Teatrul Muzical Chinez

După primul mileniu, aflăm unele informaţii privitoare la tradiţiile muzicale din Orient, derulate în paralel si independent faţă de ceea ce se întâmpla pe continentul european. Astfel, după secolul X, în China se conturează un gen care va cunoaşte o largă dezvoltare , deoarece îmbină artele vizuale cu poezia, naraţiunea şi muzica, definind un teatru muzica ce se aseamănă foarte mult cu opera europeană a secolului al XVII-lea. Opera chineză numită ‚ ”Zaju”, apare prima dată în dinastia Tang, iar denumirea ei era similară cu denumirea unui alt gen de spectacol , ”Baixi” , afirmat în perioada dinastiei Han. Denumirile celor două tipologii reuneau semnificaţii precise. Astfel, “Za” înseamnă varietate şi “Bai” înseamnă mult, iar “Xi”şi “Ju” precizau forma de reprezentare. Ele însemnau ceva asemănător vodevilului, dar diferit totuşi faţă de ce înţelegem noi azi. În timpul dinastiei Song, Zaju, sau doar Za , a devenit un termen special pentru indicarea unui nou tip de spectacol. Acesta includea, în desfăşurarea lui, cântec, dans , muzică, elemente comice şi acrobatice. Fiecare spectacol de acest fel era împărţit în trei secţiuni: 1. Preludiu , numit Yanduan, care se preocupa de subiecte ale vieţii cotidiene.

2. 3.

Partea principală , probabil conţinând o poveste,cântată ,recitată şi dansată. Partea finală, numită Sanduan, Zaban, Zawang sau Jihe , care era formată dintr - o succesiune de elemente comice, cu interacţiuni acrobatice.

Este interesant că, în spectacol, cele trei părţi erau complet distincte din punct de vedere al conţinutului. Muzica din Zaju provenea fie din repertoriul de cântece de curte al dinastiei Song, numit Daqu, fie era preluată din muzica populară. După căderea dinastiei Song, cea din nord, Zaju s-a strămutat în sud, urmând dinastia Song din sud (1115-1234) a moştenit această formă artistică numind-o Yuanben. Pe la începutul secolului al XII-lea apare o altă formă de operă , diferită de Zaju, în sudul Chinei. Aceasta era numită opera sau Xiwen ori Wenzhou, după locul naşterii sale din provincia Zhejiang. Toate operele sudice reprezentau povestiri, iar structurile lor variau în funcţie de intrigă. Nu mai erau împărţite în trei secţiuni şi erau formate din repertoriul de cântece populare şi balade. Mai târziu, genul acesta va fi influenţat de Song Zaju şi va împrumuta melodii din Changzhuan şi Daqu. În ceea ce priveşte interpreţii din opera sudică, aceştia executaudiverse părţi vocale: solo, duete şi coruri. După căderea regimului nordic şi ridicarea dinastiei Yuan, se dezvoltă Yuan Zaju,având la bază Zaj-ul nordic şi Zhugong diao. Acest Yuan Zaju diferea atât de Song

Zaju , cât şi de opera sudică. Fiecare libret avea o schemă ritmică şi fiecare linie avea un ritm al său.O piesă completă era formată din şi un (Prolog sau Interludiu). Cele patru reprezentau în total patru părţi muzicale, iar era inserat între prima şi a doua parte sau între a treia şi a patra. În Discuţia cântecelor, o carte scrisă în sinastia Yuan, sunt trecute 17 melodii destinate gongului. Dintre acestea, şapte erau în mod obişnuit cuprinse în Yuan Zaju. De altfel , în Yuan Zaju, toate cele patru erau cântate de un personaj masculin (zengmo) sau de unul feminin (zhengdan). Celelalte personaje doar vorbeau. Intervenţiile cântate de protagonişti erau foarte scurte şi fără legătură cu discursul muzical. Pe de altă parte, în opera sudică toate personajele cântau, iar muzica nu era restrânsă doar la melodiile de gong. Evident, opera sudică era mai flexibilă decât Yuan Zaju, oferind mai mult potenţial pentru dezvoltare. Datorită viitoarelor condiţii politice ale Imperiului chinez va rezulta o combinaţie a forţelor celor două tradiţii muzicale, provenind din cele două regiuni: de nord şi de sud. În general, muzica nordică era robustă şi viguroasă, în timp ce muzica sudică era moale şi delicată. În fapt, cele mai interesante caracteristici ale stilului chinez de operă reies din această dihotomie nord-sud, care a fost în continuare păstrată de tradiţia spectacolului muzical al societăţii imperiale. Popularizarea lor va permite ca spectacolul de operă să fie reprezentat, treptat, în casele nobiliare şi cele ale potentaţior bogaţi de către trupe specializate.