Teorii Privind Politica Dividendelor.pptx

UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA Facultatea de științe economice și administrație publică

Teorii privind politica dividendelor

Proiect realizat de Ungureanu Andreia FB, anul 2, grupa 2

Politica de dividend reprezintă opțiunea întreprinderii între reinvestirea și distribuția profitului. Opțiunea rațională trebuie să se fundamenteze pe cerință majoră a finanțelor, care este maximizarea valorii întreprinderii. În teoria financiară modernă s-au concretizat două teze principale privind politică de dividend. 1. Teza neutralității sau irelevanței dividendelor a fost fondată de către întemeietorii finanțelor moderne Merton Miller și Franco Modigliani. Teza afirmă că valoarea de piață a întreprinderii este dependență numai de capacitatea acesteia de a genera profit și de clasa de risc a afacerii, deci este indiferență de modul în care este repartizat profitul între dividende și reinvestire. Teza a fost demonstrată în condiții de mediu economic cert, dar are și aplicabilitate practică. S-a plecat de la ideea că venitul acționarului este format din dividend, care reprezintă o remunerație certă și din câștig de capital, care reprezintă doar o remunerație sperața dată de aprecierea pieței financiare. Venit acționar = dividend + câștig de capital

2. Teza necesității distribuției de dividend ca factor de creștere a valorii întreprinderii, a fost fundamentată de Myron Gordon și de către John Linter. Teza consideră că este optimă distribuirea de dividende crescătoare, într-o rată constantă (g) de la an la an. Teoria susține că se înregistrează o creștere a costurilor capitalurilor odată cu reducerea dividendului, deoarece investitorii sunt mai puțini siguri de câștigurile de capital decât de cele de dividend. Altfel spus, aceștia conferă o mai mare valoare unei unități monetare prezente decât uneia viitoare, dată de câștigurile de capital care au un grad ridicat de nesiguranță.

INDICATORI AI POLITICII DE DIVIDEND Pentru o fundamentare corectă, atât a politicii de dividend cât și a celei de autofinanțare, s-a elaborat un sistem de rate financiare, fiecare scoțând în evidență un aspect sau altul al celor două politici. Imaginea de ansamblu se obține numai prin interpretarea corelată a acestor indicatori.

1. Rata distribuirii dividendelor se calculează că raport între suma dividendelor de plata și profit. Acest indicator dă informații privind raportul dintre profitul reinvestit și cel distribuit sub formă de dividende. Dacă rezultatul tinde spre (100%) înseamnă că se reinvestește puțin și în consecință, ritmul de dezvoltare a întreprinderii este mic. Dacă rezultatul tinde spre zero, atunci situația este favorabilă reinvestirii. Deficiența indicatorului este aceia că nu dă informații despre volumul absolut al dividendelor. 2. Dividend pe acțiune: în care n este numărul de acțiuni. Acest indicator indică suma absolută a dividendelor distribuite pe acțiune și se interpretează corelat cu rată distribuirii. Acest indicator este interesant în primul rând pentru acționari și pentru evoluția întreprinderii la bursă. Dezavantajul sau este acela că nu exprimă integral forța economică a întreprinderii, deoarece ia în considerare numai partea din profit care se distribuie sub formă de dividend.

3. Randamentul pe acțiune:      Acționarii sunt interesați de acest indicator deoarece le permite să facă comparații cu alte oportunități de investire. 4. Profit pe acțiune: Acest indicator reprezintă gradul de îmbogățire a acționarului în decursul unui an. Nu reprezintă un flux financiar propriu-zis deoarece nu întregul profit se distribuie, dar este esențial pentru aprecierea valorii pe piață a acțiunilor. 5. Coeficientul de capitalizare sau multiplu de capitalizare:

Indicatorul este folosit și cu formulă inversă. Exprimă valoarea întreprinderii pe baza numărului de ani de profit sau altfel spus, numărul de ani în care acționarul își recuperează valoarea de piață a acțiunilor pe seama profitului anual. Este cel mai utilizat indicator pe plan internațional.

6.Capacitate de autofinanțare pe acțiune:

Acest indicator se compară cu dividendul pe acțiune pentru a stabili ce tip de politică este dominantă într-o anumită perioada în firmă: reinvestire sau distribuire de dividende. 7.Activul net pe acțiune:

Acesta se utilizează atât în formă contabila (ANC), cât și în formă corectată . Corecțiile elimină activele fictive care nu contribuie la derularea activității și actualizează valoarea de piață a imobilizarilor. ANC = Active totale – Datorii totale Activul net se compară cu valoarea de piață a acțiunilor: Daca AN < cursul bursier rezultă că pe piață, întreprinderea este supraevaluată. Daca AN > cursul bursier înseamnă că întreprinderea este subevaluată pe piață.

TIPURI DE POLITICĂ A DIVIDENDELOR Întreprinderea își alege politica de dividend pe care o consideră optimă pentru situația în care se află și pentru strategia de dezvoltare pe care și-a propus-o. În practică, se utilizează următoarele tipuri de politici: -politică reziduală de dividend; -politică de dividend în rată fixă; -politică de dividend în suma fixă; -politică dividendului minimal. 1. Politică reziduală susține că dividendul trebuie să fie o politică a restului. În practică se dă prioritate, de obicei, oportunităților de investire și procurării de fonduri pentru finanțarea acestora. Plata dividendelor se face numai dacă există un excedent de profit peste cel alocat reînvestirii. 2. Politică de dividend în rată fixă. În momentul emisiunii de acțiuni, întreprinderea se angajează să distribuie sub formă de dividend un anumit procent din profit.

3. Politică în suma fixă presupune că pentru fiecare acțiune se cunoaște precis cât se va primi, indiferent de profitul realizat de întreprindere. Într-o asemenea situație, randamentul este scăzut dar sigur. În perioade inflaționiste se procedează la ajustarea dividendelor pe acțiune în așa fel încât acesta să depășească nivelul inflației. 4. Politică dividendului minimal este o combinație între politică în rată fixă și cea în suma fixă, dividendul având două componente: una constantă care se distribuie indiferent de situația firmei și una variabilă în funcție de evoluția profitului peste minimul prevăzut. FORMELE DE PLATĂ A DIVIDENDELOR Dividendele se distribuie în bani, natură și sub formă de acțiuni. 1.Plata în bani este cel mai des întâlnită, dar acționarul trebuie să suporte incidența fiscală. 2.Plata în natură se folosește limitat, dar prezintă avantaj pentru acționar, deoarece primește produse la preț de fabrică, iar pentru întreprindere pentru că își mărește cifra de afaceri.

3.Plata în acțiuni se folosește de acele firme care au un acționariat fidel, interesat în reinvestirea profitului și prezintă următoarele avantaje pentru firmă: - nu înregistrează flux financiar negativ de ieșire de fonduri prin plata dividendelor; -nu este nevoită să mai suporte costurile de procurare a fondurilor printr-o nouă emisiune de acțiuni; Plata dividendelor conform legislației române, se face după încheierea exercițiului financiar, într-o perioada de 9 luni de la aprobarea în Adunarea Generală a Acționarilor; în SUA și Canada, plata se face trimestrial, iar în Anglia semestrial. Procedura în distribuirea dividendelor este următoarea: A.G.A. stabilește suma dividendului pe acțiune și îl face public printr-o declarație. În momentul declarării, suma dividendului se înregistrează contabil ca datorie pe termen scurt, diminuandu-se corespunzător profitul. Dată înregistrării acționarilor este o dată la care firma încheie registrele de transfer de acțiuni și întocmește o listă cu acționarii înregistrați la data respectivă. Numai cei trecuți în registru primesc dividende, indiferent dacă la dată plății mai sunt sau nu proprietari ai acțiunilor. Practic, la acea dată, dividendul este desprins de acțiune.

AUTOFINANȚAREA ȘI DISTRIBUIREA DE DIVIDEND Cele două politici sunt concurente și în același timp complementare. Concurente sunt în sensul că ambele vizează împărțirea profitului, iar complementare în sensul că dezvoltarea întreprinderii, inclusiv prin utilizarea fondurilor proprii, creează în viitor perspective de creștere a dividendelor și a cursului acțiunilor. În practică, echilibrul celor două politici este dat de conjunctura de existență. Reperul pentru distribuirea de dividend îl constituie raportul între costul suportat de întreprindere cu distribuirea de dividend și rentabilitatea economică.

în care:      Ip – impozitul personal     Is – impozitul societății    Re – rentabilitatea economică

Rentabilitatea pe care o obține acționarul diferă de costul suportat de întreprindere, în funcție de modul în care intervine între cele două părți fiscalitatea. Statul utilizează fiscalitatea că instrument pentru realizarea politicilor macroeconomice. Dacă se urmărește accelerarea ritmului de dezvoltare economică, se reduce impozitul pe profitul reinvestit, concomitent cu creșterea fiscalității în domeniul distribuției de dividend. Dacă se urmărește o politică de staționare economică sau migrarea capitalului spre alte ramuri economice se procedează în sens invers.

Bibliografie: 1. http://www.scritub.com/economie/POLITICA-DEDIVIDEND61188.php 2. https://conspecte.com/FinanteleIntreprinderii/politica-de-dividend.html