The Begining

The begining Prefata: Nu stiam ca se poate intampla acest lucru. Nu credeam ca exista asa ceva, si niciodata nu mi-as fi imaginat ca eu as deveni aceasta creatura. Era incredibil faptul ca o singura gripa a putut schimba atatea. Ma numesc Edward Cullen si aceasta este povestea mea.

1.Gripa Mi-am plimbat din nou privirea pe biblioteca din fata mea, enumerand in minte numele cartilor. Le citisem de multe ori, dar acum, cat fusesem plecat, imi era dor de fiecare fila. Da, m-am intors din Detroit. Acolo erau mai multi recruti luati in caz de inceperea unui razboi. Mama mea, Elizabeth Masen, s-a bucurat enorm cand a auzit ca eu - fiul ei de 17 ani, pe care nu l-a mai vazut de 3

luni – urma sa se intoarca acasa viu si nevatamat. Desigur, nu avea de ce sa se ingrijoreze, deoarece erau doar niste pregatiri in caz de razboi. Dar pe mama mea nu ai cum sa o minti, asa ca nu am mai vorbit cu ea despre acest subiect. Gandul imi starui la ea, fiinta care o iubeam cel mai mult. Arata cam ca mine, de fapt. Mama mea are ochii verzi, parul aramiu, usor buclat si desi are 40 de ani, arata de 30. In aceasta seara a pregatit o cina mai speciala pentru a sarbatori intoarcerea mea acasa. -Si cum a fost,dragul meu? ma intreba vocea blanda a mamei mele, si m-am intors spre ea. -De data aceasta nu am mai facut numai exercitii de rezistenta in sediul

nostru. Generalul ne-a invatat cum sa ne descurcam cu arme mai mari, i-am raspuns eu, si recunosc ca ma umflam putin in pene. -Si nu ai patit nimic, nu?? -Nu, desigur ca nu. Partea in care un coleg de-al meu, pe nume John, m-a impuscat din greseala in picior nu i-am spus-o, totusi .S-ar fi ingrijorat fara rost, si cunoscand-o pe mama... -Bine atunci.Nu o sa pleci prea curand, nu?Pentru ca ai stat atat de putin peacasa. Mi se face dor de tine, dragul meu, si este si prea periculos sa fii in armata. Se pot intampla atatea lucruri… Iar incepea predica despre pericolele unei armate aflate in razboi. Am rezistat impulsului de a-mi da ochii peste cap, spunandu-i inainte sa termine propozitia:

-Nu sunt in razboi mama, nu sunt in pericol. Si oricum, nu o sa plec prea curand, generalul nu ne-a anuntat cand trebuie sa venim, asa ca nu iti mai fa atatea griji. Scuza-ma dar eu ma duc in camera sa ma odihnesc. Noapte buna, iam spus in timp ce o sarutam pe frunte, plecand de la masa inainte sa mai inceapa alta morala inutila. Am urcat ganditor scarile spre camera mea, unde am inceput sa-mi despachetez bagajul. Mi-am pus hainele in dulap si m-am asezat in pat, relaxanduma. Acum ca nimic nu ma mai deranja, puteam sa fiu doar eu insumi cu gandurile mele. Dar o amintire se facu remarcata mai semnificativ decat celelalte. Momentul in care generalul m-a promovat de la gradul de soldat, la cel de caporal va ramane pentru totdeauna in memoria mea. Eram

foarte mandru ca performantele mele avusesera un rezultat favorabil. Poate intr-o zi voi ajunge si eu general. Dar mai bine sa las visele si sa ma gandesc la prezent. Mai spre miezul noptii, dupa ce am reusit sa adorm, am inceput sa ma simt rau si sa am dureri. De mult nu am mai fost racit sau chestii de-astea. Oricum, aveam o febra mare si transpiram incontinuu. De-abea eram constient de ce se intampla in jurul meu. -Edward, fiule, se auzi ingrijorata vocea mamei ca prin ceata, dar nu-mi puteam gasi buzele sa-i raspund, s-o alin. Insa nu trecu mult timp, si m-am simtit purtat in brate pana la masina. Cu greu percepeam materialele din jurul meu; parea ca totul se incinsese, iar pielea mea nu putea sa arda mai tare. Intr-un

moment de luciditate, m-am intrebat care era cauza. Prima data am crezut ca este probabil de la cina pe care am avut-o, poate puiul era stricat sau poate avea ceva toxic apa, dar nu se putea sti niciodata. Brusc, mam simtit ridicat din nou, si deschizand ochii dintr-o sfortare, am vazut cerul instelat. Eram pe o targa. Frica, ingrijorarea incepura sa ma cuprinda, cand am auzit vocile doctorilor si ale parintilor mei discutand aprins. Pana la urma, ce se intampla cu mine? Nu era doar o simpla raceala… Inca ametit, am incercat sa ma ridic, dar o mana alba ma culca la loc, spunand ceva raspicat si clar: -Are gripa spaniola, doamna. Insistam sa fiti analizati cu totii.

Auzisem eu ceva de aceasta gripa, dar nu credeam ca o sa ajunga pana la noi. Dupa cum imi aminteam eu, ultimul caz de gripa a fost in Kansas, dar cum eu nu am mai fost de mult pe-acasa,nu stiam ca a ajuns pana in Chicago. Alti oameni in halate albe pluteau pe dinaintea ochilor mei, si simteam o mana micuta, uda pe frunte. Era a mamei, as recunoaste aceasta atingere si in 1000 de ani. Dar nu dura mult pana acel doctor blond, palid aduse rezultatele. Si ei se imbolnavisera. La inceput, imi fu greu a constientiza toate implicatiile acestui lucru. Ma indoiesc ca as fi putut raspunde unei simple intrebari, nici cat face 2+2. Ceata ma acoperea total, si era si jaraticul, arzand, arzand…

Imaginea de dinauntrul spitalului era devastatoare: medicii alergau dintr-o parte in alta incercand sa ajute cat de mult puteau ei pe cei care mai aveau o sansa. Dar la aceia care gripa se agravase, nu se mai chinuiau sa incerce sa ii salveze, ci ii duceau direct la morga (majoritatea celor de-acolo erau morti, doar vreo 1-2 care mai erau vii pe-acolo isi dadeau si ei suflarea in cateva minute). Era deprimant peisajul. Sa stii ca o singura gripa a putut face atatea victime. In curand, m-am trezit pe asternuturile albe ale unui pat de spital, langa mama mea. In acel moment, am inteles. Ca eram bolnav, ca urma sa mor, ca ii imbolnavisem si pe parintii mei. Nu eram eu expert in medicina, dar stiam ca odata infectat de gripa spaniola, nu prea erau sanse de supravietuire.

Toate planurile mele se naruiau. Nu urma sa devin niciodata general, nu urma sa fiu cinstit si omagiat de soldati, ca eroul pe care doream sa-l intruchipez. Intr-un cuvant, aveam sa mor. Fu putina intelegere pe care ucigatoare gripa binevoi sa mi-o dea. Atunci, intunericul se inchise asupra mea. *** Gripa s-a agravat rapid la mine, cat si la parintii mei. Era atat de greu, cand o sclipire de constiinta mai lucea in mine, sa-i vad intinsi pe pat, aratand astfel… Dar din somnolent mortal a bolii ma trezi miscarea patului, care avea rotite. La inceput nu am inteles unde eram dusi, eu si parintii mei, dar revelatia veni ca un fulger la vederea zecilor de cadavre din incaperea mare, cenusie.

Morga. Groaza ma cuprinse si mai adanc, cand am avut aceasta confirmare sigura, de neclintit a nefiintei in care urma sa intram cu totii. Desi mai respiram si ne mai batea inima – incet, dar mai batea - nimeni nu a mai avut cum sa ne salveze. Un singur medic venea si incerca din toate puterile sa ne ajute sa ne facem bine desi cazul parea deja pierdut. Il stiam pe acest medic, il chema Carlisle Cullen si era cel mai frumos om de la noi din Chicago. De fapt, era ciudat de frumos dar cui ii pasa, avand in vedere ca era cel mai bun medic pe care l-a avut vreodata aceasta clinica. Eu, desi aveam gripa de dinaintea parintilor mei, ma simteam putin mai bine decat parintii mei, la care gripa avansase rapid. Auzeam vag conversatia dintre mama si Carlisle in care se ruga sa ma salveze cu orice pret:

-Salveaza-l!strigase vocea disperata a mamei mele. -O sa fac tot ce imi sta in putinta, i-a promis medicul in timp ce a luat-o de mana. -Trebuie,insista ea.Trebuie sa faci tot ce iti sta in putere. Ceea ce altii nu pot sa faca,asta trebuie sa faci tu pentru Edward. Simteam in vocea ei ca nu putea accepta ca eu sa mor odata cu ea,pentru ca eram prea tanar, pentru ca eu nu am avut sansa de a avea o prietena(obsesia mamei, eu nu eram incantat de aceasta posibilitate, singurul meu gand fiind dorinta mea de a fii un bun soldat in lupta). Dar nu contau toate astea acum. Voiam sa strig eu insumi, sa-l rog pe Carlisle s-o salveze. Nu voiam sa continui viata, nu

fara persoanele care ma sprijinisera si ma iubisera intotdeauna… M-am uitat la Carlisle printre gene, si am vazut reactia lui. Era ciudata, arata inspaimantat, de parca mama mea ii stia un secret mai ascuns. Dar n-am mai fost atent la el. M-am uitat la mama mea care isi pierduse cunostinta,febra naucind-o.Multe amintiri m-au coplesit in acel moment. Dar cel mai mult ma deranja faptul ca nu am putut sa o mai imbratisez pentru ultima data, nu am mai putut sa ii sarut mana si sa ii spun cat de mult o iubesc pentru ca m-a conceput. Ce mai era de spus intr-o situatie limita ca aceasta, cand eram la un pas departare de moarte? L-am privit pe Carlisle din nou, si el se uita in ochii mei verzi.Arata de parca era intr-o mare dilema. Febra incepea sa ma copleseasca si pe mine, sa ma faca mai

slabit asa ca nu am mai rezistat si mi-am inchis ochii. Asteptam sa mor si eu, alaturi de parintii mei, deoarece, oricat de mult s-a rugat mama mea la Carlisle, eram sigur ca nimeni nu ma mai putea salva. Eram intr-o stare mult prea grava. Simteam cum un val de intuneric, rece ca gheata incepea sa ma cuprinda incet, incet… un giulgiu al mortii. Am inceput sa visez, un ultim vis, desi mai ciudat.Visam ca zburam deasupra acoperisurilor, dar nu zburam intr-o pozitie comoda,de parca cineva ma ducea pe spate, si totusi era un vis,deci era bine. E minunat ca pot visa ceva frumos inainte sa mor.Un ultim vis…placut. Dupa am simtit ca stau pe ceva moale, ca un pat. Si era foarte comfortabil. Simteam materialul delicat si moale de sub mine. Ma bucuram de situatie din plin.

Dar am inceput sa simt pe gat ceva rece. Era placut,ca si cum 2 degete reci ma atingeau – cred – sa vada daca ma sunt viu, dar crudul adevar m-a trezit din reverie. Brusc, exact atunci cand voisem, intr-un efort inutil, sa intreb ce se intampla, am simtit cum niste colti de otel ma intepau in gat injectandu-mi foc in sange. Gripa ca gripa, totusi, dar nici chiar asa… Simteam cum focul mi se imprastia in sange provocand o durere mistuitoare. In acel moment am crezut ca am ajuns in Iad.

Hey,sper ca va place fanficul(bine inceputul fanficului).Va rog spuneti-va parerea intr-un comment ca sa stiu daca vreti sa mai continui.Cine vrea sa imi spuna personal ceva(sau daca

il vrea pur si simplu) asta e id-ul meu : [email protected]