Tema 1.docx

1. Principii generale și probleme controversate în dezvoltarea copilului

1.1. Introducere Psihologia dezvoltării presupune studiul științific al schimbărilor durabile la nivel cognitiv, emoțional sau comportamental, înregistrate de individ pe parcursul întregii sale vieți, schimbări care au ca scop adaptarea la mediu. Astăzi, dezvoltarea umană este abordată adesea interdisciplinar, iar în psihologia dezvoltării, o perspectivă holistică biopsihosocială își face tot mai mult simțită prezența. Astfel, specialiștii în psihologia dezvoltării studiază dezvoltarea biologică, socială, emoțională, cognitivă, comportamentală sau a întregii personalități, luând în calcul și interacțiunea dintre aceste domenii. Prin urmare, este larg acceptat faptul că, un evaniment oarecare de pe parcursul dezvoltării individuale, are o etiologie plurifactorială. Psihologia dezvoltării apare relativ târziu ca disciplină științifică, deoarece timp de mai multe secole copiii au fost priviți ca “adulți în miniatură” iar caracteristicile de vârstă ale acestora erau comparate cu perioada adultă, fiind descrise ca “deficite de dezvoltare” și considerate a fi foarte puțin relevante. Înregistrând date obținute pe baza observării propriilor copii, Charles Darwin (1809-1882) apare în literatura de specalitate ca pionier al psihologiei dezvoltării. Sigmund Freud (1856-1939) și Jean Piaget (18961980) au consacrat psihologia dezvoltării copilului, urmând ca în ultimele decenii, specialiștii din psihologia dezvoltării să își extindă domeniul de studiu, incluzând schimbările de natură fizică, cognitivă, socială, comportamentală, emoțională, morală etc, care survin pe tot parcursul vieții. Obiectivele majore ale psihologiei dezvoltării constau în descrierea, explicarea și optimizarea dezvoltării. Pentru atingerea acestor obiective, cercetătorii din domeniu analizează atât dezvoltarea tipică (normativă) cât și variațiile individuale (idiografică). Evidențierea implicațiilor practice ale studiilor/modelelor teoretice, constituie preambulul optimizării dezvoltării (astfel, dacă identificăm experimental variabile care contribuie la dezvoltarea cognitivă a copilului preșcolar, acest fapt ar putea constitui un prim pas pentru a stimula dezvoltarea cognitivă a copilului în grădiniță). 1

1.2. Principii generale ale dezvoltării umane (Baltes, Lindenberger & Staudinger, 2006; Papalia, Wendcos Olds, Duskin Feldman, 2010; Verza & Verza, 2017): Dezvoltarea se produce pe tot parcursul vieții Într-un continuu efort de adaptare la mediu, oamenii trec prin schimbări de durată – identificabile la nivel fizic, cognitiv, socio-emoțional – pe tot parcursul vieții, de la concepție până la moarte. Dezvoltarea este multidimensională Acest principiu se referă la faptul că dezvoltarea se produce pe mai multe domenii (fizic, social, psihologic), interacțiunile dintre acestea fiind evidente, chiar dacă, dezvoltarea nu se desfășoară în același ritm pe toate aceste domenii. De exemplu: în cazul unui copil cu vârsta de un an, dezvoltarea motorie influențează dezvoltarea vorbirii, care la rândul ei, influențează dezvoltarea cognitivă și emoțională, reglarea comportamentală etc. Sau: un copil care este ținut în brațe cu afecțiune de mama sa, se va simți în siguranță, iar în cele din urmă, acest confort emotional primar va contribui la formarea unui stil de atașament securizant mamă-copil. Dezvoltarea este multidirecțională Altfel spus, dezvoltarea se produce simultan pe mai multe paliere/domenii, însă ritmurile sunt diferite: astfel, în copilărie, dezvoltarea limbajului este accelerată, în timp ce la maturitate experiența își spune cuvântul asupra memoriei și a învățării, aceasta devenind mult mai complexă. Dezvoltarea fizică este foarte accelerată în perioada prenatală, accelerată în primii trei ani de viață și în adolescență, înregistrând o stagnare la vârsta maturității. Influențele biologice și culturale se modifică pe toată durata vieții În copilăria timpurie, învățarea senzorială este deosebit de importantă, analizatorii traversând perioade de maximă sensibilitate/plasticitate. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, dezvoltarea acestora se diminuează, stagnează, funcțiile senzoriale intrând în regresie chiar, la vârste mai înaintate. La aceste vârste însă, experiența culturală își poate spune cuvântul, compensând oarecum deficitele altor funcții și permițându-i individului o bună adaptare la mediu. Dezvoltarea facilitează modificarea alocării resurselor Alocarea resurselor de timp, energie, resurse cognitive, aptitudini etc, se face diferit, pe diverse paliere, în funcție de disponibilitățile persoanei, oportunitățile de dezvoltare, vârstă, interese, dorințe, obiective de viață. 2

Dezvoltarea se caracterizează prin plasticitate Plasticitatea reflectă capacitatea creierului și a funcțiilor cognitive de a se adapta la mediu, modificându-se în raport cu cerințele acestuia. Anumite funcții și structuri cerebrale își mențin plasticitatea și la maturitate (structurile atenționale, anumite forme de raționament), în timp ce în cazul altora plasticitatea se diminuează considerabil odată cu înaintarea în vârstă (de pildă, funcțiile senzoriale simple). Ca regulă generală, se poate afirma că, plasticitatea neurocognitivă este mai mare la vârste mici, atunci când cerințele adatative sunt imperioase. Plasticitatea neuronală permite ca o funcție deficitară să fie preluată sau compensată de alte zone corticale. Dezvoltarea este influențată de contextual social și cultural Fiecare persoană se dezvoltă într-un cadru de socio-cultural particular, deosebit de complex, care va exercita o influență semnificativă asupra devenirii sale. Altfel spus, familia în care creștem, tipul de educație pe care îl urmăm, influențele grupurilor de prieteni, întâlnirile semnificative, influențele media, diversele context culturale pe care le traversăm, ne influențează semnificativ dezvoltarea. 1.3. Legi generale ale dezvoltării umane (Verza & Verza, 2017): I. Legea dezvoltării de la simplu la complex Creșterea și dezvoltarea încep din momentul concepției și se desfășoară continu până la maturitate. Chiar dacă uneori se observă anumite perioade de stagnare sau chiar involuție pe anumite paliere, dezvoltarea este mai degrabă un process continu. Individul este capabil inițial de răspunsuri generale, care dobândesc odată cu maturizarea tot mai multă specificitate. Dezvoltarea de la simplu a complex a funcțiilor cognitive poate fi ilustrată – de pildă – cu referire la formarea conceptelor matematice: initial copilul are o primă reprezentare a conceptului de număr, numărând obiectele și comparând mulțimile de obiecte. Ulterior, acesta va efectua operații cu mulțimi de obiecte, iar odată ce va asocia numărul obiectelor cu semnul grafic corespunzător, va fi capabil să efectueze operații aritmetice, care, vor deveni din ce în ce mai complexe, culminând în cele din urmă cu operațiile abstracte. II. Legea diferențierii, integrării și adaptării Stucturile simple, odată constituite, vor fi integrate în structuri complexe. Odată ce structurile complexe s-au format, acestea exercită presiuni asupra structurilor simple, în funcție de cerințele diverselor sarcini, sporind gradul de specializare al structurilor simple.

3

III. Legea structuralității și generarea de noi structuri Dezvoltarea umană se realizează prin crearea de noi structuri și consolidarea celor care s-au dovedit a fi adaptative. IV. Legea specificității stadiilor și ciclurilor de dezvoltare V. Legea pregătirii și aparției de caracteristici biologice și psihice în stadiile anterioare, care se regăsesc și în cele ulterioare. 1.4. Probleme controversate ale dezvoltării umane 1.4.1. Ereditar versus dobandit în dezvoltare Controversa ereditate - mediu a devenit clasică în psihologia dezvoltării. În trecut, cercetătorii se poziționau în favoarea uneia sau a alteia dintre aceste influențe. Astfel, cercetători precum Arnold Gesell (1880-1961) susțineau faptul că dezvoltarea este rezultatul exclusiv al bagajului genetic, pledând în favoarea maturizării ca mecanism al dezvoltării umane. Prin contrast, John Watson (1878-1958), fondatorul psihologiei comportamentale, afirma că dezvoltarea este exclusiv rezultatul factorilor de mediu și al învățării. Astăzi, majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu ideea că atât ereditatea cât și mediul contribuie la dezvoltarea umană, întrebările încă de actualitate fiind: 1) Cât de mult contribuie fiecare? și 2) Cum interacționează ereditatea și mediul pe parcrusul dezvoltării? Genetica comportamentală investighează rolul factorilor genetici și a celor de mediu, precum și modul în care aceștia interacționează, pe parcursul dezvoltării. Cercetătorii din genetica comportamentală recurg frecvent la studii gemelare și studii de adopție. Studiile de genetică comportamentală efectuate până în prezent par să indice faptul că, anumite aspecte cognitive precum inteligența generală, abilitatea spațială, abilitatea citit-scris, și dislexia sunt într-o mai mare măsură determinate genetic, decât unele trăsături de personalitate cum sunt extroversiunea și neuroticismul (după Schaffer, 2010). 1.4.2. Continuitate versus discontinuitate în dezvoltare Mult timp s-a considerat că dezvoltarea umană este un proces cumulativ, cu o evoluție continua, graduală. Altfel spus, se considera că, pe măsură ce înaintează în vârstă și acumlează experiență, copiii dobândesc treptat, progresiv, abilități tot mai complexe de exprimare, comportament sau gândire. 4

Fig. 1.1. Continuitate versus discontinuitate în dezvoltarea copilului (imagine preluată din McLeod, 2017)

Sigmund Freud (1856-1939) și Jean Piaget (1896-1980) au consacrat primele teorii stadiale ale dezvoltării, considerând că oamenii/copiii manifestă comportamente/competențe diferite în diverse perioade specifice de viață. Dezvoltarea devine astfel un process discontinu, o succesiune de modificări tipice diverselor stadii, tranziția dintre acestea fiind marcată de adevărate “salturi” în dezvoltare. Susținătorii teoriilor stadiale consideră că fiecare stadiu se deosebește calitativ de următorul, iar succesiunea acestora se regăsește în dezvoltarea fiecărui individ, chiar dacă pot exista semnificative diferențe individuale în ceea ce privește ritmul parcurgerii lor. De exemplu, gândirea animistă, descrisă în teoria piagetiană a dezvoltării cognitive, este specifică copiilor cu vârsta cuprinsă între 2 și 6-7 ani și nu se mai regăsește la copii mai mari. 1.4.3. Stabilitate versus schimbare în dezvoltare Susținătorii ideii de stabilitate în dezvoltare consideră că trăsăturile de personalitate prezente în copilăria mică se mențin de-a lungul întregii vieți. Prin contrast, susținătorii ideii de schimbare, argumentează faptul că personalitatea se poate schimba în urma interacțiunilor relevante cu mediul (familia, educația formală și informală, grupul de prieteni etc). Spre deosebire de prima jumătate a sec. XX, astăzi, ideea de schimbare în dezvoltare este cea mai populară printre specialiști.

5

1.5. Cadre de dezvoltare (Harwood, Miller & Vasta, 2010) Urie Bronfenbrenner (1917-2005) propune o teorie ecologică conform căreia dezvoltarea copilului este semnificativ influențată de caracteristicile contextelor fizice pe care acesta le traversează (familia, școala, grupul de prieteni etc). Contextele dezvoltării copilului alcătuiesc un sistem ecologic. Dezvltarea personală poate fi descrisă doar dacă se urmăresc interacţiunile (tranzacţiile) dintre caractersiticile individuale şi mediul natural (descris ca un sistem concentic în centrul căruia se află persoana).

Fig. 1.2. Teoria sistemelor ecologice - Urie Bronfenbrenner (imagine preluată de la adresa http://www2.humboldt.edu/cdblog/CD350-Hansen/2014/08/04/ecological-systems-theory/)

6

Conform lui Bronfenbrenner dezvoltarea copilului este pluricontextuală încă din primii ani de viaţă. În cadrul modelului sistemelor ecologice sunt identificate cinci sisteme care constituie cadre de analiză ale dezvoltării, astfel: Microsistemul descrie sistemul aflat în proximitatea copilului. Familia, școala, locul de joacă, prietenii apropiați fac parte din această categorie. Caracteristicile microsistemului influențează în mod direct dezvoltarea copilului. Microsistemul posedă caracteristici fizice (cum ar fi dimensiunea locuinţei sau numărul de camere, jucăriile, biblioteca sau mijloacele de învăţare multimedia accesibile copilului) dar include şi persoane cu caractersitici proprii relevante pentru dezvltare (ex: statusul socio-economic al părinţilor, nivelul educaţional, interesele colegilor de clasă sau a partenerilor de joacă). De-a lungul timpului, microsistemul copilului de modifică (trecerea de la şcoală la grădiniţă, o eventuală schimbare a locuinţei etc). Mezosistemul descrie relaţiile dintre microsistemele copilului: relaţiile din cadrul familiei, relaţiile părinţilor cu profesorii sau cu colegii de clasă sau de joacă etc. În general cu cât aceste relaţii sunt mai strânse şi mai armonioase, dezvoltarea este facilitată. Exosistemul se referă la sistemele sociale care îl pot influența pe copil în mod indirect: locul de muncă al părinților, managementul școlii etc. Macrosistemul se referă la mediul cultural care dictează valorile, aspirațiile și modul de viață. Cronosistemul descrie contextul istoric și cronologic al dezvoltării. Unele caracteristici ale mediului sunt catalizatoare ale dezvoltării (capabile să faciliteze, să influenţeze dezvoltarea în sens pozitiv), altele sunt perturbatoare ale dezvoltării. Fiecare dintre acestea capată valoare în cadrul interacţiunii cu particularitățile individuale. Copilul şi mediul se influenţează continuu, într-o manieră tranzacţională.

7

Evaluare: 1. Care sunt principalele caracteristici ale dezvoltării? 2. Cum explicaţi afirmaţia conform căreia “dezvoltarea este contextuală”? Argumentaţi. 3. Formulaţi un cadru multidimensinal de analiză a dezvoltării unui copil. 4. Argumentaţi, printr-un sumar studiu de caz sau pe baza datelor experimentale din literatura de specialitate, rolul experienţelor timpurii în învăţare. 5. Care sunt componentele modelului sistemelor ecologice?

Bibliografie: Baltes, P. B., Lindenberger, U., & Staudinger, U. M. (2006). Life Span Theory in Developmental Psychology. In R. M. Lerner & W. Damon (Eds.), Handbook of child psychology: Theoretical models of human development (pp. 569-664). Hoboken, NJ, US: John Wiley & Sons Inc. McLeod, S. A. (2017). Developmental psychology. https://www.simplypsychology.org/developmental-psychology.html Papalia, D.E., Wendkos Olds, S., Duskin Feldman, R. (2010). Dezvoltarea umană, București: Editura Trei. Harwood, R., Miller, S.A. & Vasta, R. (2010). Psihologia copilului, Iași: Editura Polirom. Schaffer, H. R. (2010). Introducere în psihologia copilului, Cluj-Napoca: Ed. ASCR. Verza, E. & Verza, F. E. (2017). Psihologia copilului, București: Ed. Trei. Zgourides, R. G. (2000). Developmental Psychology, Foster City, CA: IDG Books.

8