă. După întrevederea cu Vodă, dezamăgit că nu află nimic despre misiunea abatelui la turci, este condus la lăcaşul sfânt al lui Pater Guido cu care stă la taifas despre frumuseţile ţării, lăcaşurile creştine şi căsnicia lui Duca-Vodă. După ce se desparte de abatele francez, Alecu Ruşeţ este condus la DucaVodă care este încredinţat de beizadea asupra bunelor sale intenţii în ciuda duşmăniei dintre el şi tatăl acestuia încât, apărând la ospăţul dat în cinstea oaspetelui, boierii se miră că tânărul fiu de domn este teafăr. Retras în casa mică unde doamna Anastasia îi oferă mâncăruri alese şi o atmosferă tihnită, domnul este anunţat de hatmanul Buhuş că doi oameni

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 171

de credinţă ai lui Balaban îl aşteaptă cu un răvaş. Deşi citeşte răvaşul, domnul cere lămuriri liovenilor asupra conţinutului acestuia. Aceştia îi spun că au misiunea de a-l prăda pe abatele francez şi, dacă are asupra sa scrisori să le aducă Măriei Sale. După plecarea lor, Duca îi cere hatmanului să o urmărească pe copila lui, Catrina şi pe Alecu Ruşeţ pe care-l bănuieşte că vrea să-i dezonoreze fiica. Alecu Ruşeţ soseşte la prietenul tatălui său, clucerul Abăza pentru a-l găzdui trei zile cât timp va sta la Iaşi abatele francez. Bănuind că beizadeaua s-a împăcat cu Duca-Vodă, clucerul este liniştit că nu va avea neplăceri cu domnitorul şi-l găzduieşte liniştit. Târziu, spre noapte, dădaca domniţei Catrina, o ţigancă bătrână, îl vesteşte pe Ruşeţ că aceasta vrea să-l vadă. În acest timp, domnitorul este trezit din somn căci fusese prins de gărzi boierul Lupu care-i mărturiseşte, după ce fusese schingiuit de gâdele Buga Sârbu, că fusese trimis cu cărţi mincinoase la Orhei de către un grup de boieri „de credinţă” ai domnului, Ghenea Bogdan şi Ion Milescu. În ziua următoare are loc ospăţul în cinstea abatelui francez însoţit de părintele Guido şi Alecu Ruşeţ. Domnitorul îi întâmpină alături de mitropolitul Dosoftei şi logofătul Miron Costin. După masă, oaspeţii îşi beau cafeaua la doamna Nastasia alături de care se află domniţa Catrina. În după amiaza aceleiaşi zile, Alecu Ruşeţ însoţit de Vâlcu Bârlădeanu îl vizitează pe abate la locuinţa lui de la părintele Guido unde pune la cale întâlnirea cu domniţa. Ei se întâlnesc în casa unei nepoate a ţigăncii Măgdălina, unde Catrina este dusă de dădacă să o descânte de spaima produsă de întâlnirea ei cu ursul unui ursar de lângă vii. Acolo este aşteptată de îndrăgostitul îmbrăcat în straie de om de rând. Cei patru vinovaţi de trădare sunt aduşi în faţa divanului pentru a fi judecaţi. Ei sunt decăzuţi din rangurile boiereşti. Este numit vistiernic, Todiraş Cantacuzin şi spătar, Tudose Duhău. Abatele îşi ia rămas bun de la vodă şi acesta îi dă ca însoţitori un grup de călăreţi care-l conduc, împreună cu Alecu Ruşeţ, până la Galaţi de unde de Marenne urmează să plece cu vaporul. După plecarea abatelui,

172 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR vodă îl cheamă pe spătarul Milescu căruia îi iartă trădarea în timp ce pe ceilalţi boieri îi condamnă la decapitare. În drum spre Galaţi, o ploaie torenţială i fac să abandoneze trăsura şi caii şi să se adăpostească într-un han al lui Zeida unde înnoptează. Liovenii îi fură abatelui sub ameninţarea armelor scrisorile pe care le purta asupra lui dar sunt prinşi de Vâlcu Bârlădeanu şi trimişi să fie judecaţi de vodă care porunceşte să fie omorâţi. Dădaca domniţei Catrina pregăteşte o nouă întâlnire a beizadelei cu aceasta propunându-i tinerei să meargă la mănăstirea Tiofitelor de sărbătoarea sfintei Paraschiva unde ar fi trebuit să vină şi Alecu Ruşeţ. Familia domnului Duca merge la mănăstire. Doamnei i se face rău din cauza oboselii şi a mirosului şi fumului de lumânări şi iese afară unde stă până la terminarea slujbei însoţită de fiica ei. Dădaca o sfătuieşte pe Catrina să intre în biserică. Ea intră şi-l încredinţează din priviri pe tatăl ei că totul e bine cu doamna iar domnul spune fetei că poate pleca la curte. La ieşirea din biserică, dădacă o conduce la un din chilii unde este aşteptată de Alecu Ruşeţ. Fata i se plânge de iminenta sa căsătorie cu beizade Ştefan pe care-l urăşte de moarte. Mai multe semne rele cutremură viaţa oamenilor: în noapte de 13spre 14 noiembrie are loc un cutremur, la trei zile după acesta se dezlănţuie un vifor cu pietre de gheaţă iar după zece zile se arată pe cer o cometă, starostele mănăstirii Putna este luat noaptea şi omorât de aga Roşca, locuitorii Orheiului sunt hăituiţi după ce se răsculaseră împotriva domniei iar la mănăstirea Golia, clopotul a bătut singur după ce un bătrân, după ce s-a împărtăşit a vestit coborârea antihristului pe pământ. Alexa Balaban, boier grec, se înfăţişează în odaia de taină a domnului cu o scrisoare de la Liov prin care aducea veşti despre popa papistaş venit din Franţa pentru a duce scrisori lui Cara Mustafa. Acesta îi vorbeşte despre nişte cărţi semnate de Vodă ca se află la leşi şi care, ajungând la turci îi pot pune domnia în pericol. Vodă îl scoate de la închisoare pe Ion Milescu şi-i cere să întocmească alte scrisori, cu semnătura lui Ruşeţ pentru a avea dovezi

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 173

incontestabile ale nevinovăţiei domnului. Apoi îi dă drumul falsificatorului să plece la casele lui. Aflându-se în camera mamei sale unde lucrează la gherghef, Catrina le ceartă pe fetele cu care lucrează pentru să râd, ea având în gând nefericirea ei legată de neputinţa de a-şi trăi iubirea. Mama îi reproşează tonul aspru şi refuzul fetei de a se plimba printre oamenii simpli spunându-i că prin prezenţa ei îi poate determina pe oameni să plătească biruri din care să trimită porţii sumele cerute pentru a se putea feri de duşmani şi a construi mănăstiri spre mulţumirea lui Dumnezeu. Vodă le dă vestea că Ruşeţ este prins de oşteni fiindcă se laudă că va fi ginerele lui Vodă deşi e cunoscut ca un desfrânat pentru răpirea şi siluirea multor fete. Dădaca dezminte afirmaţiile lui Vodă şi pleacă, la porunca domniţei, să-l pună în gardă pe Ruşeţ asupra primejdiei în care se află. Ţiganca îl găseşte şi-i aduce veste domniţei că beizadeaua o aşteaptă pe Catrina la Stambul unde urmează ca aceasta să sosească împreună cu tatăl ei. În drum spre Stambul, Ruşeţ poposeşte la unchiul său, stareţul mănăstirii Caşin, Teofil, care-l vesteşte că beizadea ar fi învinuit de vicleşuguri pusse la cale împotriva lui Vodă. Miercuri, acesta, împreună cu doi călăreţi pornesc către Dunăre şi , apoi, cu vaporul, spre Cetatea Împărăţiei. Găsindu-l pe abatele de Marenne, îi spune că Duca-Vodă vrea să-i ia viaţa din cauza iubirii sale pentru duduca Catrina. Abatele este neliniştit pentru consecinţele acestei iubiri socotind că, atât timp cât se află la el, nici o uneltire a domnului nu-l poate atinge. După nouă zile de aşteptare, abatele este primit de Marele Vizir. După ce discută probleme politice, abatele îi vorbeşte despre beiul din Moldova şi află despre învinuirile ce i se aduc beizadelei. Fiind condus la sultanul Mehmet. Jucând o partidă de şah cu sultanul, abatele îi povesteşte o parabolă pentru a sugera starea prietenului său, Alecu Ruşeţ. Pierde, în mod deliberat, partida dar câştigă bunăvoinţa sultanului. Bârlădeanu, îmbrăcat în straie de călugăr, stă de strajă şi află de la dădaca domniţei Catrina că aceasta, împreună cu tatăl ei, se

174 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR află la Bogdan-serai şi aşteaptă întâlnirea de la izvorul agheasmei. Abatele îi cere lui Ruşeţ să fie prudent şi că, în privinţa fetei lui Duca, nu are nici o şansă. Dădaca vine cu vestea că domniţa, refuzând căsătoria cu Ştefan, este închisă la mănăstirea sfintei Marii din mahalaua grecească. Beizadeaua face un plan de scoatere a domniţei din mănăstire. Îl trimite pe Vâlcu să tocmească o corabie pentru acea noapte şi aruncă scara să intre în mănăstire. Din nefericire, şase oameni îi prind, le ia săbiile şi sacul pregătit pentru călătorie dar cei doi temerari scapă şi fug la casa abatelui. Află aici că domniţa nu mai este în mănăstire pentru că a acceptat porunca tatălui ei şi a plecat în ţară. Ruşeţ pleacă spre ţară, fără a mai anunţa pe abate mâhnit de hotărârea domniţei aceasta cere amânarea nunţii dar pregătirile încep spre disperarea ei. Dădaca o mângâie dar Catrina îşi exprimă dorinţa de a-şi mai vedea o dată iubitul. Ruşeţ îl răpeşte pe Ştefan din casa boierului Ţiflescu dar făptaşii sunt prinşi şi aduşi la curte. Domnul îl loveşte cu buzduganul în frunte pe Ruşeţ care cade pe dalele de piatră. Când doamna Anastasia, mireasa şi druştele trec pe acolo, văd trupul neacoperit al lui beizade Alecu, pentru ultima oară. CREANGA DE AUR În 1929, profesorul Stamatin organizează o caravană pe Obârşii pentru a aduna pietre pentru colecţiile sale. Într-o dupăamiază, poposind lângă o cascadă, le spune oamenilor săi că va invoca spiritul bătrânului preot păgân care a trăit pe aceste locuri. În anul următor, după moartea profesorului, în timpul altei expediţii, se găseşte între hârtiile lui un manuscris adresat povestitorului. Povestea începe în al cincilea ciclu de la fericitul Zamolxe, când lumea îşi întoarce faţa către o nouă lege, cea a izbăvitorului Hristos. Primind închinarea câtorva monahi ai lui Zamolxis, Magul Deceneu hotărăşte ca învăţăcelul său, Kesarion Breb, să plece în Egipt, într-o călătorie de iniţiere. Îl sfătuieşte să nu meargă mai departe de Propantida şi să coboare la Bizanţ, să intre printre oamenii de acolo pentru a cunoaşte

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 175

împărăţia grecească şi orânduielile lui Hristos. Breb este îndemnat să ia atâta aur cât îi trebuie, să coboare în vale să-şi ia un tovarăş dintre daci, şi să plece către Istru până la Calatis unde va găsi un grec să-l ducă peste mare. În mai, 787 de la Hristos, Kesarion Breb ajunge în Bizanţ, în Arghiropatria şi poposeşte în casa unor egipteni. Vizitează templele lui Dumnezeu, stă de vorbă cu jidovii şi asiaticii, o vede pe binecredincioasa împărăteasă Irina, luptătoarea pentru Ortodoxie care iese din Palatul sfânt purtată în litieră, înconjurată de popor. În preajma ei se află Stavrikie în care Kesarion recunoaşte semnul vulpii iar între poporeni vede priviri strâmbe şi rânjete. Obişnuit să citească pe chipurile oamenilor, recunoaşte în împărăteasă o putere aspră şi flămândă. Când se întoarce din drum, în faţa mănăstirii Pantelimon vede un alai fără strălucire care aşteaptă la uşa bisericii. Tânărul, împreună cu însoţitorul său dac, ajută pe părintele episcop Platon să deschidă poarta mănăstirii. Episcopul îl invită pe tânăr să aibă o întâlnire de prietenie cu el. La palatul Elefterion, împărăteasa Irina luase sub ocrotite toate icoanele preacuratei fecioare şi ale sfinţilor şi cere monahilor să acopere cu aur şi argint sfintele chipuri. Constantin, tânărul fiu al Irinei, o însoţeşte fără prea mult entuziasm pe mama sa la slujbă. După sfânta anafură, împărăteasa se retrage iar Breb ştie că părintele Platon nu va mai putea vedea pe vasilisă decât la hipodrom. Breb şi slujitorul aău pleacă la hipodrom unde, în tribună, împărăteasa îşi primeşte dregătorii şi pe episcopul Platon, căruia îi cere sfatul în legătură cu logodna fiului ei cu domniţa Rotruda. Îl roagă să implore sfânta Fecioară să-i arate calea de a găsi cea mai potrivită fată pentru fiul ei. Invită pe preot să participe la Adunarea ecumenică de la Nikeea. Episcopul îl întâlneşte pe Breb, aşa cum îi promisese şi călătorul îi prezintă ţara din care vine, intenţia sa de a ajunge în Egipt împreună cu însoţitorul său şi dorinţa de a afla totul despre noua credinţă. Platon este impresionat de faptul că îl vede pe slujitorul dac făcând semnul crucii la trecerea prin

176 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR dreptul unui sfânt locaş şi este fericit aflând că legea nouă a pătruns dincolo de Istru. Făcând o analogie a numelui slujitorului dac cu cel al fiului împărătesei care este un desfrânat, Platon gândeşte că fiul vasilisei care era mai degrabă atras de lupanare şi orgii decât de credinţă încât cu greu ar putea împărăteasa să-l aducă pe calea ortodoxiei. În timp ce navighează pe ţărmurile Bityniei împreună cu călătorul Dac, Platon îl sfătuieşte dă o cunoască pe logodnica lui Constantin pentru care primise semn de la preacurata. Căpitanul îi povesteşte lui Breb despre povestea ghicitorii nedezlegate şi obiceiul existent între locuitorii oraşelor Panaghia şi Kefalu. Breb găseşte răspunsul ghicitorii dar ăl roagă pe căpitan să nu vândă secretul celor din Panaghia. Căpitanul a cărui intenţie nemărturisită este tocmai de a vinde secretul se minunează de intuiţia lui Breb şi cade în genunchi spre a fi iertat. Ajungând la Sakkandion, Platon îşi schimbă hainele şi intră în biserica împărătească spre a se închina dar Kesarion rămâne lângă izvorul cu apă binecuvântată. Deoarece Kesarion ghiceşte că aducătorul unei scrisori către Platon este Teofan Chirul, acesta se minunează neştiind că el fusese unul din personajele ghicitorii căpitanului de pe vas. Evenimentele prin care trece îl fac pe tânărul dac să fie considerat a avea puteri demonice. Mergând spre preafericitul Filaret, prietenul lui Platon, Kesarion şi însoţitorul său sunt atacaţi şi prădaţi dar, fiind dezarmaţi de victimele lor, aceştia se plâng că oamenii fac pomeni pentru sfinţi şi monahi dar nu se gândesc la oamenii sărmani ca ei care sunt nevoiţi să fure ca să poată trăi. Ajungând la casa lui Kir Agatocle, Breb îi spune pe nume ceea ce îl miră stăpânul casei. Îi ospătează pe oaspeţi şi le vorbeşte despre oamenii locului şi credinţa lor. Află despre Filaret, considerat unul dintre cei mai bogaţi oameni ai ţinutului că şi-a dăruit întreaga avere moştenită de la părinţi şi dăruită de soţia lui, pentru acte de milostenie. Ajungând la casa lui Filaret, Breb îi dă scrisoarea de la episcopul Platon. Îi spune că vine din Dacia, căci acesta înţelesese din scrisoare că este egiptean şi el

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 177

nu cunoscuse până acum egiptean cu pielea albă şi cu ochii verzi. O cunoaşte pe nepoata lui Filaret, Maria, căreia îi dă condurul roşu promiţându-i că în curând va primi şi perechea lui. Pentru a alege mireasă pentru Constantin, viitorul împărat, fuseseră trimişi asemenea conduri prin dregători care-i probaseră mai multor fete. Adunând toate pretendentele, marele logofăt Stavrikie o alege pe Maria. De la un cerşetor, Breb află amănunte despre viaţa patriarhului Alexie şi faptul că Maria, aleasa lui Constantin nu este fericită. Platon spune împărătesei Irina despre dezmăţul fiului său şi aceasta hotărăşte că acesta trebuie biciuit. Constantin promite să se răzbune pe împărăteasă şi pe eunucul care l-a trădat. Preacinstitul Filaret refuză să poarte straie bogate ca rudă apropiată a împăratului şi declară că el a rămas tot cel de la Amnia. În urma unei răscoale, Constantin este declarat împărat dar rămâne acelaşi desfrânat şi se răzbună pe sfetnicii credincioşi fostei împărătese. Soţia lui Filaret moare dar tânăra împărăteasă, Maria, fiica lui, nu poate veni la priveghi nefiind lăsată de soţul ei care pleacă la război. Învins de durere după soţia sa, moare şi Filaret. Venită să-şi vadă pentru ultima oară părintele, Maria îl întâlneşte pe Kesarion care îi declară dragostea pe care i-o poartă de la prima lor întâlnire. Constantin se desparte de soţia sa, Maria, şi o aduce la palat pe Teodora, iubita lui secretă pe care o numeşte împărăteasă. Întors în Dacia, Kesarion participă la ultima întâlnire cu Deceneu care moare lăsându-l urmaş. Este ultimul dintre slujitorii muntelui ascuns. Dumbrava minunată Mia Vasilian, mama vitregă a Lizucăi, are musafiri : pe cucoana Emilia şi madam Neicu. În aşteptarea cafelei, doamnele discută. Mia Vasilian mărturiseşte că este fericită deşi se află la a doua căsătorie şi soţul ei este mai în vârstă decât ea cu cincisprezece ani fiindcă acesta îi satisface toate capriciile. Soseşte şi locotenentul Micuş Lazăr. În timp ce gazda primeşte musafirul, se strecoară în salon Lizuca vrând să

178 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR mănânce şerbet. Servitoarea o dă afară din porunca mamei vitrege. Bătută şi certată, fetiţa merge la prietenul ei, câinele Patrocle căruia i se plânge hotărând să plece la bunici. Este amiază când fetiţa şi câinele părăsesc casa părintească şi orăşelul. În drumul ei, Lizuca stă de vorbă cu Sora Soarelui şi cu Sfânta Miercuri fiindu-i întărită dorinţa de a părăsi pentru totdeauna casa părintească şi de a rămâne la bunici. Asfinţitul soarelui face posibilă pătrunderea Lizucăi în lumea mirifică a poveştilor unde este întâmpinată cu dragoste de vieţuitoarele pădurii. Fiindcă se înnoptează şi luna devine stăpâna lumii, fetiţa îşi găseşte culcuş împreună cu Patrocle, în scorbura unei răchite bătrâne. Patrocle este avertizat să caute fantoma cu coarne lungi, de care ea are teamă. În dumbrava Buciumenilor, plină de farmec, se petrec lucruri minunate. Totul se transformă într-o lume de basm şi apar: Domniţa cea bălaie, prichindeii, bătrâneii, făurarii, diferite animale ieşite din peretele unei stânci. Lizuca află astfel povestea Zânei închipuirii. Constatând absenţa Lizucăi, doamna Vasilian trimte pe Elena să o caute la bunici dar n-o găseşte acolo. Bunicii află că fetiţa a plecat de acasă şi o caută în dumbravă unde ştiu că ea fuge uneori. O găsesc şi o aduc acasă. Când se trezeşte, a doua zi, Liziuca regăseşte chilioara cea albă de la casa bunicilor în care s-a născut şi a trăit cu măicuţa ei bună. Liniştea este spartă de vocea mamei vitrege şi a slujnicei care cer să li se dea fetiţa să o ducă acasă. Bunicul le spune că Lizuca va rămâne la el. Gesticulând, femeile atrag spre ele albinele care le alungă din livadă, fetiţa rămânând la bunici, înconjurată de dragostea acestora. Gib Mihaescu, DONNA ALBA Mihail Aspru este fiu de doctor în Zăreni. Influenţat de lecturile din autorii ruşi Gorki şi Gogol, în clasa a patra fuge de acasă prindu-se la Brăile unde munceşte ca hamal şi face tot posibilul să se îmbarce pe un vapor.. Ajunge pe un vas de comerţ în Constanţa şi călătoreşte în Grecia, Asia Mică, Egipt,

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 179

la Amsterdam. Deşi fugar de la şcoală, citeşte mult şi învaţă limbile şi obiceiurile marinarilor străini. La începutul primului război mondial, este depistat ca având acte false. Este trimis în ţară sub pază dar fuge şi rătăceşte o vreme prin ţară până ajunge acasă. Termină gimnaziul particular şi obţine diploma ceea ce îi permite să urmeze şcoala militară şi să ajungă plutonier. Tatăl, înrolat ca medic, moare. La demobilizare, întors acasă, anunţă mamei moartea tatălui său iar aceasta se îmbolnăveşte şi, după trei săptămâni, moare. El vinde averea părinţilor şi pleacă la Bucureşti. Un timp duce o viaţă de petreceri, apoi se hotărăşte să termine liceul şi se înscrie la facultate. În ziua absolvirii o vede pentru prima oară pa doamna Alba şi este puternic impresionat de frumuseţea ei scăpând, se uimire, dicţionarele din mâini, ceea ce produce amuzamentul femeii. O observă, după un examen, intrând într-o maşină. O aşteaptă zile în şir pe aceiaşi stradă, o caută prin holurile cinematografelor şi teatrelor fără succes. Îşi ia licenţa în drept şi pierde speranţa revederii necunoscutei. În sala de tribunal unde pledează îl cunoaşte pe Georges Radu Şerban, un avocat strălucit, un descendent al unei familii domneşti care îşi pierde treptat moşiile şi intră în avocatură. După un an şi jumătate, Mihai Aspru revede maşina frumoasei necunoscute, ieşind din curtea lui Şerban. Femeia nu dă nici un semn de recunoaştere a acestuia şi bărbatul supraveghează câteva zile casa. Conştiinţa inferiorităţii sale sociale faţă de Şerban de a cărui soţie este îndrăgostit îl face pe Mihai să se înscrie în barou pentru a fi coleg cu Radu Şerban. Urmărindu-l pe adversarul său, înţelege diferenţa uriaşă dintre ei. Află, totodată, că Şerban ucisese cu trei ani în urmă un bogătaş, Tudor Buzescu, un duşman de familie, în duel. Mihai Aspru se hotărăşte să ceară o în audienţă, în casa acestuia. Îl roagă să-i accepte serviciile ca secretar deşi acesta avea deja doi secretari iar după câteva zile de gândire, este acceptat. În noua slujbă, Mihai dă dovadă de zel dar soţia avocatului apare extrem de rar. Află că unul din secretari, Raoul Ipsilanti este vărul soţiei avocatului şi faptul că doamna Alba acceptase

180 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR căsătoria cu Radu Şerban, mult mai în vârstă decât ea, pentru că familia ei rămasă fără moşii, este ameninţată cu sărăcia. Dorind să se apropie de Raoul, Mihai petrece cu acesta multe nopţi prin taverne. Cum prinţul este pasionat de femeile cu părul lung, o cocotă pe gustul lui îi fură banii şi inelele şi dispare. Prinţul îi face cunoştinţă mătuşii lui cu Mihai prezentându-l ca un strălucit avocat. Indiferenţa Donnei Alba faţă de Mihai îl determină pe acesta să facă un gest care să atragă atenţia asupra lui: deschide procesul Ipsilanţilor pentru recâştigarea averii lor. El studiază în secret legislaţia şi dosarele clasate gândind la răsplata iubirii Donnei Alba. Într-o seară de octombrie, pe când studia casa avocatului, el observă ieşind la plimbare pe femeia iubită şi pe mama ei. Urmărindu-le, el vede cum aceasta se întâlneşte cu un domn distins, cu faţa brăzdată de ani. După despărţirea lor, îl urmăreşte până la locuinţa lui. Într-o zi, Mihai se cunoaşte cu Voicuţa, sora celuilalt secretar al lui Şerban care-l simpatizează. Prietenia ei şi solicitările acesteia îi răpesc timp de care Mihai Aspru are nevoie pentru cercetarea dosarelor familiei Ipsilanti. În grpul de tineri în care-l introduce Voicuţa, cunoaşte pe Lilica Mavrogheni care îi cere întâlniri în locuri nefrecventate de grupul lor ajungând în garsoniera ei. Aventura lor continuă o vreme fără ca cei din grup să observe. Lilica îl abandonează, însă, în favoarea altuia. În schim, îl solicită Voicuţa pe care el o evită politicos. Într-un local rusesc, o cunoaşte pe superba dansatoarea Olga Petrovna care i se pare a se asemăna uluitor cu Donna Alba. Stimulaţi de arta dansatoarei, tinerii hotărăsc să înfiinţeze un grup teatral care să dea spectacole pentru înalta societate iar câştigurile să fie donate fetelor orfane şi sărace. A doua zi, Raoul îi comunică lui Mihai că la masă, avocatul a deschis discuţia despre noul său asistent-secretar iar soţia acestuia l-a ascultat cu interes. Află totodată de dorinţa Donnei Alba de a călători în străinătate. Întâlnind întâmplător pe bărbatul întâlnit de soţia avocatului în grădina publică, îl urmăreşte din nou până la locuinţa sa şi află cu acesta este Preda Buzescu, fratele celui ucis în duel de Radu

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 181

Şerban. Mihai solicită serviciile unei cocote care locuia în vecinătatea lui Preda Buzescu şi află că bărbatul iubeşte o femeie foarte frumoasă a cărei fotografie, împreună cu fotografia unei copile, probabil fiica ei, se afla în camera sa. Prin intermediul aceleiaşi femei, Mihai vede fotografiile şi descoperă imaginea chiar a Donnei Alba. Pentru a afla şi mai multe lucruri despre acest om, închiriază o cameră în apropiere folosind un nume fals. O victorie într-un proces care atrage atenţia avocatului Şerban, Mihai se aşează serios pe studiul dosarului Ipsilanti dar îşi dă seama că nu poate obţine nimic din ceea ce se aştepta. Pierând speranţa cuceririi femeii iubite prin recâştigarea averii ei pierdute, încearcă o investigaţie a persoanei lui Preda Buzescu, presupusul amant al acesteia. Intră în graţiile unguroaicei Irma care-i devine amantă care-i dă informaţia că Buzescu avea scrisori şi fotografii şi că primeşte uneori bani de la ea. Câştigând prietenia lui Preda Buzescu, el află că Irma este şi amanta lui. În mansarda în care locuia o descoperă şi pe Aurica, femeia care-i furase banii şi inelele lui Raoul. Voicuţa, prietena care nu uită refuzul lui Mihai, înţelege că acesta o iubeşte pe Donna Alba. După aproape o lună de aşteptare, Voicuţa acceptă totuşi să-l revadă şi să iasă în oraş. O întâlneşte pe Lilica Mavrogheni, impresionată de prestaţia lui din procesul câştigat nu cu mult înainte şi merg în garsoniera lui. Voicuţa vine şi ea, bate insistent dar Mihai nu răspunde. Apoi sună la uşă Şerban sub motivul că trebuia să-i amintească despre un dosar şi Mihai înţelege că acesta venise în urma unui telefon anonim, dat probabil de Voicuţa care-i sugerase avocatului că soţia lui s-ar putea afla în garsoniera secretarului. El găseşte, însă, altă femeie şi pleacă fericit. La puţin timp, în urma deselor escapade cu Preda Buzescu, află că femeia din fotografie fusese subreta fratelui său şi, după moartea lui, el a intrat în posesia unei casete în care erau scrisorile şi fotografia femeii. Prinţul apelează la soluţia şantajării Donnei Alba pentru că are o fată la pension pe care, altfel nu o mai poate întreţine. Citind scrisorile, Mihai află istoria aventurii dintre Donna Alba

182 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR şi fratele prinţului. Radu Şerban pleacă pentru o lună la Haga şi procesul verişoarei Donnei Alba, Anişoara rămâne să fie judecat în lipsa maestrului. Donna Alba cere ajutorul secretarului Radu, proaspăt întors de la Paris cu titlul de doctor. Acesta pierde procesul şi Anişoara cere ajutorul lui Mihai Aspru care câştigă procesul. După ce îi sugerează lui Preda Buzescu să înapoieze scrisorile nevestei avocatului, Mihai regretă şi le sustrage, neobervând lipsa a două dintre cele mai importante scrisori. La una din reprezentaţiile societăţii teatrale, Mihai Aspru discută cu Donna Alba pe tema reprezentaţiei sugerându-i dragostea ce i-o poartă. El recunoaşte pe Aurica, femeia cu părul blond care-l obsedează pe Raoul şi află de la acesta că, după ce-l deposedează de alt inel aceasta dispare, ca şi prima oară, lăsându-i acum peruca cu păr blond drept amintire. Prinţul Buzescu îi cere, în Palatul de justiţie, lui Mihai Aspru o consultaţie în legătură cu recuperarea scrisorilor dar acesta îi explică imposibilitatea dării în judecată deoarece scrisorile sunt deţinute ilegal. Preda îi comunică faptul că el are cele două scrisori şi, cu ajutorul Irmei, le recuperează. Donna Alba află că Mihai deţine scrisorile şi este dispusă să i le cumpere nefiind dispusă să asculte explicaţiile bărbatului. Preda susţine că mai deţine o scrisoare şi, în ciuda asigurării lui Mihai că totul este o minciună, Donna Alba îl asigură pe prinţ că va continua să-i trimită bani pentru pensionul fiicei lui. La avocatul Radul Şerban vine fostul soţ al dansatoarei Olga Petrovna care vrea să recupereze o casă dăruită acesteia la începutul căsătoriei lor. Mihai Aspru îl anunţă pe avocat că vrea să-l părăsească dorind să-şi continue cariera pe cont propriu. La masa de despărţire, Mihai discută cu soţia avocatului banalităţi, apoi se lansează într-o dispută pe tema procesului domnului Petrov împotriva soţiei sale. Şerban povesteşte despre prietenia din tinereţe cu Tudor Buzescu omorât de el în duel din cauza unei femei. La despărţire îi lasă avocatului adresa, astfel încât să fie auzit şi de soţia acestuia. După câteva zile, primeşte un telefon prin care

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 183

Donna Alba îi anunţă vizita ei. El îi dă acum scrisorile fapt pentru care primeşte mulţumirile femeii încântată de numele dat de îndrăgostit: „Donna Alba”. Urmează o invitaţie la masă acasă la avocat, cu prilejul discutării unor dosare, apoi Donna Alba îl vizitează mărturisind zbuciumul datorat vieţii sale alături de Şerban. Îi cere să predea scrisorile soţului ei şi să-i scoată un paşaport cu vize pentru câteva ţări enumerate de ea. Mihai îi îndeplineşte rugămintea dezamăgit de intenţia ei de a părăsi ţara. El îi propune înscenarea plecării şi găzduirea în apartamentul liber din vila sa. Ea mărturiseşte că are depozite în străinătate şi un codicil secret al testamentului lăsat notarului său din Paris în ajunul duelului de către Tudor Buzescu şi că poate dispune oricând de acestea ea sau mama ei. Recunoaşte că l-a remarcat pe Mihai de când a scăpat cărţile, în faţa Universităţii şi a urmărit evoluţia lui dar i s-a părut monstruos gestul lui de a o şantaja cu scrisorile sustrase de la preda Buzescu. . După lunga convorbire cu Mihai Aspru, femeia hotărăşte să rămână şi să-i înmâneze personal scrisorile soţului ei pentru a-şi exprima sentimentele şi motivele despărţirii inevitabile de acesta. Mihai o îmbrăţişează pătimaş şi femeia iubită cedează dorinţei acestuia. Ei retrăiesc şi în ziua următoare clipe de fericire şi, după venirea lui Radu Şerban, a patra zi, Mihai află că acesta se sinucide cu împuşcându-se cu revolverul. Prin testament, avocatul lasă una din moşii doamnei Smaranda, soacra lui, cu rugămintea de a avea grijă de pomenirea lui creştinească, prinţului Raoul îi lasă cinci sute de mii de lei iar lui Mihai Aspru, toată biblioteca lui juridică. Restul averii îi revine soţiei sale pe care o binecuvântează urându-i să rămână veşnic frumoasă. Din acest moment, Donna Alba evită să mai stea în aceeaşi încăpere cu Mihai. În timpul verii, Mihai pleacă la mare în timp ce femeia merge la moşie. Ea organizează un doliu prelungit stabilind ca, în camera sinuciderii să ardă zi şi noapte, timp de un an două lumânări mari iar în salon, o lumânare timp de şase luni. Într-o scrisoare adresată lui Mihai, ea îi povesteşte cum s-a desfăşurat

184 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR întrevederea care a precedat sinuciderea. Revăzându-se în casa decedatului, cei doi hotărăsc să reia relaţia la sfârşitul doliului. George Calinescu, ENIGMA OTILIEI Într-o seară de iulie a anului 1909, un tânăr îmbrăcat în uniformă de licean caută, pe strada Antim, casa unchiului său. Tânărul scrutează la lumina felinarelor numărul caselor şi se opreşte în faţa unei clădiri cu ferestre înalte, cu un singur cat aşezat pe un scund parter-soclu. Tânărul Felix Sima este fiul decedatului doctor Sima de la Iaşi care lăsase un depozit de bani rudei sale din Bucureşti pentru a asigura posibilitatea fiului său de a studia medicina în capitală. Intră în curte şi sună de câteva ori până apare un om subţire, încovoiat care , la întrebarea dacă locuieşte acolo Costache Giurgiuveanu, răspunde că nu stă nimeni acolo şi se retrage speriat. Îşi aminteşte că văzuse imaginea acelui bătrân într-o fotografie de acasă şi, sunând din nou, apare Otilia, vara lui, care-l conduce într-o cameră foarte înaltă în care este foarte mult fum de ţigări şi-l prezintă celor aflaţi în faţa unei mese la care se juca table: Pascalopol, un domn în vârstă, corpolent şi elegant, Aglae, sora lui moş Costache şi Aurica, fiica acesteia. Costache se întoarce la masă iar Otilia se alătură grupului rezemându-se de scaunul lui Pascalopol şi uitând parcă de musafir. Tânărul, retras spre fundul camerei, observă co alături mai este o încăpere şi o altă persoană, un bărbat care brodează la un mic gherghef.. Venirea lui Felix provoacă nemulţumirea Aglaei care vede în acesta un nou pretendent la averea fratelui ei. Dorind să provoace reacţia lui Pascalopol care o iubeşte în taină pe Otilia, Aglae insinuează că de acum Felix va fi cel care o va distra pe fată. Deşi pare netulburat, Pascalopol se schimbă la faţă. Otilia observă un mic inel pe degetul mic al moşierului şi-l admiră iar acesta, galant i-l oferă scuzându-se că a uitat să i-l dea deşi era adus special pentru a-l dărui. Cum gestul este însoţit de un sărut depus în apropiere de cotul fetei, Aglae, iritată îl trimite pe

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 185

Simion, soţul ei care cosea la gherghef, la culcare. Felix priveşte cu oarecare invidie familiaritate Otiliei faţă de Pascalopol şi-şi aminteşte că mama lui fusese ultima care-l atinsese cu duioşia cu care-l prinsese de braţ în această seară Otilia, conducându-l pe scări, în cameră. Jucătorii încheie jocul de table şi încep să joace cărţi dar Aurelia îşi aminteşte Otiliei de Felix care trebuie să fie flămând şi obosit. Otilia îi dă două prăjituri şi-l conduce în dormitorul ei pentru că urmează ca a doua zi să fie pregătit un dormitor al lui. Rămas singur, înainte de a adormi, Felix rămâne cu gândul la Otilia. A doua zi este trezit de acordurile pianului. Privind pe fereastră, el descoperă o curte şi o clădire veche dar solidă şi înţelege că acolo locuieşte familia Aglaei. După câteva momente de ezitare, Felix iese din cameră şi-l întâlneşte pe moş Costache şi pe Marina, o rudă îndepărtată care face menajul casei Giurgiuveanu. Tânărul se instalează în noua cameră şi, coborând în salon, Otilia îi cântă „Rapsodia ungară” a lui List, probează o rochie nouă şi-l avertizează să aibă grijă să nu cadă în mrejele Auricăi. Apoi îi arată vechi fotografii de familie dintr-un album. După masa de prânz, Otilia pleacă în oraş împreună cu Pascalopol în timp ce Felix rămâne să citească o carte din biblioteca fetei mirându-se că toate cărţile ei sunt semnate Otilia Mărculescu, aşa cum este scris şi pe plicul pe care-l primeşte prin poştaş ceva mai târziu. Aglae neagă talentul muzical al fetei, care nu cântă la fel de frumos ca Didina, mama ei, iar Aurica îi propune lui Felix să-l mediteze pe Titi, fratele ei. Aurica îl invită pe Felix acasă la ei şi-i prezintă broderiile lui Simion şi picturile lui Titi de la care află că nu-i place lectura şi preferă să deseneze după ilustrate. Felix află de la Otilia că moş Costache nu-i este tată ci doar protector, administrându-i banii investiţi de mama ei în afacerile bătrânului înainte de a muri. Pe Aurica o obsedează Felix căruia îi face avansuri tot mai insistente, apoi se plânge lui moş Costache că tânărul a compromis-o. Felix îi cere bani lui moş Costache pentru a-şi cumpăra cărţi dar acesta îl refuză. Îi oferă Otilia 300 de lei cu rugămintea de a nu vorbi nimănui

186 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR despre aceasta. Pascalopol îi invită pe cei doi acasă la el şi Felix este impresionat de biblioteca bogată şi ordonată a acestuia cât şi interiorul rafinat al casei. Moşierul îi vorbeşte lui Felix despre faptul că l-a cunoscut pe tatăl său. Ros de gelozie, Felix o urmăreşte într-una din zile pe Otilia, pe Calea Victoriei, crezând că aceasta îl vizitează pe Pascalopol atunci când pleacă în oraş. Îşi dă seama de nedreptatea făcută şi-şi promite să-şi supravegheze reacţiile. La începutul lui august, Olimpia, fata mai mare a Aglaei, îşi vizitează familia împreună cu concubinul ei în dorinţa ca Simion să-i ierte şi să-i dea o parte din moştenire. Ei locuiesc împreună de un an şi au un copil. Simion, însă, afirmă că Olimpia nu este fata lui şi-i respinge. Simion face o criză de nervi, Otilia îl conduce acasă şi, la întoarcere, Stănică, soţul Olimpiei îi cere bani Otiliei. Ea îi dă banii dar refuză să-i dea adresa lui Pascalopol căruia Stănică Raţiu doreşte să-i mulţumească pentru încercarea de a intermedia împăcare lui cu socrii. Pascalopol primeşte, însă, o scrisoare de la Stănică în care îi cere bani spunând că, în caz contrar, se sinucide. Pascalopol îi trimite banii printr-un comisionar dar ascunde gestul său faţă de ceilalţi. Pentru a câştiga simpatia lui Simion, Stănică se preface a fi bolnav de inimă şi îi admiră cu ipocrizie broderiile încât acesta începe să devină susţinătorul căsătoriei Olimpiei cu avocatul fără procese Raţiu. Invitaţi de Pascalopol, Felix şi Otilia vizitează moşia lui Pascalopol de la Ciulniţa. Sânt întâmpinaţi de moşier şi, pe parcursul drumului până la moşie cei doi văd pământurile şi vitele acestuia. Apoi admiră casa construită cu bun gust şi interioarele la fel de rafinate ca ale locuinţei de la Bucureşti în ciuda aspectului său rustic. Otilia îşi exprimă dorinţa de a pleca în străinătate şi Pascalopol se arată încântat considerând că singurul obstacol ar fi acceptul lui moş Costache. Pascalopol pleacă la Bucureşti pentru afaceri şi-i lasă pe cei doi să simtă bucuria şederii la ţară. Când vine, aduce vestea că Olimpia şi Stănică au pierdut pe Relişor, unicul lor copil. La sfârşitul verii, tinerii se întorc la Bucureşti după

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 187

admiră discreţia şi generozitatea moşierului. Spre toamnă, Stănică aduce vestea că Pascalopol se logodeşte cu Otilia, ceea ce provoacă stupefacţia lui Felix şi protestul fetei. Vizitându-l acasă, Stănică îi aduce argumente lui Pascalopol despre neseriozitatea Otiliei. Fata insistă faţă de moş Costache să se mute în casa de pe Ştirbei vodă dar bătrânul, dezaprobat de Aglaie, şovăie. Felix intră la Universitate spre indignarea Aglaei care compătimeşte ipocrit viaţa medicilor şi susţine că nu peste mult timp, Titi va urma Belle-arte. Felix află că unchiul său are mai multe imobile cu chirie, un debit de tutun şi un restaurant. Stănică aduce un doctor care-l consultă cu forţa pe moş Costache căutând să demonstreze că acesta este iresponsabil pentru a-l pune sub interdicţie şi a scoate pe Otilia din casă. Felix are tot mai puternic sentimente de dragoste faţă de Otilia în timp ce aceasta îi arată doar camaraderie. El îi cere să rupă relaţiile cu Pascalopol dar fata refuză să-l mai primească dacă nu acceptă ca amândoi să-i fie doar prieteni. Moşierul are o discuţie cu Felix în care îi explică faptul că el rămâne prietenul amândurora şi tânărul convine cu Otilia să revină la vechile relaţii. Titi se căsătoreşte cu Ana Sohaţchi pentru a opri scandalul provocat de afirmaţia fraţilor ei că fata este dezonorată de acesta. Aglae află şi se opune tardiv căsătoriei cerându-i să divorţeze. Stănică se oferă să rezolve situaţia dar Ana îşi îmblânzeşte soacra mimând grija faţă de bărbatul ei. Pentru că Titi refuză să iasă din casă, Stănică o însoţeşte pe Ana la teatru sau la plimbările prin oraş ceea ce îl supără pe soţul ei care pleacă la Aglae. Curând, Ana este văzută şi în compania altor bărbaţi şi Titi hotărăşte să deschidă divorţul. Primeşte, însă, hainele acasă şi astfel mariajul celor doi se încheie. Felix este tot mai strâmtorat financiar având nevoie de cărţi şi haine dar moş Costache refuză să-i elibereze sumele cerute. După mai multe discuţii, el îi propune să găsească pe cineva care să-l împrumute cu suma de o mie de lei. A doua zi îi oferă suma punându-l să semneze un bilet de ordin de scadenţă în alb. Nelămurit, Felix consultă un prieten,

188 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR student la drept şi află că banii primiţi sunt chiar din venitul său. Deşi Felix o visează pe Otilia şi-i declară, de câte ori are prilejul, dragostea, ea insistă ca relaţia lor să rămână platonică. Stănică încearcă cu ajutorul unui medic mituit să-l declare pe moş Costache bolnav mintal pentru a-i putea ataca, atunci când va muri, eventualul testament. Pascalopol, care sesizează manevrele lui Stănică, îi propune lui Costache să o înfieze pe Otilia pentru ca aceasta să-i moştenească averea. Stănică se oferă să se ocupe de actele pentru înfiere dar Pascalopol neagă faptul că ar fi avut loc o astfel de discuţie şi-i propune Otiliei să se căsătorească cu el, atras de posibilitatea de a intra astfel în posesia averii lui Giugiuveanu. Respins cu fermitate de Otilia, el duce în casa Aglaei vestea adopţiei de către Costache a protejatei sale, veste care incendiază familia Tulcea cu excepţia lui Simion, absent la toate manevrele nevestei sale. Costache primeşte o scrisoare nesemnată în care este sfătuit să nu o înfieze pe Otilia. Felix este tulburat de plecarea iubitei sale cu Pascalopol şi, ca să-i aline durerea, Stănică îl duce la restaurantul lui moş Costache şi i-o prezintă pe Georgeta. Felix află de la Marina că Simion este foarte bolnav. Stănică aduce un medic care îl consultă şi diagnostichează diabet. Felix este remarcat de profesorul de psihiatrie care-i permite să studieze pe cazurile din spital.Studiul tânărului student apare în „Archives de neurologie”, şi, deşi Aglae şi Aurica îl descurajează spunându-i că nu are rost să se obosească iar colegii privesc cu indiferenţă apariţia, Felix este hotărât să se dedice cercetării. Primind o vedere de la Paris din partea Otiliei, Felix trece printr-o criză depresivă. Titi se îndrăgosteşte de Georgeta şi o cere de nevastă, dar aceasta refuză. Familia Tulea îl acuză pe Felix care, având o aventură cu ea, ar fi împiedecat mariajul lui Titi. Felix intermediază o întâlnire dintre patronul restaurantului, Iorgu, şi moş Costache pentru vânzarea clădirii. Stănică îi propune Olimpiei o despărţire fictivă. El expune familiei Tulea teoria că Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia iar Costache va fi bucuros să nu-i mai dea

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 189

nimic fetei ceea ce înseamnă că, la moartea bătrânului, Aglae va fi unica lui moştenitoare. Felix surprinde pe Costache ascunzând sub duşumea o casetă cu bani. Stănică îl întreabă dacă ştie unde are ascunşi bătrânul banii şi, la masa oferită de Iorgu, relatează mesenilor cazuri în care banii ascunşi în casă au ars în incendii sau au fost furaţi, ceea ce îl indispune pe bătrânul avar. Otilia soseşte de la Paris şi Felix îl interoghează pe Pascalopol asupra relaţiilor lor şi află că, la Paris, au locuit separat. Costache Giurgiuveanu cumpără materiale de construcţie de ocazie cu gândul să facă o casă pentru Otilia. Stănică vrea să-l căsătorească pe Felix cu una din nepoatele sale dar Felix refuză. În schimb, Titi doreşte să se căsătorească cu Lili. La sfârşitul lui septembrie, moş Costache are un atac de cord şi Marina o anunţă pe Aglae, apoi aceasta pe Stănică pentru a-l aduce pe prietenul său, doctorul Vasiliad. Costache îl trimite pe Felix să-i aducă din şifonier casta cu bani şi tânărul găseşte acolo un caiet cu socotelile cheltuielilor făcute pentru minorul Felix Sima. Constată, cu acest prilej, plăţi fictive şi exagerat de mari. Stănică găseşte vin şi mâncare şi-i îndeamnă pe cei prezenţi la masă în timp ce Felix încearcă să-l ajute pe bolnav. La îndemnul Otiliei, Felix îl cheamă pe Pascalopol. Aceata vine cu un medic şi constată un accident banal, bine suportat. Bătrânul se face bine, încuie uşile tuturor încăperilor. Îi arată lui Pascalopol un teanc de bancnote provenite din vânzarea restaurantului dar ezită să-i dea moşierului pentru a-i depune ăn bancă. Îngrijorat de viitorul fetei, Pascalopol îi face un cont în bancă de o sută de mii de lei. Un medic recomandat de Felix îl consultă pe bătrân şi constată o uzură a organismului care poate readuce infarctul. Ajuns la majorat, Felix îşi poate retrage acum singur banii de la bancă. Felix şi Otilia se plimbă cu sania prin oraş şi la întoarcere află despre un nou infarct. Vine Pascalopol şi bătrânul îi dă o sută de mii de lei pentru Otilia. Doctorul îi spune la plecare că acum este în afara oricărui pericol ceea ce nemulţumeşte familia Tulea şi pe Stănică Raţiu. Aceştia hotărăsc să ducă lucrurile mai de preţ în

190 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR casa de alături pentru a nu fi furate. În absenţa Otiliei, Stănică intră în camera bolnavului, găseşte pachetul cu bani sub saltea şi-l smulge ceea ce stârneşte un ultim infarct bătrânului care încearcă să-şi apere averea. După înmormântare, Aglaie ia tot ce mai rămăsese în casă, Stănică se însoară cu Georgeta, Otilia se oferă lui Felix care refuză o relaţie fără viitor şi aceasta se căsătoreşte cu Pascalopol. Războiul îi oferă lui Felix afirmarea în plan profesional, se căsătoreşte şi intră într-un cerc de persoane influente. Stănică ajunge cu ajutorul banilor şi a Georgetei politician şi patron al unui bloc-haus. Întâlnindu-l pe Felix, Pascalopol îi povesteşte că Otilia este acum nevasta unui conte în Spania sau în America, el lăsând-o să-şi trăiască tinereţea după voia ei.

Mircea Eliade, MAITREYI Allan, un englez de 24 de ani aflat la începutul carierei în India locuieşte în aceiaşi cameră cu Harold Carr. Bolnav de friguri, Allan aflat în sanatoriu este invitat de inginerul Narenda Sen, şeful său, în casa lui din cartierul Bhowanipore Prietenul său, Lucian Metz , un gazetar francez îi mărturiseşte lui Allan că ar dori să scrie o carte despre India. În casa lui Sen, Allan o cunoaşte pe Maitreyi, fiica de 16 ani a inginerului, pe Srimati Devi Indira, soţia acestuia, pe fiica mai mică Chabu şi rudele acestuia. Aflat pe şantierul din Tambule, Allan primeşte o telegramă din Calcutta prin care i se oferă un post de inspector al liniilor Lumding – Sadiya în Assam. Sărbătoreşte acest eveniment la „China Town” unde este văzut de Maitreyi şi de tatăl ei îmbrăţişând o fată.

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 191

La Shillong, unde se află noul său sediu, Allan se îmbolnăveşte de malarie şi este internat la spitalul de medicină tropicală din Calcutta. Revenindu-şi, îl găseşte lângă patul său pe Harold şi pe inginerul Narenda Sen care-l invită să locuiască la el atât timp cât va mai rămâne în India. În casa lui Narenda Sen, Allan se simte stingher, fapt sesizat de Maitreyi care devine tot mai apropiată cerându-i să o înveţe limba franceză în timp ce el ar învîţa bengaleza. Fascinat de lumea pe care o descopră, tânărul scrie în jurnal unde relatează şi povestea lui Chabu despre pomul ei pe care îl hrăneşte în fiecare zi. Seara, când lucrează cu inginerul Sen, Allan află că fiica lui scrie poezii filosofice. Tânărul are impresia că unelteşte o căsătorie cu Maitreyi fiind lăsat în încăpere cu fata fără a fi supravegheat. Primeşte timide mărturisiri de la aceasta iar când revine de la o conferinţă cu tatăl ei, fata îi dăruieşte una din cele două cărţi primite de la Lucien. Allan este tot mai atras Maitreyi şi notează în jurnal sentimentele contradictorii pe care le trăieşte. Allan asistă la nunta unui văr al inginerului, Mantu şi gândeşte la o posibilă nuntă cu Maitreyi. Cei doi trăiesc o iubire pătimaşă. Khokla, servitoarea familiei, află întâmplător de idila celor doi tineri. Pe terasă, Lilu şi Khokla poartă o discuţie despre prietenie şi dragoste iar Maitreyi îl roagă pe Allan să o ajute finalizeze lucrul la catalogul bibliotecii lui Sen. În dimineaţa următoare, cei doi se întâlnesc în bibliotecă iar fata îi mărturiseşte iubirea pentru gurul ei Robi Thakkur dar îi oferă o coroniţă de iasomie, semn al logodnei. Cei doi trăiesc o poveste de dragoste în ciuda temerilor provocate de posibilitatea ca părinţii Maitreyei să afle toate acestea. Tânărul englez trăieşte cu intensitate dragostea pentru fată suprapunând-o iubirii pentru India şi hotărăşte chiar să treacă la hinduism. Primeşte din partea fetei inelul de logodnă întruchipând doi şerpi încolăciţi. Întâlnirile devin tot mai dese iar fata merge adesea , noaptea, în camera lui Allan..

192 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Khokka protejează cum poate relaţia tot mai imprudentă a celor doi. Chabu şi Sen se îmbolnăvesc familia fiind preocupată de cei doi bolnavi. De ziua Maitreeyi, când împlineşte 17 ani, în casa inginerului vine elita artelor din Calcutta. Fără să-şi dea seama, Chabu mărturiseşte părinţilor o scenă de dragoste dintre cei doi îndrăgodtiţi petrecută în pădure iar familia Sen întrerupe brutal orice legătură a celor doi.. Domnul Sen vrea să o mărite pe Maitreyi cu un profesor din Hoogli şi aceasta, deznădăjduită, îi trimite lui Allan un plic cu o creangă de oleandru înflorit. Chabu moare iar Maitreyi, într-o ultimă scrisoare, îl imploră pe Allan să o uite pentru a o întâlni într-o viaţă viitoare. Încercând să uite dragostea pentru Maitreyi, Allan are o aventură cu Jenia Isaac, o evreică finlandeză dar se simte dezgustat, apoi cu o nemţoaică, Geurtie, la care, rămas fără bani, se mută un timp. Nimic nu îl poate face să uite dragostea pentru Maitreyi încât are mai multe tentative de a se apropia de aceasta. Disperată, ea se dăruieşte unui vânzător de fructe pentru a provoca alungarea ei din casă şi a reveni lângă Allan, dar rămânând însărcinată, pleacă la Miduapur să nască. Allan trăieşte disperarea de a nu o mai putea vedea pe Maitreyi în ciuda tuturor eforturilor sale.

LA ŢIGĂNCI Profesorul de muzică Gavrilescu călătoreşte cu tramvaiul venind de la o lecţie de pian de la eleva sa, Otilia Voitinovici. Câţiva tineri povestesc despre călătoria lui Lawrance în Arabia şi despre căldurile îndurate de acesta. Profesorul îşi aminteşte că şi-a uitat partiturile la Eleva sa şi coboară din tramvai. După ce ratează două tramvaie, se retrage la umbra din faţa grădinii ţigăncilor. O fată oacheşă îl invită înăuntru luându-l uşor de braţ şi Gavrilescu este întâmpinat de

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 193

răcoare şi linişte. Condus la bordei, o babă care pare a-l aştepta, îi propune să aleagă între trei fete: o nemţoaică, o evreică si o ţigancă. Bărbatul respinge ideea de a alege nemţoaica şi plăteşte trei sute de lei pentru ţigancă, evreică şi grecoaică. Îşi socoteşte în minte câte lecţii de pian ar trebui să facă pentru a recupera această sumă. Îi explică babei că el este un artist şi, numai pentru păcatele sale a ajuns un biet profesor de pian. Intră intr-o cameră încărcată cu paravane, fotolii, covoare întrun amestec ciudat. Ajuns acolo este avertizat să nu bea prea multă cafea dar, călcând pe covoarele moi, în semioscuritate, se simte fericit şi tânăr amintindu-şi imaginea femeii iubită în tinereţe. Încearcă să identifice cele trei fete dar o sete chinuitoare îl împiedică Bea apa proaspătă adusă de una din fete şi-i revine în memorie imaginea colonelului Lawrence asociind setea sa chinului colonelului care a traversat pustiul. Fetele îi impută că evită identificarea lor. După ratarea primului răspuns, este prins într-o horă a ielelor şi cade într-un somn profund. Deşteptându-se, el are senzaţia că se află într-un alt spaţiu, lucrurile cunoscute anterior aflându-se aşezate în altă ordine. Grecoaica, fata identificată ca ţigancă se află la picioarele lui şi-i redeşteaptă dorinţa din tinereţe de a vizita Grecia împreună cu iubita sa, Hildegard. Îşi exprimă dorinţa de a cânta la pian şi este condus printre mobile, paravane şi încăperi stranii într-o altă cameră în care se află un pian. Lângă acesta stau sprijinite două fete. Încercând să cânte la pian, îi revine în minte tragedia vieţii sale, povestea studenţiei când a cunoscut pe Elsa, scurta sa aventură erotică, lipsa banilor ducând la o despărţire neprevăzută şi la ratarea căsătoriei cu frumoasa nemţoaică. Gavrilescu simte nevoia să retrăiască aceste momente ale tinereţii povestind tinerelor din faţa lui clipele trăite atunci dar acestea îi spun că nu mai are timp, că trebuie să le ghicească aceasta intrând în ritualul casei. Ele îl supun la alte probe în urma cărora profesorul ar trebui să simtă bucuria momentului trăit dar acesta ratează fiecare încercare. El se vede înfăşurat într-un giulgiu şi cade într-o stare de letargie,

194 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR apoi se trezeşte îmbrăcat în şalvari şi o tunică galben-aurie. Având tot mai acut senzaţia ratării, el vrea să evadeze din cameră şi parcurge labirintul orbecăind printre lucruri. Aude deodată zgomotul tramvaiului şi o vede pe babă aşezată la măsuţa cu picioare scurte bându-şi cafeaua. Se vede în stradă, revenit la viaţa de dinaintea intrării în curtea ţigăncilor. Aflat în tramvai aude iar discuţia despre aventura colonelului în Arabia, scoate o bancnotă taxatorului dar îi este refuzată deoarece bancnota este retrasă din circulaţie de mai mult timp. Ajunge în strada Preoteselor în care o caută pe doamna Voitinovici şi află că aceasta nu mai locuieşte la această adresă. Ajuns la propriul domiciliu, află că soţia lui, Elsa, l-a aşteptat mai mulţi ani după care a plecat în Germania. Constată că şederea sa la ţigănci a durat doisprezece ani şi revine la acestea. Aici lucrurile sunt neschimbate. Baba se află în acelaşi loc, cu cafeaua în faţă şi-i recomandă să caute uşa cu numărul 7 deoarece este târziu şi toate fetele s-au culcat, singura care nu doarme niciodată fiind nemţoaica. Parcurge holul cu multe uşi, uită numărul căutat, bate apoi la una,, la întâmplare şi deschide uşa unei camere slab luminate. O găseşte acolo pe Hildegard care îi declară că-l aşteaptă de mult, iar el îi declară că a fost la berărie. Bărbatul retrăieşte momentul despărţirii de fată. O ia de mână, traversează curtea şi urcă într-o birjă cu care pornesc fără grabă spre pădure spre admiraţia birjarului care fluieră uşor calului. Hildegard îi prinde mâna în mâna ei în timp ce Gavrilescu o priveşte încordat. El îi mărturiseşte că se întâmplă cu el ceva ciudat, că are senzaţia că trăieşte un vis dar fata îl linişteşte spunându-i că toţi visăm şi sfârşitul începe ca o cufundare în vis. Marin Preda, MOROMEŢII Volumul I

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 195

Moromete se întoarce cu familia de la câmp, copiii împrăştiindu-se să se odihnească sau să facă baie în gârlă. Până ce Catrina pregăteşte prânzul, Ilie stă pe stănoaga podiştei din faţa curţii şi fumează aşteptând parcă să vină cineva. Apare Tudor Bălosu, vecinul lui Moromete, care îi aminteşte că doreşte să cumpere salcâmul cel mare din grădina lui amintindu-i că Jupuitu, agentul funciar urmează să vină în ziua următoare să facă încasările iar cui nu are cu ce plăti îi va lua ceea ce va găsi în curte. Niculae, fiul cel mic al lui Moromete şi al Catrinei soseşte cu oile de la păscut blestemând oaia Bisisica, cea care îi dădea mult de furcă fiind cea mai neascultătoare. Mama mulge oile, apoi pune laptele la fiert în timp ce Niculae o roagă să-i spună lui Ilie să-l lase în ziua următoare să meargă la şcoală. Familia se adună în jurul mesei rotunde aşezată în tindă. Pe masă sunt aşezate bucatele: mămăliga, o strachină largă care se umple de mai multe ori cu ciorbă din ierburi şi lapte fiert. Împrejurul mesei se află Ilie şi Catrina Moromete, Paraschiv, Nilă şi Achim copiii din prima căsătorie a lui Ilie, Tiţa, Ilinca şi Niculae, copiii rezultaţi din a doua căsătorie. Nicolae este supărat pentru că părinţii nu-l lasă să meargă la şcoală iar Achim insistă pe lângă tatăl său să-l lase să plece cu oile la Bucureşti argumentând că ar putea obţine astfel un câştig însemnat chiar dacă familia ar fi lipsită pentru un timp de lapte iar fetele n-ar mai avea lână pentru zestre. Moromeţii aud cântecul lui Birică venit să o cheme astfel la poartă pe Polina, fata iubită, a vecinului Bălosu. Tudor Bălosu asmute câinele gonindu-l cu înjurături pe Birică, un băiat prea sărac ca să poată aspira la mâna fetei unuia dintre bogaţii satului. Mânia lui Birică se manifestă prin cuvinte aspre la adresa tatălui fetei şi a bogătanilor. În aceiaşi seară, Ilie Moromete discută cu Achim despre plecarea la Bucureşti. Niculae se bucură că va scăpa de Bisisica şi va putea merge la şcoală. Încântaţi că l-au lămurit pe tatăl lor să dea voie lui Achim să plece cu oile, cei trei băieţi pleacă la mătuşa lor,

196 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Maria Moromete poreclită Guica, să o înştiinţeze. Guica este supărată pe fratele ei, Ilie, pentru că o scosese din casa lor, îi cumpărase un loc şi-i făcuse un bordei luându-i lotul moştenit în schimbul noii ei locuinţe. Ga Maria îi sfătuieşte pe băieţi să-l lase pe tatăl lor fără animale şi fără sprijinul lor. După o zi istovitoare, noaptea, toţi dorm pe prispă fiecare cu gândurile lui. Băieţii visează la plecarea lor în lume, Moromete plănuieşte cum să se descurce cu fonciirea, Catrina gândeşte că Ilie nu a trecut încă pe numele Titei pogonul de pământ vândut în timpul foametei iar Niculae cum să-şi convingă tatăl să-l lase la şcoală. Catrina, femeie credincioasă, merge la biserică de câte ori crede că poate îndrepta un lucru rău dar Ilie nu înţelege nici habotnicia ei dar nici nu ia drumul cârciumii, ca alţi bărbaţi. El preferă să discute în serile lungi politică cu Cocoşilă sau să-l asculte pe Niculae care îi citeşte poveşti. Muncit de gândul datoriilor, se trezeşte dimineaţă îl ia pe Nilă şi taie uriaşul salcâm pentru a-l vinde lui Bălosu, spre mirarea sătenilor şi indignarea familiei dar mai ales a Guicăi pe motivul că a făcut acest lucru fără a-i cere consimţământul. Duminică dimineaţă, Nilă pleacă la premilitară unde se instruiesc flăcăii înainte de a pleca la armată. Instructorul Toderici îi ceartă pe cei care lipsesc şi-l înfruntă şi pe Nilă reclamându-l şefului de post carel trimite acasă fără a-l pedepsi cum îi cere instructorul. Catrina pleacă la biserică iar Ilie îl ajută pe Bălosu să cureţe salcâmul de crengi. Achim îl întâlneşte pe Birică şi duc caii în ovăz pe moşia de peste patru sute de pogoane a cucoanei Marica. Vine şi Niculae cu oile dar apariţia paznicului determină fuga lui Birică şi Achim. Niculae este prins şi bătut de paznic dar Achim revine şi-l salvează pe mezin. Moromete pleacă la fierăria lui Iocan sub pretextul că trebuie să repare două seceri stricate, dar, de fapt pentru a discuta politică. Până a ajunge acolo, el discută despre ploaia care tocmai a căzut şi despre viitoarea recoltă, povesteşte lui Dumitru lui Nae despre Victor Bălosu, fiul vecinului său, despre Mizdra, o fată din sat şi Năstase a lui Beseneac. În poiana fierăriei, Ilie este întâmpinat

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 197

cu bucurie. Toţi discută deodată dar Moromete şi Cocoşilă, prieteni şi adversari politici, se confruntă cu prudenţă. Moromete citeşte un articol din ziar despre pasiunea pentru agricultură a regelui exprimându-şi nedumerirea că primul agricultor al ţării nu iese la arat. Citind despe luptele din Spania, apoi despre dezbaterile din Parlament, ţăranii din poiană acuză când pe ţărăniştii lui Cocoşilă, când pe liberalii lui Moromete. Se amestecă în discuţie şi Ţugurlan acuzând pe cei care au primit pământ după război că sunt vinovaţi că alţii nu au primit iar acum el sau Ion al lui Miai sunt ţinuţi deoparte. Ţugurlan mai are doar un singur copil din cei şapte, restul murind din cauza bolilor. Moromete este chemat acasă de Ilinca pentru că este căutat de agentul de urmărire şi un însoţitor pentru a plăti fonciirea. Ajuns acasă, se face că nu-i observă şi, după ce-i taie chitanţa cu suma datorată, el le declară că nu le poate plăti ceea ce stârneşte nervozitatea lui Jupuitu şi a însoţitorului său care încearcă să ia din casă obiecte din lada de zestre a fetelor, apoi caii şi căruţa. În final le dă o parte din sumă promiţând că le va da restul mai târziu. Bălosu îi propune lui Moromete să-i vândă lotul din spatele casei dar Ilie îi spune că lotul nu e al lui şi nu-l poate vinde. Bălosu stă de vorbă despre pământ şi cu Boţoghină al cărui lot vrea să-l cumpere ştiind că acesta are nevoie de bani să-şi trateze boala de plămâni. Birică plănuieşte să o fure pe Polina ştiind că familia ei nu-i va permite să se căsătorească cu ea. Când vin căluşarii în curtea lui Bălosu, Polina este anunţată de Tita şi, după o discuţie aprinsă cu iubitul ei, aceasta acceptă să plece cu el. Tatăl ei observă dispariţia fetei şi pleacă în căutarea ei dar cei doi se ascund acasă la Dumitru lui Nae. Achim se pregăteşte să plece cu oile la Bucureşti. Niculae are accese de friguri dar este bucuros că scapă de grija oilor. După plecarea lui Achim, şeful de post vine să-l ia la secţie pentru că-l bătuse pe paznicul de pe moşia Maricăi. Moromete se hotărăşte să meargă la primarul Aristide să împrumute bani pentru plata fonciirei şi acesta acceptă cu condiţia de a-l sprijini politic. Căsătoria cu Birică

198 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR schimbă viaţa Polinei care dă de greutăţi. Ea îl ia pe Birică şi pleacă la ai ei După o violentă confruntare verbală şi fizică, Bălosu îi alungă şi le refuză orice ajutor. Hotărâţi să-şi construiască o casă, ei sapă lut pentru cărămizi, Birică fiind hotărât să vândă puţinul pământ pentru a –şi construi casa visată. Polina are însă alte planuri. După ce ia bani de la Aristide, Moromete plăteşte o parte din fonciire şi cumpără lemn pentru a-şi repara poarta şi gardul de la grădină. În timp ce repară poarta, se adună mai mulţi săteni să asculte vorbăria gospodarului. Între timp, Ţugurlan vine la Ilie să-i ceară împrumut un sac de porumb dar acsta îi dă grâu pentru că terminase şi el porumbul. Ţugurlan află de la cumnatul lui, Grigore Armeanca cum fură morarul făină de la oameni. Paraschiv ia caii şi, sub pretextul că-i duce la câmp, pleacă după Achim la Bucureşti. Pe drum, Nilă se răzgândeşte şi cei doi fraţi revin acasă spre mânia Guicăi. Boţoghină pleacă la spital pentru o lună, două sperând să se vindece cu banii luaţi pe pământul vândut lui Bălosu. Niculae, îmbrăcat cu haine ale tatălui său, merge la serbarea de sfârşit de an dar, când îi vine rândul să recite poezia pregătiră pentru eveniment, are un acces de friguri. Emoţionat şi surprins că fiul său a obţinut premiul I, Ilie îşi ia fiul în braţe şi-l duce acasă. Venind vremea secerişului, familia Moromete se bucură de bogăţia recoltei. Alături de ei seceră familia Boţoghină, fără bărbatul plecat la spital. Nicolae şi fiica lui Boţoghină, Irina, premianţi la sfârşitul anului şcolar, visează să plece la şcoală, la oraş. La îndemnul Polinei, Birică intră în ogorul tatălui ei să secere dar Bălosu îl alungă. Victor Bălosu, fratele Polinei se încaieră cu intrusul dar Birică şi Polina continuă să secere fără a-i băga în seamă. Oamenii lui Aristide ies cu maşinile de treierat. După ce treieră, sătenii merg la moară unde sunt aşteptaţi de Tache, nepotul lui Aristide, şi de Năstase. Ion al lui Miei îi spune lui Ţugurlan că Tache l-a bătut fiindcă a cerul să i se cântărească făina. Acesta îi cere socoteală lui Tache dar este înjurat şi lovit. Jandarmul anunţat de Năstase îl arestează pe Ţugurlan care strigă vorbe de

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 199

ocară primarului Aristide. Ţugurlan îi smulge puşca jandarmului şi după multe insistenţe, acesta i-o înapoiază. Catrina îl roagă pe preot să-l convingă pe Moromete să-l dea pe Niculae la şcoală la oraş dar Ilie e îngrijorat pentru că Achim nu-i trimite banii promişi de la Bucureşti ba, mai mult, aude că se plimbă cu o fată prin capitală şi nu mai are de gând să revină în Siliştea Gumeşti. Vrea să vândă grâu dar preţul grâului este mai mic în acest an datorită recoltei bogate. Pleacă la munte împreună cu Tudor Bălosu şi, impresionat de nevoile unei muntence vinde sub preţul aşteptat ceea ce aduce reproşurile familiei. Pleacă cu Niculae la Câmpulung unde băiatul dă examen şi reuşeşte printre primii dintre câteva sute de candidaţi. Anghelina lui Boţoghină, nevasta lui Ţugurlan, primeşte scrisoare de la spital că bărbatul ei se simte mai bine şi va veni curând acasă. Şi nevasta lui Ţugurlan află despre soţul ei, de la închisoare, că doreşte ca aceasta să vină să-l vadă. Birică şi Polina primesc citaţie de la Judecătorie să se prezinte la procesul intentat pentru furt de Tudor Bălosu pentru că luaseră grâul de pe cinci pogoane ridicându-şi casa cu materialele luate în schimbul grâului. Peste puţin timp, casa lui Bălosu ia foc dar nu există probe că Birică sau Polina ar fi fost vinovaţi. Moromete se confruntă cu greutăţi tot mai mari: plata fonciirii, rata la bancă venită mai devreme, plata datoriei la Aristide, apropiata plecare la şcoală a lui Niculae. Pe lângă acestea, află că Paraschiv şi Nilă vor să fugă de acasă, cu caii. Disperat, întâlnind o opoziţie vizibilă din partea celor doi băieţi, Moromete îi ia la bătaie cu parul reproşându-le lipsa de respect şi recunoştinţă. Află seara, târziu, când se întoarce acasă că băieţii au fugit de acasă luând cu ei şi banii din ladă. Moromete vinde lui Tudor Bălosu lotul din spatele casei şi plăteşte datoriile şi taxele şcolare pentru Niculae şi cumpără doi cai. Se retrage apoi din viaţa satului, renunţând la obiceiurile de până atunci şi la întâlnirile din Poiana lui Iocan. Pe policioara din fierărie rămâne doar chipul din lut al lui Moromete, singura dovadă a prezenţei sale la confruntările politice din poiană.

200 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR Volumul al II-lea După patru ani de şcoală, Moromete îl anunţă pe Niculae că nu-l mai poate întreţine iar băiatul nu mai insistă ca la început. Moromete face acum dese drumuri la munte, vinde porumb şi cumpără purcei pe care-i vinde în sat. Primeşte o scrisoare şi o fotografie de la cei trei băieţi de la Bucureşti, îl ia pe băiatul lui Parizianu şi pleacă să-şi vadă fiii. Îl găseşte pe Nilă care este portar la un bloc. Acesta îşi cheamă fraţii care vin cu pachete cu salam, franzelă şi sticle cu vin. Tatăl îşi cheamă copiii acasă spunându-le că a făcut pământul la loc iar lor le dă casa, el urmând să-şi construiască alta. Cei trei refuză, Nilă, căsătorit şi cu un copil, fiind concentrat iar Paraschiv vrând săşi facă o casă în Colentina. Catrina află că Ilie şi-a chemat băieţii acasă şi nu poate accepta ideea revenirii acestora. Începe războiul şi, în sat, încep să sosească scrisori despre cei morţi sau dispăruţi. Ilie află despre moartea fiului său, Nilă. Soţia acestuia vine la socri să-i facă parastasul, apoi pleacă la Bucureşti. Boţoghină, crezându-se vindecat, se apucă iar de muncă şi, în scurt timp, moare. Catrina a cărei fiică din prima căsătorie se mărită cu dulgherul Albei, nu acceptă această căsătorie, apoi se împacă cu Mariţa şi cu soţul ei vizitându-se des şi ameninţându-l pe Moromete că-l va părăsi şi se va muta la fiica ei. Niculae se îndepărtează şi el de tatăl său şi Moromete încearcă să fie mai îngăduitor. Băiatul este îndrăgostit de Ileana, fiica lui Costică Roşu pe care o întâlneşte de Rusalii cu ocazia obiceiului spălatului pe picioare. Se iubeşte cu ea pe câmp iar după ce Ileana se mărită cu un preot din Balaci, povesteşte în sat cum, după ce au făcut dragoste,el a rămas tăcut parcă ar fi fost bolnav. Se mărită şi Tita iar Niculae se apropie foarte mult de cumnatul său, Sandu Dogaru care, întors din război, este, la treizeci de ani, cărunt şi cu o gaură în coaste. Catrina Moromete presimte că se va întâmpla ceva rău pentru vede trecând peste o glugă de coceni un cârd de ciori. Peste puţin timp, Sandu Dogaru,

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 201

bărbatul Titei moare călcat de roata unei căruţe. După parastas, la care Niculae se îmbată şi face scandal alungând preoţii şi pe cei prezenţi în curte, acesta se îmbolnăveşte. Tot mai însingurat, Niculae citeşte foarte mult şi, întrebat de tatăl său ce caută, îi răspunde că îşi caută eul. Ilie îi propune băiatului să intre învăţător, dar acesta refuză spunând că vrea să trăiască în singurătate şi că nu-i poartă pică pentru că nu l-a lăsat să-şi termine şcoala. În sat se formează prima organizaţie de partid din care fac parte Adam Fântână, Ouăbei, Mărin al lui Radu Lungu, Gogonaru, Mantaroşie. Noul notar, îl invită pe Niculae la cârciuma lui Valache pentru a-l cunoaşte. Niculae vorbeşte despre preoţii de la parastas, pe care-i alungase pentru că urmăreau doar să se îmbogăţească şi despre faptul că oamenii au nevoie de o nouă religie. Notarul îi propune să intre în organizaţie şi-l trimite la şcoala de partid. Aristide convoacă o întrunire la el acasă la care participă ginerele său, inginerul agronom, fratele său, Năstase cu fiii : Dan şi Ştefan, un nepot de soră, Vasile al Moaşei, Nae Cizmaru şi Isosică al lui Ilie Tăbârcel care stabilesc un plan prin care să împiedice numirea ca primar al lui Ouăbei sau Mantaroşie. După o masă foarte bogată, ei fac o listă cu oamenii care ar trebui atraşi pentru a candida la primărie: Badea Cârcâdaţ, Neagu Postu, Nicu Canel, Marin Bâznac, Ilie al Mariei lui Usturoi. Catrina îl acuză pe Moromete pentru drumul pe care a apucat Niculae. Venit în sat, Niculae propune oamenilor ca produsele pe care le au în plus, să le predea la centrul de colectare pentru a ajuta pe cei care nu au, adică pe moldoveni pentru că la ei a fost secetă. Se produce o altercaţie şi Niculae, lovit, este cu greu scos din mulţime de notar. Când află, Moromete se duce la primărie supărat că băiatul nu a trecut mai întâi pe acasă, dar nu-l mai găseşte. Catrina îl părăseşte pe Ilie dar se întoarce la ameninţarea Ilincăi că se mărită şi pleacă la Ploieşti dar şi pentru că are impresia că bărbatul ei a intrat în anul morţii. Moromete o alungă fugărindo cu un par şi Catrina se întoarce la Alboaica. Ilinca merge la Niculae, la raion, şi îi povesteşte despre ce se întâmplă cu tatăl

202 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR lor şi îi cere să vină acasă dar el îi spune că nu poate veni decât la toamnă. Pentru campania de secerat este, însă, repartizat în Siliştea Gumeşti. Sosind în sat, este aşteptat de Marioara lui Fântână lipoveanul cea care îl iubea de câţiva ani fără ca el să-i fi dat speranţe. Fântână primeşte vestea că Isosică, Bilă, Zdrocan şi Plotoagă vin să-l dea afară de la moară pe el şi pe cantaragiul Mantaroşie. Moromete împrumută bani de la Niculae.El nu mai are voie să-şi vândă recolta la munte ci este obligat să o dea la stat pe un preţ mult mai mic. În curtea lui Moromete se adună mai mulţi săteni să discute politică şi Niculae le dă informaţii despre ceea ce este comunismul. Toţi se plâng că cei de la Sfat se duc şi le ia porumbul din pod, le ia banii pentru că dările trebuie plătite. Niculae îi sfătuieşte să facă şi ei ca în alte sate, gospodărie colectivă ca să le fie mai bine. Fântână scrie o scrisoare la raion dar aceasta cade în mâna Ciulcăi, nevasta lui Isosică şi, după ce o deschide la abur, i-o arată bărbatului ei. Din scrisore înţelege că autorul ei este la curent cu acţiunea „Cotigeoaia” prin care trebuia să i se însceneze lui Fântână o hoţie la moară pentru a fi dat afară . Isosică îi avertizează pe Plotoagă şi Zdrocan. Niculae încearcă să-şi împace părinţii rugând pe Ilie să tracă o parte din pământuri şi casa pe numele Catrinei, dar aceasta refuză orice negociere cu bărbatul ei şi Ilie hotărăşte să treacă deocamdată casa pe numele Ilincăi. Serara, Mărioara, fata lipoveanului Fântână, îl cheamă la ea pe Nicolae dat acesta se întâlneşte în sat cu fata lui Costică Roşu, măritată de câtăva vreme cu un preot din satul vecin. După ce stau de vorbă toată noaptea la o prietenă a acesteia, dimineaţă, când ajunge acasă, Ilinca îl ceartă pentru că nu s-a dus la Mărioara. În ziua următoare începe secerişul. Catrina îl trimite pe Sande, fiul Alboaicei să-l trezească pe Moromete să plece la câmp. Pe drum spre lotul său, Ilie îl întreabă pe Nicolae cum e cu socialismul că ia de la bogat dar nu-i dă săracului. Niculae îi spune că pământurile vor fi luate de la ţărani şi vor trece în prprietatea statului dar Moromete nu crede. După ce-l ajută puţin la secerat, Niculae

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 203

pleacă şi se întâlneşte cu o fată de la U.T.M. care-i povesteşte despre nişte intrigi de la raion şi-l sfătuieşte să stea de vorbă cu Vasile al Moaşei. Marioara lui Fântână îl întâlneşte şi-i reproşează că nu a venit la ea şi o preferă pe Ileana lui Roşu care este măritată şi are şi doi copii. Noaptea nu poate să doarmă, pleacă la Mărioara şi o cheamă la poartă ca să-i spună că nu are rost să-l mai caute şi să-şi caute pe altcineva. Activiştii de partid supraveghează secerişul şi predarea cotelor dar mulţi ţărani pun grâul pe jos în arie sub motiv că nu au căruţe şi să scape fără să predea cotele. Niculae ceartă pe Isosică şi Plotoagă şi le cere să dea grâul la trior pentru a-l preda fără neghină. Pe aria Cotigeoaia izbucneşte o revoltă, ţăranii încărcându-şi grâul în căruţe dar sunt chemaţi miliţienii. Nae Marinescu, cel de la care a pornit revolta s-a dus la casa lui Bilă şi a lui Plotoagă să le dea foc. Fuge apoi în pădure. Focul se întinde spre arie. De la raion vine o notă telefonică să se predea grâul aşa cum este: cu sau fără neghină şi ţăranii se întorc la arie. La începutul toamnei, după începerea ploilor, Ilie îi trece Catrinei trei pogoane de pământ şi jumătate din casă. Aceasta îşi cheamă fetele, pe Tiţa, Ilinca şi Mariţa dar Ilina spune că ea are de gînd să se mărite şi nu o interesează pământul lăsându-le pe surorile ei să hotărască dacă acceptă oferta lui Ilie. Ilie este mâhnit de lipsa de înţelegere a Catrinei şi a fetelor dar nu regretă gestul făcut. După încheierea campaniei, are loc o şedinţă la care vin şi reprezentanţi de la raion. Vasile al Moaşei povesteşte cum a vrut să se înscrie în gospodăria colectivă dar Plotoagă a sabotat cooperativizarea fiindcă este omul chiaburilor şi că acesta a intrat în partid ca Aristide şi grupul acestuia să aibă omul lor în partid şi în felul acesta să-şi îndeplinească planurile lor mârşave. Vasile este numit preşedinte în locul lui Plotoagă iar Bilă este exclus pentru neîndeplinirea sarcinilor. Niculae formează două comisii care pleacă în sat să adune cotele de la cei care au fugit de pe arie şi de la chiaburi. La unul din ţărani găseşte în pivniţă muniţie şi acesta fuge şi se îneacă în râu vrând să-l treacă fără a

204 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR şti să înoate. Mai târziu, Niculae este învinuit de moartea lui Gheorghe şi scos din comitet. După ce este numit preşedinte, Vasile al Moaşei pune să fie arestate neamurile având nişte poliţe mai vechi de plătit faţă de acestea. Îi trimite vorbă lui Moromete să nu mai organizeze adunări în care să instige oamenii că-l arestează şi pe el. Moromete vorbeşte cu Ţugurlan care lucrează acum la siloz, la gară, să se întoarcă în sat ca să-l aleagă preşedinte în locul lui Vasile. Ţugurlan se întoarce în sat, intră la moară dar nu reuşeşte să–l înlocuiască pe Vasile al Moaşei. Începe colectivizarea şi Ilie Moromete se înscrie în ciuda ezitărilor şi a gândului că întreaga sa muncă de o viaţă este zadarnică, ca să nu-i facă vreun rău fiului, Niculae. Moromete o întâlneşte pe Fica, sora fostei lui soţii, Rădiţa, rămâne peste noapte în casa ei, mănâncă şi cinsteşte o sticlă cu vin imaginându-şi că este cu fosta nevastă iar a doua zi, Catrina îl întâmpină cu ură bănuind ce s-a întâmplat. Niculae pleacă la raion şi nu i se mai ştie de urmă câţiva ani. În sat se aude că a ajuns inginer agronom. Apare în sat la moartea tatălui său. Ilinca îi povesteşte cum s-a îmbolnăvit Ilie Moromete şi-şi aminteşte ultimele lui zile când nu mai putea să meargă şi nu mai era conştient. Aflând că Niculae trăieşte cu Mărioara cu care are şi un copil, Catrina îl ceartă că trăieşte ca păgânii, fără cununie şi-l sfătuieşte să legifereze legătura lui. Abia după un an de la moartea tatălui său, Niculae înţelege că el este un om fără tată. Îşi aminteşte multe episoade din trecut, cum căsătoria cu Marioara, momentele grele provocate de vestea dată de Ghimpeţeanu, şeful comitetului raional, că a fost eliberat din funcţia de membru în comitet, gândurile şi nefericirile din acele clipe. Trezindu-se dimineaţă cu gândul la tatăl său, Niculae simte eliberarea de tristeţe şi împăcarea la gândul ultimei revederi cu Ilie Moromete înainte de a muri.

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 205

Stefan Banulescu, Mistreţii erau blânzi Condrat înaintează cu barca prin pădure lovind bucăţi de gheaţă, ocolind stejarul bătrân prăbuşit în apă. În barcă se află diaconul Ichim, Fenia, soţia lui Condrat şi copilul în sicriul în care va fi îngropat. Ichim, diaconul pântecos, strigă pentru a acoperi zgomotul apelor şi a furtunii, povestind despre sine şi despre faptul că, în sat, nu are cu cine vorbi. La un moment dat, propune lui Condrat să întoarcă barca spre sat, spre dunele de nisip, fiindcă nu vor găsi nici un petic de pământ neinundat. Deşi îi cere părerea Feniei, adoarme în fundul bărcii fără să aştepte răspunsul femeii. După un timp, Fenia îi răspunde povestind, la rândul ei, despre cumnatul Vlase a cărui curte este mai înaltă şi ar putea adăposti mormântul copilului. Vlase îi promite bani pentru înmormântarea copilului la oraş, la Tulcea dar nu o face ştiind că nu se poate ajunge la Tulcea, pe Dunăre din cauza gheţurilor şi, la insistenţa soţiei sale, Carpena, înfige cazmaua în pământ dând de apă ceea ce îl face să hotărască să facă în acel loc o fântână. El îi atrage atenţia asupra Vicăi, stricata satului, care îi dă târcoale lui Condrat. Ieşind din pădurea de stejari, Condrat zăreşte barca lăutarilor Laliu şi Dache care aşteptau un semn pentru a cânta la înmormântarea copilului. Fenia o zăreşte venind cu barca pe Vica alungată din sat. Femeia, alerg\nd cu picioarele goale prin dune, îl roagă pe Condrat să o primească lângă el pentru a o proteja de mânia sătenilor. Bărbatul este, însă, preocupat să găsească un loc în nisip în care să-şi poată îngropa copilul şi Vica o imploră pe Fenia să o ierte şi să o accepte lângă ei dar aceasta o respinge. Condrat începe să sape groapa dar nisipul lunecă mereu făcând inutil efortul bărbatului. Diaconul cere bărbatului să cânte un cântec depre pământ şi iarbă în timp ce Vica îşi stoarce hainele pe marginea dunelor de nisip iar Fenia şi Condrat întăresc marginile gropii cu o împletitură de crengi. Dintr-o dată apa, venită cu furie, loveşte barca lui Condrat. Ichim fuge spre sat cu barca lăutarilor iar Vica sare în barca cu sicriul copilului,

206 VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR ajunge în sat şi o roagă pe învăţătoare să-l îngropa pe copil sub duşumeaua cancelariei de la şcoală. Condrat şi Fenia părăsesc groapa dintre dune aflând că învăţătoarea şi Vica au făcut loc de înmormântare în cancelarie. Condrat vede pe Vasile, mistreţul cel bătrân văzându-l cum se zbate între ape şi începe să râdă eliberat de încrâncenarea cu care săpase groapa din dunele de nisip. Fenia priveşte nedumerită oamenii care râd, urmărind mistreţii mânaţi de ape. Fanus Neagu, DINCOLO DE NISIPURI În 1946 este o secetă cumplită. Trezindu-se din somn, Şuşteru constată că toţi ai lui lipsesc de acasă fiind plecaţi în sat, după mâncare. Îngândurat, el trage din ţigara făcută din frunză de iederă. Iese în drum unde îl întâlneşte pe dacsăl despre care oamenii spun că şi-a pierdut minţile din pricina foamei; el mestecă măcriş şi îngână întruna nişte versete din cartea de rugăciuni. Satul pare dezolant. O femeie adună baligă să-şi lipească prispa casei, salcâmul pare dat cu var iar la fierărie se răspândeşte mirosul de copită arsă. Şanţurile inundate altădată cu apă sunt acum uscate, fundul lor fiind crăpat. Deodată, de departe, de pe vârful unei movile îşi face apariţia un călăreţ care se apropie în goană şi anunţă că la munte plouă şi apa Buzăului vine învolburată. Veste îi uluieşte pe toţi: Şuşteru îşi aduce luntrea la apă, începe să cureţe şanţurile iar clopotele bisericii încep a bate. Satul întreg iese la malul apei şi încep pregătirile pentru întâmpinarea apei: bărbaţii desfundă şanţurile, femeile îşi apără copiii de viitură, un bătrân îşi aduce uneltele de pescuit iar unii îşi suflecă pantalonii ca şi când, din clipă în clipă va începe inundaţia. Oamenii sunt tot mai nerăbdători iar când Şuşteru spune că se aude gârla, câţiva pun urechea la pământ. Hotărăsc să meargă în susul apei să vadă unde este oprită apa şi să-i dea drumul, convinşi că morarii o opresc în iazurile lor. O ceată de vreo

VICTOR CRAUS * DESCOPERIREA TEXTULUI LITERAR 207

douăzeci de călăreţi, în frunte cu Şuşteru, pornesc în căutarea apei. Drumul anevoios, prin terenul desfundat între satele răzleţe, depărtate unul de altul, face ca unii dintre călăreţi să se oprească. Ceata se micşorează încât la prima moară rămân cu trei mai puţin. Aici constată că iazul este gol şi-şi continuă drumul sperând că apa este mai sus, la următoarea moară. Ajunge la aceasta spre miezul nopţii şi observă şanţurile pline cu ţărână ; ceata se înjumătăţeşte. Imediat, cei rămaşi hotărăsc să meargă la următoarea moară dar înţeleg că efortul lor este zadarnic. Rând pe rând călăreţii îl părăsesc pe Şuşteru care nu vrea să se întoarcă şi îşi continuă drumul simţind în faţă răcoarea valurilor.