Teza De An Cigolea.docx

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI

Facultatea Inginerie Economică și Business Departamentul Economie și Management

TEZĂ DE AN

LA DISCIPLINA: “Analiza activității economico-financiare” TEMA: “Analiza creanțelor și datoriilor pe termen scurt” “Analysis of short-term receivables and debts”

Autor: Cigolea Ana, studentă Gr. C-151 f/r

Coordonator științific: dr. hab., prof. univ. Manole Tatiana

Chișinău 2019

Cuprins Introducere........................................................................................................3 Capitolul 1. ASPECTELE CREANŢELOR ŞI DATORIILOR PE TERMEN SCURT............................................................................................5 1.1 Noţiunea şi recunoaşterea creanţelor şi datoriilor pe termen scurt.....5 1.2 Clasificarea şi evaluarea creanţelor şi datoriilor pe termen scurt.....16 1.3 Concluzii la capitotul 1.....................................................................22 Capitolul 2. ANALIZA CREANŢELOR ŞI DATORIILOR PE TERMEN SCURT.............................................................................................................23 2.1 Analiza dinamicii şi structura creanţelor şi datoriilor pe termen scurt...................................................................................................................23 2.2 Analiza lichidităţii şi solvabilităţii....................................................27 2.3 Concluzii şi recomandări la capitolul 2.............................................34 Concluzii...........................................................................................................36 Bibliografie.......................................................................................................37

Introducere Actualitatea temei. Activitatea oricărei entități generează un sistem complex și variat de relații economice și juridice cu cumparătorii de produse și mărfuri livrate, beneficiarii de servicii prestate, personalul angajat, bugetul de stat privind plata impozitelor și taxelor, alte persoane juridice și fizice. În cadrul activităţii economice a entităţii se formează un sistem complex şi diversificat de rapoarte patrimoniale, care reflectă schimbări în forma de existenţă a acestuia, având loc formarea unor datorii. Bunurile materiale fabricate, lucrările efectuate şi serviciile prestate sunt necesare satisfacerii nevoilor de ordin economic şi social, şi sunt asigurate de activitatea economico–financiară, revenindu-i rolul cel mai important procesului de producţie. Economia concurenţială funcţionează ca un mecanism cu ajutorul căruia se realizează un ansamblu coerent de schimbări ale acestor valori. Activitatea de producţie este influenţată de procesul de producţie în sine, cât şi de ansamblul relaţiilor cu persoanele terţe, şi anume: egenţi economici, bănci comerciale, salariaţi şi statul, suportul acestor relaţii constau în fluxul de valori ce se produc. În acest caz, una dintre părţile contractante oferă bunuri sau servicii spre vânzare, conferindu-i-se numele de vânzător, iar cel care emite contravaloarea bunurilor şi serviciilor, obţine numele de cumpărător, astfel, are loc un flux real de bunuri si servicii, iar ca rezultat, se înregistrează un flux financiar de valori de schimb, sub formă de bani. Totuşi, aceste fluxuri nu se înregistrează întotdeauna în acelaşi moment, astfel, părţile contractante, în unele cazuri, oferă bunul sau serviciul, urmând ca achitarea să se efectuieze ulterior, pe baza facturii fiscale. Astfel, în cadrul relaţiilor economice, fluxurile de valori se produc în momente diferite, atunci se crează datorii pentru beneficiar şi creanţă pentru prestator. În condiţiile economiei de piaţă, contabilitatea este sesizată pentru ca să asigure cu informaţie în scopul măsurării, evaluării, cunoașterii, gestiunii și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor fizice și juridice, în care scop trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice și alți utilizatori. Importanţa analizei creanţelor şi datoriilor pe termen scurt. Importanţa analizei creanţelor şi a datoriilor pe termen scurt sunt necesare pentru prevenirea creşterii excesive a acestora, ceea ce duce la micşorarea încasărilor şi apariţia creanţelor dubioase ce pot contrabalansa în întregime profitul întreprinderii. Problema comparabilităţii creanţelor şi

datoriilor rămâne a fi actuală. În practica analitică mondială, contrapunerea creanţelor şi datoriilor entităţii este un procedeu obişnuit şi destul de răspândit. Obiectul. Conţinutul şi structura generală a creanţelor şi datoriilor, criterii de recunoaştere şi evaluare a creanţelor şi datoriilor curente în contabilitate, decontărilor comerciale: furnizori – clienţi, salariale şi sociale, cu bugetul statului, în cadrul grupului şi cu acţionarii, privind ajustările deprecierii creanţelor.

Scopul. Analiza şi controlul, cercetarea şi dezvoltarea noilor căi pentru elaborarea unei strategii progresive şi sigure. Capitolul 1. Aspectele creanţelor şi datoriilor pe termen scurt. În acest capitol se examinează caracteristica creanţelor şi datoriilor pe termen scurt, componenţa, precum şi evaluarea şi constatarea acestora în conformitate cu Legislaţia în vigoare. Capitolul 2. Analiza creanţelor şi a datoriilor pe termen scurt. Aici se face referire la prezentarea şi analiza lichidităţii şi solvabilităţii entităţii cu aplicarea unor coeficienţi speciali este efectuată integral în baza unei asemenea comparaţii.

Capitolul 1. Aspectele creanţelor şi datoriilor pe termen scurt 1.1 Noţiunea şi recunoaşterea creanţelor şi datoriilor pe termen scurt Creanţele reprezintă drepturi juridice ale întreprinderii de a primi la scadenţa stabilită în contracte o sumă de bani sau alte valori de la peroane fizice sau juridice. Ele constituie o parte a activelor şi se înregistrează în capitolul unu şi doi al Bilanţului contabil. Creanţele se evaluează la valoarea nominală. Creanţele în valută străină se înregistrează pe cont în valută naţională la cursul de schimb valutar stabilit la data apariţiei acestora. Componenţa, modul de formare şi stingerea creanţelor sunt reglementate de prevederile S.N.C. 5 „Prezentarea rapoartelor financiare”, 17 „Contabilitatea arendei (leasingului)”, S.N.C. 18 „Venitul”. Creanţele comerciale reprezintă obligaţiile persoanelor fizice sau juridice faţă de întreprindere pentru produsele fabricate, mărfurile vîndute şi serviciile prestate. Creanţele comerciale apar atunci când momentul realizării produselor sau prestării serviciilor nu coincide cu momentul încasării mijloacelor băneşti. Evidenţa analitică a creanţelor comerciale se ţine pe fiecare debitor, pe termeni de formare şi de achitare a creanţelor. Evidenţa sintetică a creanţelor comerciale se ţine în conturile de activ 221 „Creanţe comerciale”, 223 „Creanţe ale părţilor afiliate”. În debitul acestor conturi se reflectă valoarea produselor fabricate, mărfurilor vândute şi serviciilor prestate cu achitare ulterioară, inclusiv TVA, iar în credit – achitarea acestei valori. Soldurile acestor conturi sunt debitoare şi reprezintă mărimea creanţelor pe termen scurt la finele perioadei de gestiune şi se reflectă în capitolul doi al Bilanţului contabil. Creanţele constituie o parte a activelor care trebuie achitate întreprinderii de către alte persoane fizice şi juridice lascadenţa stabilită prin condiţiile contractului, cambiei sau altor acte normative.În cadrul întreprinderii de regulă creanţa provine dintr-un contract de vînzare, de credit, din obligaţii legale precum plata unor impozite şi taxe etc. Creanţa este garantată de bunuri mobile şi imobile sau cu drepturi reale care intră în patrimoniul debitorului. Totodată creanţa poate fi cedată altei persoane fizice şi juridice căreia titularul sau deţinătorul său îi este debitor. Creanţele se pot distinge după gradul de lichiditate şi după caracterul comercial sau financiar. După gradul de lichiditate, creanţele pot fi: - creanţe pe termen lung, al căror termen de achitare este mai mare de un an; - creanţe pe termen scurt, al căror termen de achitare este mai mic de un an.

Creanţele pe termen scurt reprezintă active ale întreprinderii, rezultate în urma tranzacţiilor cu persoane juridice şi fizice, relaţii în urma cărora întreprinderea a livrat un bun economic, a prestat un serviciu sau a executat o lucrare, şi pentru care trebuie să primească un echivalent valoric sau contra prestaţie, într-o perioadă de timp de pînă la un an. Pot fi constatate ca active creanţele în cazul cînd se respectă următoarele cerinţe: - sînt controlate de întreprinderea rezultat al evenimentelor anterioare (în baza drepturilor juridice asupra acestora); - există o certitudine întemeiată că pe viitor acestea vor aduce avantaje economice; - valoarea lor poate fi determinată cu un grad înalt de certitudine. Unul din principiile de bază ale contabilităţii creanţelor constă în faptul că operaţiile economice legate de livrarea produselor, mărfurilor, executarea serviciilor se înregistrează în contabilitate în baza documentelor comerciale şi de decontare justificative. Creanţele întreprinderii se reflectă în contabilitate la valoarea lor nominală. Creanţele în valută străină se înregistrează şi se reflectă în rapoarte financiare în valută naţională la cursul de schimb valutar la data apariţieiacestora. Componenţa, modul de formare şi stingere a creanţelor pe termen scurt sunt reglementate de prevederile SNC 5 „Prezentarea rapoartelor financiare”, SNC 17 „Contabilitatea arendei”, SNC 18 „Venitul”. Creanţele întreprinderii se clasifică după diverse criterii: 1) După natura operaţiilor pe care le generează: a) creanţe comerciale; b) creanţe financiare; c) alte creanţe. 2) După conţinutul economic şi obiectul creanţelor: a) creanţe asupra clienţilor pentru produsele vîndute, lucrări executate şi servicii prestate, b) creanţe asupra furnizorilor generate de avansurile şi acordurile anticipate de către cumpărător; c) diverse creanţe asupra debitorilor provenite din operaţiile necomerciale; 3) În funcţie de termenul de încasare: a) creanţe de încasat pe termen lung (peste 5 ani); b) creanţe de încasat la termen mijlociu (între 1 şi 5 ani); c) creanţe de încasat la termen scurt (mai puţin de un an).

4) În funcţie de moneda în care se formează: a) creanţe în lei (clienţi interni); b) creanţe în devize (clienţi externi). 5) În funcţie de raporturile avute cu societăţile: a) creanţe asupra societăţilor din cadrul grupului b) creanţe din afara grupului. 6) După conţinutul economic deosebim: a) Creanţele comerciale reprezintă aceea parte a creanţelor care apare în cazul cînd momentul transmiterii cătrecumpărători a drepturilor de proprietate asupra produselor, mărfurilor şi altor active livrate, precum şi cel al prestării deservicii nu coincide cu momentul achitării acestora. Din categoria creanţelor comerciale fac parte: - creanţele rezultate din vânzarea de bunuri, prestarea de servicii sau e f e c t u a r e a l u c r ă r i l o r c e f a c o b i e c t u l d e a c t i v i t a t e a l întreprinderii; - creanţe legate de lipsurile de bunuri de natura stocurilor sau de altă natură, descoperite la efectuarea recepţiei acestora. b) Creanţele cu bugetul faţă de întreprindere apar ca urmare a diferenţelor dintre sumele calculate şi achitate la bugetale impozitelor şi taxelor a căror mod de administrare şi de contabilizare are un aspect complex. Situaţiile de apariţie a creanţelor sînt în dependenţă de specificul operaţiilor economice, tipul impozitelor şi cuprinde: - impozitul pe venit plătit în plus, achitat în avans în decursul anului reţinut la sursa de plată, plătit în cursul anului în străinătate, reţinut în cazul plăţii anticipate a dividendelor intermediare; - TVA pentru trecerea în cont, TVA de recuperat, TVA calculată de la avansurile primite; - accizele aferente procurărilor pentru trecerea ulterioară în cont; - altor impozite şi taxe republicane şi locale achitate în avans sau plătite în plus. Creanţele personalului reprezintă datorii ale angajaţilor faţă de întreprindere şi apar în urma: - acordării avansurilor spre decontare; - procurări de către angajaţi a mărfurilor cu achitarea în rate; - recuperările către gestionari a daunei materiale cauzate; - alte datorii cum ar fi: pensiile alimentare şi alte titluri executorii privind plăţile efectuate în folosul angajaţilor pentru serviciile consumate.

Creanţele privind veniturile calculate reprezintă suma datoare î n t r e p i n d e r i i a f e r e n t e v e n i t u r i l o r c a r e s î n t determinate în baza contractelor încheiate sau legislaţiei în vigoare. Veniturile calculate ale întreprinderii sunt: - veniturile privind arenda; - veniturile privind dobînzile şi redevenţele calculate; - veniturile privind dividendele calculate; - alte venituri. În afară de creanţele comerciale, ale bugetului, ale personalului, privind veniturile calculate, în procesul activităţii economice a întreprinderii apar şi alte creanţe cum ar fi: a) creanţe privind recuperarea pierderilor; b) creanţe ale organelor de asigurări sociale; c) creanţe privind reclamaţiile înaintate şi recunoscute; d)creanţe ale băncilor; e)creanţe privind alte operaţii. Creanţele privind recuperarea pierderilor reprezintă suma despăgubirilor calculate de la companiile de asigurări, ca urmare a apariţiei cazului de risc asigurat de întreprindere. Creanţele organelor de asigurări sociale apar în urma depăşirilor sumei virate Casei Naţionale de Asigurări Sociale asupra sumei calculate, precum şi în cazul plăţilor excedentare a sumelor cuvenite din bugetul asigurărilor sociale, efectuate de întreprindere salariaţilor proprii. Creanţele privind reclamaţiile apar în cazul prezentării unor pretenţii: - furnizorilor şi antreprenorilor pentru încălcarea clauzelor contractuale; - organelor bancare şi financiare pentru virarea greşită a banilor în cont; - organelor de control de stat pentru amenzi şi taxe calculate în mod neîntemeiat. Creanţele băncilor comerciale pot apărea în cazul virării greşite a mijloacelor băneşti în documente de decontare ale plătitorului. Pot fi constatate ca creanţe ale băncilor comerciale, suma mijloacelor băneşti virate pentru procurarea şi vînzarea valutei străine. În general, prin noţiunea de creanţă se înţelege dreptul creditorului de a primi la un anumit termen o sumă de bani sau alte bunuri economice ce sunt elemente patrimoniale de activ care iau naştere la avansarea temporară a unor bunuri sau valori altor persoane fizice sau juridice şi se lichidează la încasarea lor. Relaţiile cu clienţii şi cumpărătorii ocupă un loc central în activitatea întreprinderii. Ele ţin de livrarea de produse, de acordarea de servicii şi îmbracă forma unor drepturi de creanţă faţă de clienţi. Aceste creanţe pot fi divizate în grupe, în funcţie de

termenul de apariţie şi cel de achitare. Grupele date cuprind creanţe cu termen de achitare neatins, cu termen expirat pînă la o lună, cu termen expirat de la o lună la 2 luni, de la 2 luni pînă la 3 luni, peste 3 luni. Aceste termene de achitare pot fi stabilite de sine stătător de către întreprindere, în dependenţă de caracterul activităţii. Această clasificare a creanţelor comerciale permite efectuarea unei analize eficiente a debitorilor şi luarea unor decizii corespunzătoare. Decontările clienţilor şi cumpărătorilor, rareori au loc concomitent cu expedierea produselor, mărfurilor, prestarea serviciilor. În aceste condiţii furnizorul are dreptul unei creanţe asupra cumpărătorului. Livrarea produselor şi prestarea serviciilor, în urma cărora apar creanţele comerciale se efectuează în baza următoarelor documente primare: - factura fiscală; - factura de expediţie; - proces – verbal de primire predare a serviciilor; - ordinul de plată; - proces – verbal de inventariere, etc. Pentru generalizarea informaţiei privind existenţa, formarea şi achitarea creanţelor cu o durată nu mai mare de un an, aferente decontărilor cu cumpărătorii şi clienţii pentru produsele (mărfurile) livrate, serviciile prestate şi avansurile, acordate pot fi utilizate următoarele conturi sintetice din grupa 22 „Creanţe comerciale şi calculate”: 221 „Creanţe comerciale”, 222 „Corecţii (provizioane) privind creanţele compromise”, 223 „Creanţe ale părţilor afiliate”, 224 „Avansuri acordate curente”. Contul de activ 221 „Creanţe comerciale” este destinat pentru înregistrarea valorii contractuale, a produselor livrate şi serviciilor prestate, incusiv TVA. În debitul acestor conturi se reflectă formarea creanţelor pe termen scurt aferente facturilor comerciale, iar în credit este înregistrată achitarea lor. Soldul conturilor este debitor şi reprezintă sumele datorate de cumpărători şi clienţi la finele perioadei de gestiune. Evidenţa analitică acreanţelor pe termen scurt aferentă facturilor comerciale se ţine pe fiecare debitor, pe termenele de formare şi de achitare. Pentru înregistrarea creanţelor pot fi întocmite următoarele formule contabile: 1. Reflectarea creanţelor produselor vîndute în baza documentelor de plată fără TVA şi accize: DT 221 „Creanţe comerciale” CT 611 „Venituri din vânzări” 2. Reflectarea sumei TVA, care urmează a fi primită de la cumpărător: DT 221 „Creanţe comerciale”

CT 534 „Datorii faţă de buget” 3. Reflectarea diferenţelor de curs valutar favorabile aferente creanţelor în valută străină la finele perioadei degestiune: DT 221 „Creanţe comerciale” CT 622 “Venituri financiare” Pentru stingerea creanţelor pot fi întocmite următoarele formule contabile: 1.Încasarea creanţelor pe termen scurt aferente facturilor comerciale: DT 241 “Casa” DT 242 “Conturi curente în monedă naţională” DT 243 “Conturi curente în valută străină” CT 221 „Creanţe comerciale” La formarea creanţelor comerciale se întocmesc formulele contabile: Debit conturile 221 „Creanţe comerciale”, 223 „Creanţe ale părţilor afiliate” – la valoarea de vânzare a produselor, mărfurilor, serviciilor, inclusiv TVA. Credit contul 611 „Venituri din vânzări”– la suma venitului obţinut din vînzarea mărfurilor, prestarea serviciilor fără TVA. Credit contul 534 „Datorii faţă de buget”– la suma TVA Achitarea creanţelor comerciale se înregistrează prin formulele contabile: a) achitarea creanţelor cu mijloace băneşti: Debit conturile 241 „Casa”, 242 „Conturi curente în monedă naţională”, 243 „Conturi curente în valută străină”, Credit conturile 221 „Creanţe comerciale”, 223 „Creanţe ale părţilor afiliate” b) achitarea creanţelor prin schimb cu alte active: Debit conturile 111 „Imobilizări necorporale în curs de execuţie”, 123 „Mijloace fixe”, 211 „Materiale”, 213 „Obiecte de mică valoare şi scurtă durată”, 217 „Mărfuri”; Credit contul 221 „Creanţe comerciale”,223 „Creanţe ale părţilor afiliate”.

Diferenţele de curs valutar obţinute din reevaluarea soldului creanţelor pe termen scurt exprimate în valută străină la sfîrşitul perioadei de gestiune se reflectă prin formulele contabile: a) diferenţele nefavorabile de curs valutar: Debit contul 722 „Cheltuieli financiare”; Credit conturile 221 „Creanţe comerciale”, 223 „Creanţe ale părţilor afiliate” . b) diferenţele favorabile de curs valutar: Debit conturile 221 „Creanţe comerciale”, 223 „Creanţe ale părţilor afiliate”; Credit contul 622 „Venituri financiare”. Returnarea mărfurilor de către cumpărători şi acordarea reducerilor de preţ acestora se reflectă prin formula contabilă (la suma fără TVA): Debit contul 822 „Costuri indirecte aferente contractelor de construcţie ” Credit conturile 221 „Creanţe comerciale”, 223 „Creanţe ale părţilor afiliate” Stingerea creanţelor comerciale pe termen scurt pe seama avansurilor primite se reflectă prin formula: Debit conturile 523 „Avansuri primite curente”; Credit conturile 221 „Creanţe comerciale”, 223 „Creanţe ale părţilor afiliate”. Stingerea creanţelor comerciale pe termen scurt pe seama datoriilor pe termen scurt faţă de furnizori şi antreprenori: Debit conturile 521 „Datorii comerciale curente”, 522 „Datorii curente faţă de părţile afiliate”; Credit conturile 221 „Creanţe comerciale”, 223 „Creanţe ale părţilor afiliate”. Decontarea creanţelor comerciale dubioase pe termen scurt se reflectă prin formulele contabile: a) din contul rezervei create: Debit contul 222 „Corecţii (provizioane) privind creanţele compromise”; Credit conturile 221 „Creanţe comerciale”, 223 „Creanţe ale părţilor afiliate”.

b) fără crearea rezervei: Debit contul 712 „Cheltuieli de distribuire”; Credit conturile 221 „Creanţe comerciale”, 223 „Creanţe ale părţilor afiliate”. Pentru evidenţa avansurilor acordate pe un termen nu mai mare de un an în contul achiziţionării ulterioare a activelor este destinat contul de activ 224 “Avansuri acordate curente”. În debitul acestui cont se reflectă acordarea avansurilor pe termen scurt, iar în credit – sumele avansurilor utilizate pentru stingerea datoriilor faţă de furnizori sau antreprenori. Soldul acestui cont este debitor şi reprezintă sumele avansurilor acordate, dar încă neutilizate la finele perioadei de gestiune şi se reflectă în capitolul doi al Bilanţului contabil. La acordarea avansurilor se întocmeşte formula contabilă: Debit contul 224 „Avansuri acordate curente”; Credit conturile 241 „Casa”, 242 „Conturi curente în monedă naţională”, 243 „Conturi curente în valută străină”. Utilizarea avansului pentru stingerea datoriilor faţă de furnizori se reflectă prin formula contabilă: Debit conturile 521 „Datorii comerciale curente”, 522 „Datorii curente faţă de părţile afiliate”; Credit contul 224 „Avansuri acordate curente”. La restituirea avansurilor pentru care nu s-a efectuat livrarea mărfurilor sau prestarea serviciilor: Debit conturile 241 „Casa”, 242 „Conturi curente în monedă naţională”, 243 „Conturi curente în valută străină”; Credit contul 224 „Avansuri acordate curente”. Diferenţele de curs valutar rezultate din reevaluarea soldului avansurilor pe termen scurt acordate în valută străină efectuată la finele perioadei de gestiune se reflectă prin formulele contabile: a) diferenţele nefavorabile de curs valutar:

Debit contul 722 „Cheltuieli financiare”; Credit contul 224 „Avansuri acordate curente”. b) la diferenţele favorabile de curs valutar: Debit contul 224 „Avansuri acordate curente”; Credit contul 622 „Venituri financiare”. Creanţele dubioase sau creanţele compromise se stabilesc în urma efectuării inventarierii creanţelor şi datoriilor în conformitate cu prevederile Regulamentului cu privire la modul de efectuare a inventarierii aprobat prin Ordinul Ministerului de Finanţe nr. 27 din 28.04.2014. Documentele necesare pentru decontarea creanţelor compromise sînt: 

lista de inventariere a creanţelor şi datoriilor;



procesul-verbal privind rezultatele inventarierii;



ordinul conducătorului întreprinderii;



confirmarea organului de drept privind nerambursarea datoriei (este necesară pentru deducerea creanţei în scopuri fiscale).

Calificarea datoriei drept compromisă, în cazurile specificate mai sus, are loc doar în baza documentului corespunzător prin care se confirmă apariţia circumstanţei respective de implicare într-o formă juridică în condiţiile legii. Termenul de prescripţie începe sa curgă de la data cînd obligaţia devine exigibilă, adică odată cu expirarea termenului de scadenţă. Rezervele privind creanţele dubioase se formează din contul cheltuielilor comerciale concomitent cu constatarea veniturilor şi cheltuielilor din vînzări. La decontarea creanţelor compromise din contul rezervei create în acest scop se întocmeşte formula contabilă: Debit conturile 222 „Corecţii (provizioane) privind creanţele compromise”; Credit contul 221 „Creanţe comerciale”. Restabilirea creanţelor anterior declarate ca compromise se reflectă prin formula contabilă:

Debit contul 221 „Creanţe comerciale”; Credit contul 222 „Corecţii (provizioane) privind creanţele compromise”. În conformitate cu p. (1) art. 116 al Codului Fiscal se permite trecerea în cont a sumei TVA achitate aferente livrării efectuate care ulterior a fost declarată drept datorie compromisă conform legislaţiei. Astfel, modul de reflectare a TVA aferent creanţelor dubioase în contabilitate depinde de faptul dacă creanţa este recunoscută ca datorie compromisă în scopuri fiscale sau nu, şi anume de faptul dacă se îndeplinesc condiţiile prevăzute de alineatul (1) art. 31 al Codului Fiscal (existenţa confirmării organului de drept privind nerambursarea datoriei). În primul caz suma TVA aferentă creanţelor dubioase se trece în cont prin stornare (înregistrare cu semnul „minus”): Debit contul 221 „Creanţe comerciale”; Credit contul 534 „Datorii faţă de bugetul”. În caz contrar (lipsa confirmării sus-numite) suma TVA aferentă creanţelor dubioase se raportează la cheltuieli fără dreptul de deducere în scopuri fiscale a acestor cheltuieli: Debit contul 713 „Cheltuieli administrative”; Credit contul 221 „Creanţe comerciale”. Datoriile pe termen scurt reprezintă surse de finanţare externe, puse la dispoziţia societăţii şi care trebuiesc achitate într-un termen de maxim 12 luni. Datoriile pe termen scurt includ: 

imprumuturi din emisiunea de obligatiuni;



sume datorate institutiilor de credit;



avansuri incasate in contul comenzilor;



datorii comerciale (furnizori);



efecte de comert de platit (cambii, bilete la ordin, cecuri);



sume datorate entitatilor afiliate. In ceea ce priveste împrumuturile clasificate ca datorii pe termen scurt, dacă urmatoarele evenimente au loc între finalul perioadei de raportare şi data când situaţiile

financiare sunt autorizate pentru emitere, acele evenimente sunt prezentate ca evenimente ce nu conduc la ajustarea situaţiilor financiare: 1.

refinanțarea pe termen lung;

2.

rectificarea unei încălcări a unui acord de împrumut pe termen lung;

3.

acordarea de către creditor a unei perioade de graţie pentru a rectifica o abatere dintr‐ un acord de împrumut pe termen lung, care se termină la cel puţin douăsprezece luni după perioada de raportare.

Datoriile comerciale reprezintă angajamentele de plată ale întreprinderii faţă de furnizori, antreprenori şi alţi creditori privind facturile comerciale pentru materialele procurate, serviciile acordate şi avansurile primite. Datoriile se reflectă în conturile contabile şi în bilanţul contabil atunci cînd există probabilitatea retragerii resurselor (mijloacelor băneşti, activelor proprii) care sînt purtători de avantaje economice, ceea ce va constitui rezultatul constatării datoriilor în cauză, iar suma la care se constată datoriile poate fi măsurată veridic. Aşadar, intrările gratuite nu provoacă retragerea resurselor şi respectiv apariţia datoriilor. Conturile din clasa 5 “Datorii curente” sînt destinate generalizarii informatiei privind existenta si modificarea datoriilor curente care cuprind: datoriile financiare, comerciale, calculate si alte datorii curente. Conturile din grupa 51 “Datorii financiare curente” sînt destinate generalizarii informatiei privind existenta si modificarea datoriilor financiare curente ale entitatii. Componenta, modul de recunoastere, evaluare si contabilizare a datoriilor financiare curente sînt reglementate de SNC “Capital propriu si datorii” si alte standarde de contabilitate. Contul 511 “Credite bancare pe termen scurt” Contul 512 “Împrumuturi pe termen scurt” Conturile din grupa 52 “Datorii comerciale curente” sînt destinate generalizarii informatiei privind existenta si modificarea datoriilor comerciale curente ale entitatii. Componenta, modul de recunoastere, evaluare si contabilizare a datoriilor comerciale curente sînt reglementate de SNC “Capital propriu si datorii”, “Contracte de leasing”, “Parti afiliate si contracte de societate civila”, “Diferente de curs valutar si de suma” si alte standarde de contabilitate. Contul 521 “Datorii comerciale curente” Contul 522 “Datorii curente fata de partile afiliate”

Contul 523 “Avansuri primite curente” Conturile din grupa 53 “Datorii calculate curente” sînt destinate generalizarii informatiei privind existenta si modificarea datoriilor calculate curente ale entitatii. Componenta, modul de recunoastere, evaluare si contabilizare a datoriilor calculate curente sînt reglementate de SNC “Capital propriu si datorii”, ”Contracte de leasing” si alte standarde de contabilitate. Contul 531 “Datorii fata de personal privind retribuirea muncii” Contul 532 “Datorii fata de personal privind alte operatii” Contul 533 “Datorii privind asigurarile sociale si medicale” Contul 534 “Datorii fata de buget” Contul 535 “Venituri anticipate curente” Contul 536 “Datorii fata de proprietari” Contul 537 “Finantari si încasari cu destinatie speciala curente” Contul 538 “Provizioane curente” Conturile din grupa 54 “Alte datorii curente” sînt destinate generalizarii informatiei privind existenta si modificarea altor datorii curente ale entitatii. Componenta, modul de recunoastere, evaluare si contabilizare a altor datorii curente sînt reglementate de SNC “Capital propriu si datorii”, “Contracte de leasing” si alte standarde de contabilitate. Contul 541 “Datorii preliminate”; Contul 542 “Datorii privind asigurarea bunurilor si a persoanelor”; Contul 543 “Datorii curente privind bunurile primite în gestiune economica”; Contul 544 “Alte datorii curente”. 1.2 Clasificarea şi evaluarea creanţelor şi datoriilor pe termen scurt În practica economică se întîlnesc diverse feluri de creanţe, care se clasifică după următoarele criterii: 

conţinutul economic;



termenul de achitare;



gradul de asociere.

După conţinutul economic, creanţele se împart în: a) comerciale; b) privind avansurile acordate; c) ale bugetului (datoriile bugetului faţă de întreprindere); d) ale personalului (datoriile personalului faţă de întreprindere pentru împrumuturi, avansuri, mărfuri); e) privind veniturile calculate (datoriile persoanelor fizice sau juridice pentru dividendele calculate, arenda, locaţiunea ş.a.). După termenul de achitare, se deosebesc: a)

creanţe pe termen lung (cu termen de stingere mai mare de un an);

b)

creanţe pe termen scurt (termen de stingere mai mică de un an).

După gradul de asociere, se deosebesc: a)

creanţe ale părţilor nelegate;

b)

creanţe ale părţilor legate (ale întreprinderilor asociate, ale întreprinderilor-fiice).

Pentru generalizarea informaţiei privind existenţa, formarea şi achitarea creanţelor cu o durată nu mai mare de un an, aferente decontărilor cu cumpărătorii şi clienţii pentru produsele (mărfurile) livrate, serviciile prestate şi avansurile, acordate pot fi utilizate următoarele conturi sintetice din grupa 22 „Creanţe comerciale şi calculate”: 221 „Creanţe comerciale”; 222 „Corecţii (provizioane) privind creanţele compromise”; 223 „Creanţe ale părţilor afiliate”: 224 „Avansuri acordate curente”. Contul de activ 221 „Creanţe comerciale” este destinat pentru înregistrarea valorii contractuale, a produselor livrate şi serviciilor prestate, incusiv TVA.

Contul 222 „Corecţii (provizioane) privind creanţele compromise” este destinat pentru reflectarea rezervelor pentru creanţele dubioase. Acest cont este de pasiv şi de aceea în credit se reflectă formarea rezervei privind creanţele dubioase, iar în debit utilizarea ei pentru decontarea sumelor creanţelor dubioase. Soldul acestui cont este creditor şi reprezintă suma rezervelor neutilizate la finele perioadei de gestiune şi se reflectă în capitolul doi al Bilanţului contabil cu semnul „minus”. Necesitatea creării acestor rezerve decurge din principiile prudenţei şi concordanţei de constatare a veniturilor şi cheltuielilor, iar scopul creării acestora este compensarea pierderilor posibile ce pot fi obţinute de întreprindere în rezultatul neachitării creanţelor de către cumpărători pentru mărfurile vîndute şi serviciile prestate. Aceste creanţe se mai numesc creanţe dubioase. Creanţa se consideră dubioasă dacă termenul de prescripţie a acesteia a expirat şi ea nu are acoperire garantată. Termenul general de prescripţie este stabilit de Codul civil (Legea Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2015) şi constituie 3 ani. Totodată, mai este stabilit termenul de prescripţie special egal cu 6 luni care se aplică pentru: 1. încasarea penalităţii; 2. viciile ascunse ale bunului vîndut; 3. viciile lucrărilor executate în baza contractului de deservire curenta a persoanelor; 4. litigiile ce izvorăsc din contractul de transport. În scopuri de impozitare, creanţa se consideră dubioasă dacă corespunde condiţiilor stabilite în punctul 32 art. 5 din Codul fiscală, şi anume în cazurile în care: 1. agentul economic lichidat nu are succesor de drepturi; 2. persoana juridică sau fizică care desfăşoară activitate de întreprinzător, declarată insolvabilă, nu are bunuri; 3. persoana fizică care nu desfăşoară activitate de întreprinzător şi gospodăria ţărănească (de fermier) sau întreprinzătorul individual nu are, în decurs de 2 ani din ziua apariţiei datoriei, bunuri sau este în insuficienţă de bunuri ce ar putea fi percepute în vederea stingerii acestei datorii; 4. persoana fizică a decedat şi nu mai există persoane obligate prin lege să onoreze obligaţiile acesteia;

5. persoana fizică, inclusiv membrii gospodăriei ţărăneşti (de fermier) sau întreprinzătorul individual, care şi-a părăsit domiciliul nu poate fi găsită în decursul termenului de prescripţie stabilit de legislaţia civilă; 6. există actul respectiv al instanţei de judecată sau al Departamentului de executare a deciziilor judecătoreşti (decizie, încheiere sau alt document prevăzut de legislaţia în vigoare) potrivit căruia perceperea datoriei nu este posibilă. Datoriile reprezintă surse străine de finanţare a activelor întreprinderii. În contabilitate şi în rapoartele financiare datoriile se clasifică după următoarele criterii: După conţinutul economic: 

datorii financiare;



datorii comerciale;



datorii calculate.

După termenul de achitare: 

datorii pe termen lung;



datorii pe termen scurt.

După modul de achitare: 

datorii convertibile, achitarea cărora poate fi efectuată prin cedarea unei părţi din capitalul statutar (acţiuni sau cote de participaţie);



datorii neconvertibile, achitarea cărora se efectuează prin alte mijloace şi nu prevede cedarea unei părţi din capitalul statutar. Datoriile întreprinderii pot fi exprimate în valută naţională – la provenienţa lor din

interiorul ţării sau în valută străină – la provenienţa lor de peste hotarele ţării. Datoriile pot fi reflectate în contracte, documente primare de achiziţie a mărfurilor în valută străină, însă la reflectarea datoriilor în conturile contabile şi rapoartele financiare acestea trebuie să fie exprimate numai în valută naţională. Datoriile exprimate în valută străină din momentul apariţiei pînă la momentul achitării lor pot genera venituri – în cazul diferenţelor favorabile de curs valutar, ori pierderi – în urma diferenţelor nefavorabile.

Conform planului de conturi contabile pentru evidenţa datoriilor pe termen scurt sînt destinate conturile clasei 5 “Datorii pe termen scurt” şi pentru evidenţa datoriilor pe termen lung – conturile clasei 4 “Datorii pe termen lung”. Soldurile acestor conturi la sfîrşitul perioadei de gestiune se reflectă în compartimentele 4 şi 5 ale Bilanţului contabil cu aceiaşi denumire. Datoriile financiare includ datoriile care apar în legătură cu procurarea capitalului atras. Capitalul atras îl constituie mijloacele primite în valută naţională şi străină primite de către întreprindere de la persoane fizice şi/sau juridice, pe un termen stabilit şi pentru o plată anumită. Datoriile financiare reprezintă o sursă străină de finanţare a întreprinderii şi cuprind: 

Creditele bancare. Acestea pot fi primite de la bănci în baza contractului încheiat între întreprindere şi aceasta instituţie financiară;



Împrumuturile. Împrumuturile pot fi primite de la întreprinderi (părţi legate şi nelegate), persoane fizice, personalul întreprinderii. Modul de creditare, de primire şi rambursare a creditelor bancare este reglementat de

contractele de credit şi actele normative în vigoare. În dependenţă de termenul rambursării, creditele şi împrumuturile pot fi: 

pe termen scurt, al căror termen de achitare este nu mai mare de un an calendaristic;



pe termen lung, cu termen de achitare mai mare de un an calendaristic. Pentru evidenţa creditelor bancare pe termen scurt şi lung sînt destinate respectiv

conturile: 511 “Credite bancare pe termen scurt”; 512 “Credite bancare pe termen scurt pentru salariaţi”; 411 “Credite bancare pe termen lung”; 412 “Credite bancare pe termen lung pentru salariaţi”, Pentru evidenţa împrumuturilor pe termen scurt şi lung sînt utilizate respectiv conturile: 513 “Împrumuturi pe termen scurt”; 413 “Împrumuturi pe termen lung”.

Aceste conturi sînt de pasiv. În credit se înregistrează sumele creditelor bancare şi împrumuturile primite, mărimea dobînzilor calculate aferente acestora. În debit, rambursarea creditelor şi împrumuturilor. Soldul conturilor este creditor şi reprezintă mărimea datoriilor întreprinderii faţă de bănci, alţi creditori la un moment dat. La primirea creditelor bancare se întocmesc formulele contabile: Debit conturile: 241 “Casa”, 242 “Conturi curente în valută naţională”, 243 “Conturi curente în valută străină”; Credit conturile: 411 “Credite bancare pe termen lung”, 412 “Credite bancare pe termen lung pentru salariaţi”, 511 “Credite bancare pe termen scurt”, 512 “Credite bancare pe termen scurt pentru salariaţi”. La calcularea dobînzilor pentru creditele pe termen lung şi pe termen scurt primite se întocmeşte: Debit contul 714 “Alte cheltuieli operaţionale”– atunci cînd dobînda se constată ca cheltuieli ale perioadei (conform metodei recomandate de SNC 23 “Cheltuieli privind împrumuturile”); Debit conturile 111 “Active nemateriale”, 112 “Active nemateriale în curs de execuţie”, 121 “Active materiale în curs de execuţie”, 211 “Materiale” – în cazul capitalizării dobînzilor în valoarea dobînzilor (conform metodei alternative admisibile stabilite de SNC 23); Credit conturilor 511 “Credite bancare pe termen scurt”, 512 “Credite bancare pe termen scurt pentru slariaţi”. Primirea împrumuturilor de la întreprinderi sau persoane fizice se reflectă prin formula contabilă: Debit conturile 241 “Casa”, 242 “Conturi curente în valută naţională”, 243 “Conturi curente în valută străină” – la suma împrumuturilor primite sub formă de mijloace băneşti, Debit conturile 521 “Datorii pe termen scurt privind facturile comerciale”, 522 “Datorii pe termen scurt faţă de părţile legate”, 539 “Alte datorii pe termen scurt”– la suma împrumuturilor utilizate pentru achitarea datoriilor faţă de furnizori, părţi legate, alţi creditori, Credit conturile 413 “Împrumuturi pe termen lung”, 513 “Împrumuturi pe termen scurt”.

Dobânzile privind împrumuturile primite se calculează şi se reflectă în contabilitate în acelaşi mod ca şi pentru creditele bancare: Debit contul 714 “Alte cheltuieli operaţionale” – cînd dobînzile se constată ca cheltuieli, Debit conturile 111 “Active nemateriale”, 112 “Active nemateriale în curs de execuţie”, 121 “Active materiale în curs de execuţie”, 211 “Materiale” – în cazul capitalizării sumei dobînzilor, Credit contul 513 “Împrumuturi pe termen scurt”. La finele anului de gestiune creditele şi împrumuturile pe termen lung care urmează a fi achitate pe parcursul următoarelor 12 luni se trec în categoria creditelor şi împrumuturilor pe termen scurt prin formula contabilă: Debit 411 “Credite bancare pe termen lung”, 412 “Credite bancare pe termen lung pentru salariaţi”, 511 “Credite bancare pe termen scurt”, 512 “Credite bancare pe termen scurt pentru slariaţi”, 413 “Împrumuturi pe termen lung”, 513 “Împrumuturi pe termen scurt”, Credit 241 “Casa”, 242 “Conturi curente în valută naţională”, 243 “Conturi curente în valută străină”. La achitarea creditelor şi împrumuturilor se întocmesc formulele contabile: Debit conturile 511 “Credite bancare pe termen scurt”, 512 “Credite bancare pe termen scurt pentru slariaţi”, 513 “Împrumuturi pe termen scurt”, Credit conturile 241 “Casa”, 242 “Conturi curente în valută naţională”, 243 “Conturi curente în valută străină”. 1.3 Concluzii la capitotul 1 Creanţele pe termen scurt reprezintă active ale întreprinderii, rezultate în urma tranzacţiilor cu persoane juridice şi fizice, relaţii în urma cărora întreprinderea a livrat un bun economic, a prestat un serviciu sau a executat o lucrare, şi pentru care trebuie să primească un echivalent valoric sau contra prestaţie, într-o perioadă de timp de pînă la un an. Pot fi constatate ca active creanţele în cazul cînd se respectă următoarele cerinţe:

- sînt controlate de întreprinderea rezultat al evenimentelor anterioare (în baza drepturilor juridice asupra acestora); - există o certitudine întemeiată că pe viitor acestea vor aduce avantaje economice; - valoarea lor poate fi determinată cu un grad înalt de certitudine. Datoriile financiare includ datoriile care apar în legătură cu procurarea capitalului atras. Capitalul atras îl constituie mijloacele primite în valută naţională şi străină primite de către întreprindere de la persoane fizice sau juridice, pe un termen stabilit şi pentru o plată anumită.

Capitolul 2. Analiza creanţelor şi datoriilor pe termen scurt 2.1 Analiza dinamicii şi structura creanţelor şi datoriilor pe termen scurt Analiza creanţelor poate fi efectuată în baza informaţiilor din Raportul financiar al întreprinderii şi cuprinde următoarele etape: analiza modificării valorii absolute a creanţelor pentru perioada de gestiune total şi pe componente aparte. Modificarea valorii absolute se calculează ca diferenţa dintre mărimea creanţelor la sfârşitul anului de gestiune şi mărimea lor la începutul anului. Analiza modificării mărimii relative ritmului de creştere a creanţelor în perioada de gestiune total şi pe componente. În acest scop se calculează raportul dintre mărimea creanţelor la sfârşitul anului de gestiune şi valoarea lor la începutul anului. În vederea formulării unor concluzii corecte, ritmul de creştere al creanţelor, îndeosebi a celor comerciale, trebuie să fie comparat cu ritmul de creştere al vânzărilor. Ritmul de creştere a vânzărilor urmează să depăşească ritmul de creştere a creanţelor. Analiza modificării ponderii creanţelor în valoarea totală a activelor şi în valoarea activelor curente. În acest scop se utilizează următoarele formule:

Analiza structurii creanţelor pe părţi componente, la această etapă, iniţial se calculează ponderea fiecărui tiăp de creanţă în valoarea totală a acestora de exemplu, ponderea creanţelor cumpărătorilor, personalului la începutul şi finele anului degestiune, iar apoi se determină modificarea ponderii fiecărei părţi componente. Analiza rotaţiei creanţelor pentru a trage concluzii referitor la accelerarea sau încetinirea rotaţiei creanţelor, urmează a fi calculat numărul de rotaţii şi perioada de încasare, în zile, pentru anul de gestiune şi de comparat rezultatele obţinute cu indicatorii respectivi ai anului precedent.

Accelerarea rotaţiei creanţelor se interpretează ca o tendinţă pozitivă, numărul de rotaţii se determină că raportul dintre venitul din vânzări şi valoarea medie a creanţelor.

Perioada medie de încasare durata de rotaţie exprimată în zile poate fi determinată ca raportul dintre numărul de zile în perioada analizată şi numărul de rotaţii al creanţelor în perioada respectivă sau ca raportul dintre valoarea medie a creanţelor şi venitul din vânzări pentru o zi. Analiza structurii creanţelor după caracterul de achitare a acestora. Existenţa creanţelor cu termenul expirat generează dificultăţi financiare, deoarece întreprinderea nu dispune de mijloace băneşti suficiente pentru achiziţia stocurilor, plata salariilor etc. Suplimentar la aceasta, o asemenea stopare a mijloacelor întreprinderii duce la încetinirea vitezei de rotaţie a capitalului. Majorarea ponderii creanţelor cu termenul expirat sporeşte riscurile nerambursării datoriilor debitoare şi, în final, diminuează profitul. Analiza structurii creanţelor după conţinutul economic al acestora. Un moment de mare importanţă în analiza creanţelor este clasificarea acestora după conţinutul lor economic. Conform acestui criteriu, creanţele pot fi divizate în admisibile şi inadmisibile. Creanţele comerciale inadmisibile apar ca rezultat al reţinerii plăţilor de către cumpărători peste termenele de plată stabilite sau a nerespectării de către cumpărători şi furnizori a condiţiilor contractuale, ceea duce la apariţia pretenţiilor. Totodată, la categoria acestor creanţe se referă şi datoriile angajaţilor privind restituirea pagubelor materiale. Analiza datoriilor pe termen scurt. Creşterea relativă a datoriilor are un impact dublu asupra activităţii întreprinderii. Dintr-un punct de vedere, acest fenomen este benefic, deoarece întreprinderea obţine surse suplimentare de finanţare. Din alt punct de vedere, creşterea excesivă a datoriilor este extrem de periculoasă, deoarece sporeşte riscul unui eventual faliment. Pornind de la faptul că datoriile nu poartă un caracter omogen, analiza şi gestionarea componentelor acestora se efectuează în baza diferitelor metode. Astfel, datoriile pe termen scurt reprezintă o sursă de finanţare contra plată şi nu un mijloc spontan de finanţare a activelor. Datoriile faţă de personal privind retribuirea muncii, contribuţiile la asigurările sociale, impozitele pot fi utilizate temporar în calitate de surse de finanţare gratuite, deoarece, spre deosebire de creditele bancare, nu necesită achitarea dobânzilor. Totodată, dat fiind faptul că perioada de achitare a acestor datorii este reglementată de factori externi, inclusiv de legi, modificarea cărora nu depinde de planurile şi posibilităţile întreprinderii, datoriile în cauză nu pot fi integral controlate de întreprindere.

Datoriile comerciale faţă de furnizori pentru mărfurile primite, serviciile prestate şi lucrările efectuate, precum şi avansurile pe termen lung primite în contul livrării mărfurilor, prestării serviciilor şi efectuării lucrărilor reprezintă surse spontane de finanţare, deoarece apariţia lor depinde doar de tranzacţiile efectuate. Anume acest tip de datorii prezintă cel mai mare interes din punct de vedere al analizei şi gestionării lor. În baza informaţiilor din Raportul financiar al întreprinderii putem efectua următoarele etape ale analizei datoriilor întreprinderii: 1. Analiza modificării valorii absolute a datoriilor în cursul perioadei de gestiune. În acest scop datele privind valoarea datoriilor la sfârşitul anului de gestiune curent se compară cu datele respective la începutul anului. 2. Analiza ritmului de creştere a datoriilor pentru perioada de gestiune în total şi pe componente aparte. 3. Analiza modificării ponderii datoriilor pe termen scurt în valoarea totală a surselor de finanţare şi în valoarea totală a datoriilor. În acest scop se utilizează următoarele formule:

4. Analiza structurii datoriilor pe termen scurt pe părţi componente presupune determinarea ponderii fiecărui tip de datorii în valoarea totală a acestora şi a modificării acestei ponderi în cursul anului de gestiune. În acest context vor fi calculaţi, ca minimum, următorii indicatori: - cota datoriilor financiare; - cota datoriilor comerciale; - cota datoriilor calculate. 5. Analiza rotaţiei datoriilor pe termen scurt. În acest scop se calculează numărul de rotaţii şi durata medie de regularizare a conturilor spre plată (durata de rotaţie a datoriilor în zile) pentru perioada de gestiune curentă, care se compară ulterior cu indicatorii respectivi ai perioadei precedente. Există câteva metode de determinare a indicatorilor rotaţiei datoriilor, care diferă prin modul de calcul utilizat. În particular, numărul de rotaţii ale datoriilor poate fi calculat ca raportul dintre venitul din vânzări (costul vânzărilor sau cheltuielile operaţionale cu excepţia uzurii şi amortizării, sau costul valorilor materiale procurate) şi valoarea medie a datoriilor pe termen scurt.

Prima metodă de calcul (bazată pe costul vânzărilor) reprezintă cel mai general mod de analiză a rotaţiei datoriilor pe termen scurt:

Această metodă permite determinarea uneia dintre cele mai stabile corelaţii, pentru o anumită întreprindere - raportul dintre volumul vânzărilor şi valoarea datoriilor pe termen scurt. Deoarece valoarea venitului din vânzări este un indicator-cheie la analiza de pronostic, inclusiv a pronosticului datoriilor, acest raport este utilizat în practică în scopul întocmirii pronosticului bilanţului şi estimării necesităţilor în fondul de rulment net. Totodată, din punct de vedere logic, volumul vânzărilor nu este raţional să fie utilizat la analiza duratei de achitare a datoriilor, deoarece rotaţia datoriilor se termină în momentul achitării acestora şi nu la obţinerea venitului din vânzări. A doua metodă de calcul al numărului de rotaţii ale datoriilor (bazată pe costul vânzărilor) reprezintă o variantă de compromis între modul de calcul general (bazat pe venitul din vânzări) şi metodele de calcul cu un grad sporit de exactitate, care vor fi examinate în continuare. În acest caz se aplică formula:

Atât costul vânzărilor, cât şi venitul din vânzări se reflectă în Raportul privind rezultatele financiare, fapt care simplifică efectuarea calculelor de către utilizatorii externi de informaţie. A treia metodă de calcul (bazată pe cheltuielile operaţionale) presupune utilizarea următoarei formule:

Acest mod de calcul este mai exact decât cele precedente, deoarece drept bază de calcul sunt luate cheltuielile operaţionale, cu excepţia uzurii mijloacelor fixe şi amortizării activelor nemateriale. După cum se ştie, operaţia de calculare a uzurii şi amortizării nu poartă un caracter monetar (nu ţine de plata mijloacelor băneşti), de aceea este logic ca aceste cheltuieli să nu fie luate în consideraţie la analiza rotaţiei datoriilor. Analiştii din Occident consideră că numărul de rotaţii ale datoriilor trebuie să fie calculat în baza raportului dintre procurările în cursul perioadei analizate şi valoarea medie a datoriilor:

Rotaţia datoriilor în zile sau perioada medie de regularizare a conturilor spre plată se calculează ca raportul dintre numărul de zile în perioada de gestiune şi numărul de rotaţii ale datoriilor în perioada respectivă. În procesul analizei fiecare specialist selectează de sine stătător metoda de calcul al rotaţiei datoriilor, însă în vederea unor estimări cât mai exacte se recomandă de a utiliza drept bază de calcul procurările perioadei cheltuielile operaţionale (dar nu volumul vânzărilor). 6. Analiza structurii datoriilor pe termen scurt după caracterul de achitare a acestora. În acest scop în baza informaţiilor din Anexa la Bilanţul contabil (compartimentul „Starea datoriilor pe termen scurt") se calculează ponderea datoriilor curente (la care termenul de achitare n-a sosit) şi ponderea datoriilor cu termenul expirat în profilul fiecărui tip de datorii. Informaţiile din anexa nominalizată la Bilanţul contabil permit calcularea ponderii datoriilor cu termenul expirat pentru următoarele intervale de timp: - până la 3 luni; - de la 3 luni până la 1 an; - mai mult de 1 an. 7. Analiza structurii datoriilor pe termen scurt după conţinutul economic al acestora. Un moment important în analiza datoriilor ţine de gruparea acestora după conţinutul economic în admisibile şi inadmisibile. Datoriile cu termenul expirat, precum şi datoriile apărute ca rezultat al nerespectării condiţiilor contractuale sunt considerate inadmisibile. Indicatorii aplicaţi pe parcursul etapelor de analiză nominalizaţi mai sus trebuie examinaţi în dinamică, cu alte cuvinte, comparaţi cu indicatorii corespunzători, calculaţi în baza informaţiilor din Rapoartele financiare pentru perioada precedentă. Capitolul 2.2 Analiza lichidităţii şi solvabilităţii Lichiditatea se referă la propietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani, aceasta putând fi şi un criteriu de grupare a posturilor în bilanţ. Astfel în teorie şi practica economică termenul de lichiditate se referă la bilanţul contabil, la active. Lichiditatea bilanţului contabil reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi achita datoriile pe termen scurt. Deci, lichiditatea reprezintă raportul între elementele de activ, în sensul că se poate stabili cât din valoarea activului se află sub forma lichidă în conturile de disponibilităţi băneşti, şi cât pot să devină lichide imediat.

În particular, analiza lichidităţii şi solvabilităţii entităţii cu aplicarea unor coeficienţi speciali este efectuată integral în baza unei asemenea comparaţii. Există probabilitatea că cuantumul creanţelor poate fi diferit, dar nu poate depăşi datoriile şi în procesul analizei trebuie să se ţină cont doar de diferenţa dintre acestea. Un asemenea punct de vedere este greşit, deoarece entitatea trebuie să-şi achite datoriile indiferent de faptul că debitorii şi-au onorat angajamentele de plată sau nu, de aceea, la analiza aprofundată, creanţele şi datoriile trebuie examinate aparte, şi anume, creanţele, ca imobilizări temporare din circuitul economic, iar datoriile, ca mijloace atrase în acest circuit. Evidenţa analitică a datoriilor comerciale se ţine pe fiecare furnizor, antreprenor, creditor, termen de apariţie şi stingere a datoriilor. Pentru evidenţa sintetică sînt destinate conturile 521 “Datorii pe termen scurt privind facturile comerciale”, 522 “Datorii pe termen scurt faţă de părţile legate”, 523 “Avansuri pe termen scurt primite”. Aceste conturi sînt conturi de pasiv. În creditul lor se înregistrează creşterea datoriilor comerciale, în debit - achitarea datoriilor faţă de furnizori. Soldul acestor conturi este creditor şi reprezintă datoriile comerciale ale întreprinderii la o anumită dată şi se reflectă în capitolul 5 al Bilanţului contabil, posturile căruia corespund denumirilor conturilor specificate. Datoriile se înregistrează în baza documentelor de livrare, care însoţesc bunurile intrate de la furnizori sau serviciile prestate de către aceştia. Pentru livrările impozabile cu TVA se întocmesc facturile fiscale, care au fost introduse de la 1 martie 2015, iar pentru livrările neimpozabile se întocmesc facturile de expediţie. Analiza lichidităţii Bilanţului contabil ocupă un loc central în aprecierea situaţiei financiare a firmei. Calcularea şi interpretarea coeficienţilor lichidităţii în mod obligatoriu sunt incluse practic în orice materiale analitice, ca de exemplu: nota explicativă la Raportul financiar anual; raportul conducerii întreprinderii către adunarea generală a proprietarilor cu privire la rezultatele activităţii în perioada raportată; proiectul de investiţii (pentru fondarea activităţii mixte etc); prospectul ofertei publice a valorilor mobiliare (prospectului de emisie a acţiunilor etc); documentele de lucru ale auditorului privind aplicarea procedurilor analitice; studiul cererii de credit etc. Importanţa deosebită a lichidităţii decurge din natura economică a acestui indice. În cadrul echilibrului financiar capacitatea de plată, lichiditatea, solvabilitatea caracterizează una din cele mai importante condiţii de existenţă a întreprinderii pe piaţă - posibilitatea de a-şi onora obligaţiile de plată la termenele scadente. Din punct de vedere naţional (punct de vedere al conţinutului economic) problematica lichidităţii, solvabilităţii şi capacităţii de plată este suficient de complexă, fiind tratată în mod diferit în lucrări ştiinţifice de specialitate şi metodici (sisteme) practice.

Lichiditatea este analizată de către investitorii, care evaluaează puterea clienţilor întreprinderii. Ratele lichidităţii se obţin prin analiza activelor circulante şi a datoriilor care trebuie plătite într-o perioada de pâna la un an. Clasarea activelor în funcţie de capacitatea acestora de a se transforma în mijloacele băneşti şi gruparea surselor de finanţare în dependenţă de necesitatea achitării la termenele scadenţei, permite calcularea coeficienţilor de lichiditate:

Rata de lichiditate generala evidenţiază în ce măsură pasivele curente pot fi acoperite într-o perioadă mai mică de un an din activele circulante. Se calculează ca raport dintre activele circulante şi datoriile curente. Pentru a reflecta un fond de rulment pozitiv, căci rata de lichiditate generală derivă din fondul de rulment, raportul trebuie să înregistreze o creştere. Valoarea acestuia trebuie să fie mai mare decat 1 (unu). Dacă valoarea raportului este mai mică de 1 (unu), atunci fondul de rulment net este negativ, ceea ce semnifică nişte active circulante insuficiente, care nu pot acoperi datoriile. Atunci când se calculează acest raport, se merge pe principiul că stocurile vor fi vândute şi sumele de încasat de la terţi se vor efectua mai repede decât termenul în care trebuie plătite datoriile la furnizori. De asemenea indicatorul poate furniza date eronate având în vedere fluctuaţia activelor circulante şi a datoriile într-un exerciţiu financiar. Lichiditatea redusă – cunoscută şi sub numele de test acid, încearcă depăşirea neclarităţii, a incertitudinii calcului indicatorului şi rata de lichiditate generală. Se calculează ca raport dintre activele circulante minus stocurile mai puţin lichide şi datoriile curente. Prin calculul indicatorului se face o estimare a posibilităţii acoperirii datoriilor din activele circulante care sunt mai convenabile pentru vânzare. Valoarea normală a indicatorului este între 0,8 si 1,00. Între aceste două valori se consideră o lichiditate normală a întreprinderii. În practică, pentru a avea un cash-flow bun, firmele incearcă o încasare mai rapidă a creanţelor şi o prelungire a termenilor de plată către furnizori. Rata lichidităţii imediate presupene capacitatea firmei de a achita imediat datoriile curente şi se calculează ca raport între disponibilităţi şi datoriile care trebuie plătite într-o perioada mai mică de un an. Denumirea indicatorului, rata lichidităţii imediate mai este cunoscută şi sunt denumirea de raport de disponibilitate sau raport al lichidităţii imediate.

Indicatorul este folosit cu precădere de către firmele care acordă credite pe termen scurt, deoarece pot să vadă exact capacitatea de plată a întreprinderii. Solvabilitatea este o notiune mai vasta si reprezinta capacitatea intreprinderii de a face fata datoriilor pe o perioada mai lunga de timp. Aici, intervine comparatia dintre elementele de activ si pasiv, respectiv disponibilitatile si obligatiile. Solvabilitatea unei societaţi poate fi definită ca şi capacitatea asiguratorului de aşi onora angajamentele facute. Ţinând cont de importanţa sa, autorităţile de control, agenţiile de notaţie şi societăţile de asigurări au dezvoltat şi pus în aplicare sisteme de evaluare a solvabilitaţii. Dezbaterile în jurul solvabilităţii societăţilor de asigurări sau conturat în jurul reglementarilor legate de solvabilitate din domeniul bancar, a reformei normelor contabile internaţionale proiectelor de reformare a domeniului european de asigurări. Existenţa a mai multor sisteme de măsurare a solvabilităţii se explică prin faptul că se doreşte masurarea explicită, de o maniera mai mult sau mai puţin sofisticată, a fiecărui risc. Prima generaţie de modele de măsurare a solvabilităţii a fost introdusă de regulator. Cadrul reglementar european din domeniul asigurărilor a fost fondat pe triple provizioane suficiente, adecvarea capitalului, contabilitate în cost istoric. Marja de solvabilitate este calculată de o manieară simplă şi indexată în funcţie de cotizaţii şi gradul de asigurare pentru asigurările non-viaţă sau în funcţie de provizioane pentru asigurările non-viaţă. Sistemul RBC (Risk Based Capital) construit şi pus în aplicare de către SUA merge în direcţia evaluării explicite a fiecărui risc şi mai apoi a cuantificării lui. Acest sistem de evaluare a solvabilităţii constă în identificarea diferitelor riscuri care ameninţă activitatea asigurărilor şi corelarea acestora cu anumite exigenţe de fond propriu. Acest sistem a permis o mai bună diferenţiere a riscurilor, mai ales la nivelul branşelor de acivitate. Acest sistem a dat naştere celei de a doua generaţie de modele de evaluare a solvabilităţii fondate în principal pe un sistem de ponderări forfetare. Acestea sunt utilizate de către autorităţile de control din Japonia, Canada şi Australia sau de către agenţiile de notaţie care îndeplinesc astăzi un rol important în aprecierea solvabilităţii societăţilor de asigurări. Însfârşit, o a treia generaţie de sisteme de evaluare a solvabilitaţii este actualmente dezvoltat şi aplicat de către societăţile de asigurări de talie mare. Această a treia generaţie de modele diferă de primele două mai ales în ceia ce priveşte caracterul explicit al evaluărilor.

Clasificarea riscurilor 1. În urma unui studiu amanunţit de identificare a riscurilor în asigurări KPMG a ajuns la a forma şase mari categorii di risc dupa cum urmează :  risc de garanţie  risc de credit  risc de piaţă  risc operaţional  risc de lichiditate  risc de eveniment 1.1 Risc de garanţie În această categorie de risc întâlnim : 

Riscul procesului de garanţie - este riscul datorat expunerii la pierderile financiare provenite din necorelarea corectă între tipul de contract şi riscul reclamat de asigurat;



Riscul de tarificare – este riscul la care societatea de asigurări se expune datorită necorelarii corecte între prima de asigurare si angajamentele asumate în contract;



Riscul de produs – este riscul datorat concepţiei incorecte a produsului oferit de societatea de asigurări (corelarea incorectă între primă, indemnizaţie si sinistrul asigurat);



Riscul de reclamaţie – este riscul la care societatea de asigurări se expune datorită posibilitaţi ca numarul reclamaţiilor de producere a sinistrelor sa fie mai mare decât cel prevăzut ;



Riscul mediului economic – este riscul datorat schimbărilor sociale care pot interveni ;



Riscul net de conservare (net retention risk) – riscul datorat producerii catastrofelor de orice fel ;



Riscul de comportament al asiguratului – este riscul datorat asimetriei informaţionale ;



Riscul de rezerve – riscul datorat insuficienţei provisioanelor considerate.

1.2 Riscul de credit Riscul de credit este riscul datorat schimbarii calităţii creditului datorat fie deprecierii portofoliului de plasament, fie partenerilor (de exemplu partenerii din contractele de reasigurare sau din contractele derivate), fie intermediarilor.

În aceasta categorie de risc se includ: Riscul de credit de afaceri – riscul datorat neexecutări angajamentelor de partea contractantă ; 

Riscul de credit de plasament – riscul neexecutări angajamentelor de plată sau a schimbării defavorabile a solvabilitaţii plasamentelor ;



Riscul politic – riscul datorat schimbarilor politice nefavorabile ;



Riscul suveran – riscul pierderilor din schimbările nefavorabile a calitaţii titlurilor emise de către guvern.

1.3 Riscul de piaţă ; Riscul de piaţă este datorat gradului de volatilitate pe care il poate înregistra pe piaţă preţul capitalului. Acest risc comportă expunerea datorată variaţiei în variabilelor financiare cum ar fi cursul acţiunilor, a ratei dobânzii, a ratei de schimb etc. În acestă categorie includem : 

Riscul ratei dobânzii – riscul datorat pierderilor din fluctuaţiile ratei dobânzii ;



Riscul de capital propriu şi de proprietate – riscul datorat pierderilor din fluctuaţiile valorilor de piaţă a acţiunilor ordinare şi a altor elemente de activ ;



Riscul de devise – este riscul datorat pierderilor din schimbările de devise;



Riscul de bază – riscul ca valoarea pasivului sa exceadă valoarea activului ;



Riscul de reinvestiţie – riscul ca randamentul capitalului reinvestit să fie sub cel prevăzut ;



Riscul de concentrare – riscul datorat expunerii pericolelor provenite din concentrarea investiţiilor doar într-un singur domeniu de activitate ;



Riscul ALM – riscul datorat faptului că fluctuaţiile ratei dobânzii şi a ratei inflaţiei produc diferite impacte asupra valorii activului şi pasivului societăţii.



Riscul de bilanţ – riscul datorat schimbării valorilor pasivelor şi activelor contingente care nu sunt reflectate în bilanţ.

1.4. Riscul operaţional Riscul operaţional este riscul datorat evenimentelor cum ar fi frauda, deficienţelor de sistem, litigii sau infraţiuni comise in sânul comapniei. În acestă categorie includem : 

Riscul de capital uman – este riscul datorat folosirii unui personal necalificat ;



Riscul de control al gestiunii – riscul datorat unei gestiuni deficiatre a companiei ;



Riscul de sistem – riscul datorat esecurilor sistemului informatic ;



Riscul strategic – riscul datorat incapacitaţii conducerii de a dezvolta şi aplica un plan de afacei de lungă durată.

1.5 Riscul de lichiditate Este riscul datorat pierderilor înregistrate din lichidarea activelor atunci când disponibilul lichid al societăţii este depăşit de volumul reclamaţiilor. Din această categorie fac parte : 

Riscul de valoare de lichidare



Riscul de piaţa financiară – riscul datotorat faptului că societatea nu ar putea obţine surse de finanţare suficiente de pe alte pieţe .

1.6 Riscul de eveniment Riscurile de eveniment sunt acele care nu pot fi controlate de către societate şi pot avea un impact negativ semnificativ asupra întreprinderii. În aceasta categorie se includ : 

Riscul legal – riscul pierderilor din soluţionarea nefavorabila pentru societate a unor litigii;



Riscul de reputaţie – riscul publicităţii negative;



Riscul de dezastre – riscul datorat expunerii la catastrofele naturale;



Riscul de normalizare – riscul datorat schimbărilor fiscale, mediului concurenţial;



Riscul politic.

2. Evaluarea solvabiltăţii societăţilor: Analiza diferitelor tipuri de modele aplicate în domeniul bancar demonstrează posibilitatea adaptării acestor modele şi în domeniul asigurărilor. De exemplu abordarea VaR( Valui-at-Risk) din domeniul bancar gaseşte similitudini cu abordare probablitaţii de ruină din asigurări. Abordarile bazate pe scenarii pot fi concepute atât pentru domeniul bancar cât si pentru cel al asigurarilor. Este evident faptul că întreprinderea este solvabilă dacă are disponibilităţi de mijloace de plată. Pornind de aici, s-au construit diferiţi indicatori, care includ ambele noţiuni, fiind folosite în scopuri diferite. Asa de exemplu în momentul declarării stării de faliment se poate calcula gradul de lichiditate existent, ca raport între activele lichide şi care pot deveni lichide

către datoriilor totale. În cadrul studiilor de evaluare economica, în special în cazul transmiterii dreptului de proprietate, practica recomandă folosirea următorilor indicatori: Solvabilitatea generală: Active circulante Solvabilitatea generală ═ ─────────── ; Datorii curente Solvabilitatea globală: Active circulante + Active fixe Solvabilitate globală ═ ────────────── Datorii Totale Pe lăngă aceşti indicatori calculăm şi rata solvabilităţii, care reprezintă raportul dintre capitalul propriu şi totalul capitalului. Indicatorul dat se calculeaza în procente: Rata solvabilităţii: Capitalul propriu Rata solvabilităţii ═ ───────── * 100% ≥ 50% Total Capital 2.3 Concluzii şi recomandări la capitolul 2 În particular, analiza lichidităţii şi solvabilităţii entităţii cu aplicarea unor coeficienţi speciali este efectuată integral în baza unei asemenea comparaţii. Există probabilitatea că cuantumul creanţelor poate fi diferit, dar nu poate depăşi datoriile şi în procesul analizei trebuie să se ţină cont doar de diferenţa dintre acestea. Un asemenea punct de vedere este greşit, deoarece entitatea trebuie să-şi achite datoriile indiferent de faptul că debitorii şi-au onorat angajamentele de plată sau nu, de aceea, la analiza aprofundată, creanţele şi datoriile trebuie examinate aparte, şi anume, creanţele, ca imobilizări temporare din circuitul economic, iar datoriile, ca mijloace atrase în acest circuit. Evidenţa analitică a datoriilor comerciale se ţine pe fiecare furnizor, antreprenor, creditor, termen de apariţie şi stingere a datoriilor. Pentru evidenţa sintetică sînt destinate conturile 521 “Datorii pe termen scurt privind facturile comerciale”, 522 “Datorii pe termen scurt faţă de părţile legate”, 523 “Avansuri pe termen scurt primite”. Aceste

conturi sînt conturi de pasiv. În creditul lor se înregistrează creşterea datoriilor comerciale, în debit - achitarea datoriilor faţă de furnizori. Soldul acestor conturi este creditor şi reprezintă datoriile comerciale ale întreprinderii la o anumită dată şi se reflectă în capitolul 5 al Bilanţului contabil, posturile căruia corespund denumirilor conturilor specificate. Datoriile se înregistrează în baza documentelor de livrare, care însoţesc bunurile intrate de la furnizori sau serviciile prestate de către aceştia. Pentru livrările impozabile cu TVA se întocmesc facturile fiscale, care au fost introduse de la 1 martie 2015, iar pentru livrările neimpozabile se întocmesc facturile de expediţie. Analiza lichidităţii unei companii reprezintă o modalitate de a testa capacitatea companiei de a face faţă obligaţiilor sale pe termen scurt. Aceasta implică activele lichide ale afacerii care reprezintă acele active care pot fi convertite rapid în numerar, în ipoteza în care acestea formează o asigurare faţă de risc. Activele circulante cuprind, în general, numerar, titluri de valoare uşor realizabile, contabilitatea clienţilor şi inventare. Datoriile curente se referă la contabilitatea furnizorilor, biletele la ordin, perioadele de maturitate ale datoriilor pe termen lung, impozite neplătite şi alte cheltuieli neonorate. Dacă o companie intră în dificultate financiară, începe să-şi plăteasca facturile (contabilitatea furnizorilor) mai încet, împrumutandu-se de la bancă s.a.m.d. În cazul în care datoriile curente cresc mai repede decât activele circulante, lichiditatea curentă va scadea, ceea ce ar putea însemna probleme. Deoarece lichiditatea curentă este cel mai bun indicator al gradului în care creanţele creditorilor sunt acoperite de active aşteptate sa fie transformate în numerar destul de rapid, este şi cea mai folosită măsura a solvabilităţii pe termen scurt.

Concluzii Activitatea economico-financiară a agentului economic are un caracter continuu determinând o permanentă mişcare şi transformare în masă a elementelor patrimoniale şi a patrimoniului în ansamblu. Această activitate se caracterizează printr-o varietate mare de operaţii

economico-financiare.

Operaţiile

economico-financiare

modifică

elementele

patrimoniului de activ sau de pasiv în sensul că elementele patrimoniului (posturile de bilanţ) cresc sau scad sub influenţa oricărei operaţii cu valori egale. Administrarea banilor unei entităţi are o importanţă deosebită într-un stat modern, deoarece de buna desfăşurare a acestui proces depinde în mare parte prosperarea întregii societăţi. Cu cât mai mare este venitul obţinut de un agent economic, cu atât vor creşte veniturile publice, prin încasarea impozitelor şi taxelor la bugetele locale şi republicane. În aceste condiţii, apare necesitatea ca orice organism economic să se adapteze, să se transforme şi să se schimbe pentru a putea supraviețui şi să funcţioneze în mod corespunzător. Prin esenţa ei, activitatea de conducere, indiferent de nivelul la care se exercită şi de domeniul pe care-l vizează, implică cunoaşterea temeinică a rezultatelor financiare, a întregului complex de cauze şi factori care le determină, printre care un loc important îl ocupă lichiditatea entităţii. Necorespunderea coeficienţilor de lichiditate parametrilor recomandaţi, existenţa tendinţelor negative în evoluţia acestor coeficienţi impune depistarea cauzelor ce au condiţionat modificarea lichidităţii. În acest scop se efectuează analiza de tip factorial. Vom examina metodica corespunzătoare în baza coeficientului lichidităţii curente. Modificarea lichidităţii curente poate fi provocată de creşterea sau scăderea activelor curente şi/sau datoriilor pe termen scurt. În acest sens lichiditatea curentă, ca indicatorul rezultativ, depinde de doi factori generalizatori de gradul I.

Bibliografie 1. Ţiriulnicova N. Analiza rapoartelor financiare: manual. - Chişinău: Tipografia Centrală, 2004. 2. Vîlceanu G., Robu V., Georgescu N. Analiza economico-financiară. - Bucureşti: Editura Economică, 2005. 3. Simone Ceccarelli – Insolvency risk in the italian non-life insurance companies. An empirical analisysis based on a cash flow simulation model, COVIP (Supervisory Commission on Pension Funds) Rome, Italy. 4. NAIC Life, Accident and Health Risk-Based Capital Newsletter (août 2000, juillet 2001) sur le site : www.naic.org