Temfs

Universitatea din Pitești Facultatea de Știinte, Educație Fizică și Informatică Kinetoterapie și motricitate specială

Referat la Teoria și metodica educației fizice și sportului

Ștefan Nicoleta Elena KMS I, III

Pitești 2019 1

Universitatea din Pitești Facultatea de Știinte, Educație Fizică și Informatică Kinetoterapie și motricitate specială

Forța -Calitate motrică-

Ștefan Nicoleta Elena KMS I, III

Pitești 2019 2

Cuprins

Definiția forței....................................................................................................4 Clasificare din punctul de vedere al practicienilor.............................................5 Forța maximă...........................................................................................5 Forța viteză..............................................................................................5 Forța abduranță........................................................................................6 Clasificare după criteriul tipului de contracţie musculară................................6 Forţa izometrică.......................................................................................7 Forţa izotonică.........................................................................................7 Forţa mixtă..............................................................................................7 Factori ce condiţionează achiziţiile de forţă.......................................................9 Factorii structurali...................................................................................9 Factorii nervoşi........................................................................................9 Factorii spaţiali........................................................................................9 Concluzii..........................................................................................................10

3

Forța Ca si calitate motrică, forța reprezintă acea capacitate a organismului uman prin care o rezistență externă sau internă este învinsă cu ajutorul contracției uneia sau a mai multor grupe musculare. Ceea ce este bine de consemnat este faptul că toți specialiștii și teoreticienii domeniului au fost de acord cu aceasta definire a forței. Deosebirile care apar în definirea forţei musculare sunt, de fapt, expresia sub care este abordată prezentarea şi analiza acestei noţiuni. De exemplu, pentru Fox şi Mathews (1981), forţa musculară reprezintă „tensiunea pe care un muşchi sau un grup de muşchi o poate opune unei rezistenţe, într-un singur efort maximal”. După aceşti autori, contracţiile musculare sunt de patru tipuri: izometrice, izotonice, excentrice şi izochinetice. Pentru Manno (1992), forţa musculară este „capacitatea motrică ce îi permite fiinţei umane să învingă o rezistenţă sau să se opună unei alte forţe, printr-un efort intens al musculaturii sale”. Fiecare act, acțiune sau activitate motrică implică manifestarea forței într-un anumit fel, în mod distinct, particular; astfel, în funcție de numărul mșchilor ce participă în contracție forța poate fi:  generală - “rezistența “ va fi invinsă de acțiunea principalelor grupe musculare;  specifică (specială) - doar un numar restrâns de grupe musculare participă în contracție. După masa musculară implicată:  forţa locală - expresie a forţei unei zone restrânse din corpul uman (de exemplu, forţa flexorilor mâinii);  forţa generală - expresie a manifestărilor de forţă la nivelul întregului corp.

4

Din punctul de vedere al practicienilor, cele mai importante forme de exprimare a forţei în activitatea practică sunt: forţa maximală, forţa–viteză şi forţa–anduranţă, care au fost sistematizate de Weineck (1986). 1. Forţa maximală reprezintă cantitatea maximă de forţă pe care sistemul neuromuscular o poate realiza în cursul unei contracţii voluntare. Noţiunea de „forţă maximală” poate fi exprimată în două situaţii, cu caracteristici şi implicaţii distincte:  forţa

maximală

statică

-

reprezintă

capacitatea

sistemului

neuromuscular de a realiza cea mai mare cantitate de forţă în cadrul unei contracţii voluntare, contra unei rezistenţe insurmontabile (deci, un efort maximal care nu are drept consecinţă deplasarea rezistenţei);  forţa maximală dinamică - reprezintă maximumul de forţă realizat de sistemul neuromuscular printr-o contracţie voluntară unică, într-o mişcare oarecare (deci, un efort a cărui rezultantă este deplasarea rezistenţei). Forţa maximală statică va fi întotdeauna superioară forţei maximale dinamice (în valori absolute şi pentru acelaşi individ). Explicaţia oferită de Ungerer (1970) are în vedere faptul că forţa maximală nu poate fi pusă în evidenţă şi cuantificată decât în situaţia în care cele două elemente, rezistenţa şi forţa de contracţie, se echilibrează. Diferenţa de valoare dintre cele două tipuri de manifestare a forţei maximale este de aproximativ 20 - 25%, în favoarea forţei maximale statice. 2. Forța-viteză: Pentru Harre (1976) şi Frey (1977), forţa-viteză reprezintă capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o anumită rezistenţă, cu cea mai mare viteză de contracţie posibilă. Definiţia impune o dirijare selectivă a antrenamentului spre îmbunătăţirea acestei forme de manifestare a forţei, căci în majoritatea disciplinelor sportive viteza este esenţială. În practică, forţa-viteză se poate exprima prin două componente: 5

 forţa de demaraj - capacitatea sistemului neuromuscular de a genera o tensiune maximală, chiar de la debutul contracţiei musculare;  forţa explozivă - capacitatea sistemului neuromuscular de a realiza un maximum de forţă într-un timp cât mai redus. 3. Forţa-anduranţă : Este capacitatea sistemului neuro-muscular de a rezista la oboseala indusă de eforturi de forţă îndelungate (Harre, 1976). Cele trei forme de manifestare a forţei în antrenamentul sportiv reprezintă partea vizibilă a procesului de dezvoltare a forţei, ponderea lor în cadrul programelor concrete de pregătire fiind dictată de specificitatea disciplinei şi de obiectivele etapei de pregătire şi constituind rezultatul intimităţii procesului de contracţie musculară. Toate exerciţiile utilizate într-un program coerent de dezvoltare a forţei vizează ameliorarea unuia dintre cele trei tipuri de forţă, folosind un anumit tip de lucru muscular care, la rândul lui, este determinat de un anumit tip de contracţie musculară. Forța nu se manifestă niciodată în stare pură, ci numai în combinație cu celelalte calități motrice; în acest caz putem vorbi de:  forța în regim de viteză;  forță în regim de rezistență;  forță în regim de îndemânare.

După criteriul tipului de contracţie musculară: Weineck (1986) consideră că forţa nu poate fi definită decât prin şi în relaţie cu modalităţile sale de expresie, cu tipurile de activitate musculară şi cu tipurile de contracţie musculară. Astfel, fiecare formă de exprimare a forţei (maximală, forţa - viteză, forţa - anduranţă) poate să fie rezultatul unuia dintre cele trei tipuri de contracţie pe care fibra musculară îl poate realiza şi care reprezintă, de fapt, interrelaţia ce se stabileşte între elementele contractile şi elastice care compun muşchiul scheletic. 6

1. Forţa izometrică este rezultatul unei contracţii musculare de tip izometric, în care elementele contractile sunt sub tensiune, iar elementele elastice sunt întinse, fără ca acest lucru să fie evident la exterior. În această situaţie, rezistenţa este mai mare decât forţa muşchiului sau a grupului de muşchi, scurtarea muşchiului aflat sub tensiune izometrică nu poate fi evidenţiată, iar consecinţa nu este producerea unui lucru mecanic. 2. Forţa izotonică (anizometrică, în literatura francofonă) este rezultatul unei contracţii de tip izometric, în care elementele contractile ale muşchiului sunt contractate, în timp ce elementele elastice care compun muşchiul nu îşi schimbă lungimea. În această situaţie, muşchiul îşi va scurta lungimea normală şi va produce un lucru mecanic proporţional cu valoarea contracţiei. 3. Forţa mixtă (auxotonică, în literatura francofonă) este aceea în care cel e două regimuri de contracţie (izotonică şi izometrică) alternează sau se împletesc, în funcţie de structura acţiunii realizate. Această formă de contracţie musculară este cel mai frecvent întâlnită în activitatea sportivă. Cele trei forme de contracţie a fibrei musculare descrise anterior se mai pot întâlni, în lucrările de specialitate, şi sub denumirea de „forţă statică”, „forţă dinamică” şi „forţă combinată”; însă, indiferent de termenul utilizat, se exprimă, de fapt, unul şi acelaşi lucru, adică un anumit tip de contracţie a fibrei musculare luate în discuţie. În activitatea practică, cu unele excepţii, tipul de contracţie cel mai des întâlnit este contracţia de tip mixt, contracţiile exclusive de tip static sau dinamic nefiind decât rare. În relație cu puterea individuală și în funcție de capacitatea de efort, forța se clasifică în:  absolută (maximă) - ea crește odată cu creșterea greutații corporale;  relativă – reprezintă raportul dintre forța absolută și greutatea corpului.

7

Figura 1. Forme de manifestare ale forței Hettinger (1970) a facut cercetări despre dezvoltarea forței maxime (statică) în anumite perioade de vârstă; el a ajuns la concluzia că forța crește în paralel cu creșterea organismului, ajungând la maturitate în perioada cuprinsă între 20 și 30 de ani; după aceasta perioadă forța nu se pierde decât în mică masură; astfel, un individ în vârstă de 65 ani are o forță ce reprezintă 80 % din forța indivizilor cuprinși în grupa de vârstă 20-30 ani. În cazul femeilor, forța cea mai mare se manifestă în perioada cuprinsă între 16-30 ani. Beunen și Malina (1988) au ajuns la concluzia că forța și chiar performanța motrică înregistrează o creștere bruscă în adolescență. Ar trebui spus că, deși a recunoscut că antrenamentul de forța ameliorează pregatirea sportivă și performanța în unele sporturi, Academia Americană de Pediatrie se opune practicării halterelor (atât a probelor olimpice, cât si a antrenamentului de putere) în adoleșcență, din cauza posibilei vătămări a epifizelor. Este interesant de observat că ulterior, la vârsta de 18 ani (tineri, adulți), între cei cu performanțe mai slabe și cei cu performanțe mai bune la vremea exploziei de creștere nu s-au mai înregistrat diferențe semnificative de forța generală și 8

performanța motrică. Autorii trag concluzia că, individualitatea modificărilor de creștere și performanță din adolescență trebuie recunoscute și evaluate. Factori ce condiţionează achiziţiile de forţă: 1. Factorii structurali: Hipertrofia musculară este factorul structural cel mai important în creşterea valorii eforturilor de forţă. În această situaţie, la nivelul infrastucturii musculare are loc o creştere importantă a numărului de miofibrile, însoţită de o dezvoltare accentuată a ţesutului conjunctiv care îmbracă muşchiul, precum şi o ameliorare a vascularizării muşchiului. 2. Factorii nervoşi: Modul de recrutare a fibrelor . Maniera clasică de recrutare a fibrelor musculare, după „principiul taliei” motoneuronului, este explicată de Henneman. Astfel, fibrele lente vor fi mobilizate înaintea fibrelor rapide, indiferent de tipul de mişcare, situaţie neprofitabilă în cazul mişcărilor de tip exploziv. 3. Factorii spaţiali: Principiul de bază este că un muşchi întins are capacitatea de a produce o forţă superioară unui muşchi aflat în limitele saleanatomice. Acest lucru este determinat de două cauze: 1. Reflexul miotatic- pus în evidenţă de Schmidtbleicher (1985), prin analiza activităţii electrice a muşchiului în cazul unei sărituri în adâncime executate de doi subiecţi, unul antrenat specific pentru acest gen de mişcare, iar celălalt debutant. În cazul subiectului neantrenat, valoarea maximală a reflexului miotatic se manifestă înaintea contactului cu solul, în timp ce la sportivul antrenat, valoarea maximală a reflexului miotatic se manifestă chiar în momntul contactului cu solul. 2. Elasticitatea sistemului muşchi-tendon. Graţie studiilor lui Hill (1985), completate de Shorten (1987), ştim astăzi cu certitudine că numai elasticitatea în serie este eficace în derularea gesturilor sportive. 9

Elasticitatea în serie prezintă o componentă pasivă, la nivelul tendoanelor, şi o componentă activă, la nivelul muşchiului (aceasta îşi datorează proprietăţile unei proteine numite „titina” care, în condiţiile în care sarcomerul este în repaus, este relaxată, iar dacă sarcomerul este în tensiune, este întinsă). Situaţia descrisă presupune capacitatea titinei de a stoca şi a restitui energia stocată.

10

Concluzii: 1. Concluzionând, observăm, în cadrul celor trei forme de manifestare a forţei (forţa maximală, forţa-viteză, forţa-anduranţă) că dezvoltarea forţei maximale se realizează în cadrul acţiunii de pregătire fizică generală sau orientată, urmând ca dezvoltarea forţei-viteză sau a forţei-anduranţă să se realizeze în acţiunea de pregătire fizică specifică. 2. Concluzionând, contracţia musculară stă la baza oricărei acţiuni motrice, dar putem vorbi despre un lucru muscular specific pentru dezvoltarea parametrilor de forţă numai în cazul în care un gest precis este repetat în condiţii aprioric stabilite.

11

Bibliografie: 1. Virgil Tudor și Doru Ion Crișan (2007) , ”Forța – Aptitudine Motrică ”, Editura BREN, p.p. 41-55  https://www.pdfcoke.com/doc/46959559/Calitatea-motrica-forta  http://www.academia.edu/10196848/capacit%C4%83%C8%9Bi_motri ce  http://www.academia.edu/9619031/For%C8%9Ba__Aptitudine_motric %C4%83

12