Strategi De Aparare

Coordonator Dr. Constantin MOŞTOFLEI

UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”

Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate

ii de Stud

\r are rit [ i S e cu

Ce

rul

at e

nt

Referenţi ştiinţifici: Dr. Gheorghe VĂDUVA Dr. Nicolae DOLGHIN Dr. Grigore ALEXANDRESCU

St ra tegice de Ap

STRATEGII DE APĂRARE ŞI SECURITATE LA FRONTIERA RĂSĂRITEANĂ A NATO ŞI UE

© Sunt autorizate orice reproduceri, fără perceperea taxelor aferente, cu condiţia precizării sursei • Responsabilitatea privind conţinutul comunicărilor revine în totalitate autorilor, respectând prevederile Legii nr. 206 din 27.05.2004, referitoare la buna conduită în cercetarea ştiinţifică

Lucrări prezentate în cadrul Sesiunii internaţionale de comunicări ştiinţifice organizate de Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate 23-24 noiembrie 2006 VOLUMUL 2

ISBN (10) 973-663-447-7; ISBN (13) 978 -973-663-447-5 (general) ISBN (10) 973-663-460-4; ISBN (13) 978-973-663-460-4 Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006

1

2

CUPRINS SCHIMBUL DE INFORMAŢII PENTRU CONTRACARAREA CRIMEI ORGANIZATE Col. conf. univ. dr. Traian LITEANU .............................................. 6 FENOMENUL TERORIST CONTEMPORAN DIN ZONA MĂRII NEGRE. FACTORI DE RISC LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI General de flotilă aeriană dr. Ion Aurel STANCIU....................... 21 DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ Dumitru CODIŢĂ............................................................................ 37 ELEMENTE PENTRU RECONSIDERAREA PARADIGMEI SECURITĂŢII, ÎN CONTEXTUL EXTINDERII UNIUNII EUROPENE CS I dr. Constantin MOŞTOFLEI.................................................. 49 MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢILOR MILITARE ÎN SPIRITUL RESPECTULUI PENTRU VIAŢĂ Col.conf.univ.dr. Stelian PÂNZARU .............................................. 62 ABORDAREA DUALĂ A ORDINII ŞI SIGURANŢEI PUBLICE Ovidiu VASILICĂ............................................................................ 70 POLITICA EUROPEANĂ PRIVIND PREVENIREA ŞI COMBATEREA TRAFICULUI DE FIINŢE UMANE Codrin Horaţiu MIRON.................................................................. 86 ASPECTE ALE SECURITĂŢII ENERGETICE A EUROPEI ACS Cristian BĂHNĂREANU ....................................................... 94 MONITORIZAREA ŞI GESTIONAREA RISCURILOR, MISIUNI CARE ASIGURĂ SIGURANŢA ŞI SECURITATEA CETĂŢEANULUI Pavel BĂLTARU............................................................................ 107 ROLUL INFORMAŢIILOR ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ Gl. bg. (r) conf. univ. dr. Stan PETRESCU.................................. 116 INTERFERENŢE ALE CRIMEI ORGANIZATE TRANSFRONTALIERE ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

3

Col. lector univ. dr. Constantin STOICA, Lt. col. lector univ. dr Teodoru ŞTEFAN.......................................................................... 135 STRATEGII DE SECURITATE A MEDIULUI LA FRONTIERA RĂSĂRITEANĂ A UE ŞI NATO Col(r) prof. univ. dr. ing. Eugen SITEANU, Col. prof. univ. dr. Benone ANDRONIC ..................................................................... 148 AUTENTIFICAREA, AUTORIZAREA ŞI CRIPTAREA ÎN GSM Lt.col.ing. Petre JOIŢA, Mr.ing. Mirela BĂDEANA................... 159 MANAGEMENTUL URBAN, ÎNTRE STANDARDELE DEZVOLTĂRII INTENSIVE ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ DIN PERSPECTIVA SECURITĂŢII MEDIULUI Nicolae SFĂCĂREANU................................................................ 184 LIBERTATEA RELIGIOASĂ ŞI HOMELAND SECURITY Cărămizaru NEDELEA ................................................................ 211 ÎNTREBUINŢAREA FORŢELOR AERIENE ÎN ACŢIUNI CU CARACTER OFENSIV ÎMPOTRIVA AMENINŢĂRILOR CU RACHETE BALISTICE, ÎN NOUL CONTEXT DE SECURITATE INTERNAŢIONALĂ Lt.col. lect. univ. Ion PURICEL ................................................... 222 DEMOCRATIZAREA, INSTRUMENT AL ACŢIUNII EXTERNE A UE. POSIBILE COSTURI ALE PROCESULUI DE DEMOCRATIZARE LA FRONTIERA ESTICĂ A UE Cristina ROMILA .......................................................................... 232 PRINCIPIILE MANAGEMENTULUI COMPORTAMENTULUI ORGANIZAŢIONAL MILITAR ÎN CONTEXTUL ACTUAL Col. conf. univ. dr. Stelian PÂNZARU ......................................... 245 IMPLICAŢII ETNICO-RELIGIOASE ASUPRA SECURITĂŢII ÎN VECINĂTATEA RĂSĂRITEANĂ A SPAŢIILOR UE ŞI NATO ACS. Mihai-Ştefan DINU ............................................................. 255 FRONTIERA LINGVISTICĂ ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ Lect. univ. dr. Ecaterina CĂPĂŢÂNĂ .......................................... 266 ROMÂNIA ŞI NOILE PROVOCĂRI ALE ÎNCEPUTULUI DE MILENIU Colonel conf. univ. dr. ing. Marian RIZEA ................................. 278 CONSIDERAŢII PRIVIND SECURITATEA ŞI STABILITATEA REGIUNII EXTINSE A MĂRII NEGRE Ionel GOIAN, Nicuşor MOLDOVAN........................................... 293 CRISIS MANAGEMENT IN THE REPUBLIC OF BULGARIA

4

Lieutenant-Colonel Dimitar STEFANOV-TASHKOV, PhD....... 308 SECURIZAREA FRONTIEREI Dr. Gheorghe VĂDUVA................................................................ 323 CONFLICTE ÎNGHEŢATE ŞI CRIZE LA LIMITA DE EST A UNIUNII EUROPENE Dr. Constantin-Gheorghe BALABAN .......................................... 332 ROMÂNIA ŞI VECINĂTATEA ORIENTALĂ A UNIUNII EUROPENE Lt. col. conf. univ. dr. Gheorghe CIAŞCAI .................................. 343 VECINĂTATEA ŞI MANAGEMENTUL LA FRONTIERELE EUROPENE EXTERNE Conf.univ.dr. Victor AELENEI .................................................... 357 POTENŢIALE RISCURI ŞI AMENINŢĂRI LA FRONTIERA DE EST A NATO ŞI UE Dr. Petre DUŢU, Mirela ATANASIU........................................... 367 CONTRIBUŢII ALE FORŢELOR NAVALE LA PROMOVAREA ÎNCREDERII ŞI SECURITĂŢII ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE Dr. Vergil MORARU ..................................................................... 383 PARADIGMA CONFLICTELOR MILITARE LA ÎNCEPUT DE SECOL Gl.bg. prof. univ. dr. Gheorghe TOMA, Col. conf. univ. dr. Traian LITEANU ...................................................................................... 404 ASPECTE FUNDAMENTALE ÎN ABORDAREA PUTERII AERIENE ÎN NOUL CONTEXT DE SECURITATE Cdor.conf.univ.dr. Vasile BUCINSCHI ....................................... 417 ELEMENTE DE FUNDAMENTARE A NIVELULUI OPERATIV ÎN PROCESUL REALIZĂRII OBIECTIVELOR STRATEGICE Lt. col. lect. univ. Marius Victor ROŞCA ..................................... 426 APLICAREA PUTERII AERIENE ÎMPOTRIVA FORŢELOR TERESTRE INAMICE Lt.cdor. lect. univ. Marius ŞERBESZKI ...................................... 441 AVIOANELE FĂRĂ PILOT - ELEMENT AL PUTERII AERIENE.PREZENT ŞI PERSPECTIVE Lt.cdor.lect.univ.dr.ing.Laurenţiu Răducu POPESCU................ 451 CONFLICTUL TRANSNISTREAN, LA LIMITA ESTICĂ A SPAŢIULUI UNIUNII EUROPENE Căpitan comandorNicuşor OPREA .............................................. 464

5

SCHIMBUL DE INFORMAŢII PENTRU CONTRACARAREA CRIMEI ORGANIZATE Col. conf. univ. dr. Traian LITEANU The role of intelligence in combating cross-border organized crime activities has acquired an increased significance with the evolution of these activities along with the terrorist ones, as current main threats. Given the impressive array of domains, institutions, ways and means, nation-states and decision-makers involved in the effort to secure the assets of democracy, developing a common parlance are based on concepts and notions for a unique frame of reference. Trăim în Epoca informaţiei, în Era informaţională. Toţi simt nevoia de cunoaştere. Toţi doresc informaţii. Deciziile trebuie să aibă la bază cât mai multe date şi informaţii. Informaţia este putere. Lupta secolului XXI este dată de informaţii, resurse şi apă. Există război informaţional. Globalizarea a influenţat creşterea vitezei de transmitere a informaţiei, până la limita de instantaneu. Datorită Internetului şi mass-media, informaţia s-a democratizat, este un bun accesibil tuturor. Alţii consideră că informaţia este accesibilă doar celor iniţiaţi. Există: anunţ, comunicare, cunoştinţe, date, declaraţie, delaţiune, denunţ, document, documentaţie, evidenţă, fapt, fişier, info, information, informaţie, intelligence, informare, înştiinţare, lămurire, luare de cunoştinţă, material, notă, notificare, noutate, observare, observaţie, proclamaţie, semnalizare, sesizare, sfat, ştire, veste. Toate pot fi reale sau false. Unele sunt noi, altele oportune. Toate se pot culege, procesa, cripta, decripta, cifra, descifra, prelucra, analiza, sintetiza, transmite şi retransmite, valorifica, distribui tuturor sau clasifica. Sunt nesecrete sau secrete. Importante sau sensibile. Informaţia este o armă, care

6

este folosită atât de apărătorii legii şi ordinii, cât şi de cei proscrişi1. Importanţa informaţiei în contracararea crimei organizate transfrontaliere a crescut de când acest fenomen este evaluat alături de terorism ca principalele ameninţări ale perioadei actuale. Serviciile de informaţii şi de securitate au fost implicate în această luptă. Datorită multitudinii de domenii, instituţii, mijloace, metode, state, decidenţi implicaţi în apărarea valorilor democratice, este nevoie de un limbaj comun, de utilizarea noţiunilor cu acelaşi conţinut şi caracteristici exprimate. În România s-a făcut un pas important prin elaborarea Doctrinei Naţionale a Informaţiilor pentru Securitate (DNIS), care a fost aprobată de Consiliul Suprem de Apărare al ţării (CSAT) la 23.06.2004. A fost un efort al celor mai buni specialişti din instituţiile statului cu atribuţii în sfera securităţii naţionale, un rol principal avându-l SRI, prin structurile sale specializate, între care s-a aflat şi Centrul de Studii şi Cercetări pentru Siguranţa Naţională. Reţelele crimei organizate sunt conduse şi acţionează după reguli ce ţin de organizare, ierarhizare, specializare, acoperirea activităţilor ilegale şi profund clandestine. De aceea, informaţia a devenit vitală în lupta cu crima organizată. În ţările democratice, instituţiile, agenţiile implicate într-o formă sau alta în lupta împotriva crimei organizate, şi nu numai, au structuri proprii informative, de dimensiuni variate. Aşa sunt organele de poliţie, vamale, de control financiar, împotriva spălării banilor etc. Mai mult decât atât, în cadrul cooperării, au loc schimburi de specialişti între aceste instituţii, inclusiv cu serviciile de informaţii. Un angajat al vămii poate fi detaşat pentru 2-4 ani la serviciul de securitate, şi invers. Aceşti experţi sunt verificaţi conform canoanelor instituţiilor în care 1

Emil HEDEŞIU, Gheorghe TOMA, Contracararea crimei organizate transfrontaliere, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2005, p.224.

7

sunt detaşaţi şi primesc nivelul de acces la informaţii confidenţiale, conform atributelor concrete pe care le vor avea. De asemenea, ei reprezintă şi punctele, canalele operative de contact şi de transmitere operativă a anumitor date şi informaţii sau iniţiere de acţiuni comune pentru situaţii concrete de rezolvat, conform protocoalelor încheiate între agenţiile partenere. Dar, dacă crima organizată este percepută ca o ameninţare, inclusiv pentru securitatea naţională, iar diversele guverne au mai multe structuri informative, trebuie realizată armonizarea necesară conceptuală. În ţara noastră s-a făcut un pas important prin DNIS. Crima organizată transfrontalieră reprezintă o ameninţare la adresa securităţii naţionale, pentru că, prin unele din acţiunile sale, dezvoltă capacităţi, strategii, intenţii, planuri ce potenţează pericole la adresa atributelor fundamentale ale statului român, a economiei naţionale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Structurile informative ale statului trebuie să aplice şi să dezvolte un ansamblu de operaţiuni, în mod planificat, sistematic, unitar, ofensiv şi în secret, prin folosirea de mijloace şi metode specifice, pentru căutarea, culegerea, verificarea, prelucrarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la reţelele crimei organizate transfrontaliere, precum şi în vederea controlului tendinţelor şi evoluţiilor fenomenului crimei organizate, în scopul prevenirii, contracarării, înlăturării lor prin aplicării legii. În cadrul activităţii informative, activitatea de informaţii specifică va reprezenta ansamblul acţiunilor, operaţiunilor şi procedeelor informativ-operative, prin care se realizează, în secret, căutarea, prelucrarea, stocarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării crimei organizate transfrontaliere. În situaţia în care aceste structuri informative vor aborda în mod unitar concepţia de bază a activităţii informative, 8

cooperarea va deveni mai eficientă. Un nivel superior va fi atins în cadrul unei comunităţi de informaţii, datorită funcţionării coordonate a structurilor informative, prin utilităţi şi facilităţi comune pentru coordonarea planificării informative şi elaborarea integrată a estimărilor informative de interes naţional, iniţierii şi dezvoltării de programe sau operaţiuni informative circumscrise strategiei de combatere a crimei organizate, pregătirii personalului, elaborării studiilor şi cercetării ştiinţifice specifice, creării infrastructurii şi structurilor informatice integrate. Având ca bază definirea informaţiei pentru securitatea naţională precizată de DNIS, se poate particulariza, pentru cazul acestei teme, rezultând că informaţia este un produs analitic, rezultat al activităţii specializate de căutare, identificare, obţinere, procesare a datelor referitoare atât la disfuncţiile şi vulnerabilităţile valorilor comune de apărat, cât şi la factorii de risc, ameninţările şi stările de pericol rezultate din planurile şi acţiunile ilegale ale reţelelor crimei organizate transfrontaliere. Pentru ca activitatea de ansamblu a agenţiilor implicate în contracararea crimei organizate să fie eficientă, cooperarea acestora trebuie să se bazeze pe un schimb de informaţii oportun. Schimbul de informaţii trebuie să aibă la bază următoarele: • reciprocitatea – pentru asigurarea unui echilibru al beneficiilor cantitative şi calitative obţinute de fiecare partener, cu respectarea angajamentelor asumate; • confidenţialitatea – ce garantează netransmiterea informaţiilor schimbate unor terţe părţi, fără acordul emitentului; • oportunitatea în transmiterea informaţiilor de interes pentru partener, în scopul îndeplinirii scopurilor stabilite în cadrul cooperării interagenţii; • respectarea regulilor specifice activităţii informative. 9

Schimbul de date şi informaţii are ca obiect, în principal, prima fază a procesului penal, în vederea identificării membrilor reţelelor, precum şi a mijloacelor de probaţiune. Aceste activităţi se desfăşoară între instituţiile specializate ale statului sau între agenţiile partenere echivalente din diferite state sau prin intermediul unor organisme internaţionale, în situaţia agenţiilor de aplicare a legii. Schimbul de informaţii, în contextul direct al luptei împotriva crimei organizate transfrontaliere, se poate referi la: • prevenirea şi combaterea diverselor forme de manifestare a crimei organizate: traficul de droguri şi substanţe psihotrope, traficul ilegal de arme şi materiale radioactive, migraţia ilegală, spălarea banilor şi conexiunilor cu terorismul internaţional; • identitatea etnică a cupolei, structura şi mărimea reţelei, activităţile infracţionale, aspectele transfrontaliere ale activităţilor ilegale, actele de corupţie, actele violente, influenţarea mediului decizional, implicarea în economia reală, cooperarea cu alte entităţi infracţionale, influenţarea climatului economic, social, politic al unui teritoriu; • legăturile dintre infractori, comportamentul tipic al infractorilor şi al grupurilor, modul de operare, timpul şi locul faptei, obiectivele atacate, normele penale încălcate şi măsurile luate; • legături ale persoanelor cercetate, care sunt cetăţeni ai statelor partenere; • locurile, metodele şi mijloacele de producere, depozitare, transport, ascundere şi distribuire a produselor activităţii infracţionale; • rutele, canalele ilegale internaţionale utilizate de reţelele crimei organizate transfrontaliere;

10

• circulaţia bunurilor furate şi a materialelor sau altor instrumente folosite ori destinate a fi folosite în săvârşirea infracţiunilor specifice; • contrafacerea documentelor oficiale, de călătorie, falsificarea şi contrafacerea de monedă, cărţi de credit şi cecuri de călătorie; • infracţiunile informatice, în care computerele sunt instrumente sau ţinte; • acţiuni de spălare a banilor; • aspectele de noutate în acţiunile ilegale ale crimei organizate; • conexiunile cu grupările teroriste. Structurile informative au un rol important în ansamblul măsurilor de contracarare a crimei organizate. Referindu-se la rolul structurilor informative, dr. Solana Javier Madariaga – secretarul general al Consiliului UE şi secretar general al Uniunii Vest Europene - menţiona că acestea au un rol important în lupta împotriva reţelelor crimei organizate. Ele trebuie să le găsească, să le documenteze activitatea ilegală şi să pregătească atacarea lor.2 Aşa după cum am analizat, informaţia este esenţială în contracararea crimei organizate. Pentru informaţii utile, de esenţă şi oportune, acţionează majoritatea instituţiilor, agenţiilor cu componente specifice luptei împotriva crimei organizate: poliţie, vamă, procuratură, gardă financiară etc. Şi, bineînţeles, serviciile de informaţii (denumire generică pentru serviciile de informaţii interne, externe, de securitate etc.). În cadrul cooperării, informaţia circulă în interiorul unui stat, între agenţiile implicate, cu diverse competenţe, iar, pe plan internaţional, mai ales între aceleaşi categorii de agenţii cu

competenţe similare. Există şi situaţii în care schimbul de informaţii se realizează între diferite categorii de agenţii: serviciu de informaţii externe – poliţie a unui alt stat, serviciu de informaţii externe – serviciu de informaţii interne ale unui alt stat etc. Echipele operative (Task Force) pot cuprinde şi agenţii din mai multe ţări. Cooperarea prin schimbul de informaţii are la bază, în primul rând, interesele comune în clarificarea unei situaţii, dar în condiţiile în care legislaţia fiecărui stat permite acest tip de acţiune comună. Lipsa de armonizare legislativă pe plan internaţional afectează contracararea crimei organizate transfrontaliere. De aceea, armonizarea legislativă este importantă a fi îndeplinită, celelalte măsuri derivând ca o consecinţă directă şi firească. Acest tip de cooperare mai întâmpină un alt obstacol: necesitatea de a proteja sursele proprii fiecărei agenţii. Dacă la acest filtru obiectiv se adaugă lipsa de profesionalism a unora, care încă nu înţeleg importanţa cooperării, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, schimbul de informaţii îşi pierde caracterul operativ, devine chiar ineficient şi costisitor în economia unei acţiuni împotriva crimei organizate transfrontaliere. Situaţia este destul de bine analizată în cazul tragicelor evenimente din ultimii ani, în sfera activităţii antiteroriste aspectele rămânând valabile şi în ceea ce priveşte cooperarea în contracararea crimei organizate transfrontaliere. Astfel, au fost desprinse unele concluzii3: • anumiţi suspecţi, aflaţi pe teritoriul unui stat, nu au fost semnalaţi agenţiilor corespondente din ţara spre care s-au transferat, informaţiile fiind obţinute de agenţiile din noua ţară vizitată de suspect doar în

2

3

Conform discursului lui Romano Gustavo de Aristegui la seminarul internaţional The Gray War – Globalization Of Terrorism and Organized Crime, Berlin, 7-8 octombrie 2004.

11

KUPCHINSKY Roman, United Europe, divided intelligence, http:// www.atimes.com, http:// www.atimes.com/atimes/Front Page/FD 23Aa01.html, 2004.

12

situaţia în care acesta era identificat şi se solicitau date din ţara anterioară de staţionare; • anumite nume de împrumut ale unor infractori sau suspecţi, sau alte date de interes, ca adrese, mijloace de transport, paşapoarte false, legături, nu sunt transmise întotdeauna bazelor de date deţinute de agenţiile internaţionale la care poliţiile statelor membre au aderat – INTERPOL, EUROPOL etc.; • atentatul de la Madrid a demonstrat lipsa măsurilor de prevenire, întrucât informaţiile de interes nu au fost schimbate în timp util între serviciile de informaţii şi forţele de poliţie ale UE; • activitatea informativă şi operaţiunile antiteroriste sunt, prin natura lor profundă, lipsite de transparenţă, iar informaţiile sunt obţinute pe baza principiului nevoii de a cunoaşte. Scurgerile de informaţii sensibile pot provoca urmări tragice şi pot pune în gardă grupările infracţionale că sunt supravegheate de agenţiile de aplicare a legii; • paradoxal, aplicarea de către agenţiile şi serviciile de informaţii a principiilor, nevoia de a cunoaşte şi compartimentarea activităţii informative oferă unele avantaje grupărilor infracţionale, datorită limitării distribuirii de informaţii despre acestea; • în Europa, disfuncţiile în schimbul de informaţii sunt evidente, comparativ cu SUA, mai ales că unele organe de poliţie europene (unele subordonate chiar autorităţilor locale) şi servicii de informaţii acţionează conform competenţelor proprii doar în zona lor de responsabilitate, apărând unele limite în cunoaşterea de ansamblu a situaţiei infracţionale. Pentru a ajunge la unele concluzii referitoare la eficientizarea schimbului de informaţii în lupta împotriva crimei organizate transfrontaliere, atât pe plan intern – între 13

instituţiile statului abilitate cu această competenţă, cât şi pe plan extern – între agenţiile specializate în acest sens, trebuie plecat de la definiţia stabilită, în contextul temei, pentru informaţie. Se va observa şi se va stabili când, de unde, cum se pot procura datele necesare pentru obţinerea informaţiei finale. Au rămas întrebări, întrucât la întrebările cine, de ce, pentru ce, s-a răspuns în paginile anterioare. La întrebarea când trebuie obţinute datele şi informaţiile cu conţinut operativ, răspunsul este evident: permanent, atât pentru a asigura continuitatea activităţii de informaţii, în toate etapele ei – căutare, identificare, obţinere, procesare, analiză şi sinteză, valorificare – pentru a cunoaşte şi stăpâni permanent situaţia operativă şi pentru a exercita cât mai eficient prevenirea şi contracararea acţiunilor ilegale ale crimei organizate transfrontaliere. La întrebarea de unde se pot obţine datele şi informaţiile cu conţinut operativ, fără a intra în aspectele concrete ale activităţii informative referitoare la locurile şi mediile de interes normativ şi operativ, care au conexiuni cu elementele infracţionale, vom insista pe datele care pot conţine elemente importante pentru verificarea veridicităţii informaţiei, completarea ei, oferirea unor noi piste de investigare etc. Este vorba de baza de date, care, în această eră a globalizării şi informatizării, poate oferi resurse de neimaginat în urmă cu câţiva ani, din punct de vedere al conţinutului de indicii şi al vitezei de operare. Profesionalismul, dacă nu chiar arta, iese în evidenţă prin capacitatea instituţiilor de a înmagazina aceste date, de a asigura compatibilitatea informatică, de a le secretiza şi proteja, de a implementa un sistem pe niveluri de acces, conform competenţelor, şi de a respecta legalitatea în privinţa protecţiei datelor personale ale cetăţeanului, în condiţiile respectării drepturilor fundamentale ale persoanei.

14

Cu titlu de identificare, prezentăm un tablou al surselor de investigare aflate la dispoziţia poliţiei australiene, luând în considerare sursele oficiale şi pe cele publice. Evidenţele poliţiei4: • operative; • dactiloscopice; • „modus operandi”; • antecedente; • registrul de înregistrări al bijuteriilor; • circulare speciale şi zilnice; • suplimente fotografice zilnice şi săptămânale: • moravuri; • droguri; • jocuri de noroc, • autorizaţii; • evidenţe documentare; • evidenţe de circulaţie; • evidenţele penitenciarelor. Evidenţele instituţiilor statului: • ale echipajelor aero şi navale; • de telecomunicaţii: • telefoanelor; • telexurilor (telefaxurilor); • poştale; • ale căilor ferate; • oficiului stării civile; • registrului comercial; 4

Gl.bg. Aurel ROGOJAN, comunicarea ştiinţifică Aspecte teoretice şi practice ale gestionării vulnerabilităţilor şi factorilor de risc specifici ameninţărilor de atentat, publicată în volumul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice organizate de Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP) cu tema Vectori ai ameninţărilor la adresa securităţii naţionale în noul context geopolitic şi geostrategic, Bucureşti, 2004.

15

• oficiilor electorale; • de electricitate şi gaze; • oficiului forţelor de muncă; • departamentului emigrărilor şi problemelor etnice; • oficiului de pensii; • registrului de şomaj; • căminelor de copii; • departamentului de repatrieri; • comisariatelor militare; • biroului de meteorologie; • departamentului educaţiei; • organismului australian al hamalilor; • organelor portuare; • biroului de înregistrare a taxiurilor. Surse generale de sate: • organele financiare; • agenţiile de turism; • asociaţiile de comerţ; • societăţile comerciale; • societăţile de asigurare; • hotelurile şi căminele; • băncile; • birourile de închiriere; • asociaţiile religioase; • rudele, prietenii, vecinii, complicii suspecţilor/ infractorilor; • vânzătorii de ziare; • garajele; • serviciile de ambulanţă; biletele, bonurile, chitanţele, facturile, notele de plată. Faţă de lista întocmită de organele de poliţie australiene, se mai pot avea în vedere: • evidenţa armelor şi posesorilor de arme; 16

• • • • • • • • • • •

evidenţele pasagerilor aerieni şi navali; evidenţele firmelor de cablu TV; evidenţele plăţilor şi transferurilor electronice; evidenţele închirierilor de mijloace de transport; traficul la frontieră; evidenţele de paşapoarte; posesorilor de telefoane mobile; listele de apeluri şi convorbiri pe telefoanele mobile; evidenţele societăţilor mobiliare; evidenţele societăţilor imobiliare; evidenţele câştigătorilor la loterii şi alte jocuri de noroc; • arhivele naţionale; arhivele instituţiilor de stat şi particulare; fundaţiile şi ONG-urile; • evidenţa tranzacţiilor de pe piaţa de capital şi de la bursă; • evidenţele judecătoreşti şi notariale; • evidenţele poştelor rapide. Lista nu este fixă şi scopul prezentării ei este de a fi evidenţiate posibilităţile multiple pe care, într-un cadru legal adecvat, investigatorii, poliţiştii, cadrele de informaţii, analiştii, procurorii le au pentru a-şi completa şi verifica informaţiile iniţiale, de semnalare. Bineînţeles, există şi evidenţele serviciilor de informaţii, care intră în sfera domeniului securităţii naţionale şi care impun un regim adecvat. Toate aceste evidenţe capătă o forţă şi mai mare din punct de vedere al apărării intereselor şi valorilor unui stat democratic, atunci când sunt computerizate şi au un echivalent în baze de date informatice compatibile. Atunci, acurateţea, oportunitatea şi viteza verificărilor devin evidente. La cea de-a treia întrebare, cum se pot obţine datele şi informaţiile cu conţinut operativ?, răspunsul este, de asemenea, cunoscut, fiind proiectat în diverse lucrări, unele dintre cele mai 17

recente, punctând următoarele posibilităţi ale surselor de informaţii5: • surse umane şi tehnice secrete; • surse oficiale; • surse publice. În funcţie de metodă şi mijlocul tehnic folosit, pentru obţinerea informaţiilor, sunt consacrate următoarele tipuri de surse umane şi tehnice secrete: ACINT, COLINT, COMINT, ELINT, FISINI6 (Foreign Instrumentation Signals Intelligence), HUMINT, IMINT, MASINT, OSINT, PHOTINT, RADINT, SIGINT. Utilizarea acestor surse secrete este limitată de mai multe constrângeri, iar dintre cele mai dese amintim: timpul necesar obţinerii aprobărilor legale şi a plasării lor, condiţiile necesare pentru a fi plasate şi recuperate, posibilităţile de realizare a numărului optim, resursele financiare, logistica adecvată, posibilităţile tehnice, necesitatea protejării lor contrainformative şi fizice. În ceea ce priveşte posibilităţile oferite de HUMINT, pe lângă cele enumerate mai sus se adaugă problemele legate de numărul insuficient, verificare şi loialitate faţă de interesele, valorile de apărat şi implicarea în lupta împotriva crimei organizate. Considerăm că evaluarea utilizării lor cât mai eficiente ar trebuie să ia în calcul atât posibilităţile organizării şi funcţionării comunităţii informative într-un anumit stat, cât şi sondarea unor variante mai profunde ale conceptului de cooperare, totul în limitele cadrului legal şi al respectării principiilor activităţii informative. Astfel: Comunitatea informativă nu trebuie proiectată neapărat ca o structură unică, care să înglobeze toate instituţiile şi agenţiile cu profil informaţii, ci ca un organ colectiv, cu o structură proprie 5

Doctrina Naţională a Informaţiilor pentru Securitate. RĂDOI Mireille, Serviciile de Informaţii şi decizia politică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p.34. 6

18

de specialişti detaşaţi din fiecare structură informativă şi care să elaboreze regulile de funcţionare unitară a activităţii informative la nivel naţional, pe două paliere de priorităţi diferite unul faţă de celălalt: apărare naţională, siguranţă naţională şi, respectiv, ordinea publică şi legalitatea în general (justiţie, vamă, controlul financiar etc.). În acest context, la nivelul al doilea al structurilor informative (poliţie, vamă, organe financiare etc.) se poate organiza o bază de date unică privind posibilităţile informative ale unor surse HUMINT. Această bază, ca rod al comunităţii de informaţii, ar primi codificat de la fiecare structură informativă, conform unor coduri şi câmpuri de date specifice unor dicţionare informatice aferente, posibilităţile informative de interes pentru comunitatea informativă, raportat la valorile de apărat. În situaţiile în care o anumită structură trebuie să verifice unele informaţii într-un anumit mediu de interes, şi nu dispune de sursele adecvate, poate interoga baza de date pentru a afla dacă la nivel naţional există deja asemenea posibilităţi. În situaţia în care există un răspuns afirmativ, cei care valorifică baza de date semnalează situaţia structurii care are sursa plasată corespunzător, iar dacă aceştia consideră că sursa poate fi folosită în cadrul cooperării, pot dezvolta acţiunea, în cooperare, bineînţeles, cu păstrarea compartimentării activităţii şi protejarea identităţii sursei HUMINT. Identitatea surselor trebuie să fie cunoscută doar de cei care au creat-o, iar în bazele de date trebuie înscrisă doar codificat. Dacă experţii care lucrează cu sursele cu posibilităţi consideră că nu este oportună cooperarea, sau dacă în bazele de date nu există asemenea surse, agenţia solicitatoare primeşte răspunsul negativ. Acest sistem este practicat în unele ţări, care dispun de o tradiţie îndelungată democratică şi de dotările tehnice necesare păstrării datelor confidenţiale şi în care problemele de loialitate faţă de interesele instituţiilor şi actele de corupţie sunt cazuri cu totul şi cu totul izolate. Datorită evoluţiilor situaţiei internaţionale în 19

privinţa crimei organizate transfrontaliere şi a terorismului, această soluţie va deveni posibil a fi folosită într-un termen destul de apropiat de tot mai multe state cu comunităţi informative solid structurate.

20

FENOMENUL TERORIST CONTEMPORAN DIN ZONA MĂRII NEGRE. FACTORI DE RISC LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI General de flotilă aeriană dr. Ion Aurel STANCIU The current security situation in the Black Sea area and the Caucus region is very complex, being characterized by a reshaping process of regional security architecture as part of the Euro-Atlantic security, on one hand, and by imminence of potential conflicts brought about some inter or intrastate frozen conflicts among the Community of Independent States and enhancing asymmetric treats, illegal traffic of drugs and human beings, migration and last but not the least terrorism flagellum, on the other hand. In this context, it is very interesting and useful to address a comprehensive but not exhaustive study on terrorism and its related elements, identification of risk factors to the national security and a detailed analysis of terrorism risks and threats. 1. Situaţia de securitate din zona Mării Negre. Cadrul general Întotdeauna, potrivit etapelor istorice parcurse, Marea Neagră a fost zona de confluenţă dintre marile imperii: persan, roman, otoman şi ţarist. În funcţie de puterea şi gradul de implicare a acestora în regiune, ea a fost, rând pe rând, supusă intereselor vremii. A fost simultan o punte de legătură şi o frontieră, o zonă-tampon şi una de tranzit între Est şi Vest, între Sud şi Nord, dar şi un drum pentru circuitele comerciale către pieţele de desfacere şi regiunile bogate în resurse energetice. În prezent, situaţia de securitate din zona bazinului Mării Negre şi a Caucazului este deosebit de complexă, fiind 21

caracterizată, pe de o parte, printr-un proces de reafirmare a arhitecturii regionale de securitate, ca parte a celei euroatlantice, iar, pe de altă parte, prin existenţa unui important potenţial conflictual, cauzat atât de menţinerea unor conflicte îngheţate inter sau intrastatale din Comunitatea Statelor Independente, cât şi de amplificarea ameninţărilor asimetrice, traficului ilegal de droguri şi fiinţe umane, fenomenul migraţiei şi, nu în ultimul rând, terorism. Amploarea fără precedent a fenomenului terorist şi a crimei organizate, concomitent cu dinamizarea competiţiei pentru resurse energetice şi căile de transport ale acestora, a adus zona Marii Negre de la periferie spre centrul atenţiei principalelor organisme europene şi euro-atlantice. Zona este o poartă europeană potenţială pentru fluxurile de persoane venind din Asia, dar şi din regiunile Maghrebului sau chiar ale Africii. Migraţia ilegală, împreună cu dezvoltarea organizaţiilor locale de tip mafiot, reprezintă o bază potenţială de creştere a traficului de armament şi a tranzitului elementelor teroriste prin Marea Neagră către Europa. Proximitatea faţă de Orientul Mijlociu, Balcani şi Asia reprezintă un avantaj semnificativ pentru teroriştii din aceste regiuni de a se conecta la aceste zone de tranzit şi rute şi de a lansa atacuri pe continentul european. Este evident că aceste riscuri de securitate sunt interconectate, şi ameninţările convenţionale, alături de conflictele îngheţate, catalizează apariţia ameninţărilor / provocărilor asimetrice.

22

Fenomenul terorist şi mecanismele conexe – surse de instabilitate – radiografie zonală

FENOMENUL TERORIST

SURSE DE INSTABILITATE ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE

CRIMA ORGANIZATĂ

Moldova Cea mai mare ameninţare la adresa securităţii si integrităţii Moldovei o constituie regiunea separatistă Transnistria, ce se bucură de sprijinul Rusiei. Lipsa controlului statului asupra regiunii a permis dezvoltarea activităţilor criminale, cum ar fi traficul de arme, în timp ce prezenţa trupelor ruse de menţinere a păcii este folosită, deseori, ca instrument politic pentru ca Rusia să obţină controlul asupra Chişinăului. Cronicizarea conflictului transnistrean, corupţia şi sărăcia, permisivitatea frontierelor au condus la amplificarea activităţilor din sfera crimei organizate în R. Moldova, în principal în ceea ce priveşte traficul de armament şi muniţii, migraţia ilegală şi traficul de persoane. Regimul separatist de la Tiraspol are capacitatea de a vinde diferite modele de armament uşor, armament de asalt şi proiectile reactive. 23

Crima organizată continuă să pătrundă în toate nivelurile din societate. Moldova are un guvern relativ slab, o infrastructură slab dezvoltată şi este o importantă zonă de tranzit pentru contrabanda cu bunuri contrafăcute din Asia spre Europa. Pe lângă traficul de persoane, arme şi droguri, crima organizată, spălarea de bani şi contrabanda au prosperat sub protecţia liderilor transnistreni, cu numeroase efecte asupra restului Moldovei şi a ţărilor vecine. Situaţia din Transnistria va continua să contribuie la amplificarea fenomenului de crimă organizată, dacă sistemul de guvernare şi de aplicare a legii nu se îmbunătăţeşte în Moldova şi zonele sud-estice ale Ucrainei. O soluţionare decisivă a statutului Transnistriei va fi necesară pentru a combate pe termen lung activitatea criminală din Moldova. Ucraina Ucraina este atât o ţară-sursă, cât şi o ţară de tranzit pentru traficul de droguri, arme şi carne vie. Portul Odessa şi aeroporturile din Kiev au fost identificate ca fiind puncte-cheie din rutele est-europene de trafic. Bande ruseşti de crimă organizată au fost identificate ca actori-cheie în traficul regional, deşi grupuri ucrainene sunt puternic implicate, de asemenea. Crima organizată a fost o problemă pe timpul lui Kucima şi se credea că are legături cu autorităţile. Grupări oligarhice majore controlau şi foloseau grupări de crimă organizată pentru a se asigura de anumite acţiuni împotriva competitorilor. Această legătură între crima organizată şi oligarhi a fost diminuată în timpul conducerii lui Iuşcenko. Federaţia Rusă Pe teritoriul CSI, riscurile teroriste sunt reprezentate de extremiştii islamişti, care au ca scop principal dezvoltarea mişcărilor separatiste în regiunile locuite de musulmani şi crearea 24

în acest spaţiu a unor formaţiuni statale de tip islamic, care să constituie, în final, aşa-numitul „Marele Califat Islamic”, destinat să facă legătura între Marea Caspică şi Marea Neagră. Asaltul Rusiei asupra mişcării de independenţă din Cecenia a provocat un număr de incidente violente – deturnări, atentate şi răpiri - în care au fost implicaţi separatişti ceceni. Cu toate succesele înregistrate de către autorităţile ruse în ultimii ani, care au condus mai mult declarativ la diminuarea capacităţii de acţiune a forţelor militante cecene, se poate aprecia că, în următorii ani, acestea îşi vor extinde acţiunile în toate republicile Caucazului de Nord. Numeroasele atacuri cecene, incluzând asediul teatrului din Moscova din octombrie 2002, atacul sinucigaş de la festivalul rock de la Tushino din iunie 2003, masacrul de la şcoala din Beslan din septembrie 2004 şi raidul asupra orasului Nalchik din octombrie 2005, toate sugerează hotărârea rebelilor de a-şi extinde aria activităţii lor dincolo de teritoriul Ceceniei. Noul lider cecen, Dokku UMAROV, prin măsurile adoptate, a reuşit să ridice potenţialul de luptă al separatiştilor, inclusiv în zone din republicile învecinate cu Cecenia.

25

În pofida acestor eforturi, în prezent, capacitatea combativă a grupurilor teroriste din Caucazul de Nord este relativ redusă, nefiind în măsură să desfăşoare acţiuni de amploare. Se păstrează, însă, riscul unor acţiuni izolate, locale, de atacare a unor personalităţi sau obiective ale forţelor federale. În F.Rusă şi Caucazul de Nord este de aşteptat o accentuare a conflictelor politico-etnice din republicile separatiste, iar fundamentalismul islamic va deveni din ce în ce mai mult un instrument al acestor lupte. Situaţia de securitate va rămâne complicată pentru o lungă perioadă de timp, fiind de aşteptat o întărire a legăturilor grupărilor islamiste autohtone cu separatiştii ceceni. Georgia Situată pe o posibilă cale de acces către petrolul caucazian, Georgia este încă măcinată de conflicte, cu toate reformele economice şi instituţionale, inclusiv reforma armatei, demarate de preşedintele Şevardnadze. Prezenţa militară străină pe teritoriul ţării adaugă şi mai multă complexitate situaţiei. Rusia a cerut o perioadă de graţie de 15 ani pentru retragerea forţelor sale din bazele din regiunile Adjaria, Akhalkalaki şi Javakhetia. Cauzele tulburărilor din zona de frontieră a Georgiei le constituie interesanta distribuţie etnică. Marea concentrare de populaţie rusofonă se află în Abhazia. Guvernul georgian nu are, practic, niciun control, nici asupra Abhaziei, nici asupra unei alte părţi, Osetia de Sud. Adjaria are statut de regiune autonomă. Totuşi, toate aceste regiuni au un statut relativ incert. În contextul georgian, forţele insurgente au fost greu de delimitat, datorită disputării autorităţii guvernului şi a dezvoltării forţelor de securitate de către autorităţile rivale din regiunile separatiste Abhazia, Osetia de Sud şi până în mai 2004 şi Adjaria. În timp ce forţele insurgente din Abhazia şi Ossetia şi-au asumat puterea statală şi s-au organizat ca forţe de 26

securitate ale republicilor lor nerecunoscute, din punct de vedere al dreptului internaţional şi georgian, ele rămâneau forţe insurgente şi încălcau constituţia şi monopolul guvernului central în ce priveşte violenţa legitimă. Expansiunea conflictului din Cecenia continuă să cauzeze, de asemenea, probleme de securitate Georgiei. Ameninţarea pe care acest conflict o reprezintă pentru siguranţa naţională a Georgiei a fost subliniată de către incursiunea insurgenţilor ceceni în nord-estul Georgiei, după ce Rusia şi-a reînceput campania împotriva republicii separatiste Cecenia, la sfârşitul anului 1999. Insurgenţii ceceni au reuşit o destabilizare a regiunii între 2000-2002, autorităţile au reuşit să diminueze efectele şi să anihileze în marea lor majoritate bazele cecene, începând cu august 2002. Ameninţarea reprezentată de către insurgenţii ceceni şi gherilele din Abhazia se materializează mai mult prin rolul şi influenţa lor asupra fenomenului de proliferare a armelor şi activităţilor criminale în zonă, decât prin forţa militară. Turcia Turcia are de suferit din cauza violenţei politice şi insurgenţei, de când şi-a cucerit independenţa. Grupurile de extremă stângă luptă împotriva statului, şi grupările de extremă dreaptă au drept ţintă extrema stângă; grupurile islamiste au ca ţintă atât statul, cât şi simbolurile seculare, în general. În timp ce liderii turci fac presiuni pentru a adera la Uniunea Europeană, în acest scop, făcând concesii kurzilor şi prizonierilor politici, ţara este mare şi într-o măsură preponderentă atinsă de sărăcie, chiar înainte de izbucnirea crizei economice din 2001. Marea diversitate etnică şi tradiţionala violenţă în scopuri politice din această regiune, atât ilegală, cât şi sponsorizată de stat, conduc la ideea că diverse grupuri vor continua să recurgă la tactici teroriste pentru atingerea propriilor scopuri pe termen mediu şi lung. 27

De departe cea mai mare ameninţare la adresa Turciei o reprezintă separatiştii kurzi. Încă de la jumătatea anilor ’80, separatiştii kurzi au atacat ţinte civile şi militare din interiorul şi din afara graniţelor Turciei. Atacurile au vizat sud-estul Turciei, dar Partidul Muncitoresc din Kurdistan (PKK), Şoimii Libertăţii Kurde (TAK) şi alţii au atacat şi importante zone turistice şi de afaceri din Istanbul şi de pe coasta Mării Egee, în 2005. Începând cu anul 2005, atentatele s-au concentrat pe zona de sud-est, cu excepţia câtorva atentate produse în Istanbul şi Izmir. Mişcările islamiste din Turcia au legături ideologice şi operaţionale cu grupări teroriste internaţionale. Vigilenţa forţelor speciale turce a prevenit o repetare a atacurilor din noiembrie 2003, însă terorismul islamist continuă să reprezinte o ameninţare. Grupările de stânga constituie ameninţări mult mai slabe, dar, totuşi, serioase. Membrii DKHP-C (Devrimci Halk Kurtulai Partiri/Cephesi) au atacat clădiri guvernamentale, în scopul declanşării revoluţiei şi pentru a protesta împotriva aşazisei violenţe din închisorile turce. Bulgaria Poziţia geografică a Bulgariei, care se află la întretăierea rutelor comerciale din Balcani, cu ieşire la Marea Neagră şi graniţă pe distanţă scurtă cu Turcia, va determina şi pe viitor ca Bulgaria să constituie un punct strategic important în zonă. Odată cu prăbuşirea sistemului sovietic, situarea Bulgariei între Europa şi Orientul Mijlociu a contribuit în mod decisiv la tranzitarea Bulgariei de către o rută de droguri, arme şi trafic de fiinţe umane (carne vie), asupra căreia statul nu poate, deocamdată, să exercite un control deplin. Crima organizată, în mod special legată de grupurile criminale ruseşti, sârbe, turceşti şi kurde, prosperă şi constituie o provocare serioasă pentru Bulgaria. În prezent, aceste grupări folosesc poziţionarea geografică a 28

ƒ cucerirea puterii politice pentru separarea unui teritoriu/constituirea unui stat independent (Transnistria, Abhazia, Adjaria); ƒ competiţia economică declanşată de exploatarea şi transportul petrolului din Marea Caspică, ce poate contribui fie la aplanarea unor dispute, fie la acutizarea şi diversificarea stărilor tensionale; ƒ interesele şi acţiunile reţelelor de crimă organizată, în ceea priveşte comerţul cu arme, materiale nucleare şi narcotice, folosirea spaţiului ca zonă de tranzit a drogurilor de la furnizorii din Asia Centrală la consumatorii din Europa, precum şi furnizarea de armament şi facilitarea tranzitulul/comerţului ilegal cu acesta; ƒ creşterea numărului de prozeliţi islamişti fundamentalişti, îndeosebi wahhabiţi, în rândul intelectualilor şi al tinerilor din regiunile Orientului Mijlociu, nordul Africii şi nu numai, ceea ce duce la exportul de instabilitate, prin promovarea fundamentalismului islamic de tip wahhabit şi a intereselor statelor islamice către sud-estul Europei; ƒ asigurarea surselor de finanţare pentru grupurile teroriste; ƒ menţinerea unui climat de instabilitate, prin existenţa unor conflicte îngheţate şi a facţiunilor paramilitare în regiune.

Bulgariei în vecinătatea zonei Schengen pentru a-şi intensifica acţiunile de trafic cu carne vie (atât emigranţi, cât şi femei destinate industriei sexului din Vest). Graniţa scurtă cu Turcia este o strâmtoare prin care narcoticele, în special heroina, trec, în drumul lor spre nord, către UE. În Bulgaria, se fabrică amfetaminele, iar cetăţenii bulgari sunt, deseori, arestaţi pe teritoriile Turciei, Serbiei, Greciei şi Ungariei, ceea ce conduce la concluzia că implicarea lor în traficul de droguri este însemnată. Mai mult, deoarece corupţia este răspândită şi în structurile de securitate şi în sistemul de justiţie, combaterea crimei organizate este extrem de dificilă. 2. Factori de risc la adresa securităţii naţionale a României în zona Mării Negre Un tablou al ameninţărilor, vulnerabilităţilor şi provocărilor Un tablou al ameninţărilor, vulnerabilităţilor şi provocărilor la adresa securităţii în zona Mării Negre şi adiacentă acesteia se prezintă astfel: - Interesele şi acţiunile reţelelor de crimă organizată,

-Competiţia economică declanşată de exploatarea Şi transportul petrolului

-Creşterea numărului de prozeliţi islamişti fundamentalişti îndeosebi wahhabiţi

AMENINŢĂRI VULNERABILITĂŢI ŞI RISCURI LA ADRESA SECURITĂŢII

- Asigurarea surselor de finanţare pentru grupurile teroriste

Cauzele care conduc la menţinerea şi proliferarea acestor ameninţări pot fi analizate în funcţie de natura lor:

-Menţinerea unui climat de instabilitate, prin existenţa unor conflicte îngheţate şi a facţiunilor paramilitare în regiune

ƒ • instabilitatea internă în numeroase state constituite după destrămarea URSS şi accentuarea/menţinerea conflictelor etnic-separatiste; 29

30

o incapacitatea de supraveghere eficientă a graniţelor, care permite proliferarea reţelelor de trafic ilegal; o existenţa unei mari cantităţi de armament „rămase” de la fosta armată sovietică.

PROBLEME DE NATURĂ MILITARĂ

PROBLEME DE NATURĂ ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ

Ameninţarea teroristă Ameninţarea teroristă în regiunea Mării Negre are două dimensiuni importante: - regională, reprezentată în special de organizaţiile separatiste cecene şi cele kurde; - globală, reflectată de poziţia geografică şi rolul pe care această regiune îl joacă în efortul internaţional de luptă împotriva terorismului.

CAUZELE

PROBLEME DE NATURĂ POLITICĂ

Dimensiunea regională

ƒ probleme de natură economică şi socială: o decalaje între state, ca urmare a crizelor economice repetate, a reformelor, liberalizării preţurilor şi privatizării cu implicaţii politice; o scăderea standardului de viaţă al populaţiei; o nivel ridicat de emigrare, ca rezultat al situaţiei conflictuale interne şi externe. ƒ probleme de natură politică: o existenţa unui mediu politic sensibil şi instabil, care determină diminuarea autorităţii statale şi proliferarea unor fenomene specifice crimei organizate; o implicarea unor personalităţi militare şi politice în activităţi ilegale. ƒ probleme de securitate: o persistenţa unor stări tensionale latente, determinate de mişcări separatiste sau dispute teritoriale (Transnistria, Georgia, Armenia), cu efecte în stabilitatea regională; 31

WAHHABISM

(PKK, KADEK, KONGRA-GEL), Ceysullah (Armata lui Allah), Frontul Comandourilor Marelui Orient Islamic, Hizbullah (Hezbollahul Turc), Lupii Cenuşii, Partidul/Frontul Revoluţionar de Eliberare a Poporului, cele de sorginte cecenă, Organizaţia Brigăzile Islambuli, Jama’at Tabligh.

Una dintre cele mai importante ameninţări la adresa securităţii regionale o reprezintă posibilitatea executării unor atacuri în care să fie utilizate arme cu un potenţial de distrugere mult mai mare, aşa-numitele „arme de distrugere în masă în fază incipientă” de către extremiştii ceceni. Extinderea fundamentalismului islamic în regiunile nordice ale Mării Negre ar putea constitui în viitor o ameninţare directă la adresa securităţii naţionale a României. 32

ƒ amplificarea acţiunilor grupărilor teroriste de origine extremist-separatistă şi fundamentalist-islamică, dezvoltarea cooperării cu organizaţii teroriste internaţionale şi încercarea de transformare a unor grupări extremist-separatiste din regiune în celule AlQaida; ƒ radicalizarea mişcărilor separatiste din zona Caucazului, pe fondul deficitului de autoritate statală în unele regiuni (Nagorno-Karabah, Transnistria), element ce poate fi valorificat de grupări teroriste din interiorul şi exteriorul acestor zone, pentru refugiu şi pregătirea de noi acţiuni; ƒ conexiunile dintre evoluţiile din Orientul Mijlociu şi dezvoltarea celulelor teroriste din regiunea Marea Neagră-Caucaz.

În unele ţări riverane Mării Negre acţionează, sunt sprijinite sub diferite forme sau sunt reprezentate mai multe organizaţii teroriste, cum ar fi: Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK, KADEK, KONGRA-GEL), Ceysullah (Armata lui Allah), Frontul Comandourilor Marelui Orient Islamic, Hizbullah (Hezbollahul Turc), Lupii Cenuşii, Partidul/Frontul Revoluţionar de Eliberare a Poporului, cele de sorginte cecenă, Organizaţia Brigăzile Islambuli, Jama’at Tabligh. Dimensiunea globală Extremismul Islamist

Reţele de crimă organizată

Principalele surse de risc terorist derivă din faptul că: o regiunea este o zonă de tranzit, dar şi de refugiu folosită de reţelele teroriste şi/sau ale crimei organizate, pe relaţia Asia Centrală - zona Golfului Caucaz spre Europa Centrală şi Occidentală. o ţările riverane angrenate în sprijinirea Coaliţiei din Irak sunt potenţiale ţinte ale reacţiei jihadiste internaţionale, pentru care Irakul continuă să rămână „pământ al Jihadului”, cum au fost considerate şi Afganistanul, Bosnia-Herţegovina, Cecenia. Vectorii de propagare a riscurilor teroriste, identificaţi în regiune, sunt: 33

Având în vedere dinamica proliferării fenomenului terorist în zona de proximitate a României, este posibil ca, în perioada următoare, organizaţiile teroriste să încerce: ƒ amplificarea legăturilor directe între separatiştii ceceni şi organizaţiile teroriste internaţionale; ƒ creşterea sprijinului motivaţional (ideologic, moral, religios etc.) pe care categorii largi de populaţie (în special etnicii musulmani din Caucazul de Nord) ar fi dispuse să îl acorde; ƒ activarea mişcărilor radicale, îndeosebi în statele autonome ruse din Caucazul de Nord, în care reţelele islamice şi-au creat deja infrastructura necesară organizării şi producerii, fără eforturi suplimentare, a unor acţiuni de natură teroristă. În acest context, pe termen scurt şi mediu, anihilarea resurselor financiare ale terorismului, controlul şi securizarea frontierelor reprezintă elemente primordiale ale strategiilor naţionale. 34

Departamentul de Stat al SUA elaborează anual o analiză a situaţiei spălării banilor în 200 de state ale lumii. Studiul le împarte în trei categorii: „cele mai problematice” (state in care se înregistrează spălarea unor sume importante de bani), „problematice” (unde se înregistrează procese de acest tip, dar cu dimensiuni reduse) şi „potenţiale” (state care nu se confruntă cu astfel de probleme, dar s-ar putea transforma în centre de spălare a banilor). Pe lista „statelor cele mai problematice” din Europa se regăsesc Bosnia-Herţegovina, Ungaria, Grecia, Rusia, Turcia, Ucraina. „State problematice” sunt România, Albania, Bulgaria, Polonia, Serbia şi Muntenegru. Uzbekistan, Georgia, Azerbaidjan, Armenia, Macedonia, Moldova şi Slovenia sunt incluse pe lista „statelor potenţiale”. 3. Concluzii 1. Dispunerea sa geografică (pe una din ramurile „rutei balcanice” şi pe una din rutele secundare ale criminalităţii de provenienţă estică) poate expune România efectelor negative ale migraţiei ilegale şi activităţilor sale criminale conexe, prin consolidarea, pe teritoriul ţării noastre, a unor celule aparţinând reţelelor de traficanţi din ţările vecine, care îşi extind treptat aria de acţiune. Odată cu integrarea în comunitatea europeană, România devine una din porţile de intrare în acest spaţiu. 2. Transformarea României din zonă de tranzit în piaţă de desfacere a produselor de contrabandă, în paralel cu aservirea economiei naţionale intereselor unor grupuri restrânse de persoane (de regulă cu cetăţenie străină), ar putea constitui o premisă foarte periculoasă, în sensul că o parte din resursele financiare ale ţării ar putea fi deturnate către unele grupări teroriste. 3. Eventualele acţiuni teroriste ale organizaţiilor fundamentalist-islamice în ţara noastră ar putea fi executate de 35

persoane venite din exterior, care, la rândul lor, pot fi sprijinite de elemente stabilite în România de puţin timp sau aflate în „conservare” (în special din Afganistan, Pakistan, India, Arabia Saudită, Algeria, Tunisia, Maroc, Libia, Yemen, Sudan, Iran, Irak, Siria, lordania, Egipt). Nu este exclusă posibilitatea ca elemente fanatice, adepte ale organizaţiilor teroriste, să acorde sprijin de orice fel, în eventualitatea în care membrii din exterior ai grupării ar putea intra în România cu scopul de a comite astfel de acţiuni. 4. Anumite persoane izolate din rândul simpatizanţilor mişcării ar putea întreprinde acţiuni violente asupra unor ţinte de pe teritoriul României, sub impulsul unor împrejurări conjuncturale, care le-ar putea afecta comportamentul, acţionând independent de voinţa liderilor structurii. 5. Existenţa pe teritoriul ţării noastre a unor structuri islamice culturale, religioase, umanitare, legal constituite, continuă să asigure o acoperire adecvată pentru prezenţa şi activitatea membrilor şi a simpatizanţilor grupărilor teroriste. 6. Ameninţările generate de către grupările extremiste la adresa ţărilor care fac parte din Coaliţia Antiteroristă au accentuat în mod semnificativ riscurile existente la adresa reprezentanţelor diplomatice ale statelor implicate. Războiul împotriva terorismului devine din ce în ce mai complex, putând crea efecte disproporţionate. Pe măsură ce accesul la tehnologie devine mai uşor, vor exista şi posibilităţi pentru potenţialii adversari de a-şi dezvolta mijloace neconvenţionale eficiente, inclusiv pentru producerea de atacuri directe sau indirecte asupra ţărilor NATO. Această dezvoltare oferă adversarilor posibilităţi sporite de a-şi urmări cauza, în condiţiile în care unii dintre ei sunt pregătiţi să întreprindă inclusiv atacuri sinucigaşe. În aceste condiţii, proliferarea armelor de distrugere în masă, de către un număr din ce în ce mai mare de actori statali şi non-statali, reprezintă un motiv real de îngrijorare. 36

1. Dimensiunea umanitară a securităţii naţionale DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ Dumitru CODIŢĂ The preoccupation for the assurance of some security satisfactory standards has been and it will be present in all époques and at all levels, from the individual one to the collective, national, regional and global ones as the effect of the globalization process. The accent for one aspect or other has been determined by the specific characteristics of each period. Obviously, the present time orientation is towards regional and international security systems. Whether the level, in the centre of the preoccupations to create a necessary environment of security it has been the assurance of the conditions for the state existence and for the protection of the human being. International humanitarian law, as a domain with specific activity, propose to itself as objective the protection of the persons against the destructive effects of the armed conflicts as forms to achieve political goals in certain conditions and through military means. In this context, the army is one of the structures whose actions lead to the achievement of the security at national level. That it is why naturally appears the approach of international humanitarian law in rapport with national security and military strategy of the state. From this perspective, it is obvious the fact that international humanitarian law, by its stipulations, has a significant impact in security domain.

37

Conceptual „securitatea naţională” reprezintă rezultatul unei acţiuni permanente executate în timp de pace într-o concepţie unitară, în domeniul politic, diplomatic, economic, militar şi în alte sectoare, pe plan extern şi intern, prin care un stat, în raport cu alte state sau comunităţi de state şi cu propria naţiune, îşi creează şi menţine starea optimă de executare neîngrădită (la adăpost de potenţiale pericole) a independenţei şi suveranităţii naţionale, de menţinere a ordinii constituţionale şi de afirmare a sistemului propriu de valori1. Securitatea naţională este un sistem plurivalent (politic, economic, psihologic, militar ecologic etc.), iar sintetic se poate defini ca o stare de fapt pe care fiecare naţiune tinde să şi-o atingă, să şi-o asigure, prin demersurile din domeniile apărării naţionale, siguranţei, ordinii şi liniştii publice. Ca atare, securitatea este un proces continuu, o combinaţie între naţional şi internaţional. În opinia unor ideologi, „securitatea” este expresia modalităţilor concrete de manifestare a sociabilităţii, a predominanţei relaţiilor de colaborare şi cooperare faţă de cele de confruntare2. Determinată de nevoia fiecărui individ de a găsi acea stare interioară de linişte şi siguranţă, securitatea se prezintă ca un obiectiv urmărit şi conştientizat de om ca fiinţă biopsihosocială. Constatăm, astfel, că securitatea s-ar traduce, de fapt, în limitarea tendinţelor agresive şi a acţiunilor care presupun recurgerea la forţă şi adoptarea unui comportament care să le înlăture din relaţiile socio-politice. Diferitele ipostaze în care se poate aborda noţiunea de „securitate” impun, de la bun început, câteva precizări.

1

Constantin SAVA, Constantin MONAC, Stările excepţionale, Editura Forum, Bucureşti, 2000. 2 Mirela ATANASIU, Stările de securitate şi insecuritate naţională, revista Impact Strategic, nr. 1(18)/2006.

38

Din perspectivă sistemică, securitatea poate fi abordată în funcţie de nivel, de la cel individual până la cel internaţional. Cu termenul de „securitate naţională” vom opera în înţelesul de „pace internă” sau „starea de echilibru necesar organizării naţionale”, care îi permite să acţioneze neîngrădit pentru dezvoltarea intereselor sale fundamentale. Având în vedere aspectul exprimării „stării de securitate naţională”, în raport cu nivelul stabilităţii entităţilor politicostatale naţionale şi de relaţiile stabilite pe plan regional şi internaţional3, se impune identificarea posibilelor influenţe pe care valorile promovate de dreptul umanitar le-ar avea asupra consolidării securităţii naţionale. În acest sens, atât reglementările legislative în baza cărora funcţionează elementele politico-statale, cât şi cele care stabilesc modul lor de conduită în caz de conflict sunt creaţii conştiente, specifice societăţii omeneşti. Un loc important între aceste elemente îl ocupă structurile de forţă, cum ar fi poliţia, jandarmeria, armata etc. În plus, între „securitatea naţională” şi „dreptul internaţional umanitar” există raporturi de determinare reciprocă. Când „securitatea naţională” este compromisă şi existenţa statală este în pericol, autoritatea politică legală poate decide recurgerea la structurile de forţă. În acest caz, ele vor acţiona în conformitate cu prevederilor dreptului internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate. Acţiunea conformă reglementărilor domeniului dreptului internaţional umanitar favorizează revenirea la starea iniţială de echilibru şi, deci, asigurarea securităţii. 2. Dreptul internaţional umanitar şi protecţia persoanei „Dreptul internaţional umanitar” este un drept special, elaborat pentru reglementarea unor situaţii ce decurg în mod 3

Dr. Mihai E. IONESCU, După hegemonie, Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ‘90, Bucureşti, 1993, pp. 34-35.

39

nemijlocit din starea de conflict armat sau de război4. Şi, după cum s-a mai precizat, situaţia apare atunci când necesitatea restabilirii „stării de securitate”, ca urmare a eşuării mijloacelor paşnice, o impune. Unul din obiectivele principale ale dreptului internaţional umanitar îl reprezintă atenuarea efectelor războiului, impunând limite dreptului de a recurge la forţă şi apoi obligând beligeranţii să ocrotească şi să protejeze persoanele care nu participă (sau nu mai participă) la ostilităţi. Nu putem eluda faptul că, în timp ce dreptul internaţional umanitar are ca idee centrală „umanitarismul”, „securitatea” vizează gestionarea crizelor prin intermediul unor organizaţii internaţionale. Deşi diferite, umanismul şi securitatea reprezintă două dimensiuni complementare ale lumii contemporane, având ca principiu comun „supravieţuirea”. În timp ce securitatea se bazează pe folosirea, în ultimă instanţă, a forţei armate, dreptul internaţional umanitar constituie piatra unghiulară a sistemului actual de securitate internaţională, deoarece, fără respectarea lui, siguranţa statelor, a comunităţii internaţionale nu este posibilă5. Raportul dintre dreptul internaţional umanitar şi securitatea naţională generează o serie de întrebări. Poate contribui dreptul internaţional umanitar la consolidarea securităţii naţionale? Este dreptul internaţional umanitar în măsură să soluţioneze în mod paşnic diferendele dintre state (inevitabile în orice sistem creat de către om), adică de a realiza „starea de securitate”? În această situaţie, structurile şi responsabilii cu asigurarea securităţii naţionale acordă atenţia cuvenită valorilor preventive ale dreptului internaţional umanitar?

4

Nicolae USCOI, Gabriel OPREA, Introducere în dreptul internaţional umanitar, Editura CARTEGA, Bucureşti, 1999, pp. 9-12. 5 Ion DRAGOMAN, Claudia MILITARU, 7 studii de drept internaţional umanitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 31.

40

Pentru a vedea modul în care dreptul internaţional umanitar ar putea influenţa securitatea naţională, vom încerca să răspundem succint la unele din aceste întrebări6. Cu privire la limitele recurgerii la forţă. Examinarea acestui aspect priveşte evidenţierea constrângerilor pe care dreptul internaţional modern le impune statelor să acţioneze pe cale paşnică pentru rezolvarea diferendelor. Carta Naţiunilor Unite interzice recurgerea la forţă şi chiar ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale7. În acelaşi timp, însă, permite unui stat atacat să se apere prin forţă, utilizând astfel dreptul de legitimă apărare8. Acelaşi lucru este valabil şi pentru statele terţe care se alătură celui atacat, în virtutea dreptului colectiv la legitimă apărare. În sfârşit, Naţiunile Unite pot să ordone măsuri militare sau coercitive în vederea restabilirii păcii9. Prin urmare, războiul este interzis de dreptul internaţional contemporan, sub rezerva dreptului de apărare individuală sau colectivă, în scopul refacerii ordinii juridice internaţionale afectate. Chiar dacă în materia dreptului internaţional umanitar nu sunt cuprinse condiţiile în care un stat poate utiliza sau nu măsuri care presupun recurgerea la forţă, normele acestui drept vizează derularea conflictelor, constituindu-se, astfel, ca o parte a dreptului internaţional contemporan10. 6

A se vedea, referitor la legile DIU: dr. Ionel CLOŞCĂ, dr. Ioan SUCEAVĂ, Dreptul internaţional umanitar, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, M.F. FURET, J.C. MARTINEZ, H. DORONDEN, La guerre et le droit, Paris, 1979, Geofrey BEST, Humanity in Warfare, London 1980, Frits KALSHOVEN, Constraints on the Waging of War, Geneva, 1987. 7 Carta Naţiunilor Unite, art. 2, pct. 4. 8 Ibidem, art. 51. 9 Ibidem, Cap. VII, în special art. 41 şi 42. 10 A se vedea în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al dreptului internaţional umanitar, Ionel CLOŞCĂ, Ion SUCEAVĂ, op. cit., Tratat de drept internaţional umanitar, Editura V.I.S. Print SRL, Bucureşti, 2000, Pierre BOISSIER, Histoire de Comite international de la Croix Rouge, De Solferino a Tsanshima, Geneve, 1978, Andre DURAND, Histoire de

41

Promovând spiritul umanitar în situaţii de conflict, dreptul internaţional umanitar contribuie la promovarea păcii. Scopul său este să oprească umanitatea să se cufunde în barbarie absolută sau, cel puţin, să ridice obstacole în calea unui asemenea curs. Astfel, respectarea dreptului internaţional umanitar contribuie la consolidarea bazelor pe care se va putea stabili o ordine paşnică la încheierea conflictului. Şansele unei păci durabile vor fi cu atât mai mari cu cât încrederea mutuală care poate fi menţinută între beligeranţi, chiar în război, este mai convingătoare. Respectarea drepturilor fundamentale şi a demnităţii persoanei de către cei care se confruntă va contribui la menţinerea acestei încrederi. Chiar şi dacă dreptul internaţional umanitar nu dispune de pârghii puternice pentru impunerea păcii, legitimitatea sa nu mai este necesar să fie demonstrată. Şi, în aceeaşi notă, securitatea naţională nu poate avea baze solide justificate şi legale, dacă acestea sunt clădite pe terenul violării prevederilor dreptului internaţional umanitar. 3. Strategia de securitate naţională şi strategia militară a României din perspectiva dreptului internaţional umanitar „Securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei naţiunii şi a statului român şi are ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale[…] Strategia de securitate naţională răspunde nevoii şi obligaţiei de protecţie legitimă împotriva riscurilor şi ameninţărilor ce pun în pericol drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, precum şi bazele existenţei statului român”11. „Starea de insecuritate” a naţiunii este expresia limitării sau pierderii capacităţii de a-şi menţine coeziunea, omogenitatea, Comite international de la Croix Rouge, De Sarajevo a Hiroshima, Geneve, 1978. 11 Strategia de securitate naţională a României, Bucureşti, 2006.

42

unitatea şi identitatea, ca urmare a gestionării politice ineficiente a agresiunilor şi crizelor generatoare de conflicte12. Ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale şi conflictul militar au reprezentat, o lungă perioadă din istoria omenirii, principalii vectori generatori de insecuritate13. Apare, deci, firească preocuparea de elaborare a unor strategii militare de apărare. „Strategia militară a României cuprinde obiectivele şi opţiunile fundamentale privind îndeplinirea, prin mijloace şi pe căi de acţiune militare, a politicii de apărare a statului român. […] În aceste condiţii, armata trebuie să fie pregătită să prevină, să descurajeze şi, dacă este necesar, să înfrângă un eventual agresor care ar ameninţa şi ar atenta la securitatea statului român, concomitent cu asigurarea capacităţii de a participa la prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi apărarea colectivă în plan regional”14. Se remarcă fără dificultate faptul că obiectivul prioritar al eforturilor noastre individuale şi colective îl reprezintă prevenirea conflictelor, obiectiv a cărui valenţă umanitară este evidentă. Spiritul umanitar caracterizează întreaga politică şi strategie militară a României, iar principiile şi regulile de drept umanitar sunt cuprinse în Constituţia ţării, legislaţia de apărare, regulamentele militare, procesul de învăţământ militar şi pregătire a trupelor. Îndeplinirea acestor obligaţii ar fi de neconceput fără asigurarea unei pregătiri specifice a personalului armatei în domeniul dreptului internaţional umanitar. În această idee, principalele organizaţii şi alianţe sub egida cărora armata română acţionează au adoptat hotărâri/rezoluţii care obligă 12

Mirela ATANASIU, op. cit. Experţii apreciază că, în ultimii 3500 ani de istorie cunoscută, doar 250 au fost ani de pace. 14 Strategia militară a României, Bucureşti, 2000. 13

43

statele membre să instruiască forţele armate din acest punct de vedere15. Înţelegând aceste răspunderi, strategia militară prezintă conceptele strategice, iar în cadrul acestora direcţia în care armata va fi structurată, înzestrată şi instruită pentru compatibilizarea cu sistemele de instrucţie ale aliaţilor şi partenerilor noştri. „Apărarea armată” reprezintă ansamblul măsurilor şi acţiunilor desfăşurate unitar în sistemul militar, în spaţiul terestru, aerian şi maritim, în scopul descurajării, zădărnicirii şi respingerii oricărei acţiuni militare care ar leza interesele fundamentale statale. Scopul principal al participării la structurile europene şi euro-atlantice îl reprezintă realizarea securităţii naţionale. Dar această stabilitate la nivel naţional nu se poate realiza decât prin participarea la menţinerea păcii şi stabilităţii regionale şi internaţionale, elemente care, desigur, influenţează strategia militară de apărare. Pe cale de consecinţă, reglementarea acestei situaţii prin normele dreptului internaţional umanitar reprezintă o preocupare firească. Acte normative cum ar fi Legea nr. 42 din 15 martie 2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român şi Ordinul ministrului apărării privind instruirea personalului din cadrul Ministerului Apărării care participă la misiuni în afara teritoriului naţional, pe funcţii de stat major sau misiuni individuale asigură cadrul juridic necesar pregătirii, organizării şi participării armatei noastre la misiuni internaţionale. 15

Ghidul Consiliului Uniunii Europene privind promovarea dreptului internaţional umanitar, Bruxelles, 5 decembrie 2005, Document ST/SGB/1999/13 privind respectarea regulilor dreptului internaţional umanitar de către forţele Naţiunilor Unite, Codul de conduită privind aspectele politico-militare ale securităţii, 3.12.1994, Rezoluţia nr. 287 adoptată de către NATO la 15.11.1999 privind respectarea şi garantarea respectării dreptului internaţional umanitar.

44

În baza prevederilor constituţionale, a legilor menţionate şi a angajamentelor internaţionale asumate de ţara noastră, dispunem în prezent de o concepţie de integrare a normelor dreptului internaţional umanitar în procesul de pregătire a societăţii, în general, şi a armatei, în special. Componentele principale ale acestei concepţii sunt Comisia Naţională de Drept Internaţional Umanitar, înfiinţată în baza H.G. nr. 420 din 29/03/2006, şi o serie de structuri cu răspunderi în acest sens pentru mediul civil, cum ar fi: Asociaţia Română de Drept Umanitar sau, pentru mediul militar, Centrul de Drept Internaţional Umanitar, birourile, consilierii juridici şi responsabilii cu coordonarea activităţii de instruire în domeniul dreptului internaţional umanitar pentru fiecare unitate militară. Toate acestea se înscriu în ceea ce se vrea occidentalizarea învăţământului militar, adică, realizarea compatibilităţii atât cu ţările NATO şi/sau UE, cât şi cu cerinţele acestor organisme16. Statul naţional gestionează starea de insecuritate, între altele, prin fundamentarea şi susţinerea juridică a răspunderii organizaţiilor militare, pentru prevenirea situaţiilor-limită şi confirmarea legitimităţii şi autorităţii acestora în gestionarea crizelor social-politice. Cea mai importantă parte a acestor reglementări se regăseşte în domeniul dreptului internaţional umanitar. Paradoxal, însă, deşi firesc ar fi ca aplicarea acestor prevederi să se facă mai riguros în cazul unor conflicte care au caracter intern, când structurile statale pot monitoriza situaţia, acum au loc cele mai grave încălcări făcute în numele „salvării naţionale”. Sunt elocvente în acest sens situaţiile din exIugoslavia (zeci de mii de morţi), Congo (4 milioane de morţi), Cecenia (mii de morţi), Afganistan (700 civili ucişi în atentatele talibane), Irak (4000 de poliţişti irakieni ucişi ) etc.

16

Iulian FOTA, Conceptualizare, eficienţă şi legitimitate în sistemul de securitate naţională.

45

4. Concluzii provizorii Radiografierea interdependenţei celor două domenii – „securitate naţională” şi „drept internaţional umanitar” reprezintă o încercare de a evidenţia importanţa şi semnificaţia abordării lor unitare şi cu aceeaşi răspundere la toate nivelurile. Raportul dintre securitate naţională şi drept internaţional umanitar, un raport ca de la parte la întreg, este marcat de o serie de asemănări, dar şi de unele deosebiri între acestea. Dreptul internaţional umanitar protejează fiinţa umană de efectele violente în formele cele mai concrete: rele tratamente fizice, răniri, ucideri etc. Această obligaţie revine statului prin instituţiile sale, dar de cele mai multe ori este încălcată, pentru că tocmai statul este la originea violenţelor. În acest fel, dreptul internaţional umanitar îşi manifestă vocaţia de protejare a drepturilor omului împotriva abuzurilor puterii statale, iar în final contribuie la realizarea unei dimensiuni a securităţii naţionale. Principalele aspecte ale asemănării constau în următoarele: a) izvoarele lor comune. Ambele se clădesc pe norme de drept care exprimă acele norme create prin acordul de voinţă al statelor ca reguli de conduită obligatorie. b) sensul şi scopul lor este de a proteja în esenţă persoana umană. În această idee, depoziţiile lor se raportează întotdeauna la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. c) obiectivul principal al celor două domenii îl reprezintă evitarea escaladării potenţialelor conflicte. Căile de realizare, deşi diferite, sunt complementare. Securitatea naţională o face prin promovarea deschiderii, a transparenţei şi reglementării neînţelegerilor pe cale paşnică. Dreptul internaţional umanitar adaugă angajamentul că prevederile specifice domeniului vor fi respectate, chiar dacă cealaltă parte nu le respectă17. Se evită, în 17

„Statele şi Părţile Beligerante se obligă să respecte şi să facă respectat dreptul internaţional umanitar în toate împrejurările” este esenţa unor

46

acest fel, escaladarea violenţei prin interzicerea de către prevederile dreptului internaţional umanitar a recurgerii la represalii. Elementele care le deosebesc vizează în principal: a) acţiunea în timp. În cazul securităţii naţionale se evidenţiază caracterul permanent al întinderii în timp. Spre deosebire de aceasta, dreptul internaţional umanitar vizează doar situaţiile extreme, cum ar fi perioada conflictelor armate. b) domeniul de referinţă. Concretizarea, în cazul securităţii naţionale, se face prin expresiile: securitatea cetăţeanului, starea de legalitate, securitatea publică sau apărarea naţională. Dreptul internaţional umanitar, care mai este reprezentat prin expresiile „dreptul războiului” sau „dreptul conflictelor armate”, se referă întotdeauna la standardele umanitare recunoscute pe plan internaţional specifice diferitelor structuri naţionale cu răspunderi în domeniu sau diferitelor niveluri ierarhice în cazul structurilor militare. c) sancţiuni. Faptele considerate infracţiuni la adresa securităţii naţionale sunt sancţionate în baza jurisdicţiilor naţionale. Dreptul internaţional umanitar dispune de un cadru jurisdicţional atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Pe plan intern, drepturile penale naţionale prevăd sancţiuni pentru unele fapte ce reprezintă violări ale normelor Dreptului internaţional umanitar. La nivel internaţional, pe baza experienţei unor tribunale adhoc (Tokio, Nürnberg, Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda şi Tribunalul Penal Internaţional pentru ex-Iugoslavia), s-a creat Tribunalul Penal Internaţional, în baza Statutului de la Roma din 1998 cu acţiune permanentă.

Concluzia firească a acestui demers este aceea că cele două domenii se influenţează, în sensul potenţării reciproce şi materializării în viaţa şi activitatea indivizilor şi entităţilor statale.

articole din principalele tratate specifice domeniului. A se vedea cele patru Convenţii de la Geneva din 1949, art. 1, Protocolul I adiţional din 1977, art. 1 şi Convenţia de la Haga din 1954 cu privire la protecţia bunurilor culturale, art. 4.

47

48

ELEMENTE PENTRU RECONSIDERAREA PARADIGMEI SECURITĂŢII, ÎN CONTEXTUL EXTINDERII UNIUNII EUROPENE CS I dr. Constantin MOŞTOFLEI The European integration, after January, 1st, 2007, will determine Romania to face certain challenges, in some fields similar to the ones specific to the Euro-Atlantic integration. The security paradigm, including the total of the conceptual options adopted by a certain scientific community, referring to the security’s shape and content, stressing out elements related to theory, working tools and research methodologies, assumes also a conceptual alignment, especially from the perspective of forms and contents we operate with. Separately or within a conceptual scheme there are approached terms as: security, safety, defence, homeland security. 1. O realitate ca premisă Integrarea euroatlantică a impus inclusiv alinierea conceptuală, în special din punct de vedere al formei şi conţinutului termenilor cu care operăm. Acest fapt a determinat, în mod obiectiv, din punctul nostru de vedere, operarea cu termeni care nu au denumiri echivalente sau care au chiar sensuri diferite în limbile naţionale ale ţărilor comunitare. Soluţia la care s-a recurs a fost cea de acceptare a denumirii în limba engleză a termenului respectiv, cu o motivaţie logică: este singura soluţie pentru a ne înţelege şi comunica între parteneri, aceasta având prioritate indiscutabilă, pentru că are la bază una din limbile oficiale ale NATO (alături de limba franceză), admisă, în mod tacit, ca fiind de referinţă. 49

Integrarea europeană, după 1 ianuarie 2007, ne va supune pe noi, românii, unei noi provocări: dacă lista cu limbile oficiale ale Uniunii Europene (20, în prezent, 21 prin includerea pe listă şi a limbii irlandeze, începând cu 1 ianuarie 2007)1 va fi completată şi cu limbile română şi bulgară, noi, românii, ce atitudine vom adopta? Vom folosi limba română pură sau cea presărată cu termeni şi expresii din limba engleză, cu predilecţie din engleza americană? Aspectul dilematic menţionat este accentuat de o realitate impusă de efectul globalizării în domeniul comunicării: limba engleză devine o limbă de o tot mai mare circulaţie internaţională, dar nu în dimensiunea oficială a spaţiului comunităţii europene. 2. Despre paradigme în domeniul securităţii În 1962, Thomas Kuhn, în lucrarea sa Social Theory and Social Structure, lansa conceptul de paradigmă2. El considera că paradigma desemnează: a) elementele esenţiale ale unui sistem de cunoştinţe; o realizare ştiinţifică, universal recunoscută la un moment dat, conţinând legi, teorii, aplicaţii ale teoriilor, preferinţe instrumentale, ipoteze, presupoziţii filozofice şi metodologice; acest ansamblu teoretic constituie o sursă comună şi acceptată de probleme, procedee de cercetare şi de rezolvare, precum şi criterii de evaluare a soluţiilor; b) model, prototip, structură tip, arhetip; c) model filozofic sau ştiinţific, care orientează gândirea în direcţii predeterminate, uneori inadecvate. Conceptul de paradigmă este definit şi ca o realizare ştiinţifică excepţională, care influenţează un anumit timp creaţia ştiinţifică3 ori se consideră că dintre multiplele 1

http://ec.europa.eu/education/policies/lang/languages/index_en.html Thomas KUHN, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. 3 Gheorghe BOLDUR-LĂŢESCU, Logica decizională şi conducerea sistemelor, Editura Academiei Române, 1992, p.26. 2

50

sensuri conferite conceptului s-a impus şi este utilizabil, cu deosebire, cel vizând desemnarea unei „totalităţi de opţiuni (explicite sau nu), a unei reţele de opţiuni conceptuale, teoretice, instrumentale şi metodologice adoptate de către o comunitate ştiinţifică”4. Am făcut aceste precizări pentru că, de foarte multe ori, cei care folosesc termenul paradigmă au în vedere exclusiv definiţiile date în DEX, considerate înrudite explicit: 1. Totalitate a formelor flexionare ale unui cuvânt. 2. (Înv.) Exemplu, model; pildă, învăţătură5. Paradigma securităţii include, în accepţia noastră, totalitatea opţiunilor conceptuale (exprimate cu mai multă ori mai puţină claritate) adoptată de o anumită comunitate ştiinţifică, referitoare la forma şi conţinutul securităţii, cu accent pe domeniile teoriei, al instrumentelor ştiinţifice de lucru şi al metodologiilor de cercetare. Din acest punct de vedere, este corect să acceptăm sintagma paradigma/ conceptul securităţii aparţinând de o anumită şcoală (comunitate ştiinţifică) - cu caracter naţional ori internaţional, precum şi cele, cu caracter oficial, aparţinând unui stat ori unei organizaţii internaţionale. Conceptele sunt considerate drept pietrele de temelie ale oricărei ştiinţe, discipline sau paradigme. Soliditatea unei discipline/paradigme depinde, în mare măsură, de caracterul adecvat al conceptelor sale în promovarea înţelegerii şi în facilitarea unei comunicări care are sens. Procesul elaborării conceptelor impune efectuarea unei investigaţii care este urmată de crearea unei scheme conceptuale sau a unui cadru 4 Dumitru IACOB, Competenţă şi schimbare – o perspectivă politicomilitară şi educaţională, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996, p.45. 5 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, DEX Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p 748.

51

conceptual, capabil să faciliteze un studiu şi o analiză sistematică. Elaborarea unor concepte mai complexe se poate face apelându-se la „definiţii operaţionale”. Acestea se deduc prin descrierea uniformă şi precisă a unor legături complexe, adesea din însuşiri observabile, şi sunt folosite pentru a delimita aplicabilitatea conceptului la o anume problemă6. Ceea ce ne-a atras atenţia nu este numai conţinutul propriuzis al conceptelor, ci şi modul prin care se încearcă impunerea lor, inclusiv a „paradigmelor” în comunitatea ştiinţifică. Practica, tot mai des întâlnită în literatura noastră de specialitate, de a apela la „definiţii operaţionale”, prezentate în glosare ce însoţesc diverse lucrări, ba chiar incluse în texte de lege ori documente oficiale, demonstrează, de fapt, existenţa unei confuzii conceptuale şi impune o mai atentă studiere şi monitorizare din partea comunităţii ştiinţifice. Metodologic, se apelează la o schemă conceptuală, înţeleasă ca un corpus de concepte înrudite, pentru a oferi un cadru analitic cercetării, pentru a avea o privire de ansamblu asupra materialului de cercetare. Ne-am propus, în demersul nostru, abordarea separată a conceptelor, dar şi în cadrul unei scheme conceptuale. Abordarea conceptuală serveşte la ghidarea cercetării, precum şi la o anume organizare într-un spectru larg de fenomene, încadrându-le într-un set limitat de concepte7. În cazul nostru, ne-am propus să abordăm, în primul rând, conceptele de securitate, de siguranţă şi cel de apărare, considerând că acestea formează, prin frecvenţa folosirii lor, atât în texte oficiale, cât şi în literatura de specialitate, o reţea conceptuală caracterizată de o puternică interdependenţă, dar cu percepţii ce ţin de domeniul discutabilului, cel puţin din punct de vedere ştiinţific. 6 Apud, Jack C.PLANO, Robert E. RIGGS, Helenan S. ROBIN, Dicţionar de analiză politică, Editura ECCE HOMO, Bucureşti, 1993, p.40. 7 Conf. Jack C.PLANO, Robert E. RIGGS, Helenan S. ROBIN, Op.cit., p.3.

52

Securitate, siguranţă şi apărare sunt trei termeni sinonimi în limba română8, cărora specialiştii le atribuie sensuri care, cu toate nuanţările oferite, păstrează o anumită doză de ambiguitate. Efectul este mai pronunţat atunci când se folosesc împreună: securitate şi siguranţă naţională; apărare şi securitate; apărare, ordine publică şi siguranţă naţională; Carta albă a securităţii şi apărării naţionale (document elaborat de Guvernul României în 2004); securitate internă, ordine publică şi siguranţă naţională (denumirea unui capitol în documentul menţionat). Şi exemplele ar putea continua. Se observă că folosirea termenilor respectivi reflectă realităţi concrete, exprimate de specialişti ce aparţin de domenii corelative, dar cu un pronunţat caracter de individualitate, impus de specificul instituţiilor pe care le reprezintă. Se poate chiar afirma că, în lipsa unor tratări tranşante în studiile teoretice, folosirea termenilor respectivi a fost indusă şi impusă de practică. 3. Securitate şi/sau siguranţă? Securitatea este un termen, frecvent utilizat de către analişti, cercetători, oameni politici, jurişti etc., recunoscut şi definit de aceştia drept concept şi uneori ca paradigmă. Numele acestui termen, sub forma sa simplă, când constă dintr-un singur cuvânt, nu pune sau ar trebui să nu pună probleme deosebite. Atunci când se asociază cu alte cuvinte (ex. securitate naţională, securitate internă, securitate internaţională sau regională etc.) ori este prezentat în formulări corespunzătoare din anumite limbi străine (ex. homeland security), termenul devine complex şi creează dificultăţi în perceperea şi în înţelegerea conţinutului său.

8

Luiza SECHE, Mircea SECHE, Dicţionarul de sinonime al limbii române, Editura Academiei R.S.R., 1982, p.874.

53

Conceptul de securitate, exprimat prin elementele sale componente, a cunoscut de-a lungul timpului modificări vizibile, exprimate, mai ales, prin atitudinea statelor faţă de condiţiile considerate ca necesare pentru definirea şi realizarea conţinutului său. Se poate afirma că, din punct de vedere conceptual, dar şi operaţional, au existat şi vor exista diferenţieri. Ne referim aici la modul cum era perceput conceptul de securitate, în perioada Războiului Rece, de către statele occidentale ori de către cele din Europa Centrală şi de Est, inclusiv din punctul de vedere al beneficiarilor acesteia – indivizii sau statele. A fost un concept foarte disputat, aşa cum se vede şi dintr-un studiu al ONU, din 1986, elaborat de un grup de experţi, referitor la „Concepte de securitate”, din care a rezultat existenţa unei similitudini conceptuale limitate între aceştia9. Desigur, ar trebui să plecăm de la Dicţionarul explicativ al limbii române, care defineşte securitatea, la modul general, “faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol”10. În acelaşi timp, DEX-ul semnalează sinonimia cu termenul siguranţă, definită, la rândul ei, ca “lipsa de primejdie; sentiment de linişte şi încredere pe care îl dă cuiva faptul de a se şti la adăpost de orice pericol”11. Ce se observă din definiţiile prezentate? Este evidentă folosirea, în ambele definiţii, a două componente ce pot fi asociate unei stări existenţiale, dar şi unui sentiment, raportate la acelaşi subiect. Credem că se impune eliminarea sinonimiei 9

Concepts of Security, Disarmament Study Series No.14, United Nations, New York, 1986 (Cf. Hakan WIBERG, Probleme de securitate ale naţiunilor mici în NATO: Ce este. Ce va fi * Noua Europă şi securitatea statelor mici, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1996, p.154 şi 172). 10 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, DEX Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.969. 11 DEX, Op.cit., p.985.

54

dintre cei doi termeni, inclusiv din DEX, realizându-se asocieri conform binoamelor securitate – stare şi siguranţă – sentiment. După zeci de secole ale evoluţiei sociale, a devenit de domeniul evidenţei că oamenii fiinţează în interiorul unui mediu specific lor, generat şi întreţinut de ei, fiindu-le proprie ceea ce numim existenţa socială. Dacă nu există motive să ne îndoim că ne formăm şi acţionăm în interiorul existenţei sociale, nu ne putem îndoi de oricare dintre interpretările ce sau dat acestei existenţe şi situaţiei oamenilor în interiorul ei12. Fiinţăm, deci, într-un mediu social despre care avem reprezentări diferite şi vagi, corespunzătoare rolurilor ce ne revin: bio-procesori şi/sau interpretori13, ori de simpli „cetăţeni constituţionali”14. Securitatea, în sensul abordărilor noastre, nu reprezintă decât o stare în care se găseşte cineva în raport cu alţi subiecţi din mediul înconjurător. Mai mult chiar, suntem de accord şi cu aserţiunea15 că “securitatea este doar forma sub care ne exprimăm temerile”. Securitatea defineşte starea de convieţuire a membrilor unei colectivităţi şi de funcţionare a instituţiilor acesteia, caracterizată de lipsa oricărei ameninţări la adresa existenţei lor normale. Siguranţa defineşte sentimentul pe care îl are o colectivitate, relativ la existenţa sa, a instituţiilor sale ori a

12

Apud, Lucian CULDA, Orizonturi informaţionale nesatisfăcătoare de gestionare a naţiunilor, în Situaţia naţiunilor. Surse de insecuritate, Editura Licorna, Bucureşti, 1999, p.274. 13 Vezi, Lucian CULDA, Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, Editura Licorna, Bucureşti, 1997. 14 Apud, Mircea CHELARU, O posibilă soluţie …, Editura Balek, Bucureşti, 1993, p. 101-102. 15 Aparţine gl. Mircea CHELARU, Cuvânt de deschidere, Seminarul cu tema Reconstrucţia securităţii şi încrederii în regiunea balcanică, Mangalia, 11-12 iulie 2000.

55

unor sisteme tehnice de care beneficiază, generat de faptul că le ştie protejate faţă de anumite tipuri de pericole. 4. Securitatea şi apărarea Raportul dintre securitate şi apărare este determinat de modul de percepţie a modului cum este afectată normalitatea existenţială, dar şi de conştientizarea prezenţei unor mijloace şi acţiuni de protecţie şi apărare. Fără a intra în detalii, menţionăm că răspunsul general valabil la întrebarea „securitate contra ce?” este: împotriva ameninţărilor. Mai exact, sunt vizaţi vectorii recunoscuţi ai acestora. Şi numai după ameninţări se au în vedere pericolele, apoi pericolele posibile sau ceea ce numim riscuri. Dacă împotriva riscurilor (pericolelor posibile) se iau, de regulă, măsuri de monitorizare a mediului în care ele pot să apară, în momentul în care acestea se transformă în pericole veritabile, dar fără a ne afecta în mod expres, se iau măsuri de protecţie. Atunci când pericolul ne vizează nemijlocit, este o ameninţare, măsurile ce se iau devin de apărare. Din perspectiva menţionată, apărarea este acţiunea şi rezultatul acesteia împotriva unei manifestări ostile. Iar aceste manifestări ostile, în fapt, ameninţări, au, din punct de vedere acţional, un subiect (cel care generează şi susţine ameninţarea) şi un obiect (cel care este vizat şi suportă ameninţarea). Sintagma „securitate şi apărare” este, şi în concepţia noastră, corect formulată şi nu presupune raporturi de subordonare între sensurile date conţinutului celor doi termeni. 5. Homeland Security În ultima perioadă de timp, ne referim la cea de după 11 septembrie 2001, în SUA a fost oficializat/instituţionalizat conceptul homeland security, dar asupra căruia nici până în prezent, cel puţin la nivel pan-european, nu s-a ajuns la o 56

percepţie şi o accepţie unitară16. În accepţia americană17, „homeland security”reprezintă acel efort naţional concertat spre prevenirea atacurilor teroriste din interiorul SUA, reducerea vulnerabilităţilor Americii la terorism, minimizarea distrugerilor şi refacerea după ce atacurile au avut loc. Din perspectiva rusă18, „homeland security” înseamnă „securitate naţională”, întrucât terorismul reprezintă o ameninţare la adresa securităţii naţionale. În ţările nordice, sensul conceptului „homeland security” este similar cu cel al „securităţii societale”. Se impune să facem câteva precizări. Căutând pe web termenul homeland security, au rezultat 35.500.000 semnalări, comparativ cu 9.560, în pagini din România şi doar 2.680, în pagini scrise în limba română. Mai mult, în semnalările scrise în limba română, marea majoritate făceau trimitere la Departamentul Homeland Security din SUA, iar cei care au avansat o traducere în limba română a denumirii structurii menţionate au prezentat-o sub două forme: securitate internă şi securitate a ţării. În abordarea noastră, am ajuns la concepţia că “homeland security” rămâne un concept vag, ce trebuie aprofundat teoretic, chiar dacă, şi în acest caz, practica a devansat teoria. Acesta este şi motivul pentru care a fost inclus în denumirea unei secţiuni a Sesiunii de comunicări ştiinţifice a Centrului de Studii Strategice de Apărare şi Securitate. 16

Concluzia am dedus-o şi după participarea la Conferinţa pan-europeană cu tema “ Homeland Security Europe 2006“, organizată de către World Bussines Research şi desfăşurată la Bruxelles, în perioada 27-28 iunie 2006. 17 Cf. JP 1-02, Department of Defence Dictionary of Military and Associated Terms, 12 aprilie 2001 (actualizat la 14 aprilie 2006), p. 241 (apud, Alexandra SARCINSCHI, „Homeland Security” sau securitatea spaţiului de interes, în Impact Strategic, nr.3/2006, p. 68.) 18 FEODOROV, Andrei, Homeland Security: Russia`s Challenges. A Russian Perspective, în Readings in European Security, vol.3/2005, pp.67-74 (apud, Alexandra Sarcinschi, Op.cit., p. 70).

57

Soluţia propusă de noi credem că trebuie să plece de la precizarea răspunsurilor la interogaţiile: securitate pentru cine şi contra ce? Subiectul securităţii ar fi, în toate situaţiile, unul sau mai multe grupuri de oameni (în cazul că fiinţează pe spaţii diferite). În toate cazurile, membrii grupului/grupurilor respective aparţin de o socio-organizare ce presupune legături mai mult sau mai puţin strânse între aceştia. Chiar dacă OMULUI i s-au consacrat milioane de volume, despre acesta nu se ştie nici până astăzi mare lucru, decât că este dominat, încă de la origini, de câţiva factori esenţiali: angoasa, timpul19, interesul şi dependenţa de semeni. Adică, trăieşte exclusiv într-o colectivitate, are interese proprii, dar acceptă şi pe cele ale comunităţii, are un ritm de viaţă ce îl caracterizează, dar care determină şi tempoul grupului, este marcat de anumite temeri, individuale sau ca venind din partea colectivităţii, precum şi de sentimente de siguranţă. La Conferinţa pan-europeană cu tema “ Homeland Security Europe 2006“, organizată de către World Bussines Research şi desfăşurată la Bruxelles, în perioada 27-28 iunie 2006, s-au făcut trimiteri la grupări de oameni între care erau legături vagi, dar care au făcut obiectul unor acţiuni înscrise printre cele specifice conceptului de homeland security. Este vorba, în unul dintre exemple, despre o parte din clienţii unei mari bănci, cu acoperire internaţională, ale căror interese au fost restabilite în urma unui mare incendiu suferit la un sediu important din SUA, în doar 4 ore. Al doilea exemplu a fost susţinut de către un reprezentant din Suedia, care a descris măsurile luate şi acţiunile întreprinse pentru sprijinul propriilor cetăţeni surprinşi de efectele distrugătorului tsunami din decembrie 2004, la mii de kilometri de ţară. Asemănător, am putea să exemplificăm şi noi cu extragerea şi repatrierea cetăţenilor surprinşi pe timpul conflictului din 19

Vezi, G. LABROUERIE, Principii ale războiului, în Defense Nationale, Franţa, apr. 1992, pp.9-18.

58

Liban sau cu cei de pe platforma petrolieră atacată de forţe iraniene în Golful Persic. În toate cazurile, este vorba despre grupuri de oameni cu interese comune. Comunitatea este definită în DEX ca un “grup de oameni cu interese, credinţe sau norme de viaţă comune; totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări etc.”20. Propunerea noastră, având în vedere şi cele prezentate mai sus, este ca, în limba română, pentru “homeland security” să se folosească drept nume securitate comunitară. Termenul securitate comunitară este prezent în literatura de specialitate românească, cu 2370 de semnalări pe web, pe 1470 pagini scrise în limba română şi 1430 pagini din România. Menţionăm că, dintre aceste semnalări, în 1630 de cazuri pe web, respectiv 356 şi 317 de cazuri apare trimitere la Centrul de Mediere şi Securitate Comunitară, o organizaţie neguvernamentală, independentă şi non-profit, înfiinţată, la Iaşi, în ianuarie 2000. Mai putem enumera şi un volum “Securitatea comunitară şi terorismul”, autor Florentin Scaleschi, apărută în 2006, dar şi menţionarea pe site-ul Ministerului Apărării, pe pagina Secţiei drept internaţional şi armonizare legislativă, care, printre misiunile sale, a inclus: “urmăreşte îndeplinirea sarcinilor legislative ce revin Ministerului Apărării din capitolul 27 “Politica externă şi securitate comunitară” al acquis-ului comunitar”. 6. În loc de concluzii În ultima perioadă de timp, se observă că se acordă o tot mai mare atenţie apartenenţei oamenilor la o anumită etnie ori religie şi, în funcţie de relaţia acestora cu structura statală de care aparţin, se disting naţiunile (ca majoritate) şi minorităţile etnice, religioase etc. 20

DEX, Op.cit., p. 205.

59

Tot mai mult se impune ideea că securitatea individului sau a colectivităţii din care face parte poate fi ameninţată şi fără a fi afectată major securitatea statului. De această dată, subiectul securităţii este societatea, percepută tot pe niveluri, delimitate de gradul de integrare a indivizilor în socioorganizări cu caracteristici de identitate clar conturate. Este cazul socioorganizărilor existente în interiorul teritoriului statului (minorităţi naţionale, grupuri etnice aparţinând chiar naţiunii titulare şi care convieţuiesc în acelaşi spaţiu cu minorităţi naţionale, imigranţi etc.), dar şi pe teritoriul mai multor state (regiuni transfrontaliere, uniuni interstatale ori instituţionalizate, cum sunt NATO, Uniunea Europeană, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare Europeană etc.). Deci, se poate concluziona că subiectul securităţii este statul, dar şi societatea. Forma iniţială a paradigmei securităţii accepta ideea că era vorba despre securitate pentru stat (în mod ambiguu denumită “securitate naţională” contra ameninţărilor la adresa sa, de a fi atacat sau subjugat prin mijloace violente, de către un inamic extern (“agresiune”) sau un inamic intern (“subversiune”)21. Realitatea ne oferă, din păcate, suficiente exemple de acţiuni necoerente: se fac referiri la o colectivitate care, fie nu are o recunoaştere oficială, fie nu are o reprezentare instituţionalizată; se eludează faptul că lipseşte opţiunea unei părţi; se abordează direct aspecte ale finalităţii integrării, chiar dacă intrarea în colectivitatea vizată este sub semnul întrebării etc. Subiectul securităţii se individualizează pe niveluri22, în funcţie de unele criterii definite de gradul de coagulare a 21

Vezi, pe larg, Hakan WIBERG, Op.cit., pp.153-173. Barry BUZAN a demonstrat importanţa nivelurilor, reamintindu-ne că dilema securităţii merge în două direcţii: securitatea naţională poate atât să sprijine, cât şi să ameninţe securitatea subnaţională (de exemplu, cea de grup sau individuală), Cf. Hakan WIBERG, Op. cit., p. 154. 22

60

colectivităţilor în structuri ce au drept referinţă organizarea statală şi interstatală, dar şi cea a spaţiilor de interes23. Centrându-se pe structura de tip statal, căreia i se asociază şi caracteristica de naţional, se evidenţiază două niveluri, corespunzător următoarelor tipuri de securitate: naţională şi internaţională. Securitatea naţională se referă, de fapt, la securitatea statului, ce cuprinde în interiorul limitelor sale teritoriale atât naţiunea majoritară, cât şi minorităţile naţionale, de realizarea şi asigurarea lor fiind răspunzător statul respectiv. Securitatea internaţională se referă la grupuri de state aflate în relaţii de intercondiţionare din perspectiva propriei lor securităţi. În funcţie de mărimea teritoriului ocupat de subiecţii securităţii internaţionale, aceasta mai poate fi delimitată sub următoarele denominaţii: mondială (globală), continentală, zonală, regională şi subregională. Având în vedere natura legăturilor dintre state (relaţii inexistente, diplomatice, de alianţă, de asociere etc.), se poate vorbi despre o securitate colectivă - în cazul alianţelor politice, economice, militare etc. - sau despre complexul de securitate acolo unde există un grup de state în care toţi membrii grupului sunt puternic legaţi de ceilalţi membri, şi în acelaşi timp, ca membri ai grupului, sunt legaţi, dar slab, de statele din afara acestui grup. Se vorbeşte chiar despre un complex de securitate european, care a putut domina complexe de securitate regionale din alte părţi ale lumii (colonialism) ori a fost influenţat de complexul de securitate de supraputere24. Conţinutul paradigmei securităţii este supus, deci, unui proces continuu de dezbatere, de aprofundare şi îmbogăţire.

23 Vezi, Alexandra SARCINSCHI, „Homeland Security” sau securitatea spaţiului de interes, în Impact Strategic, nr.3/2006. 24 Vezi, Hakan WIBERG, Op. Cit., p.164.

61

MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢILOR MILITARE ÎN SPIRITUL RESPECTULUI PENTRU VIAŢĂ Col.conf.univ.dr. Stelian PÂNZARU The thesis attempts an analysis of the management of military activities from the perspective of protection of the human factor and the achievement of goals without any loss of human life or their maximum reduction. Introducere Acest subiect nu numai că este esenţial în ansamblul existenţei umane, dar are legături profunde şi subtile cu profesia de militar1, aşa cum o demonstrează victimele uzului de violenţă armată, inclusiv reclamaţiile familiilor unor militari care şi-au pierdut viaţa în timpul operaţiunilor militare, reclamaţii la adresa Ministerului Apărării, care sunt de părere că nu s-ar fi luat toate măsurile necesare în scopul protecţiei vieţii celor trimişi să lupte pentru ţara lor. Se ştie că armata este instrumentul de forţă prin care societatea îşi apără interesele naţionale de pericolele externe. Se ştie, de asemenea, că militarii, ca gestionari şi utilizatori ai mijloacelor violenţei armate, sunt instruiţi să-şi folosească armele în timp de război. Dar, utilizarea chiar în condiţii de legalitate a armelor presupune suprimarea dreptului la viaţă al inamicului; pe de altă parte, participând la ostilităţile armate, militarii sunt expuşi la pericolul pierderii propriei vieţi, căci, la rândul său, inamicul are dreptul legal de a-şi distruge 1 Privind reprezentarea profesiei militare în societate, a se studia NICULAE, C., Schimbarea organizaţiei militare o perspectivă (neo)instituţionalistă, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, pp.127-129.

62

adversarul. Iată de ce, esenţa disciplinei militare constă în executarea ordinelor2 şi îndeplinirea misiunilor, chiar în situaţia când viaţa combatantului este pusă în pericol. În Al doilea tratat despre cârmuire, din 1689, John Locke arată că practica obişnuită a disciplinei militare, care are drept scop conservarea armatei şi, prin aceasta, a întregii comunităţi, necesită o supunere absolută faţă de ordinele superiorilor, iar a nu te supune sau a contesta cele mai primejdioase şi mai lipsite de raţiune ordine înseamnă chiar moartea. Căci, o asemenea ascultare oarbă – conchide Locke -, este necesară scopului pentru care comandantul are puterea aceasta absolută şi discreţionară, şi anume, conservarea atât a forţelor proprii, cât şi a întregii societăţi naţionale, pe baza raţiunilor practice ale artei militare. Apărarea vieţii ca necesitate Necesitatea învingerii instinctului de apărare a propriei vieţi şi a sentimentului că viaţa umană (chiar şi a duşmanului) trebuie protejată a fost înţeleasă de către state atunci când au conceput regulamentele militare. Ca să dăm un singur exemplu, Regulamentul Serviciului Interior pentru trupele de toate armele din anul 1921 arăta că ostaşul ,,trebuie să fie gata a-şi jertfi viaţa pentru Ţară şi Tron în orice împrejurare”, iar „camaraderia cere ca ostaşii să se respecte între ei, iar în caz de pericol şi mai ales în luptă să se ajute unul pe altul, sacrificându-şi chiar viaţa”. Această „uitare” a dreptului de viaţă, ce trebuie să-i caracterizeze pe militari, este atât de importantă în profesia respectivă, încât a fost introdusă în textul legal al jurământului militar. Constituţia prevede că toţi cei care îndeplinesc funcţii 2 Cu privire la această problemă, de studiat şi: DEGERATU, C-tin., ZANFIR, C-tin., ŞERBAN, F., ŞUŞU, A., Executarea ordinului militar, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, pp.107-118, 134-176.

63

publice civile sau militare depun jurământul cerut de lege. Însă, niciun jurământ al unui funcţionar sau demnitar public civil nu conţine în textul său şi cerinţa sacrificării propriei vieţi. Dreptul la viaţă al militarilor în timp de pace are aceeaşi semnificaţie ca pentru orice cetăţean şi orice fiinţă umană, fiind inerent persoanei militarului, din moment ce e ocrotit prin lege. Aceasta înseamnă că este doar o idee preconcepută, intrată în folclorul militar, că superiorul ar putea utiliza arme de foc împotriva subordonatului care nu-i execută ordinele. Nici chiar în timp de război, un comandant nu poate să suprime viaţa celui care dă dovadă de insubordonare gravă, din moment ce are la dispoziţie mecanismele legale de trimitere în judecata unui tribunal militar. Aceasta înseamnă că pedeapsa cu moartea este interzisă şi pentru cele mai grave delicte militare. De altfel, Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea, adoptat în sistemul Convenţiei europene a drepturilor omului, în 1983, prevede că un stat poate să introducă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război, dar că o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale; menţionăm că în România nu există o legislaţie care să introducă pedeapsa cu moartea, nici măcar în timp de război, ceea ce este încă o dovadă a lipsei oricărui fundament juridic al prejudecăţii că un comandant poate face uz de armă împotriva subordonatului care nu-i execută ordinele în faţa frontului. Să subliniem şi faptul că militarii au dreptul la viaţă inclusiv în cazul căderii în mâinile adversarului, aşa cum prevede Convenţia a II-a de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de război. Ar putea părea paradoxal că militarii, ca gestionari ai mijloacelor violenţei armate, au obligaţia de a respecta dreptul la viaţă, în condiţiile în care este unanim admis şi cunoscut că războiul, care face parte din meseria lor, înseamnă moarte şi distrugere. Paradoxul îşi are sursa în necunoaşterea legislaţiei 64

naţionale şi internaţionale. Astfel, legislaţia naţională ne demonstrează că militarii, ca deţinători ai puterii publice, sunt în toate împrejurările aplicatori de legi, ceea ce înseamnă că ei nu acţionează discreţionar, ci în baza legii, chiar şi atunci când aduc atingere dreptului la viaţă al semenilor lor. Legislaţia internaţională a dreptului conflictelor armate a consacrat chiar un principiu al securităţii şi inviolabilităţii persoanei în timp de război, în sensul că atacurile trebuie îndreptate numai împotriva combatanţilor adversarului, nu şi împotriva persoanelor care nu participă la ostilităţi (civililor) sau nu mai participă la ostilităţi (răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri); evident că acest principiu se aplică în strânsă corelaţie cu alte principii ale dreptului conflictelor armate, precum acela al discriminării, al proporţionalităţii, al limitării metodelor şi mijloacelor de luptă sau al protecţiei victimelor; în acelaşi sens vorbesc şi regulamentele (manualele, doctrinele) militare româneşti elaborate în ultimii ani despre discriminarea ţintelor şi angajamentul selectiv de precizie, despre importanţa şi rolul regulilor de angajare sau despre faptul că un curs al acţiunii militare este viabil doar dacă respectă, între altele, şi dreptul conflictelor armate. Adevărul este că, dreptul la viaţă face parte din acele drepturi ale omului care nu pot fi violate sub niciun pretext şi care sunt aplicabile nu numai în timp de pace, dar şi în caz de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii, cât şi în caz de război sau de ameninţare la adresa independenţei sau securităţii statale. Iată de ce forţele armate, ca gestionare ale mijloacelor violenţei armate, trebuie să ştie că dispoziţiile derogatorii ale instrumentelor de protecţie a drepturilor omului nu au efect asupra acestei esenţe a umanităţii, deoarece utilizarea clauzelor derogate nu trebuie să fie incompatibilă cu celelalte obligaţii pe care statele le au potrivit dreptului internaţional. Este motivul pentru care militarii trebuie să cunoască şi să aplice reglementările privind drepturile omului în situaţii de criză şi 65

război, ei având prerogative importante în acest domeniu. Trebuie amintite, în acest sens, dispoziţiile pertinente ale Protocolului adiţional I din 1977 la Convenţiile de la Geneva pentru protecţia victimelor de război care, în articolul 52, interzic atacurile nediscriminate, iar în articolele 57 şi 58 prevăd măsurile de precauţie ce se impun a fi luate în operaţiile militare ofensive sau defensive, articolul 85 calificând drept crimă de război lansarea intenţionată a unui atac fără discriminare, atingând populaţia civilă, cunoscând că acest atac va cauza pierderi de vieţi omeneşti excesive faţă de avantajul militar concret şi direct aşteptat. Deşi armata, într-o societate democratică, nu poate decide asupra utilizării mijloacelor militare (această decizie fiind, atât la nivel intern, cât şi internaţional, atributul unor organisme politice special abilitate), ca instituţie specializată în managementul violenţei, ea trebuie să se asigure că va acţiona profesional, nelăsând nici o posibilitate de comitere a crimelor de război ori a unei omucideri arbitrare. Exemple mai vechi, dar cu semnificaţii Între multele cazuri soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului există câteva cu semnificaţii deosebite în ceea ce priveşte necesitatea respectării dreptului la viaţă în operaţiunile militare. Astfel, în cazul McCann şi alţii contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, referitor la tirurile mortale ale soldaţilor britanici asupra a trei membri ai IRA bănuiţi de pregătirea unui atentat terorist cu bombă în Gibraltar, Curtea a stabilit, în 1995, că obligaţia de a proteja dreptul la viaţă implică efectuarea unei forme de anchetă eficiente, atunci când recurgerea la forţă de către agenţii de stat a dus la moarte de om; ea a cercetat nu numai premeditarea omuciderilor, nu numai dacă forţa utilizată era strict proporţională cu protejarea vieţii, ci şi dacă operaţiunea a fost pregătită, condusă şi controlată, astfel încât să reducă la 66

minimum, în măsura posibilului, recurgerea la mijloace mortale. De aceea, Curtea a admis că militarii credeau, pe bună dreptate, că trebuiau să tragă în suspecţi pentru a-i împiedica să declanşeze bomba şi să provoace astfel importante pierderi de vieţi omeneşti; recurgerea la forţă, definită în articolul 2 al Convenţiei europene a drepturilor omului, poate să se justifice, atunci când se bazează pe o convingere cinstită, considerată, pentru motive bine întemeiate, că e valabilă, dar care se dovedeşte ulterior a fi greşită. Pe de altă parte, Curtea a fost convinsă că nu s-a ţinut suficient cont de posibilitatea ca evaluările serviciilor de informaţii să fie greşite; autorităţile trebuiau, prin însăşi obligaţia lor de a respecta viaţa, să evalueze cu cea mai mare prudenţă informaţiile, înainte de a le transmite unor soldaţi care folosesc în mod automat armele pentru a ucide. Un asemenea act reflex n-a fost îndeplinit cu toate precauţiile în manevrarea armelor de foc, deşi am fi în drept să-l aşteptăm din partea unor persoane responsabile de aplicarea legilor într-o societate democratică, chiar şi atunci când este vorba de terorişti periculoşi. Ceea ce e important să înţelegem din hotărârea CEDO nu e neapărat sentinţa, ci, mai ales, semnificaţia lipsei de precauţie şi planificarea, coordonarea, organizarea şi controlul unei operaţiuni militare care are ca miză dreptul la viaţă. Ca urmare, comandanţii militari, cu sprijinul consilierilor juridici, trebuie să vegheze permanent la respectarea drepturilor omului în situaţii de criză şi de conflict armat, astfel încât mijloacele violenţei armate să fie utilizate cel mult în spiritul restricţiilor impuse de legislaţia militară naţională şi de instrumente juridice internaţionale, de drepturile omului, în care dreptul la viaţă deţine primul loc.

regulamentelor militare naţionale şi internaţionale, iar când este vorba de viaţa militarilor din subordine şi chiar a inamicului, raţiunea trebuie să domine dorinţa de răzbunare, ura faţă de duşman şi tendinţele justiţiare de moment. BIBLIOGRAFIE 1. ARĂDĂVOAICE, Ghe., Managementul organizaţiei şi acţiunii militare, Ed.Sylvi, Bucureşti, 1998. 2. ARĂDĂVOAICE, Ghe., Ghidul practic al comandantului (şefului) eficient, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999. 3. ARĂDĂVOAICE, Ghe., Imaginea de sine şi comportamentul în luptă, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999. 4. ARĂDĂVOAICE, Ghe., NIŢĂ, L., D., Motivaţia şi motivarea în domeniul militar, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996. 5. ARĂDĂVOAICE, Ghe., Relaţiile interumane în mediul militar – reguli pentru optimizarea lor, Ed. Militară, Bucureşti, 2002. 6. BLANCHARD, F. A., ADELMAN, L., COOK, S. W., Effect of group success and failure upon interpersonal attraction in cooperating interracial groups, Journal of Personality and Social Psychology, no. 31, 1975. 7. DEGERATU, C-tin., ZANFIR, C-tin., ŞERBAN, F., ŞUŞU, A., Executarea ordinului militar, Ed. Militară, Bucureşti, 1999. 8. IORGA, N., Mediul moral şi virtuţile ostăşeşti - Conferinţă ţinută la Şcoala Militară de Infanterie la 05.12.1912, publicată în broşura Pentru minţile şi inimile ostaşilor noştri, Editura Revistei Infanteriei, 1912. 9. JOHNS, G., Comportament organizaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 1998. 10. LAZĂR, C., Autoritate şi deontologie, Ed. Licorna, Braşov, 1999. 11. MARIN, V., Sociologie, Ed. Universităţii „Transilvania”, Braşov, 2005.

O scurtă concluzie Se poate trage o concluzie pentru corpul ofiţerilor, şi anume că nicio activitate sau acţiune militară condusă de aceştia nu trebuie să se desfăşoare în afara prevederilor legilor şi 67

68

12. MOSKOS, C., Armata mai mult decât o ocupaţie?, Ed. Ziua, Bucureşti, 2005. 13. NICULAE, C., Schimbarea organizaţiei militare o perspectivă (neo)instituţionalistă, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004. 14. TĂTĂR, O., Etică şi deontologie militară. Prelegeri, Ed. ATU, Sibiu, 2000.

ABORDAREA DUALĂ A ORDINII ŞI SIGURANŢEI PUBLICE Ovidiu VASILICĂ A society cannot exist and develop without public order. That’s why the efficiency of this sensitive domain was a permanent priority for society, that through its specialized and unspecialized structures wanted to realize this main goal. Of course, this cannot be done without the Romanian specific realities, the way the authorities responsable for maintaining public order and their stage of modernizing. Practically, this had as a result the reorientation of the Ministry of Administration and Interior’s effort to the public order needs, by testing more institutional models by elaborating and applying some programmes and strategies updated to the current effective situation. One of the most important elements of this action is the dual approach of public order which practically occurs by the traditional approach and the community approach. Riscuri şi ameninţări Strategia de securitate naţională precizează că „apariţia unor riscuri şi ameninţări de factură nouă, evoluţia complexă a mediului intern, precum şi modificarea substanţială a statutului de securitate al României în plan internaţional impun o abordare nouă, într-o manieră integratoare, sistemică şi comprehensivă a obiectivelor de securitate şi apărare internă.” Care sunt aceste riscuri şi ameninţări? Fără a respecta clasificarea din Strategia Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea

69

70

criminalităţii stradale din 23 martie 2005, ele pot fi sintetizate astfel: ƒ menţinerea şi creşterea criminalităţii şi a manifestărilor de violenţă în societatea românească; ƒ creşterea necesităţilor de gestionare a crizelor, calamităţilor naturale şi catastrofelor, epidemiilor etc.; ƒ emergenţa noilor fenomene, determinate de transformarea societăţii (migraţii sezoniere masive, dezvoltarea zonelor periurbane, îmbătrânirea populaţiei, creşterea delincvenţei juvenile, situaţia României de ţară la frontiera de Est a Uniunii etc.); ƒ efectele consecutive intensificării schimburilor internaţionale şi globalizării (fluxuri migratorii, reţele mafiote, marea criminalitate, ingerinţe informatice); ƒ consecinţele instabilităţii din zonele de interes ale României (terorism, violenţă etnică sau de stat, tentaţia unor replieri regionaliste). De asemenea, din perspectiva securităţii interne, pentru siguranţa cetăţeanului, prezintă o importanţă deosebită sistematizarea, perfecţionarea şi creşterea eficienţei strategiilor de prevenire a criminalităţii, având ca scop să se reducă riscul, frecvenţa şi consecinţele majore ale unor infracţiuni deosebit de periculoase - omorul, tâlhăria, atentatele la adresa integrităţii corporale, lipsirea de libertate şi consumul de droguri. Acestora trebuie să le răspundă poliţia şi jandarmeria, două instituţii perfect adaptate la dualitatea civilă şi militară a funcţiei strategice de protecţie, care, în absenţa unei ameninţări majore şi directe asupra frontierelor, trebuie să asigure un răspuns prompt şi eficace diversificării crescânde a riscurilor şi ameninţărilor interne şi externe. În conformitate cu riscurile şi ameninţările enunţate anterior, cele două instituţii specializate ale statului, poliţia şi jandarmeria, pot să-şi concentreze eforturile pe următoarele priorităţi, care vor putea să constituie, astfel, cea mai bună 71

manieră de a determina coborârea barometrului infracţionalităţii: ƒ crima organizată – prin reducerea ameninţării şi a impactului crimei organizate, perturbând şi dezmembrând grupurile de crimă organizată la scară naţională şi internaţională şi realizând un obstacol în calea proliferării lor; ƒ terorism – prin reducerea ameninţării teroriste, împiedicând teroriştii şi extremiştii să acţioneze aici sau în orice alt loc; ƒ tineret – prin prevenirea şi reducerea implicării tinerilor în criminalitate, fie ca victimă sau infractor, aplicând gama de măsuri legale care permit abordarea cauzelor problemei prin întărirea capacităţilor comunitare; ƒ servicii de poliţie internaţională – prin furnizarea unui sprijin eficace operaţiunilor şi iniţiativelor internaţionale, asigurând servicii care răspund partenerilor noştri naţionali şi internaţionali şi contribuind la realizarea priorităţilor comune legate de lupta contra crimei organizate şi a terorismului; ƒ serviciu public – prin participarea mai activă la viaţa comunităţii, găsind şi promovând cele mai adecvate maniere de prevenire şi rezolvare a conflictelor. În acest sens, vor fi privilegiate parteneriatele axate pe prevenirea crimei, justiţia reparatoare şi o abordare de rezolvare a problemelor holistică, adaptată la cultura autohtonă. Conceptul de abordare duală Realizarea unei noi arhitecturi a ordinii şi siguranţei publice constituie o cerinţă firească a evoluţiei societăţii româneşti, în cadrul procesului de aderare şi integrare în Uniunea Europeană. Această nouă arhitectură are ca element de referinţă conceptul de dual (sistem dual, abordare duală, civilo-militar etc.) şi se bazează pe doi piloni de rezistenţă: existenţa unei forţe publice moderne şi concepţia care animă această forţă publică. 72

În ceea ce priveşte conceptul de dual, el reflectă acţiunea integrată, simultană sau succesivă a două elemente care se completează şi se potenţează reciproc, asigurând, astfel, funcţionarea eficace şi evoluţia sistemului. În acest sens, primul pilon - forţa publică modernă, constituită din poliţie şi jandarmerie în cadrul sistemului dual de ordine şi siguranţă publică - expresie integrată a diviziunii muncii de poliţie, bazată pe principiul complementarităţii, format din forţele principale1 care exercită dreptul de poliţie al statului: Poliţia Română (statut civil) şi Jandarmeria Română (statut militar) - constituie un bun exemplu. Acest concept nou, de sistem dual de ordine şi siguranţă publică, nu a fost promovat întâmplător, ci este rezultatul raportului dintre continuitate şi reformă în sistemul românesc de apărare a ordinii publice, determinat de căutarea eficacităţii şi de aplicarea principiului sacrosanct al nonduplicării, într-un context financiar sensibil. Rezultat al 15 ani de evoluţii legislative, de clarificări conceptuale şi acţionale, de evoluţii interne şi externe instituţiilor, de aplicare a politicii de aderare la Uniunea Europeană, sistemul dual de ordine şi siguranţă publică îşi are rădăcinile în: ƒ necesitatea de a asigura un răspuns adecvat riscurilor şi ameninţărilor la adresa ordinii şi siguranţei publice româneşti; ƒ dualitatea civilo-militară a funcţiei strategice de protecţie; ƒ logica de continuitate şi reformă care animă Poliţia şi Jandarmeria Română; ƒ orientările şi programările determinate de punerea în aplicare a Legii 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea 1

Forţele principale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor sunt abilitate prin lege să exercite dreptul de poliţie al statului, reprezentând componenta de bază a structurilor destinate să gestioneze întreaga problematică din domeniul ordinii publice pe timp de pace sau pe timpul stării de urgenţă, fiind constituite în structuri de poliţie şi jandarmi.

73

Poliţiei Române şi a Legii 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române; ƒ necesitatea de coerenţă şi eficacitate a dispozitivului de asigurare a ordinii şi siguranţei publice, materializată în promovarea de către Strategia sectorială a Ministerului Administraţiei şi Internelor privind reforma instituţională (septembrie 2004) şi de Strategia Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale (martie 2005) a conceptului de sistem dual de ordine şi siguranţă publică. În ceea ce priveşte al doilea pilon, concepţia care animă această forţă publică, spiritul, dar, mai ales, maniera sa de exprimare, trebuie spus că aceasta este dominată de o abordare duală - tradiţională şi comunitară - expresie integrată a acţiunii de poliţie, care se bazează pe asocierea, pe spectrul preventiv al doi parteneri - poliţie/jandarmerie şi comunitate. În raport cu forţa raporturilor dintre cei doi parteneri şi de necesităţile de asigurare a ordinii şi siguranţei publice, soluţiile pot aluneca fie spre o abordare, fie spre cealaltă, fiind ştiut că două soluţii care se completează şi se întrepătrund reciproc sunt mai eficiente decât una singură. Abordarea tradiţională favorizează acţiunea preventivă şi represivă a poliţiei şi jandarmeriei, situând în centrul acţiunii cele două instituţii şi acordând comunităţii un rol minor. Astfel, în cadrul acestei abordări, pentru a favoriza o mai bună organizare şi o alocare corespunzătoare a forţelor, resurselor şi responsabilităţilor, domeniul de acţiune al forţelor principale fost împărţit în două – Ordine şi Siguranţă Publică. Acestor două subdomenii, care exprimă o anumită „teritorialitate”, le-au fost alocate câte o forţă din cele două care compun forţele principale. Astfel, poliţiei i-a revenit „teritoriul” siguranţei publice, jandarmeria având dreptul să facă doar „incursiuni controlate” sau acţiuni în zone bine delimitate. 74

Finalizarea acţiunii revine tot poliţiei, care foloseşte chiar denumirea de agent de siguranţă publică pentru poliţiştii care acţionează în acest „teritoriu”. În ceea ce priveşte „teritoriul” ordinii publice, acesta a revenit jandarmeriei, care este mai adaptată la controlul folosirii „spaţiului public”. Poliţia intervine în acest „teritoriu”, în special pentru culegerea informaţiilor de ordine publică, ce nu pot fi disociate total de cele de siguranţă publică, dar şi pentru o serie de acţiuni punctuale. Aparent, fiecare din cele două forţe încearcă să-şi organizeze cât mai bine „teritoriul”, pentru a avea mai multă eficienţă. Cum o separare clară nu poate fi făcută, cele două forţe sunt „condamnate” să acţioneze împreună pentru a obţine eficienţa scontată. Ceea ce trebuie de remarcat este faptul că, pe acest domeniu de acţiune, deşi cele două forţe asigură un serviciu public, comunitatea este doar un beneficiar net, nu un partener şi, de ce nu, un furnizor de ordine şi siguranţă publică. Şi toate acestea din două motive. Primul motiv este acela că nu există încă organizaţiile sau instituţiile care să joace rolul de interfaţă între forţele principale de ordine şi siguranţă publică şi comunitatea în serviciul căreia acestea se găsesc. Şi chiar dacă acestea există, fie nu au cultura internă necesară, fie că nu şi-au definit bine rolul pe care trebuie să-l joace, fie că nu au suficientă forţă pentru a-şi promova ideile sau nu sunt acceptate de comunitate. Dacă, la nivelul comunităţilor rurale, acest tip de organizaţiiinterfaţă pare a nu fi necesar, datorită faptului că mecanismele de control social (opinia colectivă) sunt destul de puternice, la nivelul comunităţilor urbane situaţia se schimbă. Fenomenul de alienare şi de impersonalitate, specific aglomeraţiilor urbane, nu mai permite exercitarea acţiunii de control social de către comunitate, care preferă un anumit „abandon” al responsabilităţilor sale pe linia ordinii publice, deşi securitatea 75

publică, salubritatea sunt elementele care o interesează cel mai mult. Astfel, comunitatea urbană tinde să adopte o atitudine pasivă, prin care să-şi delege responsabilităţile, să dezvolte un anumit „sindrom de neajutorare” şi să-şi păstreze mai mult elementul de control (prin opinie) asupra forţelor de ordine. Şi toate acestea în condiţiile în care, pentru următorii ani, în ceea ce priveşte spaţiul de acţiune al criminalităţii, probabil că riscurile vor rămâne legate de urbanism, ca spaţiu de manifestare, iar ca formă de exprimare, furturile, vandalismul, huliganismul şi violenţele publice sau private vor fi dominante. Şi este firesc, dacă ţinem cont de faptul că, în zona urbană, se nasc conflictele şi se dezvoltă criminalitatea - acolo unde se creează şi se desfăşoară afacerile. Pe de altă parte, delincvenţa organizată găseşte în spaţiul urban mediul ideal pentru organizarea, desfăşurarea şi ascunderea activităţii de crimă organizată, precum şi pentru recrutarea de noi membri. Al doilea motiv îl constituie forţele principale de ordine şi siguranţă publică. Obişnuite să-şi desfăşoare activitatea singure sau într-un parteneriat declarat, dar nu realizat de facto, aceste forţe au dificultăţi în realizarea unei noi culturi, care să se bazeze pe o apropiere de comunitate, şi în identificarea unor parteneri viabili şi fiabili. Cu toate eforturile făcute în ultimii ani pentru realizarea unei apropieri de societate, prin promovarea şi aplicarea ideii de serviciu public în slujba comunităţii, încă există reticenţe interne sau externe. În ceea ce priveşte reticenţele interne, chiar dacă s-au încheiat protocoale cu diverse organizaţii şi comunităţi, acestea nu sunt puse întotdeauna în aplicare, iar simpla creare a unei poliţii de proximitate nu a permis rezolvarea problemelor. Pentru a lua exemplul poliţiei de proximitate, trebuie spus că investiţia de încredere în această structură, care se vrea o 76

interfaţă între poliţie şi comunitate, nu a dat rezultatele scontate (în viziunea noastră). Motivele sunt de descoperit, dar apreciem că privarea acestei structuri de componenta acţională, pentru a facilita comunicarea nu a dat rezultatele urmărite, ci, dimpotrivă, a promovat ideea unei poliţii cu rol de figuraţie. În cadrul abordării tradiţionale, obiectivele strategice ale forţelor principale de ordine sunt: ƒ prevenirea şi educaţia - furnizarea către cetăţeni a informaţiilor şi instrumentelor necesare pentru a evita să fie victimizaţi şi pentru a-i descuraja să se implice în fapte ilegale; ƒ informaţiile – analiza informaţiilor exacte şi oportune despre activităţi, indivizi şi grupuri criminale, pentru a permite poliţiei şi partenerilor săi să dejoace ameninţările şi riscurile care apasă asupra societăţii şi să reacţioneze contra lor; ƒ o mai bună cooperare între jandarmerie şi poliţie; ƒ anchetele – prin acţiuni şi activităţi care să vizeze faptele referitoare la infracţiunile din Codul penal şi prin susţinerea mijloacelor de probă în faţa instanţei, în conformitate cu prevederile Codului de Procedură penală; ƒ aplicarea legii - întreprinderea tuturor acţiunilor necesare pentru aplicarea legii (Cod penal şi alte legi) arestarea suspecţilor şi traducerea lor în justiţie. În acest sens, întreprinderea de acţiuni concrete şi ferme care să modifice, în cel mai scurt timp, statutul României de ţară de origine, de tranzit şi de destinaţie a traficului cu droguri, arme şi fiinţe umane; ƒ protecţia – furnizarea de servicii de securitate şi de protecţie pentru demnitari, magistraţi, contracararea activităţilor ce pun în pericol siguranţa mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţii, a conductelor, reţelelor de alimentare cu energie şi alte resurse vitale, a reţelelor informatice şi de telecomunicaţii, pentru ca securitatea individuală, securitatea comunităţilor şi a mediului de afaceri să atingă standardele europene în materie. 77

Abordarea comunitară a misiunilor poliţiei/jandarmeriei constituie un răspuns nou şi adecvat evoluţiei societăţii, pentru că, aşa cum am văzut în cadrul anterior, în societate nu există încă interfaţa care să poată fluidiza comunicarea poliţie/jandarmerie şi comunitate. Această interfaţă se va constitui în mod sigur, pentru că, în societatea românească, odată cu dezvoltarea economică, există o necesitate în creştere de ordine şi siguranţă publică. Crearea ei nu este şi nu poate fi sarcina poliţiei/jandarmeriei. Or, pentru a facilita depăşirea acestei etape, consolidarea parteneriatului deja creat şi pentru a antama dialogul de viitor, abordarea comunitară a misiunilor poliţiei/jandarmeriei este o soluţie rezonabilă, posibilă, realizabilă şi eficientă. Şi acest lucru, pe fondul unei noi situaţii create, pentru că, dacă, în anii precedenţi, parlamentarii şi cetăţenii judecau eficacitatea poliţiei/jandarmeriei mai mult prin numărul de delicvenţi prinşi şi aduşi în faţa instanţei, ei încep să simtă progresiv necesitatea ca poliţia şi jandarmeria lor să se ocupe înainte de toate de ei, de ordinea şi siguranţa lor publică. Or, răspunsul la acest imperativ poate fi asigurat prin modernizarea acestor instituţii, acţiune care trebuie să se bazeze pe: ƒ dezvoltarea parteneriatului poliţie - jandarmerie – comunitate, prin abordarea comunitară a problemelor de ordine şi siguranţă publică; ƒ modernizarea culturii instituţionale, printr-o mai bună comunicare internă şi printr-o percepţie corectă a ceea ce suntem - serviciu public la dispoziţia comunităţii; ƒ modernizarea structurilor, pentru a realiza o creştere a eficacităţii activităţii, prin continuitate, proximitate, reactivitate şi mobilitate; ƒ modernizarea practicilor instituţionale, pentru a asigura eficacitatea acţiunii noastre de protecţie a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, a statului şi a bunurilor. 78

Aşadar, devenite obiective inconturnabile, modernizarea poliţiei şi jandarmeriei şi apropierea lor de populaţie, au ca punct de plecare implantarea abordării comunitare a problemelor de poliţie. Abordarea comunitară a problemelor de ordine şi siguranţă publică constituie un răspuns tangibil şi reformator la această nevoie fundamentală de ordine şi siguranţă publică a cetăţenilor şi a unei societăţi democratice, şi are la bază o manieră nouă de asigurare a serviciului de poliţie. Organizaţiile poliţieneşti trebuie să răspundă aspiraţiilor legitime ale populaţiei referitoare la ordine şi siguranţă publică. Pentru a răspunde acestora, ele trebuie să fie în măsură să cunoască aşteptările cetăţenilor. În acest sens, modernizarea practicilor poliţieneşti trece în mod obligatoriu printr-o apropiere de cetăţeni, ceea ce impune poliţiştilor şi jandarmilor să fie mai mult atenţi la preocupările acestora. De asemenea, ei trebuie să se ocupe şi să urmărească problemele de criminalitate şi de delicvenţă care le sunt aduse la cunoştinţă şi care suscită teama, sentimentul de insecuritate al cetăţenilor în mediul lor de viaţă. Ei trebuie să asigure soluţii durabile acestor probleme, atacând sursele insecurităţii. Abordarea comunitară este o manieră diferită de abordare a acestor probleme şi de a asigura ordinea şi siguranţa publică a cetăţenilor. Ea are ca scop crearea de legături strânse de colaborare cu populaţia deservită, pentru a permite poliţiei şi jandarmeriei să cearnă şi să înţeleagă natura problemelor de delincvenţă, de violenţă şi de insecuritate trăite de cetăţeni în mediul lor de viaţă. Ea se sprijină pe un parteneriat între poliţie şi jandarmerie şi un larg evantai de organisme locale, instituţionale sau comunitare şi grupurile de cetăţeni. Ea implică o modificare şi o îmbogăţire a practicilor poliţiştilor sau jandarmilor, care, aflaţi în contact direct cu cetăţenii, trebuie să răspundă

79

aşteptărilor lor şi să aducă soluţii eficace şi durabile problemelor identificate. Abordarea comunitară a raporturilor dintre poliţie şi comunitate implică un demers partenerial care face ca ordinea şi siguranţa publică să fie produsul acţiunii tuturor. În acest spirit, poliţia şi jandarmeria, implicate în dinamica partenerială, înţeleg să ia parte activă la animarea vieţii sociale şi la asigurarea unui climat de ordine şi siguranţă publică. Astfel, munca de prevenire şi de asigurare a ordinii şi siguranţei publice depinde foarte mult de capacitatea de a pune în aplicare, într-un spaţiu definit în comun cu partenerii din comunitate, a unor noi metode de lucru în reţea, pe baza unei cunoaşteri prealabile a dispozitivului partenerial comun. Ea se bazează pe aplicarea următoarelor principii de bază: ƒ o apropiere a serviciilor poliţieneşti de cetăţeni, care devin coautori ai ordinii şi siguranţei publice; ƒ crearea unui parteneriat real cu reprezentanţii organismelor din mediul cetăţenesc şi instituţiile locale, pentru a ancora mai bine serviciile poliţieneşti în cadrul comunităţii; ƒ o intervenţie poliţienească modernizată, orientată către rezolvarea problemelor, şi nu numai pur reactivă; ƒ întărirea acţiunilor preventive, spre a găsi soluţii pentru sursele de probleme de criminalitate. Pentru a pune în practică aceste principii, trebuie să existe un veritabil parteneriat între, pe de o parte, poliţie şi jandarmerie şi, pe altă parte, cetăţeni, consiliile locale, organizaţiile şi persoanele care se preocupă la nivel local de ordinea şi siguranţa publică. În etapa în care ne aflăm, aceşti parteneri ai poliţiei şi jandarmeriei trebuie construiţi sau cel puţin formalizaţi, iar rolul încredinţat diferiţilor parteneri trebuie să fie semnificativ şi să depăşească nivelul consultativ. Orientarea efortului partenerilor către abordarea comunitară a problemelor de ordine şi siguranţă publică necesită determinarea unui teritoriu şi focalizarea pe aspectul local: oraş, 80

comună. La acest nivel trebuie realizată o evaluare cantitativă a problemelor de ordine şi siguranţă publică, evaluare care se regăseşte în diagnosticul local de ordine şi siguranţă publică, ce va cuprinde: ƒ situaţia criminalităţii; ƒ evaluarea sentimentului de insecuritate; ƒ o analiză de apreciere a corespondenţei problemă/ răspuns. A) Situaţia criminalităţii - acest diagnostic trebuie să permită o cunoaştere mai bună a realităţilor şi trebuie să conţină indicatori cantitativi despre: ƒ delincvenţă şi delincvenţi: datele existente trebuie exploatate într-un sens operaţional. Caracteristicile dominante trebuie puse în evidenţă. Este vorba, de exemplu, de locul de comitere a infracţiunilor, de orar, loc, de profilul autorilor (folosirea unei hărţi criminogene poate fi foarte utilă); ƒ incidentele înregistrate de instituţiile şcolare; ƒ categorii de persoane expuse, mai ales când este vorba de cele aflate în situaţie precară sau pe cale de a fi marginalizaţi: copii sau adolescenţi în pericol, persoane vulnerabile etc.; ƒ cunoaşterea victimelor. În acest domeniu, există elemente obiective care nu sunt suficient de bine exploatate şi care se găsesc în notările curente ale poliţiştilor şi jandarmilor. B) Sentimentul de insecuritate trebuie să fie evaluat pe baza: ƒ aşteptărilor şi cererilor populaţiei. Este absolut necesar să stabilim ce idee îşi face populaţia despre delincvenţă şi despre capacitatea instituţiilor de a răspunde; ƒ aprecierilor asupra situaţiei locale făcute de persoane care, prin natura activităţilor profesionale, sociale sau benevole, sunt în măsură să observe viaţa cotidiană şi să ajute la înţelegerea comportamentelor delincvenţilor.

81

Cunoaşterea aşteptărilor nu poate să rezulte numai din evaluarea făcută de actorii instituţionali, ci trebuie să se bazeze şi pe cei parteneriali. În acest sens, sondajele periodice permit evaluarea nivelului de siguranţă al comunităţii. A. Analiza corespondenţei problemă/răspuns pe plan local se realizează pe baza următoarelor elemente: ƒ inventarierea mijloacelor care concură la ordinea şi siguranţa publică, atât în domeniul prevenirii, cât şi în cel al combaterii criminalităţii; ƒ evidenţierea disfuncţionalităţilor şi inadaptărilor; ƒ evaluarea şi diferenţierea zonelor în raport cu gradul de manifestare al delincvenţei; ƒ indicatorii de evaluare. Calitatea diagnosticului va influenţa decisiv acţiunile de realizat şi parteneriatul cu comunitatea şi, de aceea, el necesită o muncă susţinută şi aprofundată de analiză şi concertare cu actorii comunităţii. De fapt, nu va exista o eficacitate a acţiunii şi un veritabil parteneriat, decât în măsura în care partenerii vor putea să influenţeze, chiar să orienteze acţiunea şi priorităţile de intervenţie ale poliţiei şi jandarmeriei. În acest sens trebuie focalizate eforturile pentru îndeplinirea următoarelor obiective: ƒ protecţia comunităţilor locale; ƒ protecţia specială a unităţilor de învăţământ şi a altor instituţii şi locuri frecventate preponderent de copii şi tineri; ƒ măsuri adecvate de protecţie pentru cei care trăiesc întrun mediu cu risc infracţional ridicat; ƒ mecanisme eficiente de comunicare şi parteneriat între poliţie şi reprezentanţii comunităţilor locale. Pornind de la aceste considerente şi de la faptul că obiectivul primordial al oricărui serviciu public îl constituie satisfacerea cererilor comunităţii, e necesară trasarea unor linii de lucru omogene, o modernizare a practicilor care să permită poliţiei şi

82

jandarmeriei să dea tipul de răspuns solicitat de comunitate, concomitent cu o puternică integrare în rândurile acesteia. De ce o modernizare a practicilor poliţiei şi jandarmeriei? ƒ evoluţia celor două instituţii şi a raporturilor sale cu comunitatea nu a fost însoţită şi de modernizarea practicilor; ƒ asigurarea interoperabilităţii în spaţiul Uniunii Europene, prin introducerea standardelor europene de poliţie, care se bazează pe o intervenţie de calitate, gradualitatea aplicării măsurilor poliţieneşti şi a folosirii forţei; ƒ instituţiile de ordine şi siguranţă publică puternice şi moderne au la bază o manieră de abordare profesională bazată pe respect faţă de cetăţean şi stat; ƒ obligaţia de rezultat impusă tot mai insistent poliţiei şi jandarmeriei de către comunitate necesită proceduri şi practici eficace; ƒ o forţă de poliţie care se respectă trebuie să aibă practicile cele mai adecvate pentru a furniza un serviciu de calitate cetăţenilor. În fapt, „A proteja şi a servi” precum şi deviza „Lege şi Ordine” se reflectă în practicile instituţionale. Se deschid două direcţii concrete: ƒ asigurarea unei evoluţii corecte a practicilor deja existente în uzul curent al poliţiştilor şi jandarmilor; ƒ introducerea de noi practici. În concluzie, trebuie spus că abordarea comunitară nu înlocuieşte acţiunea poliţienească tradiţională de natură reactivă, care rămâne întotdeauna necesară. În acest sens, trebuie înţeles că abordarea comunitară nu este soluţia tuturor problemelor de ordine şi siguranţă publică româneşti, ci o componentă esenţială a acestei soluţii şi a unei prime etape către o politică integrată de ordine şi siguranţă publică. Expresia acestei politici integrate şi a abordării duale o poate reprezenta poliţia integrată. Aceasta nu constituie o structură unică, ci constă în desfăşurarea muncii de poliţie în colaborare cu colectivităţile, la toate nivelurile, cât şi cu comunitatea 83

poliţienească şi de aplicare a legii în general - la nivel naţional, regional şi european - pentru atingerea unui obiectiv comun, bazat pe valorile şi priorităţile comune. Principalele caracteristici ale poliţiei integrate ar putea fi: ƒ stabilirea de priorităţi comune naţionale şi europene – găsirea celei mai bune maniere de a obţine maximum de efort şi de resurse de la poliţie, pentru atingerea obiectivelor comune şi pentru a asigura o planificare pe termen lung; ƒ libera circulaţie a informaţiilor – furnizarea informaţiilor potrivite persoanelor care au nevoie şi la momentul oportun, sprijinindu-se pe un larg evantai de surse de informaţii; ƒ interoperabilitatea sistemelor - asigurarea comunicării între sistemele de informaţii de la o instituţie la alta şi de la un loc la altul; ƒ economii – obţinerea maximului de eficienţă din resursele alocate forţelor de ordine; ƒ prestarea armonioasă a serviciilor - eliminarea activităţilor şi serviciilor redundante şi fracţionarea funcţiilor. Aşadar abordarea duală reprezintă o soluţie de durată care permite rezolvarea corectă a sarcinilor ce revin forţelor de ordine şi siguranţă publică, evoluţia către „community policing” sau către o altă formă de acţiune, mai eficientă. Tradiţională sau duală, abordarea activităţii poliţiei trebuie să se bazeze pe o solidă capacitate de analiză a mediului, care îi va permite să facă faţă noilor tendinţe şi noilor sfidări de la nivel local, judeţean şi naţional. Această capacitate de analiză îi va permite nu numai anticiparea sfidărilor şi posibilităţilor, dar şi să-şi schimbe planificarea activităţii, pentru a se achita în mod eficace de responsabilităţile sale într-un mediu aflat într-o evoluţie constantă. BIBLIOGRAFIE *** Constituţia României, Editura Best Publishing , Bucureşti 2003.

84

*** Tratatul pentru instituirea unei Constituţii pentru Europa, editat de Institutul European din România, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, iunie 2005. *** Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române M.of.nr. 1175 din 13 decembrie 2004. *** Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, M. of. nr. 305/2002. *** Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 Administraţiei Publice Locale, M.Of. *** Ordonanţa de urgenţă nr. 23 din 24 martie 2005, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 371/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Poliţiei Comunitare, M.of.nr. 256 din 28 martie 2005. *** Hotărârea de Guvern nr. 196 din 17 martie 2005 privind aprobarea strategiei Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale, M. of.nr.243 din 23 martie 2005. *** Hotărârea de guvern Nr. 991 din 25 august 2005 pentru aprobarea Codului de etică şi deontologie al poliţistului, M.of.nr. 813 din 7 septembrie 2005. *** Ordonanţa de urgenţă nr. 11 din 26 ianuarie 2006 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în sport, M.of. nr. 83 din 30 ianuarie 2006. ABRAHAM, Pavel, Nicolăescu, Victor, Poliţia Comunitară – Abordări conceptuale şi perspective contemporane, Editura Expert, Bucureşti, 2002. IAŞNIC, Bogdan-Ştefăniţă, Poliţia spaniolă - Manual de Poliţie Comunitară. Asociaţia canadiană, Code de pratiques policières, Un guide à l'intention des policiers ou policières de première ligne, 2005.

85

POLITICA EUROPEANĂ PRIVIND PREVENIREA ŞI COMBATEREA TRAFICULUI DE FIINŢE UMANE Codrin Horaţiu MIRON The existent legal instruments, at EU level, are determined by the field’s institutional framework and mainly stress out the cooperation between police and law. However, the states’ attempt to increase their cooperation in this matter has determined the member states to adopt more norms, agreements and treaties. Instrumentele legislative existente la nivelul UE sunt determinate de cadrul instituţional pentru acest domeniu şi pun accent, în principal, pe cooperarea poliţienească şi cooperarea judiciară în materie penală. Dreptul penal este unul din domeniile care a rămas tributar suveranităţii naţionale, iar cooperarea dintre state la nivelul UE este numai într-un stadiu incipient, prin comparaţie cu politicile comunitare. Cu toate acestea, încercările statelor membre de a îmbunătăţi cooperarea în materie penală au condus la adoptarea mai multor norme, acorduri şi tratate. Cel mai important instrument legislativ pentru materia combaterii traficului de fiinţe umane este reprezentat de articolul 29 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). Crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, care va fi realizat prin combaterea criminalităţii, a devenit principalul obiectiv al celui de-al treilea pilon. În termenii articolului 29, obiectivul Uniunii este acela de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin elaborarea unei acţiuni comune a statelor membre în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală. 86

Tratatul menţionează explicit că acest lucru se va realiza inclusiv prin prevenirea traficului de fiinţe umane şi prevede o mai strânsă cooperare poliţienească şi între autorităţile judiciare. În acelaşi sens, este menţionată explicit uniformizarea dispoziţiilor de drept penal ale statelor membre. Menţionarea traficului de fiinţe umane la articolul 29 al Tratatului face ca toate celelalte instrumente legislative adoptate să fie întemeiate pe acest articol din TUE. În materia prevenirii şi combaterii traficului de fiinţe umane, cele mai importante etape legislative sunt reprezentate de adoptarea Deciziei-Cadru a Consiliului din 19 iulie privind combaterea traficului de fiinţe umane1, de aproximare a legislaţiilor penale ale statelor membre, Directiva Consiliului din 29 aprilie 2004 privind permisul de rezidenţă temporară pentru victimele traficului sau care au fost supuse unei acţiuni de facilitare a imigraţiei ilegale şi care cooperează cu autorităţile2 şi Decizia-Cadru a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi pornografiei infantile3, legată numai în anumite privinţe de traficul de fiinţe umane. La nivel comunitar, au fost adoptate şi alte acte normative, de importanţă orizontală, relevante pentru materia traficului de fiinţe umane, în măsura în care fac posibilă şi facilitează punerea în aplicare a legislaţiei în această materie4. Directiva 2004/81/CE a Consiliului din 19 aprilie 2004 privind permisul de rezidenţă eliberat resortisanţilor ţărilor terţe care sunt victime ale traficului de fiinţe umane sau care au făcut obiectul unei acţiuni de facilitare a imigraţiei 1

JO L 203 din 1 august 2002, p.1. JO L 261 din 6 august 2004, p.19. 3 JO L 13 din 20 ianuarie 2003, p.1. 4 De exemplu, Decizia-Cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul de arestare european şi procedurile de transfer între statele membre, JO L 190 din 18 iulie 2002, p.1.

ilegale, care cooperează cu autorităţile5 constituie o măsură importantă în contextul acceptării unor măsuri speciale pentru persoanele care sunt victime ale fenomenului. Directiva are drept obiect definirea condiţiilor şi termenii eliberării unui permis de rezidenţă temporară resortisanţilor ţărilor terţe care cooperează în lupta împotriva traficului de fiinţe umane şi a imigraţiei clandestine (articolul 1). În ceea ce priveşte victimele infracţiunilor legate de traficul de persoane în sens larg, directiva prevede ca măsura eliberării unui permis de rezidenţă să se facă inclusiv pentru acele persoane care au intrat clandestin pe teritoriul statelor membre (articolul 3 alineatul 1). Recunoaşterea drepturilor fundamentale prevăzute de Carta Europeană a drepturilor fundamentale, enunţată şi în preambul, se traduce şi prin existenţa unei perioade de reflecţie care să permită victimelor să se refacă oarecum după experienţa traumatizantă şi să scape de sub influenţa traficanţilor (articolul 6), precum şi prin măsuri de asistenţă acordate victimelor înainte de eliberarea permisului de şedere, cum ar fi accesul la îngrijiri medicale, asistenţă lingvistică şi asistenţă juridică gratuită (articolul 7). Decizia-Cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de fiinţe umane6 reprezintă cel mai important instrument în această materie. Aşa cum s-a arătat, decizia-cadru are caracter obligatoriu, deşi este lipsită de efect direct şi poate constitui un instrument eficient de combatere la nivel european a fenomenului. Actul este adoptat după ce punerea în aplicare a acţiunii comune din 1997 a eşuat, principalul motiv fiind, potrivit Comisiei, absenţa unui denominant comun în privinţa definiţiilor şi sancţiunilor la nivelul Uniunii7. Textul deciziei-cadru se întemeiază în mare

2

87

5

JO L 261 din 6 august 2004, pp.19-23. JO L 203 din 1 august 2002, pp.1-4. 7 Acţiunea Comună pentru eliminarea traficului de fiinţe umane şi a exploatării sexuale a copiilor, JO L 063 din 4 martie 1997. 6

88

măsură pe Protocolul Convenţiei ONU, fără însă a prelua complet abordarea din protocolul menţionat, în măsura în care nu prevede protecţie şi asistenţă pentru victime. În concluzie, se poate spune că textul deciziei-cadru nu reuşeşte să reglementeze, în mod echilibrat, pe de o parte, obligaţiile privind protecţia şi asistenţa victimelor, în legătură cu care decizia tace, şi, pe de altă parte, imperativele răspunderii penale a infractorilor. Un posibil argument ar fi acela că există un act legislativ distinct, care reglementează statutul victimelor în procedurile penale8, însă cadrul este unul mult prea general pentru nevoile şi vulnerabilităţile speciale ale victimelor traficului de fiinţe umane. În plus, decizia-cadru nu se referă la cauzele principale ale fenomenului de trafic de fiinţe umane, cum ar fi sărăcia, precaritatea socială şi marginalizarea, fără a căror considerare abordarea anti-trafic este numai una segmentară şi lipsită de caracter preventiv, după cum nu se referă la cooperarea cu ţări terţe, de origine sau de tranzit. În acelaşi context, al combaterii tuturor formelor de trafic şi de exploatare a persoanelor, Decizia 2000/375/JAI a Consiliului din 9 iunie 2000 pentru combaterea pornografiei infantile pe Internet9 reprezintă un instrument important pentru protecţia drepturilor copilului. Trebuie menţionată, de asemenea, decizia 2001/87/CE a Consiliului din 4 decembrie 2000 privind semnarea, în numele Comunităţii Europene, a Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii organizate transnaţionale şi a Protocolului privind combaterea traficului de

fiinţe umane, în special femei şi copii, şi traficului ilegal de imigranţi pe cale terestră, aeriană sau maritimă 10. La nivel instituţional, prin acte ale Consiliului, au fost create structuri specializate de cooperare poliţienească şi de cooperare judiciară, cărora li s-au conferit competenţe specifice şi în domeniul combaterii traficului de fiinţe umane, în vederea consolidării la nivelul UE a acestor tipuri de cooperare în materie penală. Primele eforturi europene de instituţionalizare a unei cooperări la nivelul forţelor de poliţie şi de discutare, deşi la un nivel incipient, în comun a chestiunilor legate în principal de terorism, sunt concretizate în Grupul Trevi11, urmat de crearea unei structuri operaţionale, Biroul antidrog Europol, în 1994. Prin Actul Consiliului din iulie 1995, se adoptă Convenţia de stabilire a Oficiului European de Poliţie12, Europol, modificată ultima dată prin Actul Consiliului din noiembrie 200313, căruia i se extind competenţele materiale la alte tipuri de criminalitate decât traficul de droguri. Important este că anexa Convenţiei Europol conţine prima definiţie a traficului de fiinţe umane, ca formă de criminalitate. Traficul de fiinţe umane este definit astfel: … faptul de a supune o persoană puterii reale şi ilegale a altor persoane, prin folosirea violenţei ori a ameninţărilor sau prin abuzul unui raport de autoritate sau prin manipulări, în special în vederea exploatării prostituţiei altuia, a formelor de exploatare şi de violenţe sexuale cu privire la minori sau la comerţul legat de abandonul de copii. Aceste forme de 10

JO L 030 din 1 februarie 2001, p.44. Primul grup de dezbatere la nivel comunitar, cu caracter puţin formal, este Grupul Trevi, constituit în 1975 pentru discutarea în comun a problemelor ridicate de terorism, mai ales ca urmare a unor atacuri pe teritoriul unor state membre în anii ‘70. Îi urmează Grupul de cooperare judiciară, Grupul de Asistenţă reciprocă Vamală şi Grupurile ad-hoc privind imigraţia şi crima organizată. 12 JO C 316 din 27 noiembrie 1995, p.1. 13 JO C 002 din 6 ianuarie 2004. 11

8 Decizia-Cadru a Consiliului din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în procedurile penale, JO L 182 din 22 martie 2001, p.1. În acelaşi sens, a se vedea şi actul ulterior, Directiva 2004/80/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind compensaţiile pentru victimele criminalităţii, JO L 261 din 6 august 2004, p.15. 9 JO L 138 din 9 iunie 2000, pp.1-4.

89

90

exploatare cuprind, în egală măsură, activităţi de producere, vânzare sau de distribuire a materialelor pornografice cu minori. Potrivit articolului 2 alineatul 1 şi anexei la Convenţia privind Europol, acesta are drept obiectiv să îmbunătăţească, […] în cadrul cooperării poliţieneşti dintre statele membre, eficienţa autorităţilor statelor membre şi cooperarea dintre acestea în ceea ce priveşte prevenirea şi lupta împotriva formelor grave de criminalitate internaţională, atunci când două sau mai multe state sunt afectate într-un astfel de mod încât se impune o acţiune comună a statelor membre. Printre infracţiunile enumerate explicit de articolul susmenţionat, pentru care Europol este competent în condiţiile descrise mai sus, se numără traficul de fiinţe umane, inclusiv formele de exploatare şi agresiunea sexuală sau traficul de copii abandonaţi, atunci când infracţiunea este transfrontalieră şi, deci, sunt implicate două sau mai multe state membre. Consiliul European de la Tampere14 recomandă instituirea unei structuri europene pentru coordonarea cooperării judiciare în materia criminalităţii organizate. Decizia Consiliului din iunie 2000 prevede instituirea Eurojust, care este, în final, creat, prin Decizia Consiliului, în februarie 200215, după ce importanţa acestuia este menţionată în articolul 31 al TUE modificat de tratatul de la Nisa: Consiliul încurajează cooperarea prin intermediul Eurojust astfel: a) permite Eurojust să contribuie la o bună coordonare între autorităţile naţionale de urmărire penală din statele membre; 14

Consiliul European, Concluziile Preşedinţiei, Tampere/Finlanda, 15-16 octombrie 1999. 15 Decizia din 28 februarie 2002 a Consiliului de instituirea a Eurojust în vederea consolidării luptei împotriva crimei organizate, JO L 063 din 6 martie 2002, p.1

91

b) încurajează participarea Eurojust la cercetările privind criminalitatea transfrontalieră gravă, în special în caz de criminalitate organizată, ţinând seama mai ales de analizele efectuate de Europol; c) facilitează o strânsă cooperare între Eurojust şi Reţeaua judiciară europeană, în special pentru a facilita executarea comisiilor rogatorii şi punerea în aplicare a cererilor de extrădare. Eurojust reuneşte câte un reprezentant al fiecărui stat membru, care este judecător, procuror sau ofiţer de poliţie sau care are o competenţă profesională echivalentă şi, în conformitate cu articolul 2 al deciziei din 2002, are sarcina de a acorda sprijin în investigaţiile infracţiunilor grave, în care este nevoie de asistenţă juridică. Obiectivele Eurojust, definite de articolul 3 al deciziei menţionate, sunt stimularea şi îmbunătăţirea cooperării între autorităţile statelor membre competente, urmărirea penală şi sancţionarea infracţiunilor, precum şi facilitarea asistenţei juridice internaţionale reciproce şi a soluţionării cererilor de extrădare. În ceea ce priveşte competenţa materială, la articolul 4 al deciziei se menţionează că Eurojust este competent în toate tipurile de criminalitate şi de infracţiuni în care este competent Europol, deci, inclusiv ale diverselor forme ale traficului de fiinţe umane. În ceea ce priveşte competenţa Eurojust, mai trebuie precizat că, în conformitate cu articolul 3, aceasta este limitată de faptul că poate acţiona numai la cererea unui stat membru şi cu condiţia ca potenţiala infracţiune să mai implice, pe lângă statul care face cererea, un alt stat membru. Faptul că Eurojust şi Europol nu au competenţa de a declanşa procedurile penale reduce considerabil şansele acestora de a fi eficiente în materii ca traficul de fiinţe umane, care este un fenomen infracţional transfrontalier. O trăsătură comună a celor două structuri de cooperare poliţienească şi judiciară este aceea că depind de voinţa de 92

cooperare a statelor membre şi de disponibilitatea acestora de a le transmite informaţiile pe care le deţin. Acest lucru poate constitui o problemă pentru eficienţa funcţională a celor două structuri. BIBLIOGRAFIE - BIEBER, R., MONAR J., (ed), Justice and Home Affair in the European Union: The Development of the Third Pillar, Bruxelles, European Interuniversity Press, 1995. - CINI, M., European Union Policies, Oxford University Press, 2004. - KUIPJER, P., J., The Evolution of the Third Pillar fron Maastricht to the European Constitution: Institutional Aspects, Common Market Law Review 41, 2004, pp.609-626. - REICHEL, P., The Handbook of Transnational Crime and Justice, Sage Publications Inc, 2004. - RIJKEN, C., Trafficking in Persons. Prosecution from a European Perspective, Cambridge University Press, 2003. - MATEUŢ, G. ş.a., Traficul de fiinţe umane. Infractor. Victimă. Infracţiune. A. M. I., Alternative Sociale, Iaşi, 2005. - Comisia Europeană, Direcţia Generală Justiţie, Libertate şi Securitate - http://europa.eu.int/comm/justice_home/index_en. - Parlamentul European - http//www.europarl.eu.int/default.htm - Consiliul Uniunii Europene - http/ue.eu.int/cms3_fo/index.htm - Pentru legislaţie comunitară - http//europa.eu.int/eur-lex/lex/

ASPECTE ALE SECURITĂŢII ENERGETICE A EUROPEI ACS Cristian BĂHNĂREANU In the last years, ensuring the energy security is one of the main goals on major actors’ agenda. The energy relations between Europe and Russia are marked by both cooperation and tensions, considering the fact that EU needs Russia’s energy resources and Russia needs investments and technology from Europe. În prezent, când vorbim despre securitate trebuie să avem în vedere multiplele ei planuri de manifestare, de la domeniul politic, până la cel ecologic, iar interesele de securitate ale cetăţenilor nu mai pot fi satisfăcute fără asigurarea securităţii economice, şi implicit a securităţii energetice, a statului respectiv. Astfel, competiţia de pe piaţa hidrocarburilor evidenţiază numeroase dispute, ce, treptat, se amplifică. Ele se axează, în special, pe: controlarea spaţiilor deţinătoare de resurse; stăpânirea principalelor artere terestre şi navale de transport; influenţarea, prin mijloace specifice, a preţurilor, producţiei, distribuţiei şi consumului. Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă nu fac excepţie, ci, dimpotrivă, participă cu toate mijloacele la această „goană” după resurse energetice şi pieţe. 1. Securitatea energetică Pentru cei mai mulţi specialişti, securitatea energetică înseamnă producerea energiei necesare în propria ţară şi o dependenţă cât mai redusă de importurile externe. Securitatea energetică vizează trei dimensiuni: asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice

93

94

alternative şi securizarea surselor şi rutelor de transport existente. Însă, realităţile epocii actuale au demonstrat că marii consumatori ar trebui să renunţe la utopia independenţei energetice şi să accepte interdependenţa energetică1. Securitatea energetică este adesea percepută ca o „umbrelă” ce acoperă multe preocupări legate de energie, creştere economică şi putere politică. Viziunea asupra securităţii energetice depinde în mare măsură de poziţia ocupată în circuitul economic. Astfel, consumatorii şi industriile energofage doresc preţuri rezonabile şi se tem de scurtcircuitări ale aprovizionării. Ţările mari producătoare de petrol consideră securitatea veniturilor şi a cererii părţi esenţiale ale oricărei discuţii despre securitatea energetică. Companiile de petrol şi gaze afirmă că accesul la noi rezerve, capacitatea de a dezvolta o nouă infrastructură şi regimuri de investiţii stabile ca elemente critice în procesul de asigurare a securităţii energetice. Ţările în dezvoltare sunt preocupate de capacitatea de a plăti resursele necesare dezvoltării economice şi de şocurile în balanţa de plăţi. Companiile puternice sunt preocupate de integritatea întregii reţele. Atenţia decidenţilor este îndreptată asupra riscurilor de subminare a aprovizionării şi securităţii infrastructurii de către terorism, conflicte sau dezastre naturale. De asemenea, aceştia sunt preocupaţi de volumul capacităţii excedentare, rezervele strategice şi surplusul de infrastructură. Prin urmare, de-a lungul circuitului economic preţurile şi diversitatea surselor de aprovizionare reprezintă componente critice ale securităţii energetice. Marii actori ai „scenei energetice” au percepţii diferite asupra securităţii energetice. Pentru SUA, termenul însemnă în primul rând reducerea dependenţei de resursele din Golful Persic. Europa poate avea securitate energetică doar în condiţiile în care Rusia se obligă să asigure hidrocarburile necesare, iar Rusia înţelege prin 1

Daniel Yergin, Ensuring Energy Security, în „Foreign Affairs”, March/April 2006.

95

aceasta acces pe pieţele occidentale. În viziunea Chinei, securitatea energetică înseamnă atât securitatea aprovizionării – accesul la resursele energetice globale –, cât şi securitatea cererii – consum energetic eficient şi protecţia mediului. NATO, prin vocea secretarului său general, Jaap de Hoop Scheffer, a recunoscut necesitatea de a include tema securităţii energetice pe agenda Alianţei: “În prezent, din motive evidente, inclusiv posibilitatea ca teroriştii să atace resursele noastre energetice, este rezonabil ca aliaţii să discute acest aspect”2. De altfel, Conceptul Strategic al NATO prevede protejarea rutelor vitale de aprovizionare ca fiind una dintre problemele critice pentru securitatea membrilor organizaţiei. Prin urmare, securitatea energetică nu mai este doar o problemă economică, ci devine una mult mai profundă, cu implicaţii politico-militare. Desigur că securitatea energetică nu este ameninţată doar de terorism, tulburări politice, conflicte armate, piraterie, ci este vulnerabilă şi la uragane, inundaţii, cutremure sau distrugeri provocate de către om. De exemplu, o explozie produsă pe un câmp petrolifer din China va determina guvernul chinez să cumpere mai mult petrol, ceea ce va duce la creşterea preţului internaţional al petrolului şi, implicit, al benzinei în SUA. Prin urmare, securitatea energetică trebuie să ţină cont de provocările pe care le aduce cu sine procesul de globalizare, orice disfuncţionalitate sau vulnerabilitate dintr-o parte a mapamondului (a unei surse energetice) afectând consumatorii din întreaga lume. În opinia lui Daniel Yergin, preşedintele Cambridge Energy Research, cele zece principii-cheie ale securităţii energetice3 2

Jaap de Hoop Scheffer, Speech at the 42nd Munich Conference on Security Policy, 2 April 2006, www.securityconference.de/konferenzen/ rede.php? sprache=en&id=169&. 3 Daniel Yergin, „Energy Security and Markets”, Energy and Security: Toward a New Foreign Policy Strategy, Jan H. Kalicki and David L.

96

sunt: 1) diversificarea surselor de aprovizionare energetică reprezintă punctul de pornire al asigurării securităţii energetice; 2) existenţa unei singure pieţe a petrolului; 3) importanţa existenţei unor capacităţi excedentare, stocuri de urgenţă şi a unui surplus de infrastructură critică; 4) punerea accentului pe pieţele flexibile, ceea ce poate facilita ajustări rapide şi chiar minimizarea daunelor pe termen lung; 5) înţelegerea importanţei interdependenţei reciproce dintre companii şi guverne la toate nivelurile; 6) dezvoltarea relaţiilor dintre furnizori şi consumatori ca recunoaştere a interdependenţei reciproce; 7) crearea unui cadru proactiv de securitate fizică care să implice atât producătorii, cât şi consumatorii; 8) furnizarea de informaţii de bună calitate publicului înainte, în timpul şi după ce intervine o problemă; 9) investiţii periodice în transformarea tehnologică în cadrul industriei specifice; 10) obligaţia de a cerceta, dezvolta şi inova în vederea realizării unei stabilităţi energetice pe termen cât mai lung şi în perioade de tranziţie. Aceste principii, dacă ar fi aplicate, ar putea asigura pe piaţa mondială a energiei o mai mare conlucrare şi cooperare a actorilor implicaţi şi chiar o interdependenţă benefică părţilor. 2. Strategiile energetice Frământările şi crizele apărute pe plan mondial, în special ca urmare a creşterii preţurilor hidrocarburilor, au impus modificări substanţiale ale politicii şi strategiei energetice ale principalilor actori ai lumii. Dintre aceştia se remarcă Uniunea Europeană şi Rusia. Uniunea Europeană La data de 8 martie 2006, Uniunea Europeană a adoptat un nou proiect de strategie energetică europeană, respectiv Goldwyn, eds. (Woodrow Wilson Press, co-publisher Johns Hopkins University Press, 2005).

97

Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă şi Sigură4. Cele şase direcţii de acţiune vizate de UE în vederea asigurării sustenabilităţii, competitivităţii şi securităţii energetice sunt: • asigurarea integrităţii pieţei interne de gaz şi curent electric, prin adoptarea unor standarde şi reguli comune, prin construirea unor reţele comune sau interconectarea celor deja existente; • garantarea securităţii fluxului energetic şi consolidarea în acest sens a solidarităţii între statele membre, prin revizuirea legislaţiei privitoare la stocurile naţionale de gaz şi petrol; • diversificarea surselor de energie; • protecţia mediului şi promovarea unor politici de economisire a acesteia, într-o manieră compatibilă cu obiectivele de la Lisabona; • crearea unui plan tehnologic strategic în privinţa energiei; • formularea unei politici externe comune pentru toate statele Uniunii Europene care să identifice priorităţile UE pentru construirea unei noi infrastructuri de protecţie a sistemului energetic, adoptarea unui Tratat Energetic European, adoptarea unui nou parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui mecanism de reacţie în cazul unor crize determinate de scurtcircuitări ale aprovizionării energetice a Europei. Ca urmare a crizei gazului de la începutul anului, UE s-a văzut pusă în postura de a grăbi procesul de eficientizare a consumului şi diversificare a surselor. Comisia Europeană a aprobat un plan de acţiune care prevede ca, pana în 2020, consumul de energie în ţările Uniunii Europene va scădea cu

4 European Commission, A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy, 8 March 2006, http://ec.europa.eu/energy/green-paperenergy/doc/2006_03_08_gp_document_en.pdf.

98

20%5. Totuşi, membrii UE sunt nevoiţi să admită că, cel puţin deocamdată, nu poate fi redusă dependenţa de combustibili fosili, în mod special petrol şi gaze provenite din Rusia. Federaţia Rusă Strategia energetică a Rusiei6, aprobată la 23 mai 2003, subliniază necesitatea întăririi poziţiei Rusiei pe piaţa energetică mondială, maximizarea eficienţei exporturilor sectorului energetic rus şi asigurarea accesului companiilor ruseşti în condiţii egale la pieţele externe, tehnologie şi finanţe. Principiile de bază ale acesteia sunt securitate energetică, eficienţă energetică şi compatibilitate ecologică, iar instrumentele necesare implementării se referă la dezvoltarea mediului de afaceri, planificare strategică şi ajustare tehnică. Prioritatea principală o reprezintă îmbunătăţirea eficienţei energetice. Strategia enunţă şi alte obiective foarte importante pentru atingerea acestui deziderat, precum: • definitivarea reformei structurale a monopolurilor existente în sistemul energetic şi de combustibili, precum şi restructurarea industriei cărbunelui; • extinderea schimbărilor structurale în sectoarele sistemului energetic şi îmbunătăţirea structurii balanţei energetice; • reducerea costurilor de producţie, optimizarea utilizării potenţialului industrial disponibil, lichidarea întreprinderilor nerentabile şi sporirea profitabilităţii celorlalte; • nivelul preţurilor interne ale resurselor energetice să asigure autofinanţarea producătorilor din sectorul energetic; • creşterea calităţii managementului societăţilor pe acţiuni.

Interesant este paragraful care defineşte complexul energetic şi de combustibili rus ca un instrument al politicii interne şi externe. Astfel, rolul Rusiei pe pieţele energetice mondiale determină impact său geopolitic în multe alte aspecte. Criza energetică de la începutul anului 2006 a demonstrat că Rusia nu se „joacă” când îi sunt afectate interesele, arma energetică constituind, încă, un element eficient de presiune politico-militară. „Rusofobia energetică”7 declanşată nu poate aduce câştiguri nici unei părţi, iar stabilitatea sistemului energetic mondial nu poate fi asigurată fără participarea Rusiei. Visul liderilor de la Kremlin este să aibă o contribuţie majoră la stabilirea preţului internaţional al hidrocarburilor şi la gestionarea pieţei de profil. Moscova nu concepe să abdice de la rolul său de control energetic major în Federaţia Rusă şi Comunitatea Statelor Independente (CSI), mai ales în „vecinătatea apropiată”. Mai mult, Rusia intenţionează să creeze un „cartel” al gazelor, în care să atragă Algeria şi marii producători din Asia, alimentând astfel şi mai mult tensiunile cu Occidentul. 3. Relaţiile ruso-europene în domeniul energiei Raporturile Federaţiei Ruse cu Uniunea Europeană sunt complexe (politice, economice, militare, culturale) şi se realizează atât cu organismele Uniunii, cât şi cu statele membre şi statele invitate la aderare, luate individual. Atât Uniunea Europeană, cât şi Federaţia Rusă încearcă să identifice o platformă comună de reducere a presiunii SUA şi de cooperare politico-economică.

5

Liderii europeni discută cu preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, http://www.bbc.co.uk/ romanian/news/story/ 2006/10/ 061020_summit_ue_ rusia.shtml 6 Ivanov, Vladimir I., Russian Energy Strategy 2020: Balancing Europe with Asia-Pacific Region, www.erina.or.jp/En/Research/Energy/Ivanov03-2.pdf.

99

7

Russia's Energy Strategy as Current Development Program for the Fuel and Energy Complex, The report of Deputy Minister of Industry and Energy Andrei Dementiev at the Valdai International Discussion Club, 7 September 2006.

100

Actualmente, baza energetică a UE este reprezentată de combustibilii fosili (80% din consum, 60% din importuri). Consumul se repartizează astfel: 41% petrol, 22% gaze naturale, 16% cărbune, 15% energie nucleară etc8. Spre 2030, dependenţa de surse energetice externe va atinge pragul de 70% (petrolul se va situa la nivelul de 90% din consumul energetic). UE importă 50% din petrolul său şi 30% din necesarul de gaze naturale din Federaţia Rusă9. Practic, accesul la resursele de petrol şi gaze ale UE sunt controlate de SUA, Federaţia Rusă şi OPEC. Iată, deci, motivul esenţial pentru care promovarea strategiei “spaţiului economic comun” UE-Federaţia Rusă constituie o prioritate pe agenda UE. Dialogul energetic Uniunea Europeană-Rusia Cu ocazia summit-ului UE-Rusia (Paris, 30 octombrie 2000) a fost iniţiat un dialog bilateral în domeniul energetic10, menit să securizeze accesul UE la imensele rezerve de resurse ale Rusiei. Dialogul se bazează pe faptul că interdependenţa dintre cele două părţi va creşte: pe de o parte UE vizează securitatea aprovizionării, iar pe de altă parte Rusia urmăreşte sporirea investiţiilor şi facilitarea accesului companiilor energetice ruse pe piaţa UE şi pe cea mondială. Obiectivele dialogului vizează în special: progresarea în definirea unui parteneriat energetic propriu-zis; contribuţia la securitatea atât a surselor de aprovizionare, cât şi a cererii energetice; cooperarea în planul eficientizării şi economisirii energetice; raţionalizarea infrastructurii de producţiei şi transport, precum şi interconectări în domeniul electricităţii; 8

Energy Information Administration, Country Analysis Briefs, http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/European_Union/Full.html 9 Christian Cleutinx, The Energy Dialogue EU-Russia, European Commission, October 2005, http://ec.europa.eu/energy/ russia/presentations/ doc/ 2005_luxembourg_en.pdf 10 European Commission, European Union – Russia Energy Dialogue, http://ec.europa.eu/energy/russia/overview/ index_en.htm.

101

facilitarea investiţiilor; contribuţia la îmbunătăţirea relaţiilor dintre ţările producătoare şi cele consumatoare. Ideea de bază a acestui dialog rezidă într-un echilibru echitabil al intereselor: Rusia are nevoie de sporirea investiţiilor europene pentru dezvoltarea industriei energetice, iar UE de acces sigur şi pe termen lung la petrolul şi gazele ruseşti. UE presează atât în cadrul negocierilor pentru accederea Rusiei la Organizaţia Mondială a Comerţului, cât şi prin Dialogul energetic pentru ca Rusia să-şi liberalizeze şi privatizeze piaţa energetică, în special cea a gazelor naturale. Însă, nu poate face abstracţie de faptul că Rusia exportă mai mult de jumătate din petrolul şi gazele naturale spre UE. Dispute şi tensiuni Între Federaţia Rusă şi UE se constată tensiuni asociate cu lipsa unei stabilităţi a livrărilor petroliere şi de gaze naturale şi cu refuzul Moscovei de a liberaliza piaţa energetică şi ambiţia sa de a controla în mod unilateral marile trasee de transport. Exemplul cel mai recent este constituit de „criza gazului” declanşată de Rusia la începutul anului, ce a generat o repliere a principalilor beneficiari ai resurselor ruseşti. Refuzul Ucrainei de a plăti preţul de 250 USD/m3 cerut de companiile ruseşti, faţă de 60 USD/m3 cât practică Rusia pe plan intern, decizie urmată de sistarea livrărilor, a declanşat o întreagă dezbatere internaţională. Teoretic, consumul UE ar putea fi acoperit din alte surse şi, astfel, Rusia ar deveni un „depozit” de resurse energetice mult prea mari pentru satisfacerea doar a cererii interne şi a aliaţilor săi apropiaţi. Practic, însă, interesele Rusiei nu pot fi ignorate, iar menţinerea influenţei şi chiar consolidarea acesteia în zonele adiacente (Caucaz, ţărmul estic al Mării Negre şi parţial Asia Centrală) îngreunează planurile traseelor de transport energetic ce o ocolesc. Mai mult, infrastructura rusă de distribuţie spre Europa, precum şi ofensiva companiilor energetice ruseşti, ce au dobândit poziţii cheie pe piaţa sud-est europeană, ar putea uşura aprovizionarea 102

Occidentului. Se pare că totul nu este decât o negociere a oportunităţilor şi avantajelor, astfel încât NATO şi UE să penetreze spaţiul de influenţă al fostelor republici sovietice, iar Rusia să ocupe poziţii cât mai avantajoase pe pieţele europene. În momentul de faţă, Federaţia Rusă încearcă să obţină recunoaşterea calităţii de lider al Eurasiei. În acest scop, oficialităţile de la Kremlin preferă să negocieze direct cu marile puteri occidentale – cultivând apropierea de Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie – şi privesc cu o anumită neîncredere pretenţiile integratoare ale Comisiei Europene de la Bruxelles. Un reproş insistent adresat Comisiei se referă la demersurile sale de impunere a normelor UE în negocierile bilaterale cu Federaţia Rusă ale statelor invitate la aderare. Totodată, Moscova consideră drept un „exces birocratic” practica UE de supervizare a tuturor acordurilor economice şi contractelor dintre companiile ruse şi cele din Europa Occidentală. Pe de altă parte, Moscova are la rândul ei pretenţia de a „filtra” acordurile comerciale, politice şi de altă natură dintre UE şi statele foste sovietice. Cu toate acestea, Comisia Europeană (CE) şi-a menţinut condiţiile relativ dure pentru acceptarea Federaţiei Ruse în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Tratativele dintre reprezentanţii CE şi autorităţile ruse se derulează cu greutate. Moscova a respins cererea de desfiinţare a monopolului Gazprom şi de liberalizare a pieţei energetice. Conform presei occidentale, Comisia nu pare însă dispusă să renunţe la aceste cerinţe. Diverşi comentatori menţionau că occidentalii nu sunt încântaţi nici de prezenţa masivă a companiilor energetice ruseşti în Europa Centrală şi de Est. De asemenea, UE nu are încredere nici în mediul de afaceri rusesc. UE doreşte şi introducerea euro ca monedă complementară dolarului pentru exportul rus de petrol, o idee încă contestată de producătorii şi financiarii ruşi, ca şi de SUA. Federaţia Rusă nu doreşte, însă, să adere cu orice preţ la OMC şi are posibilitatea de a crea 103

„spaţii economice integrate” şi cu alte state, dacă UE pune condiţii de dictat. Inferioară net din punct de vedere economic faţă de UE, dar evident superioară ca putere militară, Moscova speră să pună în funcţiune un parteneriat complex, capabil să transforme posibilul „binom UE-Federaţia Rusă” într-un actor global comparabil cu SUA. Această tendinţă a ieşit în evidenţă încă de la începutul anului 2003, atunci când – în circumstanţele intervenţiei militare SUA în Irak – s-a coagulat aşa-numita „axă” Paris-Berlin-Moscova. Din punct de vedere energetic, există şi o compatibilitate a intereselor11. Moscova doreşte să mărească exportul petrolier, rivalizând cu OPEC-ul, venind în întâmpinarea cerinţelor tuturor statelor occidentale dezvoltate. UE şi-a propus sporirea importurilor de ţiţei provenit din Federaţia Rusă şi din zona Mării Caspice. 4. Concluzii Securitatea energetică se afirmă puternic ca o latură aparte a securităţii naţionale, regionale şi globale. Dezbaterea asupra securităţii energetice nu se mai poate centra doar pe dimensiunea economică. Asigurarea securităţii energetice, implică astăzi, mai mult decât în trecut, corelaţii cu aspectele politice şi militare ale securităţii în ansamblul său. Starea de securitate energetică presupune depăşirea unor vulnerabilităţi, pericole, ameninţări şi riscuri pe o arenă internaţională aflată în tranziţie de la lumea bipolară spre o nouă fizionomie a sistemului relaţiilor internaţionale. Trebuie adăugat faptul că poziţia unei ţări în sistemul economic şi politic internaţional depinde de multe ori de capacitatea sa de a produce petrol şi gaze naturale, de controlul pe care îl exercită asupra rezervelor de resurse energetice. 11

The EU-Russia Industrialists’ Round Table, Fifth General Meeting, Moscow, 1-2 decembrie 2003.

104

Totuşi, lumea, se pare, îşi caută un nou drum în acest sector vital al energiei, punând tot mai mult accent pe energia nucleară şi interdependenţa energetică. Pe piaţa globală, doar UE, alături de Japonia şi China, ca mari consumatori de energie, au cu adevărat poziţii vulnerabile. Din acest motiv, UE încă încearcă să transforme Federaţia Rusă – la concurenţă cu China – în „rezervorul” ei de hidrocarburi. Pe de altă parte, Rusia va caută în continuare să valorifice poziţia sa de deţinător de resurse energetice cu scopul de a obţine avantaje politice în spaţiul CSI şi la nivel mondial. De asemenea, Federaţia Rusă va încerca să exploateze dependenţa partenerilor săi (UE) de sursele de petrol şi gaze. Totuşi, acest joc nu mai poate fi susţinut fără o reformă reală a Federaţiei, reformă ce ar însemna abandonarea modelului etatist-birocratic de stat, liberalizarea economiei, stimularea cooperării internaţionale şi care ar fi în avantajul atât al UE, cât mai ales al Rusiei. Cu toate că se doreşte o politică energetică comună a UE în relaţia cu Rusia, nu putem să nu observăm că: Germania are un parteneriat energetic special cu Rusia, iar Marea Britanie acorduri bilaterale; statele din Sud-Estul Europei doresc crearea unei comunităţi energetice; Marea Britanie dispune de resurse în Marea Nordului; alte state membre insistă pe dezvoltarea parteneriatelor cu ţările bogate în resurse energetice ale Africii. Aşadar până nu se va ajunge la un consens între membrii UE, nu credem că dezvoltarea parteneriatului energetic cu Rusia va cunoaşte vreo îmbunătăţire semnificativă. Competiţia pentru resurse energetice în lumea contemporană rămâne deci o sursă importantă de tensiuni şi crize atâta timp cât cererea creşte mult mai rapid decât oferta, iar rezervele majore de hidrocarburi sunt localizate în zone caracterizate de profunde dezechilibre politico-economice şi instabilitate. Însă, dacă competiţia economică pe piaţa mondială a petrolului şi gazelor naturale s-ar derula după reguli concurenţiale clare, aceasta nu ar atrage automat după sine declanşarea de crize 105

politico-militare. Observatorii avizaţi atrag atenţia, că în viitorul apropiat, marii actori energetici actuali (SUA, Federaţia Rusă şi Arabia Saudită) nu vor avea interesul să renunţe la cooperarea lor explicită sau tacită (preţuri în creştere la petrol, înseamnă, în primul rând, câştiguri importante şi sigure pentru marile transnaţionale, administraţia rusă, lipsită de o industrie competitivă, şi liderii saudiţi; scăderea preţurilor sub anumite limite, favorizează economiile occidentale, chineză şi japoneză şi reduce intrările în valută forte din Federaţia Rusă şi Arabia Saudită). Prin urmare, o „nouă ordine mondială”, cu UE şi Rusia în prim-plan, va trebui să asigure în proporţii rezonabile, stabilitatea şi securitatea energetică a comunităţii internaţionale, prin dialog, întrajutorare şi cooperare, într-un spirit de conlucrare radical diferit de practicile din epoca Războiului Rece.

106

MONITORIZAREA ŞI GESTIONAREA RISCURILOR, MISIUNI CARE ASIGURĂ SIGURANŢA ŞI SECURITATEA CETĂŢEANULUI Pavel BĂLTARU Romania’s status, as a NATO member, as well as the ongoing complex process for the European Union integration carried on within a space of security which has at its core common values, interests, objectives and the principles and the norms of democracy characteristic for the liberal- democratic state and the market economy offer our country the favourable context for social and economic sustainable development, for an active participation to the actions that aim to maintain peace and security at international and regional levels, for an efficient counteraction of the classic risks and threats, as well as of the asymmetric ones. Starting 2004, Romania began a process of restructuring and modernization of those activities related to prevention, monitoring and intervention in situations under risk by establishing the General Inspectorate for Urgent Situations and the County Inspectorates for Urgent Situations as specialized institutions that aim to carry on activities of prevention, monitoring and management of the urgent situations - the legislative framework for these institutions has been ensured in conformity with UE legislation. The Inspectorates are part of the Protection Forces of the National System of Security and Protection and of the local subsystem of management of the urgent situations. By the missions and the activities they undergo they contribute to a real implementation of the National Security Strategy, thus ensuring the security of an individual, protecting his life and his family. 107

Statutul României de membru al Alianţei Nord-Atlantice şi procesul complex de integrare în Uniunea Europeană pe care îl parcurge, acţionând într-un spaţiu de securitate bazat pe valori, interese şi obiective comune, pe principiile şi normele democraţiei, statului de drept şi economiei de piaţă, oferă ţării noastre condiţii favorabile de dezvoltare economică şi socială durabilă, de participare activă la acţiunile de menţinere a păcii şi securităţii în plan regional şi global, la contracararea eficientă atât a riscurilor şi ameninţărilor clasice, cât şi a celor de tip asimetric. Odată cu integrarea în Uniunea Europeană, România va deveni graniţa de est a celor două organizaţii (NATO şi UE). Acest fapt implică nu doar securizarea frontierei de est, ci şi ridicarea gradului de securitate naţională. În acest sens, România a făcut şi face eforturi deosebite atât în plan legislativ, cât şi în planul creării, restructurării şi modernizării instituţiilor cu atribuţii pe linia securităţii naţionale. În anul 2006, a fost elaborată şi publicată Strategia de Securitate Naţională a României, document istoric de importanţă deosebită pentru procesul complex de integrare în Uniunea Europeană pe care îl parcurge România. Scopul strategiei este mobilizarea eforturilor naţiunii pentru accelerarea proceselor de modernizare, integrare şi dezvoltare durabilă, apte să garanteze securitatea şi prosperitatea ţării, întro lume mai sigură şi mai bună. Strategia vizează promovarea fermă a libertăţilor politice, economice şi sociale, a respectului pentru demnitatea umană, prin angajarea conştientă şi responsabilă a poporului român şi colaborarea activă cu naţiunile aliate, partenere şi prietene. Scopul strategiei vizează atât prevenirea şi contracararea pericolelor generate de mediul internaţional, cât şi garantarea stării de securitate internă, în ansamblul său, a siguranţei personale şi securităţii comunităţilor. Strategia vizează, totodată, securitatea energetică şi cea alimentară, securitatea 108

transporturilor şi a infrastructurii, securitatea culturală şi cea a mediului natural. Pentru înfăptuirea acestor obiective, strategia de securitate naţională urmăreşte: ƒ identificarea oportună şi contracararea proactivă a riscurilor şi ameninţărilor; ƒ prevenirea conflictelor şi managementul eficient al riscurilor, al situaţiilor de criză şi al consecinţelor lor; ƒ participarea activă la promovarea democraţiei şi construcţia securităţii şi prosperităţii în vecinătatea României şi în alte zone de interes strategic; ƒ transformarea instituţiilor şi îmbunătăţirea capabilităţilor naţionale. În plan intern, condiţiile înfăptuirii acestor deziderate sunt: ƒ exerciţiul deplin al drepturilor şi libertăţilor democratice; ƒ stabilitatea politică; ƒ maturizarea spiritului civic şi participarea activă a societăţii civile la procesul de guvernare; ƒ asigurarea armoniei interetnice şi interconfesionale; ƒ modernizarea infrastructurii critice; ƒ menţinerea stabilităţii sistemului financiar-bancar şi a pieţei de capital; ƒ protejarea resurselor naturale şi a mediului. Principiile ce călăuzesc fundamentarea strategiei de securitate naţională sunt: ƒ convergenţa dintre politica de securitate şi politica de dezvoltare; ƒ abordarea sistemică şi cuprinzătoare a politicii de securitate; ƒ concentrarea eforturilor asupra siguranţei cetăţeanului şi securităţii publice; ƒ concordanţa dintre evaluarea mediului de securitate, opţiunea politică şi acţiunea strategică. 109

În procesul de înfăptuire a obiectivelor, strategia asigură: ƒ evaluarea realistă a riscurilor şi ameninţărilor; ƒ identificarea corectă a valorilor şi intereselor fundamentale ce trebuie promovate şi protejate; ƒ stabilirea judicioasă a obiectivelor şi a căilor lor de înfăptuire; ƒ modalităţi adecvate de mobilizare a resurselor. Reiese din cele de mai sus că un rol important în menţinerea unui grad ridicat de securitate naţională îl are asigurarea securităţii interne. Sarcina asigurării securităţii interne este complexă şi interdependentă. Ea implică responsabilităţi din partea unui număr mare de instituţii şi agenţii. Aceste responsabilităţi revin preponderent: administraţiei publice şi structurilor de securitate şi ordine publică, precum şi celor care se ocupă cu protecţia civilă, securitatea frontierelor şi garda de coastă; structurilor de informaţii, contrainformaţii şi securitate; organismelor de prevenire a spălării banilor şi de control al importurilor şi exporturilor strategice. Securitatea internă reprezintă ansamblul activităţilor de protecţie, pază şi apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi proprietăţii împotriva ameninţărilor asimetrice de factură militară sau nonmilitară, precum şi a celor generate de factori geofizici, meteo-climatici ori alţi factori naturali, care pun în pericol viaţa, libertăţile, bunurile şi activităţile oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile economico-sociale, precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi amploare mult diferit de starea obişnuită. Securitatea internă priveşte siguranţa cetăţeanului şi securitatea publică, securitatea frontierelor şi cea a transporturilor, protecţia infrastructurii critice şi cea a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale. Ea include, de asemenea, securitatea socială şi asigurarea stării de legalitate, contracararea criminalităţii organizate şi securitatea 110

activităţilor financiar-bancare, securitatea sistemelor informatice şi a celor de comunicaţii, protecţia împotriva dezastrelor şi protecţia mediului. Securitatea naţională poate fi, de asemenea, pusă în pericol de o serie de fenomene grave, de natură geofizică, meteo-climatică ori asociată, provenind din mediu sau reflectând degradarea acestuia, inclusiv ca urmare a unor activităţi umane periculoase, dăunătoare sau iresponsabile. Între acestea, se pot înscrie: ƒ catastrofele naturale sau alte fenomene geo sau meteoclimatice grave (cutremure, inundaţii, încălzirea globală şi alte modificări bruşte şi radicale ale condiţiilor de viaţă); ƒ tendinţa de epuizare a unor resurse vitale; ƒ catastrofele industriale sau ecologice având drept consecinţe pierderi mari de vieţi omeneşti, perturbarea substanţială a vieţii economico-sociale şi poluarea gravă a mediului pe teritoriul naţional şi în regiunile adiacente; ƒ posibilitatea crescută a producerii unor pandemii. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi amplificate de existenţa unor vulnerabilităţi şi disfuncţionalităţi, între care următoarele fenomene sunt generatoare de preocupări sau pericole: ƒ dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; ƒ tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; ƒ nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale; ƒ proporţia redusă, fragmentarea şi rolul încă insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieţii economicosociale; 111

ƒ fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; ƒ infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată; ƒ starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; ƒ carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţământ la cerinţele societăţii; ƒ organizarea inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor de criză; ƒ angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate. Consecinţele riscurilor militare la adresa securităţii individuale şi colective a cetăţenilor României, cumulate cu cele nonmilitare, pot afecta grav capacitatea de răspuns la formele evolutive de manifestare a acestora, prin: diminuarea resurselor umane, tehnice, materiale şi financiare, scăderea bruscă a nivelului de trai şi a încrederii cetăţenilor în instituţiile statului cu rol decizional în domeniul securităţii naţionale. Pentru diminuarea efectelor riscurilor sunt necesare măsuri ferme şi oportune. Amânarea lor va accentua numărul şi formele de manifestare ale riscurilor şi va mări costul acţiunilor viitoare. Pentru a răspunde adecvat la întreaga gamă de riscuri, trebuie să dispunem la timp de forţele şi mijloacele necesare, cu un înalt nivel al capacităţii acţionale. Din anul 2004, România a început un proces de restructurare şi modernizare pe linia prevenirii, monitorizării, intervenţiei în situaţii de risc, înfiinţând Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Inspectoratele Judeţene pentru situaţii de urgenţă ca structuri specializate, destinate să execute misiuni de prevenire, monitorizare şi gestionare a situaţiilor de urgenţă. Inspectoratele fac parte din forţele de protecţie ale Sistemului de securitate şi apărare naţională şi din subsistemul local de management al situaţiilor de urgenţă, prin misiunile şi acţiunile pe care le au şi le desfăşoară, asigură finalitatea reală a 112

strategiei de securitate naţională a României şi contribuie la garantarea securităţii individului, a vieţii sale şi a familiei. O mare parte din riscurile enumerate mai sus (riscuri naturale şi tehnologice) sunt în competenţa lor, deoarece acestea au următoarele misiuni: a. elaborează studii, prognoze şi analize statistice privind natura şi frecvenţa situaţiilor de urgenţă produse şi propun măsuri în baza concluziilor rezultate din acestea; b. desfăşoară activităţi de informare publică pentru cunoaşterea de către cetăţeni a tipurilor de risc specifice zonei de competenţă, a măsurilor de prevenire, precum şi a conduitei de urmat pe timpul situaţiilor de urgenţă; c. participă la elaborarea reglementărilor specifice zonei de competenţă şi avizează dispoziţiile în domeniul prevenirii şi intervenţiei în situaţii de urgenţă, emise de autorităţile publice locale şi cele deconcentrate/descentralizate; d. monitorizează şi evaluează tipurile de risc; e. participă la elaborarea şi derularea programelor pentru pregătirea autorităţilor, serviciilor de urgenţă voluntare şi private, precum şi a populaţiei; f. execută, cu forţe proprii sau în cooperare, operaţiuni şi activităţi de înştiinţare, avertizare, alarmare, alertare, recunoaştere, cercetare, evacuare, adăpostire, căutare, salvare, descarcerare, deblocare, prim ajutor sau asistenţă medicală de urgenţă, stingere a incendiilor, depoluare, protecţie NBC şi decontaminare, filtrare şi transport de apă, iluminat, asanare de muniţie neexplodată, protecţie a bunurilor materiale şi valorilor din patrimoniul cultural, acordare de sprijin pentru supravieţuirea populaţiei afectate şi alte măsuri de protecţie a cetăţenilor în situaţii de urgenţă; g. controlează şi îndrumă structurile subordonate, serviciile publice şi private de urgenţă;

113

h. participă la identificarea resurselor umane şi materialelor disponibile pentru răspuns în situaţii de urgenţă şi ţine evidenţa acestora; i. stabilesc concepţia de intervenţie şi elaborează/coordonează elaborarea documentelor operative de răspuns. Dezvoltarea mecanismelor, normelor, procedurilor, structurilor, forţelor şi mijloacelor destinate pentru managementul crizelor va viza cu prioritate: ƒ soluţionarea crizelor şi gestionarea consecinţelor în caz de criză provocate de acţiuni teroriste; ƒ limitarea efectelor, înlăturarea consecinţelor şi restabilirea activităţii normale în caz de atac cu arme de distrugere în masă sau de accidente implicând substanţe radioactive, chimice sau biologice; ƒ prevenirea şi înlăturarea efectelor inundaţiilor şi ale altor consecinţe provocate de schimbările climatice majore; ƒ prevenirea, înlăturarea efectelor şi restabilirea funcţionării sistemelor economico-sociale în caz de cutremur major; ƒ restabilirea activităţii normale în caz de întrerupere a fluxurilor vitale (energetice, alimentare, medicale, de comunicaţii etc.); ƒ înlăturarea urmărilor accidentelor industriale; ƒ prevenirea şi contracararea efectelor pandemiilor. Îndeplinirea acestor misiuni, în conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare şi cu respectarea normelor tehnice şi de specialitate, are ca efect prevenirea riscurilor, diminuarea pagubelor şi a victimelor umane, desfăşurarea vieţii sociale şi economice a comunităţilor la parametri normali şi, implicit, reducerea vulnerabilităţii cetăţeanului şi comunităţii.

114

BIBLIOGRAFIE * * * Constituţia României, Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31.10.2003. * * * Strategia de securitate naţională a României, România Europeană, România Euro-Atlantică pentru o viaţă mai bună, într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă, Bucureşti, 2006. * * * Hotărârea nr. 1490 din 09.09.2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare şi a organigramei Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgentă, Monitorul Oficial, Partea I nr. 884 din 28.09.2004. * * * Hotărârea nr. 1491 din 09.09.2004, pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind structura organizatorică, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea comitetelor şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţă, Monitorul Oficial, Partea I nr. 885 din 28.09.2004. * * * Hotărârea nr. 1492 din 09.09.2004, privind principiile de organizare, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor de urgenţă profesioniste, Monitorul Oficial, Partea I nr. 885 din 28.09.2004.

115

ROLUL INFORMAŢIILOR ÎNTR-O SOCIETATE DEMOCRATICĂ Gl. bg. (r) conf. univ. dr. Stan PETRESCU The damages the international terrorism produces and the recrudescence of the internal terrorism impose a wider collaboration between democratic countries. Also, it is a must for each state to be able to count on the common action of all political and civilian forces, starting with the public bodies, in order to support the government and in order to ensure an effective supervision and Parliamentarian control. 1. Serviciile de informaţii - instrument al instituţiilor publice Gravitatea fenomenului terorismului internaţional şi recrudescenţa terorismului intern impun o colaborare cât mai extinsă între toate ţările democratice. Este imperativ necesar, de asemenea, ca fiecare stat să poată conta pe acţiunea comună a tuturor forţelor politice şi civile, începând cu organele publice, pentru a sprijini guvernul şi pentru a asigura o supraveghere şi un control parlamentar eficace. Serviciile de informaţii, ca instrument în mâinile instituţiilor publice, pot fi folosite atât în cel mai bun mod, cât şi în cel mai rău: ele pot constitui mijlocul de a depista preventiv şi de a controla situaţiile periculoase pentru societate, dar ele pot fi de asemenea deturnate de la rolul lor şi pot servi ca mijloc de şantaj secret. Este, deci, evident că e necesară o serie de elemente care să contrabalanseze acest risc în cadrul societăţii democratice contemporane, care să garanteze respectarea legilor ce reglementează existenţa şi activitatea structurilor de informaţii; astfel, în timp ce puterea executivă supraveghează gestionarea diferitelor situaţii şi puterea judiciară remediază 116

lipsurile cadrului legislativ, puterea legislativă are rolul de a regla prin lege cadrul acţiunii şi să verifice respectarea lui. Această problemă a fost deja adusă în atenţia ţărilor europene la Summit-ul de la Budapesta al OSCE, în 1994, în momentul în care noile republici din Est tocmai terminaseră săşi pună la punct instituţiile democratice. Rămâne de văzut efectul acestor angajamente internaţionale care au fost stipulate în Codul de conduită privind aspectele politico-militare ale securităţii. Dacă statele europene au fost de acord cu controlul politic democratic al forţelor militare şi paramilitare de securitate internă şi externă, cât şi al serviciilor de informaţii, acesta reprezintă un element indispensabil al stabilităţii şi securităţii. Într-o lucrare a Institutului de Studii de Securitate al UEO se prezenta, încă din decembrie 1998, o constatare fundamentală: Informaţiile îmbracă astăzi mult mai multă importanţă decât în vremea Războiului Rece. Dacă, pe atunci, trebuiau menţinute echilibrul terorii, împiedicarea unui război în Europa şi concentrarea atenţiei la tot ceea ce poate provoca o confruntare politico-militară în lumea a treia, astăzi rolul serviciului de informaţii este mult mai important şi mai diferit, în măsura în care el sprijină oficialii lumii în orientarea lor politică spre o nouă ordine mondială, un nou echilibru de putere şi spre diferitele medii economice, totul spre evitarea apariţiei riscurilor tradiţionale sau mai recente1. Informaţiile nu vor putea, din păcate, să prevină războiul. Ele se vor limita, în principal, la elaborarea de scenarii, evaluarea lor sub un anumit grad de probabilitate, în scopul apărării democraţiei şi devoalării factorilor de risc. Preşedintele SUA, George Bush jr., arăta că: O bună guvernare înseamnă acea politică ce poate să ofere garanţia că 1

BECHER, Klaus, MOLARD, Bernard, OBERSON, Frédéric et POLITI, Alessandro, Vers une politique européenne de renseignement, Les Cahiers de Chaillot, Institut d’Etudes de Sécurité de l’UEO, Paris, Décembre 1998.

117

angajaţii guvernului responsabili cu apărarea Americii dispun de cele mai bune informaţii necesare pentru a lua cele mai bune decizii. Bărbaţii şi femeile din comunitatea noastră informativă oferă Americii tot ce au mai bun în fiecare zi şi, în schimb, trebuie să le oferim întregul nostru suport. Pe măsură ce vom continua să reformăm şi să ne întărim comunitatea noastră informativă, le vom oferi tot ce este necesar pentru a proteja naţiunea pe care o servesc. Informaţiile exacte şi oportune cu privire la activităţile, capacităţile, planurile şi intenţiile puterilor, organizaţiilor, cetăţenilor străini şi ale agenţilor acestora sunt esenţiale pentru securitatea naţionalǎ a statelor democratice. Comunitatea Informativǎ va pune la dispoziţia decidenţilor şi celorlalte instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii, informaţiile necesare pe baza cărora sǎ se ia decizii cu privire la administrarea şi dezvoltarea politicii economice, de apărare şi externe, şi la protejarea intereselor naţionale ale ţării faţă de ameninţările externe pentru securitate, cu alte cuvinte pentru realizarea unei bune guvernări. Serviciile de informaţii asigură culegerea informaţiei în conformitate cu trebuinţele statului. Crearea unor politici fundamentale şi luarea deciziei necesită informaţie adecvată şi analize pertinente. Spionajul implică, pur şi simplu, culegerea şi analizele informaţiei şi transformarea acestora în date secrete, în timp ce contraspionajul este responsabil de aflarea de informaţii sau de activităţi destinate să neutralizeze serviciile de spionaj ostile. În democraţie, pentru ca serviciile de informaţii să-şi realizeze activităţile în mod eficient, există unele domenii de activitate care sunt şi trebuie să rămână clasificate. Toate serviciile de informaţii solicită asigurarea secretului asupra acestor obiective. Ele trebuie să fie capabile să garanteze protecţia identităţii surselor, cât şi protecţia informaţiilor primite. 118

Secretizarea este necesară, deoarece este singura modalitate aptă să le asigure cetăţenilor securitatea. Trebuie împiedicată dezvăluirea publică a oricărei surse a celor care lucrează pentru o agenţie de informaţii. Păstrarea secretului şi dreptul de a fi informat nu sunt noţiuni imuabile, astfel încât să se excludă reciproc. Unele ţări democratice au promovat tactica concesiilor, care, deşi criticabilă, dă, totuşi, rezultate. Există obiceiul ca unele scurgeri de informaţii să aibă explicaţii plauzibile şi, în acelaşi timp, să furnizeze opiniei publice informaţii valoroase care s-o ajute să-şi judece aleşii. O altă justificare pentru astfel de scurgeri de informaţii este aceea că, fără ele, abuzurile nu ar fi făcute niciodată publice. Vezi „Ţigareta“. Este un fapt esenţial, dacă guvernul este interesat şi caută cooperarea serviciilor sale de informaţii cu serviciile secrete ale altor state, să se menţină caracterul secret al originii, atât a datelor secrete, cât şi a informaţiilor specifice. Toate aceste informaţii rămân proprietatea naţiunii care le-a oferit şi, pe viitor, nu pot fi diseminate fără permisiunea serviciului de origine. Din moment ce s-au perfectat aranjamente cu alte servicii de informaţii pentru realizarea de schimburi, menţinerea secretului este aşteptată şi de la serviciile străine partenere. 2. Organizarea Serviciile de informaţii civile şi militare se organizează în raport cu interesele de securitate ale statului, cu forma sa de guvernământ, precum şi cu panoplia de riscuri şi ameninţări care aduc atingere securităţii statale. Tot atât de adevărat este faptul că puterea şi eficienţa unui serviciu de informaţii este dată şi de puterea economică şi politică a acelui stat, de consideraţia arătată de decidenţii politici acestor servicii, precum şi de angajamentele pe care statul le are în viaţa 119

internaţională. Suntem membri NATO şi, de la 1 ianuarie 2007, membri ai UE. 3. Separaţia între serviciile interne şi cele externe Statele democratice îşi separă serviciile interne de cele externe. Acest fapt este justificat prin diferitele misiuni şi, mai mult chiar, prin faptul că se pot aplica reguli şi legi distincte operaţiilor de informaţii pe teritoriul naţional faţă de cele externe. Misiunea serviciilor interne de informaţii este obţinerea, corelarea şi evaluarea informaţiei cu relevanţă pentru securitatea internă. Starea de siguranţă internă este necesară pentru protecţia statului, teritoriului şi societăţii împotriva actelor de terorism, spionaj, sabotaj, actelor subversive, a terorismului, crimei organizate, producţiei şi traficului de narcotice etc. Misiunea serviciilor externe de informaţii constă în obţinerea, corelarea şi evaluarea informaţiilor cu relevanţă pentru securitatea internă şi pentru protecţia obiectivelor strategice. Separarea între serviciile interne şi cele externe necesită coordonarea culegerii de informaţii referitoare la ameninţările, la pericolele şi riscurile transnaţionale (terorism, proliferare, droguri). Informaţiile sunt culese de ambele servicii, pe acelaşi subiect. De aceea, trebuie asigurată o colaborare care să permită accesul regulat la informaţiile fiecăreia din părţi. În mod ideal, coordonarea culegerii de informaţii este asigurată de o entitate executivă situată la un nivel superior – de exemplu, Consiliul Naţional de Securitate – care înştiinţează preşedintele sau prim-ministrul cu privire la integrarea internă, externă, economia mondială şi politicile militare în raport cu securitatea naţională. Aceste entităţi asigură analizele, îndrumările şi orientarea conducerii tuturor activităţilor de informaţii interne şi externe. 120

4. Separaţia dintre serviciile de informaţii şi organismele judiciare Legile în vigoare şi informaţiile au scopuri fundamental diferite. În timp ce obiectivul legii în vigoare este de a condamna într-un caz specific de criminalitate, sarcina serviciului de informaţii este de a culege cât mai multă informaţie referitoare la unele ameninţări posibile la adresa statului şi societăţii. Astfel, un serviciu de informaţii va prefera să nu racoleze un criminal identificat, dacă acest lucru va reduce capacitatea de a culege informaţii în viitor. De asemenea, un serviciu de informaţii nu va dori să divulge aceste informaţii într-un proces deschis, de teama deconspirării surselor de informare. Totuşi, funcţia informaţiilor despre criminalitate (culegerea de informaţii despre crima organizată) necesită abilităţi similare celor utilizate de către agenţiile de informaţii. În anumite situaţii, ţintele serviciilor interne de informaţii pot fi implicate în crima organizată, după cum interesele a două organizaţii pot fi depăşite. În plus, agenţiile de informaţii nu deţin autoritatea de a instrumenta investigaţii judiciare, nu au mandat de a aresta şi nu au competenţa de percheziţie în case. Atunci când este evident că delictul a fost comis, culegerea dovezilor şi executarea arestării vor fi analizate de către specialiştii forţelor de poliţie. În niciun caz, serviciul intern de informaţii nu trebuie să fie implicat în vreo activitate politică internă. 5. Conducere civilă sau militară Munca de informaţii reprezintă, în primul rând, un exerciţiu intelectual. Informaţia poate servi un instrument ce va înlocui teama, ignoranţa şi suspiciunea cu cunoaştere şi încredere. Cele mai bune rezultate în munca de informaţii se bazează pe toate 121

sursele de informaţii. Acestea pot fi obţinute în câteva moduri. Indiferent de obiectiv, militarii au un rol util, dar controlul de ansamblu trebuie să fie de natură politică. Nu există îndoială că, într-un stat democratic, serviciul intern de informaţii este o sarcină de natură civilă. 6. Contrainformaţiile Contrainformaţiile reprezintă efortul naţional de a contracara serviciile de informaţii străine şi grupurile şi mişcările politice controlate din exterior, care, adesea, sunt sprijinite de servicii de informaţii, începând de la infiltrarea în instituţiile statului şi stabilirea potenţialului de angajare în activităţi de spionaj şi până la acţiuni subversive sau de sabotaj. Contrainformaţiile diferă de serviciile de culegere de informaţii, prin faptul că acestea există pentru a contracara o ameninţare, fie că ea provine de la un serviciu de informaţii ostil sau din partea unor grupuri nonstatale şi, astfel, se situează la un anume grad de reacţie. Cu câteva excepţii, rezultatele din serviciile de contrainformaţii nu sunt produse în termen scurt. 7. Serviciul de informaţii şi regimurile politice În general, toate statele democratice îşi proiectează servicii de informaţii care să servească intereselor de securitate ale statului, democraţia neavând obiective de supraveghere a populaţiei sau dizidenţelor. Acestea produc informaţii pentru asigurarea unei bune guvernări şi pentru apărarea securităţii cetăţeanului. Toate serviciile de informaţii sunt supuse controlului civil. În regimurile totalitare sau autoritare, serviciile de informaţii servesc autocraţilor sau autocraţiilor pentru a-şi menţine puterea, prin supravegherea strânsă a vieţii politice şi a societăţi civile, în numele unei aşa-zise democraţii. 122

8. Controlul serviciilor de informaţii În regimurile democratice, puterile executivă, legislativă şi juridică exercită o supraveghere asupra serviciilor de informaţii şi a activităţii acestora. Fiecare element îşi are rolul său într-un mecanism de supraveghere şi centralizare, al cărui obiectiv este asigurarea caracterului de legalitate, proporţionalitate şi proprietate pentru activităţile care sunt dirijate într-un mediu clasificat. În cadrul acestei proceduri de supraveghere, puterea executivă joacă un rol decisiv. Cu cât este mai înalt eşalonul executiv de supraveghere, cu atât mai serios se execută sarcinile. Nivelul executiv este cel încărcat cu responsabilitatea pentru audiere şi control al serviciilor de informaţii. În acest fel se creează baza necesară pentru asigurarea transparenţei şi controlul parlamentar. 9. Supravegherea la nivel executiv Serviciile de informaţii reprezintă o armă a guvernului, la fel ca şi poliţia şi pompierii. De aceea, ele trebuie să acţioneze în conformitate cu politicile statului şi să urmeze obiectivele relevante ale acestor politici. De aceea, trebuie să existe un sistem concret de sarcini, controlat nu numai de înseşi agenţiile de informaţii, ci şi de către departamente ale instituţiilor statului în sarcina cărora este culegerea informaţiilor. În general, cu cât se acordă un mai mare interes şi atenţie activităţii serviciilor, cu atât acestea vor fi mai preocupate de dirijarea treburilor zilnice ale guvernului şi cu atât mai mult ele vor deveni subiectul verificărilor şi bilanţurilor. Serviciile trebuie să aibă asigurate legalităţile acţiunilor ce le vor îndeplini. De aceea, comunitatea informativă necesită - pe lângă legislaţie – ordine de execuţie, directive şi reglementări care să le îndrume activităţile. De asemenea, este nevoie de un 123

sistem de coordonare şi de anume mecanisme pentru controlul activităţii. Serviciile de informaţii au nevoie de un regim bine statuat care să elibereze autorizarea modalităţilor prin care se pot colecta informaţii, în sensul asigurării că obiectivele de necesitate şi proporţionalitate sunt considerate în mod adecvat înainte ca acţiunea să se întreprindă. Una din cele mai intensive metode solicită semnătura ministrului responsabil. În unele ţări rolul autorizării cade în sarcina justiţiei. Dar executivul tinde să se situeze într-o poziţie mai bună pentru a determina ce politică trebuie adoptată în securitatea internă şi externă şi în apărarea naţională. Serviciile trebuie analizate pentru modalităţile în care folosesc informaţiile. E necesar să se definească: ce informaţii sunt sensibile, nivelurile de clasificare şi autoritate, de clasificare sau reducerea gradului de clasificare, asigurarea informaţiilor clasificate etc. Una din principalele sarcini ale organismului de supraveghere şi control este de a se asigura că serviciile de informaţii funcţionează în mod adecvat: adică, ele tratează problemele reale, culeg informaţii adecvate şi răspund trebuinţelor celor ce iau decizii. Originea supravegherii trebuie să fie în cele din urmă preşedintele, primul-ministru sau Consiliul Naţional de Securitate. Există raţiuni practice pentru care aceştia şi ministrul responsabil nu pot acorda atenţie deplină tuturor sarcinilor de supraveghere. De aceea, parlamentele ţărilor democrate desemnează persoane sau stabilesc comitete sau jurii însărcinate cu supravegherea activităţilor de informaţii. Persoane individuale pot fi învestite ca inspectori, controlori, consilieri etc., ce raportează preşedintelui, primului-ministru sau ministrului responsabil. Comitetele pot fi desemnate pentru a raporta unui Consiliu Naţional. Aceste comisii/comitete pot fi constituite din membri 124

din afara guvernului, persoane caracterizate prin natura integrităţii, capacităţilor, diversităţii fondului şi experienţei. Totuşi, niciun membru nu trebuie să manifeste vreun interes personal sau vreo relaţie cu o anume agenţie de informaţie. Unele ţări deţin comitete pentru supravegherea activităţii informative şi pentru analiza politicii, pentru examinarea performanţei şi politicii. 10. Supravegherea legislativă Autoritatea parlamentară de desemnare a bugetului asigură controlul asupra bugetelor organizaţiilor de informaţii. Natura sferei de informaţii limitează informaţiile ce pot fi oferite publicului. Ca reprezentantă a opiniei publice, comisia parlamentară de supraveghere trebuie să aibă acces la informaţiile clasificate. Trebuie să i se permită să solicite rapoarte, să audieze şi să conducă investigaţii spre a demonstra abuzurile. Pentru a putea realiza această sarcină, acei parlamentari implicaţi trebuie să deţină, pe lângă integritate, atât încrederea serviciilor de informaţii, cât şi a societăţii civile. Pentru o comisie desemnată, misiunea şi sarcinile sale trebuie limitate doar la activitatea de informaţii; orice altă muncă o va împovăra. Mai mult, comisia reprezintă un organism, un corp politic şi constituie subiectul unor controverse politice. Membrii comisiei trebuie să manifeste responsabilitatea de a evita controversele în momentele de criză, iar serviciile de informaţii trebuie să manifeste responsabilitatea de a-şi masca obiectivele misiunilor şi de a nu fi puse de către comisie în postura de a urmări noi obiective. Un alt punct critic al supravegherii îl constituie echilibrul dintre independenţă şi criticism, pe de o parte, şi menţinerea relaţiei de muncă dintre comisie şi agenţiile de informaţii, pe de altă parte. 125

11. Supravegherea juridică Ordinea constituţională include catalogul drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a măsurilor eficiente pentru protecţia acelor drepturi împotriva oricărei forme de violare. Niciun serviciu de informaţii nu poate ameninţa în mod arbitrar acele drepturi şi libertăţi; dacă se întâmplă acest lucru, atunci au loc ameninţări la adresa ordinii constituţionale, în loc să o protejeze. Munca de informaţii este esenţială în pregătirea luării deciziei, dar pentru obţinerea de informaţii sunt necesare măsuri specifice, în parte pentru a justifica necesităţi guvernamentale care trebuie dirijate în maniera de a păstra şi a direcţiona conceptele determinate ale proprietăţii, libertăţilor civile şi drepturilor civile. În acest sens, supravegherea se impune cel mai mult. Supravegherea juridică impune anumite limite în obţinerea unui echilibru adecvat între protecţia drepturilor individuale şi achiziţia informaţiilor esenţiale. Autoritatea juridică supremă trebuie să aprobe setul de proceduri stabilite. 12. Cadrul legal Comunitatea de informaţii necesită crearea unui cadru legal în care să opereze serviciile de informaţii. Acest cadru trebuie să definească atât zona de responsabilitate a serviciilor, limitele de competenţă, mecanismele de supraveghere şi monitorizare, cât şi mijloacele legale de prelucrare a plângerilor, în cazul violării drepturilor. De aceea, comunitatea de informaţii solicită un sistem de reglare statutar, de coordonare şi control pentru îndrumarea muncii. Acest sistem poate fi dirijat prin legi, ordine executive, directive şi reglementări ministeriale sau ale agenţiilor. Legislaţia naţională trebuie să stabilească misiunile fundamentale, responsabilităţile, restricţiile, structurile şi 126

relaţiile dintre serviciile de informaţii asociate în comunitatea de informaţii. Legea impune limitele în care, alături de protecţia datelor şi alte câmpuri de aplicaţie, să se realizeze un echilibru între protecţia drepturilor individuale şi achiziţia informaţiilor esenţiale. În mod ideal, legea nu trebuie construită pentru autorizarea activităţilor legale şi nici nu va asigura vreo excepţie de la oricare altă lege. 13. Procesul de reformă Este un fapt de la sine înţeles că reforma în sistemele de informaţii este un proces cu dificultăţi speciale. Organizaţiile de informaţii asociate cu regimuri exdictatoriale sunt discreditate în mod frecvent. Fără îndoială, pentru a proteja reputaţia noii democraţii, reforma agenţiilor de informaţii trebuie realizată în mod adecvat şi cu deplină transparenţă. Aceasta nu poate fi realizată în izolare. În special în statele care trec prin transformări politice, codurile de legi politice şi etice ale trecutului se pot constitui în impediment al reformelor. Acestea vor trebui prelucrate la nivelul serviciilor, atât la nivelul politic, cât şi în societate, ca întreg. Pe de altă parte, reforma în serviciile de informaţii poate ajuta, în sensul depăşirii trecutului. 14. Parteneriatul serviciilor de informaţii cu societatea civilă Pentru a dezbate principiile fundamentale ale monitorizării serviciilor în cauză, este importantă adoptarea unor considerente de bază. În primul rând, ce înseamnă „informaţia”? În acest context, este vorba de informaţia ce se referă la ameninţări strategice care pot periclita supravieţuirea unei naţiuni. Acestea pot fi atât de natură externă, cât şi internă, implicând cetăţeni care operează în cadrul graniţelor naţionale. Diferenţa între cele 127

două tipuri de ameninţări face distincţia între prerogativele legale şi limitele aplicabilităţii acestora. În al doilea rând, care ar fi informaţiile utile? În cazul de faţă, cele care permit unui stat să anticipeze şi să adopte măsuri împotriva ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale. În al treilea rând, orice democraţie modernă trebuie să îşi asume angajamentul respectării şi apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. O legislaţie adecvată, transparenţa guvernamentală (instituţională), libera circulaţie în interiorul şi în afara graniţelor naţionale constituie obiectivele de bază ale unei democraţii. În acest context, permeabilitatea graniţelor facilitează tranzitul, deopotrivă, de factori pozitivi şi negativi, în timp ce culegerea de informaţii utile protejării siguranţei naţionale trebuie să fie eficientizată şi conformată principiilor democratice, astfel încât neutralizarea factorilor negativi să nu trezească temerile şi ostilităţile societăţii civile privind potenţialul pericol de lezare gravă a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. În al patrulea rând, pentru a fi eficiente, serviciile de informaţii trebuie să beneficieze de sprijin public şi de susţinere, acţionând doar în conformitate cu legea şi sub supravegherea unor comisii de monitorizare a activităţii; în caz contrar, rolul acestor servicii devine controversat, alimentând permanent suspiciuni şi neîncredere, creând disensiuni, destabilizare sau conflicte. Esenţial pentru o societate democratică este ca serviciile de informaţii să fie receptive şi să se adapteze cerinţelor poporului; statul nu se confundă cu un anume partid politic, iar culegerea de informaţii în scopuri politice depăşeşte limitele legale ale acestei activităţi. În al cincilea rând, secretizarea, esenţială în culegerea de informaţii, poate genera neîncredere şi suspiciune. De aceea, este nevoie de o monitorizare eficientă a acestei activităţi, pentru contracararea unei imagini nedorite. Secretizarea, în 128

esenţa ei, este o provocare specială la adresa statului democratic, întrucât pune sub semnul întrebării „sinceritatea” unei administraţii. Neîncrederea manifestată de cetăţeni cu privire la activităţile desfăşurate de serviciile de informaţii reprezintă o problemă general valabilă în toate statele. Una din principalele modalităţi de contracarare a neîncrederii cetăţenilor în serviciile de informaţii este ca acestea să acţioneze cu prudenţă, în conformitate cu standardele legale comunicate public, iar comisiile de monitorizare a activităţii să se asigure că obiectivele şi metodologia sunt în deplină armonie cu normele legale, principiile şi strategia societăţii în care funcţionează. Prin lege, se pot impune limite cu privire la activitatea de informaţii, fără a fi afectate funcţiile adecvate ale acestora; prin folosirea de entităţi independente, responsabile în faţa societăţii civile, pot fi create modalităţi eficiente de interpretare şi punere în aplicare a legilor existente. Separarea reală a puterilor în stat poate crea un sistem extrem de favorabil unui control independent. Fără structuri de monitorizare, activitatea de culegere de informaţii poate fi mai puţin riguroasă, existând pericolul recurgerii la standarde şi mijloace de culegere controversate din punct de vedere legal.

conştientizeze de faptul că nu deţin şi capacitatea de a ascunde operaţiunile şi adevăratele motive sub pretextul asigurării siguranţei naţionale şi al protejării secretelor. Începutul logic îl constituie dezbaterile privind obiectivele şi metodele permise în activitatea de culegere de informaţii. Într-o societate democratică, există două modalităţi prin care poate fi definită activitatea de monitorizare a mijloacelor şi metodelor utilizate în culegerea de informaţii. Mai întâi, alegerea ţintelor trebuie să fie justificată de fapte care să asigure conexiunea cu obiectivele legitime din punct de vedere democratic ale culegerii de informaţii. Apoi, asigurarea protecţiei împotriva pericolelor reprezentate de operaţiunile de culegere de informaţii definirea principiilor acceptate de opinia publică dintr-un stat democratic - este realizată prin evaluarea, adoptarea şi implementarea unui set de legi care impune restricţii asupra metodelor utilizate în derularea operaţiunilor de culegere de informaţii şi asupra dezvăluirii de informaţii despre cetăţeni sau rezidenţi ai statului respectiv. Una dintre provocările cu care se confruntă noile democraţii în elaborarea reglementărilor privind serviciile de informaţii o constituie dezvoltarea structurilor de profil private.

15. Controlul asupra activităţilor de culegere de informaţii

16. Mijloacele de exercitare a controlului parlamentar în UE

Sarcina de monitorizare a serviciilor de informaţii presupune două dimensiuni. În primul rând, la nivel organizaţional, un stat trebuie să se asigure că serviciilor secrete militarizate li se acordă doar acele responsabilităţi şi prerogative şi doar acel grad de protecţie a securităţii necesar pentru asigurarea siguranţei naţionale. În al doilea rând, la nivel individual, trebuie să existe un mecanism de stimulare, monitorizare şi cultură, care să impună respectarea restricţiilor impuse asupra obiectivelor şi prerogativelor serviciilor de informaţii şi care să le

Politica gestionării informaţiilor, destinată să asigure securitatea statului şi buna funcţionare a organismelor publice însărcinate cu securitatea statului, este expresia responsabilităţii guvernelor, care dau socoteală parlamentelor, în acelaşi mod în care fac acest lucru pentru celelalte sectoare ale vieţii politice. Se găsesc în ţările UE diferite organisme însărcinate cu culegerea de informaţii pentru asigurarea securităţii statului: ţările care au ales o structură diversificată pentru a evita formarea unei puteri oculte au introdus o distincţie clară între domeniul civil şi cel militar, cu servicii de informaţii distincte;

129

130

servicii care se subordonează ministrului de Interne sau ministrului Apărării şi, în anumite cazuri, parţial, ministrului Justiţiei. În alte ţări, această distincţie nu a fost considerată nici utilă, nici funcţională, iar responsabilitatea privind serviciile secrete revine direct primului-ministru, responsabilitate pe care acesta o împarte, în domeniul secretelor de stat, cu preşedintele Republicii. În fiecare sistem, culegerea şi gestionarea informaţiilor secrete trebuie să se efectueze fără a cădea în excesele care au caracterizat majoritatea dictaturilor pe care le-a cunoscut istoria. Pe de altă parte, cetăţenii trebuie să fie asiguraţi cu privire la utilizarea corectă a acestor date, şi parlamentele au dorit să legifereze, găsind o formulă originală de control şi de garanţie. Primul obiectiv al rolului jucat de parlamentari este de a verifica respectarea cadrului legislativ de către serviciile de informaţii, cadru pe care parlamentele însele l-au fixat, prin aprobarea legilor, instituind sistemele de securitate ale statelor: în aceste legi ei au trebuit să asigure mai întâi echilibrul între securitate şi libertate, între interesul colectiv şi drepturile cetăţenilor, fixând punctul intermediar în funcţie de situaţia reală şi de istoria fiecărei ţări. Situaţia fiecărei ţări determină, de asemenea, ce tip de control pot să exercite parlamentele, în opoziţie sau în colaborare cu serviciile de informaţii, ori ambele în acelaşi timp. În sfârşit, parlamentele au rol de arbitraj între serviciile secrete şi opinia publică, asupra căreia ele trebuie să exercite un rol pedagogic de informare, ajutând-o să înţeleagă utilitatea şi necesitatea acestor activităţi ale căror obiective au fost acceptate democratic. Informaţiile necesare securităţii statului sunt, totodată, mai speciale şi, prin natură, conţinutul lor nu poate fi dezvăluit dinainte şi, în multe cazuri, nici nu poate fi discutat sau adus la 131

cunoştinţa opiniei publice. Serviciile nu pot fi dirijate nici prea meticulos, nici controlate în detaliu, pentru că eficacitatea lor operaţională ar avea de suferit. În acelaşi timp, este vorba despre o activitate exercitată în ţări democratice, în care drepturile la libertate şi la demnitate individuală sunt respectate de sistem şi în care opinia publică nu admite abuzurile puterii. În acest context, este dificil să împaci exigenţele de confidenţialitate şi exercitarea controlului parlamentar cu respectarea drepturilor cetăţenilor. Pentru a-şi exercita funcţia de control asupra activităţii guvernelor, camerele dispun de puteri de informare, de urmărire şi control prevăzute în reglementările interne, de exemplu: întrebări, hotărâri, anchete, misiuni de studiu etc. Este vorba de mijloace clasice, comune aproape tuturor parlamentelor moderne. După constatarea ineficacităţii mijloacelor clasice de control parlamentar, majoritatea Adunărilor au dorit să grupeze aceste activităţi, mai degrabă dispersate, în cadrul unui singur organism ad-hoc, încercând să rezolve conflictul între imperativul rezervei şi al secretului, indispensabile pentru activitatea serviciilor de informaţii şi transparenţa necesară controlului parlamentar conform principiilor democratice ale ţărilor noastre. Aceste organisme, create sub formă de mici comitete specializate, cu competenţe bine delimitate, trebuie să aplice norme destul de stricte pentru munca lor. Comitetele fiinţează, de acum, în aproape toate ţările noastre; multe sunt în faza de transformare şi, acolo unde nu există încă, găsim o dezbatere în curs şi propuneri în studiu. Înainte de a examina experienţa fiecărei ţări, ar trebui să ne interesăm de diferitele aspecte ale acţiunii parlamentare în domeniu. Aici, se pot evidenţia trei funcţii: • urmărirea, controlul şi scrutinul, care corespund celor trei niveluri de intervenţie, în raport cu acţiunea serviciilor de informaţii; 132

• urmărirea se exercită pe baza rapoartelor juridice pe care serviciile le prezintă, prin intermediul ministrului responsabil, şi care furnizează ocazia dezbaterilor generale asupra finalităţilor muncii îndeplinite. Controlul reflectă, apoi, posibilitatea parlamentarilor de a cere accesul la anumite dosare şi de a chema responsabilii să-şi justifice anumite acţiuni; • scrutinul, în fine, este activitatea tipică a unei democraţii parlamentare care exprimă, prin vot, aprobarea proiectelor de activităţi ale serviciilor, de la afectarea creditelor necesare până la încrederea politică în ministrul responsabil sau în guvern, în ansamblul său. Cât despre alegerea organului parlamentar cel mai adaptat, ţinând cont de complexitatea şi sensibilitatea problemei, se poate distinge un control exercitat direct de un comitet parlamentar asistat de experţi sau de un organism care poate fi o comisie tehnică sau un ombudsman, numit de parlament. Această alegere este legată, de asemenea, de voinţa legislatorului de a îndepărta, într-o anumită măsură, politica de această funcţie, care trebuie să fie neutră şi să constituie o garanţie pentru cetăţeni. 17. Concluzii Controlul democratic exercitat asupra serviciilor de informaţii este important din cel puţin trei motive: 1. asigură un echilibru între sectorul securităţii şi cel al libertăţilor civile; 2. în orice societate deschisă şi liberă, populaţia are tendinţa de a privi cu suspiciune serviciile de informaţii, fapt ce poate fi evitat, prin organizarea de dezbateri publice, pentru asigurarea cetăţenilor că obiectivele urmărite sunt legale şi democratice; este esenţial ca cetăţenii să fie convinşi că aceste servicii operează numai în baza legii, că respectă prevederile legale şi că sunt supuse controlului democratic; 133

3. nouă democraţie impune transformarea serviciilor de informaţii în baza unui cadru legal bine formulat, în conformitate cu principiile unei societăţi libere; acest proces presupune renunţarea la “aparatul de stat” închis şi represiv şi înlocuirea lui cu un serviciu transparent, fireşte, în limita restricţiilor prevăzute de lege. BIBLIOGRAFIE 1. BLIN, Arnaud, CHALIAND, Gerard, GERE, Francois, Puteri şi influenţe. Anuar de geopolitică şi geostrategie, 2000-2001, Editura Corint, 2001. 2. WIEBWS, Matthew, “The Importance of Signals Intelligence in the Cold War”, în Intelligence and National Security, number 1, vol. 16, spring 2001. 3. BAUD, Jacques, Encyclopedia du renseignement et des services secrets, Paris, 1998. 4. TĂMAŞ, Sergiu, Dicţionar politic, Editura Şansa, Bucureşti, 1996. 5. ENACHE, Marian, Exercitarea funcţiei de control parlamentar asupra Serviciului Român de Informaţii, în Controlul parlamentar, Editura Polirom, Iaşi, 1997. 6. RĂDOI, Mireille, Serviciile de informaţii şi decizia politic, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003. 7. Inteligence Services And Democracy. Geneva Centre for Democratic Control of Armed Forces, Switzerland, Geneva, 2002, www.dcaf.ch

134

INTERFERENŢE ALE CRIMEI ORGANIZATE TRANSFRONTALIERE ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII Col. lector univ. dr. Constantin STOICA Lt. col. lector univ. dr Teodoru ŞTEFAN The impact of globalization has now become visible with both legal and illegal activities. Various levels of interference are manifest between transnational organized crime activities, on the one hand, and terrorism and the black economies, on the other. Such interference is due to a range of existing similarities. Influenţele procesului de globalizare sunt prezente în majoritatea activităţilor legale şi ilegale. Datorită unor similitudini, se manifestă diverse interferenţe între fenomenul crimei organizate transfrontaliere, pe de o parte, şi cele ale economiei subterane şi terorismului, pe de altă parte1. Există o tendinţă importantă, specifică unor firme care îşi desfăşoară activitatea în economie, de a specula lacunele şi diferenţele între legislaţiile unor ţări, atât pentru a micşora cât mai mult taxele şi a spori venitul, cât şi pentru a face cât mai dificilă descoperirea infracţiunilor pe care le comit pentru a obţine profit mai mare şi mai rapid. Componenta infracţională în domeniul economic creează sfera economiei subterane. Aşa cum procesul globalizării are un impact major asupra economiilor naţionale şi a economiei mondiale, tot aşa s-au produs efecte importante şi asupra economiei subterane2. Economia subterană poate fi definită drept: ƒ ansamblul activităţilor economice sustrase în parte sau în totalitate controlului ƒ legal, fiscal şi statistic al statului3; ƒ activitatea economică neînregistrată în evidenţele oficiale4; 135

ƒ ansamblul activităţilor economice desfăşurate organizat, cu încălcarea normelor sociale, a legilor juridice şi a celor economice obiective, având drept scop obţinerea unor venituri ce nu pot fi controlate de stat; ƒ orice activitate economică neînregistrată în evidenţele oficiale5, inclusiv activităţile ilegale (comerţ cu bunuri furate, producerea şi traficul de droguri, jocuri de noroc ilegale, jafuri, înşelăciune, schimburi în natură cu droguri sau bunuri furate, traficul de arme, contrabanda cu alcool şi ţigări etc.); ƒ totalitatea activităţilor economice nedeclarate instituţiilor însărcinate cu stabilirea impozitelor şi cotizaţiilor sociale care scapă înregistrărilor statistice şi din contabilitatea naţională6; ƒ totalitatea activităţilor neînregistrate şi neconforme cu normele legale7. Din evaluarea opiniilor pe plan internaţional, rezultă că activităţile specifice economiei subterane sunt: frauda fiscală, munca la negru, contrabanda, comerţul ilegal, mita, traficul ilegal de persoane, spălarea banilor, comerţul cu bunuri furate, producerea şi traficul de droguri, jocurile de noroc ilegale, înşelăciunile, prostituţia, traficul cu organe umane, schimburile în natură cu droguri, bunuri furate, traficul de arme, contrabanda cu alcool şi ţigări. Această plajă de activităţi economice infracţionale este prea largă sau ar trebui mai bine nuanţată. De aceea, atunci când ne referim la matricea structurală a economiei subterane, trebuie să ne gândim la trei segmente principale: frauda fiscală, munca la negru, activităţile infracţionale8. Evaziunea în privinţa taxelor fiscale este conexată la problematica mult mai largă a tranzacţiilor neînregistrate ale economiei subterane. Multe din aceste economii subterane implică activităţi ilegale, cum ar fi: comerţul peste graniţe cu narcotice sau arme ori contrabanda cu produse prohibite. 136

O cale importantă de dezvoltare a economiei subterane este exportul de produse spre ţări supuse embargoului naţional şi internaţional. Embargoul economic poate fi instituit bilateral între două ţări sau ca urmare a unor măsuri internaţionale. Cele mai importante asemenea măsuri sunt luate de Consiliul de Securitate al ONU, SUA şi UE. Restul statelor, de obicei, datorită unor interese proprii, respectă aceste tipuri de restricţii economice. Aceste măsuri creează oportunităţi imense de profit ilegal, prin spargerea blocadei economice. Exemplele se referă la situaţiile prin care au trecut Cuba, Iran, Irak, Libia şi se referă atât la produsele militare, cât şi civile, inclusiv hrană. O altă faţă a economiei subterane, mai ales în statele ţintă ale migraţiei ilegale, este munca la negru cu lucrători neînregistraţi, mulţi dintre ei imigraţi, care lucrează ilegal ca muncitori, îngrijitori pentru copii, grădinari, zilieri etc. Spălarea banilor este o componentă importantă a economiei subterane, întrucât, prin asemenea operaţiuni ilegale, infractorii pot beneficia de profitul rezultat în urma ilegalităţilor lor. Când se abordează subiectul economiei subterane, în primul rând, trebuie avute în vedere două coordonate: activitatea economică şi controlul statului. Pentru a se defini mai precis acest fenomen, se discută de activităţile ariei gri, care defineşte zona, sfera, în interiorul graniţelor, în care nu se exercită un control adecvat al statului suveran asupra actorilor non-statali şi non-guvernamentali9 şi în care o parte din puterea specifică statului legitim este, practic, transferată unor entităţi neguvernamentale, criminale sau care adună la un loc interese particulare şi acţiuni infracţionale. În fapt, economia subterană este primul şi cel mai important semn al insuccesului guvernamental10. Trăsăturilor enumerate anterior, li se pot adăuga: dimensiunea istorică; caracterul transfrontalier; capitalul investit folosit; componenta umană a celor manipulaţi şi a 137

coordonatorilor; revoluţia tehnologică. Toţi aceşti şapte factori, prin care se poate face o proiecţie asupra economiei subterane, sunt influenţaţi puternic de procesul globalizării, deci, apare concluzia influenţei produse de procesul globalizării asupra formelor de manifestare a economiei subterane. Economia subterană a fost influenţată direct de dezvoltarea fără precedent a comerţului şi transporturilor, sub influenţa accelerării procesului globalizării. Globalizarea a determinat ca între ţări să nu existe diferenţe importante legate de nivelul plăţii taxelor. Din acest motiv, a crescut rolul corporaţiilor în politicile fiscale ale statelor, întrucât corporaţiile îşi pot muta capitalul investiţional – mobil, extrateritorial – dintr-o ţară în alta, în funcţie de condiţiile mai prielnice. Pentru o firmă serioasă este mai uşoară această soluţie, pe când reţelele crimei organizate vor crea canale ilegale pentru eludarea taxelor fiscale şi, implicit, sporirea profitului ilegal. Accelerarea procesului globalizării a determinat creşterea intensităţii activităţilor economiei subterane, tocmai datorită distanţelor devenite de mai multe ori nesemnificative, ca urmare a vitezei din ce în ce mai mari de a translata dint-un loc în altul idei, fonduri, persoane şi oportunităţi de afaceri, mai mult sau mai puţin ilegale. Revoluţia tehnologică, pe lângă avantajele menţionate, a creat şi multiple posibilităţi de a realiza profit important pe căi necinstite, fapt considerat drept principalul scop al economiei subterane. Adăugând la aceste caracteristici fluiditatea şi flexibilitatea cu care economia subterană se poate adapta oricărui mediu ecomonic11, ne apropiem şi mai mult de asemănările cu caracteristicile crimei organizate şi, în special, cu cele ale crimei organizate transfrontaliere. În Convenţia-cadru a ONU împotriva crimei organizate, referitor la termenul de crime (în engleză, crime = infracţiune) se menţiona: acţiunea unor grupuri care permit liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii sau pieţe, interne 138

sau externe, prin violenţă, intimidare, corupţie, atât pentru sprijinirea activităţii infracţionale, cât şi pentru a se infiltra în economia legitimă, în special prin: trafic ilicit de droguri sau substanţe psihotrope şi trafic de persoane. La a V-a Conferinţă ONU privind prevenirea infracţionalităţii, s-a elaborat rezoluţia Infracţiunea ca formă de afacere, în care se sublinia că trăsătura definitorie a crimei organizate este obţinerea de câştiguri substanţiale. Evidenţierea mijloacelor economice folosite de crima organizată este cel mai serios avertisment pe care economia mondială îl poate primi. Globalizarea a adus tehnologia aproape la îndemâna tuturor. Tehnologia a fost dintotdeauna instrumentul preferat al statelor puternice, dar situaţia s-a schimbat. Datorită procesului globalizării, a fost promovată proliferarea acestora şi transferul lor la o scară globală. Prin lumea www se pot obţine legal sau ilegal tot felul de arme şi tehnologii din ce în ce mai sofisticate, iar grupurile infracţionale şi teroriste nu pot să nu speculeze acest fenomen. O situaţie care facilitează accesul la tehnologii ce pot fi utilizate în acte teroriste sau alte activităţi infracţionale este creată de apropierea tehnologiilor civile de cele militare, care dau naştere la produse, servicii şi tehnologii cu dublă utilizare12. Din aceste cauze are loc o adevărată proliferare a armelor ce înglobează tehnologie modernă. Utilizarea sistemelor GPS, a telefoniei prin satelit şi a comunicaţiilor securizate prin Internet oferă reţelelor criminale, dar şi grupurilor teroriste, accesul la acelaşi nivel de informaţii, care, odată, era disponibil doar celor mai sofisticate naţiuni. Un grup terorist ai cărui membri se îndrumă prin e-mail sau prin vizitarea unor web-uri protejate poate opera coordonat, fără ca membrii săi să se întâlnească între ei sau să-şi vadă vreodată feţele. Aceste facilităţi tehnologice influenţează trei 139

aspecte ale activităţilor teroriste, infracţionale şi extremiste: ƒ îndoctrinarea şi prozelitismul se pot transmite prin Internet în orice punct al globului, printr-o propagandă continuă, realizată din arii geografice sigure pentru şefii acestor grupuri, care se pot adăposti de acţiunile legii; ƒ camuflarea, chiar dacă nu totală, a locurilor din care se transmit şi se primesc mesajele prin Internet, prin utilizarea unor facilităţi specifice, cum ar fi free email accounts, chat rooms sau web-based bulletin boards; ƒ organizarea şi îmbunătăţirea schimbului de date şi informaţii de interes ideologic sau operaţional, prin facilităţile de tip Internet Relay Chat (IRC) sau ICQ (I seek-you) şi diverse tipuri de agende electronice, care permit centralizarea şi actualizarea acestora, în funcţie de scopurile stabilite. Globalizarea a permis statelor şi entităţilor nonstatale (terorişti, reţele ale crimei organizate) să-şi sporească abilitatea de a proiecta la nivel global puterea pe care o deţin. Influenţa globalizării este constatată inclusiv în consecinţele unui act terorist, mai ales dacă se produce asupra unei ţări puternice, întrucât economiile naţionale sunt puternic interconectate. Spre exemplu, după atacul terorist de la 11 septembrie 2001, asupra sediului din New York al World Trade Center, închiderea aeroporturilor din SUA timp de trei zile a afectat economiile tuturor naţiunilor industrializate, iar când bursa din SUA a fost închisă, s-a simţit imediat efectul cutremurător pe toate pieţele financiare ale lunii. Până când potenţialul terorismului internaţional şi-a demonstrat adevăratele trăsături şi consecinţe, se aprecia că, după încheierea Războiului Rece, fenomenul crimei organizate transfrontaliere reprezintă principalul inamic al statelor democratice. Dar, după fatidicul 11 Septembrie, apoi, ca un arc al durerii peste timp, cel din 11 martie 2004 din 140

Madrid, Spania, terorismul a arătat că, prin escaladarea amplitudinii atentatelor sale, este mult mai periculos pentru valorile fundamentale ale omenirii, punând în pericol inclusiv stabilitatea vieţii internaţionale. Totuşi, crima organizată transfrontalieră reprezintă una dintre principalele ameninţări la adresa democraţiei pe plan internaţional. Motivaţia este dată de consecinţele acţiunilor ilegale ale crimei organizate: atacarea căminului, ameninţarea vieţii şi proprietăţii şi crearea unui climat de teamă şi frică13. Reţelele crimei organizate transfrontaliere cu baze în America de Nord, Europa de Vest, China, Columbia, Israel, Japonia, Mexic, Nigeria şi Rusia14 îşi vor extinde nivelul şi aria de acţiune. Există un potenţial real de a se forma legături nepermanente, pe afaceri ilegale concrete, între ele sau cu diverşi întreprinzători ilegali sau mişcări insurgente. Acestea vor acţiona pentru a corupe lideri, pentru a crea instabilitate, dezechilibre economice sau destabiliza state, se vor infiltra în bănci pentru a obţine controlul acestora şi vor coopera cu diverse mişcări insurgente pentru a prelua controlul în unele teritorii. Veniturile lor vor proveni, în continuare, din: traficul de droguri, traficul ilegal de persoane; traficarea şi exploatarea femeilor şi a copiilor, contrabanda cu substanţe toxice, jocuri de noroc, comerţ ilegal cu arme şi tehnologii militare, contrabandă, fraude financiare şi racketing. Chiar dacă procesul globalizării creează o dispersie a centrilor decizionali, mişcarea distanţelor şi scurtarea timpului până la dimensiunile unui sat global, în care numărul actorilor este în creştere, creează o apropiere între cei cu aceleaşi preocupări. Este şi situaţia grupurilor teroriste, care au profitat de noile condiţii ale globalizării, pentru a penetra în stateleţintă: libera circulaţie a persoanelor; politica de imigrare şi de acordare de azil; desfăşurarea cooperării între sistemele judiciare şi de poliţie pe plan internaţional; libertăţile civile; accesul la fondurile mobile şi extrateritoriale. 141

Dualitatea procesului de globalizare va determina ca majoritatea populaţiei să se nască în sărăcie şi să trăiască în deziluzie, într-o lume pe care o vor percepe drept inechitabilă şi injustă15. Terorismul se dezvoltă în asemenea locuri în care populaţia tânără se dezvoltă rapid şi vede cum speranţele sunt tratate cu deşertăciune, şi nu cu promisiuni îndeplinite. Alt efect al globalizării este că o grupare teroristă, odată constituită pe plan local, poate acţiona la scară globală. Activitatea grupării teroriste nu depinde doar de natura climatului economic, politic şi social în care operează, ci şi de influenţa directă a personalităţii şefului acesteia. De exemplu, moartea unor lideri carismatici are impact imediat asupra dinamicii grupării teroriste. Schimbarea structurii de conducere are efecte asupra: motivaţiei dominante a grupării; tipului de recrutare de membri; tipului de desfăşurare a operaţiunilor. Au fost identificate indicii din care rezultă, pe de o parte, că o organizaţie poate avea baze şi acţiona pe raza mai multor state, chiar zeci de state, iar, pe de altă parte, că s-au creat unele legături între grupurile teroriste. Dintre cele mai active amintim: Al-Qaeda, Liberation Tigers of Tamil Elam, Hamas, Hezbollah, Islamic Jihad, IRA sau ETA. Au fost raportate situaţii în care membrii IRA au fost ucişi sau capturaţi în Columbia. Alţi terorişti, antrenaţi în Afganistan, au luptat în Filipine, China, Indonezia, Somalia, Kaşmir sau Algeria16. Au toate acestea legături şi cu crima organizată? Reţele ale crimei organizate din Marea Chinei de Sud au fost prinse transportând ilegal autoturisme de lux, droguri, persoane, dar şi arme şi materiale utilizabile în programele de fabricare a ADM. Datorită procesului de globalizare, este evident că, aşa cum naţiunile devin mai adânc interconectate, acelaşi fenomen se întâmplă şi cu structurile organizate din afara legii, fie teroriste, fie ale crimei organizate. Chiar dacă încă nu se ştie în totalitate cât de profunde şi cât de intense sunt legăturile dintre grupările teroriste şi reţelele crimei organizate, este din ce în ce mai greu 142

de definit linia de demarcaţie dintre aceste tipuri de organizaţii din afara legii. Şi cu cât situaţia este mai puţin clarificată, cu atât mai mult legăturile infracţionale pot deveni mai strânse şi mai ascunse. Convergenţa organizaţiilor criminale cu cele teroriste reprezintă cea mai importantă ameninţare asupra democraţiei, drepturilor fundamentale ale omului. Legătura dintre terorism şi criminalitate a căpătat o nouă dimensiune, datorită reducerii17, în ultimii 10 ani, a finanţării de către unele state a grupărilor teroriste şi a declanşării, la iniţiativa SUA, a războiului împotriva terorismului. Una din consecinţe este că organizaţiile teroriste sunt nevoite să-şi extindă zonele de acţiune, atât pentru a ataca, cât şi pentru a se ascunde, dar mai ales pentru a-şi asigura singure fonduri şi materiale logistice specifice, prin activităţi criminale. Principala diferenţă dintre grupările teroriste şi reţelele crimei organizate constă în faptul că, în timp ce grupările teroriste sunt implicate în acte violente motivate în special de cauze politice, cele mai multe reţele ale crimei organizate sunt interesate, în relaţia cu puterea politică, doar de obţinerea, prin acte de corupţie, a protecţiei necesare pentru activitatea propriei organizaţii, motivată, în primul rând, de obţinerea de profit18. Totuşi, în evaluarea ameninţărilor contemporane la adresa securităţii, a devenit tot mai dificilă posibilitatea de a face distincţie între motivaţiile politice şi cele criminale19. Este foarte probabil ca, în viitorul apropiat, etapa convergenţei dintre crima organizată şi terorism să fie înlocuită definitiv de un nou stadiu, şi mai periculos, acela de conlucrare dintre aceste grupuri. Crima organizată şi terorismul, deşi se află pe poziţii separate, distincte, pot coexista în acelaşi plan şi converge către un punct central. Între acestea, există un punct denumit convergentă, unde o singură entitate manifestă simultan trăsături infracţionale organizate şi teroriste. 143

Legăturile dintre reţelele crimei organizate şi grupările teroriste, în contextul globalizării, pot fi definite prin mai multe forme de manifestare: • Alianţele, care pot include acorduri pe termen lung sau scurt şi sunt, de obicei, utilizate pentru a câştiga experienţă sau sprijin operaţional (acces la rutele care facilitează activitatea de contrabandă). Sunt asemănătoare celor din economia reală, fiind definite prin scop, perioade şi mod de finanţare. Cele mai utilizate alianţe se realizează în operaţiunile de contrabandă, cum ar fi schimbul „droguri pentru arme”, sau de trafic ilegal de persoane. Principalele neajunsuri pentru montarea unor asemenea proiecte se referă la: suspiciuni legate de securitatea fiecărei entităţi; posibile divergenţe privind priorităţile şi strategiile; pericolul apariţiei de rivalităţi. • Extinderea tacticilor operaţionale, care a dus la acţiuni cu scop politic desfăşurate de reţelele crimei organizate şi, respectiv, la acţiuni infracţionale specifice crimei organizate, dar desfăşurate de grupările teroriste. Aceste preluări reciproce au totuşi utilizări de o altă natură şi motivaţie. Astfel, reţelele crimei organizate apelează la tactici teroriste, dar nu pentru a schimba statutul unei ţări din punct de vedere politic, ci doar pentru a-şi asigura şi proteja mediul său operaţionalinfracţional. Este, totuşi, o abordare atipică şi extremă, şi pentru că duce la încălcarea uneia din regulile de bază ale crimei organizate, şi anume păstrarea anonimatului. În acest context, multe grupări teroriste s-au implicat în desfăşurarea de operaţiuni infracţionale pentru a-şi asigura autofinanţarea. • Convergenţa motivaţională, care se referă la acele entităţi care, prin acţiunile desfăşurate, trec de la postura iniţială specifică la capătul celălalt al binomului crimă organizatăterorism. Astfel, grupările criminale acţionează din ce în ce mai mult în virtutea unor motivaţii politice, care ajung până la dorinţa de a-şi exercita influenţe directe asupra mediului politic, economic şi social de pe raza unui anumit teritoriu, fie sat, fie oraş sau stat 144

situaţie specifică organizaţiilor de tip mafiot. În al doilea rând, grupările teroriste încep, în cele din urmă, să-şi utilizeze retorica politică doar ca paravan pentru desfăşurarea de activităţi infracţionale pentru profit, baza lor ideologică fiind compromisă. • Gaura neagră20, când convergenţa dintre motivaţia criminală şi cea politică din cadrul unei singure grupări îi permite să câştige controlul economic şi politic asupra unui stat. Gaura neagră poate contribui la apariţia unui stat care nu are autoritate şi manifestă caracteristicile specifice anarhismului sau poate da naştere unui stat criminal. Utilizând tactici teroriste spre a-şi menţine puterea şi controlul asupra acestor state (sau regiuni), elitele se folosesc de poziţiile lor oficiale pentru a se implica în activităţi ilicite profitabile în propriul beneficiu sau de poziţiile oficiale pentru a crea regiuni sigure pentru alte organizaţii criminale sau teroriste. De aceea, instituţiile abilitate în contracararea crimei organizate vor trebui să coopereze cu cele specializate în antiterorism, întrucât orice reţea criminală care a fost identificată va trebui să fie evaluată şi din punct de vedere al posibilităţii ca aceasta să fie o structură internă a unei grupări teroriste. Evoluţiile reţelelor crimei organizate transfrontaliere şi grupărilor teroriste, în contextul accelerării procesului de globalizare, demonstrează faptul că ameninţările identificate la adresa securităţii statelor democratice nu trebuie privite ca fenomene de sine stătătoare, deoarece acestea se află într-o continuă schimbare şi că trăsăturile entităţilor din afara legii, motivaţiile lor şi tacticile aplicate se schimbă în timp, acomodându-se rapid la evoluţiile vieţii internaţionale în toate sferele de activitate.

145

BIBLIOGRAFIE 1. HEDEŞIU, Emil, TOMA, Gheorghe, Contracararea crimei organizate transfrontaliere, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2005, p. 186. 2. ZAGARIS, Bruce, The Underground Economy in the US: Some Criminal Justice and Legal Perspectives, în cadrul conferinţei organizate de Lippert Owen şi Michael Walker, The Underground Economy; Global Evidence Of Its Size And Impact, The Fraser Institute Vancouver, British Columbia, Canada, 1997. 3. PESTIEAU, Pierre, L’Economie Souterraine, Editura „Hachette”, Paris, 1989. 4. AUSTIN, Lawrence, The Underground Economy. A stategic Scan of the Justice Environment, Departament of Justice, Canada, 1998. 5. CUCU, Adrian, Economia subterană, Editura „Bren”, Bucureşti, 2003. 6. Dr. DINU, Nicolae, Economia subterană în România, Editura „Rom System”, Bucureşti, 2002. 7. DROBOTĂ, Niţă, coordonator, Dicţionar de economie, Editura „Economică”, Bucureşti, 1999. 8. ZAGARIS, Bruce, op.cit. 9. CUCU, Adrian, op.cit., p. 9. 10. ZAGARIS, Bruce, op.cit. 11. The Economist, 04.04.1998. 12. CUCU, Adrian, op.cit., p. 9. 13. HARTMAN, William J., Globalization and asymmetrical warfare, Air Command and Staff College, Air University, Maxwell Air Force Base, Alabama, aprilie 2002. 14. ***, The Need for a Coordinated Response to Global Crime, www. fas. org/irp/offdocs/int 008. html, Washington, 23.02.1996, p. INT008. 15. ***, Global Trends 2015: A Dialogue About the Future With Nongovernment Expert, National Intelligence Council, NIC 2002-02, SUA, December 2000. 16.

146

17. http://www.iht. com/articles/516668.htm, James WOLFENSOHN, The growing threat of global poverty, articol în International Herald Tribune - Paris, France, referitor la întâlnirea internaţională a miniştrilor de finanţe şi responsabilii Băncii Mondiale şi Fondului Monetar Internaţional la Washington, 23.04.2004. 18. Preluat de Hartman William J., op. cit. 19. MAKARENKO, Tamara, Conexiunile între terorism şi criminalitate, „Jane’s Intelligence Review”, Marea Britanie, 2004. 20. MORA, Stephens, Global Organized Crime, Woodrow Wilson School Policy Conference 401A Intelligence Reform in the Post-Cold War Era, 06.01.1996. 21. MAKARENKO, Tamara, op.cit. 22. Ibidem.

STRATEGII DE SECURITATE A MEDIULUI LA FRONTIERA RĂSĂRITEANĂ A UE ŞI NATO Col(r) prof. univ. dr. ing. Eugen SITEANU Col. prof. univ. dr. Benone ANDRONIC The human masses’ security is endangered by five major factors: military, political, economic, societal and environmental. The five factors operate interconnected through a complex network. The environment degradation generates instability and insecurity because the environmental security controls the political and social stability. Environmental degradation is an effect of the natural resources poverty, the lack of water and food, the greenhouse effect, etc. The security of the natural environment is strongly affected by the natural resources’ diminishing such as water, fertile soil, forests, etc. Pericolele şi ameninţările la adresa securităţii (naţionale, regionale şi mondiale) s-au diversificat şi au devenit globale, iar riscurile adiacente acestora au fost, sunt şi vor fi de natură politică, economică, socială, demografică, ecologică etc. Cele din urmă, dar nu numai ele, sunt transfrontaliere şi pot provoca stări de insecuritate cu urmări dintre cele mai grave asupra vieţii pe Pământ, aşa după cum reiese din pericolele expuse în continuare. Organizaţia Mondială Meteorologică prezenta, într-un raport din anul 2005, că gaura de ozon din atmosferă a ajuns la incredibila suprafaţă de 27 milioane km2, ceea ce înseamnă că subţierea stratului de ozon continuă. După cum se ştie, stratul de ozon protejează viaţa pe Pământ prin absorbirea radiaţiilor ultraviolete B, emise de Soare, care reprezintă un mare pericol pentru organismele vii. Stratul de ozon este atacat de unele substanţe nocive (hidrocarburile care conţin clor/freoni şi

147

148

brom/haloni), ca urmare a unor reacţii chimice ce au loc la altitudini mari, unde temperaturile ajung la valori de minus 80 de grade Celsius. Unele dintre aceste substanţe s-au folosit, şi încă se mai folosesc, la instalaţiile frigorifice, la fabricarea produselor cosmetice, la stingerea incendiilor etc. Un atom de clor poate distruge aproximativ 100 000 de atomi de ozon. De aceea, statele industrializate s-au angajat să elimine total utilizarea hidroclorofluorurocarbonului, până în anul 2030, în loc să stabilească un termen mai scurt şi mai rezonabil, cum ar fi, de exemplu, anul 2015. De asemenea, o influenţă devastatoare asupra ozonului o manifestă şi alte gaze, ca: metanul, oxidul nitros, dioxidul de carbon etc. Clorofluorocarbonaţii (CFC) au fost folosiţi timp de aproape 75 de ani şi au condus la subţierea stratului de ozon, ceea ce a determinat creşterea numărului de melanoame şi a bolnavilor de cataractă. Pericolul este deosebit de mare pentru ochii oamenilor, deoarece, cu fiecare diminuare cu unu la sută a stratului de ozon, se măreşte cu 150 000 numărul cazurilor de cataractă. Există astăzi milioane de oameni bolnavi de cataractă şi, în curând, vor fi zeci de milioane. Totodată, plantele şi ecosistemele acvatice sunt supuse unor efecte negative ale razelor ultraviolete B. Factorii de decizie se mişcă foarte lent pentru stoparea acestui pericol, astfel, până la sfârşitul anului 2006 se va elabora Codul Bunelor Practici în Frigotehnie, deşi gaura de ozon a fost descoperită în anul 1985, adică în urmă cu mai bine de 20 de ani. Acest Cod aparţine strategiei de mediu pentru eliminarea substanţelor care distrug stratul de ozon. Suntem de părere că trebuie eliminate/dezafectate imediat instalaţiile de bromură de metil, de tetraclorură de carbon din întreaga lume, pentru că iniţial oamenii de ştiinţă apreciau că stratul de ozon se va reface până în anul 2050, dar acum ei sunt convinşi că acesta se va reface mult mai greu şi mai târziu decât au estimat în anul 1995. 149

Din nefericire, criza ecologică a omenirii nu se opreşte doar la subţierea stratului de ozon, ci este mult mai gravă, prin ameninţările cauzate de acţiunile necugetate ale oamenilor asupra sistemelor naturale şi structurilor Planetei Albastre. Acestea sunt ameninţări la viaţa oamenilor sau chiar a întregii civilizaţii. Astfel, s-a declanşat fenomenul de încălzire globală a planetei şi a crescut şi frecvenţa precipitaţiilor abundente, care produc inundaţii, distrugeri, alunecări de teren etc. Din cauza creşterii temperaturii medii globale se înmulţesc fenomenele meteorologice extreme, cum ar fi: ploile torenţiale, creşterea numărului de zile caniculare/an, creşterea nivelului mărilor şi oceanelor (ca urmare a topirii gheţarilor). În ultimii 50 de ani s-a constatat o schimbare a climei (încălzirea globală), prin următoarele indicii: creşterea temperaturii medii a atmosferei, scăderea grosimii calotelor glaciare, creşterea nivelului mărilor şi oceanelor, creşterea temperaturii oceanelor etc.1 Principala cauză a acestor fenomene este de natură umană (emisia gazelor de seră). Prin Protocolul de la Kyoto (2005), ţările semnatare obligă statele industrializate să reducă, până în anul 2012, cu 5%, emisiile acestor gaze nocive, sub nivelul anului 1990; totodată, statele în curs de dezvoltare vor fi ajutate financiar pentru dezvoltarea sustenabilă a economiilor în domeniul energetic, industrial, al tehnologiilor curate şi al gestionării deşeurilor toxice. Dezvoltarea economică se desfăşoară sub spectrul resurselor limitate, dintre care multe sunt neregenerabile şi nerecuperabile, fiind dependentă de mediul natural şi provocând dereglări ale mediului. Din cauza proceselor economice se produce degradarea calitativă permanentă şi ireversibilă a energiei libere (pentru obţinerea produselor/bunurilor) în energie legată, ceea ce înseamnă că 1

Alexandra SARCINSCHI, Dimensiunile nonmilitare ale securităţii, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, 2005, pp. 35-36.

150

ordinea se transformă în dezordine. Raportul dintre orice activitate economică şi mediu se pune în evidenţă prin entropie. Entropia joasă este un fel ordonat de energie, iar entropia înaltă un fel de energie legată, având caracter dezordonat. Orice proces economic are caracter entropic, în cadrul proceselor entropice naturale sau al unor procese antientropice. Entropia din procesele economice poate să fie organizată (ordonată) sau dezorganizată (dezordonată) şi se manifestă în cele două procese contradictorii (entropice şi antientropice). Degradarea potenţialului natural se face printr-un proces entropic, iar economisirea resurselor şi valorificarea ecologică a acestora se face printr-un proces antientropic. Dar, de regulă, procesele economice au caracter entropic şi, de aceea, oamenii trebuie să organizeze producţia de bunuri în concordanţă cu legile naturii, prin activităţi/ acţiuni antientropice. Aşadar, oamenii trebuie să acţioneze mereu cu multă responsabilitate şi să producă efecte negative cât mai mici asupra Planetei Albastre, prin: 1) descoperirea şi utilizarea unor categorii noi de energie şi 2) nepoluarea mediului şi evitarea degradării factorilor de mediu. În consecinţă, în procesele de producţie, oamenii trebuie să menţină entropia liberă şi entropia organizată (ordonată), promovând creşterea economică antientropică şi agricultura antientropică. Omenirea este astăzi în plină criză ecologică (ambientală), adică în plin conflict între societate şi mediul natural, deoarece acestea sunt două sisteme cu reguli contradictorii de evoluţie.2 Această criză ecologică este descrisă de următoarele procese/fenomene negative: deşertificarea (extinderea deşerturilor); poluarea cu bioxid de carbon şi alte gaze industriale care contribuie la creşterea efectului de seră; căderea precipitaţiilor acide (din cauza dioxidului de sulf); dispariţia unor 2

Dumitru NICA, Economia protecţiei mediului - elemente introductive, Editura Pro Transilvania, Bucureşti, 2002, pp. 51-56.

151

specii (de plante şi animale); extinderea găurii de ozon şi subţierea accelerată a stratului de ozon; topirea calotelor glaciare etc. Este momentul ca oamenii să protejeze ecosistemul pentru desfăşurarea procesului de creştere economică. Astăzi se cunosc trei concepţii privind relaţia dintre dezvoltarea economică şi mediul natural: concepţia geocentrică, biocentrică şi antropocentrică. Noi optăm pentru concepţia geocentrică, deoarece aceasta are scopul de a proteja Pământul şi mediul, consideră că Pământul trebuie protejat fără rezerve, omul fiind un element ce trebuie conservat, natura fiind păstrată în starea ei pură şi militează pentru creşterea zero. Totuşi, dacă oamenii vor considera că aceste deziderate nu se pot realiza, atunci va fi nevoie de o reconciliere a omului cu natura şi cu el însuşi, ceea ce înseamnă respectarea legilor naturii în toate procesele de producţie, păstrarea echilibrului ecologic, a sănătăţii Terrei şi progresului social (acestea reprezintă cele patru principii ecologice). Prin protecţia mediului se realizează protecţia societăţii şi a dezvoltării acesteia şi se asigură, în acelaşi timp, şi protecţia omului. Toate acestea se pot înfăptui prin următoarele strategii: ƒ analizarea şi perceperea corectă a relaţiei omului cu mediul în care trăieşte; ƒ votarea unor noi norme juridice prin care să se impună oamenilor o comportare ecologică faţă de mediu; ƒ elaborarea unor politici de mediu raţionale şi a unor pârghii economice realiste pe baza celor patru principii ecologice. Omenirea trebuie să promoveze dezvoltarea durabilă, viabilă şi sustenabilă, adică acea dezvoltare care asigură nevoile generaţiilor prezente, dar fără compromiterea satisfacerii nevoilor generaţiilor viitoare. La Conferinţa ONU din anul 1992, de la Rio de Janeiro, s-a prezentat Raportul mondial cu privire la dezvoltarea umană, 152

intitulat „Viitorul nostru comun”, prin care se definesc starea durabilă (aceea în care utilitatea nu se micşorează în timp şi în care sunt satisfăcute condiţiile minime ale stabilităţii ecosistemului şi ale refacerii sale în timp), activitatea economică durabilă (în care stocul de resurse naturale nu scade în timp), dezvoltarea sustenabilă (în care resursele sunt folosite în aşa fel încât să se menţină beneficiul durabil al exploatării lor), economie sustenabilă (în care consumul nu se reduce în timp), economie viabilă (în care resursele sunt alocate astfel încât să se menţină aceleaşi şanse de producţie în viitor). Cerinţele minime ale dezvoltării durabile sunt considerate următoarele: redimensionarea creşterii economice; reorientarea către alte surse energetice şi materiale; economisirea resurselor naturale; creşterea calităţii proceselor şi a siguranţei/securităţii acestora; creşterea controlată a populaţiei; eradicarea sărăciei; luarea deciziilor în consens de cât mai multe state.3 Din cele expuse până aici rezultă că atât guvernele, cât şi societatea civilă, din toate ţările lumii trebuie să ia măsuri urgente, în scopul securizării planetei noastre, care reprezintă casa în care trăim toţi. Dar măsurile/deciziile nu sunt întotdeauna eficace, eficiente şi nici încununate de succes, deoarece majoritatea dezbaterilor sunt politizate, iar intervenţiile imediate sunt rare. Totuşi, subţierea stratului de ozon, încălzirea globală, dezastrele de genul celui de la Cernobâl, uraganele, inundaţiile etc. necesită acţiuni urgente, care să stopeze repetarea lor. Pentru ţara noastră este îngrijorător faptul că, în Bulgaria, pe malul Dunării, la 13 km de Zimnicea şi la 100 km de Bucureşti, se va construi o centrală electro-nucleară la Belene, asemănătoare cu cea de la Kozlodui, care trebuia deja să fie închisă, conform recomandărilor UE, datorită riscurilor de scurgeri radioactive, a vechimii şi a lipsei de siguranţă în exploatare. Această centrală utilizează reactoare ruseşti

asemănătoare cu cele care au explodat la Cernobâl. Potrivit Greenpeace, anumiţi specialişti spun că pentru Belene s-au propus modele de reactoare ruseşti depăşite şi nesigure, care „ar putea determina un accident de magnitudinea celui de la Cernobâl (...) Greenpeace susţine că guvernul de la Sofia a cerut folosirea de echipamente vechi pentru a reduce costurile”4. De asemenea, în acelaşi articol, se precizează: „Dacă centrala nucleară care va fi construită la Belene va fi utilată cu instalaţii ruseşti, România riscă să aibă un nou Cernobâl la graniţa cu Bulgaria”. Totodată, Bulgaria nu a iniţiat consultări publice în ţările riverane, aşa cum prevede Convenţia Espoo (Finlanda) cu privire la evaluarea impactului pe care o are centrala atomo-nucleară asupra mediului, în context transfrontalier, ratificată de România. „Greenpeace susţine că, din cauză că licitaţia pentru construcţie ar fi favorizat modelele ruseşti de reactoare, numeroşi contracandidaţi, precum AECL din Canada, Westinghouse din SUA, AREVA din Franţa şi Mitsubishi din Japonia, s-au retras din cursă”. Considerăm că strategiile de securitate a mediului ar trebui să aibă următoarele direcţii principale: 1) prevenirea distrugerii ecosistemelor (oprirea procesului de schimbare a climei, stoparea pierderii biodiversităţii, salvarea pădurilor, stoparea deşertificării, oprirea şi interzicerea proceselor industriale care provoacă subţierea stratului de ozon, micşorarea poluării planetei sau chiar oprirea poluării mediului etc.); 2) rezolvarea marilor probleme energetice (luarea unor măsuri sigure de stopare a dezastrelor CBRN şi gestionarea eficace şi eficientă a acestora, în cazul în care totuşi ele se produc, luarea unor măsuri ferme de reducere a poluării etc.); 3) rezolvarea raţională a problemelor demografice 4

3

România ameninţată de un Cernobâl bulgăresc, Ziarul, 17octombrie 2006, p.5.

Ibidem, p. 56.

153

154

(gestionarea creşterii populaţiei şi a consumului, în funcţie de resursele planetei, eradicarea condiţiilor insalubre de trai etc.); 4) luarea unor măsuri globale de asigurare a hranei pentru întreaga populaţie a planetei; 5) rezolvarea problemelor economice, prin promovarea modelelor sustenabile de producţie; 6) eliminarea conflictelor sociale şi a războaielor. Cu excepţia distrugerii ecosistemelor (pct. 1), celelalte probleme nu sunt exclusiv ecologice, întrucât ele se interferează cu celelalte dimensiuni ale securităţii. Astfel, degradarea mediului cuprinde şi o serie de aspecte care se propagă în lanţ. Aşa, de pildă, distrugerea pădurilor are ca urmare imediată o degradare pronunţată a solului, micşorând drastic producţia agricolă, ceea ce are impact negativ asupra rezervelor de hrană ale omenirii şi asupra exporturilor, provocând numeroase boli, micşorarea coeziunii sociale şi declanşarea unor mişcări sociale. În consecinţă, apar tendinţe de autoritarism/dictatură, violenţă, instabilitate politică etc. Economia protecţiei mediului poate contribui la fundamentarea unor decizii eficiente de gestionare a mediului de către om, prin folosirea unor metode specifice de analiză privitoare la politica de mediu. De asemenea, această disciplină economică poate contribui la fundamentarea ştiinţifică a procesului de trecere la modelul de dezvoltare durabilă. Pentru România, una dintre cele mai importante probleme ecologice (de mediu) o constituie salvarea munţilor Carpaţi, care i-au apărat, milenii la rând, pe străbunii noştri împotriva valurilor de popoare migratoare şi a agresiunilor necontenite din cele patru zări. De fapt, aceşti munţi reprezintă leagănul poporului român, care s-a format în Cetatea Carpaţilor. Asociaţia Europeană a Zonelor Montane Euromontana este o organizaţie puternică, alcătuită din 65 de structuri guvernamentale şi neguvernamentale din 21 de state ce au munţi. Din această asociaţie fac parte cei mai renumiţi specialişti în montanologie. Ea are o influenţă atât de puternică, 155

încât a reuşit să oblige Comisia Europeană să-şi modifice politica agrară comună (PAC), deoarece 21% din populaţia Europei trăieşte şi munceşte în regiuni muntoase. În Formula AS nr. 740 (42), 23-30 octombrie 2006, p.3 se arată că: „Prin măsurile anunţate, ca şi prin deciziile deja puse în aplicare cu exces de zel de autorităţile române, UE reprezintă, orice s-ar spune, o ameninţare pentru civilizaţia din Carpaţi.” Dar Frank Gaskell, preşedintele Euromontana, Bruxelles, a declarat că: „suntem hotărâţi să ducem o bătălie intensă, o cruciadă neînduplecată cu UE, pentru a salva munţii României. Unul din argumentele noastre de bază sunt produsele locale, de o calitate şi o autenticitate fără egal. Nimeni nu mai poate ignora, la ora actuală, că România aduce în Europa mai mulţi munţi decât orice altă ţară recent primită în UE, iar acest lucru înseamnă atât beneficii imense la nivel continental, cât şi costuri şi intervenţii susţinute în plan financiar. În contextul creşterii puternice, pe plan mondial, a cererii pentru produsele de nişe, cum sunt produsele montane din România, vom purta îndelungi discuţii şi dezbateri cu oficialii Comisiei Europene, asupra modului de recompensare a acestor produse, prin introducerea unor subvenţii suplimentare. Niciun birocrat nu trebuie să uite că ţăranii de la munte, prin activitatea lor cotidiană (păstoritul, creşterea vitelor, mica agricultură, cultivarea plantelor medicinale şi a pomilor fructiferi etc.), contribuie la protecţia mediului, la regenerarea resurselor, la conservarea habitatului sălbatic şi chiar la prevenirea avalanşelor. Prezenţa lor în munţi duce la menţinerea izvoarelor şi la puritatea apei, ca să nu mai vorbim de perpetuarea culturii şi a tradiţiilor ancestrale. Sunt activităţi de care profităm cu toţii, dar nimeni nu plăteşte încă pentru ele. Oamenii din aceste zone trebuie plătiţi doar pentru simplul fapt că trăiesc la munte. Dacă se va continua neglijarea acestei realităţi, pierderea va fi imensă şi ireparabilă, iar pe umerii guvernanţilor români şi ai comisarilor europeni va apăsa o grea povară.” 156

În continuare, Frank Gaskell a spus că va folosi exemplul munţilor României pentru a-şi susţine argumentele în lupta cu oficialii de la Bruxelles din Comisie şi din Parlamentul UE, care, de regulă, „sunt destul de iraţionali şi se ceartă adesea cu noi. Ei nu înţeleg că peisajul montan este menţinut tocmai de activităţile agricole şi forestiere; în concepţia lor, muntelui îi stă bine să fie pustiu, fără oi, fără ciobani, fără pădurari şi tăietori de lemne (ne referim la cei care taie raţional şi legal), fără culegători de ciuperci şi fructe de pădure. Or, de acum încolo, exemplul munţilor României, unde încă pulsează viaţa ca acum două mii de ani, ne serveşte drept cel mai puternic argument că aceşti domni din birourile lor antifonate nu au dreptate.” Din cauza proiectului minier de la Roşia Montană, patru munţi cât se poate de vii şi de populaţi încă din antichitate urmează să fie transformaţi în cratere selenare. Frank Gaskell a spus că: „acest proiect ar trebui tratat de guvernul român cu extremă precauţie. Orice exploatare minieră la suprafaţă este prin definiţie distructivă şi nu poate îndeplini în niciun caz standardele dezvoltării durabile (…) Pe deasupra, după cum se ştie, extracţia aurului este prin definiţie cea mai poluantă activitate minieră din lume. Precedentul din munţii Călimani, unde m-am îngrozit de modul în care a fost distrus un munte în căutarea sulfului, ar trebui să dea mult de gândit celor ce vor lua decizia cu privire la Roşia Montană. Îmi imaginez că românii nu doresc să repete în Apuseni experienţa tragică a Călimanilor, mai ales că potenţialul de poluare ar fi incomparabil mai mare în cazul exploatării aurifere. Cu toate că, de obicei, Euromontana nu se angajează în chestiuni politice naţionale şi în decizii guvernamentale, de data asta problema este mult prea gravă şi depăşeşte graniţele României. După aderarea la UE, confirmată recent, Roşia Montană a devenit şi o problemă a Europei, de aceea nu vom putea rămâne

indiferenţi. Mai ales că, din câte ştiu, autorităţile de mediu ale UE sunt foarte exigente în astfel de situaţii.”5 În plus, preşedintele Euromontana a mai declarat că „aici intervine Euromontana cu experienţa ei, arătând ce e de făcut, fără a fi distrus mediul ambiant, fără destrămarea comunităţilor montane, fără abandonarea tradiţiilor locale”. În România sunt tradiţii milenare, minunate, care trebuie să dăinuie, dar „viaţa economică este slabă, pentru că România nu a abordat până acum frontal situaţia munţilor, adoptând târziu legile respective. Rolul nostru este să stimulăm societatea civilă, în parteneriat cu statul şi cu primăriile, să participe la dezvoltarea rurală pe criteriile durabilităţii şi respectului pentru mediului ambiant”6. Pentru aceasta, trebuie adoptată strategia de folosire la maximum a fondurilor europene de dezvoltare rurală. În concluzie, pentru asigurarea securităţii mediului, România trebuie să ia măsuri de elaborare a unor proiecte care să fie plătite de Uniunea Europeană şi să nu repete greşelile făcute de Polonia, Ungaria etc., ţări care nu au fost capabile să cheltuiască fondurile europene.

5 6

157

Formula AS nr. 740 (42), 23-30 octombrie 2006, p. 3. Ibidem.

158

Proceduri de securitate în GSM AUTENTIFICAREA, AUTORIZAREA ŞI CRIPTAREA ÎN GSM Lt.col.ing. Petre JOIŢA Mr.ing. Mirela BĂDEANA “One the problems mobile networks and accordingly, GSM networks are facing is their transmitting and Receiving Security. The paper underling the minimum requirements a security – based app must comply with, and enumerates few GSM security procedures with regards to confidentiality, identity validation and data integrity. The authorization and communication encryption are also delicate matters. The delate/work draw some guidelines in understanding them providing some relevant examples and give a present consistent overview of GSM networks issues”. În prezent, una din problemele comunicaţiei datelor în reţelele mobile şi, implicit, în GSM, o reprezintă securitatea transmisiei şi recepţiei lor. Securitatea reprezintă un proces - un mod de a gândi legat de sisteme, reţele, utilizatori şi aplicaţii, care îmbrăţişează un set de tehnologii. Setul minim de cerinţe pe care trebuie să le respecte o aplicaţie ce utilizează sistemele bazate pe securitate sunt: ƒ Confidenţialitatea: menţinerea caracterului privat al informaţiei; ƒ Integritatea: dovada că respectiva informaţie nu a fost modificată; ƒ Autenticitatea: dovada identităţii celui ce transmite mesajul; 159

Scopul procedurilor de securitate este de a oferi o protecţie ridicată la nivelul interfeţei radio. Se disting trei tipuri de funcţii de siguranţă: a) confidenţialitatea identităţii, b) verificarea identităţii, c) confidenţialitatea datelor şi conversaţiei. a) Confidenţialitatea identităţii abonatului este folosită pentru a preveni localizarea neautorizată a acestuia prin interceptarea comunicaţiei din canalele radio dedicate. Această funcţie este realizată cu ajutorul TMSI (Temporary Mobile Subscriber Identity). Acesta este unic numai în interiorul unei arii de localizare. El trebuie să fie combinat cu codul acesteia (LAI), dacă este folosit în afara ei, în cazul în care părăsirea ariei de localizare are loc în timpul unei conexiuni de trafic. TMSI poate fi modificat la intervale de timp fixate sau, în general, la fiecare procedură de acces. Ori de câte ori se atribuie un nou TMSI unei staţii mobile, acesta este transferat în modul criptat prin interfaţa radio. În cazurile de excepţie, când, de exemplu, se produce o distrugere accidentală a informaţiilor din bazele de date, deoarece reţeaua nu va recunoaşte TMSI transmis de terminalul mobil, se solicită transmiterea IMSI propriu, folosind în acest scop procedura de identificare. b) Verificarea identităţii este folosită pentru a împiedica utilizarea reţelei GSM de către persoane neînregistrate. Algoritmii folosiţi în cadrul procedurii de autorizare calculează şi cheia cu care sunt criptate informaţiile prin canalul radio. c) Confidenţialitatea datelor şi a informaţiei de semnalizare se realizează prin criptarea fluxului informaţional. Reţeaua şi terminalul mobil folosesc cheia de criptare care s-a calculat pe durata procedurii de verificare a autorizării. 160

În schema de mai jos este prezentat schimbul de mesaje de semnalizare care are loc, la nivelul interfeţei radio, pentru stabilirea unei conexiuni solicitate de către terminalul mobil. Ori de câte ori subnivelul CM al terminalului primeşte o cerere de serviciu de la utilizator, este realizată o conexiune MM. Subnivelul MM va atribui un identificator tranzacţie şi va cere iniţierea unei conexiuni RR. Odată stabilite conexiunile la nivelul MM şi RR, terminalul poate transmite cererea de serviciu, iar reţeaua poate iniţia autorizarea şi criptarea. Prin conexiunea RR criptată este iniţiată comunicaţia, transmiţând mesajul SETUP către reţea. Acest mesaj conţine informaţii de rutare, capacitate şi compatibilitate. Dacă reţeaua acceptă iniţierea comunicaţiei, va returna mesajul CALL PROCEEDING. În cazul unui proces normal, sistemul va atribui un canal radio de trafic înainte de a trimite apelul în reţea. Când are loc apelul sonor al abonatului apelat, mesajul ALERT este transmis către terminalul apelant, după cum este prevăzut şi în protocolul ISDN.

?-- Cerere AUTENTF - Răspuns AUTENTF -?

Autorizare ?-- Cmd mod SECRET - Conf. SECRET --?

Stabilirea modului de lucru criptat ? - SETUP -- CALL PROC -?

Iniţierea comunicaţiei ?-- Cmd ASIGN - Conf. ASIGN ?

Staţie mobilă Reţea GSM Staţie mobilă Reţea GSM - Cerere CH --? ?-- Asignare IMED -

Asignarea (alocarea) unui canal de trafic (Confirmarea de primire a comenzii) ?-- ALERT --

Cerere de stabilire a unei conexiunii RR (Iniţiată de abonatul mobil)

Apel sonor (Se aşteaptă răspunsul)

- Cerere CONEX --?

?-- CONECT - Conf. CONECT ?

Cerere Serviciu: administrare conexiune 161

162

Apelul este primit (Conectare) (Confirmarea comenzii de conectare)

Stabilirea modului de lucru criptat - Stabilire ? ?-- Conf. apel -

Stabilirea unei conexiuni în care un terminal mobil este chemat Schimbul de mesaje de semnalizare care are loc, la nivelul interfeţei radio, pentru stabilirea unei conexiuni în care terminalul este chemat, este reprezentat în diagrama următoare: Staţie mobilă

Iniţierea comunicaţiei ?-- Cmd ASIGN - Conf. ASIGN ?

Reţea GSM ?-- Paging - Cerere CH --? ?-- Asignare IMED -

Asignarea (alocarea) unui canal de trafic (Confirmarea de primire a comenzii) - ALERT --?

Cerere de stabilire a unei conexiunii RR (Terminată de M)

Apel sonor (Se aşteaptă răspunsul) - CONECT --? ?-- Conf. CONECT -

- Răspuns PAG --? Cerere Serviciu: administrare conexiune (Răspuns la paging)

Apelul este primit (Conectare) (Confirmarea comenzii de conectare) Mesajul ALERT este transmis în reţea pentru a semnala faptul că MS a activat apelul sonor către destinatar.

?-- Cerere AUTENTF - Răspuns AUTENTF -?

Autorizarea şi secretizarea comunicaţiei Autorizare

Confidenţialitatea şi securitatea sunt fragile în cadrul unui sistem de comunicaţii mobile, datorită segmentului de

?-- Cmd mod SECRET - Conf. SECRET --? 163

164

radiocomunicaţie din lanţul de comunicaţie. Abonaţii mobili sunt vulnerabili: ƒ la posibilitatea de utilizare frauduloasă a contului lor de către persoane care dispun de echipamente mobile „pirat” şi care se prezintă în reţea cu identitatea unui abonat autorizat; ƒ la posibilitatea de a le fi interceptate comunicaţiile prin segmentul radio al canalului de comunicaţie. Astfel, este necesar ca sistemul de comunicaţii mobile să dispună de funcţii de securitate suplimentare, având drept obiectiv protecţia abonaţilor şi a operatorului. Reţeaua GSM oferă următoarele funcţii de securitate: ƒ confidenţialitatea IMSI; ƒ verificarea identităţii unui abonat pentru a proteja accesul la servicii; ƒ confidenţialitatea (secretizarea) informaţiilor utilizatorului; ƒ confidenţialitatea informaţiilor de semnalizare.

SIM, utilizatorul va folosi un cod PIN de deblocare (PUK) format din 8 digiţi. PUK este nemodificabil de către utilizator. Utilizarea de zece ori consecutiv a unui PIN incorect va conduce la blocarea permanentă a SIM. Principiile generale de autorizare şi secretizare Pentru realizarea funcţiilor de autentificare şi secretizare, standardul GSM utilizează următoarele elemente (figura 1): ƒ un număr aleator R; ƒ o cheie K pentru autentificare şi calculul cheii de i

criptare K ; c

ƒ un algoritm A3 pentru autentificare, care este folosit pentru a calcula răspunsul numit SRES (Signed RESult) utilizând drept argumente de intrare R şi cheia K; i

ƒ un algoritm A8 pentru calculul cheii K folosind drept Secretizarea în GSM se practică numai prin interfaţa radio. La baza conceptului de securitate se află modulul de identitate a abonatului (SIM), primit de abonat în momentul înregistrării sale în reţea şi asigurat suplimentar printr-un număr de identificare personal (PIN). Este de preferat ca SIM să poată fi introdus şi extras cu uşurinţă din echipamentul mobil, în cele mai multe cazuri fiind realizat cu ajutorul unei cartele cu microprocesor. În acest fel, se fabrică echipamente mobile identice, SIM şi PIN asigurând protecţia împotriva accesului în sistem a unei persoane neautorizate, permiţând, totodată, accesul prin folosirea oricărui echipament mobil. PIN este un număr format din 4 până la 8 digiţi, modificabil de către utilizator. Semnificaţia lui se reduce la nivelul SIM. Utilizarea unui PIN incorect, de trei ori consecutiv, blochează temporar SIM, cu scopul de a evita utilizarea modulului de identitate de către o persoană neautorizată. Pentru a debloca 165

argumente de intrare R şi K ; i

ƒ un algoritm A5 pentru mesajelor folosind cheia K . c

Figura 1

166

c

încriptarea/decriptarea

Gestiunea informaţiilor de securitate în interiorul reţelei Fiecărui abonat îi este atribuită o cheie proprie K . i

Algoritmii A3, A5 şi A8 sunt identici pentru toţi abonaţii aceleiaşi reţele. Valorile R, SRES şi K sunt grupate în triplete c

şi au un rol important în cadrul reţelei. Reţeaua nu calculează datele de securitate în timp real, adică în momentul în care are nevoie de ele. Entităţile MSC/VLR şi HLR schimbă între ele astfel de triplete prin reţeaua de semnalizare, folosind protocolul MAP. AUC pregăteşte astfel de triplete şi le transmite către HLR care le stochează. MSC/VLR solicită un astfel de triplet transmiţând mesajul „MAP_SEND_ AUTHENTICATION_INFO” către HLR. Acest mesaj conţine numărul de identificare internaţională al abonatului (IMSI). Răspunsul primit de la HLR conţine, în general, 5 triplete. Un triplet, folosit într-un proces de autentificare, va fi distrus (nu se va mai folosi în alte procese similare), cu excepţia cazului în care HLR/AUC nu este în măsură să ofere alt triplet. Trebuie remarcat că, în procesul de autentificare, reţeaua nu are nevoie să cunoască algoritmii A3 şi A8, deoarece argumentul de intrare R şi rezultatele SRES şi K fac parte din triplet. c

Astfel, chiar dacă fiecare operator de reţea foloseşte algoritmi proprii A3 şi A8, un terminal mobil poate fi identificat în orice reţea folosind algoritmii din reţeaua de origine. De asemenea, nicio informaţie confidenţială (K , A3, A5, i

A8) nu este transmisă nici prin interfaţă radio şi nici prin reţeaua terestră. Prin urmare, ar trebui interceptate miliarde de perechi R, SRES pentru a determina algoritmul A3. Configuraţia datelor de securitate folosite pentru controlul securităţii în diferite entităţi ale reţelei GSM este dată în figura 2: 167

Figura 2. Datele de securitate din entităţile reţelei

Verificarea autenticităţii Autentificarea se realizează folosind metoda de comparare a răspunsului obţinut la o „încercare” cu răspunsul corect. „Încercarea” este, de fapt, un număr întreg R, ales la 128

întâmplare, dar mai mic decât 2 -1. Reţeaua poate iniţia procesul de autentificare al MS la fiecare proces de reactualizare a locaţiei, la fiecare încercare de apel (de intrare sau de ieşire) sau înainte de a activa/dezactiva anumite servicii suplimentare. Procesul de autentificare este iniţiat, de asemenea, când este necesar modul de lucru criptat pe anumite canale dedicate. Procedurile IMSI Attach/Detach nu solicită autentificarea. Dacă autentificarea nu reuşeşte, se refuză accesul MS în reţea. Printre alte informaţii, SIM conţine: numărul internaţional al abonatului mobil (IMSI), cheia de autentificare proprie abonatului (Ki) şi algoritmul de autentificare confidenţial (A3). Când încearcă să acceseze reţeaua, un abonat mobil (MS) îţi prezintă identitatea, primeşte un număr aleator (R) care, împreună cu cheia Ki, este folosit pentru a calcula răspunsul 168

semnat (SRES) prin invocarea algoritmului confidenţial A3: SRES=[Ki(A3)R] (figura 3). Algoritmul de autentificare trebuie să permită un calcul rapid al SRES, pentru a nu încetini procesul de autentificare. Spre deosebire de acesta, determinarea cheii Ki, pornind de la SRES şi R trebuie să fie foarte laborioasă. Răspunsul semnat SRES este transmis înapoi reţelei, unde este comparat cu răspunsul calculat local SRES , în caz de identitate fiind autorizat accesul.

va avea acces în sistem numai după ce are loc o autentificare a sa. În figura 4 este prezentat simplificat algoritmul de autentificare folosit în sistemul GSM, prin care se autorizează / se interzice accesul abonatului mobil în reţea.

l

Figura 4. Algoritmul de autentificare folosit în sistemul GSM

Figura 3. Procesul de autorizare a unui utilizator

Securizarea accesului utilizatorului în sistem Acest set de funcţii trebuie să asigure atât accesul în sistem numai al utilizatorilor plătitori de servicii, cât şi o taxare corectă (în sensul că taxarea trebuie să fie suportată exclusiv de cel care beneficiază de un anumit serviciu). Deci, un utilizator 169

Notaţii folosite în figura 4: AC (Authentification Center) - Centru de autentificare; SIM (Subscriber Identity Module) - Modul de identitate utilizator (cartelă GSM); RÂND - număr aleator (generat local); IMSl-k. (International Mobile Subscriber Identity - Individual Key) – cheie individuală a utilizatorului. Fiecare utilizator dispune de o cheie individuală, care este memorată în două locuri în sistem: în modulul de identitate al utilizatorului (SIM) şi în centrul de autentificare (AC). Centrul de autentificare (AC) generează numărul aleator RÂND. Pe baza lui RÂND şi a IMSI-k., folosind algoritmul A3, se obţine numărul SRES (Signed Response), care este trimis bazei de date temporare (VLR). De asemenea, AC trimite valoarea 170

ƒ în concordanţă cu Specificaţiile GSM, s-a decis ca valoarea RÂND să fie reprezentată pe 128 biţi, iar cea a lui SRES pe 32 biţi. Acestea sunt restricţiile impuse algoritmului de criptare A3.

RÂND şi staţiei mobile. Aici, ţinând cont că valoarea IMSI-k. este stocată şi în modulul de identitate a utilizatorului, pe baza aceluiaşi algoritm de criptare A3, se poate calcula valoarea SRES, care este, de asemenea, transmisă bazei de date temporare (figura 5) .

Figura 5. Conceptul de autentificare a SIM-lui

Aceasta va compara cele două valori obţinute şi, dacă sunt identice, va permite accesul utilizatorului în sistem (figura 6). Se impun câteva precizări pentru completare: ƒ Algoritmul A3 este specific operatorului şi poate diferi de la un operator la altul; ƒ Cheia individuală IMSI-L este un parametru secret, specific utilizatorului (de exemplu, valoarea lui k., deşi este memorată în modulul de identitate –SIM -, nu este accesibilă nici măcar acestuia); ƒ Algoritmul A3 este un algoritm de criptare unidirecţional, în sensul că, atunci când se cunosc IMSI-k. şi RÂND, calcularea valorii SRES este simplă, dar invers, cunoscând valoarea RÂND şi SRES, calcularea lui k. este foarte complexă. Această proprietate a algoritmului A3 face, practic, imposibilă determinarea cheii individuale a utilizatorului, chiar dacă se cunosc atât valorile RÂND şi SRES, cât şi algoritmul A3; 171

Figura 6. Reliefarea autentificării şi criptării la nivel sistem GSM

Criptarea transmisiei pe mediul radio Criptarea transmisiei pe mediul radio are ca scop evitarea interceptării ilegale a apelurilor. Ideea ce trebuie reţinută este aceea că acest mecanism de criptare acţionează numai pe interfaţa radio; dacă un apel de la/spre un utilizator GSM traversează şi reţeaua fixă, atunci, pe aceste porţiuni, regulile de criptare sunt diferite de cele utilizate în GSM pe interfaţa radio (sunt specifice reţelei traversate). Algoritmul (simplificat) de criptare a transmisiei pe mediul radio este prezentat în figura 7: 172

Figura 7. Criptarea pe mediul de transmisie în sistemul GSM

Notaţii folosite în figură: kc, - cheie de criptare; A8 algoritm de generare a valorii kc; A5 - algoritm de criptare/decriptare a transmisiei pe mediul radio, restul notaţiilor având semnificaţia descrisă anterior. Funcţionarea algoritmului este, în parte, asemănătoare cu cea a algoritmului de autentificare. Astfel, în centrul de autentificare (AC) şi în staţia mobilă (MS), folosind algoritmul A8, se obţine valoarea cheii de criptare kc. Pe baza ei, folosind algoritmul A5, staţia mobilă poate cripta transmisia între ea şi BTS. Pe baza aceluiaşi algoritm A5, şi folosind valoarea kc primită de la centrul de autentificare prin intermediul VLR, în BTS are loc decriptarea (figura 8).

173

Figura 8. Modulul de secretizare din MS (staţia mobilă-telefon)

Vom face şi aici câteva precizări suplimentare: ƒ deoarece algoritmul A5 utilizează ca parametru numărul slotului informaţional, rezultă că secvenţa de criptare va fi diferită de la un slot la altul; ƒ conform specificaţiilor, secvenţa de criptare are o lungime de 114 biţi şi este diferită pe cele două sensuri de transmisie; ƒ algoritmul A5 este unic, pe când A8 poate diferi de la operator la operator. Algoritmul A5 este unic, deoarece, pentru ca orice echipament să poată comunica cu orice staţie de bază, trebuie ca el să fie implementat atât în fiecare staţie mobilă, cât şi în fiecare staţie de bază. Algoritmul A5 este necunoscut pentru publicul larg şi nu este prezentat în specificaţiile GSM, din motive de securitate. Nivelul de securitate oferit de A5 este dat de simplitatea cu care, cunoscându-se secvenţa de criptare şi numărul cadrului, se poate determina valoarea cheii de criptare kc . 174

ƒ se pot cripta atât transmisiile de date utile (voce, date propriu-zise), cât şi semnalizările pe mediul radio, însă un dezavantaj major constă în aceea că nu se poate cripta un mesaj pe interfaţa radio decât după ce s-a produs autentificarea. Deci, mesajul iniţial de semnalizare (cerere de acces în sistem), ce conţine IMSI-ul utilizatorului, va circula în clar pe mediul radio. Acest dezavantaj se poate elimina utilizând echivalentul temporar al identităţii utilizatorului (alias) - TMSI. Secretizarea comunicaţiei Pe lângă SRES, abonatul mobil calculează cheia de cifrare K folosind un alt algoritm confidenţial (A8), memorat pe SIM. c

De asemenea, K este calculat local de reţea. Astfel, prin c

interfaţa radio nu se transmite, în mod neprotejat, nici o informaţie confidenţială (figura 9).

Odată verificată autenticitatea unui abonat mobil, verificare în urma căreia atât reţeaua, cât şi abonatul mobil cunosc K , c

reţeaua iniţiază comanda pentru modul de lucru criptat. Drept rezultat, începând de acum înainte, toate mesajele transmise prin interfaţă radio vor fi încripate la transmisie şi decriptate la recepţie, folosind în ambele cazuri algoritmul confidenţial A5. Confidenţialitatea comunicaţiei este garantată în plus, prin înlocuirea identităţii reale a abonatului IMSI, în etapa de prezentare în reţea, cu identitatea temporară TMSI, valabilă numai în interiorul unei arii de localizare (LAI). În interiorul unei arii de localizare, un cod TMSI corespunde în mod unic unui cod IMSI dar, în afară, trebuie să fie completat folosind codul arie de localizare. Reţeaua, prin VLR, păstrează evidenţa asociaţiei TMSI-IMSI. La fiecare procedură de reactualizare a localizării, adică în VLR care va deservi abonatul în continuare, un nou TMSI este alocat abonatului. Exemplul care va fi prezentat în continuare descrie unul dintre nenumăratele scenarii posibile, în care sunt folosiţi algoritmi de autentificare şi criptare. Se presupune că abonatul mobil asociat unui TMSI este deja în evidenta unui VLR, astfel încât toate caracteristicile sale utile sunt memorate în VLR, identificarea bazându-se numai pe parametrii LAI şi TMSI. După cum s-a menţionat, autentificarea are loc la fiecare reactualizare a localizării, astfel încât, în vechiul VLR, cel care a deservit abonatul până la momentul reactualizării, se găsesc informaţiile: IMSI, TMSI, K , R, S (figura 10). c

Figura 9. Secretizarea comunicaţiei

175

176

recepţionat, abonatul mobil calculează K şi SRES. Răspunsul c

SRES este transmis înapoi către centrală şi de acolo către VLR, unde, prin compararea SRES recepţionat cu SRES generat local, l

se verifică autenticitatea abonatului mobil. Dacă autenticitatea este confirmată, VLR reactualizează informaţia de localizare a abonatului din HLR de origine şi asignează un număr MSRN, folosind numărul IMSI pentru a adresa baza de date. Numărul MSRN, memorat în HLR de origine, este folosit ulterior pentru a găsi abonatul mobil şi a ruta apelurile de intrare (reţea către abonat) către VLR care deserveşte terminalul mobil la momentul curent. Aici se vor găsi variabilele TMSI şi LAI care identifică şi localizează abonatul mobil. Concomitent, noul VLR, care va deservi de acum înainte abonatul considerat, generează noul TMSI pentru n

acesta şi-l transmite către centrală. De acum, TMSI , LAI , şi n

n

K sunt folosite pentru abonatul mobil analizat. Când HLR c

Figura 10. Reactualizarea localizării

În modulul de identitate al abonatului mobil se găsesc, printre alte informaţii, constantele: IMSI, algoritmii confidenţiali A3, A5, A8, cheia personală K şi variabilele: TMSI, LAI, K , K . i

c

n

Abonatul mobil solicită reactualizarea localizării transmiţând către centrală, prin interfaţa radio, valorile curente pentru TMSI , LAI o

o

şi K . Entitatea centrală/staţie de bază transferă aceste valori, prin n

intermediul reţelei, mai exact prin reţeaua de semnalizare, către VLR curent. Acesta iniţiază o cerere de autentificare, transmiţând parametrii K şi R către centrală, prin reţea, şi de aici către n

abonatul mobil, prin interfaţă radio. Folosind algoritmii confidenţiali A3, A8, cheia K , memorate pe SIM, şi R i

177

confirmă operaţia de reactualizare a poziţiei, aceasta este transmisă către noua VLR şi de aici către centrală care, la rândul său, iniţiază comanda „lucru criptat” către mobil. Toate mesajele M care se vor transmite de acum înainte prin interfaţă radio vor fi încriptate folosind algoritmul A5 şi cheia K . La c

recepţie, mesajele recepţionate K (M) vor fi decriptate folosind c

acelaşi algoritm şi cheie. Prin urmare, primul mesaj pe care-l va decripta centrala, după comanda „lucru criptat”, va fi mesajul „confirmare mod criptat”. În continuare, ea informează abonatul mobil, folosind un mesaj cifrat, că reactualizarea poziţiei a fost acceptată de reţea şi totodată transmite TMSI . n

Recepţia acestuia este confirmată de abonat prin mesajul „realocarea TMSI încheiată”. După recepţia acestuia, central transmite comanda „eliberează canalul” către abonat şi „confirmare TMSI” către vechea VLR, cu scopul de a abandona TMSI. 178

Securizarea accesului echipamentului în sistem Această funcţie este destinată prevenirii utilizării aparatelor declarate ilegale (de exemplu, un aparat furat poate fi declarat ilegal prin anunţarea furtului la operator, care va pune aparatul în cauză pe o aşa-numită „listă neagră”). Aici discuţia se poate extinde şi la cartela SIM. Astfel, pentru terminalul mobil securizarea se face astfel: ƒ în EIR (Equipment Identity Register) - bază de date a echipamentelor în care este stocată identitatea fiecărui aparat în cadrul procedurii de acces în sistem se poate prevede şi o funcţie de identificare a echipamentului, care presupune interogarea bazei de date EIR, pentru verificarea echipamentului ce solicită accesul în sistem. În primele sisteme GSM această funcţie nu era încă implementată; ƒ pentru cartela SIM se poate realiza securizarea prin protejarea acesteia cu o parolă (la introducerea cartelei în aparat, utilizatorul trebuie să tasteze o parolă), procedeu asemănător protecţiei cărţilor de credit bancare. Echipamentul mobil este cel care va compara cuvântul tastat cu parola (corectă) înregistrată pe SIM, iar accesul la utilizarea cartelei este posibil numai dacă cele două coincid.

Fiecare staţie mobilă este luată în evidenţă de un VLR prin intermediul IMS1 (International Mobile Station Identify) împreună cu un plan de numerotare. VLR „cunoaşte” HLR pentru fiecare staţie mobilă prin intermediul IMSI. Folosind reţeaua de semnalizare SS7 vor fi comunicate toate identificatoarele IMSI ale staţiilor mobile care vor folosi la identificarea acestor staţii în comunicaţia cu MSC (centrul mobil de comutare). Astfel, la apelul unei staţii mobile, se va putea cunoaşte poziţia sa prin informaţia conţinută în HLR, apoi este adresată AuC (unitatea de autentificare) ataşată la HLR. Cu ajutorul IMSI aferent staţiei mobile se reconstruieşte copia cheii Ki. După selectarea unui număr aleator RÂND, acesta este folosit împreună cu cheia Ki., ca parametri în algoritmul A3, prin aplicarea căruia rezultă valoarea SRES. În fine, cu ajutorul algoritmului A8, se calculează Kc. Valorile RÂND, Kc şi SRES constituie o tripletă care permite autentificarea staţiei mobile. Această tripletă se utilizează o singură dată, după care este distrusă. Pe timpul utilizării, ea este stocată în VLR. Pentru comunicaţii ulterioare, este necesar calculul altor triplete. Pentru comunicaţia în curs, VLR alege o tripletă şi comunică valoarea lui Kc echipamentului de canal în BSC, precum şi valoarea lui RÂND staţiei mobile (figura 11).

Protecţia apelurilor. Chei şi triplete. Codarea şi identificarea temporară a TCH Mecanismul de protecţie este bazat pe o cheie de codare a TCH, cheie modificabilă la fiecare apel. Structura mecanismului de codare, precum şi realizarea sa efectivă se pot urmări în figura de mai jos. Fiecare staţie mobilă deţine propria sa cheie a cărei copie este păstrată în AuC (centru de autentificare), care este legat cu HLR asociat staţiei mobile. 179

180

staţiei mobile) şi un număr temporar de identificare care este transmis şi înregistrat în MS. Se observă că transmisia TMSI pe TCH este codată, de aceea nu se poate stabili o legătură directă între TMSI şi identitatea reală a staţiei mobile. Cât timp o staţie mobilă rămâne în „raza” aceluiaşi VLR, ea va avea acelaşi TMSI. Anexa cu acronimele folosite si prezentarea facilităţilor de securitate GSM

Figura 11. Cifrarea şi autentificarea cheilor pentru staţiile mobile

Pentru autentificarea staţiei mobile este necesară calcularea lui SRES şi în staţia mobilă (calcul ce se face pe baza parametrului RÂND preluat de la BSC). Dacă valoarea obţinută coincide cu cea stocată în VLR, staţia mobilă este autentificată. Relativ la codarea TCH, putem spune că semnalul vocal, datele precum si semnalizările fuzionează şi sunt codate pe canalul de trafic între MS şi BSC utilizând un algoritm special de parametru Kc. Pentru realizarea identificării temporare, după autentificarea staţiei mobile, VLR alocă TMS1 pentru MS (Temporary Mobile Subscriber Identification - identificarea temporală a 181

• • • • • • • • •

182

AuC - Authentication Centre HLR - Home Location Register VLR - Visitor Location Register Cartelele SIM IMSI & TMSI - International Mobile Subscriber Identity & Temporary Mobile Subscriber Identity Criptarea TDMA - Time Division Multiple Access Saltul în frecvenţă EIR/IMEI - Equipment Identity Register / International Mobile Equipment Identity

BIBLIOGRAFIE: MATEESCU, A., s.a., Sisteme şi reţele GSM, Editura Tehnică, Bucureşti 1999. PALADE, T., Radiocomunicaţii celulare, Ed. Mediamira, ClujNapoca, 2001. S. ZAHAN, Telefonia digitală în reţele de telecomunicaţii, Editura Albastră, 1997(1999). S. ZAHAN, Comunicaţii mobile. Evoluţia spre 3G, Editura Albastră, 2001. M. MOULY, P. PAUTET, The GSM system for mobile communications, publicată de autori, 1992. S..REDL, N. WEBER, M. OLLIPHANT, GSM and personal communications handbook, Artech House, 1997. I. MARGHESCU, S.NICOLAESCU, N. COTANIS, Comunicaţii mobile terestre, Editura Tehnică, 1997. GSM Network Security Description of GSM network security and encryption considerations. Specificaţiile ETSI/3GPP, http://www.3gpp.org. http://www.iec.org http://www.cellular.co.za

MANAGEMENTUL URBAN, ÎNTRE STANDARDELE DEZVOLTĂRII INTENSIVE ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ - DIN PERSPECTIVA SECURITĂŢII MEDIULUI Nicolae SFĂCĂREANU Management has to be promoter or the basic elements that assists in forecasting, acting and quantifying facts, acts, processes and results in all economical-social areas. 1. Necesitatea unui management urban modern, într-un mediu sigur şi sănătos Perfecţionarea managementului din administraţia publică locală în condiţiile dezvoltării durabile reprezintă un domeniu de referinţă al reformei în administraţia publică – proces ce a început în România încă din anul 1990, administraţia fiind componenta ce se regăseşte în toate strategiile naţionale de reformă, respectiv, politică, economică şi socială. Este de apreciat faptul că, indiferent de tipul de strategie elaborat la nivel naţional sau local, managementul trebuie să fie promotorul, dinamizatorul sau elementul de bază de la care şi cu ajutorul căruia se prognozează, acţionează şi cuantifică faptele, actele, procesele şi rezultatele în toate domeniile economico-sociale, deoarece în mediile ştiinţifice, este unanim apreciat faptul că: • Managementul explică de ce o ţară este bogată sau săracă; • În general, problematica este management; • Managementul - ştiinţa şi arta de a conduce eficient, de a optimiza valorificarea resurselor în vederea obţinerii succesului.

183

184

Iată de ce problemele administrării colectivităţilor umane în toate localităţile dispuse in zone geografice specifice cu potenţial economic şi grad de dezvoltare urbanistic, cu resurse economice şi umane specifice aproape fiecărei localităţi, reclamă un management administrativ modern, cu vocaţie la ţările occidentale dezvoltate, astfel încât toate aşezările umane din România să intre sub incidenţa unui urbanism modern şi eficient şi care să asigure o dezvoltare durabilă, întrun mediu sigur şi prezervat. În mod practic, amenajarea teritoriului şi urbanismul trebuie să reprezinte activităţi de interes general, cu caracter continuu, care se desfăşoară pe întreg teritoriul ţării, având la bază principiul DEZVOLTĂRII DURABILE (deciziile generaţiei prezente trebuie să asigure dezvoltarea societăţii fără a compromite dreptul generaţiilor la existenţă şi dezvoltare). De ce dezvoltare durabilă ? Încă din anul 1992, prin Conferinţa pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat CADRUL JURIDIC MONDIAL, cu principii şi responsabilităţi privind dezvoltarea durabilă, punând în centrul preocupărilor mondiale OMUL, cu dreptul său la viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura. Astfel, s-a instituit “PARTENERIATUL GLOBAL AL STATELOR”, cu scopul de a proteja, conserva şi restabili sănătatea şi integritatea ecosistemului PAMÂNT. Uniunea Europeană adoptă “AGENDA 21”, ce reflectă, prin conţinutul ei, un consens global şi voinţa politică la cel mai înalt nivel pentru dezvoltare şi cooperare în toate problemele mediului, ea recunoscând faptul că DEZVOLTAREA DURABILĂ reprezintă o prioritate în responsabilitatea guvernelor. De aceea, atunci când se elaborează “PLANUL URBANISTIC GENERAL” (PUG) la nivelul fiecărei localităţi urbane şi rurale, 185

autorităţile administraţiei publice locale trebuie să aibă în vedere, în afară de actele normative în vigoare, şi “STRATEGIA NAŢIONALA PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ ÎN ROMÂNIA”, care îşi propune evaluarea şi conservarea capitalului naţional, echilibrarea acestuia, precum şi utilizarea resurselor şi serviciilor produse de acestea, în limitele capacităţii de aport a componentelor sale. DEZVOLTAREA DURABILĂ PRINCIPIU ORIZONTAL DE INTEGRARE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ. Prin art. 2 al Tratatului de la Maastricht, ţările membre îşi propun ca obiectiv general al integrării ”promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o creştere durabilă şi non-inflaţionistă respectând mediul, un grad ridicat de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de ocupare şi de protecţie socială, creşterea nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre”. Rezultă că ţările membre urmăresc, prin procesul de integrare, atât obiective tradiţionale – creştere, ocupare, stabilitatea preţurilor, echilibru, cât şi obiective specifice modelului dezvoltării durabile: nivel ridicat de protecţie socială, convergenţa performanţelor economice, protecţia mediului, coeziunea economică şi socială, solidaritatea. Numit şi optim de grad doi, modelul reprezintă un compromis între mecanismele concurenţei şi intervenţii prin politici economice aplicate la diverse niveluri, în baza principiului subsidiarităţii. Comunitatea îşi asumă un rol în promovarea acestui model, prin aplicarea de politici comune, coordonarea şi armonizarea politicilor naţionale. Adoptarea politicilor socială şi de mediu, întărirea coeziunii economice şi sociale ţin de responsabilitatea nivelului comunitar de decizie şi au devenit, treptat, politici prioritare în procesul integrării. Se poate spune că protecţia socială, protecţia mediului şi coeziunea economico-socială 186

sunt în prezent principii orizontale de integrare. Toate politicile europene, atât cele naţionale, cât şi cele comunitare, sunt subordonate celor trei principii. În direcţia aplicării lor cât mai coerente şi eficace, se înscriu eforturile Comisiei europene de definire, în ultimii ani, a unei strategii de dezvoltare durabilă. Deşi, pe componente – economic, social, de mediu – Uniunea a adoptat politici compatibile cu principiul durabilităţii, nu se poate vorbi încă de o abordare integrată, la nivelul tuturor politicilor şi acţiunilor, a celor trei coordonate ale dezvoltării durabile. Luând în considerare ameninţările actuale asupra dezvoltării durabile, Uniunea şi-a stabilit ca obiectiv prioritar, în toate domeniile şi la toate nivelurile de decizie, aplicarea exigenţelor dezvoltării durabile. Consiliul European de la Helsinki (dec. 1999) a cerut Comisiei elaborarea unei propuneri de strategii pentru asigurarea concordanţei politicilor având drept obiectiv o dezvoltare durabilă din punct de vedere economic, social şi ecologic. Strategia ar urma să creeze premisele necesare economiei europene, să devină cea mai competitivă şi dinamică, în măsură să permită o creştere durabilă însoţită de o ameliorare cantitativă şi calitativă a ocupării, un grad ridicat de coeziune socială şi protecţie a mediului. Strategia propusă de Comisie şi aprobată în 2001 include o serie de principii şi acţiuni în direcţia integrării durabilităţii în politicile europene: - concilierea între condiţiile creşterii economice şi exigenţele sociale şi de mediu, prin: disocierea creşterii de utilizarea resurselor, crearea pieţelor competitive pentru bunuri şi servicii ecologice, optimizarea între instrumentele de intervenţie bazate pe reglementare şi cele pe piaţă; creşterea eficienţei şi echităţii în aplicarea sistemelor de intervenţie; consolidarea componentei ecologice a politicii fiscale, în condiţiile menţinerii unui echilibru între eficacitate şi echitate; dezvoltarea unui sistem eficient de informare; 187

- integrarea graduală a considerentelor sociale şi de mediu în deciziile şi comportamentele de producţie şi de consum. Exigenţele dezvoltării durabile nu pot pune în pericol competitivitatea economiilor europene. Internaţionalizarea costurilor externe trebuie să se producă gradual şi în baza principiului egalităţii de tratament, pentru a nu produce distorsiuni în mecanismele pieţei şi pentru a permite adaptarea strategiilor de întreprindere la noile constrângeri; - asigurarea coerenţei ansamblului politicilor economice prin definirea strategiilor şi coordonarea acţiunilor la nivel comunitar. Toate politicile trebuie să-şi stabilească drept prioritate dezvoltarea durabilă. Complexitatea structurilor comunitare de decizie şi numărul mare de politici comunitare cu implicaţii concomitent economice, politice şi de mediu obligă, însă, la o abordare intersectorială globală, în aşa fel încât să se asigure maxim de eficienţă în introducerea principiului durabilităţii, iar progresele într-un domeniu să nu altereze durabilitatea într-un alt domeniu. În acest scop, Uniunea şi-a fixat următoarele coordonate ale politicilor sectoriale: lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale; încetinirea tendinţei de îmbătrânire a populaţiei; limitarea schimbării climatice şi utilizarea unor energii şi tehnologii mai curate; limitarea riscurilor pentru sănătatea publică; gestionarea resurselor de o manieră mai responsabilă; ameliorarea sistemelor de transport şi de amenajare a teritoriului; - dezvoltarea unor structuri de cooperare la nivel internaţional care să faciliteze şi să promoveze ajutorul pentru dezvoltare în favoarea ţărilor sărace ale lumii, să asigure cadrul pentru aplicarea eficientă a principiul durabilităţii şi pentru un mediu loial în competiţia internaţională; - aplicarea principiului eficacităţii asupra procedurilor de integrare a dimensiunii mediu în politicile economice şi sociale. Principiul cere ca efectele benefice ale aplicării durabilităţii să fie mai importante decât costurile antrenate; 188

- instituirea unui sistem de indicatori de evaluare a utilizării şi eficacităţii instrumentelor de integrare a politicilor economice, sociale şi de mediu, din perspectiva dezvoltării durabile. Sistemul va servi în evaluarea costurilor şi beneficiilor economice, sociale şi ecologice ale unei acţiuni, atât în interiorul, cât şi în exteriorul Comunităţii; - instituirea unui sistem de supraveghere multilaterală a reformelor structurale în domeniul dezvoltării durabile la nivelul tuturor instituţiilor europene şi prin antrenarea unor largi dezbateri la nivelul opiniei publice. Principiul dezvoltării durabile are, în consecinţă, un rol esenţial în adoptarea şi aplicarea politicilor de integrare în UE. Perspectivele impactului durabilităţii asupra politicilor europene se pot întrevedea din analiza concluziilor Consiliului European de la Barcelona (martie 2002), consacrat situaţiei economice, sociale şi de mediu. Consiliul a reconfirmat principiul european conform căruia exigenţele actuale ale creşterii economice nu pot să compromită posibilităţile viitoare ale creşterii. Strategia dezvoltării durabile are, prin urmare, rolul de a asigura coerenţa între diferitele politici şi obiectivele pe termen lung ale Uniunii. În procesul decizional vor fi integrate considerentele economice, sociale şi de mediu, politicile europene fiind evaluate în baza principiului durabilităţii. 2. Securitatea mediului şi dezvoltarea durabilă a localităţilor într-un sistem european modern Este cunoscut faptul ca administraţia se supune legilor generale, de aceea, la elaborarea proiectelor de legi pentru care Guvernul are iniţiativa legislativă, trebuie să se consulte cu autorităţile locale, spre a se armoniza cu nevoile de dezvoltare teritorială a ţării. 189

Un management eficient în administrarea colectivităţilor locale presupune crearea unor comisii de cooperare având ca scop strânsa concertare între toate autorităţile cu răspundere privind: ƒ amenajarea teritoriului ƒ dezvoltarea economică local㠃 protecţia şi punerea în valoare a mediului ƒ siguranţa mediului şi a cetăţenilor ƒ diminuarea factorilor de risc de mediu ƒ eficientizarea căilor de transport ƒ exploatarea raţională a resurselor locale. Astfel, într-o notă optimistă, este de aşteptat, aplicat şi dezvoltat în viitor o relaţie biunivocă modernă, cu vocaţie în toate ţările occidentale: „ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎN SLUJBA CETĂŢEANULUI – CETĂŢEANUL ÎN SPRIJINUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE” Când ne referim la perfecţionarea managementului, la introducerea unei abordări manageriale noi (competitivitate, calitate totală, sănătatea şi prezervarea mediului, spaţiu verde extins, marketing etc.) a generalizării conceptului de “MANAGEMENT TERITORIAL” trebuie să regândim un nou mod de gestiune publică a colectivităţilor locale, în acelaşi timp, cetăţeanul să aibă posibilităţi practice de a controla instituţiile publice. În principal, se au în vedere obiective precum: eficientizarea serviciilor publice; creşterea operativităţii în soluţionarea problemelor reale solicitate de cetăţeni; mediu sănătos şi sigur; creşterea credibilităţii şi încrederii cetăţenilor în autorităţile, instituţiile şi serviciile publice locale ; analiza riscurilor adiacente dezvoltării localităţilor; dezvoltarea spaţiilor verzi; eliminarea tuturor riscurilor de manifestare a “aristocraţiei administrative” – ca urmare a excesului de formalism şi hârtii etc. 190

Managementul teritorial modern trebuie să conducă la o bună gestionare şi guvernare a colectivelor locale, respectând principiile: echităţii, creativităţii, autonomiei locale reale, eficacităţii şi durabilităţii teritoriale, de asemenea, urmărindu-se în permanenţă modernizarea sistemului informaticinformaţional ce optimizează funcţionarea administraţiei publice centrale şi locale. Planul local de Acţiune pentru mediu (PLAM), un succes al dezvoltării durabile şi sănătăţii mediului. Dezvoltarea socio-economică produsă până în 1989 nu a ţinut cont de resursele naturale limitate, de resursele umane disponibile, de normele şi standardele de dezvoltare şi, mai ales, de normele de protecţie a mediului şi asigurarea unei dezvoltări durabile a societăţii. Din această cauză, relaţia “ OM- NATURĂ” a fost degradată continuu. Începând cu anul 1990, în România s-a schimbat radical concepţia şi modul de abordare a problemelor de protecţie a mediului, astfel că cel mai important obiectiv în acţiunile şi activităţile comitetelor locale l-a constituit “Dezvoltarea durabilă a societăţii”. Planul local de Acţiune pentru mediu ( PLAM) reprezintă un proces şi o strategie din cadrul managementului de mediu care pune în discuţie cele mai severe AMENINŢĂRI DE MEDIU la nivel local, urmărind corelarea corespunzătoare a dezvoltării economice cu aspectele de protecţie a mediului, ceea ce reprezintă, de fapt, raţiunea de dezvoltare durabila. În aceste coordonate, la baza acestei noţiuni se află colaborarea între instituţii, colaborarea între agenţii economici, colaborarea între organizaţii neguvernamentale, colaborarea cu comunitatea locală – ce au un interes comun în ceea ce priveşte securitatea sănătăţii cetăţenilor şi siguranţa de mediu. 191

PLAM–ul este în deplină concordanţă cu Programul naţional pentru protecţia mediului. În aceste condiţii, beneficiile întocmirii şi realizării PLAM-ului vor fi: 1. Dezvoltarea durabilă a localităţii ; 2. Consolidarea şi implementarea luării deciziilor de mediu; 3. Cunoaşterea proiectelor de dezvoltare locală de către cetăţeni; 4. Realizarea din timp a expertizelor pe problema riscurilor de mediu ; 5. Analiza factorilor de risc etc. 3. Competiţie urbană şi oraşe competitive într-o Europă unită şi un mediu sănătos În ultimele decenii, complexitatea urbană, siguranţa mediului şi sănătatea cetăţenilor au cunoscut o nouă dimensiune, datorită schimbărilor fundamentale în sferele instituţionale, spaţiale, economice, tehnologice şi de mediu, conducând la apariţia COMPETIŢIEI URBANE, practicate la diferite scări spaţiale: între cartierele sau sectoarele aceluiaşi oraş, şi dezvoltându-se până la nivelul oraşelor, la scară europeană sau mondială. Se apreciază în prezent că agenda 21 este edificatoare în acest sens, astfel că, pentru inceputul mileniului trei, trebuie să se contureze “modelul aşezărilor umane viabile”, unde edilii oraşului trebuie să înţeleagă faptul că, pentru o competitivitate reală, este necesar să se dezvolte funcţia urbană, adoptând decizii şi programe ce ţin cont de conţinutul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro- 1992, pentru DEZVOLTAREA DURABILĂ, în care s-au abordat şi statuat mari probleme ale lumii, cum sunt: • Aşezarea în centrul preocupării urbanistice a fiinţei umane, ce trebuie să se dezvolte sănătos şi în armonie cu natura; 192

• Protecţia, conservarea şi prezervarea mediului înconjurător; • Evaluarea permanentă a mediului ambiant şi a tot ce facem, gândim şi decidem în plan urbanistic; • Dezvoltarea urbană să se facă în echilibru cu nevoile de dezvoltare şi securitatea, conservarea şi protejarea mediului înconjurător pentru generaţiile prezente şi viitoare; • Comunităţile locale să fie în permanenţă informate asupra activităţilor şi materialelor cu grad de risc, iar cetăţenii să aibă acces la procesele de elaborare a deciziilor comunitare. Obiectivele manageriale privind dezvoltarea economică şi urbană trebuie să fie în concordanţă cu principiul prevenirii şi precauţiei în protejarea mediului, precum şi cu asumarea răspunderii în caz de dezastre ecologice, conform principiului “ POLUATORUL PLĂTEŞTE”. Se poate aprecia că ONU a atras atenţia tuturor statelor, guvernelor şi edililor oraşelor şi localităţilor lumii asupra faptului că existenta în prezent şi viitor a fiinţei umane pe Terra este posibilă reunind “PACEA – DEZVOLTAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI “, ele fiind interdependente şi indivizibile. Trebuie să se înţeleagă că, pentru fiecare oraş, ceea ce contează nu este doar atracţia relativă pe care el o are pentru locuitori, vizitatori sau investitori, ci şi sănătatea şi siguranţa cetăţenilor lui, determinate de calitatea mediului natural. Astfel, UN ORAŞ CARE EŞUEAZĂ ECOLOGIC va face faţă cu greu unui proces de revitalizare. Edilii oraşului trebuie să înţeleagă că, pentru o competitivitate reală, funcţia urbană trebuie accelerată în condiţii manageriale eficiente şi numai cu o “strategie de dezvoltare durabilă”. Un management urban eficient trebuie să fie mai apropiat de atitudinea sectorului privat, el fiind un proces de dezvoltare, execuţie, coordonare şi evaluare a 193

strategiilor, integrate cu ajutorul actorilor urbani relevanţi, în concordanţă cu interesul public şi ţelurile sectorului privat- în cadrul politicilor naţionale de dezvoltare. Managementul urban eficient şi durabil, în sens larg, trebuie să reprezinte o realitate eficientă în a ghida dezvoltarea urbană în direcţia dorită, rezultând dintr-o mai bună comunicare între autoritatea locala - ca ofertant şi grupurile de piaţă - ca cerere de produse urbane. Un oraş competitiv trebuie gestionat asemenea unei întreprinderi, printr-o politică adecvată prefacerilor pe care le trăieşte. În acest sens, managementul urban trebuie să dezvolte o STRATEGIE INTEGRATOARE care să ia în considerare relaţiile dintre planificarea zonelor industriale, centrelor comerciale, infrastructurii, locuinţelor, terenurilor şi zonelor de agrement, iar autorităţile locale să fie astfel organizate încât să promoveze o politică integrată cu participarea intensă a agenţilor privaţi. De asemenea, de esenţa managementului urban modern, de tip european, ţine şi îndeplinirea unor condiţii cum ar fi: ƒ Marketingul urban să fie un element permanent al gestiunii oraşului şi să stea la baza politicilor de dezvoltare locală; ƒ Gândirea procedurală trebuie să facă loc gândirii conceptuale, iar planificarea analitică să facă loc planificării strategice pentru o dezvoltare durabilă; ƒ Sectorul privat trebuie înţeles ca un aliat sau partener activ în realizarea proiectelor de dezvoltare urbană; ƒ Administraţia trebuie reorganizată către o ofertă flexibilă şi acţiuni orientate spre piaţă, iar atitudinea funcţionarului public trebuie orientată spre client – CETĂŢEAN CU MULTE NECESITĂŢI.

194

4. Elementele strategiei de dezvoltare durabilă a unui oraş în sistem competiţional sub egida “oraşul european” Formularea politicilor locale trebuie să reclame o viziune integratoare asupra dezvoltării oraşului, lipsa acestora determinând faptul că elementele politicii rămân neconcordante sau chiar contradictorii. Consensul politic asupra obiectivelor şi asupra metodelor de realizare a acestora este fundamental în procesul de management local, urban, teritorial sau regional. CONCEPTUL ORAŞULUI DURABIL. Pentru un management urban eficient, autorităţile administraţiei publice trebuie să decidă asupra strategiei de dezvoltare a unei structuri spaţiale legate de principalele obiective. Există anumite opţiuni care, în principal, se referă la noţiunile de oraş privit în multiplă perspectivă : centru pentru servicii, centru logistic, oraş industrial, capitală cu toate centrele şi instituţiile centrale ale ţării etc. De asemenea, există mai multe moduri de a privi un oraş, în funcţie de locuitorii lui, autorităţile locale, specialiştii în urbanism şi amenajare teritorială, cercetători sau istorici, vizitatori.1 Spre exemplu, locuitorii zonelor rurale apreciază 1

Diferitele moduri de a privi un oraş: ™ Este locul în care locuitorii lui muncesc, se mişcă, se întâlnesc, se educă şi se distrează; ™ Este o entitate politică ce pune probleme de management ce trebuie rezolvate înţelesul comunităţii, al cetăţenilor - de aceea, amenajarea teritoriului şi urbanismul trebuie să reprezinte pentru edili o activitate de interes general cu caracter continuu, având la bază principiul dezvoltării durabile; ™ Reprezintă locul în care aleşii locali (primarul, consilierii locali şi judeţeni), în asigurarea liberului exerciţiu al mandatului lor, îndeplinesc o funcţie de “autoritate politică”, astfel că proiectele lor de dezvoltare durabilă a localităţii fac oraşul diferit de altele, conferindu-i caracterul său propriu ;

195

oraşul ca fiind locul de atracţie cu multe oportunităţi sociale, culturale, deseori determinând fenomene de migrare de la sat la oraş. În consecinţă, este de menţionat faptul că toate acestea pun în faţa edililor, managerilor din administraţia publică, specialiştilor, istoricilor şi cercetătorilor, urbaniştilor şi locuitorilor, reale şi diversificate probleme de urbanism şi amenajare a teritoriului, în condiţiile unei dezvoltări durabile echilibrate, întrucât în prezent URBANISMUL trebuie privit ca un mod de viaţă, mai ales în condiţiile actuale, când urbaniştii au păşit în mileniul trei cu lansarea conceptului de “ORAŞ INTERNAŢIONAL”. PRODUSELE URBANE, NEVOILE LOCUITORILOR, SIGURANŢA DE MEDIU ŞI SĂNĂTATEA ACESTORA. În general, acestea sunt identificate în sine cu terenuri pentru birouri, locuinţe, spaţii industriale, spaţii comerciale, magazine, depozite etc., dotări culturale şi de distracţie, facilităţi de educaţie, obiective turistice etc., care, dacă sunt prezentate ca o ofertă variată, de bună calitate, armonizate într-un mediu bine protejat şi sănătos, cu o răspândire echilibrată şi pe criterii de dezvoltare durabilă, ce vor reprezenta elemente esenţiale ale managementului urban pentru edilii locali, autorităţi şi colectivităţile locale. ™ Poate fi privit ca locul în care trăim într-un spaţiu verde, într-un mediu fără riscuri majore de sănătate, în care se poate institui ordinea în locul haosului, astfel că amenajarea urbanistică şi mediul trebuie să se găsească şi să evolueze într-o ordine firească, de care edilii sunt siguri că va răspunde aspiraţiilor locuitorilor; ™ Reprezintă domeniul, locul şi spaţiul de cercetare în condiţiile realizării unui proces continuu de dezvoltare pe diferite perioade istorice, cu stiluri diverse de arhitectură sau configuraţii urbanistice cu moduri diferite de exercitare a puterii, cu sisteme economice diferite ce explică prosperitatea sau declinul ariilor urbane; ™ Este locul în care se intersectează experienţele urbanistice, care îşi pun amprenta asupra oraşului şi care, în timp, reprezintă colecţii istorice şi arhitecturi privind cadrul construit şi mediul natural.

196

Managerii implicaţi în urbanism trebuie să asigure, prin deciziile lor, balanţa între investiţiile care promit succese pe termen scurt, bunăstarea pe termen lung şi sănătatea şi siguranţa mediului înconjurător şi a cetăţenilor oraşului. Autorităţile locale au responsabilitatea de a stabili obiective care să asigure protecţia mediului, să menţină infrastructura de bază a oraşului, să asigure servicii urbane de calitate, să adopte politici de mediu şi de comerţ care să sprijine dezvoltarea durabilă şi adăugarea valorii la mediul natural. Populaţia locală trebuie să participe la protecţia şi gospodărirea viabilă a resurselor naturale. Oamenii trebuie să aibă acces la terenuri şi resurse naturale, folosindu-le cu succes conform intereselor locale, într-o deplină armonie cu mediul natural. Analiza SWOT reprezintă o abordare certă a managementului de tip modern. O analiză a punctelor tari, oportunităţilor, punctelor slabe, precum şi a şanselor şi pericolelor viitoare ajută managerii, autorităţile administraţiei publice şi specialiştii în urbanism şi amenajare teritorială la stabilirea poziţiei analizate, adaptarea unor decizii optime pentru abordarea unei strategii de îmbunătăţire a managementului urban. Cooperarea şi suportul social presupun un alt unghi din care trebuie să privim. Astfel, pentru ca o politică urbană cu o dezvoltare durabilă să dea rezultate, actorii care determină direct sau indirect calitatea mediului urban trebuie să coopereze. O politică urbană eficientă pentru oraş este condiţionată de încorporarea municipalităţii în reţele naţionale şi internaţionale şi de o relaţie strânsă cu sectorul privat, ce trebuie, de asemenea, să se bazeze pe suportul politic şi social. Marketing urban, este o necesitate în abordarea managementului urban. Presupune alinierea politicilor de 197

dezvoltare urbană, din momentul conceperii până la implementare, la cerinţele factorilor economici locali, cu scopul promovării economiei locale, considerate ca “forţă a bunăstării oraşului”. Managerii din administraţia publică locală trebuie să pună accent pe elemente care apar ca esenţiale în procesul de marketing şi care se referă la: • Analiza pieţei; • Analiza actorilor implicaţi în dezvoltarea urbană; • Criteriile dezvoltării durabile specifice; • Spaţiile verzi; • Tradiţiile localităţii; • Analiza competitorilor existenţi; • Specificul turistic al oraşului etc. Scopul marketingului urban este acela de a asigura o dezvoltare urbana sau regionala in beneficiul colectivităţii locale. Structura organizatorică şi filozofia de business evidenţiază faptul că o municipalitate antreprenorială are nevoie de o structură aptă de un management urban pentru o dezvoltare durabilă, capabil să controleze resursele, activităţile, proiectele şi expectanţele, să dezvolte formele de “Parteneriat public privat”, să motiveze colectivitatea locală, să dovedească flexibilitate şi adaptabilitate la schimbare – toate acestea fiind foarte importante în procesul de management. Comunicarea - condiţie a succesului în managementul dezvoltării durabile. Oraşele, care oferă produse şi servicii, pot comunica în multe feluri cu consumatorii acestora, astfel că nevoia unor scheme de comunicare bine concepute devine esenţială. Comunicarea nu este un obiectiv, ci un mijloc a cărui aplicare cu succes depinde de transparenţa strategiei sau a planului strategic, de coerenţa internă şi de determinarea partenerilor. 198

5. Parteneriatul public – privat, un concept european realist şi eficient al managementului teritorial pentru dezvoltare urbană durabilă Poate fi o soluţie ? Argumente, trăsături Parteneriatul public - privat în domeniul dezvoltării durabile în colectivităţile locale reprezintă un instrument important în dinamica proiectelor urbane. Rolul administraţiei publice este să asigure planificarea fizică, să urmeze procedurile legale şi să angajeze managementul terenurilor, inclusiv să procedeze la achiziţionarea de terenuri. De asemenea, administraţia publică locală este responsabilă cu realizarea infrastructurii şi finanţarea unor activităţi, “SECTORUL PRIVAT” având menirea contractării lucrărilor în infrastructura urbană - locuinţe, utilităţi publice etc. Parteneriatul public - privat trebuie să reprezinte un mod real de cooperare între persoane şi organizaţii în sectoarele public - privat, cu scopul unui beneficiu comun. În cadrul acestei cooperări, riscurile, costurile şi profiturile sunt distribuite proporţional între parteneri. Este tot mai evident faptul că în prezent nici administraţia locală şi nici sectorul privat nu pot face faţă volumului de investiţii, deşi investiţiile sunt necesare pentru îmbunătăţirea şi menţinerea calităţii vieţii şi dezvoltării durabile a unui oraş. Părţile partenere implicate în proiecte specifice comunităţii locale aduc, în principiu, resursele necesare, astfel : A. Sectorul public : - subvenţii - investiţii de capital în infrastructuri - transport - terenuri - legislaţie 199

- împrumuturi - garanţii B. Sectorul privat : - capital de investiţii - împrumuturi - ipoteci - cunoştinţe în managementul proiectului - tehnologii moderne - specialişti în domeniu etc. Obiectivele specifice urmărite de parteneri: I. Administraţia publică locală urmăreşte: • apărarea interesului public • dezvoltarea durabilă a localităţii • implementarea unor proiecte de mare amploare ce corespund planului de dezvoltare urbană • protecţia mediului înconjurător • îmbunătăţirea calităţii vieţii din punct de vedere social, economic şi spaţial • valorificarea potenţialului existent al oraşului şi dezvoltarea lui • antrenarea tuturor actorilor la dezvoltarea oraşului • mobilizarea de fonduri private pentru realizarea proiectului • venituri suplimentare la bugetul local • edificii durabile într-un mediu sănătos etc. II. Sectorul privat urmăreşte: • • • • 200

repartiţia echitabilă a riscului proiectului obţinerea profitului micşorarea riscurilor în derularea proiectelor creşterea profitului şi siguranţa acestuia

• mândria de a construi în oraşul tău etc.

• Evitarea monopolului şi încurajarea competiţiei organizarea licitaţiei în alegerea partenerilor reprezintă un garant al performanţei.

Dimensiunile parteneriatului: Acest parteneriat public-privat se defineşte printr-o cooperare care trebuie să aibă două dimensiuni: 1. Dimensiunea politică – să realizeze un consens asupra ţelurilor comunităţii; 2. Dimensiunea operaţională – în acest context, cooperarea poate lua cel puţin două forme: ‰ Iniţiativa privată pentru beneficiul public: ‰ Iniţiativa administraţiei publice pentru facilitarea sau încurajarea activităţii private în interesul public. Condiţiile privind succesul în parteneriat: • Scara proiectului – e bine să se înceapă cu proiecte de dimensiuni reduse pentru a se evita unele riscuri, obstacole sau disfuncţionalităţi majore; • Ipoteze realiste – informaţii şi analize clare asupra capacităţilor partenerilor, asupra modului de operare, preţuri, servicii; • Susţinere şi angajare – fără o susţinere concretă din partea consiliului local şi fără suport politic, demararea parteneriatului poate fi un eşec; • Încredere şi control – parteneriatul se bazează pe încredere şi suport public, pe transparenţă, iar ideea de control este reciprocă şi cu scopuri constructive; • Publicitatea parteneriatului - comunitatea locală, cetăţenii, agenţii economici, instituţiile interesate trebuie să cunoască proiectele din contractul de parteneriat; 201

6. Instrumente juridice şi manageriale folosite în administraţia publică, în urbanism, amenajarea teritoriului şi dezvoltarea durabilă a localităţilor 1. Regulamentul general de urbanism (RGU). Este elaborat de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi aprobat de Guvern. Cuprinde un ansamblu de reglementări juridice şi tehnice care stau la baza elaborării planurilor de amenajare a teritoriului; 2. Programul de dezvoltare economico-socială a Judeţului. Se aprobă de Consiliul Judeţean, care coordonează activitatea consiliilor locale în vederea îndeplinirii acestui program; 3. Planul de amenajare a teritoriului Judeţean (PATJ). Are caracter exclusiv “director” şi reflectă programul de dezvoltare a Judeţului; 4. Planul de amenajare a teritoriului local (PATL). Se referă la programul de dezvoltare a comunei sau a oraşului şi se aprobă de consiliul local; 5. Planul de urbanism general (PUG). Are un caracter exclusiv de reglementare şi reflectă programul de dezvoltare economico-socială a localităţii (comună, oraş) în cadrul judeţului; 6. Regulamentul local de urbanism (RLU). El detaliază domeniile din PUG; 7. Planul urbanistic Zonal (PUZ). Este instrumentul prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unor zone din localităţi, caracterizate printr-un grad ridicat de complexitate sau de o dinamică urbană accentuată; 8. Planul de dezvoltare Locală (PDL) Asigură realizarea dezvoltării urbanistice integrate a unor zone din localităţi, prin 202

stabilirea condiţiilor de amplasare şi executare pe un anumit teren a uneia sau mai multor construcţii; 9. Strategia naţională pentru dezvoltare durabilă (SNDD). Se elaborează la nivel naţional, având în vedere: • Conferinţa ONU pentru mediu şi dezvoltare – Rio de Janeiro – 1992 • Agenda 21 /1992- elaborată de Uniunea Europeană la întâlnirea la vârf a Pământului de la Rio de Janeiro • Legea protecţiei mediului • Legea apelor • Codul silvic • Legea pescuitului • Legea vânătorii • Alte convenţii ratificate de România; 10. Strategia locală pentru dezvoltare durabilă (SLDD). Se elaborează la nivelul fiecărei localităţi (oraş, comună) şi cuprinde precizări din SNDD – adaptată la specificul fiecărei localităţi, privind evaluarea şi conservarea capitalului natural. Astfel, dezvoltarea durabilă oferă un cadru prin care comunităţile pot folosi în mod eficient resursele, crea infrastructuri eficiente, proteja şi îmbunătăţi calitatea vieţii, crea noi activităţi comerciale care să le consolideze economia. Ne poate ajuta să creăm comunităţi sănătoase care să poată susţine atât noua noastră generaţie, cât şi pe cele care urmează. Dezvoltarea durabilă a comunităţii se bazează pe resursele locale şi strategiile de adaptare elaborate şi promovate în cadrul comunităţii. Această abordare vine să consolideze realizările comunităţilor în domeniul dezvoltării. Astăzi, în lume, sunt peste 6416 comunităţi locale (municipii, oraşe, sate) care elaborează şi implementează strategii şi planuri locale de acţiuni de dezvoltare durabilă Agenda Locală 21, recunoscând astfel importanţa procesului de planificare durabilă Acest proces a fost impulsionat de 203

Agenda 21 - Planul Global de Acţiuni pentru Dezvoltare Durabilă în secolul 21, adoptat la Rio de Janeiro în 1992, unde a avut loc Conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului şi dezvoltării (CNUED), ce a marcat un angajament politic pentru orientarea către o dezvoltare durabilă la nivel global. Agenda 21 reflectă consensul global şi angajamentul politic la cel mai înalt nivel privind dezvoltarea durabilă.2 A ne dezvolta durabil înseamnă a aborda în complexitate problemele cu care ne confruntăm, a adopta politici integrate de soluţionare a problemelor de mediu, sociale şi economice, a implica grupurile majore - autorităţile publice locale, ONGurile, femeile, tinerii, sectorul privat, instituţiile academice - în procesul de planificare a dezvoltării şi a luării deciziilor. Mandatul Agendei Locale 21 este prescris de capitolul 28, care menţionează rolul important pe care autorităţile publice locale îl au în procesul de dezvoltare durabilă, şi anume, rolul lor în elaborarea şi implementarea politicilor de dezvoltare în parteneriat cu grupurile majore ale comunităţii. Autorităţile publice locale aplică principiile de dezvoltare durabilă la nivel local, prin elaborarea, în consens cu populaţia, a Agendei Locale 21, care răspunde necesităţilor şi posibilităţilor locale existente. Agenda Locala 21 reprezintă o posibilitate excelentă pentru dezvoltarea durabilă a comunităţilor.

2

Cele patru domenii ale Agendei 21 sunt: ™ Dimensiuni Sociale şi Economice; ™ Conservarea şi managementul resurselor pentru dezvoltare; ™ Consolidarea rolului Grupurilor Majore; ™ Mijloace de implementare - evidenţiază obiectivele şi activităţile prioritare de dezvoltare la nivel global, orientând acţiunile la nivel naţional şi local.

204

Agenda Locala 21 reprezintă un proces de realizare a dezvoltării durabile la nivel local, care are, în calitate de componentă majoră, îmbunătăţirea performanţelor de durabilitate ale autorităţilor publice locale, prin integrarea durabilităţii în proiectele, planurile, politicile şi activităţile lor. Iniţiativele de parteneriat între grupurile comunităţii, autorităţile publice locale, sectorul privat reprezintă, în special la nivel local, precondiţia succesului dezvoltării durabile. Agenda Locală 21 este, pentru comunităţile locale, un model de dezvoltare durabilă, testat în cele peste 113 ţări în care se implementează. Astfel, la capitolul realizări ale procesului AL 21, pentru localităţile din categoria ţări cu venit mediu şi ridicat, sunt menţionate schimbări în managementul (reducerea) deşeurilor, progres în educaţia cetăţenilor; pentru localităţile din categoria ţări cu venit mic sunt menţionate schimbări în mobilizarea resurselor comunitare şi sistemul educaţional; pentru localităţile din toate categoriile sunt menţionate realizări în managementul apei (calitate şi asigurare), conştientizarea şi participarea activă a comunităţii în procesul de dezvoltare locală. Astfel, Agenda Locală 21, ca document strategic de dezvoltare durabilă, conţine: • Un diagnostic multisectorial care identifică problemele prioritare, economice, sociale şi de mediu, cu care se confruntă o comunitate locală • Obiective şi direcţii strategice de dezvoltare durabilă, identificate cu participarea grupurilor comunităţii, a sectorului privat, a tinerilor, a ONG-urilor • Un Plan Local de Acţiuni de lungă durată orientat spre realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă • Acţiuni implementate prin consens şi parteneriat între toate sectoarele.

205

Agenda Locala 21 oferă comunităţilor un nou mod de a planifica şi realiza Dezvoltarea, o imagine clară la ce nivel de dezvoltare se află, care este nivelul ţintit şi cum să realizeze aceste aspiraţii. În anii 2001-2002, Consiliul Internaţional pentru Iniţiative Locale de Mediu (ICLEI) a realizat un sondaj de opinie privind procesul Agenda Locala 21 la nivel global. În comparaţie cu anul 1997, când 1812 localităţi din circa 64 de ţări implementau procesul Agenda Locală 21, în anul 2002 erau angajate în proces 6416 localităţi din 113 ţări ale lumii. 80 la sută din aceste localităţi sunt situate în Europa, alte 28 de ţări aparţin continentului african. Aceste date ne demonstrează că, indiferent de gradul de dezvoltare economică, agenda de dezvoltare a unei comunităţi, ţări este dominată de anumite realităţi şi priorităţi. Acestea ne impun un alt tip de dezvoltare, una durabilă. Autorităţile publice locale, ONG-urile, cetăţenii reprezintă acele structuri ale comunităţii care pot mobiliza resursele locale existente şi reorienta procesul de dezvoltare, stabilind obiective şi priorităţi de dezvoltare relevante necesităţilor şi aspiraţiilor locale. Acelaşi sondaj realizat de ICLEI menţionează că modul în care o localitate se dezvoltă durabil îl reprezintă planificarea durabilă care integrează domeniile economic, social şi de mediu. Astfel, 61 la sută din cele 6416 localităţi din procesul Agendei Locale 21 au elaborat Planuri Locale de Acţiuni Agenda Locala 21, care punctează: • calea de dezvoltare durabilă a comunităţii • obiective, ţinte, strategii şi angajamente concrete ale APL şi ale partenerilor locali. În procesul de planificare durabilă la nivel local trebuie să ţinem cont de anumite principii: • dezvoltarea durabilă se realizează pentru cetăţeni şi cu participarea cetăţenilor 206

• dezvoltarea durabilă are la bază o viziune de lungă durată, care este definită prin consens, fiind produsul procesului de consultare a grupurilor comunităţii • planificarea durabilă integrează priorităţile de mediu, economice şi sociale • planificarea durabilă trebuie să fie încadrată în procesul bugetar, pentru a asigura acoperire financiară strategiilor elaborate • priorităţile de dezvoltare durabilă sunt identificate în baza unei analize multilaterale a situaţiei existente, prognozând riscurile posibile, examinând interdependenţele între provocările locale, naţionale şi globale • monitorizarea procesului de dezvoltare durabilă în baza indicatorilor locali de performanţă • o strategie de dezvoltare durabilă se elaborează în baza programelor şi politicilor de dezvoltare existente, încurajând convergenţa, complementaritatea şi coerenţa între diferite politici existente • participarea largă a comunităţii ajută la lansarea unor noi idei, probleme care trebuie abordate, la identificarea capacităţilor necesare pentru realizarea propunerilor prezentate, la dezvoltarea unui consens necesar pentru realizarea acţiunilor prioritare • strategiile locale de dezvoltare durabilă se fundamentează pe capacitatea şi resursele locale, căci multe din strategiile existente au eşuat, nefiind implementate din cauza lipsei capacităţii şi a aptitudinilor necesare pentru realizarea lor eficientă. Circa 59 la sută de localităţi din cele 6416 au integrat Procesul Agenda Locală 21 în managementul municipal, ceea ce înseamnă: • Implicare a grupurilor comunitare în procesul de elaborare şi luare a deciziilor • Colaborare interdepartamentală în cadrul APL

207

• Parteneriat public-privat • Un plan de acţiuni in domeniul dezvoltării.

Dezvoltarea durabilă a devenit în prezent un obiectiv la scară globală. În baza angajamentului luat la Rio1992 (“fiinţele umane se află în centrul preocupărilor pentru dezvoltarea durabilă”), Uniunea Europeană a adoptat în ultimii ani o strategie integrată pentru a-şi asuma un rol activ în eforturile de adoptare a principiului durabilităţii în politicile economice. Uniunea îşi propune ca, astfel, să permită o evoluţie spre o „societate mai prosperă şi mai justă, garantând un mediu mai sigur, mai curat şi oferind o calitate a vieţii mai bună”. Dezvoltarea durabilă este, în prezent, acceptată ca fiind un principal obiectiv al activităţii economice şi sociale. Se poate însă afirma cu certitudine că orientarea către dezvoltarea durabilă are implicaţii majore pentru politica de dezvoltare, politica economică şi cea socială. Dezvoltarea durabilă : ► Viziunea antropocentrică şi biocentrică: În accepţiunea antropocentrică, principala orientare a eforturilor pentru protecţia mediului la nivel internaţional trebuie să fie axată pe îmbunătăţirea condiţiei umane. În baza acestei “abordări antropocentrice”, protecţia vieţii sălbatice sau a altor resurse naturale nu reprezintă un scop în sine, ci mai degrabă o necesitate pentru a asigura o calitate superioară, durabilă a vieţii umane. Protecţia mediului şi, prin extindere, dreptul internaţional al mediului trebuie legate de protecţia bunăstării umane, iar în acest scop, viaţa sălbatică şi alte resurse naturale trebuie să fie disponibile spre utilizare. În competiţie cu această abordare se află cea de tip “biocentric”, care valorizează natura în sine, protejând-o indiferent de utilitatea sa pentru fiinţele umane. Abordarea 208

de tip biocentric a fost adoptată în Carta Mondială pentru Natură, dar a fost respinsă la Conferinţa de la Rio şi nu se regăseşte puternic ancorată în dreptul internaţional al mediului. ► Integrarea economiei cu mediul: Dezvoltarea durabilă implică integrarea problemelor de protecţie a mediului şi a celor sociale în toate aspectele politicii economice. Pentru realizarea dezvoltării durabile, protecţia mediului trebuie să constituie parte integrantă a oricărui proces de dezvoltare şi nu poate fi considerată în mod izolat de acestea. Injectarea conceptului de “durabilitate” în politicile de dezvoltare are largi implicaţii la nivel macro şi microeconomic. În ceea ce priveşte politicile macroeconomice, orientarea către dezvoltarea durabilă solicită, spre exemplu, modificarea sistemelor naţionale tradiţionale de contabilitate, pentru a permite o mai bună măsurare a calităţii generale a vieţii. Astfel de sisteme de contabilitate ar exclude din calculul PIB eforturile de control al poluării, precum şi pagubele provocate mediului prin poluare. O abordare similară pune accentul pe utilizarea unui set de sisteme de contabilizare separate pentru resursele naturale, care să evidenţieze în unităţi, altele decât cele monetare, starea existentă a resurselor dintr-o anumită ţară. În acest fel, extracţia de minereuri nu va fi reflectată numai prin creşterea PIB, ci şi prin diminuarea rezervei de resurse naturale. În ceea ce priveşte politicile microeconomice, orientarea către dezvoltarea durabilă solicită, spre exemplu, imputarea costurilor pentru pagubele aduse mediului, producătorului care a cauzat paguba. Preţul resurselor naturale trebuie să reflecte costurile de mediu şi alte costuri “externe” ale unei pieţe necontrolate. Instrumentele bazate pe mecanisme de piaţă, cum sunt taxele pentru poluare şi permisele comercializabile, pot fi utilizate pentru a “internaliza” costurile externe, conducând la

209

preţuri ale pieţei care reflectă mai bine costul real al producţiei, incluzând costurile sociale şi pe cele de protecţie a mediului. ► Utilizarea durabilă a resurselor naturale: Rădăcinile conceptului de dezvoltare durabilă îşi au originea în promovarea utilizării durabile a resurselor naturale. Regimurile juridice care vizează conservarea resurselor marine, viaţa sălbatică, protejarea habitatelor, protejarea moştenirii culturale şi naturale, protecţia zonei antarctice etc. au ca obiectiv protejarea resurselor mediului global şi indică o acceptare largă la nivel internaţional a utilizării durabile a resurselor naturale. Definiţiile utilizării durabile sunt variate, dar, în toate situaţiile ele reflectă conceptul de echitate între generaţii. Astfel că, în loc de CONCLUZIE, se poate afirma faptul că, pentru un salt calitativ în activitatea managerială din administraţia publică, este nevoie de un amplu proces de schimbare a mentalităţilor învechite, de creare a unei noi relaţii între administraţia publică şi agenţii economici privaţi, precum şi beneficiarul universal, OMUL, într-un mediu trainic şi sănătos, în care riscurile şi ameninţările cu privire la securitatea şi prezervarea mediului, dacă nu pot fi eliminate definitiv, atunci cel puţin să fie foarte bine gestionate.

210

LIBERTATEA RELIGIOASĂ ŞI HOMELAND SECURITY Cărămizaru NEDELEA Homeland security, from a concept, becomes more and more a concrete institutionalised, very complex activity. Homeland security and the religious freedom interact and influence each other. The proper attitude from the ones involved in homeland security and the ones fighting for the religious freedoms is the base of a dynamic balance between the involved parties. 1. Homeland security –de la concept la practică În prezent, conceptul de homeland security este puternic dezbătut în literatura de specialitate, la diverse colocvii şi seminarii internaţionale. Aceasta atât pentru a-l înţelege din punct de vedere teoretic, cât şi pentru a-i descoperi consecinţele aplicării în practică. De fapt, conceptul este lansat de către SUA după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Conceptul homeland security are atât o dezvoltare în interiorul SUA, cât şi în afara acestora. Pe plan intern, executivul a lansat o reformă administrativă şi guvernamentală de o mare amploare, cu crearea unui gigantesc departament ministerial al Securităţii teritoriale (Department of Homeland Security sau DHS). Practic, homeland security este răspunsul complex pe care SUA l-au dat ameninţărilor teroriste la adresa lor. Ca politică, homeland security are două surse. Mai întâi, o atenţie sporită dată strategiei naţionale de securitate teritorială, publicată de executiv în iulie 2002, apoi o lege votată de Congres în octombrie 2002. Definiţia oficială a politicii de homeland security este următoarea: „un efort concertat la nivel naţional pentru a împiedica atacurile teroriste asupra SUA, a reduce vulnerabilitatea ţării faţă de terorism, a minimiza 211

pierderile şi a organiza ajutoarele în caz de atac”1. Această politică are trei obiective esenţiale: 1) prevenirea riscurilor, fie că sunt naturale, accidentale sau teroriste; 2) protecţia cetăţenilor şi a infrastructurilor naţionale; 3) reacţia în caz de catastrofe (naturale sau accidentale) sau atacuri ale unor grupări sau indivizi ce practică terorismul, cu mijloacele adecvate formei de agresiune. Analiza definiţiei oficiale a homeland security pune în evidenţă următoarele aspecte: o structură de securitate instituţionalizată; organizarea, conducerea şi desfăşurarea unei activităţi umane complexe, direcţionate şi multidimensionale; importanţa existenţei unei strategii naţionale de securitate ca ghid de concertare a acţiunilor de prevenire şi limitare a efectelor ameninţărilor de securitate; necesitatea asigurării securităţii oricărui teritoriu pe care se află (trăiesc şi lucrează) cetăţenii statului respectiv; semnifică diferenţa dintre homeland security şi securitatea teritoriului naţional; un argument de derulare a acţiunilor preemtive ale statului ale cărui interese naţionale sunt afectate de către ameninţările la adresa securităţii; caracteristicile esenţiale ale conceptului, adică complexitate, instituţionalizare, multidimensionalitate. Complexitatea rezidă în: crearea unei structuri instituţionalizate de securitate destinată să lupte împotriva ameninţărilor de securitate; armonizarea activităţii tuturor structurilor statele cu competenţe în materie de securitate; activitatea concertată a tuturor structurilor de securitate; aplicarea practică a unui ansamblu de planuri, sisteme şi programe destinate să prevină şi/sau limiteze efectele ameninţărilor de securitate; desfăşurarea unor activităţi de cercetare ştiinţifică vizând domeniul medical şi de biotehnologie menite să limiteze efectele atacurilor cu arme biologice şi chimice. 1

National Strategy for Homeland Security, Office of Homeland Security, juillet, 2002, p.2, apud: Homeland Security: une revolution inaboutie , http://www.ifi.org/

212

Caracterul instituţionalizat al homeland security derivă din faptul că s-a creat o structură specială - Department of Homeland Security-, care include şi celelalte agenţii cu competenţe în materie de securitate. Multidimensionalitatea este pusă în evidenţă de un ansamblu de dimensiuni ce descriu direcţiile de acţiune pentru materializarea conceptului homeland security. Principalele dimensiuni ale conceptului homeland security sunt următoarele: a) dimensiunea organizaţională. Aceasta desemnează crearea unei structuri instituţionalizate cu competenţe în materie de securitate ce va lua „în subordine” celelalte agenţii cu atribuţii similare cu ale sale; b) dimensiunea psihologică, ce este structurată pe trei niveluri: 1) convingerea cetăţenilor că executivul ştie „ce are de făcut”, „cum trebuie făcut”, „cu ce forţe” şi „când trebuie acţionat”; 2) demonstrarea faptului că executivul are controlul riscurilor şi ameninţărilor de securitate; 3) credibilitatea celor care acţionează pentru prevenirea şi/limitarea efectelor ameninţărilor de securitate în rândul contribuabililor. Practic, aceştia din urmă plătesc realizarea unei noi structuri de securitate şi funcţionarea tuturor instituţiilor cu competenţe în materie de securitate; c) dimensiunea psihosocială. Structura nou creată în SUA şi celelalte agenţii federale cu atribuţii de securitate sunt încadrate cu oameni. Aceştia au o serie de însuşiri psihice caracteristice (aptitudini, sentimente, emoţii, dispoziţii, temperament, motivaţii, caracter, voinţă etc.) care interacţionează cu principiile, normele şi valorile specifice instituţiei în care muncesc. Din acest amestec între „psihic” (indivizii umani) şi structurile instituţionalizate (socialul) rezultă procese şi fenomene de natură psihosocială ce alcătuiesc conţinutul dimensiunii psihosociale. Este vorba de coeziunea grupală, de consens, de climatul psihosocial, de raporturile interpersonale, de opinia colectivă, de integrarea în grup etc.;

d) dimensiunea umană. Aceasta se referă la necesitatea formării, pregătirii, dezvoltării şi perfecţionării profesionale a personalului ce activează în structurile de homeland security, cu scopul declarat de a fi eficient, flexibil şi creativ în tot ceea ce întreprinde în materie de securitate; e) dimensiunea motivaţional-acţională. Instituţiile cu competenţe în domeniul securităţii şi personalul lor au motive, aşteptări, interese, idealuri care îi determină să acţioneze hotărât şi consecvent în îndeplinirea sarcinilor profesionale. Activitatea concretă de transpunere în practică a conceptului homeland security îmbracă două forme: una rutinieră, obişnuită, în consens cu competenţele instituţiilor de securitate şi cu atribuţiile fiecărui post din structura lor; cealaltă creativă, vizând dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniul medical şi al biotehnologiei. Toate aceste dimensiuni se cer văzute ca alcătuind un sistem deschis, dinamic, flexibil şi evolutiv. Aceste caracteristici fac posibilă adaptarea adecvată a homeland security la ameninţările de securitate aflate, la rândul lor, într-un continuu proces de transformare, de integrare a cuceririlor tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor. În acest context, pentru SUA este importantă securizarea semnificativă a frontierei cu Mexicul, deoarece fluxul prin această frontieră este foarte mare. Aproximativ un milion de persoane trec această graniţă zilnic2. În acest context, se menţionează adoptarea şi punerea în practică a următoarelor planuri, sisteme şi programe: a) Planul Smart Border vizează întărirea infrastructurilor frontierei şi supravegherea mult mai strictă a fluxurilor, maximizând mai ales potenţialul echipamentelor de supraveghere tehnologică; b) Sistemul SENTRI (Secure Electronic for Traveller’s Rapid Inspection) permite instalarea de linii de trecere numai pentru pasageri; 2

213

. Homeland Security: une revolution inaboutie, http://www.ifi.org/ p.5

214

c) Sistemul API (Advanced Passenger Information) facilitează transferul de la o autoritate la alta a informaţiilor asupra pasagerilor zborului între două ţări; d) Sistemul VISIT (Visitor and Immigration Status Indicator Technology), o uriaşă baze de date (mai ales biometrice) privind străinii care intră sau cer să intre pe teritoriul american. Ideea dominantă a acestuia din urmă este de a nu pierde traseele indivizilor odată intraţi, care ar putea să dispară, cum a fost cazul teroriştilor din septembrie 2001. Desigur, rămâne de văzut ce se poate face cu trecerile ilegale ale frontierei între SUA şi Mexic; e) Programul C-TPAT (Customs-Trade Partnership against Terrorism) este o iniţiativă comună a sectorului privat şi a guvernului, ce vizează accelerarea procedurilor de trecere prin vamă, în schimbul unei securizări sporite, în amonte, a încărcăturilor de către întreprinderi; f) Programul BioShield, piesă centrală a dispozitivului DHS, al cărui obiectiv este de a finanţa şi dezvolta, în parteneriat cu sectorul privat, un ansamblu de mijloace medicale şi biotehnologice pentru detectarea şi lupta mai bună împotriva atentatelor chimice şi bacteriologice. După atentatele din 11 septembrie 2001, SUA dezvoltă programele menţionate mai sus pe întreaga sa frontieră. În plus, faţă de trăsăturile şi dimensiunile menţionate, conceptul şi activitatea homeland security din SUA se mai defineşte prin următoarele: 1) politica de homeland security nu distinge ameninţările în funcţie de originea lor, plecând de la principiul că atât catastrofele naturale sau accidentele tehnologice, cât şi atacurile teroriste au consecinţe similare şi, deci, trebuie să fie tratate la fel; 2) la nivel guvernamental, politica de securitate teritorială se traduce în două moduri. În primul rând, numirea unui secretar, care face parte din cabinetul preşedintelui şi este consilierul său principal pe probleme de homeland security. În al doilea rând, crearea unui Consiliu de

Securitate teritorială, ce regrupează personalităţi din sectoare foarte variate şi al cărui rol este de a-l consilia pe preşedinte la solicitarea acestuia; 3) DHS regrupează sub autoritatea sa 22 de agenţii federale diverse; 4) Noul departament homeland security este puternic tehnologizat. În acest sens, el dispune de: sisteme interne de informare; un sistem care să ducă la eşecul atacurilor teroriste; fonduri pentru finanţarea unor cercetări ştiinţifice medicale şi de biotehnologie în vederea dezvoltării de noi medicamente şi vaccinuri pentru a proteja populaţia; 5) DHS beneficiază de o serie de programe în materie de securitate civilă. În acest sens, se pot menţiona: HSTAS (Homeland Security Threat Advisory System), sistem de alarmă compus din patru culori, ce corespunde fiecare la niveluri diferite de pericol; compania de comunicaţii Read, în jurul unui site de Internet, Citizens Corps Initiative, mişcare de implicare a cetăţenilor ce se integrează programelor cum este Neighborhood Watch (vigilenţa cetăţenilor în cartierul lor, în cadrul luptei împotriva delincvenţei); politica SNS (Strategic National Stockpile), care constă în diseminarea de stocuri de medicamente şi de vaccinuri în locuri strategice ţinute secrete3. Trei par a fi direcţiile prioritare ale DHS privind homeland security. Prima se referă la instituţionalizarea luptei împotriva terorismului, pornind de la principiul că mult timp de aici încolo atacurile teroriste vor constitui o ameninţare reală pentru SUA. A doua direcţie priveşte dimensiunea psihologică a homeland security. Aici, este vorba de întregul ansamblu de măsuri organizatorice, politice, economice, militare şi informaţionale prin care guvernul caută să convingă populaţia că este stăpân pe situaţie şi că este pregătit să dea riposta cuvenită atentatelor iniţiate de către teroriştii individuali sau organizaţi. În concluzie, se poate afirma că homeland security este un concept american privind securitatea teritoriului naţional. El 3

215

Ibidem, p.7.

216

este rezultanta acţiunii concertate a tuturor factorilor de decizie politică şi nu numai ce vizează prevenirea atacurilor teroriste asupra SUA, a infrastructurilor sale strategice şi a populaţiei, atentate iniţiate atât pe teritoriul naţional, cât şi în afara acestuia. Planurile, sistemele şi programele dezvoltate sunt multiple, complexe şi cu bătaie lungă în timp. Acestea presupun acţiunea concertată a instituţiilor statului cu competenţe în domeniul apărării şi securităţii naţionale, cât şi a sectorului privat, interesat, mai ales, în prezervarea drepturilor fundamentale ale omului. Materializarea acestui concept în SUA a indus măsuri similare şi în celelalte state democratice care pot fi oricând ţinta unor atentate teroriste. 2. Libertatea religioasă – un drept fundamental al omului Evoluţia libertăţii religioase, în calitate de drept fundamental al omului, a urmat tendinţa spre democraţie constatată în secolul XX4. Democraţiile s-au structurat în aşa fel încât să asimileze diferenţele, şi, astăzi, cele mai multe ţări sunt constituite din populaţii de confesiuni diferite. Azi, libertatea religioasă este socotită ca un drept fundamental al omului Pe plan internaţional, libertatea religioasă se sprijină pe patru piloni. Aceştia sunt: Declaraţia universală a drepturilor omului (pe care Naţiunile Unite a adoptat-o în 1948)5. Acest document recunoaşte numeroase drepturi importante legate de religie. Practic, el subliniază că orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. În acest sens, se menţionează că fiecare persoană are dreptul să-şi schimbe

religia sau convingerea, ca şi libertatea de a-şi manifesta religia, singur sau în comun, atât în public, cât şi în intimitate, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea ritualurilor. Totodată, documentul afirmă, cu tărie, că diferenţele în materie de religie se cer respectate; Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice (1966)6, la rândul său, susţine dreptul fiecărei persoane la religia sa, iar părinţilor li se recunoaşte dreptul de a-şi educa copiii în spiritul religiei lor, fără restricţii; Declaraţia ONU privind eliminarea tuturor formelor de discriminare bazate pe religie sau convingeri (1988)7. Acest document subliniază dreptul fiecărei persoane: de a practica un cult şi de a ţine reuniuni cu caracter religios; de a fonda şi întreţine instituţii caritabile sau umanitare; de a confecţiona, cumpăra şi folosi, în cantităţi adecvate, obiecte şi materiale destinate ritualurilor sau practicilor religioase; de a scrie, publica şi difuza lucrări pe teme religioase; de a primi contribuţii voluntare, financiare şi altele, de la particulari şi instituţii; de aşi forma, numi, alege sau desemna prin succesiune conducătorii lor religioşi, potrivit nevoilor şi normelor religiei sau convingerii lor; de a stabili şi menţine comunicaţii cu indivizi şi comunităţi în materie de religie sau de convingere la nivel naţional şi internaţional; Documentul cu concluzii de la Viena din 19898. În fine, acest document conţine dispoziţii asemănătoare celorlalte menţionate mai sus şi îndeamnă la respectarea diferenţelor religioase, mai ales în comunităţile cu religii diferite. Desigur, aceste documente nu sunt obligatorii decât pentru ţările care le-au acceptat, prin semnarea lor şi prin adoptarea, pe plan intern, a unor legi corespunzătoare. De 6

4

Derek DAVIS, L'évolution de la liberté de religion en tant que droit universel de l'homme, http://usinfo.state.gov/ dd/fr_democracy_dialogues/ fr_religion.html 5 Déclaration universelle des droits de l'homme, în http://www.un.org/ frnech/aboutun/dudh.htm

217

Le Pacte international relatif aux droits civils et politiques, http://www.ohchr.org/french/law/cpr.htm 7 La Déclaration des Nations unies sur l'élimination de toutes les formes d'intolérance et de discrimination fondées sur la religion ou la conviction, http://www.unhchr.ch/french/html/menu3/b/d-intole-fr.htm 8 le Document de conclusion de Vienne de 1989, http://www.religlaw.org/ interdocs/docs/viennamtgcsce1986.htm

218

regulă, statele democratice sunt structurate astfel încât admit diferenţele, pluralismul şi diversitatea, favorizând libertatea religiei. Regimurile totalitare, adesea, unifică naţiunile lor în jurul unei religii comune. Consecinţele imediate sunt legate de represiunea religiei şi persecuţiile minorităţilor religioase, adică o negare a libertăţii de gândire şi de conştiinţă a persoanelor. În prezent, în România, libertatea de gândire şi de a practica o religie nu este îngrădită, ci riguros reglementată prin lege, în deplin consens cu prevederile documentelor menţionate anterior. Credinţa, în calitate de alegere personală şi de libertate esenţială, este un element fundamental al oricărei democraţii. Astfel, libertatea religioasă este prima libertate a SUA, consacrată de primul articol al Declaraţiei drepturilor9. Libertatea religioasă este piatra unghiulară a drepturilor omului, căci ea înglobează libertatea de expresie, libertatea de întrunire şi libertatea de conştiinţă, care constituie fundamentele guvernării democratice şi al respectului individului uman. Comunitatea internaţională este interesată de modul în care statele lumii respectă acest drept fundamental al omului. Documentul care reflectă această preocupare este Raportul anual privind libertatea religioasă în lume. El a fost creat în scopul promovării şi protejării acestui drept universal. Libertatea este un dar al lui Dumnezeu făcut tuturor femeilor şi bărbaţilor lumii. Acest adevăr trebuie să stea la baza eforturilor statelor de a garanta şi asigura cetăţenilor lor libertatea de a crede şi de a alege religia pe care o doresc. 3. Impactul homeland security asupra libertăţii religioase De la început se cuvine menţionat faptul că homeland security are un impact mediat asupra libertăţii religioase. Impactul nu este direct, pentru că nu vizează în mod special 9

Rapport 2006 sur la liberté de religion dans le monde, http://usinfo.state.gov/ fr/home/topics/democracy_human_rights.html

219

acest drept fundamental al omului. Dar aceasta nu înseamnă că homeland security nu are implicaţii pentru libertatea religioasă. Măsurile adoptate pentru monitorizarea persoanelor ce intră într-o ţară, într-un fel, sunt un amestec în intimitatea lor, le poate afecta dreptul la liberă circulaţie. De asemenea, culegerea, stocarea prelucrarea şi folosirea datelor personale se poate interpreta şi ca o ingerinţă în viaţa personală a oamenilor. De fapt, este posibil ca, sub pretextul prevenirii ameninţărilor teroriste sau de altă natură, viaţa şi activitatea oamenilor să se afle sub controlul unor instituţii specializate în lupta cu ameninţările de securitate, iar informaţiile despre ei să fie folosite şi în alte scopuri decât cele pentru care sunt culese. Totodată, faptul că cele mai multe atentate teroriste sunt executate de grupuri sau indivizi care aparţin cultului islamic poate conduce la ideea falsă că se impune monitorizarea tuturor celor care sunt adepţii unui asemenea cult. În acelaşi timp, îndeplinirea unor măsuri ce ţin de transpunerea în practică a homeland security poate duce, în unele cazuri, la restricţionarea unor activităţi cu caracter religios. De asemenea, unele forme de control al persoanelor la frontieră pot aduce atingere unor comportamente sau norme religioase ale unor culte, ce prevăd anumite conduite pentru femei, de pildă, în public. De asemenea, publicarea unor lucrări ce ţin de un cult religios anume, unele activităţi religioase publice pot fi restricţionate, pe motiv de prevenire a unor riscuri sau ameninţări la adresa securităţii. Deşi punerea în practică a conceptului homeland security nu are un impact direct asupra libertăţii religioase, nu se pot exclude unele excese de zel ale unor funcţionari, care, în final, să ducă la încălcarea acestui drept fundamental al omului. 4.Concluzii Homeland security este un concept lansat în SUA, care, prin transpunerea sa în practică, doreşte să contribuie la eliminarea sau 220

diminuarea ameninţărilor de securitate. În esenţa sa, acest concept se caracterizează prin complexitate, instituţionalizare şi multidimensionalitate. Homeland security înseamnă concomitent activităţi rutiniere, dar şi creative. Obiectivele sale sunt generoase, însă îndeplinirea lor strictă poate aduce atingere unor drepturi fundamentale ale omului, printre care şi celui privind libertatea religioasă. Libertatea religioasă constituie un drept fundamental al omului, recunoscut ca atare şi de comunitatea internaţională, prin diferite documente. În contextul măsurilor luate pentru prevenirea ameninţărilor la adresa securităţii, este posibilă o oarecare afectare a libertăţii religioase a persoanelor. Un echilibru dinamic între cei care susţin şi apără aplicarea drepturilor fundamentale ale omului şi cei care au competenţe în punerea în practică a homeland security este absolut necesar. BIBLIOGRAFIE 1. Derek DAVIS, L'évolution de la liberté de religion en tant que droit universel de l'homme, http://usinfo.state.gov/dd /fr_democracy_dialogues/fr_religion.html 2. La Déclaration universelle des droits de l'homme, http://www.un.org/frnech/aboutun/dudh.htm 3. La Déclaration des Nations unies sur l'élimination de toutes les formes d'intolérance et de discrimination fondées sur la religion ou la conviction, http://www.unhchr.ch/french/html/menu3/b/d-intolefr.htm 4. Le Document de conclusion de Vienne de 1989, http://www.religlaw.org/interdocs/docs/viennamtgcsce1986.htm 5. Homeland security: une revolution inaboutie, http://www.ifi.org/ 6. National Strategy for Homeland Security, Office of Homeland Security. 7. Le Pacte international relatif aux droits civils et politiques, http://www.ohchr.org/french/law/cpr.htm 8. Rapport 2006 sur la liberté de religion dans le monde, http://usinfo.state.gov/fr/home/topics/democracy_human_rights.html

221

ÎNTREBUINŢAREA FORŢELOR AERIENE ÎN ACŢIUNI CU CARACTER OFENSIV ÎMPOTRIVA AMENINŢĂRILOR CU RACHETE BALISTICE, ÎN NOUL CONTEXT DE SECURITATE INTERNAŢIONALĂ Lt.col. lect. univ. Ion PURICEL The production or acquisition of WMD - and ballistic missiles to deliver them - is an achievable objective for many states, and even some non-state actors, despite obstacles posed by multinational agreements. Being such a mortal threat, many states are identifying this as a high priority in their national security’s papers and consequently are vital interested in different ways for addressing it successfully. At military level, there were identified offensive and defensive strategies fo successfully dealing with ballistic missiles. Conflictele din epoca post-Război Rece au readus în actualitate o armă care, de vreo 70 de ani, de când a apărut racheta balistică (V-2), nu are încă „adversar”, în sensul că nu există încă un sistem eficace de combatere a ei, odată ce a fost lansată. Esenţa complexităţii apărării împotriva rachetelor balistice este descrisă de expresia „lovirea unui glonţ cu un alt glonţ”. Metodele posibile de interceptare a unei rachete balistice transpunerea în practică a unor concepte cu denumire similară sunt legate de zborul acesteia, respectiv intercepţia în faza de lansare (BPI1), intercepţia în faza zborului intermediar (MCI2) şi intercepţia în faza terminală (TI3). 1

BPI – Boost Phase Intercept – Intercepţie în faza de lansare. MCI – Mid Course Interception – Intercepţie în faza zborului intermediar. 3 TI – Terminal Interception – Intercepţie în faza terminală. 2

222

„BPI” are loc când o rachetă inamică este interceptată în timp ce aceasta este propulsată de accelerator. „MCI” are loc după terminarea acţiunii acceleratorului, pe traiectoria medie a rachetei balistice, în timp ce „TI” are loc pe timpul accelerării rachetei inamice către pământ. Pe plan mondial, există două curente mai importante în ceea ce priveşte apărarea împotriva ameninţărilor cu rachetelor balistice, şi anume acţiuni ofensive aeriene, respectiv, acţiuni defensive, antiaeriene. Susţinătorii acţiunilor ofensive argumentează că, astăzi, avem la dispoziţie modalităţi, tehnologie şi procedee de întrebuinţare eficientă a Forţelor Aeriene, iar pentru obţinerea succesului este necesară numai perfecţionarea sistemului C4I2 şi mai multă determinare în acţiune. Ei susţin, în mod corect, că, pe timpul primei faze (de lansare), racheta balistică este cea mai vulnerabilă la un atac, deoarece toate părţile sale componente sunt ataşate (este o ţintă relativ mare, cu o viteză relativ mică), subliniind, de asemenea, că cea mai dificilă interceptare a rachetei balistice are loc pe traiectoria finală, în care încărcătura de luptă este desprinsă de restul rachetei şi se îndreaptă cu mare viteză către ţinta de pe pământ. Totodată, inamicul poate folosi, în această ultimă fază, o varietate de contramăsuri (traiectorie eliptică, capcane termice şi de radiolocaţie) pentru împiedicarea interceptării eficace a acesteia. Susţinătorii acţiunilor cu caracter defensiv, de interceptare a rachetei pe timpul zborului intermediar şi final, susţin că, întradevăr, este riscant şi dificil de interceptat racheta în ultimele două faze, dar subliniază faptul că, la nivelul actual al tehnologiei, este imposibil de supravegheat un spaţiu relativ mare cu acurateţea necesară şi reacţionat oportun, pentru a face din varianta ofensivă un concept viabil. La aceste limitări tehnologice, ei adaugă că operaţionalizarea acestui concept 223

incumbă un consum exagerat de resurse, pe care le reclamă menţinerea în „stare de operativitate”, 24 de ore din 24, a unui asemenea sistem de supraveghere şi atac. Adevărul se află, ca întotdeauna, undeva la mijloc, ambele concepţii având avantaje şi limite, şi numai un sistem integrat ofensiv/defensiv ar putea să facă faţă cu succes unei asemenea ameninţări. Unele armate (SUA şi Israelul) dezvoltă atât programe defensive cât şi, mai ales, programe ofensive de apărare împotriva rachetelor, care, prin sisteme complexe de supraveghere (spaţiale, aeriene şi terestre) şi atac, în special cu aviaţia, sunt destinate să intercepteze rachetele balistice pe timpul fazei de lansare sau anterior acesteia, pentru următoarele motive: ƒ în primul rând, dificultatea distrugerii rachetei balistice este mult simplificată, întrucât aceasta constituie o „ţintă relativ mare, cu viteză relativ mică”, putând fi neutralizată sau distrusă prin lovirea încărcăturii de luptă, a rezervorului cu combustibil, a motorului rachetă sau sistemului de ghidare; ƒ în al doilea rând, o eficacitate mare în procesul de distrugere a rachetelor în „BPI” uşurează dificultatea sarcinilor puse pe seama sistemului de interceptare în fază terminală şi fac să fie ineficiente măsurile de înşelare pe care inamicul le-a prevăzut să intre în funcţiune în faza terminală a traiectoriei rachetei balistice; ƒ în al treilea rând, distrugerea rachetei balistice, cu toate consecinţele acesteia, are loc deasupra teritoriului inamicului. Pe lângă cele trei concepte privitoare la interceptarea rachetelor balistice, a apărut un nou concept - BLPI4, promovat îndeosebi de armata israeliană, acela de atacare a rachetelor balistice înainte şi după ce au fost lansate, în fapt de atacare a infrastructurii de rachete (facilităţi de producţie, depozitare, alimentare, rampe de lansare fixe etc.), concept aplicat şi de 4

BLPI – Before Lunch Phase Intercept – Interceptarea rachetei balistice înainte de faza de lansare.

224

forţele aeriene ale Coaliţiei Multinaţionale în războaiele din Golf, dar şi de Israel, în aceste zile, în Gaza şi Liban. Operaţionalizarea acestui concept reclamă existenţa unei combinaţii de „surse de intelligence” asigurate de sateliţi, supraveghere aeriană şi cercetarea terestră asigurată de forţele speciale, care să ofere şi să prelucreze informaţiile referitoare la detectarea, identificarea lansarii şi avertizarea unei platforme aeriene care să lovească ţinta. În prezent, dezbaterea în cadrul apărării antirachetă se focalizează asupra tacticii de urmat: Israelul este susţinătorul „BPLI”, în timp ce SUA susţin „BPI”. „BPI” este foarte bună, deoarece, prin această metodă, se distruge racheta în timpul fazei sale de lansare, când aceasta este cel mai vulnerabilă – încărcătura de luptă este ataşată, explozia are loc deasupra teritoriului inamic. Problema pe care o ridică această metodă este necesitatea menţinerii unei supravegheri continue asupra teritoriului inamic, în ideea ca rachetele balistice să fie combătute imediat ce se lansează, de către mai mulţi interceptori. Conceptul „BPLI”, promovat în special de israelieni, mult mai agresiv, extinde distrugerea rachetelor balistice dincolo de faza de lansare, şi anume la toate facilităţile care concură la lansarea cu succes a acestora, respectiv cercetare-producţie, depozitare, alimentare şi lansare. Acesta este preferat de israelieni şi pentru faptul că, din lipsa spaţiului de manevră şi dorinţa evitării distrugerilor pe propriul teritoriu, Israelul are o preferinţă axiomatică pentru ducerea războiului mai curând pe teritoriul inamicului decât pe al său, permiţând decidenţilor militari opţiunea executării unui atac preventiv. În fapt, „BPLI” este mult mai eficient decât „BPI”, deoarece susţinătorii acestui concept, operaţionalizat ca metodă, propun distrugerea în prealabil a infrastructurii de rachete balistice, care reprezintă ţinte uşor de descoperit, îndeobşte cunoscute, fixe, de dimensiuni relativ mari şi, nu în ultimul rând, mai 225

puţine, decât de a încerca să distrugi un număr mult mai mare de ţinte, mici, mobile, care pot fi lansate aleator, ca număr şi loc de lansare. Mai mult decât atât, distrugerea rachetelor inamice la sol, înainte de a fi lansate, are un efect deosebit de benefic asupra populaţiei şi trupelor proprii. Insuccesul Coaliţiei Multinaţionale de a preveni lansările de rachete SCUD sau de a distruge instalaţiile de lansare irakiene în Războiul din Golf a fost pe larg dezbătut în diferite publicaţii străine. Partizanii acţiunilor ofensive susţin că numai introducerea în luptă a unei cantităţi insuficiente de tehnică şi lipsa de determinare în executarea campaniei aeriene au făcut ca acţiunile ofensive să nu îşi atingă obiectivul fixat. Accentul acţiunilor ofensive trebuie deplasat de pe descoperirea, urmărirea şi nimicirea rachetelor după lansare spre lovirea elementelor de infrastructură a rachetelor balistice şi/sau a punctelor critice, identificate în cadrul procesului de pregătire informaţională a câmpului de luptă. Se foloseşte aviaţia de cercetare, de vânătoare-bombardament, precum şi cea de bombardament. Acţiunea de răspuns la lansările de rachete balistice este o problemă de calcul al timpului, în funcţie de distanţă şi viteză. Întârzierea, relativ constantă, între descoperirea rachetei – prin satelit sau prin radarul/senzorul terestru – şi receptarea datelor la punctul de comandă se cumulează cu întârzierea, de valoare variabilă, între luarea deciziei de nimicire şi transmiterea datelor la mijloacele de luptă. Finalitatea constă în lovirea raionului de lansare cu un sistem de arme. Un avion aflat la numai 70-80 km de locul lansării, care zboară cu 900 km/h, ar face 5 min. până în zona unde s-a executat lansarea. Întârzierea cumulată, în circumstanţe optime, este de aproximativ 8-10 min. sau chiar mai mult. În acest timp, echipajul instalaţiei de lansare a rachetelor balistice s-a deplasat în raionul de rezervă şi este probabil bine camuflat. 226

Determinarea cu acurateţe a punctelor de lansare nu rezolvă problema decalajului în timp. Locul de lansare nu este un punct geografic în sine, ci un raion parţial cunoscut, de formă aproximativ eliptică. Chiar dacă avionul ajunge în zona respectivă, descoperirea raionului de dispunere a instalaţiei de lansare este extrem de dificil de realizat prin procedee vizuale, în special noaptea. Pe timpul Războiului din Golf, 80% dintre lansările de rachete SCUD s-au executat noaptea, iar dintre cele 42 observate de avioane, numai 8 instalaţii de lansare au fost localizate vizual şi apoi atacate. Capacitatea de determinare a punctului de lansare cu o mai mare acurateţe şi dezvoltarea unei arme foarte rapide, capabile să folosească această acurateţe înainte de mutarea instalaţiei de lansare, vor juca un rol important în acţiunile ofensive. Metodele de predicţie a deplasării instalaţiei de lansare, desfăşurarea expeditivă a procesului de luare a deciziei şi transmiterea oportună a misiunilor la subordonaţi pot ajuta, dar întârzierea inerentă unei acţiuni de răspuns face ca rezultatele să fie modeste. Mult mai promiţător este potenţialul senzorilor aeropurtaţi - JSTARS5 - sau al avioanelor fără pilot, şi integrarea unei reţele de angajare constituită din aviaţie, artilerie şi rachete antiaeriene, precum şi elicoptere. Aceste soluţii aşteaptă rezolvare atât din punct de vedere tehnic, cât şi doctrinar. Totuşi, nu căutarea instalaţiilor de lansare după executarea lansării reprezintă esenţa acţiunilor ofensive. Dacă se realizează o pregătire informativă corespunzătoare a câmpului de luptă, pot fi identificate punctele critice ale acţiunilor desfăşurate de rachetele balistice, transformate în ţinte şi nimicite. Aceste puncte critice includ nu numai instalaţiile de lansare şi vehiculele de aprovizionare, ci şi reţeaua de drumuri, depozite pentru încărcături şi combustibil şi 5

Joint Surveilance and Target Attack Radar System – Sistem Radar de Supraveghere Aeroterestră şi Atac.

227

alte elemente de infrastructură care asigură mobilitatea esenţială pentru supravieţuirea instalaţiilor de lansare. Această componentă a acţiunilor ofensive este cunoscută ca acţiuni contra-mobilitate şi presupune folosirea muniţiilor convenţionale lansate din aer, a minelor, a senzorilor tereştri şi a forţelor speciale. Pe timpul ducerii luptei, probabilitatea de identificare a tuturor punctelor critice necesare pentru interzicerea lansării de rachete balistice este foarte scăzută. Acţiunile ofensive pun un accent prea mare pe folosirea aviaţiei şi nu iau în considerare contribuţia rachetelor antiaeriene, a armamentului de pe nave şi a elicopterelor. Probabilitatea de a prevedea toate lansările de rachete balistice este foarte mică şi, de aceea, acţiunile ofensive trebuie integrate cu acţiunile antiaeriene şi acţiunile de protecţie a forţelor şi mijloacelor. Aşa cum am arătat, scopul acţiunilor ofensive nu se limitează la distrugerea instalaţiilor de lansare; el este mult mai complex, şi anume, acela de a preveni lansarea rachetelor de către adversar. Aceasta se poate realiza prin următoarele modalităţi: atacul infrastructurii rachetelor balistice (facilităţi de cercetare-producţie, depozitare etc.), atacul reţelei de comunicaţii pentru a limita deplasarea instalaţiilor de lansare şi atacul asupra punctelor critice din punct de vedere al timpului (instalaţii de lansare, vehicule de aprovizionare cu carburanţi sau alte ţinte din cadrul acestora), un ritm sporit al operaţiilor. Acţiunile de succes trebuie să folosească acţiunile ofensive contra-infrastructură, contra-mobililate, împotriva ţintelor critice, precum şi cele de control al ritmului într-o manieră integrată. Integrarea forţelor speciale, informaţiilor, supravegherii şi cercetării, artileriei şi rachetelor antiaeriene, aviaţiei, elicopterelor şi rachetelor terestre cu alte mijloace necesită perfecţionarea relaţiilor de comandă, dezvoltarea unei doctrine comune şi a unor sisteme C4I interoperabile. 228

Conceptul american Ring of Fire sintetizează modul în care poate fi creată o reţea care să abordeze ţinte cu mobilitate mare, cum sunt instalaţiile de lansare a rachetelor balistice. De exemplu, un senzor dintr-o reţea de senzori descoperă şi identifică o instalaţie de lansare. Această informaţie intră întro reţea de distribuţie, controlată de un algoritm prin care fiecărei ţinte îi este repartizată o armă şi misiunile sunt trimise la unităţile de foc. Dacă este nevoie de altă confirmare din partea senzorilor sau dacă nu este armament disponibil, acelaşi algoritm poate direcţiona un alt senzor către aceeaşi ţintă. Algoritmul, ca răspuns la informaţia procurată, realizează cea mai bună repartiţie a armamentului şi senzorilor pentru ţintele luate în calcul. Datele despre ţintă, împreună cu ordinele de acţiune, sunt transmise direct la trăgători, iar operatorii lansează atacul. Algoritmul de repartiţie trebuie să ia în considerare prioritatea ţintei, armamentul disponibil, gradul de identificare al ţintei, probabilitatea de succes, factorii de risc ai tragerii şi situaţia aeriană. Analiştii americani au ajuns la concluzia că folosirea eficientă a conceptului Ring of Fire implică schimbări substanţiale în doctrine, procedeele de comandă şi control, precum şi în tehnologie. Trecerea de la o viziune generală la una bazată pe construirea unor algoritmi de control şi determinarea gradului şi locului interfeţei umane necesită noi niveluri de acţiune întrunită. Dar, pentru ca acţiunile ofensive să fie încununate de succes, aceste schimbări sunt absolut necesare. Aşa cum am arătat, apărarea împotriva rachetelor balistice presupune executarea unor acţiuni cu caracter ofensiv sau defensiv. Pe de-o parte, în cadrul conceptelor doctrinare analizate a reieşit faptul că este considerată acţiune ofensivă distrugerea rachetei în faza de lansare (conform, mai ales, „BPI”), inclusiv 229

imediat după lansare (când este împinsă de accelerator), şi că arma principală în această fază ar fi aviaţia de vânătoarebombardament. Pe de altă parte, există puncte de vedere care delimitează acţiunile ofensive/defensive în cadrul apărării împotriva rachetelor balistice, în funcţie de graniţele naţionale sau limitele dispozitivului de luptă, sau ale a zonei de apărat etc., mergând până la a se considera că, dacă racheta balistică cade pe teritoriul propriu, atunci s-a desfăşurat o acţiune defensivă sau, dimpotrivă, dacă racheta cade pe teritoriul inamicului, s-a desfăşurat o acţiune ofensivă. Ţinând cont de specificitatea acţiunilor ofensive/defensive, de ameninţarea foarte mare pe care o incumbă racheta balistică şi de dificultatea combaterii acesteia, odată lansate, considerăm că: în primul rând, „BPLI” este un concept mai realist şi mai eficient, iar acţiunile asociate acestui concept sunt eminamente ofensive, inclusiv în faza de lansare a rachetei balistice, dar fără a fi lansată (se află, încă, pe rampa de lansare), iar mijloacele întrebuinţate de forţele aeriene sunt, în special, diferitele categorii de aviaţie. În al doilea rând, acţiunile duse împotriva rachetei balistice, din momentul lansării, indiferent de graniţe, limite de dispozitiv sau zonă etc., constituie domeniul exclusiv al acţiunilor defensive, de-a lungul tuturor fazelor traiectoriei balistice, folosindu-se întreaga gamă de arme disponibile, începând cu undele laser lansate din sateliţi sau din avioane (pe traiectoria iniţială şi intermediară) şi terminând cu rachetele „THAAD6” şi „PATRIOT-PAC3” sau „ARROW”. Dar, în ceea ce priveşte acţiunile defensive, mai sunt încă paşi mulţi de făcut, de la clarificarea aspectelor legale (denunţarea Tratatului ABM) până la finalizarea diferitelor programe de înzestrare, asociate la americani cu programul 6

THAAD – Theater High Altitude Air Defense – Apărarea aeriană la mare altitudine a teatrului (de acţiuni militare).

230

general „războiul stelelor” şi realizarea unor concepţii doctrinare specifice şi viabile. BIBLIOGRAFIE Legi, instrucţiuni, regulamente: ATP-33(B) Doctrina aeriană tactică a NATO; ATP-35(A) Doctrina tactică a forţelor terestre NATO; ATP-40(A) Doctrina pentru controlul spaţiului aerian pe timp de criză sau război NATO; *** Joint operations concepts, U.S.A. Department of Defense, November 2003; Joint Pub 3-52 Doctrine for Joint Airspace in the Combat Zone, July 1995; Lucrări de autori străini: Ricky B., Kelly, Centralized control of space: the use of space forces by a Joint Force Commander, Alabama, 1994; Major Wayne, Mann, North American Aerospace Defense Command (NORAD) Air Surveillance Operations, Multimedia presentation, NORAD, 2002.

DEMOCRATIZAREA, INSTRUMENT AL ACŢIUNII EXTERNE A UE. POSIBILE COSTURI ALE PROCESULUI DE DEMOCRATIZARE LA FRONTIERA ESTICĂ A UE Cristina ROMILA The present paper analyses the democratization as a specific tool of EU external actions, being part of what has become known as “europeanisation”. There are briefly presented the main instruments of the democratization process implemented by EU in its relations with third countries. The analysis focuses on the costs that EU promotion of democracy at its Eastern frontier might imply. There have been taken into consideration as possible costs, the impact on relations with Russia, Turkey, evolution of ENP, as well as on the deepening of integration within EU. Democratizarea reprezintă o dimensiune fundamentală pentru politica europeană a vecinătăţii, iar promovarea valorilor şi instituţiilor democratice este parte a acţiunii globale a UE. Ca orice iniţiativă direcţionată către exterior, şi aceasta implică o evaluare a costurilor acceptabile şi potenţial neacceptabile pentru UE. Pentru prima „entitate politică postmodernă” (“first truly post-modern polity”)1, este importantă nu doar adaptarea la noul sistem internaţional post-bipolar, ci şi capacitatea de a-l modela. Dacă ideile pot într-adevăr să influenţeze comportamentul statelor, aşa cum pretinde teoria constructivistă a relaţiilor internaţionale, atunci democratizarea spaţiului său 1 KEISALA KATJA, The European Union as an International Actor: Strengths of the European Civilian Power, Tampere University Press, 2004, http://acta.uta.fi/english/teos.phtml?10704.

231

232

învecinat va fi în beneficiul UE. Acţionând ca o putere civilă, UE oferă un model normativ2 – valorile sale centrale, principiile şi normele (‘soft power’, aşa cum este definită de J. Nye) pentru promovarea stabilităţii şi păcii în vecinătate. Prezenta analiză are în vedere procesul de democratizare şi se centrează asupra costurilor democratizării, ca instrument extern al UE în relaţiile cu statele vecine, inclusiv cu cele de la frontiera sa estică. Înainte de orice, este important să definim criteriile care fundamentează democraţia ca formă de guvernare. Un studiu publicat de Centrul pentru Democraţie, Dezvoltare şi Domnia Legii, al Universităţii Stanford (din SUA)3 prezintă o sinteză a principalelor modele teoretice ale democraţiei. Sunt astfel analizate teoriile structuraliste care, de regulă, relaţionează democraţia cu nivelul de dezvoltare economică; teoriile care se centrează asupra variabilelor istorice (“historical development”) şi care analizează evoluţia relaţiilor dintre actorii dintr-o societate; teoriile instituţionale, care condiţionează democraţia de existenţa unui stat modern; teoriile care se centrează pe modul de interacţiune dintre elitele unui stat (“agency thories”), iniţial acesta fiind conflictual, dar evoluând ulterior, obligat de circumstanţe, către negociere şi posibil, către democratizare. Democratizarea, ca atare, reprezintă un proces care este parte integrantă a altui proces mai larg, şi anume tranziţia. Nu este nici primul şi nici ultimul stadiu al tranziţiei care cuprinde4 liberalizarea, democratizarea, socializarea şi, în final, 2

Ian MANNERS, Normative Power Europe Reconsidered, October 2004, http://www.arena.uio.no/cidel/WorkshopOsloSecurity/Manners.pdf. 3 Eugene MAZO, What Causes Democracy?, Working Papers, Center on Democracy, Development, and The Rule of Law, Stanford Institute on International Relations, nr. 38, 18 februarie, 2005, http://cddrl.stanford.edu. 4 O’DONNEL şi SCHMITTER, Transitions from Authoritarian Rule: Tentative Conclusions About Uncertain Democracies, Baltimore: John Hopkins University Press, 1986, citat în op.cit.

233

consolidarea acestor parcursuri. În ceea ce priveşte democratizarea, înţeleasă ca instrument al acţiunii externe a UE, aceasta este, de regulă, asociată unui model specific organizaţiei europene şi anume, „europenizarea”. Un studiu coordonat de Michael Emerson5 de la CEPS arată că cele două concepte nu sunt, totuşi, identice, democratizarea fiind parte integrantă a europenizării. Au fost identificate trei caracteristici ale europenizării: impunerea unor norme referitoare la democraţie şi respectul drepturilor omului; transformarea treptată a intereselor obiective ale actorilor unei societăţi în cursul unui proces de integrare sporită/apropiere de normele UE; nu în cele din urmă, transformarea valorilor subiective la nivelul întregii societăţi, în cursul aceluiaşi proces. Prin urmare, democratizarea, în general, şi în cazul UE, în mod special, este definită ca un proces care nu produce efecte prin sine însuşi, ci ca parte a unui proces mai larg, denumit „tranziţie”, şi care se referă, în ştiinţele politice, la parcursul evolutiv de la un regim autoritar la unul democratic. În cazul UE, democratizarea, ca parte a „europenizării”, nu se referă în mod special la evoluţia de la o formă de regim politic la alta, cât la un proces de adaptare la normele în baza cărora funcţionează UE şi, cu precădere, la facilitarea cooperării economice între UE şi state terţe. Implicit, criteriul democraţiei funcţionează ca şi condiţionalitate politică pentru cooperarea economică şi oferirea unor avantaje de asistenţă financiară. Modelul european al democratizării este dificil de încadrat în una din „creionările” teoretice expuse mai sus. O analiză simplistă indică evidenţa că modelul european se adaptează teoriilor structuraliste ale democraţiei, prin faptul că se centrează asupra cooperării şi dezvoltării economice6. Însă, 5

Michael EMERSON (edit..), Democratization in the European neighbourhood, CEPS, Bruxelles, 2005. 6 UE este principalul donator de asistenţă financiară pentru dezvoltare din lume. Până în 2010, UE va acoperi două treimi din totalul finanţărilor la

234

acesta reprezintă mai mult decât atât, deoarece UE operează cu norme, valori care funcţionează ca o condiţionalitate politică şi, mai precis, ca un factor transformator de politici şi de comportament al actorilor unei societăţi. Relaţiile UE cu statele de la frontiera sa estică, inclusiv folosirea instrumentului democratizării, urmează, în linii mari, modelul7 aplicat relaţiilor cu statele candidate la integrarea în Uniune. În primul rând, se foloseşte condiţionalitatea politică pentru oferirea de asistenţă financiară; în al doilea rând, se precizează că integrarea/ apropierea de UE reprezintă un act liber de voinţă al statelor terţe; în fine, programele şi instrumentele de cooperare ale UE se bazează pe criteriul diferenţierii, în funcţie de nevoile specifice şi de ritmul propriu al fiecărui stat. nivel mondial Pentru detalii, vezi discursul comisarului european pentru relaţii externe, Benita Ferrrero-Waldner, Human Security and Aid Effectiveness: The EU’s challenges, susţinut la Londra, la conferinţa de la Overseas Development Institute, din 26 octombrie 2006, în care afirmă că până în 2010, UE îşi propune să mărească sprijinul acordat la 0,56 din PNB. 7 În 1993, Consiliul European de la Copenhaga a adus precizări referitoare la relaţia UE cu statele din Europa Centrală şi de Est. Astfel, se prevedea posibilitatea pentru statele asociate de a deveni membre ale UE, dacă doresc acest lucru şi în anumite condiţii. Sunt stabilite trei criterii de integrare în domeniile politic, economic şi al implementării acquis-ului comunitar. În 1994, Consiliul European de la Essen a adoptat o strategie de preaderare care cuprinde patru elemente: dialogul structurat (reuniuni formale în diferite sectoare), acordurile europene, pregătirea extinderii pieţei interne şi asistenţă financiară. Pentru a veni în sprijinul acestor state, UE a creat mai multe instrumente de lucru: Acordul de Aderare şi Parteneriatul de Aderare. Sunt prevăzute toate măsurile pe care trebuie să le adopte statele din Europa Centrală şi de Est pentru preluarea acquis-ului şi o clauză de condiţionalitate politică. În baza parteneriatului, fiecare stat dezvoltă un Program Naţional de Aderare (PNA)7. Alte instrumente de lucru sunt dispozitivul de încadrare, care înlocuieşte dialogul structurat, avizele Comisiei, procedura de monitorizare (finalizată cu un raport anual) şi asistenţa financiară. În ceea ce priveşte Politica Europeană a Vecinătăţii, pot fi identificate următoarele instrumente: documentul de strategie, planurile de acţiune, rapoartele de ţară, noul instrument pentru vecinătate şi parteneriat.

235

Principalele instrumente ale democratizării folosite de UE în relaţiile sale cu statele terţe sunt: multiplele acorduri referitoare la respectarea drepturilor omului (de exemplu, the EU guidelines on Human Rights (din 1998), - Guidelines on Death Penalty, on Human Rights Dialogue, Torture and other cruel, inhuman or degrading treatment or punishment, on Children and Armed Conflict, and the promotion of International Humanitarian Law), Iniţiativa Europeană pentru Democraţie şi Drepturile Omului (the EIDHR)8, Politica Europeană de Vecinătate şi instrumentele financiare aferente, promovarea conceptului de „securitate umană” (“human security”)9. Toate aceste iniţiative dovedesc că UE asociază democratizarea cu promovarea respectului pentru drepturile omului. Cu precădere conceptul de „ecuritate umană” subliniază imperativul moralităţii, principiul general al umanităţii şi valorizării, fără discriminare, a vieţii umane,

8 Funcţionarea internă a UE, ca şi procesul de extindere, se bazează pe principiul democraţiei, aşa cum este stipulat în art. 6, TEU- „UE se fondează pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului pentru drepturile omului şi al libertăţilor fundamentale, precum şi statul de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre” – sau art. 7, care se referă la posibilele sancţiuni împotriva statelor membre care nu respectă aceste principii, şi art. 49, TEU, aplicabil statelor candidate. Tratatul de la Nisa a extins principiile democraţiei şi a drepturilor omului la relaţiile UE cu state terţe. Regulamentele Nr. 975/1999 şi 976/1999 au pus bazele art. 179 şi 308 al TEU, iar Carta Drepturilor Fundamentale a extins aceste principii la toate acţiunile UE, în toate domeniile. 9 Problema principală, din ce în ce mai evidentă la nivelul UE, este aplicabilitatea acestui concept în cadrul PESA şi al gestionării crizelor. „Integrating the human security approach into our crisis management activities would be an important starting point - one idea would be to train all staff who participate in civilian response teams under the EU’s European Security and Defence Policy (ESDP) in human security. This would be a major contribution to bridging the gap between short term humanitarian crisis interventions and long term prevention and development activities.”, Benita FERRERO-WALDNER, op.cit.

236

precum şi imperativul legalităţii sau respectul drepturilor omului10. Totodată, toate programele de asistenţă tehnică şi financiară lansate de către Comunităţile Europene (Tacis, Phare, Cards, Meda) sunt condiţionate de promovarea democraţiei, statului de drept, drepturilor omului. De altfel UE, cheltuieşte aproximativ 100 milioane de euro în aceste direcţii, la care se adaugă şi prevenirea conflictelor.11 Doar în 2004, prin EIDHR au fost finanţate, cu 100 milioane de euro, proiecte în 32 de state12. Un alt instrument folosit de către UE pentru promovarea democraţiei, la fel de important ca cele deja menţionate, este aplicarea de sancţiuni economice. După sfârşitul Războiului Rece, mai mult de 85% din totalul sancţiunilor aplicate la nivel global s-a făcut fie cu participarea UE, fie a SUA.13 Este relevant faptul că, în 2000, statele membre ale UE au fost implicate în 70% din cazurile de sancţiuni aplicate guvernelor neliberale. Politica Europeană a Vecinătăţii (ENP) a fost lansată de către UE în 2003-2004, cu scopul de a evita ca valul de lărgire din primăvara lui 2004, continuat ulterior, să nu creeze noi diviziuni între statele membre şi vecinii lor (inclusiv cei de la frontiera estică), precum şi pentru a răspunde necesităţii de promovare a păcii, democraţiei, stabilităţii şi prosperităţii economice în spaţiile vecine, pentru a preveni ca riscurile aferente existenţei acestor lacune să se răsfrângă asupra UE. În 10

Deşi nu există încă o definiţie adoptată de comun acord de către toate statele membre, totuşi, tendinţa, la nivelul UE, este de a defini securitatea umană ca lipsa constrângerilor asupra individului cauzate de lipsa unei securităţi elementare, ca urmare a nerespectării principiilor generale ale drepturilor omului. 11 http://europa.eu.int/comm/europeaid/projects/eidhr/eidhr_en.htm 12 http://europa.eu.int/comm/external_relations/human_rights/intro/#2. 13 Nikolay MARINOV, Do Sanctions Help Democracy? The US and EU’s record, 1977-2004, CDDRL Working Ppares, nr. 28, 2 noiembrie 2004.

237

ciuda asumării unor obiective atât de ambiţioase, este dificil pentru UE să definească o abordare comună la frontiera sa estică, dată fiind diversitatea profilurilor politice ale statelor din regiune şi a unei geometrii variabile a relaţiilor acestora cu UE, NATO, Rusia.14. UE, în relaţiile sale cu fiecare stat participant la ENP, inclusiv cu cele din Europa de Est şi Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova, Ucraina), a definit mai multe instrumente de cooperare şi asistenţă, precum strategiile comune (“common strategies”), acordurile de parteneriat şi cooperare, programul TACIS15 şi instrumentul european pentru parteneriat şi vecinătate (the European neighborhood and partnership instrument). Principalele instrumente de lucru ale ENP şi, de altfel, principalele promotoare al acţiunii de democratizare, sunt planurile de acţiune, care prevăd anumite domenii de cooperare în baza respectării valorilor comune şi a consolidării dialogului politic. Aceste domenii sunt următoarele: dezvoltarea economică şi socială, comerţ, piaţă internă şi reforme legislative, cooperarea în domeniul justiţiei, libertăţii şi securităţii, cooperarea în domeniul reţelelor de infrastructură, protecţiei mediului, 14 “This part of the EU’s neighborhood, ranging from Belarus to the south Caucasus, is marked by a degree of diversity which makes it difficult to treat it as one strategic entity.”, în Heiner HANGGI, Fred TANNER, Promoting security sector governance in the EU’s neighborhood, Chaillot Paper, no. 80, iulie 2005, ISS EU. 15 Totalul fondurilor alocate în cadrul TACIS, până în acest moment, se ridică la 7 miliarde Euro. Totuşi, programul a fost recent criticat de către oficiali europeni, care au evidenţiat modul ineficient în care a fost implementat. Ei au arătat că în Rusia, din 29 de proiecte demarate şi finanţate prin TACIS, doar 9 au reuşit să-şi îndeplinească obiectivele asumate. Vezi Anthony BROWNE, Gone East: how 7 billion Euros EU cash melted away with the Cold War, The Times, 21 aprilie, 2006

238

politicii sociale16. Referirile la democratizare şi drepturile omului abundă în PCA. În ceea ce priveşte relaţiile cu vecinii estici, ENP a fost criticată că „menajează” relaţiile cu Rusia în defavoarea consolidării relaţiilor cu statele din fostul spaţiu sovietic. Totuşi, nu se poate vorbi despre o poziţie unitară la nivelul UE în această direcţie, deoarece sunt state precum Polonia, Austria care încurajează un tratament preferenţial cu statele din imediata lor vecinătate, în timp ce alte state membre favorizează relaţiile cu Rusia. Cu toate acestea, chestiunea valorilor, ca şi condiţionalitatea politică în cadrul Planurilor de Acţiune, nu lipseşte nici în cazul relaţiilor UE cu Rusia. Astfel, art. 2 din PCA cu Rusia17 subliniază că „respectul pentru principiile democratice şi drepturile omului aşa cum sunt definite cu precădere în Actul Final de la Helsinki şi Carta de la Paris pentru o Nouă Europă, fundamentează politicile interne şi externe ale părţilor...”, iar art.55 se referă la necesitatea ca Rusia să-şi adapteze gradual legislaţia la cea comunitară europeană. Totodată, UE a reacţionat critic, vis-à-vis de Rusia, în repetate rânduri, ca urmare a primului şi a celui de al doilea război din Cecenia (1994-1996 şi 1999-), în chestiunea Kaliningradului (2002), extinderea PCA cu Rusia la cele zece state devenite membre ale UE în 2004, precum şi în timpul alegerilor prezidenţiale din Ucraina, pentru a numi doar cele mai importante luări de poziţie.

16

Pentru o analiză elaborată, vezi Adrian POP, „Proiectul Europa extinsănoua vecinătate”, în România şi Republica Moldova-Între Politica Europeană de Vecinătate şi Perspectiva Extinderii Uniunii Europene, Institutul European din România, Studii de Impact III, studiul nr. 5, 2006. 17 http://europa.eu.int/comm/external_relations/ceeca/pca/pca_russia.pdf

239

Costuri ale procesului de democratizare Prezenta analiză porneşte de la premisa că procesul de democratizare implică importante costuri pentru UE, statele ENP şi chiar pentru statele terţe. Mai întâi, va fi analizat impactul potenţial al procesului de democratizare asupra relaţiilor UE cu Rusia. Mai precis, în ce mod acţiunile UE în vecinătatea sa pot interfera conflictual cu Rusia? UE poate fi percepută ca un competitor şi chiar putere intervenţionistă în spaţiul geografic de interes al Rusiei. Nu trebuie uitat că UE a sprijinit public schimbările politice din Ucraina şi Georgia, diferenţiindu-se de poziţia asumată de Rusia. UE sprijină, totodată, presiunile internaţionale referitoare la retragerea bazelor militare ruse din Moldova şi Georgia. Înainte de a ajunge la o concluzie, este necesară o scurtă prezentare a relaţiilor dintre UE şi Rusia până în acest moment. Astfel, Rusia şi UE au semnat un PCA, care a intrat în vigoare în 1997, şi care a demarat un proces ambiţios de cooperare şi dialog politic, inclusiv în planul relaţiilor internaţionale şi al securităţii internaţionale, cu perspective de a se concretiza într-un parteneriat strategic. La summit-ul Rusia-UE de la Sankt Petersburg, din mai 2003, s-a decis crearea a patru spaţii comune: economic, în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei, în domeniul securităţii externe, precum şi în cel al cercetării şi educaţiei. Din 1991, UE a alocat Rusiei peste 2,6 miliarde de Euro, prin programul TACIS, pentru susţinerea tranziţiei la economia de piaţă şi consolidarea democraţiei şi statului de drept. Rusia este cel mai important furnizor de petrol şi gaze naturale al statelor G8, înregistrând o producţie zilnică de petrol de 9,3 milioane barili, iar de gaz natural de cca. 1,6 miliarde barili18. Rezervele sale de gaz natural sunt cele mai mari din 18

Laurenţiu CONSTANTINIU, Frate, frate, dar…gazu-i pe bani, în Cadran Politic, anul III, nr. 32-33, decembrie 2005-ianuarie 2006, pp. 20-21.

240

lume. În ceea ce priveşte Europa, aproximativ 35% din consumul de gaz natural provine din Rusia. Toate acestea indică faptul că atât Rusia cât şi UE au raţiuni mai degrabă pragmatice în favoarea cooperării, decât în a competiţiei. Totuşi, pe termen lung, nu pot fi ignorate potenţialele costuri pentru UE, în contextul sprijinirii procesului de democratizare în regiune, un posibil cost, cel mai vizibil în acest moment, fiind folosirea, în mod „coercitiv”, de către Rusia a dependenţei economice a UE. În al doilea rând, procesul de democratizare şi cerinţa democratizării conform normelor europene pot avea un impact negativ asupra relaţiilor UE cu Turcia, şi anume amânarea integrării Turciei în UE. UE a deschis negocierile cu Turcia, dar acestea se anunţă a fi un proces dificil, mai ales din cauza alinierii precare a Turciei la criteriile politice, care, cel mai probabil, nu va fi încheiat înainte de 2014. De asemenea, aspiraţia unor state precum Ucraina şi Moldova de a deveni membre ale UE încurajează temerea Turciei că integrarea sa va fi amânată. Mai mult, dacă Ucraina, de exemplu, se integrează înaintea Turciei, atunci integrarea acesteia din urmă va fi pusă sub semnul întrebării, dată fiind capacitatea financiară şi instituţională limitată a UE de a primi noi membri. Excluderea va angrena în Turcia emoţii colective şi mişcări populare îndreptate împotriva imaginii şi intereselor UE. În acest sens, este important de semnalat că Turcia nu a trimis reprezentanţi de rang înalt la summit-ul abordând problema democraţiei şi a democratizării în spaţiul cuprins de la Marea Neagră la statele baltice19, care a avut loc la Vilnius în mai 2006. Având în vedere acest scenariu, nu trebuie ignorat faptul că dependenţa de resursele energetice ale Rusiei va determina UE să sprijine construirea de rute alternative de transport al

resurselor provenind din Caucazul de Sud şi Asia Centrală. Or, este o certitudine că multe dintre acestea vor tranzita Turcia. Prin urmare, poziţia strategică a Turciei va deveni din ce în ce mai importantă pentru Europa. În al treilea rând, procesul de democratizare poate avea un impact negativ chiar asupra aprofundării integrării la nivelul UE. Asistenţa financiară în cadrul ENP, pentru fostul spaţiu sovietic, ajunge la aproximativ 1,5 miliarde Euro anual20, în timp ce Europa a demarat un proces ambiţios de dezvoltare internă (detaliat în agenda de la Lisabona). Există, totodată, riscul ca această situaţie să dea naştere la reacţii naţionale în favoarea unei politici externe izolaţioniste a UE. Contestând politica UE, statele membre se pot replia asupra dezbaterii naţionale în defavoarea celei federale europene. Nu în ultimul rând, unul dintre costurile cele mai mari ar fi eşecul democratizării ca instrument al acţiunii externe a UE, cel puţin aşa cum este promovată actualmente în cadrul ENP. Deoarece ENP nu oferă motivaţii clare, pe termen lung, cum ar fi integrarea în UE, instrumentul democratizării riscă să pară intrusiv, ceea ce ar da naştere la reacţii de opoziţie din partea statelor destinatare.

19

20

Denumirea summit-ului este “Common Neighbourhood: Vilnius Conference 2006”

Vision

for

Common

241

Alte costuri, descrise pe scurt, ar fi următoarele: fragmentarea sau chiar fisurarea deciziei la nivelul politicii externe (pro-UE, anti-UE; pro-Rusia, anti-Rusia) a statelor recent democratizate, dat fiind că forţele politice interne nu au definită o direcţie unitară de acţiune, interacţiunea între acestea fiind încă una conflictuală. Prin urmare, creşte probabilitatea unui conflict civil, prin faptul că într-o democraţie este permisă libertatea de expresie, în cazul acestor state fiind făcute publice puncte de vedere divergente şi aparent ireconciliabile având potenţialul de a angrena masele. Riscul este cu atât mai mare în Andrew RETTMAN, Time for Pause in Enlargement, Top Commission Official Says, 23 February 2006, www.euobserver.com.

242

cazul statelor cu clivaje sociale şi/sau etnice profunde21. De altfel, lipsa culturii democratice face democraţiile „tinere” mult mai vulnerabile, decât democraţiile consolidate sau regimurile autoritare, de a fi implicate într-un conflict22. Un alt cost important este persistenţa conflictelor „îngheţate”. Acestea se pot perpetua şi ca o consecinţă a faptului că liderii statelor care iau parte la conflict vor percepe acţiunile de democratizare ale UE ca o intruziune, şi, prin urmare, vor încerca să abată atenţia populaţiei către un duşman intern sau extern. În ciuda evidenţei unor beneficii de dezvoltare economică, aceştia refuză să facă anumite concesii în favoarea democratizării, pentru a evita ca puterea lor, odată supusă judecăţii electoratului, să se diminueze. În concluzie, democratizarea, ca instrument al acţiunii externe a UE, este de regulă asociată cu promovarea respectului drepturilor omului. Folosind politici financiare, de dezvoltare economică, dar şi dialogul politic, UE condiţionează cooperarea cu state terţe de respectarea democraţiei şi a drepturilor omului. În urma argumentelor folosite, se cuvin a fi făcute câteva recomandări pentru îmbunătăţirea instrumentului democratizării: • ENP ar trebui să ofere statelor participante obiective concrete, pe termen lung, astfel încât acţiunile întreprinse vis-à-vis de acestea să nu fie percepute ca intrusive; • După cum s-a putut observa, asistenţa financiară nu este întotdeauna bine direcţionată, ca în cazul TACIS.

21 Abraham DISKIN, Hanna DISKIN, Reuven Y. HAZAN, Why Democracies Collapse: The Reasons for Democratic Failure and Success, IPSR/RISP, International Political Science Review (2005), Vol. 26, No. 3, 291–309. 22 E. MANSFIELD, J. SNYDER, Democratization and the Danger of War, International Security, 1995, 20: 5-38.

243

Prin urmare, ar trebui dezvoltat un mecanism mai eficient de monitorizare a gestionării fondurilor; • Pentru a evita în viitor diviziunile în cadrul ENP, se recomandă încurajarea cooperării structurate şi în cadrul acestei politici, astfel încât să se permită unor state membre ale UE să trateze preferenţial, folosind cadrul de cooperare instituit de ENP, unii vecini, în funcţie de interesul pe care aceştia îl prezintă din raţiuni de proximitate geografică, legături istorice comune, rapprochement cultural etc. • Nu în cele din urmă, este recomandabil ca UE să încurajeze un concept mai larg al democratizării, care să aibă în vedere acordarea unui sprijin sporit societăţii civile din statele în curs de democratizare. Totuşi, perspectiva asupra democratizării statelor de la frontiera estică a UE trebuie să fie una optimistă. Cu cât regimul politic autoritar care a precedat democratizarea unei ţări a fost mai dur, cu atât reîntoarcerea unei societăţi la această formă de guvernare este mai puţin probabilă. Totodată, cu cât procesul de tranziţie către democraţie este mai dificil, cu atât o democraţie va fi mai stabilă23.

23

Gretchen CASPER, The Benefits of Difficult Transitions, în Democratization, vol.7, nr.3, toamna 2000, citat în Eugene MAZO, “What Causes Democracy?”, Working Papers, Center on Democracy, Development, and The Rule of Law, Stanford Institute on International Relations, nr. 38, 18 februarie, 2005, pe http://cddrl.stanford.edu.

244

Principiul umanismului în contextul armatei moderne PRINCIPIILE MANAGEMENTULUI COMPORTAMENTULUI ORGANIZAŢIONAL MILITAR ÎN CONTEXTUL ACTUAL Col. conf. univ. dr. Stelian PÂNZARU A plea for efficient management cannot ignore the behavior of superiors towards their subordinates which has to develop on the basis of well-founded principles familiar to the all involved parties. Introducere Principiile managementului comportamentului organizaţional pornesc de la înţelegerea esenţei morale a autorităţii. Esenţa morală a unei relaţii de autoritate se instituie între oameni, cel puţin din perspectiva socio-politică, egali în drepturi şi obligaţii, iar din perspectiva filozofiei umanului, la fel de liberi unii faţă de alţii, cu aceleaşi drepturi la existenţa şi la dezvoltarea personalităţii. Cu toate acestea, relaţia de autoritate produce, în mod inevitabil un dezechilibru. Unul, în temeiul profesiunii sale, porunceşte, dă directive, ordine, dispoziţiuni, celălalt execută, se supune. Unul dobândeşte puterea, celălalt, în virtutea puterii primului, îşi îngrădeşte libertatea. Egalitatea originară se rupe, balanţa se dezechilibrează. În faţa acestei situaţii, inevitabile într-un sistem social bazat pe organizare, sistematizare şi ierarhie, tentaţiile sunt mari. Deţinătorul puterii va fi tentat să se considere atotputernic, să folosească discreţionar învestitura sa. Pentru prevenirea acestor situaţii este bine ca principiile deontologiei să fie bine amorsate şi nu numai atât, ele trebuie şi aplicate. 245

Principiul umanismului este, indiscutabil, un principiu universal. El rămâne, însă, fără obiect, dacă nu este raportat la o relaţie umană bazată pe autoritate. Toate mişcările umaniste ale lumii, de la cele antice la cele renascentiste, de la umanismul modern la cel contemporan, au avut ca ţel suprem emanciparea omului de sub autoritatea totalitară, atotcuprinzătoare: fie a stăpânului divin, fie a celui pământean, fie de natura depăşirii domeniului, fie de natura depăşirii entităţilor subiective. În primul caz, lupta s-a dus pe tărâmul emancipării spirituale; în cel de-al doilea, pe tărâmul emancipării sociale sau naţionale. Ţelul a fost întotdeauna acelaşi: libertatea umană. Desigur, teoreticienii umanismului n-au putut să nu observe că libertatea absolută duce la anarhie şi, în ultimă instanţă, la anularea fiinţei umane. Purtătorul autorităţii începe a fi moral în clipa în care-şi consideră supuşii nu mijloace pentru realizarea scopurilor, ci propriu-zis scopuri. Principiul umanismului este unul ordonator, o piatră de temelie pentru orice teorie etică normativă. Aplicat unor domenii distincte ale acţiunii umane, principiul umanismului se materializează în norme morale a căror specificitate este dată de modul particular de constituire şi funcţionare a relaţiilor de autoritate în acele domenii. În numele umanismului, managementul comportamentului organizaţional respinge orientările religioase antiumaniste, antisociale, care anulează capacitatea omului de autorealizare ca fiinţă culturală, a curentelor religioase care promovează suprimarea autorităţii culturale şi fizice, renunţarea la valorile morale universale. În domeniul militar, principiul umanismului este greu de înţeles. Preocupat să-şi înveţe discipolii cum să omoare şi să distrugă cu mare rapiditate şi eficacitate, managerul militar 246

(comandantul) poate fi considerat un antiumanist necesar al societăţii. Cu toate acestea, nicăieri mai mult ca în domeniul militar principiul umanismului nu este mai necesar. El generează norme de mare sensibilitate pentru autoritatea militară, mai ales în condiţiile în care acţiunea militară este una violentă, prin ducerea războiului. Pe de o parte, el cere managerului militar să depună maxime eforturi pentru protecţia subordonaţilor, pentru apărarea vieţii şi integrităţii lor. Pe de altă parte, el cere managerului militar să limiteze distrugerea vieţii şi bunurilor adversarului la nivel minim necesar realizării obiectivelor luptei, să respecte obiceiurile războiului, să protejeze valorile culturale şi viaţa necombatanţilor. Nu în ultimul rând, însăşi lupta armată este de neconceput în afara unui ideal umanist: acela al apărării vieţii, libertăţii, integrităţii şi suveranităţii comunităţii umane în numele căreia se duce lupta. Exemplificările pot continua, asemănător, şi în alte domenii. Esenţial este ca, în exercitarea profesiei lor, purtătorii de autoritate să identifice ei înşişi latura umanistă a actelor puterii şi să contribuie la codificarea unor norme deontologice care să pună în lumină această latură. Principiul altruismului Altruismul se constituie ca valoare morală, dincolo de conotaţiile autorităţii. Adus, însă, în planul autorităţii, altruismul generează un comportament special purtătorului autorităţii, care tinde să refacă dezechilibrul balanţei egalităţii. Procesul de echilibrare se derulează pe câteva trepte semnificative: ƒ prima treaptă pretinde purtătorului autorităţii să recunoască dreptul la fericire al celuilalt. Este prima şi cea mai de jos treaptă a altruismului, fără de care relaţia de autoritate nu trece pragul umanizării. Aceasta, pentru că acceptarea dreptului 247

la fericire a celuilalt determină descoperirea omului de lângă noi, în spatele reţelei ierarhice care ne dă drept de dispoziţie; ƒ a doua treaptă pretinde purtătorului autorităţii să accepte că, în virtutea autorităţii sale, poate contribui la fericirea celuilalt. Este treapta angajării, a stabilirii unei relaţii necesare între autoritatea purtătorului şi fericirea subiectului; ƒ a treia treaptă pretinde purtătorului autorităţii să facă din fericirea celuilalt, propria sa fericire. Este treapta moralităţii depline a actului autorităţii, care angajează plenar purtătorul autorităţii într-o atitudine morală înaltă; ƒ a patra treaptă pretinde purtătorului autorităţii să lupte până la sacrificiul suprem pentru fericirea celuilalt. Este treapta eroismului autentic. Ea este atinsă rar, de personalităţi de excepţie, în situaţii de excepţie. Este atitudinea căpitanului care, în naufragiu, părăseşte ultimul corabia, a comandantului care pleacă la luptă în fruntea oastei, a pilotului care refuză catapultarea dintr-un avion care se prăbuşeşte, pentru salvarea pasagerilor sau a celor peste care se prăbuşeşte, încercând, până în ultima clipă, redresarea, a ziaristului care demască, cu preţul vieţii, acte criminale etc. Desigur, în exercitarea autorităţii nu întotdeauna sunt parcurse toate treptele mai sus menţionate. Uneori purtătorul autorităţii are limite de care nu se poate trece, alteori natura domeniului, precum şi faptele concrete nu impun parcurgerea acestora. Prima etapă este absolut necesară; celelalte stau sub semnul deschiderii purtătorului de autoritate spre un ideal de personalitate morală. Principiul altruismului ne pune nemijlocit în situaţia de a sonda resorturi ale comportamentului1 purtătorului de autoritate generate de punerea faţă în faţă a intereselor proprii şi a intereselor celorlalţi. 1 Privind perspectiva sociologică asupra comportamentului omului faţă de organizaţie, a se studia HOFFMAN, O., Sociologia organizaţiilor, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, pp.131-198.

248

În managementul militar, principiul altruismului este abordat într-o manieră deosebită. Dăruirea de sine a militarului pe câmpul de luptă include sacrificiul suprem ca gest extrem de nobleţe morală. În timp de pace, managerul militar se supune principiului altruismului în dublă ipostază: el îşi pregăteşte unitatea de luptă pentru a fi în măsură să-şi onoreze angajamentul faţă de ţară şi, totodată, prin pregătirea subordonaţilor, îi ajută să se protejeze pe ei înşişi de acţiunile inamicului potenţial. Principiul reciprocităţii Principiul altruismului atrage după sine şi un alt mod de a vedea relaţia dintre purtătorul şi subiectul autorităţii, odată cu acceptarea primei trepte enunţate. Acceptarea dreptului la fericire al celuilalt ne plasează, imaginar, în locul lui, obligându-ne la reflecţia populară „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”. Este expresia care sintetizează principiul reciprocităţii. A accepta să te judeci pe tine însuţi ca şi cum te-ar judeca ceilalţi, a gândi consecinţele actelor tale asupra celorlalţi, ca şi când tu însuţi ai fi în locul lor, precum şi a porunci astfel încât să fii convins că tu însuţi ai accepta poruncile dacă ţi s-ar da ţie, sunt propoziţiile-cheie ale principiului reciprocităţii. Această schimbare imaginativă de rol are un efect benefic asupra măsurii şi naturii actelor de autoritate exercitate de purtător, îndemnând permanent la moderaţie, echilibru, dreaptă judecată, cumpătare etc. În cadrul acestui principiu, angajamentele morale ale purtătorului au, în raport cu principiile anterioare, o conotaţie mult mai apropiată de spiritul umanitarist-pragmatic. Logica „retorsiunii”, care stă la baza acestui principiu, impune managerului să reprime, în comportamentul său, ca purtător de autoritate, tot ce i-ar provoca repulsie, dacă el însuşi ar fi subiectul autorităţii. 249

Registrul normelor morale astfel derivate este deosebit de bogat: el include combaterea minciunii, a înşelătoriei, a nedreptăţii, a mitei, a limbajului2 neadecvat, a amestecului în problemele personale ale celuilalt, a cauzării de prejudicii altora pentru realizarea propriilor interese etc. Aceste norme fac din principiul reciprocităţii unul de foarte mare importanţă în construcţia oricărui cod deontologic3. Pe baza celor prezentate mai sus, acest principiu nu presupune‚ în nici un caz, încălcarea prevederilor regulamentelor militare privind raporturile dintre şefi şi subordonaţi, privind împrumuturile de bani sau valori, ori efectuarea de servicii dezonorante. Principiul autorităţii suficiente şi încrederea în subordonaţi Acest principiul al managementului comportamentului organizaţional rezultă din felul în care purtătorul autorităţii exploatează domeniul definit prin obligaţii, interdicţii şi permisiuni. Invocat, din raţiuni strict pragmatice, îndeosebi de către făuritorii de legi, regulamente, dispoziţiuni, acest principiu este considerat a fi de natură să împiedice, într-un anumit domeniu, excesul de reglementare, ceea ce determină greutate în mişcarea agentului executor, în manifestările iniţiativelor acestuia. Principiul merge însă dincolo de acest pragmatism. Orice domeniu al autorităţii este structurat în raport cu scopurile concrete ale acţiunilor reglementate, iar sancţiunile puse la dispoziţie sunt o reflectare a măsurilor de constrângere necesare, dar niciodată obligatorii. 2 O atenţie deosebită trebuie acordată de managerul comportamentului organizaţional limbajului pe care-l foloseşte. În acest sens, a se studia MARIN, V., Probleme ale pedagogiei şi comunicării în procesul educaţional, Ed. Universităţii „Transilvania”, Braşov, 2001, pp. 38-45. 3 A se studia, spre exemplificare ARADAVOAICE, Ghe., Codul deontologic al comandantului, Ed. Militară, Bucureşti, 2001.

250

Adesea ele sunt formulate la modul posibil: „Şeful poate lua următoarele măsuri…” şi foarte rar la modul obligatoriu: „trebuie să ia următoarele măsuri”. Principiul autorităţii suficiente continuă să acţioneze, de data aceasta, de pe poziţiile deontologiei, pentru a doza, în raport cu libertatea subiecţilor autorităţii, utilizarea conţinutului efectiv al reglementării, ştiut fiind faptul că, cel mai adesea, reglementările nu pot lua în considerare varietatea infinită a tipologiilor umane, fiind preocupate să pună la dispoziţia purtătorilor autorităţii nu numai directive de acţiune, ci şi mijloace de constrângere, iar principiul creează autorităţii tocmai libertatea de a alege împrejurările de utilizare a reglementărilor. Calitatea reglementărilor efectiv antrenate în exercitarea autorităţii este vegheată de „principiul autorităţii suficiente”, care pretinde purtătorului autorităţii ca, în limitele unei eficienţe prescrise, să dea cât mai mare libertate de mişcare subiecţilor, încât aceştia să se simtă în cea mai mare măsură părtaşi la succesul acţiunii. În domeniul militar, acest principiu pretinde managerului să manifeste încredere în subordonaţi, să evite controlul excesiv şi nejustificat, tutelarea, impunerea de soluţii rigide, formalismul excesiv etc. Asemenea norme sunt pe deplin valabile în oricare tip de acţiune socială în care se instituie relaţii de autoritate. Principiul autorităţii adecvate Acest principiu vizează natura reglementărilor utilizate, îndeosebi a celor de sancţionare. Capacitatea purtătorului de autoritate de a aplica acest principiu ţine de măsura în care acesta îşi asumă criterii generale de moralitate4, care să-l împiedice să îşi însuşească 4

De studiat şi WILLIAMS, B., Introducere în etică, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, pp. 80-87.

251

ilegitim o autoritate epistemică sau una deontică. A te afişa ca expert în domenii ale vieţii militare în care nu eşti competent, ca şi a emite ordine în domenii pentru care nu eşti împuternicit, a sancţiona disproporţionat în raport cu natura actelor ilicite, pentru acte inventate, sau diferenţiat în funcţie de criterii subiective, reprezintă încălcări ale principiului autorităţii adecvate. În cazul acestui principiu, orientarea normelor deontologice este una calitativă. Managerul militar care, în virtutea funcţiei sale, dă dispoziţiuni în domenii pentru care nu este abilitat, iar în virtutea dreptului său de a pedepsi indisciplina, utilizează pedepse inadecvate abaterilor subordonaţilor, precum şi cel care, în virtutea aceloraşi drepturi, exploatează munca salariaţilor în scopuri străine lor sau îi sancţionează inadecvat, profesorul care amendează indisciplina cu note slabe la materia predată sunt purtători de autoritate care încalcă principiile autorităţii adecvate. Principiul delegării autorităţii Acest principiu consacră dreptul purtătorului autorităţii de a delega o parte din domeniul acesteia către un terţ, în condiţii logic determinate, punându-se problema exigenţelor morale ale actului delegării. Ele ar fi, în principiu, următoarele: ƒ nu este justificată moral orice delegare de autoritate; ƒ nu este justificată moral delegarea de autoritate în orice împrejurare; ƒ nu este justificată moral delegarea de autoritate către orice persoană. Propoziţiile enunţate mai sus sunt aplicabile în măsura în care domeniul autorităţii este bine definit, ceea ce este de dorit, chiar dacă definirea nu este rodul unei proiecţii structurale instituţionalizate, ci rezultatul convenţiei informale dintre membrii unei colectivităţi sau, pur şi simplu, rezultatul 252

aşteptărilor produse în mediul social, datorate prestigiului profesional sau moral al purtătorului autorităţii. Asumarea responsabilităţii depline pentru actele de autoritate exercitate în structura socială ocupă un loc aparte în cadrul normelor deontologice ale purtătorului de autoritate. Aceasta presupune, deopotrivă, o angajare a propriei persoane, acolo unde şi atunci când cerinţele postului impun cu necesitate acest lucru, şi limitarea delegării autorităţii la situaţiile-limită şi în condiţii de deplină capacitate de exerciţiu a celui către care se face delegarea. Managerul militar care trimite în luptă unitatea sa sub comanda altuia, preotul care deleagă un serviciu religios în parohia sa către altul, ziaristul care se recuză sau refuză o cauză, artistul care refuză un rol, toţi aceştia, dacă acţionează în condiţiile descrise în cele trei propoziţii enunţate mai sus, sunt purtători de autoritate care încalcă exigenţele morale ale autorităţii. Principiile managementului comportamentului organizaţional reprezintă pentru purtătorul militar de autoritate repere permanente de reflexie, atât la nivel individual, cât şi colectiv, atât în calitatea lor de repere de reflecţie morală, cât şi pornind de la înalta capacitate de autoevaluare5 proprie acestuia, în calitate de subiecte provocatoare de autocreaţie în domeniul propriei personalităţi morale. Nimic din ceea ce poate fi apreciat ca provocare la adresa măsurii umanităţii din noi nu trebuie să fie neglijat, iar normele deontologice vin în întâmpinarea unui asemenea tip de provocare. Răspunsul managerului comportamentului organizaţional este unul care trebuie să deschidă spre autoperfecţionare

morală, ca parte inseparabilă a autodesăvârşirii ca personalitate de prim rang în rândul modelelor de personalitate socială autentică. BIBLIOGRAFIE ARĂDĂVOAICE, Ghe., Comandantul (şeful)-profil psihoprofesional, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994. ARĂDĂVOAICE, Ghe., Codul deontologic al comandantului, Ed. Militară, Bucureşti, 2001. HOFFMAN, O., Sociologia organizaţiilor, Ed. Economică, Bucureşti, 2004. JINGA, I., Educaţia şi viaţa cotidiană, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2005. LAZĂR, C., Autoritate şi deontologie, Ed. Licorna, 1999. MARIN, V., Probleme ale pedagogiei şi comunicării în procesul educaţional, Ed. Universităţii ”Transilvania”, Braşov, 2001. WILLIAMS, B., Introducere în etică, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993.

5

Privind autoevaluarea managerului comportamentului organizaţional, a se studia JINGA, I., Educaţia şi viaţa cotidiană, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, pp.102-104, ARĂDĂVOAICE, Ghe., Comandantul (şeful) - profil psiho-profesional, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1994, pp.79-82.

253

254

IMPLICAŢII ETNICO-RELIGIOASE ASUPRA SECURITĂŢII ÎN VECINĂTATEA RĂSĂRITEANĂ A SPAŢIILOR UE ŞI NATO ACS Mihai-Ştefan DINU It is well known that the action of risk’s factors to state security, considered as major entity on the international arena, are taking place at the level of territory, population and identity. On this former level, the identity one might emerge integration, participation or distribution crisis, as the identity is a defining element in the formulation of their interests, being the foundation of their articulation. Such crisis might get a multidimensional aspect, with economic and socio-political implications. The social and economic institutions might be weakened, same time with the existence of external influence owed to the high level of regional and global interconnectivity. All these can provoke different and complex reactions, being directly determined by the civilizational area they are manifesting in.

agresiunea majoră a terorismului internaţional de sorginte extremist- religioasă, structurat în reţele transfrontaliere, împotriva statelor democratice şi a forţelor politice raţionale din statele angajate în procesul democratizării. Tendinţele majore ce guvernează evoluţiile globale în epoca postbipolară creează îngrijorări justificate, generează noi provocări, oferă oportunităţi şi prezintă riscuri la adresa valorilor şi intereselor naţionale. În contextul unei configuraţii complexe a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stări de instabilitate şi conflict, de sărăcie şi frustrare, care generează sau favorizează proliferarea noilor riscuri şi ameninţări. Dintre acestea, unele pot avea un impact major asupra securităţii României (vezi figura 1). La nivel regional, în Europa C entrală, de Est şi de Sud-Est, persistă sau sporesc în intensitate stări de tensiune determinate de vechi dispute de natură etnică sau religioasă, teritoriale sau separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum şi de criminalitatea transfrontalieră.

La nivel global, mediul de securitate continuă să rămână puternic conflictual. Sursele conflictelor se află în domenii precum:accesul la resurse, la mecanismele de distribuţie a acestora şi la pieţe, cât şi în cel al diferenţelor identitare de natură etnică, religioasă, culturală sau ideologică1. În această lume complexă, dinamică şi conflictuală, confruntarea principală se poartă între valori fundamental diferite, între democraţie şi totalitarism, şi este determinată de 1 STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI - România Europeană, România Euro-Atlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă-proiect, Bucureşti, 2006.

255

Figura 1. Tensiuni şi conflicte în Europa

256

Multe conflicte actuale au la bază credinţe, cele mai multe rezultând din ciocnirea aspectelor religio-politice ale comunităţilor aflate în conflict şi asocierea lor cu politicile guvernamentale. Educarea aderenţilor în spiritul urii sau adversităţii faţă de tot ceea ce constituie „lumea exterioară”, în cazul religiilor „militante”, ce practică şi un „prozelitism agresiv”, este un fapt real de necontestat. Adepţii acestor religii pot recurge relativ simplu la violenţa armată pentru a-şi atinge obiectivele politice, culturale şi economice, dar ordinea internă şi internaţională trebuie să se raporteze la lege şi instituţii, la aranjamente, negocieri, compromisuri, pe căi raţionale. Aparţinând dimensiunii culturale a securităţii, factorii religios şi etnic capătă o importanţă majoră în analiza de securitate, spaţiul de manifestare al securităţii culturale situându-se la nivelul interrelaţionării securităţii individuale cu securitatea naţională, în sensul că indivizii sau grupurile substatale, în cazul nostru grupurile etnice sau religioase, pot deveni o problemă de securitate naţională, comportamentul acestora degenerând spre acţiuni teroriste, separatiste, revoluţionare etc. Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Se repetă aproape obsesiv această formulă, ori de câte ori se discută despre religie. Ce înseamnă „religiosul” lui Malraux? Discutăm despre religie sau despre spiritualitate? Sau să privim religia drept un fenomen social integrat în dezvoltarea globală a societăţilor, a cărui influenţă puternică asupra societăţii este legată de conştiinţă şi convingeri umane fundamentale? Cuvântului “religie” îi sunt asociate două etimologii latine: una este cea derivată din verbul „relegere” (a reveni în urmă prin lectură, cuvânt, gândire, a reculege), care sugerează legătura cu trecutul, cu o tradiţie. Religia devine astfel aducerea aminte a unui trecut, actualizare permanentă a acestuia. Cealaltă etimologie provine din „religare” şi are sens de „a lega”, „a fixa”, aşa cum se întâmplă în multe regiuni ale lumii: 257

religia uneşte, construieşte şi fundamentează liantul (coeziunea) social(ă). Coeziune socială care, pe lângă componenţa religioasă, dispune şi de aportul limbii, al tradiţiei istorice şi al ataşamentului de un anumit teritoriu. Rezultă de aici o cultură comună, modele şi norme de comportament unitare. Deşi nu există o definiţie2 universal acceptată a religiei, există organisme internaţionale3 care au încercat să furnizeze cel puţin câteva direcţii ajutătoare în acest sens. 2 Vom reproduce în continuare unele definiţii ale religiei aşa cum apar ele în dicţionare sau în viziunea unor autori şi teologi: 1. The Concise Oxford Dictionary - religia „este recunoaşterea de către om a unei puteri conducătoare supraomeneşti şi în special a unui Dumnezeu personal îndreptăţit a i se da ascultare”. Interpretarea strictă a acestei definiţii ar avea însă drept concluzie nerecunoaşterea religiilor politeiste. 2. În „Webster’s New World Dictionary”, religia este definită ca „orice sistem specific de credinţe şi închinare care implică adesea un anumit cod etic şi o filosofare”. Punctul slab al acestei definiţii este acela că exclude religiile care nu practică închinarea dar surprinde corect două componente importante ale religiei: (1) credinţa şi închinarea într-o/la o zeitate sau zeităţi; (2) comportamentul etic faţă de alte persoane. Aceste componente sunt surprinse şi în Matei 22:36-39 „36. Învăţătorule, care este marea poruncă în Lege?/37.Iar El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău./ 38. Aceasta este marea şi întâia poruncă. /39. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. (Noul Testament, versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, ediţia a doua revizuită şi îmbunătăţită – Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române – Bucureşti – 1995). Karl Marx: „Religia este suspinul individului suprimat, inima unei lumi fără inimă şi sufletul unor situaţii fără suflet. Este opiumul poporului”. Don Swenson defineşte religia în termeni de sacru: „Religia este experienţa individuală şi socială a sacrului care este manifestat în mitologii, ritualuri, ethos şi integrat într-o comunitate sau organizaţie”( Don Swenson: „Society, Spirituality and the Sacred: A Social Scientific Introduction”, Broadview Press – ianuarie 1999) 3 Comentariul general adoptat de Comitetul Drepturilor Omului, la articolul 40, paragraf 4, al ICCPR; Undoc.CCPR/C21/Rev1/ADD4, 27 sept.1993, para.2 (adoptat la 20 iulie 1993).

258

Astfel, în articolul 1A (2) al Convenţiei din 1951 sau al Protocolului din 1967 privind Statutul refugiaţilor, se iau în considerare trei aspecte de bază în ceea ce priveşte religia. Aceste aspecte sunt legate de trei accepţiuni ale religiei: 1. religia ca şi credinţă (aici poate fi inclus şi ateismul) 2. religia ca identitate 3. religia ca mod de viaţă. 1. Religia ca şi credinţă include credinţe teiste, non-teiste şi atee. Astfel, religia este privită ca un set de convingeri (valori) despre divinitate şi viaţa de apoi, cu aspecte legate în principal de destinul spiritual al omenirii. 2. Religia ca şi identitate. Din această perspectivă convingerile teologice au mai puţină greutate, primând, însă, apartenenţa la o comunitate ce împărtăşeşte credinţe, ritualuri, etnicitate, naţionalitate sau origini comune. În acest caz trebuie acordată o atenţie specială relaţiilor pe care aceste grupuri le dezvoltă cu grupuri diferite pentru că, în mod frecvent, pot percepe învăţăturile religioase ale “celorlalţi” ca o ameninţare la propria identitate. 3. Religia ca mod de viaţă. Din acest punct de vedere religia trebuie considerată aspectul vital prin care se face relaţia cu restul lumii. Religia devine o marcă identitară, adeseori exteriorizată prin portul unor obiective vestimentare caracteristice, atitudine repulsivă vizavi de serviciul militar sau jurăminte legate de acesta, practici şi sărbători religioase specifice. Toate aceste semne exterioare particulare pot apărea deviante pentru cei care nu împărtăşesc aceeaşi religie, dar pentru membrii comunităţii, de cele mai multe ori, reprezintă nucleul doctrinar al religiei lor. Etnia, limba, obiceiurile culturale, fiecare în parte sau în combinaţie, pot servi ca marcă a identităţii. Astfel, un grup poate considera că are autorizaţia divină, prin religie, să declare superioritatea limbii sau tradiţiilor sale culturale în dauna altora. 259

Trebuie precizat, din start, că nu există religie în general, ci religii concrete, determinate, manifestate într-un anumit timp istoric, într-un anume cadru spaţial, socio-uman, diferit de la un popor la altul, de la o etnie la alta. Poate, tocmai de aceea, este greu să dăm o definiţie a religiei, aceasta având în evoluţia sa istorică sensuri diferite, după faptele semnificative din viaţa societăţii. Religia poate însemna principii morale, rituri, dar şi modul de a gândi şi a trăi sacrul, propriu unui grup, conform identităţii sale culturale. Pentru a avea imaginea de ansamblu, cât mai clară asupra celor enunţate mai devreme, readuc în atenţie reprezentarea grafică a tensiunilor şi conflictelor din Europa (figura 1). Dacă vom face translaţia acestor reprezentări de pe harta politică pe o hartă reprezentând ariile de extindere ale principalelor religii şi confesiuni de pe continent, vom obţine următoarea imagine:

Figura 2. Harta principalelor religii în Europa Dacă luăm în calcul ultimele decenii, putem observa cu uşurinţă o creştere a influenţei religiei asupra politicii în multe 260

regiuni de pe glob. Convingerea conform căreia dezvoltarea şi răspândirea urbanizării, educaţiei, dezvoltării economice, a gândirii ştiinţifice şi mobilităţii sociale ar diminua poziţia socio-politică a religiei nu a fost valabilă. Prăbuşirea ideologiei comuniste în societăţile industriale din Europa şi din Asia Centrală a favorizat renaşterea mişcărilor religioase. Spaţiul sacru ocupat decenii de-a rândul de Liderul Suprem şi de Partidul-Stat tinde să fie cucerit, mai cu seamă în Asia Centrală, de Allah. Şi în statele europene postcomuniste, bisericile dominante şi sectele caută să „decupeze” spaţii importante din sacru. Credinţele religioase pot lua forme politice, prin sprijinul puternic pe care îl aduc etnicităţii şi prin asocierea lor cu valori transcendentale, prin care societatea ar căpăta o direcţie, coeziune, virtute şi stabilitate. Folosirea valorilor religioase poate duce însă la manifestări cu caracter fundamentalist, la stabilirea unor strategii prin care credincioşii tind să-şi conserve identitatea ca grup sau popor, în faţa unui real sau presupus atac al celor care aparent îi ameninţă. Uneori, asemenea atitudini defensive se pot transforma în acţiuni politice ofensive care duc la alterarea mediului social, politic şi chiar a celui economic. Trebuie subliniat, în analiza noastră, rolul foarte important pe care îl poate avea religia asupra stabilităţii statelor şi a relaţiilor internaţionale în ceea ce priveşte instituţiile, practica vieţii politice, dar şi rolul Bisericii (şi aici includem, se înţelege, toate religiile, confesiunile, cultele religioase), pentru că, asemenea religiei, Bisericile pot deveni instrumente ale mişcărilor naţionaliste, prin intermediul „bisericilor naţionale” sau „bisericilor patriei”, propagându-se politici revizioniste, deformându-se politica creştină, deturnându-i spiritul umanitar în organizaţii ecleziastice naţionaliste cu caracter mesianic, şi prin naţionalismul de dreapta şi stânga, care militează pentru apărarea „neamului”, „a altarului sfânt al patriei”, înfăţişând o viziune sacralizată exclusivist-ortodoxă a Istoriei. 261

Din consultarea hărţii se mai poate observa că principalele puncte asociate riscurilor şi ameninţărilor ce pot avea ca sursă factori etnici şi religiosi se găsesc în vecinătatea estică a spaţiului european şi euro-atlantic. Este vorba de conflictele din jurul Osetiei, Cecenia, la care se adaugă, cu o gravitate covârşitoare, dată mai ales de durata în timp, dar şi de numărul victimelor, conflictul israeliano-palestinian şi situaţia extrem de complexă a Irakului, unde conflictul a căpatat nuanţe diverse, nefiind numai unul al forţelor democratice contra forţelor insurgente islamiste, dar şi unul intern, între facţiunile shiite şi cele sunnite de pe teritoriul Irakului şi nu numai. În fiecare dintre aceste conflicte sunt implicate aspecte identitare, culturale, etnico-religioase, ceea ce ne îndeamnă să facem, în continuarea expunerii noastre, câteva precizări teoretice asupra acestora, pentru că, dintotdeauna, individul uman s-a grupat după diferite tipuri de identitate, fiind tentat, odată cu dezvoltatea societăţii, să adere la o gamă identitară variată, de la afilieri familiale la cele etnice sau religioase. Astfel, trebuie făcută o primă distincţie, între aceste forme de identitate. Vom distinge, în acest mod, între forme de identitate moştenită şi forme de identitate acumulată4. Religia poate fi la fel de bine considerată o formă moştenită de identitate, dar şi una acumulată. Datorită caracterului lor 4

Identitatea moştenită cuprinde elemente relaţionate prin naştere, legături de familie, pământ de baştină, elemente privite în general drept aspecte intrinseci ale identităţii. Datorită legăturilor create prin naştere, putem afirma că etnia este o formă moştenită de identitate, relaţionată aspectelor de limbă şi loc de naştere, aspecte ce au într-o mare măsură un caracter ineluctabil. Identitatea acumulată, pe de altă parte, este un aspect relaţionat, în general, factorului comunitar, apartenenţei la anumite organizaţii. Poate fi vorba de organizaţii religioase, politice, educaţionale etc. În toate aceste cazuri, este vorba de o formă adoptată, construită progresiv, de identitate. Construirea acestei forme de identitate se poate dovedi deseori o provocare, din moment ce poate îngloba formele moştenite de identitate.

262

universal, creştinătatea şi comunitatea islamică umma pot fi considerate ca generatoare ale unei identităţi acumulate, exceptând cazurile în care convertirea populaţiilor a avut loc prin suprapunerea peste credinţe locale ”pagane”, care sunt expresia unor identităţi locale puternic afirmate. Aşa cum afirmam ceva mai devreme, tendinţa indivizilor de a se coaliza în jurul diverselor forme de identitate este frecventă de-a lungul istoriei. Totuşi, evoluţia conştiinţei etnice, procesele de formare a identităţilor naţionale, crearea statelornaţiune pe baza identităţilor naţionale şi dezvoltarea unei ordini internaţionale pe baza statului–naţiune suveran, ca actor major în arena globală, a dus la dezvoltarea unei dinamici specifice. Pe fondul experienţei revoluţiei franceze şi al dominaţiei imperiale în Europa,al intereselor burgheziei din secolul al XIX-lea, al identificării rădăcinilor identitare şi al noilor teorii ştiinţifice legate de rase, era normal ca grupurile sau comunităţile etnice să fie privite drept unităţi naturale, legitime ale statului–naţiune. Prin urmare, conceptul de etnic este politizată (căpătând forma naţionalismului), dezvoltându-se, totodată, conceptul de cetăţenie, ca tip convergent al formelor de identitate menţionate anterior. Europa devine terenul unei adevărate curse pentru legitimitate în secolele XIX şi XX, cursă dusă între istoricele state multietnice şi grupurile etnice apărute ca urmare a conştientizării politice, dar neavând un teritoriu propriu. Căderea Imperiului Otoman, unirea statelor mici în statenaţiune pe criterii, evident, etnice (aşa cum a fost cazul Italiei şi Germaniei), fragmentarea Imperiului Austro-Ungar, sunt rezultate ale acestui proces. Prăbuşirea Uniunii Sovietice poate fi considerată drept un punct culminant întârziat al acestei evoluţii istorice iniţiate la începutul secolului XX, iar cazul Iugoslaviei şi Cehoslovaciei – urmare firească a acestui “cutremur” etnico-naţional. Unele state multinaţionale şi multietnice, dar dispunând de o coerenţă teritorială şi o 263

experienţă solidă ca state (Spania, Marea Britanie), au supravieţuit acestor “cutremure”. Aspectele s-au acutizat însă, ocazional, odată cu afirmarea zgomotoasă a unor curente ce susţineau construcţii pe care le-am putea numi de tip “superetnic” ce doreau să înglobeze un număr deloc redus de statenaţiune şi grupuri etnice locale sub titulaturi gen “pan-slavism” sau “pan-germanism”5. Legat de aspectul religios şi cum a relaţionat acesta cu dinamica acestor noi forţe, în special cu dezvoltarea conştiinţei etnice şi politicile naţionale, trebuie menţionat că fenomenul religios a înregistrat o retragere în faţa forţei dezintegratoare a naţionalismului etnic. Procesul a fost favorizat şi de retragerea din faţa proceselor politice seculare, către planuri locale sau regionale, unde de multe ori a servit ca marcă a etniei în diverse conflicte etnice. Au existat astfel de situaţii în istoria recentă a omenirii, când relaţia dintre etnic şi religios a fost atât de inextricabilă, încât cuvintele psalmistului biblic păreau actuale: “Căci toţi dumnezeii popoarelor sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile” (Ps. 96:5). Evidenţa este mult mai complexă în zone în care o expeienţă istorică şi o religie comune au adus oamenii mai aproape, tensiunile etnice persistând, totuşi. Este cazul dintre vorbitorii de flamandă şi cei de franceză din Belgia, al slavilor de sud vorbitori de sârbo-croată (un caz clasic în care afilierea religioasă, ca marcă a experienţelor istorice diferite, ocazional antagonice, s-a constituit într-o caracteristică de identitate moştenită6). Evident, exemplele relaţiei dintre etnie şi religie sunt numeroase, dar, ca regulă comună în cazul în care etnicul şi religia sunt relaţionate, ele se pot influenţa reciproc într-o măsură extrem de semnificativă. O astfel de influenţă poate 5

Alfred Cobban, The Nation State and National Self-Determination, London, Collins, 1969, p.93 6 Tony Barber, "What makes the Serbs the way they are", Independent on Sunday, 9 May 1993, p.10.

264

pune în pericol valorile religioase universale. Atunci când în interiorul unui stat există puternice legături etnice şi religioase, în cazul unei ameninţări la adresa identităţii sale (manifestări ale imperialismului, comunismului sau chiar ale unei pieţe libere, necentralizate), religia poate fortifica naţiunea, asumându-şi rol de adăpost sau apărător. Identitatea etnică a grupurilor aflate în afara naţiunii-mamă, deci şi în afara teritoriului de provenienţă originară, depinde în mod major de contactele continue şi frecvente cu patria-mamă. Dar, în timp, e posibil ca din cauza distanţelor mari, vechile afiliaţii culturale, de familie, culturale să sufere o atrofiere semnificativă (aşa cum se întâmplă în momentul actual în ţări occidentale precum Marea Britanie, Franţa şi Germania7). Astfel, realitatea va fi din ce în ce mai puţin reflectată de către identităţi etnico-culturale diferite în aceste spaţii, pe măsură ce procese de asimilare sau integrare au loc, iar tendinţa economiei contemporane de a încuraja dispersia comunităţilor tradiţionale va accelera acest fenomen8. Altfel spus, ceea ce poate fi considerată şi concluzia principală, trebuie avut în vedere faptul că diferenţele entice între diferite grupuri (aşa cum sunt reflectate de limbă, cultură şi experienţa istorică) vor deveni mai puţin semnificative, în timp ce distincţiile religioase vor rămâne intacte, ceea ce ne îndeamnă la o cercetare susţinută a acestor aspecte.

7

vezi de acelaşi autor „Direcţii iniţiale de abordare a cercetării privind influenţele religiilor asupra securităţii ăn contextul extinderii Uniunii Europene”, în volumul Implicaţii ale religiilor asupra securităţii în contextul extinderii UE”, Ed. UNAp, Bucureşti, 2006, p. 104. 8 Vaughan Robinson, "Boom and Gloom: The Success and Failure of South Asians in Britain", in Colin Clarke, Ceri Peach & Steven Vertovec, South Asians Overseas: Migration and Ethnicity, Cambridge Univ. Press, 1990, pp.275-294.

265

FRONTIERA LINGVISTICĂ ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ Lect. univ. dr. Ecaterina CĂPĂŢÂNĂ In the modern times, the border has been a subject of debate for both academics and politicians. This has encountered different approaches, the political boarder being mostly discusses. In the complex process that is in progress today under the impact of globalization, the economic and cultural borders, and implicitly, the linguistic ones are taken into account. This article quantifies the European integration and the problem of linguistic frontier. Fenomenul frontierei a constituit un subiect de reflecţie pentru numeroşi oameni de ştiinţă, aparţinând unui spectru extrem de larg şi diversificat. Această realitate complexă a vieţii sociale şi politice a fost cercetată şi analizată de filosofi1, sociologi2, politologi şi geopoliticieni3. Deşi realitatea pe care oamenii o denumesc frontieră (englezii spun border, francezii – frontiere, ruşii – graniţă) rămâne unică din perspectivă ontică, modul cum e percepută de oameni este diferit. Cel mai adesea, avem de-a face cu reprezentarea politică a frontierei. Aceasta delimitează spaţiile geografice, pe care statele şi popoarele şi le recunosc reciproc ca aparţinându-le. Nu se poate vorbi de existenţa unui stat dacă nu îi sunt recunoscute frontierele politice. Din antichitate şi până în zilele noastre, miza războaielor a fost trasarea sau retrasarea 1 A se vedea Lucian BLAGA, Orizont şi stil, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, Constantin NOICA, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996. 2 Ilie BĂDESCU, Tratat de geopolitică, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2004. 3 Alexandr DUGHIN, Geopolitika, Moscova, 1997.

266

frontierelor, acele limite care despărţeau popoarele şi statele unele de altele. De menţionat că, în fapt, frontierele nu separă doar entităţi politice, ci şi religioase, economice, ideologice sau arealuri de civilizaţie şi cultură4. Percepţia pe care o au oamenii asupra acestor realităţi este diferită şi mediată de credinţe, cultură sau ideologii. Reprezentările pe care aceştia şi le-au construit sunt deosebit de variate. Ele s-au cristalizat la nivel academic în teorii şi doctrine, iar la nivelul opiniei publice în mentalităţi şi chiar în mitologii puternic înrădăcinate în conştiinţa colectivă. Prin urmare, sensul pe care oamenii l-au acordat frontierei nu a fost acelaşi de la o epocă la alta. Nicolae Iorga a sesizat acest lucru şi aprecia că „Hotarul a avut un sens deosebit de la o vreme la alta, şi odinioară semnul hotarului era mult mai natural, mult mai legat de geografie, mult mai în concordanţă cu nevoile oamenilor decât hotarul acesta artificial şi crud, pentru care şi în jurul căruia se duc atâtea lupte”5. Caracterul istoric al sensului conferit limitei care desparte oameni şi popoare era sesizat şi de filosoful Constantin Noica: „Hotarul dintre oameni, dintre petice de pămînt şi dintre ţări - iată poate istoria oamenilor şi a omului”6. Meritoriu este faptul că filozoful român făcea distincţie între reprezentarea/percepţia populară a frontierei şi cea academică. În expresia populară, frontiera/hotarul este substituit cu răzorul, acolo unde „după concepţia poporului nostru stă dracul…Acolo nu-i nimeni, nu e pământul nimănui, şi poate sta şi el, fără să ne mai supere, în aparenţă. Dar ce problemă răzoarele, haturile acestea! Pentru o călcare de răzor se făcea moarte de om”7.

Se pune întrebarea de ce există, în timp şi spaţiu, atâtea reprezentări ale acestei realităţi şi, prin urmare, percepţii multiple asupra frontierei, de ce frontiera politică dintre state a fost cea mai vizibilă, cea mai negociată în mediul politicodiplomatic şi, de-a lungul timpului, cea mai revendicată, încălcată, apărată. Această multitudine de reprezentări şi percepţii ale frontierei conduce la o mai bună înţelegere sau la confuzie şi erori? Deşi răspunsul poate fi ambivalent, credem că o reprezentare multidimensională conduce la o bună înţelegere a ceea ce este astăzi frontiera în lumea contemporană. Observăm că, astăzi, datorită proceselor de globalizare şi regionalizare, din spaţiul politic, problema frontierei tinde să capete reprezentări diferite, care nu se pot clarifica doar printr-o abordare geografică. Astăzi se vorbeşte tot mai mult de frontiera- proces, care are, la rîndul ei, o interpretare multiplă, iar nuanţele se cer obligatoriu utilizate8. O bună înţelegere a rolului şi locului frontierei politice în lumea contemporană presupune extinderea analizei la frontiera economică, culturală, religioasă şi, de ce nu, lingvistică. Acest fapt se resimte mai acut pe continentul european, unde a început un proces de reaşezare a frontierei în paradigme şi perspective pe care civilizaţia occidentală nu le-a cunoscut până acum. Integrarea europeană presupune extinderea limitelor civilizaţiei occidentale în spaţii diferite ca limbă şi cultură. Acest lucru impune o analiză foarte serioasă asupra impactului pe care îl are în mentalul colectiv această translaţie de graniţă politică. Patrick Seriot observa o relaţie indubitabilă între limba unui popor şi existenţa frontierelor sale lingvistice, dar se întreba dacă această relaţie este întotdeauna biunivocă9 şi

4

Mircea MALIŢA, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XX, Editura Nemira, 2001. 5 Nicolae IORGA, Hotare şi spaţii naţionale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 23-25. 6 Constantin NOICA, op. cit., pp. 2o3-204. 7 Ibidem, p. 204.

267

8

Ilie BĂDESCU, op., cit., p. 229. Patrick SERIOT, Le langue, le pouvoir et le corps în P. Seriot &A. Tabouriet-Keller (ed.) , Le discours sur la langue sous les pouvoirs autoritaires, Cahiers de l’ILSL, no 17, 2004, (Univ. De Lausanne), pp. 248-251.

9

268

constata că această relaţie este de acest gen doar în cazul construcţiilor statale de tip naţiune. Graniţele lingvistice în cazul popoarelor din fosta URSS nu au fost niciodată egale cu cele administrative împuse de conducerea imperială de la Moscova. Intenţia liderilor de la Kremlin de a crea un popor sovietic a eşuat tocmai datorită faptului că popoarele nonslave, şi nu numai, au perceput impunerea limbii ruse ca limbă oficială a „poporului sovietic” drept un vector de manifestare a imperialismului rus10. De altfel, este de notorietate faptul că implozia imperiului sovietic a fost determinată şi de pierderea „bătăliei lingvistice” de către liderii comunişti de la Kremlin. Helene Carrere d’Encausse observa că primul efect al glasnost-ului gorbaciovian a fost acela că „întreaga zonă periferică a Imperiului se lansează cu toată forţa în bătălia lingvistică”11. În fapt, între anii 1985-1990 a avut loc o adevărată revoluţie lingvistică cu efecte politice mortale asupra frontierelor fostului imperiu sovietic. Mai întîi anumite frontiere sovietice au căpătat o anumită porozitate lingvistică, popoare separate se vor apropia. Reîntorşi la scrierea latină, moldovenii au revenit în sânul comunităţii lingvistice româneşti. De amintit faptul că, la 24 iunie 1990, românii de o parte şi de alta a Prutului, despărţiţi de o frontieră politică, au organizat o zi a „Frontierelor deschise” pentru a marca a 50-a aniversare a anexării Basarabiei şi Nordului Bucovinei la URSS. Pentru demararea procesului de „decolonizare” a vieţii sociale, culturale şi politice, majoritatea statelor ex-sovietice a mers pe calea naţionalizării acesteia după modelul statului10 A se vedea şi Patrick SERIOT, Pourquoi la langue russe est-elle grande? , in Essais sur le discours soviétique, no. 4, 1984 (Univ. de Grenoble-III), pp. 57-92. 11 Helene CARRERE d’ENCAUSSE, Triumful Naţiunilor sau sfîrşitul imperiului sovietic, traducere de Sofia L. Oprescu, Editura REMEMBER, 1993, pp.156-157.

269

naţiune, plasînd în centrul proiectului de construcţie statală naţiunea titulară şi promovînd limba şi cultura sa în calitate de simboluri ale identităţii naţionale. Politica lingvistică a servit ca instrument de bază pentru constituirea identităţilor naţionale non-ruse în procesul de construcţie a statelor ex-sovietice şi de afirmare a noilor frontiere politice pe ruinele fostului imperiu sovietic. Înteresant este de menţionat şi faptul că această „revoluţie lingvistică” începută în anii glasnost-ului şi ai perestroicii nu sa epuizat odată cu dispariţia URSS şi apariţia noilor entităţi statale. Aceasta a condus la apariţia unor focare de criză pe teritoriul noilor state, tocmai prin contestarea graniţelor politice de către minorităţile ruse sau rusofone. Astfel, în Republica Moldva, în pofida politicii lingvistice de compromis, adoptate de autorităţile moldave şi de încercarea acestora de a pune bazele funcţionării unui stat de drept, în conformitate cu standardele internaţionale, problemele de natură etnolingvistică au servit ca motiv pentru declanşarea unui dublu proces secesionist, în estul şi în sudul republicii, proces care a culminat cu declanşarea unui conflict armat pe malul stîng al Nistrului. Opinia conform căreia „la baza conflictului din Transnistria s-ar afla disensiuni etnice, nerespectarea drepturilor minorităţilor etnice şi lingvistice” a fost contestată de legislativul moldav, care şi-a exprimat convingerea că aceste „pseudoprobleme interne” vin să justifice „un atentat la suveranitatea şi integritatea Republicii Moldova”.12 Această problemă este una importantă în evoluţia arhitecturii frontierelor politice de pe continentul european. Republica Moldova îşi anunţă din ce în ce mai ferm aspiraţia de a se 12

Declaraţia Parlamentului Republicii Moldova cu privire la statutul juridic al persoanelor aparţinînd minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase în contextul conflictului armat din raioanele din partea stîngă a Nistrului, în Monitor, n°5, 1992, pp. 18-22.

270

integra în structurile europene.13 Fenomenul nu a fost unicat pentru acest spaţiu de suveranitate politică apărut după încheierea războiului rece, deoarece s-a mai semnalat şi pe alte arii geografice ale fostului imperiu sovietic - criza din NagornoKarabah este un exemplu edificator - sau din cel al fostei Iugoslavii. Sînt doar cîteva din consideraţiile care ne arată că, astăzi, sub impactul dublului proces globalizare vs regionalizare problema frontierei politice este una de mare interes. Frontiera lingvistică este cea care a dat, cel puţin în Europa, consistenţă matricei identitare şi frontierei politice a statului. Pe continentul european, popoarele care timp de secole şi-au construit identitatea politică şi pe o frontieră lingvistică trăiesc astăzi o frenezie a integrării. Extinderea frontierei politice a UE este un proces care ţine în esenţă de o dublă decizie politică a integratorului şi a integratului, dar nu este suficient. Matricea identitară a noii construcţii politice se va putea construi fără să se ia în calcul şi problema frontierei lingvistice? Dacă da, care va fi aceasta? Cea dată de limba engleză sau franceză? Nu poate apărea o situaţie de rivalitate între aceste două frontiere lingvistice? Engleza americană a devenit, încă din a doua jumătate a secolului trecut, un vector important al procesului de globalizare, încât nu puţini sunt aceia, mai ales din spaţiul francez, care vorbesc de un “neoimperialism lingvistic— made in SUA14. O asemenea situaţie se găseşte şi la nivelul continentului european. O statistică realizată în primăvara anului 200515 în statele membre ale Uniunii Europene şi în cele în curs de aderare (România şi Bulgaria) sau candidate (Turcia şi Croaţia)

arată că limba maternă a majorităţii cetăţenilor UE este limba oficială a ţării lor, dar în majoritatea acestor state se vorbeşte şi o altă limbă, care nu este una a minorităţilor aparţinând aceluiaşi stat. Engleza este cea mai vorbită limbă la nivelul continentului european. Potrivit eurobarometrului menţionat anterior, în 16 state europene cetăţenii acestora au declarat că este prima limbă străină vorbită. Slovacia este singura ţară în care engleza nu este menţionată între cele mai vorbite trei limbi străine, aceasta clasându-se abia pe locul al patrulea.16 Franceza este cea mai cunoscută limbă, în afară de limba maternă, în Marea Britanie şi Luxemburg, iar germana în Cehia şi Ungaria. Sunt doar câteva argumente care arată că, prin intermediul limbii, pot apărea situaţii în care rivalitatea de interes şi putere dintre doi sau mai mulţi actori se poate materializa şi prin perceperea chiar şi eronată a unei dominaţii lingvistice. Se poate aprecia, totuşi, că dominanţa lingvistică în sine poate să nu însemne nimic, dacă limba nu este folosită ca vector de transport la “ţintă” al unor interese politice, economice etc. Prin limbă se poate netezi “calea” spre realizarea scopurilor politice sau economice într-un spaţiu. Analistul Robert de Beaugrande consideră că, prin intermediul limbii, actorii cu interese într-un anume spaţiu pot “construi” o altă realitate, care să le fie convenabilă, dar care să şi convingă adversarii/partenerii asupra justeţei/legitimităţii acţiunii lor.17 Această aserţiune este valabilă doar pentru construcţia statală de tip natiune, ceea ce nu este cazul UE. Şi aici este foarte importantă decizia politică prin care se va legifera recunoaşterea unei limbi şi de a-i da statut oficial, însă “o limbă oficială nu se impune doar prin 16

13

Oleg SEREBRIAN , Francofonie, rusofilie, egofobie, Politosfera, Chişinău, Cartier, 2001, p. 215. 14 Olivier MILHAUD, op., cit., în loc., cit. 15 Babilonie sau bogăţie lingvistică europeană ? în Balcanii şi Europa, nr. 58-59, 2005, p. 27.

271

Ibidem. Robert de BEAUGRANDE, Cognition, Communication Translation, Instruction, The Geopolitics of Discourse, în Robert de Beaugrande, Abdulla Shunnaq, and Mohammed Heliel (eds.) Language, Discourse, and Translation in the West and the Middle East (with). Amsterdam: Benjamins, 1994, 1-22. 17

272

forţa sa intrinsecă. Politica este cea care îi dă limitele sale geografice şi demografice, aceste frontiere tranşate pe care frontierele politice le fac puţin cîte puţin să existe.”18 Dar această altă realitate trebuie să fie atractivă şi folositoare în acelaşi timp pentru actorul care se “lasă” dominat. Credem că acei analişti care apreciază că “valorile democraţiei şi liberalismului s-au impus în toată lumea “ ca urmare a “puterii de seducţie a limbii engleze” exagerează.19 Dacă astăzi cele mai multe lucrări consacrate fenomenului militar contemporan, în general, şi revoluţiei în afaceri militare în particular, ca să luăm doar un exemplu, s-au impus în peisajul publicistic din ultimii ani, nu se datorează “imperialismului lingvistic” englez, ci mai degrabă nivelului atins de cercetarea în acest domeniu în SUA, care este liderul militar de necontestat, atât din punct de vedere al tehnologiei, cât şi al strategiei şi al acţiunii militare. Problema se pune, într-adevăr, în termeni de geopolitică, în măsura în care limba engleză ar deveni vector de deznaţionalizare şi înlocuire a limbilor materne în unele spaţii. Se poate vorbi de existenţa unei rivalităţi dintre actori pe probleme ale limbii doar în istoria confruntării dintre marile puteri coloniale, cînd una substituia pe alta într-o colonie. Francezii au impus limba lor în dauna celei germane, în momentul în care, după Primul Război Mondial, au luat în administrare teritorii care aparţinuseră imperiului colonial german. Lucruri asemănătoare întâlnim în Asia Centrală în secolul al XIX-lea, cînd imperiul ţarist a substituit imperiul otomanilor. Astăzi, procesul pare să aibă mai ales aspecte de

dezvoltare naturală, şi nu de politică globală impusă. Continentul european are o conştiinţă culturală comună care poate să dea consistenţă şi armonie existenţială frontierelor lingvistice. Frontiera lingvistică şi naţionalitatea, care au dat strălucire Europei în secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a celui următor, şi-au pierdut astăzi - aşa cum afirma, cu decenii în urmă, Jose Ortega y Gasset - forţa de a impulsiona şi de a proiecta în viitor20. Frontiera politică a noii construcţii europene nu trebuie să se bazeze inevitabil, ca în secolele trecute, şi pe existenţa unei frontiere lingvistice. Acest lucru nu înseamnă automat renunţarea la o matrice identitară comună pentru spaţiul european, pentru că va apărea o „identitate planetară a unui individ uman”21, şi nici să credem că disputa pentru frontiere lingvistice este de domeniul trecutului, în lume şi pe continentul european. De remarcat faptul că chiar şi în Franţa există oameni care împărtăşesc ideea apărării limbii naţionale de expansionismul celei engleze22. Propunerea făcută din raţiuni practice şi pragmatice ministrului învăţămîntului François Fillon, de către Comisia parlamentară Claude Thélot, ca limba engleză să figureze ca obiect de studiu obligatoriu, “aşa cum se întîmplă cu matematica sau cu ortografia”23, începând cu ciclul primar de studii, în toate şcoliile, a trezit reacţii dintre cele mai dure din partea unui anumit segment al mediului academic. Aceştia cred că “imperialismul american se impune nu numai prin factorul material (capacităţi militare şi ştiinţifice, producţie de bunuri şi servicii, controlul fluxurilor energetice şi monetare 20

18

BOURDIEU P., „Le fétichisme de la langue”, Actes de la recherche en Sciences Sociales, 1975, nr.4, p. 2. 19 Jean-Marie Le BRETON, Réflexions anglophiles sur la géopolitique de l’anglais, Paris, 2004, p. 22; Claude TRUCHOT, L'anglais en France : traits descriptifs d'une situation transglossique, communication au colloque sur les anglicismes, Université de Sherbrooke, septembre 1991, pp. 2-3.

273

Jose ORTEGA y GASSET, Europa şi ideea de naţiune, Humanitas, 2002, pp. 18-26. 21 Pierre-Andre TAGUIEFF, Naţionalism şi antinaţionalism. Dezbaterea pe marginea identităţii franceze, în vol. Naţiuni şi naţionalisme, Corint, Bucureşti, 2002, p. 117. 22 Bernard CASSEN, Un monde polyglotte pour échapper à la dictature de l’anglais, în Le Monde diplomatique, Janvier 2005, pp. 22-23. 23 Ibidem.

274

etc.), ci şi prin dominarea spiritului cu ajutorul valorilor culturale şi lingvistice. Analistul Bernard Cassen crede că “limba engleză se situează în centrul unui sistem global, unde aceasta joacă un rol asemănător dolarului în sistemul financiar internaţional. Împrumutând din astrofizică modelul şi imaginea, acest sistem se bazează pe existenţa unui astru suprem (engleza ca limbă hipercentrală), în jurul căruia gravitează o duzină de limbiplanete, care, la rândul lor, sunt înconjurate de vreo 200 de limbi-lună, în jurul cărora gravitează alte 6000 de limbi astre”. Aşa cum, în sistemul monetar, dolarul conferă SUA avantaje financiare considerabile, tot aşa situarea limbii engleze ca limbă hipercentrală în sistemul internaţional le conferă o formidabilă rentă de poziţie“24. Această aserţiune şi-ar putea găsi un sprijin în rolul pe care îl joacă limba engleză în mediul internaţional pentru standardizarea dialogului în comunicaţii şi transporturi. Se vorbeşte deja de Airspeak pentru engleza vorbită în transporturile aeriene internaţionale, de Seaspeak pentru cele maritime. Standardizare prin engleză întâlnim şi pentru alte profesii, cum ar fi cele din serviciile hoteliere şi de turism sau din domeniul financiar bancar. De remarcat că nu avem de-a face decît cu standardizare, care nu implică în nici un fel interese de ordin politic, ci financiar şi al eficienţei economice. Prin urmare, credem că este exagerat să se vorbească de rivalităţi geopolitice şi geolingvistice. Vorbitorii de limbă engleză din transporturile internaţionale sau chiar cei ce folosesc Internetul sînt legaţi nu numai de alte entităţi politice, ci şi de interese politice distincte. Trebuie precizat şi faptul că avem de a face cu un proces de integrare politică, şi nu de asimilare. Prin urmare, putem vorbi de o integrare şi a frontierelor lingvistice, nu de asimilare a lor. Procesul de integrare, prin intermediul căruia unităţile sau elementele unei 24

Ibidem

275

societăţi intră într-un acord cu activităţile şi obiectivele altor societaţi25, trebuie diferenţiat de procesul de asimilare, care presupune adoptarea practicilor culturale ale societăţii dominante26. În acelaşi timp, integrarea în statul naţionalizat este imposibilă fără asimilarea lingvistică a minorităţilor, căci acestea nu vor putea să participe la activităţile statului fără a fi apţi să vorbească limba naţională.27 În construcţia europeană nu există, cel puţin la nivelul proiecţiilor politice actuale, ideea de societăţi sau state dominante. Ar putea avea în viitor consistenţă frontierele lingvistice la nivelul centrelor de putere multipolare, care par a prinde contur în anii care vor urma ? Există opinii potrivit cărora, în jurul anului 2025, din punct de vedere demografic, dar şi lingvistic, se conturează un „bloc” chinezesc cu peste 1500 de milioane, unul format din resortisanţii din ţările anglofone cu peste 1040 de milioane, câte unul de aproape cinci sute de milioane pentru vorbitorii hispanofoni şi francofoni28. Unii specialişti apreciază că rivalităţile dintre frontierele lingvistice ale viitorului se vor derula între primele trei mari blocuri lingvistice29. Aserţiunea ar putea fi valabilă, dacă vorbitorii de limbă franceză sau engleză dintr-un spaţiu geografic, dar aparţinând unor entităţi politice/state diferite, ar avea aceleaşi interese de ordin geopolitic. Istoria mai veche sau mai recentă a popoarelor din Europa infirmă opinia conform căreia vorbitorii de engleză sau germană, ca să ne referim doar la aceste două popoare, s-au situat pe poziţii de solidaritate politică în împrejurări de criză. 25

Schermerhorn R.A., Comparative Ethnic Relations, Chicago, University of Chicago press, 1970, p. 14. 26 Laitin D., „Marginality: A Micro Perspective”, Rationality and Society, 7, ianuarie 1995, p. 35, 27 LAITIN D., „Language and nationalism in the post-Soviet republics“, Post-Soviet Affairs, 1996-01/03, vol.12, n°1, p. 6. 28 Bernard CASSEN, op., cit., în loc., cit., p. 23. 29 Annie MONTAUT, L’anglais en Inde et la place de l’élite dans le projet national , în Le Monde diplomatique, Janvier 2005, pp. 25-26.

276

În secolul al XVIII-lea, principatele germane s-au luptat între ele, iar în următorul veac au fost lupte aprige între Imperiul Habsburgic şi Prusia, pentru supremaţie în confederaţia germanică. În secolul al XX-lea au izbucnit confruntări violente, nerezolvate nici astăzi, între vorbitorii de engleză catolici din Irlanda de Nord şi din Anglia. Globalizarea/regionalizarea nu va însemna şi anihilarea matricilor identitare ale colectivităţilor umane. Frontierele lingvistice vor putea exista şi coexista. Percepţia însă pe care oamenii o vor avea asupra locului şi rolului pe care acestea îl vor avea asupra construcţiei şi administrării puterii politice cu siguranţă se va schimba.

ROMÂNIA ŞI NOILE PROVOCĂRI ALE ÎNCEPUTULUI DE MILENIU Colonel conf. univ. dr. ing. Marian RIZEA Major changes in the global security environment are likely to occur over the next 20 years. Romania, already undergoing a prolonged transition, is caught up in the power games of the top international players. Excluding Romania from the European system of energy routes would only complicate the map of regional stability. Un recent studiu intitulat O viziune pe termen lung a nevoilor şi capacităţilor de apărare europene, realizat la comanda Agenţiei de Apărare Europeană, identifică principalele tendinţe pe plan mondial pentru următorii 20 de ani1. Raportul, întocmit de Institutul de Studii de Securitate al UE, care conţine 32 de pagini şi un set de anexe, a fost prezentat marţi 03.10.2006 miniştrilor apărării din ţările UE, reuniţi în Finlanda. După analizarea a peste 700 de rapoarte realizate de agenţii specializate, centre de cercetare şi organisme internaţionale, autorii raportului au identificat zece mari provocări mondiale care vor marca lumea până în anul 2025. În ordine, cele zece mari provocări, cu consecinţele de rigoare asupra mediului mondial de securitate, sunt următoarele: 1. Îmbătrânirea populaţiei mondiale 2. Creşterea delocalizărilor 1

Livia CIMPOIERU, Lumea în 2025: 10 provocări mondiale, Evenimentul zilei, 7 octombrie 2006.

277

278

3. Petrolul, gazele şi cărbunele, indispensabile 4. O lume mai interdependentă 5. Statele Unite, putere contestată 6. Noi maladii 7. Africa şi Orientul Mijlociu, în vrie 8. Patru noi ţări la masa celor mari 9. Rusia, mai bogată, dar mai slabă 10. Europa, supusă concurenţei. Îmbătrânirea populaţiei mondiale Acest fenomen nu se va manifesta doar în ţările foarte dezvoltate. China va fi şi ea afectată, îmbătrânirea populaţiei va crea probleme sociale şi, implicit, va contribui la o încetinire a ritmului său de dezvoltare economică. India va ajunge China din urmă în privinţa numărului de locuitori, dar va avea o populaţie mai tânără, în timp ce Rusia va înregistra o scădere cu 10% a numărului de locuitori. Scăderea populaţiei active va determina o creştere asupra sistemului de pensii, actuala UE cunoscând acelaşi proces. În schimb, Statele Unite vor fi singura ţară puternic industrializată care va scăpa acestei tendinţe, în principal datorită imigraţiei. Nu numai că populaţia americană va creşte, dar structura sa activă, între 24 şi 60 de ani, va fi mult mai stabilă. Africa şi Orientul Mijlociu vor cunoaşte boom-uri demografice. Populaţia va creşte cu 43-48% în Africa subsahariană şi cu 38% în regiunea Africa de Nord Orientul Mijlociu, în timp ce nivelul de dezvoltare va rămâne foarte scăzut. Creşterea delocalizărilor Delocalizarea producţiei sau a serviciilor care solicită forţă de muncă masivă va lua amploare. Această tendinţă, care reprezenta în 2002 o valoare de un miliard de dolari, va ajunge de 20 de ori mai mare anul viitor. 279

Companiile cu potenţial tehnologic şi financiar ridicat vor deschide filiale în străinătate sau vor încredinţa producţia unor firme străine, contribuind astfel la creşterea delocalizărilor. Raportul avertizează că acest lucru va alimenta tensiunile sociale şi tendinţele protecţioniste. Cele trei mari puteri economice, SUA, UE şi Japonia, vor menţine în interiorul graniţelor sectoarele-cheie: cercetarea şi dezvoltarea. Europa va rămane competitivă în sectoarele industrialecheie, precum telecomunicaţiile, industria automobilistică şi aeronautică. Studiul nu exclude ipoteza ca Republica Populară Chineză să recupereze întârzierile din IT, biotehnologie şi aeronautică, domenii de cercetare prioritare pentru Beijing. În 2025, cele mai mari cinci puteri economice ale planetei vor fi SUA, China, Japonia, India şi Germania. Petrolul, gazele şi cărbunele, indispensabile În 2025, presiunea asupra resurselor de energie va fi chiar mai puternică decât astăzi. Cererea la nivel mondial va fi cu 50% mai mare, iar ţările în curs de dezvoltare vor determina două treimi din această creştere. Petrolul va rămâne resursa energetică cea mai căutată şi va reprezenta, ca şi astăzi, sursa primordială de energie. Consumul de cărbune va creşte în ţările emergente, precum China sau India, care îl folosesc pentru producerea de energie. Energia nucleară va intra în declin în Europa, ca alegere politică, dar se va dezvolta în Asia. Aceste evoluţii vor determina creşterea emisiilor de poluanţi în atmosferă. Impactul asupra schimbărilor climaterice se va face simţit substanţial după 2030. Creşterea temperaturilor şi scăderea precipitaţiilor vor viza, în special, regiunile aride şi semiaride, precum Orientul Mijlociu, Africa, nord-vestul Chinei şi Asia Centrală. Potrivit raportului, resursele energetice vor fi „foarte probabil suficiente", iar, datorită importanţei rezervelor sale, 280

Orientul Mijlociu va continua să joace un rol central în materie de hidrocarburi, în ciuda petrolului din Marea Caspică sau Golful Guineei. O lume mai interdependentă În 2025, lumea va fi mai interdependentă şi mai interconectată, dar, în acelaşi timp, mai diversă şi mai inegală. Deci, mai instabilă şi mai conflictuală. Fără un sistem politic internaţional stabilit clar, precum confruntarea Est-Vest din timpul Războiului Rece, mondializarea va continua să fie factor dominant. În absenţa unei puteri hegemonice, niciun stat nu va fi în măsură să impună singur regulile jocului. Capacitatea lumii occidentale de a avea un cuvânt de spus în afacerile internaţionale va fi pusă în discuţie, din moment ce procentajul ei demografic şi economic se va reduce la nivel mondial. Occidentul va defini din ce în ce mai greu calendarul internaţional, motiv pentru care vor trebui găsite noi forme de cooperare internaţională. Acest sistem multipolar ar putea favoriza cooperarea multilaterală şi concurenţa între marile puteri pentru a accede la resursele energetice, pe pieţe şi în sferele de influenţă. Statele Unite, putere contestată SUA îşi vor menţine statutul de superputere, dar fără să reuşească neapărat să-şi menţină poziţia hegemonică pe care a ocupat-o după Războiul Rece. Populaţia americană va creşte, mai ales sub efectul imigraţiei hispanice, fiind o veritabilă excepţie în lumea dezvoltată. În 2025, SUA va avea o populaţie preponderent hispanică, o societate practic bilingvă. Rolul statului ar putea creşte, din cauza terorismului sau a imigraţiei ilegale. Inegalitatea în distribuirea bogăţiei va 281

continua să se mărească. În viitor, experienţa Irakului ar trebui să conştientizeze SUA cu privire la limitele pe care le au, în termen de mijloace şi influenţă. Relaţiile SUA - China vor evolua între rivalitate şi interdependenţă, fiind unul dintre parametrii-cheie ai viitoarei ordini mondiale. Securitatea aprovizionării energetice va continua să structureze strategia americană, care va da mai multă importanţă Africii şi Americii Latine, în detrimentul Orientului Mijlociu. Opinia publică americană va rămâne în opoziţie cu opinia publică mondială în privinţa anumitor subiecte-cheie, precum Protocolul de la Kyoto, războiul preventiv, rolul ONU şi ajutorul social. Noi maladii Explozia demografică şi urbană, asociată cu degradarea mediului şi încălzirea planetei, ar putea conduce la dezvoltarea „noilor boli”, provocate de noi tulpini virale. Raportul mai avertizează cu privire la resuscitarea bolilor din trecut sau răspândirea la nivel extins a maladiilor regionale. Răspândirea masivă a bolilor şi impactul lor puternic asupra dezvoltării economice nu vor putea fi stopate decât prin noi vaccinuri şi tratamente preventive. În fiecare an, arată experţii, au început să apară noi agenţi patogeni, precum gripa aviară sau SARS. Africa şi Orientul Mijlociu, în vrie Aceste două regiuni vor rămâne instabile cronic, cu numeroase riscuri de exacerbare a evoluţiilor demografice, climaterice şi economice. În anumite cazuri, vor exista doi factori de agravare: polarizarea economiei pe materii prime şi persistenţa conflictelor. Se prevăd creşteri substanţiale ale producţiei petroliere în Africa subsahariană, în special în 282

Angola şi Nigeria, dar şi în lumea arabă, unde va avea loc o creştere cu 74% a extracţiilor petroliere şi o triplare a producţiei de gaz natural până în 2030. Absenţa unei revoluţii „verzi” în Africa subsahariană va antrena în schimb o dependenţă tot mai mare faţă de exterior. Mai mult ca niciodată, conflictul israelo-palestinian va servi drept catalizator şi multiplicator al tensiunilor regionale, în contextul dilemei crescânde dintre democratizare şi islamizare. „Al-Qaida poate fi un fenomen tranzitoriu, însă jihadismul continuă să crească”, afirmă raportul, insistând asupra puterii tot mai mari a religiei şiite. Patru noi ţări la masa celor mari China îşi va tripla PIB-ul până în 2025 şi va face din această economie a doua ca importanţă în lume, după SUA. Dar, pentru a beneficia de o creştere durabilă, China va trebui să înfrunte problema mediului. Peste 800 de milioane de chinezi vor trăi la oraş, China va produce 19% din emisiile de dioxid de carbon, iar trei sferturi din apele sale vor fi poluate. Pe plan politic se aşteaptă puţine schimbări, China urmând să evolueze către un „regim autoritar soft”. În 2025, India va deveni a patra putere economică mondială. Această democraţie va continua politica sa de „discriminare pozitivă”, pentru a promova castele inferioare. Pe plan internaţional, India merge pe mâna Statelor Unite, pentru a contrabalansa emergenţa Chinei şi fundamentalismul musulman. În America Latină se vor impune Mexicul, susţinut de SUA şi Brazilia. Rusia, mai bogată, dar mai slabă În următorii 20 de ani, vaste teritorii ale Eurasiei se vor afirma ca subansamble regionale. Toată Asia Centrală va privi 283

mai mult spre Beijing şi mai puţin spre Moscova, în timp ce Moldova, Ucraina şi Belarus, ca şi întreg sudul Caucazului, vor fi atrase de UE şi NATO. Treptat, Rusia va redeveni o ţară bogată, graţie resurselor sale petroliere şi de gaz. În 20 de ani, PIB-ul său îl va echivala pe cel al Franţei şi Italiei împreună, în vreme ce astăzi este inferior PIB-ului Franţei. Dar Rusia va trebui să facă faţă unor probleme esenţiale. Scăderea populaţiei, din cauza mortalităţii crescute şi natalităţii reduse, se va accelera. Inegalităţile vor creşte între anumite regiuni bogate şi altele „delăsate”. Acestea din urmă se vor confrunta cu probleme specifice lumii a treia, părăsite de tineri, care vor căuta de muncă în oraşele prospere. Actualul regim, de „democraţie autoritară”, se va întări. Europa, supusă concurenţei Europa va fi supusă din ce în ce mai tare efectelor globalizării economice. Baza sa industrială se va reduce, ceea ce va antrena şomajul în anumite sectoare. Ea va putea menţine o poziţie puternică în sectoare valoroase, precum chimia, produsele farmaceutice, telecomunicaţiile, tehnologiile energetice din surse regenerabile, cu condiţia de a rămâne performantă în inovaţia tehnologică. În domeniile biotehnologiei şi nanotehnologiei, concurenţa SUA şi Chinei se anunţă foarte dură. Aceste schimbări vor interveni pe fondul îmbătrânirii populaţiei active, ceea ce va necesita reforme radicale ale sistemelor de securitate socială, pieţe de muncă şi sisteme educative. Populaţia totală a ţărilor actualei UE (25 de membri) va creşte la 470 de milioane de locuitori în 2025, dar cea a Germaniei, Italiei şi Spaniei va scădea. Imigraţia va continua, la ritmul de 600.000-1.000.000 de persoane pe an. În pofida previziunilor destul de îngrijorătoare ale raportului, Europa va continua să fie una dintre regiunile cele mai sigure şi 284

mai bogate, însă în vecinătate situaţia va fi tensionată. Violenţele politice, religioase şi etnice din Orientul Mijlociu ar putea conduce la prăbuşirea regimurilor pro-occidentale; sărăcia din Africa va menţine presiunea imigraţionistă. Dintre cele zece provocări, reprezentativă pentru România este cea de-a treia, referitoare la Petrolul, gazele şi cărbunele, indispensabile. În prezent, există trei proiecte pentru coridoare energetice europene care includ România. Acestea sunt: Oleoductul Constanţa – Pancevo – Omisalj – Trieste, proiectul NABUCCO şi, cel mai nou, un proiect de construire a unui terminal de gaze lichefiate la Constanţa, în colaborare cu Qatarul. Oleoductul Constanţa–Pancevo–Omisalj–Trieste Proiectul reprezintă o rută de aprovizionare alternativă pentru Europa, alături de BTC, DRUZBHA şi sistemul de aprovizionare al Mării Nordului. Comitetul Interstatal al proiectului Pan European Oil Pipeline/PEOP/ Constanţa–Trieste, reunit în perioada 8–9 februarie la Zagreb, a aprobat forma finală a Memorandumului de Înţelegere privind susţinerea şi accelerarea implementării proiectului PEOP şi înfiinţarea unei companii de dezvoltare a acestui proiect. Următorul pas important în evoluţia proiectului Pan European Oil Pipeline va fi semnarea Memorandumului de Înţelegere la nivelul miniştrilor de resort din cele cinci state participante. România se află printre cele cinci ţări implicate în construirea oleoductului Constanţa–Trieste. Conform studiului de fezabilitate realizat de Hill International Consortium pentru partea de conductă care va traversa România, beneficiile pentru ţara noastră pe o durată de 20 de ani vor fi următoarele (în funcţie de capacitatea de tranzit care se va stabili): 2,27 miliarde dolari pentru varianta de capacitate de 40 milioane tone/an, 3,1 miliarde dolari pentru varianta de capacitate de 60 285

milioane tone/an sau 4,39 miliarde pentru varianta de capacitate de 90 milioane tone/an. Oleoductul Constanţa–Trieste reprezintă ruta cea mai directă către centrul Europei. Din Comitetul Interstatal, aflat în acest moment sub preşedinţie croată, fac parte trei ţări: România, Serbia şi Croaţia, iar Italia şi Slovenia sunt membri observatori cu drepturi depline. Piaţa-ţintă a proiectului PEOP o reprezintă Uniunea Europeană, Italia fiind deţinătoarea celei mai mari capacităţi de rafinare a petrolului din Europa. Prin conectarea la TAL (Trans Alpine Pipeline Network), pieţe-ţintă devin Germania, Austria şi alte state vest-europene. Şi, ca reculul loviturilor energetice la adresa României să fie cât mai puternic, în prima decadă a lunii februarie a.c., oficiali din Rusia, Bulgaria şi Grecia au anunţat că, în 2008, va începe construcţia oleoductului Burgas-Alexandroupolis. Astfel, petrolul rus, cazah şi azer va fi transportat cu petrolierele de la Novorosiisk, din estul Mării Negre, şi va fi descărcat în terminalele Portului Burgas. De aici, printr-un oleoduct subteran, ce va lega Burgasul de Alexandroupolis, acesta va lua calea rafinăriilor internaţionale, ocolind Strâmtoarea Bosfor-Dardanele. În aceste condiţii, construcţia şi punerea în funcţiune a oleoductului Constanţa–Pancevo–Omisalj–Trieste devine un proiect din ce în ce mai dificil de realizat.

286

4. Constanţa–Piteşti–Pancevo–Trieste (cel mai ieftin şi sigur traseu). Al treilea traseu a fost pus în funcţiune în 2005, iar primul va funcţiona din 2009, România având de aşteptat încă un timp pentru a fi conectată la sistemul mondial transenergetic. Proiectul NABUCCO

Dacă, totuşi, conducta Constanţa–Piteşti–Pancevo–Trieste sar fi realizat, România ar fi câştigat 800 milioane de dolari pe an doar din taxele de tranzit al ţiţeiului. În afara conductelor deja aflate în exploatare, construite de fosta URSS, pentru transportul hidrocarburilor (ţiţei sau gaze) din bogatele zăcăminte siberiene şi asiatice spre vestul Europei, au fost luate în calcul mai multe trasee de oleoducte şi gazoducte care să permită transportul ţiţeiului şi gazului caspic către diferite terminale din Marea Mediterană, astfel încât să fie depăşit cel mai sever obstacol maritim european: strâmtoarea Bosfor. În ultimul deceniu, cele mai fezabile trasee care puteau transporta ţiţeiul caspic din terminalul Novorosiisk către Europa şi America au fost: 1. Burgas–Alexandroupolis (agreat de Rusia şi Bulgaria); 2. Burgas–Bitola–Vlore (agreat de Germania, Bulgaria şi Rusia); 3. Tbilisi–Baku–Ceyhan (agreat de SUA, M. Britanie şi Turcia); 287

Proiectul conductei de gaz este de importanţă strategică pentru regiune şi pentru Europa. La forumul de afaceri România – Turcia, premierul român a discutat cu omologul său despre importanţa identificării mijloacelor de finanţare pentru acest proiect şi despre necesitatea unei evaluări a impactului pe care acest proiect poate să îl aibă asupra mediului. Proiectul Nabucco prevede construirea unui sistem de transport al gazelor naturale care să pornească din Turcia şi să treacă prin Bulgaria, România, Ungaria şi Austria. Acesta este considerat un proiect prioritar şi de Comisia Europeană. În luna iunie 2006, la Viena era preconizată o întâlnire între reprezentanţii celor cinci ţări implicate în construirea gazoductului, respectiv România, Turcia, Bulgaria, Ungaria şi Austria, în scopul semnării unui acord interguvernamental de susţinere a proiectului. Conducta Nabucco ar urma să devină operaţională la începutul anului 2011 şi va avea o capacitate de 4,5–13 miliarde m3 pe an. Acest proiect ar putea reduce dependenţa statelor occidentale faţă de gazul din Rusia. Guvernul francez va fi, posibil, printre primele care vor solicita să cumpere gaz din această sursă. Proiectul Nabucco a demarat pe 11 octombrie 2002 la Viena, când cele cinci companii implicate, TRANSGAZ, BOTAS Turcia, OMV - Austria, MOL - Ungaria şi BULGARGAZ Bulgaria, au semnat un Acord de cooperare privind înfiinţarea unui consorţiu în vederea efectuării unui „Studiu de Fezabilitate“ privind crearea unei rute complet noi de transport gaze naturale. 288

Conducta va avea o lungime totală de circa 3.400 km. Capacitatea de transport va fi de 25–31 miliarde m3/an, iar preluările în ţările tranzitate vor fi de 14-17 miliarde m3/an. Costul total al investiţiei a fost estimat la aproximativ 4,4 miliarde de euro. Conducta va traversa teritoriul celor cinci ţări şi va avea ca punct de plecare graniţele Turciei cu Georgia şi Iran, iar ca punct final, nodul Baumgarten din Austria (nod important, în care sunt colectate gazele ruseşti tranzitate către vestul Europei). De asemenea, se va lua în calcul legarea la conducta de transport şi a altor surse de gaze disponibile din zonă, din ţări precum Siria, Irak şi Egipt. Importanţa acestui proiect a fost recunoscută şi de Comisia Europeană (CE) prin includerea sa în programul TEN (Trans European Networks), pe lista proiectelor prioritare. Această includere presupune şi finanţarea de către C.E. a 50% din valoarea de realizare a studiului, restul fondurilor necesare fiind asigurate din sursele proprii ale celor cinci companii.

sub semnul întrebării şi realizarea acestui mult necesar proiect pentru România. Astfel, potrivit declaraţiei publice a fostului secretar de stat de la economie, ing. Iulian Iancu, proiectul NABUCO este blocat de Moscova, deranjată că nu a fost inclusă în traseu, care a anunţat că se va implica în realizarea unui alt gazoduct, pe un culoar modificat, care ocoleşte România şi Ucraina.2 Aliatul ruşilor de la GAZPROM în acest proiect este firma MOL - Ungaria. Gazoductul sud-european va porni din Turcia, va traversa Bulgaria, Serbia şi va ajunge în Ungaria, de unde se construiesc extensii spre Austria, Elveţia şi Italia. Fostul oficial mai susţine că alianţa dintre GAZPROM şi MOL a tras pe linie moartă un alt proiect româno-rus în domeniul gazelor naturale. Construcţia depozitului subteran de înmagazinare a gazelor de la ROMAN-MĂRGINENI este blocată de partenerul rus, care a încheiat un acord cu firma MOL de realizare a unui depozit în Ungaria. Proiectul de cooperare cu Qatar Acesta este un proiect nou, discutat recent de către Preşedintele României, aflat în vizită în Qatar, şi care prevede construcţia unui terminal de LNG la Constanţa. Acesta a solicitat statelor europene concursul pentru proiect, ca răspuns la tendinţele europene de identificare a unor noi coridoare energetice care să diminueze dependenţa de Rusia.

La data de 05.10.2006, o declaraţie-şoc a unui fost oficial guvernamental român, specialist în probleme energetice, pune 289

2

Postul de televiziune „Antena 3” din 05.10.2006, ora 19:10, realizator Moise Guran, Emisiunea “BIZ-BAZAR”

290

BIBLIOGRAFIE [1] René SÉDILOT, Istoria petrolului, Editura Politică, Bucureşti, 1979. [2] Rizea, M., Réhabilitation du système national de transport de l'huile par conduites, comme résultat de l’interconnexion entre les politiques des restructuration macro économique et les décisions stratégiques micro-économiques, Editura A.N.I., Bucureşti, 2004. [3] ZIDARU,C., STANCIU, L., DUMITRESCU, N., Din istoria transportului ţiţeiului prin conducte, Editura SILEX, 1998. [4] IORDAN,C., Importanţa Mării Negre pe tabla de şah a geopoliticii, a XI-a Sesiune de Comunicări Ştiinţifice a Academiei Naţionale de Informaţii, România şi consolidarea rolului acesteia ca furnizor de securitate, secţiunea Securitate şi Siguranţă Naţională, vol. II, Editura A.N.I., Bucureşti, 2005. [5] RIZEA M., Marea Neagră - epicentrul elipsei strategice europeano-arabo- asiatice. Geopolitica petrolului, a XI-a Sesiune de Comunicări Ştiinţifice a Academiei Naţionale de Informaţii România şi consolidarea rolului acesteia ca furnizor de securitate, secţiunea Securitate şi Siguranţă Naţională, vol. II, Editura A.N.I., Bucureşti, 2005. [6] Bahgat GAWDAT, The new Geopolitics of Oil: The US, Saudi Arabia and Russia, Middle East Economic Survey, September 9, 2002. [7] Bruno COPPIETERS, Contested Borders in the Caucasus, Vubpress, 1996. [8] Samuel HUNTINGTON, Ordinea Politică a Societăţilor în Schimbare, Editura Polirom, 1999. [9] International Crisis Group, Central Asia: A last chance for change, Brussels, 29th of April, 2002. [10] Szayna THOMAS and Olga OLIKER, Faultlines of Conflict in Central Asia and the South Caucasus, RAND Publications. [11] Conference Report, National Intelligence Council, Central Asia and South Caucasus: Reorientations, Internal Transitions, and Strategic Dynamics. [12] Ioana MATEŞ, Securitatea energetică a României în contextul

291

paradigmei securităţii energetice regionale, la Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice cu participare internaţională Strategii XXI/2006, UNAP, 2006. Surse Internet: [1] R. SOKOLSKY, T. CHARLICK-PALEY, NATO and Caspian Security: A Mission Too Far?, http://www.rand.org/paf/ highlights01/caspian2.html [2]www.cia.gov/nic/NIC_Publications/Conference_reports/,Centr alAsia_And_south_caucasus. Surse media: [1] Postul de televiziune Antena 3 din 05.10.2006, ora 19:10, realizator Moise Guran, Emisiunea BIZ-BAZAR. [2] Cotidianul Curentul - Luni, 13 februarie 2006, pag.8. [3] Cotidianul Adevărul - Luni, 13 februarie 2006. [4] Evenimentul zilei - 07 octombrie 2006 - Lumea în 2025: 10 provocări mondiale, Livia Cimpoeru.

292

Introducere CONSIDERAŢII PRIVIND SECURITATEA ŞI STABILITATEA REGIUNII EXTINSE A MĂRII NEGRE Ionel GOIAN Nicuşor MOLDOVAN The special interest for the Wider Black Sea area is determined by the changes that took place by the end of 2004 and the beginning of 2005. Three phenomena are considered to influence the strategies that have been implemented in this area: firstly, Ukraine’s evolution in the global arena, secondly – the Beslan Syndrome, and thirdly – Russia supporting the overall interest of the region, which is the most important aspect. On the other hand, the special interest and the presence of the EU, NATO and USA in the area are equally significant. As a NATO member state and a future EU one, Romania wishes its neighbouring countries to be democratic, stable and prosperous so that it can develop cooperation relations with them. That is why Romania and the neighbouring countries will be able to concentrate all their efforts to ensure local security, especially within the Wider Black Sea area. Motto: „Remarcăm importanţa regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică. Ţările litorale, aliaţii şi partenerii lucrează împreună pentru a contribui la îmbunătăţirea securităţii şi stabilităţii în zonă.” (Art. 42 al comunicatului NATO din cadrul summit-ului de la Istanbul)

293

Regiunea Mării Negre a fost, încă din cele mai vechi timpuri, leagănul unei multitudini de civilizaţii, diferite între ele din toate punctele de vedere, o răscruce a drumurilor care leagă Europa de Asia şi o punte de legătură între Europa şi Orient. În momentul de faţă, Marea Neagră este o regiune pe cât de complexă, pe atât de dinamică, aceasta manifestându-se prin importanţii paşi făcuţi în ultimii ani pe calea consolidării integrării regionale şi globale. Regiunea extinsă a Mării Negre constituie o punte de legătură între spaţii geopolitice şi geoeconomice, un nod comercial a cărui importanţă creşte pe zi ce trece. În această regiune începe să se contureze un coridor important de transport al resurselor de hidrocarburi din zonele Mării Caspice şi ale Asiei Centrale spre pieţele de energie europeană şi mondială. În acelaşi timp, însă, această regiune este gazda unor conflicte îngheţate, care stau permanent în atenţia comunităţii internaţionale şi necesită soluţionare. Totodată, regiunea Mării Negre este pusă în faţa ameninţărilor lumii moderne, şi anume: terorismul, reţelele criminale transnaţionale, traficul de fiinţe umane, dezastrele umanitare, schimbările climatice, gripa aviară, virusul HIV şi altele. În prezent, Europa importă 50% din materiile prime energetice prin rute foarte complicate, ce trec prin Bosfor şi peste Canalul Mânecii. Se estimează că, din anul 2020, Uniunea Europeană va importa 70% din necesar din afara graniţelor. Necesitatea de a suplimenta cantităţile de petrol şi gaze naturale a adus în atenţie coridoarele care traversează bazinul Mării Negre şi, implicit, stabilitatea din această regiune. Toate aceste elemente demonstrează potenţialul unic din punct de vedere geopolitic şi geostrategic al regiunii. 294

În condiţiile actuale, mai mult ca niciodată, este nevoie de o analiză pertinentă a oportunităţilor regiunii în perspectiva extinderii UE, în context transatlantic şi chiar global. Nu trebuie să asistăm la rezolvarea unei crize, ci trebuie să ne concentrăm eforturile către prevenirea din timp a situaţiilorlimită, prin întărirea instituţiilor democratice, prin protejarea drepturilor omului şi printr-o dezvoltare economică durabilă. În societatea noastră, atât de diversificată şi complexă, întreaga umanitate nu se va bucura de securitate fără progres şi civilizaţie şi nu se va bucura de acestea fără securitate. La rândul lor, toate acestea se vor putea înfăptui numai prin respectarea drepturilor omului. România trebuie să acţioneze în scopul combaterii conflictelor şi confruntărilor, asigurării păcii, securităţii şi stabilităţii nu numai în regiunea Mării Negre, ci şi în orice zonă fierbinte de pe glob. Climatul de securitate în regiunea extinsă a Mării Negre Ultimii ani s-au caracterizat atât prin provocările din mediul de securitate internaţional, cât şi prin exigenţele conectării României la complexul instituţional euro-atlantic. Se poate aprecia că România are aceeaşi viziune cu cea a aliaţilor şi partenerilor în privinţa riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii regionale şi globale. În viitorul apropiat, în privinţa securităţii regiunii extinse a Mării Negre, din fericire, se poate vorbi mai degrabă de riscuri, iar, în viitorul îndepărtat, principala preocupare este împiedicarea transformării acestora în ameninţări. „Dar, dacă riscurile militare sunt reduse, ameninţările asimetrice sunt o realitate profundă, nu numai a regiunii în care ne aflăm, nu numai pentru Europa, dar şi pentru România în mod direct. Aceste ameninţări sunt: terorismul internaţional, traficul de droguri, traficul ilegal de armament şi, de 295

asemenea, traficul ilegal de persoane, traficul de fiinţe umane”.1 O serie de reţele mafiote, care acţionează transfrontalier, vizând în principal Europa Occidentală, urmăresc folosirea spaţiului Europei de Sud-Est şi, implicit, regiunea extinsă a Mării Negre şi România pentru tranzit sau activităţi logistice. „Există rute bine controlate de traficanţii de droguri provenind din Asia Centrală şi Afganistan. Pe de altă parte, Transnistria poate fi un exemplu al efectelor negative ale controlului insuficient al autorităţilor statului asupra armamentului, muniţiei şi materialelor pentru fabricarea armelor de distrugere în masă, care devin uşor de procurat pentru grupări sau state care sprijină sau promovează terorismul.”2 Starea de insecuritate din vecinătatea României poate fi influenţată şi de numeroasele conflicte interetnice existente, precum şi de apariţia unor dispute teritoriale sau de natură economică şi religioasă. Caucazul şi Asia Centrală sunt puncte-cheie pentru operaţiunile aflate în desfăşurare în Afganistan şi Irak. Rutele aeriene spre aceste ţări trec prin aeroporturile strategice şi facilităţile militare din estul Europei şi Asia Centrală şi toate aceste drumuri folosesc Caucazul ca zonă de transport. O altă sursă de tensiune o reprezintă gradul din ce în ce mai mare de poluare a Mării Negre, cotată drept una dintre cele mai poluate la nivel mondial. Exploatarea iraţională a resurselor naturale şi dezvoltarea de politici pe termen scurt conduc la deteriorarea încrederii între statele riverane. Un exemplu în 1

Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, la conferinţa Comisiilor parlamentare de control al serviciilor de informaţii şi de securitate din cadrul UE, http://www.antena3.ro. 2 Dr. Gheorghe FULGA, Climatul de securitate în regiunea Mării Negre Extinse după 11 septembrie 2001, http://www.sie.ro.

296

acest sens îl constituie construirea de către Ucraina a canalului Bâstroe, care periclitează ecosistemul Deltei Dunării şi a tensionat relaţiile dintre Bucureşti şi Kiev. Cele mai importante surse de poluare sunt fluviile Dunărea, Donul şi Nistrul, care traversează regiuni puternic industrializate. Poziţia României, în imediata vecinătate a unor active zone de insecuritate, nu ne îngrijorează, dar ne obligă la asumarea responsabilităţilor individuale şi colective de contributor de securitate în regiunea extinsă a Mării Negre. În acest sens, România trebuie să-şi aducă contribuţia la îmbunătăţirea coordonării şi cooperării “dintre state în ceea ce priveşte lupta împotriva infracţiunilor susceptibile de a avea legătură cu terorismul, inclusiv a celor de trafic de droguri în toate formele de manifestare, de trafic ilicit cu arme, în special cu arme uşoare şi arme albe, inclusiv cu sisteme portabile de apărare antiaeriană, de spălare de bani şi de introducere clandestină în ţară a materialelor nucleare, chimice, biologice, radiologice şi a altor materiale potenţial mortale”.3 Având în vedere localizarea în proximitatea frontierei de securitate euro-atlantică şi potenţialul de export al instabilităţii, situaţia din Transnistria prezintă un deosebit interes atât pentru statele din regiune, cât şi pentru întreaga comunitate internaţională. Dintr-o perspectivă de securitate, se poate aprecia că există un cumul de riscuri la adresa securităţii şi stabilităţii regionale, în special prin prisma potenţialului ridicat de terorism şi criminalitate organizată. Preocupările instituţiilor de securitate europene şi euroatlantice faţă de regiunea extinsă a Mării Negre deschid oportunităţi de consolidare a modalităţilor de cooperare existente. Prin aportul pe care îl are la înfăptuirea securităţii euro-atlantice, prin participarea la misiuni şi parteneriate şi prin 3

Strategia globală ONU privind combaterea terorismului (adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 8 septembrie 2006).

297

reforma organismelor militare, România constituie o punte a NATO şi o viitoare punte a UE spre spaţiul estic. România trebuie să contribuie la crearea unui consens între iniţiativele NATO şi UE în zona terorismului, a criminalităţii organizate şi, în general, a ameninţărilor asimetrice. Interese strategice în regiunea extinsă a Mării Negre Existenţa unor importante zăcăminte petroliere în regiune reprezintă principalul factor care încurajează cooperarea, inclusiv a marilor corporaţii internaţionale, precum şi a altor state. Fără îndoială că principalii actori sunt Federaţia Rusă şi SUA, dar şi două puteri regionale, Ucraina şi Turcia, care au cele mai mari interese în această regiune, deşi, de multe ori, divergente. Un alt treilea actor important este UE, dar care nu are o politică bine definită în această zonă. „Vorbind despre NATO, regiunea extinsă a Mării Negre are acum trei membri ai Alianţei – Turcia, România şi Bulgaria –, trei ţări care vor să intre în NATO – Ucraina, Georgia şi Azerbaidjan – două ţări cu PIAP foarte dezvoltat – Ucraina şi Moldova –, Armenia, membră a PfP, dar care are un parteneriat strategic cu Rusia, iar Rusia, care are o relaţie specială cu Alianţa în Consiliul NATO-Rusia (CNR). Nu trebuie uitată Comisia Ucraina-NATO (CUN).”4 Toate aceste relaţii ne indică faptul că şi NATO este un actor important în regiunea extinsă a Mării Negre. Din 2004 există o primă propunere pentru un Concept de Securitate Strategică NATO, cel elaborat de Institutul Naţional pentru Studii Strategice, de la Universitatea Naţională de Apărare din Washington DC. „O strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre” este asumată de Eugene Rumer 4 Prof. dr. Iulian CHIFU, Regiunea extinsă a Mării Negre în căutarea unui concept de securitate strategică, (traducere: Bianca Cseke, Laura Sandu, Issore Boly, Mihaela Topuzu), http://www.jurnalulpacii.patrir.ro, p.1.

298

şi Jeffrey Simon, cu contribuţia lui Stephen J. Flanagan, James Schear, Yuri Zhukov, prezentată la 27 ianuarie 2006 la Bucureşti.5 UE a lansat deja de doi ani Politica Europeană a Vecinătăţii Europene (PEV), care se adresează ţărilor ce au graniţe comune cu viitoare state-membre UE. Acesta este cazul Moldovei, Ucrainei şi al celor trei ţări caucaziene. În plus, conceptul PEV, de a creşte compatibilitatea instituţiilor între statele membre UE şi ţările vecine, a elaborat bazele relaţiilor cu ţările care şi-au declarat deja drumul spre valorile europene şi aderării europene. Planurile de Acţiune Moldova - UE şi Ucraina - UE sunt în ordine şi urmează planurile pentru ţările caucaziene. Strategia de Securitate Europeană, adoptată de către Consiliul European în decembrie 2003, identifică zona Caucazului de Sud ca una din regiunile în care UE ar trebui să manifeste un interes sporit. Se poate aprecia că principalii actori statali în regiunea extinsă a Mării Negre sunt: Moldova, Macedonia, Albania, România, Bulgaria, Grecia, Turcia, Ucraina, Rusia, Georgia, Azerbaidjan şi Armenia. Federaţia Rusă discută legi pentru lărgirea relaţiilor la Marea Neagră, problema relaţiei UE - Rusia având o importanţă strategică. Federaţia Rusă se teme de pericolul creării unui stat musulman în Caucaz, stat puternic influenţat de grupările teroriste apropiate lui Osama Bin Laden şi apreciază lupta armatei ruse în Cecenia ca o luptă antiterorism. De asemenea Federaţia Rusă susţine că ea creează o realitate democratică nouă şi păşeşte spre o economie de piaţă, inclusiv în domeniul energiei. Ca proiecte de viitor, Federaţia Rusă studiază problema unei cooperări energetice şi crearea unei reţele de transport de călători pe Marea Neagră. În acelaşi timp, Federaţia Rusă nu acceptă graba intrării în UE a unor state din regiunea extinsă a Mării Negre şi susţine că 5

statele riverane Mării Negre sunt apte să asigure securitatea regiunii. Deşi participă la exerciţiile militare organizate sub egida NATO, Moscova se pronunţă categoric împotriva prezenţei permanente a flotei NATO în bazinul Mării Negre. Rusia nu a propus o formă proprie de coerenţă în regiune, dar se arată foarte preocupată de implicarea NATO, UE şi SUA. SUA au definit regiunea extinsă a Mării Negre ca obiectiv de importanţă strategică, mai ales după atentatele din septembrie 2001, din cauza dorinţei companiilor petroliere de a se implica în exploatarea noilor resurse descoperite în regiune şi a strategiilor legate de reducerea dependenţei de petrolul din Golful Persic. În războiul împotriva terorismului, un rol nou îl are modalitatea de a plasa mai multe facilităţi militare pe malul vestic al Mării Negre, în România şi Bulgaria. Aceste facilităţi au operat împreună prin trupele americane, iar trupele române/bulgare sunt cruciale în noua strategie a SUA de a utiliza mici baze pentru refugiu, adăpost, dar şi rezervă de trupe. Aceasta oferă valoarea adăugată pe care Marea Neagră o reprezintă pentru SUA şi coaliţia ţărilor cu aceleaşi interese în războiul împotriva terorismului. SUA au în vedere dezvoltarea cooperării cu ţările din Asia Centrală şi Caucaz pentru a fructifica rezervele de energie din regiunea Mării Caspice. În această situaţie, se poate aprecia că scopul SUA, comun cu al UE, este de a realiza securitatea energetică prin diversificarea şi securizarea traseelor de transport al hidrocarburilor caspice. Problema capătă şi conotaţii geopolitice, deoarece aceste regiuni aparţin de teritoriul fostului imperiu sovietic şi unde Moscova încearcă săşi menţină sfera de influenţă. Din acest punct de vedere, Rusia consideră că se încearcă reducerea influenţei sale şi instalarea controlului american la frontiera rusească. Ucraina susţine că înlăturarea conflictelor se poate face numai prin cooperare regională şi are în vedere crearea unei

Ibidem, p.1.

299

300

punţi energetice, care să treacă prin Chişinău, cu cooperarea ţărilor din regiune. De asemenea, Ucraina este preocupată în special de energie şi securitate, vede Turcia ca pe un actor foarte important în aceste domenii şi doreşte intensificarea colaborării economice. În opinia Ucrainei, Rusia doreşte să-şi realizeze o dominaţie geopolitică, ceea ce nu îi permite vecinei sale să se afirme ca lider regional. Ucraina are o problemă de graniţe atât cu Rusia – în strâmtoarea Kerci şi Marea Azov –, cât şi cu România, în Insula Şerpilor şi frontiera din mare, dar apare ca un stat mult mai dornic să îşi asume propriul destin şi să aibă un rol în regiune, rol care ar schimba relaţiile existente între Rusia şi Turcia. Ucraina are capacitatea să preia controlul părţii sale de ţărm, dar are încă probleme cu prezenţa bazei ruseşti în Sevastopol. Pe de altă parte, Ucraina a avut probleme cu Turcia, care a blocat intrarea în Marea Neagră a tancurilor petroliere ucrainene ce veneau din Libia şi s-a gândit la o înţelegere între Turcia şi Rusia referitoare la acest aspect, pentru că Rusia a fost cea care i-a dat Ucrainei dreptul de utilizare a punctelor de extracţie a petrolului în Libia şi, de asemenea, Rusia este interesată să menţină dependenţa Ucrainei de petrolul şi gazul rusesc. Turcia susţine că securitatea domeniului maritim al Mării Negre este o prioritate absolută, această regiune fiind înconjurată de conflicte îngheţate. Turcia colaborează cu aliaţii din interiorul NATO în abordarea problemei securităţii. Turcia, statul care asigură frontiera dintre NATO, Iran şi Siria, se îndepărtează progresiv de SUA, a „răcit” relaţia strategică cu Israelul, menţine închisă frontiera cu Armenia şi dă semne vizible ale unei coordonări cu Rusia în problemele regionale. Politica guvernului de la Ankara pare desfăşurată tot mai mult prin gazoductul Bluestream, cel care traversează Marea Neagră din Rusia spre Turcia şi transportă 70% din necesarul său energetic în cea din urmă. 301

Turcia are o problemă importantă în menţinerea status-quoului, chiar dacă este parteneră cu Rusia, vechea rivală, din cauza proeminenţei şi controlului strâmtorii ce leagă Marea Neagră de Marea Mediterană. Astfel, Montreux este un subiect intangibil pentru Turcia şi eforturile sale se concentrează spre crearea Forului Mării Negre, o imitaţie a Operaţiunii Active Endeavour a NATO, operaţională în Marea Mediterană, pentru a nu o lăsa pe cea din urmă să se extindă în Marea Neagră. În al doilea rând, Turcia vrea să profite de flota sa din Marea Neagră şi se oferă să protejeze toate ţările din regiune. Acest rol nu îi este acordat întrucât România şi Bulgaria nu participă la operaţiunea turcă Black Sea Harmony şi sunt în căutarea unor soluţii convenabile pentru a-şi proteja părţile proprii de ţărm. Turcia simte pericolul de a-şi pierde poziţia la Marea Neagră, prin prezenţa obiectivelor militare americane cu nevoie de protecţie la mare, aceasta fiind asigurată de prezenţa constantă a flotei americane. Ameninţarea vine şi din partea României, percepută ca o ţară care apără interesele americane în regiune şi cu potenţial de a deveni un actor şi mai important în regiune. Georgia, Moldova şi Azerbaidjan susţin un rol mai activ al Ucrainei în ceea ce priveşte Marea Neagră, pentru a contrabalansa rolul dominant al fostei mari puteri, Rusia, şi ca principiu de integrare între aceste ţări foste sovietice membre GUAM care le va ajuta să adere la NATO şi UE. Georgia a devenit una dintre „mărcile” occidentale la Marea Neagră care are misiunea de a asigura, în primul rând, securitatea conductelor petroliere de pe ruta Baku-Tbilisi-Ceyhan. Rolul României în asigurarea securităţii şi stabilităţii regiunii extinse a Mării Negre România a salutat decizia UE de a iniţia o strategie coerentă faţă de viitorii săi vecini, apreciind că aceasta trebuie să fie bazată pe principiile diferenţierii, al meritelor proprii şi al condiţionalităţii. 302

Politica Europeană de Vecinătate constituie un cadru de consolidare a relaţiilor de vecinătate şi vizează intensificarea cooperării cu statele vecine UE lărgite, în vederea creării unei zone de prosperitate şi bună vecinătate, a unui „cerc de prieteni” la frontierele Uniunii. România este, de asemenea, preocupată de promovarea principiilor şi a practicilor utilizate de UE în regiune, derulând iniţiative proprii, care să asigure consistenţă combaterii migraţiei ilegale, a traficului cu fiinţe umane, combaterii criminalităţii transfrontaliere, în general. România sprijină aspiraţiile de integrare europeană ale Turciei şi apreciază decizia UE de a începe negocierile cu această ţară. De asemenea, va acorda o atenţie deosebită cooperării cu Republica Moldova, acordându-i sprijinul necesar în parcurgerea procesului de modernizare, democratizare şi integrare europeană. În scopul extinderii spaţiului de securitate şi prosperitate, România trebuie să continue monitorizarea evoluţiei conflictului din Transnistria şi să contribuie activ la efortul internaţional de identificare a unor soluţii viabile de rezolvare a situaţiei din zonă, precum şi la sprijinirea implicării în procesul de pace a UE şi SUA. În momentul de faţă, România are o contribuţie importantă la PESC a UE, nu doar prin asocierea şi, implicit, susţinerea poziţiilor şi declaraţiilor comune ale Uniunii, ci şi prin implicarea sa în misiunile militare şi de poliţie europene şi împărtăşirea experienţei sale în sfera politicii externe, prin diferite relaţii. În contextul în care, la momentul aderării, frontiera de nord şi de est a României va deveni frontieră externă a UE, România se pregăteşte să contribuie la consolidarea ariei de libertate, securitate şi justiţie, prin asigurarea unui management eficient al frontierelor sale externe. În UE se simte un proces tot mai accentuat de conştientizare a importanţei regiunii extinse a Mării Negre, în contextul 303

intensificării procesului de extindere şi de integrare a noilor state membre sau candidate. Grecia nefiind foarte activă în promovarea unei astfel de iniţiative, şi Turcia având perspective de aderare îndepărtate, noile state membre, România şi Bulgaria, ar putea avea şansa să-şi transforme viziunea asupra zonei în politica oficială a UE. Deşi se apreciază că nu există încă o politică a UE pentru regiunea Mării Negre, experienţa acumulată în cadrul politicilor deja derulate asigură premisele implementării eficiente a unei forme de cooperare. În plan regional se înregistrează o revigorare a iniţiativelor de cooperare între statele riverane bazinului Mării Negre, precum şi cu cele din zona extinsă a acesteia. Actorii locali au conştientizat că, pentru a asigura dezvoltarea durabilă şi stabilitatea zonei, este necesară îmbunătăţirea formelor de cooperare regională. În abordarea acestei regiuni se impune, în primul rând, regândirea strategică a tuturor iniţiativelor, nu doar la nivelul zonei propriu-zise, ci şi în coroborare cu evoluţiile dintr-o arie mai largă, cuprinzând Rusia şi Orientul Mijlociu. Securizarea, democratizarea şi creşterea prosperităţii regiunii Mării Negre nu se vor realiza atâta vreme cât nu li se vor găsi soluţii adecvate reafirmării agresive şi antagonice a SUA, a Rusiei şi ameninţărilor variate propagate din Orientul Mijlociu, câtă vreme gazele naturale nu vor fi completate de resurse energetice alternative, câtă vreme Occidentul nu îşi elaborează cu adevărat o strategie integrată şi coerentă în zonă şi atâta vreme cât scepticismul tipic european nu dispare. Strategia de securitate naţională a României îşi propune, printre obiectivele principale, crearea unei stări de securitate şi prosperitate în regiunea extinsă a Mării Negre. România doreşte ca regiunea extinsă a Mării Negre să fie stabilă şi democratică, iar pentru aceasta este necesară implicarea cât mai puternică a UE şi a NATO în regiune. 304

Concluzii Astăzi, regiunea extinsă a Mării Negre, datorită amplasării şi a extraordinarului potenţial către dezvoltare, are şansa de a juca un nou rol în sistemul european. Nu există o singură organizaţie (UE, NATO, OSCE) sau un singur actor politic ce poate deţine toate soluţiile problemelor din această zonă cu specific şi dinamică proprie, sau chiar din altă zonă a globului. Politica de cooperare este soluţia pentru întărirea securităţii şi a stabilităţii, astfel încât fiecare stat să aibă un cuvânt de spus şi, în acelaşi timp, să nu se simtă ameninţat.6 România doreşte să devină un actor important în zona graniţei răsăritene a UE. Lipsa de viziune comunitară clară în privinţa Europei de Est nu ajută România în relaţiile sale cu Moldova şi în privinţa definirii clare a rolului pe care România vrea să-l joace în regiunea Mării Negre. După dezmembrarea Uniunii Sovietice, regiunea extinsă a Mării Negre s-a caracterizat printr-o lipsă de securitate şi stabilitate. Politica de vecinătate a UE reprezintă un mod de abordare total diferit de strategia NATO sau a celorlalţi actori majori cu interese în regiunea Mării Negre. Din acest punct de vedere, UE trebuie să găsească un limbaj şi o viziune comună cu aceştia. La Istanbul, NATO a confirmat pentru prima dată oficial importanţa Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică, exprimându-şi interesul pentru a găsi modalităţi de consolidare a stabilităţii în regiune, care să ajute eforturile statelor riverane, aliate şi partenere, în cadrul cooperării regionale deja existente. Important pentru România este să dezvolte politici pe termen mediu, aşa cum este tipic şi pentru funcţionarea UE. Ca şi celelalte noi state membre UE, România ar putea să reflecteze 6

Institutul „Ovidiu Şincai” – Raport la Conferinţa naţională – Regiunea Mării Negre - către un parteneriat al secolului al XXI-lea, http://www.fisd.ro.

305

asupra propriei experienţe, dobândită în procesul de tranziţie şi în cel de integrare în UE, şi să contribuie la dezvoltarea politicii de vecinătate, îmbunătăţirea procesului de aderare, ca instrument de transformare a unei ţări candidate UE, şi la îmbunătăţirea credibilităţii şi a încrederii în extinderea UE. În momentul de faţă, România trebuie să-şi concentreze atenţia spre gestionarea noii situaţii de ţară membră NATO şi viitoare membră a UE. Din acest punct de vedere, România trebuie să îşi discearnă potenţialele consecinţe în planul stabilităţii şi securităţii la propria frontieră, precum şi la frontiera NATO şi, în viitorul apropiat, a UE. „O astfel de frontieră se plasează în zona Mării Negre Extinse, care asigură continuitatea spaţiului geostrategic şi geoeconomic care se întinde din vestul Europei până în Asia Centrală şi Afganistan şi este cea mai directă cale de acces spre Europa a resurselor caspice, dar şi a forţelor coaliţiei antiteroriste în teatrele de operaţiuni şi bazele din Asia Centrală şi din Orientul Mijlociu Extins.”7 În acest context, problemele legate de Transnistria şi canalul Bâstroe sunt repere ale unei abordări mult mai ample, al cărei obiectiv este realizarea unui climat regional - politic, economic şi social - stabil şi predictibil. Interesul strategic al României este să contribuie la construcţia unei UE capabile să lase uşa extinderii deschisă. BIBLIOGRAFIE 1. Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, la conferinţa Comisiilor parlamentare de control al serviciilor de informaţii şi de securitate din cadrul Uniunii Europene, http://www.antena3.ro. 2. Discursul domnului Sergei Ordhonikidze, Sub-secretar General ONU, Director General al Biroului ONU din Geneva, la Summit-ul 7

Dr. Gheorghe FULGA, op. cit.

306

Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, Bucureşti, 5 iunie 2006, http://www.onuinfo.ro/mass_media. 3. Strategia globală ONU privind combaterea terorismului (adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 8 septembrie 2006). 4. Strategia de securitate naţională a României, proiect, 2006, http://www.presidency.ro. 5.Ionel Nicu SAVA, Studii de securitate, Editura Centrului Român de Studii Regionale, Bucureşti 2005. 6. Laurenţiu GHEORGHE, Regiunea Mării Negre: petrol, gaze şi tensiuni, revista Bilanţ, nr.20, mai 2006, http://www.revistabilant.ro. 7. Laurenţiu CONSTANTINIU, Marea Neagră: un lac prea disputat, http://www.cadranpolitic.ro. 8. Prof. dr. Iulian CHIFU, Regiunea extinsă a Mării Negre în căutarea unui concept de securitate strategică (traducere: Bianca Cseke, Laura Sandu, Issore Boly, Mihaela Topuzu), http://www.jurnalulpacii.patrir.ro. 9. Cercet. st. dr. Florin ABRAHAM, Relaţiile dintre SUA, UE şi OSCE: contribuţii la securitatea internaţională, www.studiidesecuritate.ro. 10. Dr. Gheorghe FULGA, Climatul de securitate în regiunea Mării Negre Extinse după 11 septembrie 2001, http://www.sie.ro. 11. În ce fel de Europă va intra România?, Institutul European din România Centrul Infoeuropa, 10 februarie 2006, http://www.infoeuropa.ro. 12. România - membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, http://www.mae.ro. 13. Promovarea în UE a regiunii Mării Negre – şansa afirmării României, http://www.euractiv.ro. 14. Institutul „Ovidiu Şincai” – Raport la Conferinţa naţională – Regiunea Mării Negre - către un parteneriat al secolului al XXI-lea, http://www.fisd.ro.

CRISIS MANAGEMENT IN THE REPUBLIC OF BULGARIA Lieutenant-Colonel Dimitar STEFANOV-TASHKOV, PhD To clarify the concept “crisis”, it is necessary to start with the concept “peace”. There is a different interpretation of this concept. According to some scientists, there is a condition, however, when a hostile action does not start, or they are followed by peace agreement1. According to the identical scientists, peace is a condition of balance of contradiction between states (groups) for all that absence disturbance of national interests and juridical standards. The crisis always started within disturbance of the existing balance of contradictions. At the beginning of their generation, the crisis always brings political, economic, ideological, ethnical, and ecological or another character, but always the political one has determination. The crisis, according to the Law of crisis management, is such a sudden or expectance challenge at a life condition, gives rise to a human action, event or natural phenomenon (disaster), afterwards life is destroyed or threatened, health and possessions for a long group of people, territory, environment, cultural and material valuables of a state.2 Many scientists from the Republic of Bulgaria think that this definition is right, they accept it, but they are sure that when we talk about crisis, definition has to include absence of resources 1

STEFANOVA, S. General characteristic of the Crisis, Report in the military science conference, “Rakovski” Defence and Staff College, Sofia, 2003. 2 Law for Crisis Management, March 2005.

307

308

for neutralization risks and threats. Here is their definition: “The crisis is a process provoked by lots, indefinite, unusual and/or sudden born events and situations, which are a threat for life, health, ownership and a statute of a people, community systems and organizations, and in this time they do not have resources to neutralize risks and threats of their surroundings.3 This process has two opportunities – positive and negative. In this two cases effect under social systems is multiple and general. Evolutions consequences for crisis spring up in a social system and are always positive.4 The crisis is a phenomenon and it is unique. In this case it can be difficult modulated for describing concrete low-governization, coherently with its appearance and development. The crisis as a phenomenon is a function of a social-political system and therefore its phenomenon characteristics provoke dynamic changes, connected with accumulations of experience, rising effective management, improvement of a structure, etc. In spite of its phenomenon essence, crisis can be classified by some symptoms and criteria. This classification is conditional, because crises are always all-round and have big swing. It means that when we define one crisis as an economical, for example, it has social, psychological and cultural dimensions. Depending on the spheres of the social life, the crises can be: military, technological, informational, financial, social, political, ecological, personal and mental (spiritual). Depending on goals, the crises can be: military-political and internal-political. 3

STOJKOV, S., The Crises – “controlled” phenomenon of XXI century, Report in the military science conference, “Rakovski” Defence and Staff College, Sofia, 2003. 4 MARINOV, R., Crisis Management, New Bulgarian University, Sofia, 1999.

309

Military-political crisis, displayed as a condition of international attitude to the countries, are a menace of using military forces against particular country. The cause of this type of crisis, at many times, is provoked by outside factors. Internal-political crisis is a social phenomenon which threatens life interests of a person, society, stability and security of a country. The cause of this type of crisis, at many times, is provoked by internal and outside factors. Depending on intensity, the crises can be: of low, middle and high degree intensity. Depending on the case of emergence and their continuation, the crises can be three types: sudden, spring up and permanent (stable). Sudden crises are born of unexpectedly events and situations. In this case, usually there is no time for reaction and immediate planning. They start after earthquake, big and complex fires, inundations, industrial failures (damages), crashes and terrorists actions. This type of crises can not be forecast, but they make quick and advanced modulated decisions for getting control of a crisis. Because injured people need immediate help. Moreover, rescuers must put out fire, do an emergency-saving and other action for decreasing risks and menace. Spring up crises are characterized with more time for reaction, but situation can be suddenly raised after long time relatively calmness. This type of crises can start because of: ethnical problems, necessity of humanitarian help, cultural problems, economical, social and religious problems, computer terrorism, and low moral, sexual force in a working place, misappropriation, abuse with information, etc. Permanent (stable) crises manifest periodically (every month or every year), in spite of efforts. These crises are connected with “change of generation” in the social activity demanding experience and routine (politic, sport, culture, etc.) 310

or hearings and speculations in the medias, which often are discussed more than enough in the information space. Independently of the type of a crisis, it contents four terms, all of them have specific essence and time dimension5: Warning stage, it can be very short (1-3 minutes) attached to earthquake, flood, fire, industrial damages, crashes, terrorists action, or very, very long (tens and hundreds of years) by ecological, cultural and economical crisis. From the management point of view, this crisis period can be cancelled. Stage of ship crisis: it is characterized with rising to one or more crisis situation. Stage of take possession of the crisis: this is connected with organized social answer as a result of a crisis situation. Stage to settle a matter of the crisis: This is connected with the normalization of a social system and rebuilds their basis function parameters. The time for passing this crisis period is very complex and constant. It may continue from several hours to several years. Warning stage is defined with the emergence of some problems and conflicts, pending them, make situation grow up and finally going to the ship crisis. In this stage it is possible to do an action, connected with preventions, or if the recourses are not enough to solve all of this problems and conflicts, we direct efforts to overcome them, if they rise, they can make a lot of problems (injuring people, etc.). As a beginning of a Stage of ship crisis we can consider the start of such a event, that provoke a situation, which shake the basis of a social system and its main value and in this time, the same system does not have enough resources to answer the challenges of environment. The crisis situation is a result of events rising and to a great extend they are out of control, because the system can’t solve

problems. The system doesn’t have resources for reaction in case of environment challenges. Stage of take possession of the crisis is connected with the rational use of resources, with a goal neutralized basis risks and threats and creating good conditions for adequate answer to environment’s threats. Stage to settle a matter of the crisis started when social system has its own and outside resources, for passing main environment’s threats, and continue be itself, but in a better level. The extreme point in the crisis process is connected with the event, that provokes these social factors, which do not allow saving current law order, infringement social attention and take system out in a new condition, that permit to solve crisis situation. The main characteristics of the crisis are6: ƒ • suddenness; ƒ • big rate of indefinites in the first (starting) moment; ƒ • necessity of rapid reaction when the crisis event started; ƒ • lack of time for making a decision; ƒ • created panic and stress; ƒ • created event’s rapid escalation; ƒ • threatened people’s life, health and security, organization’s reputation and statute.

5

6

STOJKOV, S., op. cit.

311

Analysis of the crises processes reveals some general characteristics, some of them we can see very often in the big parts of the crisis that took place: • The crisis can start only in the social system, and the main idea is that this process takes the system out of its normal condition. The bigger system is the more difficult it (system) can go back to the previous condition, because the crisis effects Idem.

312

on low parts of the system, which can difficult restarted. For example, when we take technological system out of the normal condition, after reconstruction, the system can work again. This can take between few minutes or days. Biological system, like people’s body, also can pass the crisis for a short time, but one ethnical crisis, for example, can take very, very long time to be passed. The most difficult to regain are human resources. • Independently of the crisis’ type and its character of display, management process is accomplished in the conditions of shortage of different kind of resources – natural, human, logistical, informational, and administrative. Often, exactly because out of recourses indicated before-crisis period and the tasks for management’s team is to “take” the crisis symptom, to find its genesis and to offer administrational decision and actions in order not to let the crisis develop. That sort of symptoms can be: social fixes, which can escalate in a mass breaking of social order and terrorism; making economical and law privileges for deliberate fire of forest and field grounds, insurance frauds, etc.; not enough motivation for the state’s employees for making their job. This means that organization can not work normally. This destabilizes the organization. This means only one thing – crisis. • Instead of possible negative consequences, which come out after the crisis, the system is in front of a dilemma: to solve (to pass) the problems and to be in a good new condition or to stop. This is connected with the confirmations of the thesis according to which the crisis is always positive for the evolution development of the social system. The crisis management is an element of the national security of the Republic of Bulgaria and includes7: 1. Planning and prevention activity; 2. Prognoses for crisis development; 3. Early warning;

4. Crisis analysis and determining reaction alternatives; 5. Preparing and approving Plans for Crisis management; 6. Conducting operations for reaction at crisis; 7. Going back to the stability condition. The necessary resources for mastering and passing consequences of crisis are insured from different ministries, citizen organizations, governmental and nongovernmental organizations, separate legal and private people and firms. Except that, Republic of Bulgaria can accept help from another states or international organizations for stopping and passing the crisis consequences. In the Republic of Bulgaria there is built a national system for Crisis management. This system gives opportunities for not suppose crisis, take possession or passing consequences of the crises in the territory of the country or out of it – when execute obligations, because of the international agreements, Republic of Bulgaria is part of. The main tasks of the National Crisis management system are8: ƒ Education and preparation of members for administration, reaction forces and population; ƒ Situation analysis; ƒ Applying prevention measure; ƒ Prevent the crisis enlargement; ƒ Taking the crisis’ possession; ƒ Restrict and solve out the crisis. The National Crisis management system is developed in the central and territorial levels and includes: 1. Organs for management; 2. Centres for management; 3. Communication and information system; 4. Crisis reaction forces.

7

8

Law for Crisis Management, March 2005.

313

Idem.

314

Organs for management are developed at national and regional levels. The main organ for Crisis management in the central level is the Crisis Management Council (CMC) to Ministerial Council (MC), see Appendix 1. Its activities are led by the prime minister. CMC has a permanent and wide structure. The permanent members are: Minister of defence, Minister of home affairs, and Minister of foreign affairs. The wide structure includes other ministers and Chief of General Staff of the Bulgarian Armed Forces. They work in the CMC depending on the type of the crisis. In each administrative district there are permanent consultative bodies. They are called District Crisis Management Council (DCMC). The leader of this Council is the governor of the district. A member of the DCMC is the senior military commander in the area. In the community there are also built permanent consultative bodies. They are Community Crisis Management Council (CCMC). These Councils are led by the mayor of the community. A member of the CCMC is the senior military commander in the area, too. For providing the uninterrupted observation, collecting, analysing and evaluating the information, announcement and operational management at crisis situation, on all levels, there are built systems of a national, district, and community Situation Centres. This Situation Centres are permanent establishment organs for Crisis management at the national, district, and community levels. The Situation Centre by the MC receives and generalizes information about crisis condition and actions to watch keeping and averting of crisis, population protection, and environment and material values during the crisis period and going into liquidation after crises. 315

Members in the Situation Centres have permanent operational duties. For crisis management, when crisis is in a national dimension, in the Republic of Bulgaria, there is built a National Crisis Staff. This is a temporary operational organ for crisis management. It is part of CMC to MC. The leader of this Staff has a team. This team depends on the character and dimension of the crisis. The team consists of specialists in different areas. The National Crisis Staff can operate from each national and community Situation Centres. Which Situation Centre will be used, depends on the character and dimension of the crisis. In the Ministry of Defence there is a permanent consultative body. It is named Crisis Management Council, see Appendix 2. This Council assists the Minister of Defence. In the specialized administration of Ministry of Defence, there is a link for Crisis management, operational duties for announcement and minimum extra expert employees. In Bulgarian Armed Forces, depending on the character and dimension of the crisis, there are operational groups, as it follows: • Big crisis situation, with national dimension (in the territory of all country, or on the place of more than one administrative area) – from National Crisis Centre; • Middle and smaller crisis situation, in a place of one administrative area or community – from Crisis Management Centre to different branches of Armed Forces, and from Command points to Brigades, Battalions, Companies, etc. Communication-information system for Crisis management is developed on a base of distant-communicative operator’s nets and own (Ministerial Council, Ministry of Defence, Ministry of home affairs and another central and territorial organs of executive authority) informational nets. Communication-information system is integrated with Complex automatically System for Management. 316

The announcement in the National Crisis Management System and to populations for threat or spring up crisis is provided with: 1. National system for announcement, as a sub-system to Communication-information system for Crisis Management; 2. Built communication nets for emergency calling; 3. Information facilities. Crisis reaction forces provide (carry out) operations for averts, get control of crisis and pass the crisis consequences. They can be: • Administrative Structures of executive authority bodies; • Formations of legal persons; • Teams from Immediate medical help, other medical centres (hospitals) or health establishments; • Volunteer Formations, etc. From the Bulgarian Armed Forces, there are formations which take parts in actions to help population of Non-military Crises. They are as it follows: • 13 module formations for eliminating the consequences due to floods; • 18 module formations for eliminating the consequences due to earthquakes; • 25 module formations for action in winter situations and conditions; • 23 module formations for fire extinguish; • To anticipate forces for participation in case of industry damages connected without going of chemical danger substances, damages in Atomic power station, and also for bombing (breaking down) non-explosive ammunitions on the territory of the Republic of Bulgaria. Besides the module formations, in the Bulgarian Armed Forces there is a provision of extra forces, tools, and resources for being used for helping the population, if needed. 317

• For example, for fire extinguish can be used one or two helicopters Mi-17, equipped for fire extinguish from the air; • Two helicopters Bell-206 for resonance’s and observation; • One helicopter Mi-17, one plane L-410, and one plane An-26 for transportation and evacuation; • 200 people and 10 cargo-carrying automobiles for property and materials, for liquidation consequences from floods; • 300 people, 20 cargo-carrying automobiles, and 4 excavators for making protection dike, when have danger from floods of Dunau river, one plane L-410, one plane An-26 and one helicopter Mi-17 for transportation and evacuation, and two helicopters Bell-206 for resonance’s and observation. From the Bulgarian Armed Forces, for population help, there are prepared more than 4 000 people personnel and more than 700 units’ different machines. All of them are furnished with special machines for resonance and for making sanitarian and specialized treatment of population, machines, material and cultural values. Formations from the Bulgarian Armed Forces determined for population help after disasters, wrecks and crashes grow up efforts of State agency “Citizen Protection”, formations from Ministry of home affairs, and firms, which accomplish search and rescue actions (operations). Organs for Crisis Managements make different plans, as it follows: 1. Annual plan, and; 2. Plan for Crisis Management. In the Annual plan there are included tasks and actions for preparation of Management bodies, reaction forces, tools, and their preparation and holding up in readiness for crisis reaction. The plan for Crisis Management comprises: • forecast of possible risks; 318

• characteristics of possible consequences; • necessary forces for reaction, ways and tools for prevention; • organization of action to Crisis Management Teams; • Order and way for announcement and other questions, connected with Crisis Management. Actions of formations from the Bulgarian Armed Forces for crisis of non-military characters are planned in the “Plan of the Bulgarian Army for potential crisis situations”. This plan is signed by the Chief of General Staff of the Bulgarian Armed Forces and it’s endorsed by the Minister of Defence. In conclusion, we can stress out that it depends on the type and dimension of the crisis, for taking possession and liquidation of crisis consequences. In the process there can take part different forces funds and resources from different ministries, departments and administration. General responsibility for planning, organizations and ensuring of action forces and other organs is for National Crisis Staff, when the crisis takes place in big parts of Republic of Bulgaria. When the crisis takes place in one district (municipality), the responsibility for each organization gets to the respective district (municipality) Crisis Centre. Bulgarian Army always takes part in taking possession and passing of crises, because that is one of the main functions of the Bulgarian Armed Forces. The nuance is only in the numbers of forces, which participate in the process.

4. MARINOV, R., Crisis Management, New Bulgarian University, Sofia, 1999. 5. Specialized statistics research for informational ensure planning and Crisis Management, Sofia, 2005. 6. STEFANOVA, S. General characteristic of the Crisis, Report in the military science conference, “Rakovski” Defence and Staff College, Sofia, 2003. 7. STOJKOV, S., - The Crises – “controled” phenomenon of XXI century, Report in the military science conference, “Rakovski” Defence and Staff College, Sofia, 2003.

REFERERENCES 1. AVRAMOV, S., TSANKOV, A. Computer helping exercise for Crisis Management, EU TACOM SEE – 2006. 2. Law for Crisis Management, March 2005. 3. PROGOJIN, I. The end of determination, Heron Press, Sofia, 2000.

319

320

Appendix 1

Appendix 2

GENERAL STRUCTURE OF ORGANS AND CENTERS FOR CRISIS MANAGEMENT IN THE REPUBLIC OF BULGARIA

SYSTEM FOR CRISIS MANAGEMENT IN THE MINISTRY OF DEFENCE Strategic level

Parliament

President of the Bulgarian

National level

Ministerial Council (MC)

Information for threat or crisis

Minister of Defence Crisis Management Council

Information for threat or crisis

Security Council to MC

National Crisis Center (NCC)

Crisis Management Council (CMC) Committee for restoring and help after crisis to MC Ministry of foreign affairs

Ministry of Defence

Operational level Ministry of home affairs

National Crisis Staff

Representations of other ministries

General Staff

Branches of Arm Forces

State agency “Citizen Protection”

Regional level

Administrative district District Crisis Management Council

Crisis Management Center Sub-Regional level

Tactical level

Brigades and Battalions

community Command points

Community Crisis Management Council (CCMC)

Command and observation points

District Crisis Staff Community Crisis Staff

321

322

Observation points

SECURIZAREA FRONTIEREI Dr. Gheorghe VĂDUVA The XX century has been in Europe, especially in the first half, but not only, a century of fortified and militarized territorial borders. The dream of the European unity, formulated back to 1500 and restated in 1815, seemed to be over. The need for state identity and individuality – that is, political, economical, ethnic and cultural – was larger and more stressful than the Continental unity. It was normal, as we all know, there is no unity where there is no identity. The main task of the European armies was to defend the national state’s borders, both against outside enemies, and inside ones. This was mainly due to the fact that wars were mainly border wars. Are we witnessing any changes in this peace, war and frontier philosophy, at the beginning of a new century? Nu poţi avea frontiere sigure decât într-o lume sigură Procesul frontierei este unul foarte complex şi chiar foarte dinamic, întrucât, în pofida inflexibilităţii frontierelor, a baterii lor în cuie, cum se spune, dimensiunile reale ale frontierelor trec dincolo de ceea ce înseamnă doar linie de demarcaţie teritorială între două state. Este vorba de frontierele economice, de frontierele politice, de frontierele ideologice, de frontierele culturale, chiar ştiinţifice etc. De aceea, în procesul de constituire şi securizare a frontierelor, s-au implicat, practic, totdeauna, toate structurile sociale, toate componentele statului, de la conducerea politică la cea militară, toate valorile societăţii, de la oamenii de cultură la oamenii de ştiinţă. Pentru că există frontiere în expansiune, frontiere agresive şi frontiere 323

stabile, acestea din urmă fiind totdeauna agresate şi, deci, totdeauna în apărare. Aşa au stat lucrurile, în toate timpurile, dar mai ales în secolul al XX-lea, şi cu frontierele româneşti. Frontiera românească a fost dintotdeauna o frontieră agresată. Dar rezistenţa românilor la agresivitatea celorlalte frontiere a fost una de excepţie. Forţa rezistenţei frontierei româneşti la agresivitatea altor frontiere s-a aflat, în primul rând, în cultură, în sistemele de valori durate în această ţară. Toate celelalte forme de rezistenţă frontalieră – inclusiv cea militară – s-au subsumat acestei dimensiuni. Fortificarea frontierei româneşti n-a folosit, practic, la nimic. Linia Carol, de după Primul Război Mondial, aliniamentul Focşani-Nămolasa-Galaţi, precum linia Maginot din Franţa, cazematele construite după al Doilea Război Mondial la litoral şi la frontiera cu Iugoslavia, în afară de chinuirea celor care le-au realizat şi deservit, n-au ajutat nici ele la nimic. Dar aşa a fost atunci. În Albania, spre exemplu, există şi astăzi – desigur, tot fără niciun folos – în jur de 950.000 de cazemate, nu numai la frontiere, ci pe întregul teritoriu al ţării, la care se adaugă numeroase tuneluri, adăposturi şi lucrări subterane. Cu betonul care s-a folosit aici putea fi reconstruit complet, de câteva ori, oraşul Tirana. Nu fortificaţiile, ci sistemele de valori sunt, de fapt, cele care au apărat şi au securizat dintotdeauna frontierele, inclusiv frontiera românească. Chiar dacă, în aceste timpuri, paza şi apărarea frontierelor teritoriale au fost, în general, militarizate. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Secolul al XXI-lea pare a fi un secol al frontierelor europene deschise, cel puţin în ceea ce priveşte frontierele interioare ale continentului. Dintotdeauna, frontierele au răspuns unor legităţi, unor cerinţe, unor necesităţi. Ele au fost şi au rămas nu numai delimitări, ci şi zone de contact, de confluenţă, cu funcţii comunicative, dar şi protecţioniste. Astăzi, datorită procesului complex de construire a unităţii europene, priorităţile frontaliere sunt altele. 324

Nu ne mai aşteptăm la atacuri violente, cu forţe armate numeroase – aşa ceva pare, astăzi, puţin probabil, însă, după drama iugoslavă, nu total imposibil –, dar de aici nu rezultă că au dispărut toate pericolele, că frontierele noastre vor fi deacum liniştite şi sigure. Frontiera românească continuă să fie o frontieră activă, o frontieră agresată. Nu cu tancuri, avioane, nave de luptă, ci cu alte mijloace, mult mai subtile şi mai eficiente. De aceea, considerăm că, pentru statul român, problema securizării frontierei este acută, imediată, dar şi de durată. Modalităţile prin care se realizează acest lucru sunt cele de totdeauna: politice, economice, sociale, ştiinţifice, culturale şi militare. Considerăm că modalitatea principală şi cea mai eficientă de securizare a frontierelor ţării o reprezintă afirmarea puternică a sistemelor de valori, participarea nemijlocită la crearea valorilor europene şi euro-atlantice, integrarea deplină, de facto şi de jure în Uniunea Europeană (şi nu doar formală), creşterea puterii economice, politice (în sensul valorilor democratice ale statului de drept), culturale şi informaţionale a statului român. Şi chiar dacă securizarea frontierei nu se mai face astăzi prin tancuri şi cazemate amplasate în apropierea frontierei, rolul factorului militar, ca element al securităţii politice şi militare, continuă să existe. Aşa cum am subliniat-o şi în alte lucrări, ţinem să accentuăm şi acum: frontierele României nu se mai apără azi, nemijlocit, doar prin amplasarea unităţilor armatei şi ale sistemului naţional de apărare pe graniţă (deşi nu trebuie să excludem, ab initio, cu desăvârşire nicio astfel de eventualitate). Ele se apără, participând cu forţe oriunde este necesară prezenţa noastră în lume, alături de aliaţi, pentru dezamorsarea situaţiilor conflictuale, pentru gestionarea crizelor şi conflictelor şi menţinerea unui mediu de securitate în parametri de siguranţă strategică. Trupele române care se află în Afganistan, în Irak, în Kosovo, în Bosnia şi Herţegovina slujesc România, participă, în felul acesta, la gestionarea 325

situaţiilor de criză, la configurarea, constituirea şi construirea acelui sistem de securitate euro-atlantic pe care-l doresc Europa, America şi Asia şi pe care ni-l dorim şi noi. Nu poţi avea frontiere sigure decât într-o lume sigură. Iar lumea n-a fost niciodată, nu este nici acum şi nu va nici în viitor pe deplin sigură. Au apărut vulnerabilităţi şi ameninţări noi, unele ascunse, de regulă, asimetrice, adică folosind la maximum vulnerabilităţile celuilalt, altele specifice societăţii informaţionale, o societate a mileniului al treilea sau cel puţin a secolului al XXI-lea. Armata şi necesitatea continuă a securizării frontierelor Participarea la misiunile de asigurare a păcii şi stabilităţii, de prevenire şi de gestionare a crizelor şi conflictelor reprezintă, azi, o modalitate prin care Armata României contribuie, de fapt, la securizarea frontierelor ţării. Evident, prin sistemul de securitate colectivă, de apărare colectivă. Aceasta ar fi o primă modalitate prin care Armata Română participă, desigur, indirect, împreună cu alte forţe şi structuri, la securizarea frontierelor. Armata Română se află în plin proces de transformare. Structurile ei sunt – şi vor fi şi în continuare –, din ce în ce mai mult, suple şi eficiente, adaptate cerinţelor NATO şi celor ale Politicii Europene de Securitate şi Apărare, posibilităţilor noastre economice şi financiare reale, necesităţilor de securitate şi apărare colectivă a spaţiului euro-atlantic şi celor ale apărării naţionale. Forţele Terestre vor avea, practic, două divizii, una de nord şi cealaltă de sud, iar Forţele Aeriene şi Forţele Navale vor fi structurate tot pe aceleaşi principii ale acţiunii întrunite. De asemenea, Armata Română va dispune şi de Forţe Speciale. Categoriile de forţe vor acţiona sub conducerea unor comandamente speciale, unele tip divizie, altele de nivel operativ şi strategic. Este vorba de Comandamentul Strategic, de Comandamentul 2 Operaţional Întrunit, care funcţionează 326

deja la parametri optimi, de COAP şi de Comandamentul Operaţional al Forţelor Navale. După 2007, va începe, propriu-zis, şi procesul de înzestrare cu tehnica şi mijloacele necesare noului concept strategic, avându-se în vedere posibilităţile noastre economice, cerinţele NATO şi ale PESA, Strategia de Securitate Naţională a României, Strategia Militară şi doctrinele operaţiilor întrunite şi cele ale categoriilor de forţe. Toate acestea – atât structura de forţe, cât şi înzestrarea – vor fi realizate potrivit cerinţelor euro-atlantice şi conceptului modern de pregătire şi ducere a războiului, îndeosebi a războiului antiterorist, care se constituie într-un război special, într-un război continuu, şi Războiului bazat pe Reţea, înţeles ca un război înalt tehnologizat, deci, în superioritate tehnologică, pe care, probabil, vom fi şi noi în stare să-l ducem cândva, dacă va fi nevoie, întrucât România dispune de capacităţi intelectuale deosebite în domeniul informaticii, îndeosebi al software, şi în cel al electronicii. Războiul bazat pe Reţea (RBR), specific societăţii de tip informaţional, înseamnă, în esenţă, conectare în acelaşi sistem a trei tipuri de reţele sau de grile: reţeaua senzorilor (o reţea a senzorilor de informaţie, a serviciilor intelligence, a mijloacelor de supraveghere şi recunoaştere I2SR), reţeaua centrală de conducere (o reţea C4, deci, care integrează toate celelalte reţele) şi reţeaua platformelor de luptă (o reţea a mijloacelor de lovire). Războiul bazat pe reţea asigură luptătorului un fel de „scut informaţional“, în sensul că el are, în orice moment, deci, în timp real, imaginea reală a câmpului de luptă, iar mijloacele de lovire îi asigură o a doua protecţie, asigurată printr-un „scut de foc“. Dar nu numai teatrul de război sau teatrul de operaţii vor beneficia de mutaţiile respective, ci întregul spaţiu de interes strategic, inclusiv în dimensiunea care se referă la securizarea frontierelor. 327

Cu alte cuvinte, este foarte posibil ca, în viitor, sistemele de senzori, care transmit continuu şi în timp real informaţia necesară descoperirii, prevenirii şi rezolvării situaţiilor de criză şi ameninţărilor de orice tip (mai ales a celor asimetrice, din care fac parte şi acţiunile transfrontaliere ale reţelelor teroriste, ale traficanţilor de droguri, de arme şi de persoane, ale crimei organizate şi migraţiei ilegale etc.) să contribuie efectiv la sistemul de securizare a frontierelor româneşti şi, evident, a frontierei exterioare europene şi euro-atlantice pe direcţia est şi sud-est. Acest sistem va fi extrem de important pentru viitorul Europei şi pentru viitorul României, având în vedere că Uniunea Europeană nu doreşte să se fortifice, să se izoleze în cadrul frontierelor exterioare, ci doar să-şi protejeze spaţiul împotriva acelor ameninţări nocive, care constituie o sursă de tensiuni şi de probleme pentru rezolvarea cărora au fost concepute misiunile tip Petersberg. Mai mult, prin politica sa de vecinătate, Uniunea Europeană doreşte crearea unei zone de siguranţă strategică prin parteneriat şi colaborare, prin armonizarea intereselor şi a sistemelor de securitate şi de protecţie împotriva acelor pericole şi ameninţări – îndeosebi asimetrice – care ne privesc pe toţi, indiferent în ce zonă a Europei sau a planatei ne aflăm. Participarea instituţiei militare la securizarea frontierelor, reglementată, de altfel, prin lege şi prin sistemele de cooperare dintre Ministerul Apărării şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, este, poate fi şi trebuie să fie mult mai complexă şi mai concretă, aşa cum a fost, de altfel, totdeauna. Noi considerăm că, la rezolvarea problemei securizării frontierelor, trebuie să participe, alături de celelalte forţe, prin mijloace adecvate, şi Armata Română. Aceasta este şi ar trebui să rămână şi în continuare una dintre funcţiile şi atribuţiile ei esenţiale. Cooperarea ar putea viza: 328

ƒ reactualizarea colaborării – deci a interoperabilităţii – privind sistemul de informaţii; ƒ participarea forţelor speciale ale armatei sau a unor componente ale acestora la desfăşurarea unor acţiuni, operaţiuni sau chiar operaţii speciale cu specific frontalier, în sprijinul nemijlocit al poliţiei de frontieră (este vorba de acţiuni şi operaţiuni pentru anihilarea unor reţele teroriste, a unor reţele de traficanţi de droguri, de persoane, ale crimei organizate etc., de tipul celor efectuate în Italia, în anii trecuţi, împotriva mafiei, la care a participat şi armata, în cooperare cu poliţia şi cu alte forţe de ordine); ƒ sprijin logistic sau de altă natură în cazul unor urgenţe civile în zona de frontieră; ƒ sprijinirea, de către Forţele Navale, a poliţiei de frontieră din zona de coastă, în cazul unor pericole şi ameninţări frontaliere sau ale traficului ilegal în marea teritorială; ƒ actualizarea cooperării dintre Forţele Aeriene şi Poliţia de Frontieră în ceea ce priveşte supravegherea unitară, integrată a spaţiului aerian (reamintim că o astfel de cooperare a existat dintotdeauna între cei care au supravegheat frontiera şi forţele noastre aeriene – este vorba de acele mesaje O.I.L.A., apoi AERO transmise din posturile de observare ale străjuitorilor frontierelor direct în punctele de comandă ale aviaţiei şi apărării aeriene); ƒ cooperarea în domeniu tehnicii (în momentul de faţă, în dotarea Poliţiei de Frontieră există aparatură de termolocaţie performantă, o parte din ea realizată la Agenţia noastră de Cercetare pentru Tehnică şi Tehnologie Militară, care, se ştie se află şi în teatrele de operaţii). Agenţia noastră a proiectat – şi se află în producţie – o serie de produse foarte importante şi pentru sistemul securizării frontierelor, care pot fi componente ale grilei de senzori de care vorbeam sau ale sistemelor C4 ISR, astfel:

329

• hartă digitalizată a teritoriului naţional (foarte importantă pentru supravegherea electronică integrată a teritoriului); • radare şi lasere de iluminare; • aparatură de vedere pe timp de noapte; • aparatură pentru vehiculele antiteroriste; • filtre antilaser; • sisteme de detectare în infraroşu etc. O parte din această aparatură a fost omologată de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi s-a realizat deja sau este în faza de proiect sau de prototip (robotul de deminare, spre exemplu). Concluzie Dincolo de toate aceste aspecte concrete, tehnice, toate componentele unui sistem integrat, integral şi coerent, pe care am îndrăzni să-l numim, pornind de la Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA), într-o manieră care ni se pare a fi mult mai apropiată de ceea ce înseamnă azi securitatea şi apărarea ţării, Sistem Naţional de Securitate şi Apărare (SNSA), trebuie să dezvoltăm, împreună, potrivit cerinţelor PESA, ale NATO şi ale Strategiei de Securitate Naţională a României, un sistem unitar, coerent şi eficient de observaresupraveghere a spaţiului terestru, aerian şi naval, astfel încât principiul după care acţionăm să nu fie cel al suprapunerii, ci cel al complementarităţii. Suntem mult prea săraci pentru a ne permite să nu realizăm, în mod integrat şi integral, tot ce e mai bun pentru noi. Un sistem performant de sisteme performante ar fi ideal, dar, în lipsa unor resurse bugetare foarte substanţiale, cel mai potrivit ar fi un sistem integrat şi integral, în cadrul NATO şi PESA, care să fie al tuturor. Decidenţii noştri politici, în strânsă colaborare cu cei din NATO şi cu cei din Uniunea Europeană, vor detalia, fără îndoială, multe dintre aceste aspecte şi din altele pe care nu le330

am cuprins aici. Noi subliniem doar că securitatea frontierei, mai ales a frontierei estice a Uniunii Europene şi a NATO, devine o chestiune foarte importantă, dar ea nu se mai poate realiza doar prin mijloace tradiţionale, care separă şi izolează, ci şi prin alte mijloace, concepte şi doctrine, mult mai realiste, care delimitează şi unesc, care contribuie la crearea, în spaţiile frontaliere, a unor adevărate zone de bună vecinătate, de securitate, încredere, colaborare şi confluenţă politică, informaţională, comunicaţională, culturală, socială şi economică. De asemenea, nu trebuie să uităm că o parte din frontiera de est a Uniunii Europene, este, de fapt frontieră între români.

CONFLICTE ÎNGHEŢATE ŞI CRIZE LA LIMITA DE EST A UNIUNII EUROPENE Dr. Constantin-Gheorghe BALABAN The frozen conflicts and the crisis from the Eastern border of the European Union – some of them inherited from the Soviet times - are still a major obstacle for the multilateral cooperation and the regional stability. Transdniester is more and more presented in many political and as one of the “serious and dangerous conflict hotbeds”1 situated in the proximity of NATO and EU. Lately, there is a tension increasing between Russia and Georgia. Russia excludes mediation and it seems to ignore the appeals made by EU and the United States. Also, Azerbaijan has on its territory a frozen conflict. Or, according to the specialists, any major progress, with a significant way to a final solution for this disturbing conflicts and crisis, will assume the positive commitment of the Russian Federation whose positive interests – economical, political and security related – are not to be overlooked and can not be overlooked by any Western regional political project2. 1

Disputa din Transnistria îşi are originile în diferenţele etnice şi în procesul de modificare a graniţelor în cursul secolului trecut. Transnistria şi-a proclamat independenţa în 1990, înainte de destrămarea Uniunii Sovietice, de teamă că majoritatea populaţiei vorbitoare de limbă română din R. Moldova va decide în favoarea alipirii la România. 2 Interesante opinii sunt prezentate pe larg de ambasadorul Sergiu Celac, Director general adjunct al Centrului Internaţional de Studii asupra Mării Negre de la Atena, în eseul Cinci argumente pentru o implicare mai activă a Occidentului în regiunea Mării Negre, publicat în Ronald D. ASMUS, Konstantin DIMITROV, Joerg FORBRIG, O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Bucureşti, Editura IRSI „Nicolae Titulescu”, 2004, pp. 139-148.

331

332

1. Preliminarii. Starea de îngheţ a conflictelor din Transnistria, Abhazia şi Osetia de Sud, din Azerbaidjan etc., pare a se fi extins după 11 Septembrie 2001 şi, mai ales, după Irak, când se remarcă o poziţie mai reţinută în a cere reglementarea conflictelor, chiar dacă interesele principalilor actori euro-atlantici legate de regiunea Marea Neagră – Caucazul de Sud3 au crescut. Şi explicaţia, după cum argumentează şi Vladimir Socol, Senior Fellow la Fundaţia Jamestown, Eurasia Daily Monitor, este una singură: a se evita afectarea relaţiilor cu Federaţia Rusă4. Şi, am adăuga noi, a se construi o bază pentru dimensiunea eurasiatică de mâine a securităţii globale. Totuşi, soluţionarea acestor conflicte trebuie să devină o prioritate europeană şi euro-atlantică, întrucât de confluenţa acestui spaţiu eurasiatic, unde se găsesc o mare parte dintre resursele energetice ale Planetei, depinde, în mod hotărâtor, configuraţia mediului de securitate al viitorului. Uniunea Europeană5, NATO6 şi Statele Unite ar putea să iniţieze „o transformare a managementului şi soluţionarea conflictelor în zona Mării Negre – Caucazul de Sud”7. Cu atât mai mult cu cât preluarea conducerii acestor operaţii şi soluţionarea acestor conflicte ar necesita, în opinia specialiştilor, resurse şi riscuri incomparabil mai mici decât cele implicate în Afganistan, Irak sau Balcani, iar UE a realizat deja un pas esenţial: includerea 3

Regiunea Marea Neagră-Caucazul de Sud devine, după 1 ianuarie 2007, noua zonă de graniţă şi a comunităţii europene. 4 Pentru detalii, vezi Vladimir SOCOL, Conflictele îngheţate: o provocare pentru interesele euro-atlantice, în Ronald D. ASMUS et. al., op. cit., p. 124. 5 Fără responsabilităţi pe linia menţinerii păcii în zonă. 6 NATO, ca şi forţele de coaliţie acţionează, sub conducerea SUA, în alte spaţii. Priorităţile legate de menţinerea păcii, începând cu 2003-2004, au inclus, după zona Balcanilor, preluată în mod gradual de către UE, Afganistanul, Irakul şi Africa. 7 Vladimir SOCOL, op. cit., p. 130.

333

Caucazului de Sud – Armenia, Azerbaidjan şi Georgia - în Politica Europeană de Vecinătate8. Desigur, Afganistanul şi Irakul sunt zone importante, de care depinde securitatea Planetei, dar Marea Neagră şi Caucazul de Sud sunt mult mai aproape de problemele de securitate ale Europei, fac parte intrinsecă din această problematică. Or, cămaşa este întotdeauna mai aproape de trup decât haina. 2. Rusia îngrijorată de extinderea UE. Deşi s-a dovedit că extinderea NATO şi a UE spre est nu a creat nici o ameninţare nouă la graniţa de vest a Federaţiei Ruse, ci, dimpotrivă, Rusia şi-a manifestat o oarecare îngrijorare. Reprezentantul Moscovei la Bruxelles, Vladimir Kijov, a recunoscut că „Rusiei nu-i va fi uşor să discute cu o Uniune extinsă”. Detaliind, el a precizat că „îngrijorările economice se referă, în principal, la chestiuni cum ar fi restricţiile comerciale tarifare şi netarifare”. Totuşi, în plan politic, Moscova este liniştită. Şi contează, de anul viitor, pe o participare constructivă a celor două state, România şi Bulgaria, la dialogul ţării sale cu UE. Cu atât mai mult cu cât, prin calitatea de membre ale UE, România şi Bulgaria vor conferi acesteia o mai mare diversitate culturală. În opinia reprezentantului Moscovei la UE, extinderea prevăzută de la începutul anului viitor va mai avea un punct bun - creşterea de la două la patru a numărului statelor cu populaţie majoritar ortodoxă din UE. Îngrijorarea Rusiei privind extinderea UE este o chestiune care ţine de competiţia pentru putere. Deci, această îngrijorare se pune în termeni de putere. Şi, cu cât Uniunea Europeană, ca putere economică, politică, socială şi militară, creşte, cu atât 8 Documentul ”Politica Europeană de Vecinătate” acoperă 14 ţări din arcul UE de la est la sud, de la Cercul Polar până jos, la Marea Neagră şi de-a lungul Mediteranei, cărora le oferă: mai multe fonduri după 2007 şi reguli de folosire a fondurilor de ajutor existente, integrarea treptată în unele pieţe şi alte promisiuni legate de dialog politic sporit şi cooperare în domeniul securităţii.

334

creşte rolul ei global şi în spaţiul eurasiatic. Or, acest lucru nu poate fi privit cu ochi buni de către Federaţia Rusă. De aceea, Uniunea Europeană trebuie să realizeze urgent un parteneriat strategic cu Rusia şi să o implice, ca parte esenţială a Europei, în această reconstrucţie geopolitică în spaţiul eurasiatic. Este o întoarcere, dar pe un alt plan, la conceptul geopolitic formulat de britanicul Harold Mackinder. Nicio criză est-europeană sau eurasiatică nu poate fi soluţionată fără participarea reală, consistentă şi deplină a Rusiei. Pentru că nimeni nu mai este şi nu mai poate fi important decât în relaţiile cu ceilalţi. Aceasta înseamnă configurarea şi reconfigurarea acelei noi ordini a lumii de care se vorbeşte atât. Este o ordine dictată de reţea, în care toţi sunt importanţi. Deci, şi România şi Bulgaria, viitori membri ai Uniunii Europene. 3. Conflictul ruso-georgian. Tensiunile cresc, iar Rusia exclude medierea. Conflictul a început la 27 septembrie a.c., după ce autorităţile georgiene au anunţat interpelarea a patru ofiţeri ruşi acuzaţi de spionaj şi legături cu organizatorii unui atentat din februarie 20059. Rusia a protestat imediat, caracterizând acuzaţiile de spionaj din partea Georgiei drept „pure invenţii”. Mai mult, Ambasada rusă de la Tbilisi anunţă începerea evacuării personalul său diplomatic, iar evacuarea va continua până când va fi retras aproape tot personalul diplomatic. „Situaţia din Tbilisi cu privire la cetăţenii ruşi – declară ambasadorul rus la Tbilisi - nu e deloc normală. Când oamenii sunt arestaţi fără motiv, se poate spune că nu e deloc normală. Orice cetăţean rus poate fi ţinta unui atac şi suntem îngrijoraţi din această cauză. De aceea, trimitem acasă, pe o perioadă nedeterminată, un grup de angajaţi ai ambasadei.” În

replică, preşedintele georgian spune că nu înţelege de ce s-a creat această intenţie din partea Rusiei, nu există nici o ameninţare la adresa diplomaţilor ruşi, în măsura în care ţara noastră acţionează strict în conformitate cu acordurile internaţionale. Conflictul ruso-georgian a ajuns şi la NATO. Potrivit AFP, detensionarea situaţiei a fost cerută şi de NATO, în cadrul reuniunii Consiliului Rusia-NATO la nivel de miniştri ai apărării, desfăşurată în Slovenia, la Portoroz. În acord cu toţi aliaţii, secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a lansat „un apel celor două părţi la moderaţie şi detensionare”. La rândul său, ministrul rus al apărării, Serghei Ivanov, a declarat că ceea ce se petrece în Georgia aminteşte de climatul epurărilor staliniste din anii ’30 şi a acuzat Georgia că „doreşte să soluţioneze prin forţă” problema teritoriilor secesioniste din Osetia de Sud şi Abhazia. În plus, Rusia acuză NATO că face trafic de arme în Georgia. „Chiar în aceste momente – susţine Serghei Ivanov - câteva ţări ale NATO încalcă înţelegerile cu privire la comerţul cu armament”. Rusia exclude medierea. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a apreciat drept inutilă orice mediere „a OSCE sau a altcuiva” în reglementarea crizei survenite între Georgia şi Rusia10. Cu toate acestea, conform AFP, şeful diplomaţiei ruse a exprimat recunoştinţa părţii belgiene pentru eforturile făcute în vederea eliberării fără nicio condiţie a ofiţerilor ruşi arestaţi de autorităţile georgiene11. Mai mult, în opinia preşedintelui rus, Vladimir Putin, Georgia aţâţă deliberat tensiunile şi pregăteşte o acţiune armată în Osetia şi Abhazia. Într-o scrisoare adresată preşedintelui OSCE, ministrul belgian de

9

Autorităţile georgiene susţin că au dovezi cum că ofiţerii ruşi au spionat, au colectat informaţii secrete şi au organizat reţeaua de spionaj în Georgia, recrutând cetăţeni georgieni. Toţi cei patru ofiţeri, agenţi ai serviciilor de informaţii militare, au apărut în faţa unei instanţe georgiene, care a hotărât să-i aresteze pe doi dintre ei.

335

10

Conversaţie telefonică cu preşedintele OSCE, ministrul belgian de externe Karel de Gucht 11 Deocamdată, cu excepţia Rusiei, nicio altă ţară nu a recunoscut Tiraspolul, rămas într-o izolare totală.

336

externe Karel de Gucht, preşedintele rus scrie12 că „OSCE ar trebui să se străduiască să provoace o schimbare esenţială în calea urmată de actuala conducere a Georgiei, care nu vizează decât creşterea tensiunilor (…) Iresponsabilitatea autorităţilor georgiene nu poate să rămână mult timp ignorată de către comunitatea internaţională”. Sancţiunile Rusiei împotriva Georgiei au intrat în vigoare la 3 octombrie a.c., în pofida gestului de bunăvoinţă al autorităţilor de la Tbilisi, care i-au eliberat pe cei patru ofiţeri ruşi arestaţi în Georgia, sub acuzaţie de spionaj militar. Mai mult, se pare că Rusia nu intenţionează să suspende sancţiunile împotriva Georgiei13, ignorând astfel apelurile în acest sens făcute de Uniunea Europeană şi Statele Unite. Diaspora georgiană, destul de numeroasă în Rusia, devine obiectul controalelor şi descinderilor poliţiei, cetăţenii georgieni fără vize sunt expulzaţi din Federaţie, iar legăturile aeriene, rutiere, maritime şi poştale cu Georgia sunt paralizate. În plus, avioane ale Ministerului rus pentru Situaţii de urgenţă au efectuat zboruri pentru repatrierea cetăţenilor ruşi după agravarea relaţiilor ruso-georgiene14. Rusia este îngrijorată nu doar de acest incident, ci şi de întreaga politică a Georgiei, o politică de militarizare, după cum declară şeful diplomaţiei de la Moscova. Are Georgia ceva împotriva Rusiei? Se justifică această atitudine a Georgiei împotriva Rusiei? Este reală acuzaţia de spionaj privind cei patru ofiţeri sau toate acestea sunt o continuare a Războiului Rece din spaţiul ex-sovietic? Asistăm la o reconstrucţie pe baza distrugerii trecutului sau este vorba doar de nişte fantasme ale istoriei? Mai mult, este Rusia o ţară care îşi reconstruieşte mediul strategic de securitate (ameninţat, 12

Jurnalul TVR 1, după cum transmite din Moscova AFP, la 7 octombrie. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, precizare în conferinţa de presă din 5 octombrie a.c. 14 RIA Novosti, citând surse diplomatice ruse din capitala georgiană. 13

337

ca şi cel american, de numeroase acţiuni teroriste) pe noile coordonate ale filozofiei şi fizionomiei de reţea de interdependenţă eurasiatică şi globală, sau se comportă în termeni de mare putere discreţionară, folosind tot felul de stratageme? Probabil că răspunsul la această ultimă întrebare trebuie să fie unul pozitiv. Nu putem privi Rusia în termenii imperiului ţarist de odinioară şi nici în cei ai fostei URSS! Sau poate că da. Acesta este unul din marile paradoxuri ale construcţiei mediului strategic de securitate în spaţiul eurasiatic. 5. UE susţine că Rusia şi-a pierdut statutul de ţară neutră în regiunea Mării Negre. Afirmaţia pare categorică, dacă comportamentul Rusiei generează această aserţiune. Şi, la urma urmei, când a fost Rusia o ţară neutră în zona Mării Negre? Cum să fie Rusia o ţară neutră în zona Mării Negre, când ea este, de veacuri, unul dintre marii actori ai acestei regiuni? 6. Interesant este şi ceea ce se petrece în Ucraina. Ţară ieşită din spaţiul sovietic cu obsesia identităţii, cu orice preţ, Ucraina duce o politică pe muchie de cuţit, atât în spaţiul intern, cât şi în relaţiile internaţionale. Este multă confuzie aici. Ucraina nu şi-a definit încă drumul pe care îl are de urmat, deşi ea este una dintre acele ţări aflate în spaţiul de confluenţă eurasiatică şi are un mare rol în realizarea viitoarei entităţi de securitate eurasiatică. Ucraina nu a înţeles acest lucru sau nu a fost posibil să-l înţeleagă într-un termen atât de scurt. Numeroasele frământări interne, bătălia pentru puterea politică sunt specifice unei ţări care nu şi-a clarificat încă orizonturile. Spre exemplu, în mod paradoxal, Partidul Ucraina Noastră a trecut în opoziţie şi i-a propus preşedintelui prooccidental al Ucrainei, Viktor Iuscenko, să-i revoce pe miniştrii membri ai acestui partid15, în special pe ministrul de externe Boris Tarasiuk, partizan fervent al aderării Ucrainei la NATO şi UE. 15

Tatiana Mokridi, purtător de cuvânt a formaţiei politice, potrivit AFP

338

Aceasta dovedeşte că Ucraina, o ţară mare, este încă un spaţiu al contrastelor şi al paradoxurilor politice. 7. De ce Transnistria a votat pentru Rusia? La 17 septembrie a.c., locuitorilor republicii separatiste li se cerea să aleagă între o Transnistrie ca parte componentă a Republicii Moldova sau ca stat independent care îşi propune să se unească în viitor cu Rusia16. 92% din sufragiile exprimate în cursul referendumului s-au pronunţat afirmativ17. Referendumul nu este recunoscut de comunitatea internaţională18, care solicită o reglementare politică, pentru că un astfel de referendum nu este nici legal nici normal. El contravine dreptului internaţional. Transnistria, o regiune separatistă a Republicii Moldova, este majoritar rusofonă. Rezultatul referendumului ar putea relansa tensiuni în regiune. Există însă nuanţe în poziţia Rusiei, unde presa remarca „jocul ambiguu” al Kremlinului. Moscova nu recunoaşte Transnistria, dar o susţine politic şi financiar de 16 ani şi menţine pe teritoriul ei peste 1400 de militari. Singurul oficial care a făcut o declaraţie – după cum transmite corespondentul român la Moscova, Liviu Iurea - este ministrul de externe, Serghei Lavrov, care declara atunci că „referendumul din Transnistria s-a desfăşurat cu respectarea tuturor procedurilor. A fost democratic şi transparent” şi cerea 16 Potrivit BBC, liderul administraţiei de la Tiraspol, Igor Smirnov, într-o adresare oficială, le-a cerut locuitorilor Transnistriei să facă o alegere corectă. În pofida agitaţiei din jurul acestui referendum, reprezentanţii administraţiei transnistrene spun că el nu are niciun fel de putere juridică şi este doar consultativ. Autorităţile de la Chişinău au condamnat acest referendum încă de la început. 17 Potrivit Euronews, preluat de jurnalul TVR. 18 Iată şi câteva declaraţii oficiale: „Noi am indicat de la început că nu sprijinim un referendum unilateral, care pune în cauză integritatea teritorială a Republicii Moldova” (preşedintele OSCE, şeful diplomaţiei belgiene, Karel de Gucht); „UE nu poate recunoaşte sub nicio formă referendumul din Transnistria şi nici rezultatele acestuia” (Pietro Petrucci, purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene).

339

Republicii Moldova şi Transnistriei „să revină la masa negocierilor”19. Bineînţeles, declaraţia ministrului rus de externe nu înseamnă neapărat că Moscova recunoaşte rezultatele referendumului, chiar dacă este considerat democratic. Dar, Moscova – după cum transmitea acelaşi corespondent – ar putea câştiga „dividende importante” la masa tratativelor20 la care va fi prezentă şi va putea spune întotdeauna: „Vedeţi, nu ne puteţi ignora, deoarece transnistrenii ne vor”. Totuşi, este puţin probabil ca Transnistria să fie alipită la Federaţia Rusă. Nici opinia publică din Rusia nu este pregătită şi nici Constituţia nu prevede un asemenea mecanism. Deci, dacă referendumul din Transnistria este recunoscut, probabil că se vor declanşa asemenea referendumuri în toate regiunile ruseşti locuite de minorităţi. Tiraspolul, după cum declara un oficial transnistrean, speră să se integreze în Federaţia Rusă în maxim şapte ani, deşi îl contrazice întreaga comunitate internaţională. În mod paradoxal, şi Belkovski propunea, în 2004, ca, pentru rezolvarea situaţiei din acest spaţiu de confluenţă eurasiatic, Basarabia să treacă la România, iar Transnistria să treacă la Federaţia Rusă. Este una din acele propuneri simpliste, care par realiste, pe gustul publicului larg, dar care sfidează realităţile complexe ale unui spaţiu geopolitic de mare importanţă pentru un mediu de securitate european. Transnistria a fost dintotdeauna un „cap de pod” pentru Rusia, în strategia sa conflictuală privind spaţiul european. Dar, astăzi, problemele 19

Conform AFP. Interesantă este şi opinia analistului politic de la Chişinău, Oazu Antoi, care consideră referendumul „un spectacol politic” pus la cale de regizorii de la Kremlin şi realizat de marionetele de la Tiraspol, menit să ofere Rusiei un „instrument de presiune” asupra Republicii Moldova, dar care, în opinia noastră, s-ar putea întoarce chiar împotriva Rusiei. Mai mult, analistul politic de la Chişinău face referire şi la posibile scenarii prin care Rusia şi-ar continua politica de „anexare tacită” a Transnistriei sau de influenţare masivă (n.n.). 20

340

nu se mai pot pune în termenii de conflictualitate Rusia – restul Europei, chiar dacă există unii şi la Tiraspol, şi la Moscova, dar şi prin cancelariile occidentale, care au rămas blocaţi pe aceste realităţi trecute. În rezolvarea problemei transnistrene, aceste realităţi trebuie depăşite. 8. Importanţa Rusiei în asigurarea resurselor energetice ale viitorului. Este cunoscut faptul că Rusia, cea mai mare ţară din lume, este şi cel mai important depozitar de resurse energetice, foarte multe dintre ele neexploatate şi necunoscute. Importanţa Rusiei în asigurarea resurselor energetice, cel puţin în spaţiul eurasiatic şi pentru spaţiul nord-american, creşte imens. Este una din realităţile de care trebuie să se ţină neapărat cont în configuraţia mediului strategic de securitate al viitorului. Deocamdată, acest spaţiu al marilor resurse energetice este el însuşi confuz şi conflictual. Dar, lucrurile se vor limpezi în viitor. Continuă competiţia dintre numeroasele firme, companii etc. Ea creează o stare aproape haotică, ce trebuie privită cu foarte multă atenţie, întrucât din acest haos rezultă configuraţia determinărilor viitoare. Gazele naturale ruseşti, spre exemplu, sunt produse sau transportate de Gazprom, societate care a demonstrat că este gata să uzeze de puterea sa de piaţă21. AIE are îndoieli că acest monopol de stat din domeniul gazelor face suficiente investiţii, astfel încât să fie în măsură să răspundă cererilor de export în creştere, şi este tot mai îngrijorată de strategia de extindere a Gazprom-ului, care, în prezent, controlează o mare parte din lanţul de aprovizionare şi capetele de puţ de la consumator, privând astfel firmele concurente de posibilitatea de a exporta gaze ruseşti. Ca urmare, este logic ca şi „ţările europene să reanalizeze riscul la care sunt expuse” şi potenţiale soluţii de atenuare . Mai mult, în

opinia unor specialişti şi analişti22, Europa ar trebui să se îndrepte spre alţi furnizori sau alţi combustibili, dar numai în măsura în care reformele de piaţă permit companiilor petroliere ruseşti – care produc din ce în ce mai multe gaze asociate – şi producătorilor independenţi de gaze din Rusia să facă concurenţă Gazprom-ului pe piaţa sa lucrativă (ceea ce au cerut miniştrii finanţelor din Grupul 7)23. Altfel, Uniunea Europeană va fi constrânsă să accepte politica externă a Rusiei. 9. În loc de concluzie. Crizele şi conflictele îngheţate sau nu, din spaţiul de interes pentru România şi, implicit, pentru Uniunea Europeană, au o configuraţie şi o desfăşurare imprevizibile. Este foarte posibil ca unele conflicte îngheţate să reizbucnească, iar altele să se finalizeze în soluţii dramatice, întrucât spaţiul de confluenţe eurasiatic nu este gestionat în mod corespunzător. Se poate spune chiar că acest spaţiu, de mare importanţă, deopotrivă, pentru Europa şi pentru Asia, este trecut în planul secund, favorizat fiind spaţiul Orientului Mijlociu extins şi alte spaţii. În opinia noastră, rezolvarea problemelor care rezidă aici de sute de ani reprezintă o prioritate absolută pentru Uniunea Europeană, întrucât de soluţiile care se vor găsi pentru aceste probleme depind atât securitatea europenilor şi viitorul bătrânului continent cât şi configuraţia eurasiatică, fundamentală pentru viitorul lumii.

22

21

Gazprom are „acord” şi cu cel mai important producător de gaz metan din Algeria.

341

Vezi Claude MANDIL, Sécurité énergétique: il n’y a pas que le petrole, în Defence nationale et sécurité collective, no. 4, avril, 2006, pp. 67-74. Claude MANDIL este director executiv al AIE. 23 Ibidem, p. 72.

342

ROMÂNIA ŞI VECINĂTATEA ORIENTALĂ A UNIUNII EUROPENE∗ Lt. col. conf. univ. dr. Gheorghe CIAŞCAI There are presented the coordination of Romania’s Eastern policy, a country situated at the Eastern border of the European Union, there are depicted the efforts for the neighbours’ “Europeanization”, the new stakes and challenges in security area and the role our country may play in the European energetic security area. Contextul post-Război Rece Reculul strategic al Rusiei post-comuniste şi apariţia a două noi state la frontiera sa orientală au pus România post-Război Rece într-un context strategic mai complicat dar, în acelaşi timp, mai favorabil protejării propriilor interese. Însă, cu excepţia tentativei de la mijlocul anilor ’90, când a fost semnat Tratatul bilateral cu Ucraina şi au fost lansate două iniţiative de cooperare trilaterală regională1, diplomaţia română concentrată asupra dosarelor europene a păstrat un profil mai degrabă reactiv în demersurile sale vizând fostul spaţiu sovietic. Merită, ∗

Articolul face parte dintr-o lucrare mai extinsă a autorului, Entre les Balkans occidentaux et le voisinage orientale de l’Union – l’approche de la Roumanie sur la PESC, realizată pe perioada unui stagiu de cercetare la Institutul de Studii de Securitate al Uniunii Europene de la Paris (ISS-UE), în perioada aprilie-iunie 2006, cu sprijinul unei burse de cercetare oferită de acest institut. Punctele de vedere exprimate aparţin doar autorului şi nu angajează nici Ministerul Apărării, nici ISS al UE. 1 România-Polonia-Ucraina şi România-Moldova-Ucraina, lansate în 1997 de către preşedintele E. Constantinescu în contextul pregătirilor pentru summit-ul NATO de la Madrid, când candidatura României nu a fost

343

poate, notat faptul că semnarea precipitată, la 5 aprilie 1991, a Tratatului dintre România şi muribunda Uniune Sovietică a lui Gorbaciov a influenţat politica orientală a României pentru deceniul care a urmat, atât în relaţia cu Rusia post-sovietică cât şi cu partenerii occidentali ai României2. După depunerea candidaturii la NATO şi UE, respectând regulile dreptului internaţional şi principiile de bună vecinătate, Bucureştiul a preferat o conduită prudentă. În ciuda anumitor presiuni din mediile naţionaliste româneşti care cereau o politică/atitudine mai viguroasă vis-à-vis de consecinţele pactului Ribentrop-Molotov, diplomaţia românească a încercat să gestioneze interesele României printr-o combinaţie specifică de înţelepciune şi temporizare. Prin alinierea la abordările occidentale, vezi susţinerea pentru PESC şi Politica Europeană de Vecinătate (PEV) ale UE, pentru Parteneriatul pentru Pace (PpP) şi Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA/EAPC) ale NATO, pentru Consiliul NATO-Rusia şi Comisia NATO-Ucraina etc., România a încercat să atenueze îngrijorările provocate de „gaura neagră” din Transnistria, să găsească soluţii la contenciosurile cu Ucraina şi să reducă efectele dependenţei sale de resursele energetice externe, în special de gazul de provenienţă rusească. În calitate de stat membru iminent al UE, situat la frontiera orientală a Uniunii, autorităţile române consideră că vecinătatea europeană, inclusiv cea orientală, constituie un domeniu de maximă preocupare şi că România este pregătită să contribuie la dezvoltarea capacităţii Uniunii de a gestiona riscurile remanente (conflicte îngheţate, trafic ilegal de diferite mărfuri – îndeosebi armament şi droguri –, proliferarea crimei organizate, fluxul migratoriu de populaţii, guvernare şi state slabe, stare

2

Armand GOSU, Sous le poids de l’histoire: Les relations de la Roumanie avec l’Est, Géopolitique, N° 90, 2005, pp. 48-58.

344

economică precară) şi mizele europene ale acestei regiuni3. Plecând de la premisa asigurării unei gestiuni adecvate a graniţelor exterioare ale UE, demersurile politice, diplomatice, economice şi de securitate ale României, din ultima perioadă, tind să transforme ţara noastră într-un pod spre Europa de Est, prin articularea unei politici orientale care se întemeiază pe trei coordonate: susţinerea orientării proeuropene a Ucrainei, Georgiei şi, în special, a Republicii Moldova, sprijinul pentru elaborarea unei abordări integrate/concertate asupra regiunii Mării Negre de către NATO şi UE, şi, nu în ultimul rând, asigurarea accesului la resursele energetice ale bazinului caspic şi transportului lor spre Uniunea Europeană. „Europenizarea” istmului ponto-baltic Această vastă regiune plasată între Marea Baltică şi Marea Neagră, care face legătura între spaţiul UE şi cel al Federaţiei Ruse, tinde să devină mai degrabă subiect de controverse decât de înţelegere între cei doi actori. Astfel, noua vecinătate orientală a Uniunii şi străinătatea apropiată a Rusiei a devenit vecinătatea comună asupra cărora cele două părţi au percepţii şi viziuni diferite, dacă nu chiar divergente4. În ciuda opţiunilor proeuropene de la Kiev sau Chişinău, puternic reiterate după valul portocaliu din toamna anului 2004, ruşii continuă să perceapă această regiune ca pe o afacere cvasi-internă în care dreptul lor de influenţă şi interesele lor vitale trebuie să fie

3

Vezi Strategia de Securitate Naţională a României – România Europeană, România Euro-Atlantică. Pentru o viaţă mai bună, într-o ţară mai sigură, democratică şi prosperă, http://www.presidency.ro 4 Vezi Thomas GOMART, L’UE et la Russie: un équilibre à trouver entre géopolitique et régionalisme, Russie.Nei. Visions no. 10b, IFRI, Paris, mai 2006, Dov LYNCH, Voisinage commun ou nouvelle ligne de front ? Le carrefour de la Moldavie, Russie.Cei. Visions n° 2, IFRI, Paris, aprilie 2005.

345

considerate ca de la sine înţelese5. Atitudinea rezervată a autorităţilor de la Moscova faţă de noii membri ai Uniunii6 şi faţă de Politica Europeană de Vecinătate (PEV) sau dificultatea lor de a construi o cooperare adecvată cu UE în cele patru spaţii de parteneriat, inclusiv în domeniul securităţii energetice, denotă existenţa unei grile de lectură sceptice a strategilor de la Kremlin vis-à-vis de emergenţa unei Uniuni Europene ca actor politic şi strategic, având propriile interese în vecinătatea sa orientală. Această grilă a fost adesea încurajată de UE însăşi, prin dificultăţile sale de a defini cea mai bună strategie comună de răspuns la provocările din domeniul securităţii ale regiunii, la tendinţele de democratizare şi proiectelor de europenizare din anumite ţări, precum R. Moldova, Ucraina şi Georgia. Cu siguranţă, unele aspecte precum preferinţa anumitor capitale europene pentru cooperare directă cu Moscova7 sau eşecul referendumurilor pentru Tratatul constituţional au fost de natură să consolideze percepţia rusă privind slăbiciunea UE şi a abordării acesteia asupra regiunii8. Strategia europeană de securitate (SES) şi PEV au încercat să suplinească aceste deficienţe, însă, după estimările anumitor observatori avizaţi, ambiţiile europene sunt prea limitate şi ambigue, în special pe dimensiunea PESC/PESA9 iar integrarea 5

James SHERR, L’étau ukrainien: entre la faiblesse intérieure et la dépendance extérieure, Russie.Cei. Visions n° 2, IFRI, Paris, martie 2006, p. 11, Dov LYNCH, op. cit. 6 Lucia KUBOSOVA, New member states hurt EU-Russia relations, Moscow says, euobserver.com , 22.05.2006, Timofei BORDATCHEV, L’UE en crise: des opportunités à saisir pour la Russie?, Russie. Cei. Visions n° 7, IFRI, octobre 2005. 7 Dov LYNCH, La nouvelle dimension orientale de l’Union élargie, Partenaires et voisins : une PESC pour une Europe élargie, Cahiers de Chaillot, No 64, septembre 2003, ISSEU, Paris, pp. 36 et 42, James SHERR, op. cit. 8 Vezi Timofei BORDATCHEV, op. cit. 9 Nicu POPESCU, The EU in Moldova – Settling conflicts in the neighbourhood, Occasional Paper, n° 60, October 2005, ISSEU, Paris, p. 11.

346

parţială, de exemplu, economică, propusă prin PEV10, este departe de aşteptările Noilor State Independente (NSI)11. Deşi dl. Solana afirma recent că „I want to underline our commitment to the new democracies. We want to come closer together on our shared European continent. Together we can face the challenge of transforming societies”12, rămâne de văzut care este semnificaţia termenului împreună. În acest cadru, între hotărârea viziunii geopolitice a Poloniei în privinţa vecinătăţii orientale a Uniunii şi pragmatismul Comisiei centrat pe accesul NSI la piaţa internă, pe securitatea energetică şi pe securitatea noilor frontiere ale UE şi activismul regăsit al echipei Înaltului Reprezentant pentru PESC în Europa de Est, politica orientală a UE pare să aibă o geometrie variabilă. În această perspectivă, se poate aprecia că acţiunile autorităţilor române se pot foarte bine insera în această abordare flexibilă. Astfel, România tinde să dezvolte o strategie de ancorare europeană a vecinilor săi orientali imediaţi, în special a Republicii Moldova. Această strategie comportă o serie de demersuri la mai multe niveluri: bilateral, microregional şi transfrontalier, regional, european şi euroatlantic. De altfel, pe lângă aderarea sa iminentă la UE, România contează şi pe apartenenţa sa la NATO pentru a pune în practică această strategie. Cum bine a remarcat un expert, România caută, în demersurile sale spre estul Europei, să urmeze exemplul Poloniei13. Sprijinul constant pentru guvernul de la Chişinău în privinţa reformelor şi democraţiei, soluţionării conflictului din Transnistria, punerii în aplicare a Planului de Acţiune R. Moldova-UE, aderării depline a R. Moldova la

iniţiativele de cooperare din Europa de Sud-Est, furnizării de electricitate, formării de specialişti, „euro-regiunilor” la frontiera comună indică un angajament polivalent în favoarea europenizării R. Moldova. Se poate remarca şi intenţia subtilă a autorităţilor române, în convergenţă cu cele de la Chişinău, de a detaşa Moldova de contextul său post-sovietic pentru a o reataşa spaţiului Europe de Sud-Est. Numeroasele întâlniri bilaterale şi în cadru multilateral între înalţi oficiali de la Kiev şi Bucureşti din ultimii doi ani denotă o apropiere reală între cele două ţări şi sprijinul românesc pentru aspiraţiile europene şi euro-atlantice ale Ucrainei. În acest cadru se poate imagina chiar o relansare a cooperării trilaterale între România, Moldava şi Ucraina, în ciuda scepticismului unui fost ministru român de externe14, cu focalizarea pe cele două „euroregiuni” de la frontierele comune, în cadrul oferit de PEV şi de Instrumentul de vecinătate. De altfel, sprijinul României pentru consolidarea GUAM şi instituţionalizarea sa recentă15 vin în sprijinul acestei ipoteze. Odată cu poziţia României faţă de GUAM, se ajunge la un subiect care reprezintă cheia de boltă (şi calul de bătaie) al politicii orientale şi de securitate ale României – abordarea globală a spaţiului Mării Negre16 - pe care România doreşte să o înscrie/circumscrie în PEV, dar şi în preocupările NATO şi ale aliaţilor săi, inclusiv SUA. UE pe ţărmurile Mării Negre – noi mize şi provocări în domeniul securităţii Trebuie admis că, în ciuda accesului iminent în UE al două state riverane la Marea Neagră şi acţiunilor angajate de UE în

10

Vezi James SHERR, op. cit. Locuţiune nouă ce redenumeşte statele independente, foste sovietice, din cadrul CSI. 12 Javier SOLANA, The Role of the EU in promoting and consolidating Democracy in Europe’s East, alocuţiune la Conferinţa Conference Common Vision for a Common Neighbourhood, Vilnius, 4 mai 2006. 13 Armand GOSU, op. cit., Tom GALLAGHER, op. cit. 11

347

14

Adrian SEVERIN, Slăbiciunea UE pune România în pericol (II), Ziua, le 31 mai 2005. 15 Vezi Marie JEGO, L’Ukraine, la Géorgie, la Moldavie et l’Azerbaïdjan réactivent le GUAM en renforcent leur coopération - Energie: un front antiMoscou offer à l’UE une alternative au gaz russe, Le Monde, 25 mai 2006. 16 Armand GOSU, op. cit

348

regiune încă din anii ’90, prin susţinerea reformelor şi proiectelor de îmbunătăţire a infrastructurilor de transport şi a reţelelor de gazoducte şi oleoducte17, persistă impresia că UE percepe această regiune ca pe una exterioară şi îndepărtată18. Deschiderea târzie a PEV pentru statele Caucazului de Sud a venit să confirme această percepţie. Chiar dacă conflictele îngheţate sau fierbinţi din regiune şi consecinţele lor, precum statele slabe, proliferarea reţelelor de crimă organizată, traficul ilegal de armamente, droguri etc., sunt percepute ca surse de instabilitate într-o vecinătate pe care SES o vrea mai bine guvernată, Uniunea pare a ezita în a-şi asuma un rol mai mare, pe măsura potenţialului şi intereselor sale19. În pofida demersurilor sub egida PESC, vezi misiunea în domeniul reformei justiţiei în Georgia, o certă inerţie şi prudenţă caracterizează abordarea UE asupra regiunii. Totuşi, nici aceste ultime demersuri, nici extinderea PEV spre Caucazul de Sud, nici vechile proiecte ale Comisiei privind infrastructura energetică şi de transport n-au condus la o strategie/abordare globală în măsură să răspundă complexităţii regiunii şi aşteptărilor anumitor state din regiune20. Există, desigur, câteva aspecte care pot explica ezitarea Uniunii în articularea unei abordări specifice pentru regiunea Mării Negre, comparabilă cu Dimensiunea nordică sau cu Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est. În primul rând, 17

Vezi Mustafa AYDIN, Europe’s next shore: the Black Sea region after EU enlargement, Occasional Paper n° 53, ISSEU, Paris, June 2004, pp. 1218. 18 Voir Michael EMERSON, The Black Sea as Epicentre of the Aftershocks of the EU’s Earthquake, CEPS Policy Brief, N° 79/July 2005, Mustafa AYDIN, op. cit., p. 18. 19 Vezi International Crisis Group, Conflict Resolution in the South Caucasus: The EU’s Role, Europe Report N° 173, 20 martie 2006, http://www.crisisgroup.org, Dov LYNCH, Why Georgia matters, Chaillot Paper, n° 86, ISSEU, Paris, February 2006. 20 Idem.

349

nu există niciun stat membru direct implicat în regiune, deşi se pot remarca eforturile Greciei de a impune subiectul pe agenda UE21. În al doilea rând, regionalismul emergent în jurul CEMN şi altor iniţiative de cooperare regională22 a fost considerat ca fiind în responsabilitatea actorilor locali, în special a Rusiei şi Turciei, cele două puteri ale regiuni, în ciuda tentaţiei lor spre jocuri cu sumă nulă şi fracturilor evidente între anumite iniţiative/organizaţii, spre exemplu GUAM şi CSI. De altfel, ca peste tot în vecinătatea comună UE, şi statele membre au încercat să menajeze şi să ţină cont de interesele Rusiei. De asemenea, absenţa solidarităţii între riverani şi eterogenitatea perspectivelor în privinţa aderării la UE reprezintă alte obstacole care au împiedicat o abordare europeană. În fine, rezultatele de la referendumurile din Franţa şi Olanda au constrâns oficialii şi cetăţenii europeni să-şi pună întrebări privind proiectul lor, inclusiv în privinţa vecinătăţii orientale şi pontice23. În acest context, în care UE pare a prefera o strategie de aşteptare bazată pe abordări bilaterale, favorizate de PEV şi de parteneriatul cu Rusia, România tinde să îşi asume rolul de animator al unei abordări specifice referitoare la regiunea Mării Negre. Aspiraţia românească este întemeiată pe o analiză strategică a regiunii, care este percepută ca o vastă intersecţie între Europa, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, care a jucat, rând pe rând, rolul de punte sau culoar, dar şi de barieră şi „zonă-tampon” între imperii şi civilizaţii24, dar care constituie 21

Michael EMERSON, op. cit., Fabrizio TASSINARI, op. cit. Mustafa AYDIN, op. cit. 23 Thomas GOMART, L’Union Européenne et la Mer Noire: franchir un nouveau cap avec les moyens du bord, The Role of the Black Sea Area in a future European Security Space, NDC Occasional Paper, N° 11, Rome, 2005, p. 15, Fabrizio TASSINARI, op. cit. 24 Mihai UNGUREANU, Remarks on a Security Concept for the Wider Black Sea Area, The Role of the Black Sea Area in a future European Security Space, NDC Occasional Paper, N° 10, Rome, 2005, p. 17, Mihai 22

350

azi un segment esenţial al rutei de transport al gazului şi petrolului între Orient şi Occident şi, în egală măsură, un spaţiu de manifestare a riscurilor asimetrice şi a focarelor de conflict, cele mai numeroase la scara Europei25. În analizele lor, responsabilii români insistă asupra ipostazei regiunii ca element de conexiune între furnizorii de securitate din comunitatea euro-atlantică şi furnizorii de energie din spaţiile contigue regiunii Mării Negre, respectiv bazinul caspic, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu şi ei estimează, cum bine a remarcat un observator străin, că prin efectul de angrenaj „entre les clients et fournisseurs d’énergie et de sécurité un cercle vertueux de développement doit s’instaurer et les pays riverains de la zone profiteront de cet échange”26. Plecând de la această analiză, autorităţile române încearcă să propună o direcţie de acţiune complexă care include mai multe niveluri, actori şi domenii. În acest cadru, se consideră că ţările din regiune au responsabilitatea primordială în răspunsul la provocările din domeniul securităţii remanente în regiune. Însă, în acelaşi timp, luând în considerare experienţa din abordarea concertată UE-NATO din Balcanii de Vest, România pledează pentru necesitatea unei strategii comune referitoare la regiunea Mării Negre. În această perspectivă, şi pe lângă angajamentele în cadrul CEMN, BLACKSEAFOR, PpP etc. România participă la noile iniţiative precum „grupul prietenilor Georgiei”27 sau propune ea însăşi noi proiecte: constituirea unei „euro-regiuni” a Mării Negre sau Forumul Mării Negre pentru Dialog şi IONESCU, The Greater Black Region Cooperation: A Historical Survey, The Role of the Black Sea Area in a future European Security Space, NDC Occasional Paper, N° 10, Rome, 2005, pp. 21-31 25 Vezi Strategia de Securitate Naţională a României – România Europeană, România Euro-Atlantică. Pentru o viaţă mai bună, într-o ţară mai sigură, democratică şi prosperă, http://www.presidency.ro 26 Jean DUFOURQ, Introduction, The Role of the Black Sea Area in a future European Security Space, NDC Occasional Paper, N° 10, Rome, 2005, p. 7. 27 Dov LYNCH, op. cit., p. 55.

351

Parteneriat. Lansată cu ocazia Conferenţei internaţionale privind cooperarea interregională în regiunea Mării Negre de la Constanţa din 30 martie 2006, se poate aprecia că euro-regiunea Mării Negre poate răspunde unor necesităţi locale şi se înscrie în logica PEV, dar poate avea şi o valoare securitară, politică şi societală intrinsecă, ce derivă din capacitatea sa de a pune în contact direct comunităţi şi indivizi şi de a crea spaţii în care suveranităţile clasice nu se opun schimburilor intercomunitare. În ceea ce priveşte Forumul Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat, lansat la 5 iunie 2006 la Bucureşti, dincolo de obiectivele generoase ale acestuia, precum susţinerea democraţiilor emergente şi dezvoltării durabile, identificarea soluţiilor pentru conflicte şi prevenirea lor, susţinerea dialogului între organizaţiile şi actorii locali şi externi etc., se poate reţine afirmaţia unui înalt oficial român, care a arătat că „situaţia critică a infrastructurii zonei Mării Negre este o frână pentru eforturile de dezvoltare (…). Construcţia reţelelor de conducte petroliere şi de gazoducte care traversează zona Mării Negre sau care garantează transportul permanent şi sigur al petrolului de către nave de mare tonaj pe direcţia Est-Vest este în fază de proiect”28. Această afirmaţie ne conduce la o altă problemă – cea a securităţii energetice a UE şi a ţărilor membre. Din această perspectivă, regiunea Mării Negre oferă rute alternative dincolo de vecinătatea europeană spre resursele energetice din jurul Mării Caspice. O privire dincolo de vecinătatea orientală – în căutarea noului „Drum al Mătăsii” În contextul neliniştii generate de politica de forţă a Rusiei în domeniul energetic vis-à-vis de UE, în special faţă de noii 28 Alocuţiune a primului ministru român, dl. Călin Popescu-Tăriceanu, cu ocazia conferinţei de lansare a Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat

352

membri din Europa Centrală, pusă în evidenţă de eşecul summit-ului UE-Rusia din 26 mai 2006, care n-a reuşit să identifice un acord între cele două părţi privind ratificarea Tratatului asupra Cartei de energie29, responsabilii europeni trebuie să se aplece mai mult asupra unor direcţii de acţiune alternative. În faţa unei Rusii care încearcă să utilizeze Gazprom ca pe un instrument geopolitic30 (vezi criza cu Ucraina din ianuarie 2006 şi cu Georgia din octombrie/noiembrie 2006, dar şi încurajarea fricţiunilor dintre Polonia şi Germania) şi care încearcă să ţeasă un „sa toile gazière tous azimuts”31 atât printr-o politică agresivă de achiziţionare a distribuitorilor din Europa Centrală32, cât şi prin acordurile cu furnizorii actuali şi potenţiali ai UE, precum Algeria şi ţările din zona Caspicii33, Uniunea a început, în sfârşit, să lucreze la o strategie de diversificare a surselor şi rutelor de transport a resurselor energetice, pentru a ocoli Rusia34. Rămâne de văzut modul în care toate ţările membre şi Comisia vor reuşi să ajungă la un compromis între suveranitatea statelor membre asupra politicilor lor energetice şi ambiţia pieţei energetice integrate, pe de-o parte, şi exigenţa 29 Andrew RETTMAN, No energy deal at mild-mannered EU-Russia summit, euobserver.com, 26 mai 2006. 30 Vezi Mark BEUNDERMAN, Poland compare German-Russian pipeline to Nazi-Soviet pact, euobserver.com, 2 mai 2006, Mihail LEONTIEV, UE şi gazele din Rusia, Ziua, 3 mai 2006. 31 Laure MANDEVILLE, La Russie tisse sa toile gazière tous azimuts, Le Monde, 6 aprilie 2006. 32 Vezi Stéphane KOVACS, Gazprom pousse ses pions à Budapest, Le Monde, 6 aprilie 2006, Mihai NICUŢ, Ruşii ne pun în coastă ţeava de gaz, Cotidianul, 15 mai 2006. 33 Michael THUMANN, Diversification des sources – la meilleure stratégie pour les relations énergétiques UE-Russie, Russie.Nei.Visions, n° 10d, IFRI, mai 2006, Thierry OBERLÉ, Vers une alliance énergétique MoscouAlger, Le Monde, 6 aprilie 2006. 34 Vezi Mark BEUNDERMAN, New energy paper seeks less EU reliance on Moscow, euobserver.com, 8 iunie 2006, Michael THUMANN, op. cit.

353

relaţiilor strânse cu Rusia în domeniul energetic şi diversificarea necesară a surselor de energie, pe de altă parte. În acest cadru, nu trebuie omis faptul că UE dispune deja de proiecte, lansate în anii ’90, privind ameliorarea reţelelor de conducte de petrol şi gaze care traversează regiunea Mării Negre şi care pot asigura transportul acestor resurse din Caspica spre Uniune, vezi INOGATE35. Însă, aceste proiecte trebuie puse în aplicare şi însoţite de acorduri cu furnizori alternativi, precum Azerbaidjan, Kazahstan36, Turkmenistan sau Iran. În plus, trebuie ţinut cont de poziţia-cheie pe care o ocupă Turcia pe traseul de transport al gazelor şi petrolului spre Europa, fapt, de altfel, conştientizat de Rusia, care a propus Turciei un parteneriat în domeniul distribuirii gazelor, pentru a contracara proiectul Nabucco, coordonat de compania austriacă OMV, conductă de gaze care va lega Caspica de Europa Centrală, prin Turcia, via Bulgaria, România, Ungaria şi Austria37. În acest context, se poate admite că România ar putea juca un rol în domeniul securităţii energetice europene şi în ecuaţia energetică UE-Rusia, ţinând cont de propria dependenţă de gazul de provenienţă rusească şi de poziţia sa de ţară de tranzit al gazului şi petrolului spre Europa de Sud-Est şi Europa Centrală38. Faptul că România rămâne producător de gaze şi petrol, fără, totuşi, să-şi acopere nevoile interne, tradiţia sa în industria petrolieră şi a gazelor naturale şi reţeaua semnificativă de conducte constituie atuuri importante, atât pentru propria strategie energetică, cât şi pentru cea europeană, dar care ar 35

Jacques WALCH, Le programme Inogate de l’UE, Revue française de Géoplitique, n° 2/2004, pp. 173-182 36 Andrew RETTMAN, EU gas needs pull Kazakhstan closer to Brussels, euobserver.com, 16 mai 2006 şi declaraţia preşedintelui Azerbaidjanului, publicată de Le Monde, 2 iunie 2006. 37 Laure MANDEVILLE, Ankara, un partenaire clé dans la stratégie russe, Le Monde, 6 aprilie 2006. 38 Vezi expunerea lui Emmanuel BERGASSE, Situation et perspective énergétique dans les PECO, IFRI, Paris, 13 iunie 2005.

354

trebui mai bine valorificate, fie prin proiectul Nabucco, fie prin proiectul conductei Constanţa-Omisalj-Trieste, inclusă în INOGATE39. Achiziţionarea de către compania OMV a celei mai mari firme româneşti în domeniul petrolului şi gazelor ar putea ajuta la modernizarea reţelei de conducte de gaze existente, pentru a putea insera mai bine România în ruta alternativă de transport al gazelor din zona Caspicii, vezi Nabucco. Posibila resuscitare a INOGATE, în care conducta petrolieră menţionată este inclusă, ar putea, de asemenea, să completeze reţeaua alternativă de conducte spre UE. Dacă se adaugă cumpărarea celor doi distribuitori naţionali de gaze de către companiile Gaz de France şi Eon-Ruhr Gaz (Germania), avem imaginea unui sector energetic românesc în curs de conectare la cel al Uniunii Europene. Dar, ca peste tot în Europa Centrală, în ciuda reticenţelor ruse vis-à-vis de cvasi-totalitatea iniţiativelor politice regionale ale României, Rusia, de exemplu, Gazprom, este o prezenţă familiară în domeniul energetic în România. Astfel, în mai 2006, cu ocazia vizitei la Bucureşti, vicepremierul rus şi director executiv al Gazprom, Aleksandr Medvedev, a anunţat încheierea unui contract pe termen lung (25 de ani) referitor la livrările de gaz spre România şi a exprimat intenţia companiei ruseşti de a achiziţiona producătorul român de gaze, Romgaz40.

parte, pe preocuparea constantă de a-şi asigura securitatea sa energetică. În egală măsură, se poate constata şi tentativa de reîncălzire a relaţiilor cu Rusia, îndeosebi după semnarea în 2003 a Tratatului bilateral. Cele două vizite ale preşedintelui României la Moscova, în februarie şi mai 2005, au încercat să susţină această tendinţă. Aceste direcţii pot constitui ingrediente în măsură să îmbunătăţească abordarea UE la frontierele sale orientale, precum PEV şi tentativa de europenizare a istmului pontobaltic. Trebuie făcută constatarea că, în această privinţă, perspectivele româneşti converg cu cele ale Poloniei şi ţărilor baltice şi se poate anticipa o cooperare consolidată în cadrul Uniunii, la fel ca în NATO, între aceste state, pe dimensiunea orientală a PEV. De asemenea, ne putem imagina că diplomaţia românească va putea aduce UE propriul savoir-faire în dosarele privind Republica Moldova. În egală măsură, activismul românesc în regiunea Mării Negre este comparabil cu cel al Finlandei în regiunea nordică a Europei. Şi, nu în cele din urmă, abordarea extrem de activă a României în privinţa regiunii Mării Negre şi accesului la resursele energetice din bazinul Caspicii se poate insera cu succes în preocupările europene relative la surse şi rute alternative pentru resurse energetice.

Concluzii După aderarea la NATO şi pe măsura apropierii de UE, România a început să articuleze o politică orientală mai nuanţată şi activă, focalizată pe două direcţii: pe de-o parte, pe susţinerea aspiraţiilor europene ale Ucrainei, Georgiei şi, în special, ale Republicii Moldova şi, în general, a democratizării spaţiului Mării Negre, inclusiv Caucazul de Sud, iar, pe de altă 39 40

Jacques WALCH, op. cit. Mihai NICUŢ, op. cit.

355

356

VECINĂTATEA ŞI MANAGEMENTUL LA FRONTIERELE EUROPENE EXTERNE Conf.univ.dr. Victor AELENEI This paper follows a research regarding the strategy of the European expansion, together with the elaboration of the official documents involving the building-up and the existence of the European Union institutions and implementing the policies of standardization in the founding and non-European states that have become full members. The first part of the study deals with the issues and mechanisms involving the implementation of the European vecinity to the states positioned at the limit of the European Union space; the second part is an institutional presentation of the European management concerning the external borders. Cele şase măriri ale spaţiului european au avut la bază o strategie şi o politică aplicabile oricărui moment de extindere, lăsând statele să decidă singure dacă aleg acest drum şi dacă devin membre semnatare ale unui acord de asociere cu Comunitatea Europeană/Uniunea Europeană, prin care se obligă să accepte un nou set de valori. Pentru o bună reflecţie, este bine să reamintim valurile de extindere a spaţiului geografic al Uniunii Europene, realizat iniţial la dimensiune restrânsă, în 1957, de către membrii fondatori - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Aşadar, procesul de integrare s-a desfăşurat în valuri succesive de aderare, etapele integrării geografice au fost: ƒ prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie; ƒ a doua extindere: 1981 - Grecia; 357

ƒ a treia extindere: 1986 - Portugalia, Spania; ƒ a patra extindere: 1996 - Austria, Finlanda, Suedia; ƒ a cincea extindere: 2004 - Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria; ƒ a şasea extindere: 2007 - România, Bulgaria. Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe orizontală) şi constă în aderarea de noi membri la Uniunea Europeană. De la prima extindere şi până la mărirea din 2007 a spaţiului Uniunii Europene, statele membre au fost preocupate de modalităţile prin care urmau să-şi asigure buna vecinătate la frontiera externă şi managementul integrat al acesteia. Pe ambele Uniunea le-a realizat prin elaborarea unitară de principii, obiective, tratate, acorduri, regulamente, decizii etc. În continuare vom analiza succint două din realizările recente ale statelor membre ale Uniunii Europene: vecinătatea şi managementul la frontierele europene externe. Noua abordare în cadrul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi vecinii săi o constituie Politica Europeană de Vecinătate, abordare ce o depăşeşte pe cea tradiţională, bazată pe cooperare. Această politică constituie un cadru de consolidare a relaţiilor de vecinătate şi vizează intensificarea cooperării cu statele limitrofe, în vederea creării unei bune vecinătăţi la frontierele externe, având ca obiectiv creşterea securităţii în zonă - obiectiv stabilit prin Strategia de Securitate Europeană din 2003. În martie 2003, Comisia Europeană, în comunicarea sa „Europa Extinsă” trasa principiile politicii de vecinătate a Uniunii Europene şi punea accentul pe importanţa acordată de către Uniune relaţiilor cu vecinii săi. În această ordine de idei, la 12 mai 2004, Comisia Europeană prezenta „Politica Europeană de Vecinătate. Strategia şi Rapoartele de Ţară”, care stabilea paşii concreţi de implementare a Politicii de Vecinătate şi modul de extindere a beneficiilor lărgirii Uniunii Europene asupra noilor săi vecini. 358

Atingerea acestor scopuri s-a făcut prin definirea, împreună cu ţările vecine, a unui set de priorităţi ce au fost notate în Planuri de Acţiune, reprezentând documentul politic-cheie în dezvoltarea relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi vecinii săi. Un astfel de plan de acţiune l-a derulat şi România, timp de aproximativ trei ani. Denumit „Planul de acţiune Schengen”, a fost elaborat în vederea transpunerii şi implementării prevederilor comunitare. Acest plan este completat de Strategia naţională pentru managementul integrat al frontierei 2004-2006 şi Strategia de securizare a frontierei României pentru perioada 2004-2007. Planurile de Acţiune au la bază angajamentul pentru valorile comune: respectul pentru drepturile omului; supremaţia legii; o bună guvernare; promovarea unei bune relaţii cu vecinii; respectarea principiilor economiei de piaţă şi a dezvoltării durabile. Planurile de Acţiune depind de modul în care statul vecin va împărtăşi efectiv valorile comune enumerate mai sus. În Planurile de Acţiune s-a trecut un set de priorităţi, a căror atingere se va solda cu o apropiere de Uniunea Europeană. Aceste priorităţi acoperă mai multe domenii: ƒ dialogul politic - include probleme cum ar fi: lupta împotriva terorismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă, rezolvarea conflictelor regionale; ƒ politica economică şi socială - promovează participarea la un număr de programe ale Uniunii Europene, precum şi îmbunătăţirea interconexiunii şi a legăturilor fizice cu aceasta (transport, energie etc.); ƒ comerţul - prevede o deschidere mai mare a pieţei, în concordanţă cu principiile OMC şi standardele UE; ƒ justiţia şi afacerile interne - impune o cooperare conexată în domenii precum: managementul frontierelor, migraţia, lupta împotriva terorismului, traficul cu fiinţe umane, droguri şi arme, crima organizată, spălarea banilor, precum şi criminalitatea economico-financiară. 359

Planurile de Acţiune sunt diferenţiate, astfel încât să reflecte stadiul existent al relaţiilor Uniunii Europene cu fiecare ţară în discuţie. Trasarea Planului de Acţiune pentru fiecare stat-vecin depinde de necesităţile şi capacităţile acestuia, în consideraţie fiind luate interesele ambelor părţi. De asemenea, se va ţine cont şi de următoarele circumstanţe: poziţia geografică; situaţia economică; nivelul de dezvoltare a relaţiilor Uniunii Europene statul vizat; reformele în derulare. Planurile de Acţiune vor avea ca marjă definită de timp o perioadă de 3-5 ani. Există posibilitatea ca, odată cu îndeplinirea priorităţilor stabilite de Planurile de Acţiuni, actuala generaţie de acorduri bilaterale să fie înlocuită cu o formă nouă de parteneriat privilegiat, reprezentată de „Acordurile Europene de Vecinătate”. Statele incluse în Politica Europeană de Vecinătate sunt: ƒ în Est: Moldova, Ucraina, Belarus. Uniunea Europeană şi Rusia au stabilit să dezvolte în continuare parteneriatul strategic deja existent, prin crearea celor patru spaţii comune, conform deciziilor adoptate la Summit-ul de la St. Petersburg din luna mai 2003; ƒ în Caucazul de Sud: Georgia, Armenia şi Azerbaidjan; ƒ în Zona Mediteranei: Maroc, Algeria, Tunisia, Liban, Libia, Egipt, Israel, Iordania, Siria, Autoritatea Palestiniană. Acţionând pe acestă problematică, Comisia Europeană a adoptat, la 12 mai 2004, un „Document de Strategie” ce prevedea modul în care UE va preîntâmpina formarea de noi bariere între Uniunea extinsă şi noii săi vecini. Prin acest „Document de Strategie” se propunea modul în care beneficiile extinderii, pace-stabilitate-prosperitate, pot fi extinse şi la noii vecini ai Uniunii. Comisia Europeană a adoptat şi rapoarte cu privire la situaţia dintr-o serie din ţările în cauză, propunând o metodă prin care să se atingă scopurile Politicii Europene de Vecinătate. Această metodă consta în definirea, împreună cu ţările partenere, a unui set de priorităţi ce vor fi notate în Planuri de Acţiune. 360

Ajutorul financiar furnizat până acum va fi suplimentat în viitor prin crearea unui nou instrument financiar, „Instrumentul European pentru Vecinătate”, care se va focaliza pe colaborarea transfrontalieră de-a lungul frontierei externe a Uniunii extinse. În martie 2003, Comisia Europeană a prezentat documentul „O Vecinătate Europeană Avansată: un nou cadru pentru relaţiile cu vecinii estici şi sudici”, care definea principiile de bază ale Politicii Europene de Vecinătate. Obiectivul principal al Politicii Europene de Vecinătate este împărţirea beneficiilor aduse de extinderea Uniunii Europene din 2004 cu ţările vecine. Un alt obiectiv este cel stabilit prin Strategia Europeană de Securitate din 2003: creşterea securităţii în vecinătatea Uniunii extinse. Practic, Politica Europeană de Vecinătate se adresează vecinilor Uniunii Europene, în special celor care au această poziţie, cum sunt Rusia, Ucraina, Belarus şi Moldova. Rusia şi Uniunea Europeană au decis să crească parteneriatul strategic dintre ele prin crearea a „patru spaţii comune”, după cum s-a decis la Summit-ul de la St. Petersburg din 2003. În regiunea mediteraneană, Politica Europeană de Vecinătate se aplică tuturor participanţilor non-UE la Parteneriatul EuroMediteranean (numit şi procesul Barcelona), cu excepţia Turciei, care îşi dezvoltă relaţiile cu UE în cadrul procesului de preaderare. Comisia a recomandat şi includerea Georgiei, Azerbaidjanului şi Armeniei în Politica Europeană de Vecinătate. De altfel, Strategia Europeană de Securitate a individualizat Caucazul de Sud ca o regiune în care Uniunea Europeană trebuie să se implice mai mult. În viitorul foarte apropiat România, ca stat membru, va trebui să se implice instituţional pentru aplicarea Politicii Europene de Vecinătate în imediata sa apropiere, deoarece va răspunde de aproximativ 1070 km din frontiera externă de est a Uniunii Europene. 361

Consiliul European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 a solicitat, în concluzii, „să existe o cooperare mai strânsă şi un ajutor tehnic între serviciile de control la frontieră ale statelor membre, sub forma unor controale la frontierele statelor membre, mai ales sub forma unor programe de schimburi şi transferuri de tehnologii, îndeosebi la frontierele maritime, iar statele candidate trebuie să se asocieze imediat acestei cooperări”. Ideea unei poliţii de frontieră europene a fost lansată în mod public de mai multe ţări europene, cum ar fi Germania şi Italia. Totuşi, ideea a fost preluată de primul ministru francez când şia ţinut discursul pe 28 mai 2001 despre viitorul Europei lărgite, în timpul căruia a declarat: „Să-i încredinţăm unei poliţii specifice misiunea de a asigura protecţia frontierelor externe ale Uniunii şi ale aeroporturilor sale internaţionale”. Un studiu de fezabilitate pentru crearea unei astfel de poliţii a fost dirijat de Italia, timp de doi ani, pe baza unei finanţări comunitare, optându-se pentru o forţă europeană de control la frontierele externe, ce reprezenta, fără îndoială, o soluţie pentru viitor. În final, s-a optat pentru o cu totul altă variantă, bazată pe suveranitatea şi responsabilitatea statelor competente din punct de vedere teritorial, pentru a controla şi supraveghea frontierele exterioare sub un management european care va asigura coordonarea acţiunilor statelor membre. La 26 octombrie 2004, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Regulamentul nr. 2007, stabilind o Agenţie Europeană pentru Managementul Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene (denumită Agenţia FRONTEX). Vom analiza, în continuare, punctual, elementele cele mai importante ale dimensiunii funcţionale ale acestei instituţii, pentru a releva utilitatea concepţională şi aplicabilitatea practică, dar şi mărimea provocării cu care ne vom confrunta în viitorul apropiat. 362

Statut juridic Agenţia Frontex este o instituţie a Comunităţii Europene şi are personalitate juridică. În fiecare din Statele Membre, Agenţia va beneficia de cea mai cuprinzătoare capacitate juridică acordată persoanelor juridice potrivit legislaţiilor respective. În mod deosebit, aceasta poate dobândi sau poate dispune de bunuri mobile şi imobile şi poate fi parte în proceduri legale. Sediul Agenţiei Frontex va fi decis în unanimitate de Consiliul Uniunii Europene. Structură Agenţia Frontex este independentă din punct de vedere tehnic şi va fi reprezentată de Directorul său executiv. Comitetul de Management al Agenţiei Frontex va evalua necesitatea şi va decide, în funcţie de această evaluare, înfiinţarea unor filiale specializate în statele membre, cu acordul acestora, luând în considerare faptul că trebuie acordată prioritate centrelor operaţionale şi de pregătire deja existente şi specializate în diverse domenii ale controlului şi supravegherii frontierei terestre, maritime şi aeriene, în mod corespunzător. Filialele specializate ale Agenţiei Frontex vor dezvolta cele mai bune practici cu privire la tipurile particulare de frontieră externă pentru care sunt responsabile. Agenţia va asigura coerenţa şi uniformizarea celor mai bune practici. Fiecare filieră specializată va înainta un raport anual detaliat Directorului Executiv al Agenţiei referitor la propria activitate şi va furniza orice tip de informaţie relevantă pentru coordonarea cooperării operative. Rolul Frontex Agenţia Europeană pentru Managementul Cooperării Operaţionale la Frontierele Externe este destinată îmbunătăţirii managementului integrat al frontierelor externe ale statelor membre ale Uniunii Europene. 363

Responsabilitatea controlului şi supravegherii frontierelor externe revine statelor membre, iar Frontex va facilita o mai eficientă aplicare a măsurilor Comunităţii Europene existente şi viitoare referitoare la managementul frontierelor externe. Acest lucru se va întâmpla prin asigurarea coordonării acţiunilor statelor membre privind implementarea unor asemenea măsuri, contribuind la un nivel înalt, eficient şi uniform al controlului asupra persoanelor şi supravegherea frontierelor externe ale statelor membre. Frontex va furniza, de asemenea, Comisiei Europene şi statelor membre sprijin şi expertiză tehnică necesare pentru managementul frontierelor externe şi va promova solidaritatea între statele membre. Referirile la frontierele externe ale statelor membre vor însemna frontierele de uscat, maritime, aeroporturile şi porturile maritime ale acestora, cărora li se aplică reglementările legislaţiei Comunităţii Europene privind trecerea frontierelor externe de către persoane. Atribuţiile Frontex Frontex va îndeplini următoarele atribuţii: ƒ coordonează cooperarea operaţională dintre statele membre în domeniul managementului frontierelor externe; ƒ asistă statele membre pentru instruirea grănicerilor naţionali, inclusiv stabilirea unor standarde comune de instruire; ƒ realizează analize de risc; ƒ urmăreşte atent dezvoltarea cercetării relevante pentru controlul şi supravegherea frontierelor externe; ƒ asistă statele membre referitor la circumstanţele care necesită asistenţă tehnică şi operaţională crescută la frontierele externe; ƒ furnizează statelor membre sprijinul necesar pentru a organiza operaţiuni comune de returnare. 364

Fără a prejudicia competenţele Agenţiei, statele membre pot continua cooperarea la nivel operativ cu alte state membre şi/sau state terţe la frontierele externe, acolo unde asemenea cooperare completează acţiunea Agenţiei. Statele membre se vor abţine de la orice activitate care ar putea prejudicia funcţionarea Agenţiei sau atingerea obiectivelor acesteia. Statele membre vor raporta Agenţiei acele probleme operative de la frontierele externe în afara cadrului Agenţiei. Operaţiuni Frontex Frontex va evalua, aproba şi coordona propuneri pentru operaţiuni comune şi proiecte-pilot realizate de statele membre. Frontex poate, şi în acord cu statele membre implicate, lansa iniţiative pentru operaţiuni comune şi proiecte-pilot în cooperare cu statele membre. De asemenea, poate decide să pună la dispoziţia statelor membre propriul echipament tehnic, pentru a participa la operaţiuni comune sau proiecte-pilot. Frontex poate opera, prin intermediul filialelor sale specializate, pentru organizarea practică de operaţiuni comune şi proiecte-pilot. Frontex va evalua rezultatele acţiunilor comune şi proiectelor-pilot şi va realiza analize comparative cuprinzătoare ale acelor rezultate care privesc îmbunătăţirea calităţii, coerenţei şi eficienţei viitoarelor operaţiuni şi proiecte, pentru a fi incluse în raportul său general. Frontex poate decide să cofinanţeze operaţiunile şi proiectele descrise la paragraful 1, cu garantare de la bugetul propriu în concordanţă cu regulile financiare aplicabile Agenţiei. Fără o bună vecinătate şi un management integrat la frontierele externe ale Uniunii Europene nu vom avea o securitate deplină în spaţiul geografic comunitar. Încheiem scurta analiză prin a aminti două faimoase texte, a doi discipoli diferiţi ca domenii, cu referire la subiectul nostru: 365

Konrad Adenauer afirma că unitatea europeană „a fost visul celor puţini, a devenit speranţă pentru mulţi şi astăzi este o necesitate pentru toţi”, iar Nicolae Iorga spunea, cu înţelepciune, că „O ţară nu este a locului unde stă, ci a ţintei la care se uită”. BIBLIOGRAFIE - Victor AELENEI, Drept european pentru Poliţia de Frontieră, Ed. Univers Ştiinţific, Bucureşti 2003; - Aurel NEAGU, Frontiera de stat a României în condiţiile integrării europene, Ed. MAI, 2005; - Aurel NEAGU, Victor AELENEI, Documente diplomatice privind frontiera României, Ed. Univers Ştiinţific, Bucureşti 2005; - Nicolae IORGA, Ce este sud-estul european?, Bucureşti, 1940, p. 8. Site-ul MAI: − Strategia de securizare a frontierei României; − Strategia naţională pentru managementul integrat frontierei; − Politica Europeană de Vecinătate; − Strategia europeană de securizare a frontierelor.

al

Euro-lex: - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 349 din 25.11.2004 Regulamentul Consiliului (EC) nr. 2007/2004 din 26 octombrie 2004 privind înfiinţarea unei Agenţii Europene pentru Managementul Cooperării Operaţionale la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene.

366

POTENŢIALE RISCURI ŞI AMENINŢĂRI LA FRONTIERA DE EST A NATO ŞI UE Dr. Petre DUŢU Mirela ATANASIU Romania will become soon a member of the European Union, and, therefore, will have many responsibilities regarding the borders, mainly the Eastern ones. This is an area full of risks and threats. It is about the illegal migration, drugs, human beings trafficking, smuggling, etc. That is why it has secured its borders by different means and measures. 1. Consideraţii preliminare România, din 2004, este membră a Alianţei Nord-Atlantice, iar, din ianuarie 2007, şi a Uniunii Europene. Acest statut face ca frontiera sa de est să fie, concomitent, graniţa de răsărit a celor două organizaţii. Într-un anume fel, frontiera de est a NATO nu ridică probleme deosebite, această organizaţie fiind de tip politico-militar şi, deci, aspectul teritorial concret contează numai în ceea ce priveşte securitatea şi apărarea membrilor săi în cazul unei agresiuni militare externe de către alt stat sau grup de state. În schimb, graniţa răsăriteană a Uniunii Europene relevă unele particularităţi de care România trebuie să ţină cont în demersurile sale de apărare şi securizare a acestui spaţiu. Particularităţile sunt generate de faptul că, practic, Uniunea Europeană posedă toate caracteristicile unui teritoriu statal, unic şi unitar, ca spaţiu al vieţii şi activităţii în comun a ţărilor membre, a cetăţenilor săi. De fapt, Uniunea Europeană este o construcţie fără echivalent în istorie şi se susţine prin valori pe care cele 25 de state membre le recunosc prin semnarea, la Roma, în octombrie 367

2004, a tratatului ce stabileşte o Constituţie pentru Europa1. Respectul acestor valori este una din condiţiile apartenenţei la Uniune, ceea ce semnifică că statul care nu aderă la acestea sau nu le respectă nu-şi are locul în această organizaţie. Aceste valori, într-o formă sintetică, privesc: democraţia şi drepturile omului (Tratat, articolul I.2, Valorile Uniunii); o economie socială de piaţă competitivă, ce tinde spre progres social şi un nivel ridicat de protecţie a mediului (Tratat, articol I.3, Obiectivele Uniunii); coeziune socială şi teritorială (Tratat, articolul I.396, III.122 şi 220). Sfidarea esenţială căreia trebuie să-i facă faţă Uniunea Europeană este aceea de a se asigura că valorile pe care le promovează permanent şi consecvent sunt viabile într-o lume în care ele sunt în permanenţă contestate sau ameninţate: pericolul terorist contra libertăţii, globalizarea schimburilor împotriva progresului social, concurenţa vizavi de coeziune. Este vorba, pentru Uniune, de a găsi calea de a materializa valorile sale răspunzând la o triplă provocare, şi anume: a democraţiei şi a drepturilor omului, a economiei sociale de piaţă şi a coeziunii sociale şi teritoriale. Practic, Uniunea Europeană, prin modul său de organizare şi funcţionare, prin obiectivele urmărite, în plan intern şi extern, posedă toate caracteristicile unui teritoriu statal. De aceea, ea are concret, în mod fizic, o frontieră de răsărit prin care intră în contact cu cei din vecinătatea sa şi nu numai. La această graniţă se vor întâlni riscuri şi ameninţări la adresa securităţii şi apărării sale, ca entitate economică, politică, socială, culturală şi militară. În acest sens, România, ca stat membru al acestei organizaţii din 2007 şi „proprietar” al frontierei de est a Uniunii Europene, va avea o serie de drepturi şi obligaţii, inclusiv în domeniul securităţii şi apărării acestei graniţe. 1

Vezi Le Traite de la Rome, http://eur-lex.europe.eu/ LexUniServ/ site/fr/ oj/2004

368

Altfel spus, România, pe lângă răspunsul la provocările integrării europene2, va trebui să facă faţă şi riscurilor şi ameninţărilor de la frontiera sa de răsărit, ca hotar al Uniunii Europene. În principal, este vorba de riscuri şi ameninţări cum ar fi: migraţia ilegală, activitatea organizaţiilor criminale din spaţiul rus şi ex-sovietic; criminalitatea transfrontalieră etc. 2. Principalele riscuri şi ameninţări la adresa securităţii şi apărării în zona frontierei de est a UE şi a NATO 2.1. Riscuri şi ameninţări pe frontiera de est a Uniunii Europene După expansiunea sa decisivă spre est, UE va fi, fără îndoială, preocupată de absorbţia noilor săi membri şi negocierea cu candidaţi care vor să i se alăture. În ianuarie 2007, România şi Bulgaria vor intra în Uniunea Europeană, demarând procesul propriu-zis al integrării lor. În acest context, frontiera de est a României devine graniţa răsăriteană a Uniunii Europene. Aceasta constituie o provocare însemnată pentru UE, care va avea ca vecini fostele naţiuni ale blocului sovietic (Serbia, Belarus, Ucraina şi Rusia)3. Această sfidare avea mai puţină importanţă când respectivele naţiuni erau separate prin state-tampon. Marile provocări reprezentate acum de noii vecini ai UE le vor împinge pe primul loc al programului de politică externă al Uniunii. Această manieră de răspuns are o motivaţie puternică. În primul rând, aceasta se explică prin mărimea lor. Doar Rusia şi Ucraina au, la un loc, populaţia, ca număr, triplă faţă de noile state ale UE. În al doilea rând, aceste state posedă resurse 2

Vezi dr. Petre DUŢU, Provocările integrării europene, revista Impact Strategic, nr. 3/2006. 3 Vezi Kalman MIZSEI, La prochaine frontière de l’UE, http://www.project-syndicate.org/ commentary/mizsei2/English

369

naturale indispensabile. Federaţia Rusă reprezintă cel mai important furnizor de energie al Uniunii lărgite şi joacă un rol de contragreutate faţă de Orientul Mijlociu versatil. În al treilea rând, două probleme fundamentale nu respectă frontierele statale actuale. Inundaţiile cvasiperpetue ale râului Tisa în Ungaria, ce nu pot fi controlate decât dacă Ucraina şi România vor interveni practic pentru amenajarea adecvată a acestui râu. De asemenea, UE nu poate diminua emisiile de carbon pe aceste teritorii, dacă nu cooperează cu Ucraina şi cu Rusia, unde emisiile de dioxid de carbon pe locuitor rivalizează cu cele ale numeroaselor state din Europa occidentală, chiar dacă venitul lor pe locuitor este de 15-30 de ori mai puţin ridicat. În al patrulea rând, UE ar trebui să elaboreze politici de acţiune pentru a gestiona corespunzător mişcarea de bunuri şi indivizi pe noile frontiere. Poroase înainte de expansiunea UE, aceste frontiere trebuie, de acum înainte, să restrângă migraţia ilegală şi să respingă activitatea criminală. Există deja o primă măsură – viza - ce se cere acum tuturor celor care tranzitează spaţiul UE. De asemenea, noua frontieră a UE va trebui să facă faţă unui flux fenomenal de mână de lucru ilicită şi de alte forme de trafic uman. O parte crescândă a imigraţiei ilegale în Uniune provine din această regiune. Aceste mişcări migratorii ar putea contribui efectiv la creşterea ratei infectării cu HIV/SIDA în sânul Uniunii Europene, datorită nivelului său ridicat din Europa de Est şi îndeosebi din Rusia şi Ucraina. Totodată, un pericol real este reprezentat de migraţia ilegală. Până la intrarea în UE, România era doar o ţară de trecere a imigranţilor clandestini spre statele europene membre ale Uniunii, dar după ianuarie 2007, ea poate deveni atât „ţinta” unei părţi din aceşti imigranţi clandestini, cât şi „poarta” de acces a lor în Uniune. Organizaţia internaţională a migraţiilor (OIM) estimează că, dintr-un total de 130 de milioane de imigranţi pe an, între 20 şi 40 de milioane se deplasează 370

clandestin, adică în orice clipă, 4 milioane de indivizi au statutul de imigranţi. Cinci sute de mii de persoane ar intra în fiecare an în SUA şi alte 500 de mii în Europa. Acest trafic ar genera un profit de ordinul a 3 la 10 miliarde de dolari4. Un alt risc de semnalat îl constituie reţelele de criminalitate organizată, care există în ţările est-europene sau în imediata lor vecinătate şi care operează pe teritoriul UE5. Astfel, în Uniunea Europeană, pe lângă grupurile de crimă organizată aparţinând ţărilor membre, acţionează grupuri de criminalitate organizată din afară. Printre acestea din urmă, menţionate de sursa citată, se numără: grupuri de albanezi (trafic de droguri, imigraţie ilegală, trafic de fiinţe umane); grupuri de chinezi (contrabandă cu produse chimice necesare fabricării drogurilor sintetice, producerea de droguri sintetice, imigraţie ilegală, fraude pe cărţi de credit); grupuri de ruşi, constituite din etnici aparţinând fostelor state sovietice (toate tipurile de crimă organizată); grupuri de români (furturi de bunuri, prostituţie, falsificări de carduri bancare); grupuri de bulgari (prostituţie, contrafaceri de euro, fraude cărţi de credit); grupuri de turci şi kurzi (comerţ cu heroină, în principal); grupuri de nigerieni, de marocani (trafic de droguri, în principal). De remarcat este buna organizare a acestor grupuri, o anume specializare pe anumite infracţiuni şi lupta pentru acapararea şi controlul „pieţei”. Activitatea grupurilor de crimă organizată cunoaşte o evoluţie constantă, iar efectele generate sunt devastatoare. În acest context, nu este surprinzător că străzile oraşelor sunt transformate, prin prostituţie şi violenţa legată de droguri, furtul autovehiculelor face să crească primele de asigurare şi proliferarea mărfurilor de contrabandă privează guvernele de importante venituri la bugetul de stat, războiul bandelor face victime inocente, emigranţi ilegali traversează frontierele şi 4

Ibidem, p.9 Vezi Rapport 2004 sur la criminalité organisée dans l’Union européenne, décembre 2004, http://www.europol.eu.int/

5

371

sunt exploataţi. Acest gen de comportament, fără milă şi distructiv, este motivat prin atracţia câştigului rapid. În acelaşi timp, crima organizată profită de globalizare şi de cvasidispariţia obstacolelor politice şi financiare. Diminuarea sau chiar dispariţia frontierelor interne în cadrul UE, sistemul de organizare a societăţii, fondat pe valorile democraţiei, ale libertăţii omului, facilitează activitatea grupurilor de crimă organizată. Acestea, totodată, posedă resurse considerabile pe care ajung să le introducă în structura socială şi economică. De fapt, o mare parte din banii proveniţi din activităţile ilicite, după „spălare”, sunt investiţi în activităţi licite, cu sprijinul unor grupuri de interese din domeniul bancar şi nu numai. La fel, ele folosesc cu succes, în activitatea lor, cuceririle tehnologiei de vârf şi drepturile oferite de un regim democratic. De aici, necesitatea organizării adecvate a activităţii instituţiilor abilitate să lupte împotriva crimei organizate. Un alt risc deosebit de important pentru UE îl constituie conflictele îngheţate din spaţiul ex-sovietic. Printre acestea, cel mai apropiat şi, posibil, cu efectele cele mai negative, este conflictul transnistrean, din Republica Moldova, stat vecin cu România şi, din 2007, cu Uniunea Europeană. Practic, pe teritoriul Republicii Moldova există şi funcţionează o entitate administrativ-teritorială ce are toate prerogativele specifice unui stat - monedă, armată, instituţii. Este drept, această autoproclamată republică nu este recunoscută de comunitatea internaţională, dar această situaţie nu o împiedică să desfăşoare o intensă activitate economică şi nu numai. Practic, societăţi economice de pe teritoriul său dezvoltă legături comerciale cu multe state europene şi din alte regiuni ale lumii. Existenţa sa constituie temeiul conflictului îngheţat din imediata vecinătate a viitoarei frontiere a UE. Acest conflict este periculos, atât prin prezenţa sa, cât şi prin activităţile ilicite pe care diverse grupuri umane (politice, sociale, ale crimei organizate) din acest teritoriu le desfăşoară (spălare de bani, trafic de armament, de 372

droguri, de fiinţe umane) şi care se extind în spaţiul Uniunii Europene. 2.2 Ţintele principale ale criminalităţii organizate Dacă globalizarea a adus puţine forme noi de criminalitate, ea favorizează dezvoltarea tehnologiilor eventual utile în activităţile criminale tradiţionale. Această evoluţie contribuie la dezvoltarea unor reprezentări asupra crimei transnaţionale organizate. Globalizarea ar fi transformat diversele organizaţii criminale în reţea, chiar în actor unic la scară planetară şi provoacă emergenţa unei noi ameninţări. Unii autori vorbesc deja de o Internaţională mafiotă, un sindicat al crimei, o „pax mafiosa”, care ar fi un acord ce leagă Cosa Nostra americană, siciliană, triadele chineze, yakuza japoneze6. Aceasta pare să fie un actor nonstatal ilegal, ce acţionează atât în interiorul statelor, cât şi în afara acestora. Specific acestuia este că exploatează slăbiciunea statului, incapabil legal de a lupta eficace şi efectiv împotriva sa. De fapt, grupurile criminale acţionează la toate nivelurile (statal, regional şi planetar) şi în toate domeniile de activitate umană. Astfel, la nivel politic, grupurile criminale operează în toate democraţiile, fie că este vorba de mari puteri democratice, fie de democraţii în devenire. Diferenţa constă în intensitatea, amploarea şi natura activităţilor întreprinse de către grupurile criminale, precum şi în capacitatea instituţiilor statului de a ţine fenomenul sub control. Grupurile criminale se infiltrează în guverne, îşi asumă responsabilităţi statale, constituind astfel o ameninţare pentru democraţie, afectând societatea civilă, drepturile omului, libertatea de informare, creând un climat de intimidare.

La nivel economic, crima organizată are tendinţe monopoliste: cumpărarea unor întregi sectoare-cheie ale economiilor naţionale, exploatarea privatizării, alianţe între grupurile criminale. Prin urmare, mafia acţionează împotriva statului, a guvernelor legitime. În acelaşi timp, crima organizată poate fi percepută ca o chestiune de securitate naţională, dar şi internaţională (prin ramificaţiile sale transnaţionale). Evaluările criminalităţii organizate indică o amplificare a fenomenului. În 2004, experţi ai FMI şi ai Băncii Mondiale estimau că, la nivel internaţional, suma cumulată de narco-devize din mâinile criminalităţii organizate transnaţionale ar fi fost de 1450 miliarde de euro7. De aici capacitatea lor efectivă de a corupe unele persoane cu responsabilităţi în diverse instituţii ale statului şi chiar unii politicieni. Criminalitatea organizată are o serie de „ţinte” pe care le urmăreşte, atât la nivel naţional, cât şi regional şi global. Printre aceste ţinte se află: a) Stupefiantele. După experţi, traficul de droguri reprezintă 50% din activitatea criminală organizată, cu o cifră de afaceri estimată de ONU la 400 de miliarde de dolari (echivalentul produsului intern brut spaniol), adică 8% din comerţul mondial8 ; b) traficul de arme. Potrivit ONU, doar 3% (adică, 18 milioane) din 550 milioane de arme uşoare în circulaţie în lume sunt utilizate de forţele guvernamentale, militare sau de poliţie. Aproape 20% din comerţul cu aceste arme ar fi în mâinile reţelelor (vezi mafia rusă, în special), un trafic care ar genera mai mult de un miliard de dolari pe an9; c) traficul de fiinţe umane. Acesta înglobează două pieţe: imigraţia ilegală, pe de o parte, care sugerează un consimţământ din partea imigrantului, violarea legislaţiei unui 7

Ibidem, p. 6. Christine BOUTINE, Criminalité online.org/article.php3?id_article=32 9 Ibidem, p. 8. 8

6

Amandine SCHERRER, Le G8 face au http://www.g7.utoronto.ca/ governance/sherrer/g8, p. 5.

crime

organisé,

373

374

organisée,

http://www.frs-

stat şi o sosire la destinaţie; traficul sau tratamentul persoanelor, pe de altă parte, nu acoperă: confiscarea de paşapoarte, presiunile fizice sau morale, exploatarea victimei şi absenţa destinaţiei fixe. Potrivit EUROPOL, principalele ţări furnizoare de fiinţe umane ar fi, astăzi, Moldova, Bulgaria, România şi Ucraina. Reţelele folosesc diferite itinerare, printre care ruta ce trece prin România, Serbia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Austria şi de acolo spre R. Cehă, Polonia, Scandinavia sau spre Germania, Franţa şi Regatul Unit al Marii Britanii10; d) pirateria proprietăţii intelectuale. Aceasta costă mult economia statelor. Treizeci la sută din soft-urile din Germania şi Marea Britanie sunt produse în mod ilicit, 40% în Franţa şi Japonia, 60% în Grecia şi Coreea de Sud şi doar 8% dintre ele şi 3% din jocurile video în Rusia sunt autentice11; e) spălarea de bani. Se cuvine menţionat faptul că reţelele crimei organizate au devenit stăpâne pe arta spălării banilor. FMI evalua cifra de afaceri anuală a organizaţiilor criminale la aproape 1500 de miliarde de dolari, luând în consideraţie atât volumul câştigurilor anuale datorate traficului de diverse naturi, cât şi veniturilor de patrimoniu, adesea integrate în economia legală. Între 600 şi 1000 de miliarde de dolari sunt spălate în fiecare an (adică 23% din produsul mondial brut), din care cea mai mare parte din profituri este generată de vânzarea de stupefiante12. Reciclarea urmăreşte să transforme banii lichizi în fonduri respectabile. Cel mai adesea, procedeul constă în obţinerea de chitanţe fictive, prin intermediul unor intermediari „înţelegători” (agenţi de schimb, întreprinderi familiale). Cazinourile şi, mai larg, industria jocurilor de noroc servesc frecvent drept loc al acestor operaţiuni. Capitalul este apoi introdus într-o bancă „care nu pune prea multe întrebări”, în care aceşti bani devin bani electronici prin intermediul unui calculator. Această operaţiune 10

Ibidem, p.20. Ibidem, p. 11. 12 Ibidem, p.12. 11

375

se face cel mai adesea într-un stabiliment bancar offshore, care serveşte drept suport logistic al spălării banilor. Banii astfel „spălaţi” pot intra într-o bancă onorabilă şi apoi vor fi investiţi în bunuri de trezorerie sau de plasament financiar - ceea ce este aparent apreciat de ţările îndatorate. 2.3 Unele măsuri de limitare a efectelor riscurilor şi ameninţărilor de securitate la frontiera de est a UE Desigur, Uniunea Europeană este interesată să elimine sau, cel puţin, să limiteze efectele riscurilor şi ameninţărilor din zona frontierelor sale. În acest context, graniţa sa răsăriteană nu poate face excepţie. De aceea, ea va adopta un ansamblu coerent de măsuri administrative, juridice, militare, diplomatice, politice etc., prin care să-şi atingă scopurile propuse în ceea ce priveşte securitatea şi apărarea frontierelor sale de efectele riscurilor şi ameninţărilor externe. Printre aceste măsuri se numără: a) Controlul frontierelor exterioare ale Uniunii. Problema controlului frontierelor exterioare ale Uniunii este una majoră, dată fiind poziţia geografică a viitoarelor state membre. Întradevăr, adeziunea acestor state se va traduce prin deplasarea frontierelor Uniunii spre est şi spre sud, şi aceste graniţe vor fi direct în contact cu ţări ale Comunităţii Statelor Independente, din Balcani sau cu spaţiul mediteranean (pentru Cipru şi Malta). Or, aceste spaţii sunt o sursă importantă a imigrării ilegale sau de zone de tranzit. De aici, necesitatea ca statele a căror frontieră se confundă cu cea a Uniunii Europene, cum este cazul României, să adopte măsuri concrete, eficiente şi semnificative de securizare a graniţelor lor. Este vorba atât de infrastructură, cât şi de formarea şi motivarea personalului cu competenţe în asigurarea securităţii frontierelor. Încă din perioada de preaderare, Uniunea Europeană a sprijinit financiar, şi nu numai, statele candidate să-şi rezolve adecvat problemele privind securizarea frontierelor lor. 376

b) Creşterea fiabilităţii sistemelor judiciare din ţările membre. În sistemul de drept pe care-l reprezintă Uniunea Europeană, rolul judecătorilor este fundamental. Or, în unele ţări candidate a trebuit să se plece de la zero, pentru a se construi un sistem jurisdicţional independent şi protector al libertăţilor publice. În acest domeniu, Consiliul Europei a jucat un rol important, favorizând procesul armonizării legislative între ţările candidate şi Uniunea Europeană. Totodată, problema majoră rămâne emergenţa unei veritabile culturi judiciare, ce rezultă mai puţin din textele legilor şi mai mult din practică. c) Lupta concertată împotriva criminalităţii organizate. Legătura între lărgirea UE şi creşterea criminalităţii organizate, în special rolul pretins de „mafia rusă”, face de acum parte din inconştientul nostru colectiv. Totuşi, se cuvine remarcat că reţelele criminale din Est nu au aşteptat această etapă pentru a se implanta în numeroase oraşe ale Uniunii Europene şi că lărgirea va reprezenta un progres din punct de vedere al luptei împotriva criminalităţii, permiţând mai ales ratificarea convenţiilor existente şi o participare a ţărilor candidate la Europol şi Eurojust. d) Problema corupţiei. Este vorba de un subiect sensibil, care nu se pretează la cenaclurile diplomatice pe care le constituie negocierile de aderare şi care, din acest motiv, este rar evocată public de diferiţi responsabili. Totuşi, este un subiect de preocupare, căci se pare că unele ţări din Europa Centrală şi Orientală au dificultăţi în eradicarea acestui fenomen moştenit de la regimul comunist. Uniunea Europeană sprijină, sub toate aspectele, statele candidate la aderare în lupta împotriva corupţiei. e) Întărirea cooperării internaţionale. Uniunea Europeană participă activ la crearea şi asigurarea funcţionalităţii optime a unor instituţii internaţionale care sunt menite să limiteze, prin activitatea lor, efectele riscurilor şi ameninţărilor ce vin din statele vecine ei. 377

3. Responsabilităţi ale României, pe frontiera de est, privind riscurile şi ameninţările de securitate la adresa UE Intrarea României, în ianuarie 2007, în rândul statelor membre ale UE, printre alte urmări imediate, are şi faptul că frontiera sa de est devine graniţa răsăriteană a acestei organizaţii cu caracteristici şi competenţe statale. Acest statut implică asumarea unor responsabilităţi în ceea ce priveşte diminuarea şi/sau eliminarea efectelor pe care le pot genera riscurile şi ameninţările din spaţiul aflat în vecinătatea frontierei sale estice. O primă obligaţie constă în securizarea frontierei sale răsăritene. Aceasta atât sub aspectul unei organizări instituţionale adecvate scopului, cât şi al utilizării unei aparaturi moderne de monitorizare şi supraveghere a frontierei. În acest mod, se pot reduce sau elimina complet migraţia ilegală, contrabanda, traficul de fiinţe umane şi unele activităţi ce ţin de crima organizată transfrontalieră. În al doilea rând, se impune formarea şi motivarea personalului cu competenţe privind paza şi apărarea frontierei, la nivelul exigenţelor în domeniu în Uniunea Europeană. În acest context, pe lângă calitatea persoanelor recrutate în vederea încadrării în structurile cu misiuni specifice pe frontieră, se cere acordată o atenţie sporită educaţiei acestora în spiritul valorilor şi normelor proprii Uniunii Europene. Astfel, unele obiceiuri şi mentalităţi moştenite din perioada anterioară se cer profund transformate, iar în cazul unora, chiar renunţat complet la ele. În al treilea rând, este necesară implicarea activă a instituţiilor naţionale competente în cooperarea regională şi internaţională cu structuri similare angajate în lupta împotriva crimei organizate, terorismului, traficului de armament, de droguri şi de fiinţe umane. În trecut, organizaţiile criminale erau amestecate în activităţi ilegale în stradă, cum ar fi traficul 378

de stupefiante, prostituţia, jocurile de noroc ilicite, cămătăria şi extorcarea. Astăzi, ele şi-au extins activităţile până la nivelul unor adevărate întreprinderi ce au ca obiect de activitate traficul de arme, frauda în asigurări pe scară largă, crima contra mediului înconjurător, imigraţia clandestină, spălarea de bani, frauda bancară, frauda în plata taxelor pe carburant şi corupţia. Acest tip de crime influenţează sentimentele de securitate, de încredere, de ordine şi prezintă o ameninţare pentru securitatea economică a României şi, implicit, pentru cea a UE, afectând funcţionarea normală a economiei de piaţă. În plus, grupurile criminale transnaţionale au acces la enorme sume de bani care trebuie spălate. Această activitate are incidenţă asupra operaţiunilor instituţiilor financiare legitime, cu consecinţe pe termen lung ce pot merge dincolo de mediul de afaceri şi genera efecte negative asupra climatului de investiţii, taxelor fiscale şi încrederii consumatorilor. De altfel, organizaţiile criminale transnaţionale, în afară de faptul că sunt dispuse să recurgă la violenţă pentru a-şi atinge scopurile, se servesc de bani pentru a corupe funcţionari ai instituţiilor financiare şi guvernamentale sau pentru a le forţa mâna. În acest sens, se cuvine menţionată necesitatea implicării active a structurilor naţionale cu atribuţii în domeniul combaterii criminalităţii organizate în activitatea organizaţiilor Europol şi a Eurojust. În al patrulea rând, este vorba de intensificarea activităţii diplomatice, inclusiv a diplomaţiei militare, pentru soluţionarea, potrivit normelor internaţionale, a conflictelor îngheţate din vecinătatea frontierei de est. Ne referim aici, înainte de toate, la conflictul transnistrean, care, în sine, constituie o ameninţare la frontiera de est a UE. Apoi, la faptul că spaţiul aflat sub administrarea autoproclamatei republici nistrene este ocupat de grupuri ce desfăşoară activităţi din sfera criminalităţii organizate (trafic de armament, spălare de bani, trafic de fiinţe umane, de droguri etc.). 379

În fine, avem în vedere armonizarea legislaţiei româneşti în materie cu cea existentă în Uniunea Europeană. Aceasta implică alinierea prevederilor actelor normative privind activităţile de pe frontieră, cât şi a sistemului juridic din România, la cel din UE, sub toate aspectele. Concluzii Frontiera răsăriteană a Uniunii Europene va fi supusă unor riscuri şi ameninţări diverse, ca natură şi intensitate. Printre acestea se vor afla riscuri şi ameninţări de natură ecologică, economică, socială şi militară generate de starea politică, economică, socială, de existenţa conflictelor îngheţate şi a criminalităţii organizate din spaţiul ex-sovietic. Consecinţă a globalizării pieţelor, criminalitatea depăşeşte frontierele naţionale. Datorită reţelelor moderne ale sistemelor bancare, financiare, de telecomunicaţii şi de transport care acoperă planeta, criminalii dispun acum de instrumente necesare pentru a trece peste frontiere, cu bani şi bunuri, mult mai uşor ca în trecut. De aceea, organizaţiile criminale internaţionale de astăzi sunt suple, complexe, extrem de oportuniste şi amestecate în toată gama de activităţi legale şi ilegale. Cu toate că sunt implicate, la nivelul cel mai de jos, în traficul de stupefiante, prostituţie, împrumuturile cămătăreşti, jocurile ilegale şi extorcare, organizaţiile criminale şi-au extins activităţile, fiind pe punctul de a realiza adevărate întreprinderi. Aceste activităţi iau diverse forme: imigraţie clandestină, fraude în plata taxelor pe carburant, epuizarea resurselor naturale, crime ecologice, corupţie şi fraudă în asigurări la nivel mare. În plus, ele utilizează banii proveniţi din activităţi ilegale pentru a finanţa activităţi legale, ceea ce le permite spălarea banilor „murdari” şi realizarea unui profit şi mai mare. De asemenea, ele aplică un mare număr din tacticile lor criminale în activităţile legale, neezitând să recurgă la violenţă sau la 380

moarte pentru a fi în câştig. Organizaţiile criminale transnaţionale nu se tem să lucreze la nivel mondial, atunci când, într-o ţară sau alta, descoperă fisuri în sistemul juridic sau birocratic ce le permite să profite de sistem. În acelaşi timp, aceste organizaţii sunt dispuse să colaboreze între ele, făcând adesea schimburi de informaţii şi oameni pentru avantajul reciproc sau să încheie înţelegeri pe termen lung, în conformitate cu nevoile activităţii lor. România, ca stat membru al Uniunii Europene, are multiple responsabilităţi şi obligaţii ce ţin de asigurarea securităţii frontierei sale răsăritene. Desigur, adoptarea unui ansamblu de măsuri complexe, ca natură şi intensitate, încă din perioada de preaderare este benefică. Odată cu dobândirea statutului de ţară membră a UE, România îşi va intensifica măsurile destinate prevenirii riscurilor şi ameninţărilor specifice de la frontiera sa răsăriteană.

atlantique, http://www.geopolitis.net/geopol/geo/ 9. Rapport 2004 sur la criminalité organisée dans l’Union européenne, décembre 2004, http://www.europol.eu.int/ 10. Le Traite de la Rome, http://eurlex.europe.eu/LexUniServ/site/fr/oj/2004 11. Amandine SCHERRER, Le G8 face au crime organisé, http://www.g7.utoronto.ca/ governance/sherrer/g8.

BIBLIOGRAFIE 1. Acad. Mihai DRĂGĂNESCU, Societatea informaţională şi a cunoaşterii. Vectorii societăţii cunoaşterii, http://www.rocai.ro/ 2. Christine BOUTINE, Criminalité organisée, http://www.frsonline.org/article.php3?id_article=32 3. Dr. Petre DUŢU, Provocările integrării europene, revista Impact Strategic, nr. 3/2006. 4. L’identité européenne, http://www.europepolycentrique.org/ 5. Kalman MIZSEI, La prochaine frontiere de l’UE, http://www.project-syndicate.org/commentary/mizsei2/English 6. François MOURIAUX, Le concept d'attractivité en Union monétaire, DOSSIER: Les defis d’une EUROPE elargie, http://www.ladocumentationfrancaise.fr/librairies/pointsvente/index.shtml 7. Manuel NÚÑEZ ENCABO, L’intégration politique européenne face aux défis mondiaux (le moteur de la constitution européenne), http://www.europa.eu.int/ 8. Jean-Pierre PAGE, Identité européenne et solidarité

381

382

CONTRIBUŢII ALE FORŢELOR NAVALE LA PROMOVAREA ÎNCREDERII ŞI SECURITĂŢII ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE Dr. Vergil MORARU The article presents some aspects resulted from Black Sea and Danube River geostrategic and geopolitics importance, about Romania national security in connection with NATO and EU security. 1. Consideraţii generale privind aspecte ale securităţii şi cooperării în zona Mării Negre Din punct de vedere geografic şi istoric, regiunea dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, care include şi Caucazul de sud, nu poate fi exclusă din Europa. Regiunea Mării Negre – Caucaz este un leagăn de civilizaţii, dar şi teatrul multor conflicte de-a lungul istoriei. Această regiune intră, acum, întro nouă fază a istoriei. Poziţionarea sa geostrategică face din zona Mării Negre o parte indispensabilă a securităţii şi prosperităţii euro-atlantice. Menţinerea unor găuri negre, în care nu există principiul supremaţiei legii, ameninţă securitatea Europei, prin proliferarea crimei organizate, a traficului de persoane şi arme şi a terorismului transnaţional. Din perspectiva oportunităţilor, provocărilor şi politicilor în zona Mării Negre, pot fi examinate, pe scurt, câteva coordonate geografice cu anumite influente relevante asupra securităţii în acest spaţiu. Dintre acestea ne vom opri atenţia asupra câtorva. Regiunea Mării Negre include apele teritoriale şi litoralul României, Bulgariei, Georgiei, Federaţiei Ruse, Turciei şi Ucrainei, fiind o zonă dens populată, cu resurse naturale 383

importante, conectată cu Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Deşi nu poate fi considerată, în totalitate, o mare deschisă, are legături directe cu linii importante de comunicaţie, prin intermediul fluviilor (Dunărea, Volga, Don) şi prin coridoarele de uscat ce unesc de la est la vest Europa Centrală de Caucaz şi Asia Centrală, iar de la nord la sud zona baltică de Europa de Sud-Est şi Marea Mediterană. Aceste rute au fost folosite in extenso, atât pentru campanii militare, cât şi pentru schimburi comerciale, încă de la stabilirea primelor colonii greceşti de-a lungul ţărmurilor. Evaluările pot aborda o viziune extinsă asupra Mării Negre, de vreme ce evoluţiile din această regiune sunt intrinsec legate de graniţa UE şi NATO, dar şi de schimbările în mediul de securitate din Balcani - de la Fosta Iugoslavie la Albania şi Grecia; din Caucaz cu Georgia, Armenia şi Azerbaidjan; din Orientul Apropiat şi Mijlociu, de la Turcia la Irak şi Iran. Importanţa sa strategică, pe parcursul secolelor, s-a bazat pe rolul pe care regiunea l-a jucat ca fiind, simultan, o punte de legătură şi o frontieră, o zonă-tampon şi una de tranzit între Europa şi Asia, la intersecţia dintre fostele puteri şi imperii. În plus, Marea Neagră a reprezentat un punct de joncţiune pentru rutele comerciale şi regiunile bogate în resurse energetice. La acest moment există încă o reală dispută care, sintetic, poate fi prezentată ca „punte de legătură versus frontieră”, ce a configurat şi configurează încă majoritatea strategiilor marilor puteri şi imperii, fapt relevant pentru evaluarea actuală a securităţii din zona Mării Negre. Este cunoscut că sintagma „marele joc din Marea Neagră” a fost şi, probabil, încă mai este conturată pe două tipuri de politici fundamentale: îndiguire şi descurajare politico-militară, respectiv legătura economică dintre continente. Evoluţiile de securitate în zona Mării Negre sunt direct conectate cu aceste două procese, în sensul, pe de o parte, al creşterii oportunităţilor de stabilitate în logica integrării, iar, pe 384

de altă parte, al creşterii necesităţii de gestionare a provocărilor şi riscurilor de securitate emergente. Iată de ce putem aprecia că, pentru prima dată în istorie, Marea Neagră nu mai este instrumentată ca un atu în competiţia clasică între marile puteri şi imperii. În prezent, reprezentarea pe care cele mai multe instituţii multinaţionale şi factori de decizie o au despre Marea Neagră este mai degrabă una de „puzzle nerezolvat”, divizat între politici economice sau militare limitate, în loc de cea a unei viziuni clare a întregului ansamblu. În contextul prezentat, se apreciază existenţa a trei teme strategice în care acest proces intră în contact cu primele provocări şi oportunităţi în zona Mării Negre, de la încheierea Războiului Rece. Prima se referă la extinderea liberalismului instituţional în regiune şi succesul tranziţiei către democraţie a ţărilor riverane. Această evoluţie va forma baza pentru dezvoltarea unor parteneriate predictibile de securitate şi extinderea pieţelor economice de la ţărmul vestic al Mării Negre către Caucaz şi Asia Centrală. De asemenea, va face ca întrebările asupra frontierelor sau limitelor Europei unite să devină irelevante. O versiune extinsă a zonei Mării Negre ar putea conecta eforturile existente pentru reconstrucţie, democratizare şi stabilitate din Balcani până în Moldova, Caucaz sau chiar mai departe în Afganistan. A doua problematică ar trebui definită ca o modificare în relevanţa militară a Mării Negre. Regiunea ar putea juca un dublu rol: ca platformă pentru proiectarea forţei militare către Orientul Mijlociu şi Asia şi ca zonă-tampon împotriva riscurilor asimetrice pentru securitatea europeană. Anunţul privind înfiinţarea unor baze militare ale SUA în România şi Bulgaria, ca şi implicarea NATO în Afganistan şi, într-o măsură limitată, în Irak, reprezintă doar începutul unui proces mai larg de securitate, care ar putea încorpora o mai profundă evaluare a 385

oportunităţilor existente în contracararea riscurilor şi ameninţărilor cu originea în această regiune. Supravegherea spaţiului maritim şi aerian, atenţia acordată scenariilor referitoare la posibile atacuri cu rachete împotriva statelor europene se combină cu necesitatea de a dezvolta instrumentele regionale şi infrastructura pentru dislocarea şi susţinerea forţelor în teatre de operaţii îndepărtate. Noile tehnologii militare au diminuat importanţa vechilor rute maritime, dar, în mod corespunzător, au crescut cerinţele pentru noi tipuri de capacităţi şi reţele de luptă, pentru utilizarea cărora Marea Neagră a căpătat o importanţă similară celei trecute, dacă nu chiar mai ridicată. Cea de a treia provocare se bazează pe necesitatea de dezvoltare şi asigurare a securităţii rutelor energetice, de la zonele de extracţie din Marea Caspică şi Asia Centrală până la pieţele europene. Proiectele europene privind „noul drum al mătăsii“ intenţionează să concentreze, de-a lungul noilor coridoare pentru transportul gazului şi petrolului (TRACECA), noi reţele de comunicaţii şi fluxuri financiare internaţionale. Având în vedere conexiunile disponibile pe ţărmul vestic, reprezentate de reţelele de căi ferate, sistemele de transport fluvial şi legăturile în dezvoltare către Mediterană, Marea Neagră ar putea deveni o sursă semnificativă de prosperitate şi dezvoltare a pieţelor, atât pentru Europa, cât şi pentru ţările riverane. Pentru a redefini dimensiunea de securitate a Mării Negre, se poate aprecia că abordarea de „punte de legătură versus graniţă” ar putea fi înlocuită cu o nouă conceptualizare, mai cuprinzătoare şi adecvată: „Marea Neagră - platformă strategică pentru răspândirea democraţiei şi stabilităţii”, un centru emergent de dezvoltare durabilă şi o piesă a reţelei extinse de abordare a securităţii în zona Mării Mediterane, în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Este evident că riscurile de securitate din această întinsă zonă geografică sunt interconectate şi că ameninţările 386

convenţionale şi conflictele îngheţate catalizează apariţia provocărilor asimetrice. În consecinţă, o potenţială soluţie pentru problemele regionale poate fi bazată doar pe un concept extins al securităţii, care ar putea încorpora integrarea regională, democratizarea, creşterea economică şi redefinirea politicilor strategice orientate spre zona extinsă a Mării Negre. După această prezentare exhaustivă, putem aprecia că două evoluţii principale de securitate pot fi considerate ca bază pentru noua dimensiune strategică a Mării Negre. În primul rând, lărgirea NATO şi a Uniunii Europene şi politicile lor de promovare a păcii şi stabilităţii au introdus un proiect de modernizare cuprinzător şi excepţional în zona Mării Negre. Analizând evoluţiile istorice din regiune, nu putem identifica nicio altă abordare atât de largă, cu un asemenea potenţial major de susţinere a securităţii şi dezvoltării durabile în spaţiul Mării Negre. Pe de altă parte, intensificarea traficului maritim în Marea Neagră, în ultimii ani, a provocat temeri crescânde privind posibilitatea înregistrării unor catastrofe navale. În fiecare an, milioane de tone de petrol şi mărfuri periculoase traversează Marea Neagră, iar statele riverane au realizat deja că există posibilitatea înregistrării unor dezastre care ar putea avea consecinţe dintre cele mai grave. Poziţia geostrategică particulară a Mării Negre în cadrul liniilor de comunicaţii transeuropene şi al sistemelor naţionale de transport, existenţa unor anumite resurse de peşte, petrol, gaze naturale şi alte resurse naturale determină anumiţi factori de decizie, având adesea interese divergente, să exercite influenţe puternice nu numai în ceea ce priveşte navigaţia maritimă, ci şi securitatea întregii regiuni. În termeni economici, se poate anticipa o creştere a importanţei liniilor de comunicaţii pe Marea Neagră şi pe fluviul Dunărea, ca un factor important de conexiune 387

economică între Est şi Vest, având ca finalitate profituri economice semnificative. În consecinţă, intensificarea şi liberalizarea regimului de navigaţie evocă anumite riscuri, cum ar fi accidentele în care pot fi implicate navele care transportă mărfuri periculoase, poluarea mediului şi dezastrele ecologice, pierderi de vieţi umane etc. Creşterea considerabilă a traficului ilegal de droguri, armament şi de fiinţe umane este, de asemenea, semnificativă. Toate aceste motive pun în dificultate autorităţile statelor riverane Mării Negre, în ceea ce priveşte asigurarea securităţii regionale. 2. Unele aspecte privind securitatea naţională a României, cu implicaţii pentru Uniunea Europeană şi NATO, date de semnificaţiile geopolitică şi geostrategică ale Mării Negre şi Dunării Mai este oare de actualitate întrebarea: Cine controlează Gurile Dunării dictează economic şi strategic în estul Europei?! Este un adevăr sau nu? La fel ca şi în precedentele două secole, Dunărea maritimă, zona adiacentă Deltei Dunării, precum şi limanul Nistrului au o importanţă deosebită, din punct de vedere istoric, geografic, economic, dar şi de securitate pentru România, implicit, pentru NATO şi Uniunea Europeană. Această importanţă a crescut ca urmare a lansării, cel puţin teoretic, a unor importante proiecte de exploatare a rezervelor de petrol şi gaze naturale descoperite în apropierea Deltei Dunării, dar şi a dezvoltării Proiectului TRACECA, privind sporirea infrastructurii necesare transportului resurselor de hidrocarburi din Asia Centrală şi zona Mării Caspice, către Europa Occidentală, fapt care a dus şi la creşterea importanţei fluviului Dunărea, ca arteră europeană de transport. În noul context de securitate, realizat în spaţiul Mării Negre, se remarcă opoziţia manifestată de unele oficialităţi ruseşti faţă de extinderea spre Est a NATO şi a Uniunii Europene, dar şi 388

decizia americană de instalare a unor baze militare americane în Europa de Sud-Est, inclusiv în ţara noastră. NATO îşi propune acum, adaptându-se provocărilor lumii moderne de la început de mileniu III, să acţioneze oriunde instabilitatea şi crizele reprezintă ameninţări pentru statele membre, lărgindu-şi, astfel, sfera de acţiune şi în spaţiul Mării Negre. Într-un articol publicat de ziarul britanic The Independent se apreciază că „situaţia geopolitică a României este destul de potrivită pentru escala trupelor americane în vederea transportării lor, pe calea aerului, către Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Constanţa este cheia Dunării, cea mai mare arteră de transport fluvial din Europa şi, totodată, o cheie pentru Balcani. În plus, baza de la Constanţa poate să devină prima bază maritimă militară a SUA de la Marea Neagră, cu toate consecinţele care decurg din această situaţie. Şi Dunărea însăşi ar putea să devină cu timpul unul dintre cele mai importante coridoare pentru transportul ţiţeiului caspic spre ţările UE. Bazele americane din Constanţa vor trebui, poate, să asigure protecţia extragerii şi transportului aurului negru”. Sesizând importanţa transportului pe Dunăre în condiţiile aderării României la UE, Ucraina a lansat, fără consultări cu statul român, un amplu proiect de construire a Canalului Bâstroe. Prin această arteră fluvială, Ucraina a reuşit să sustragă controlului internaţional ieşirea sa la Marea Neagră, ceea ce dă posibilitatea ca, în viitor, Comunitatea Statelor Independente să adopte o poziţie de forţă atât faţă de statele est-europene, cât şi faţă de Uniunea Europeană şi NATO. Acest canal1, adâncirea

braţului Chilia, intensificarea şi executarea traficului fluvial cu nave mari au dus, deja, la apariţia primelor dezechilibre în zona Deltei Dunării, dar şi la atingerea intereselor naţionale ale României, prin diminuarea traficului fluvial pe braţul Sulina. Adevărata cauză a amenajării canalului Bâstroe ar putea să o reprezinte interesul economic şi politic al Ucrainei şi Rusiei pentru o intrare directă, dinspre Marea Neagră, pe fluviul Dunărea, de-a lungul graniţei cu România, care a devenit membră a NATO şi a Uniunii Europene. Navele ucrainene pot circula legal pe Dunăre, ceea ce dă posibilitatea ca Ucraina să aprovizioneze Uniunea Europeană. Scopul economic este vădit. Bâstroe nu este un caz singular de sfidare a normelor internaţionale în relaţiile bilaterale româno-ucrainene. Să ne amintim că, deşi acordurile internaţionale o cereau, Ucraina nu a încetat forajele în zona Insulei Şerpilor, chiar după ce au apărut litigiile cu România. Construcţia acestui canal se suprapune peste litigiul dintre România şi Ucraina cu privire la delimitarea platoului continental al Mării Negre, dar şi peste menţinerea statutului incert al Insulei Şerpilor, care-i permite statului ucrainean să adopte o poziţie dominantă în zonă. De fapt, tot ce este în nordul Mării Negre înseamnă un control al Ucrainei, având în vedere că zona este apreciată ca fiind bogată în petrol şi ţiţei. De asemenea, trebuie spus că există o convenţie internaţională, semnată la Copenhaga, în anul 1998, însuşită şi de Ucraina, privind delimitarea traseelor maritime în Europa. În document se specifică faptul că singura cale maritimă pentru nave de mare tonaj pe Dunăre este Braţul Sulina. E posibil ca vecinul nostru să fi uitat de ea!

1

Ziua de Constanţa, 23.10.2006, Html46287, „A scăzut adâncimea canalului Bâstroe”: După efectuarea primelor amenajări la canalul Bâstroe, adâncimea şenalului era de trei metri. Acum aceasta s-a redus simţitor din cauza depunerii materialului transportat de apă. Guvernatorul Administraţiei Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, Paul Cononov, a subliniat că suma de 40 milioane de dolari, despre care ministrul Transporturilor din Ucraina spunea că va fi alocată pentru continuarea lucrărilor la canal, este foarte mică,

389

având în vedere că şenalul navigabil este iar colmatat. ..... Şi specialiştii ucraineni din cadrul Rezervaţiei Delta Dunării au afirmat acelaşi lucru. Ucraina trebuie să ţină cont de Convenţia Espoo şi de deciziile instituţiilor europene. A fost amintită şi existenţa instrumentelor de sancţionare a ţării vecine, atunci când aceasta nu respectă convenţiile internaţionale.

390

Într-o altă ordine de idei, putem aprecia că, din punct de vedere geostrategic, România se situează la răscrucea marilor zone geografice ale lumii, în timp ce, din punct de vedere politic, ea se situează la intersecţia marilor interese europene şi chiar asiatice. Teatrul de operaţii strategice din ţara noastră este influenţat direct de fluviul Dunărea şi ieşirea României la Marea Neagră, fapt care capătă o pondere vitală în menţinerea echilibrului regional. Se poate observa că România şi zona în care se găseşte trec treptat de la statutul de „periferie” la cel de „centru”, în funcţie de extinderea Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene. România, ca ţară de contact între spaţiul euro-atlantic şi cel asiatic, beneficiază de intersecţia unor axe de importanţă geopolitică şi geostrategică. Aceste axe, deşi unele sunt puţin marcate în acest moment, intersectează în prezent litoralul românesc, respectiv Marea Neagră, fluviul şi gurile Dunării. Iată de ce se poate aprecia că semnificaţiile geopolitică şi geostrategică ale Mării Negre şi ale Dunării, mediul în care comunicaţiile navale îşi găsesc materializarea pentru securitatea naţională a României, cu implicaţii pentru UE şi NATO, pot fi următoarele: ƒ spaţiul maritim şi fluvial de interes economic şi militar din Marea Neagră şi din Dobrogea este de importanţă vitală pentru România, deoarece apărarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale nu pot fi concepute fără această nepreţuită zonă geografică, cu importanţă crescândă în contextul aderării la Uniunea Europeană; ƒ Marea Neagră asigură accesul României prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele la Oceanul Planetar; ƒ în competiţia pentru controlul Europei de Est, posibilităţile geopolitice şi geostrategice ale Mării Negre şi Gurilor Dunării şi, implicit, ale României capătă semnificaţii care vor determina, în mod 391

obligatoriu, mutaţii importante şi în domeniul militar (fapt evidenţiat cu ocazia disputelor româno-ucrainene privind construcţia canalului Bâstroe, dar şi a tendinţelor ucrainene legate de introducerea în exploatare a rezervelor de hidrocarburi din apropierea Insulei Şerpilor); ƒ spaţiul adiacent Mării Negre şi Dunării a fost şi poate redeveni un spaţiu de criză, unde pot fi ameninţate interesele statului român. Dintre obiectivele care pot fi supuse ameninţării evidenţiem: comunicaţiile maritime; comunicaţiile fluviale; resursele din zona economică exclusivă, din Marea Neagră; ƒ în contextul schimburilor comerciale europene şi mondiale efectuate pe apă, importanţa geostrategică a României a crescut şi ca urmare a faptului că, în prezent, pe Dunăre se poate ajunge şi la porturile din Marea Nordului. Vechile şi mai noile state apărute pe harta Europei Centrale, dar fără ieşire la mare, sunt dependente de poziţia României, de modul cum le facilitează aceste transporturi pe apă. Prin deţinerea Gurilor Dunării şi canalului Dunăre - Marea Neagră, România controlează o zonă geografică strategică de mare însemnătate economică şi militară; ƒ în spaţiul maritim şi fluvial al ţării noastre, pentru comerţul european, se pot crea adevărate centre logistice (zone libere, comunicaţii moderne, sisteme comune de dirijare a navigaţiei); ƒ o problemă majoră a acestui început de mileniu, pentru popoarele din Europa, continuă să fie realizarea unei comuniuni de interese, cu valori şi norme de convieţuire unanim acceptate sub semnul democraţiei şi demnităţii naţionale, context în care Dunărea poate avea un rol tot mai important. Din cele prezentate mai sus se remarcă poziţia geografică a 392

României, importantă din punct de vedere strategic, având în vedere accesul la peste 1000 de km de Dunăre navigabilă, accesul la Marea Neagră şi controlul exercitat asupra Gurilor Dunării, accesul la rutele comerciale Caucaz – Asia Centrală. Acest fapt constituie un avantaj geostrategic, pe care România îl poate realiza prin asigurarea legăturii între nordul, centrul şi sud-estul Europei. În contextul actual, Marea Neagră a devenit un spaţiu geostrategic, geopolitic şi, foarte probabil, geoeconomic mult mai interesant, iar Dunărea apare ca principală arteră de comunicaţii care leagă Marea Nordului de Marea Neagră. O altă întrebare pe care ne-o putem pune: Oare e deplasat să facem eforturi pe toate planurile pentru ca NATO şi UE să fie convinse de importanţa Dunării şi Mării Negre2!? Strategia NATO în regiunea Mării Negre poate fi definită ca aflându-se la intersecţia noii sale politici mediteraneene cu opţiunea de extindere spre est şi nord-est, permiţând asumarea de responsabilităţi în afara zonei tradiţionale de acţiune şi implicarea în soluţionarea problemelor cu care se confruntă regiunea. În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, la data de 14 iulie 2004, în deschiderea mesei rotunde a oportunităţilor de afaceri în regiunea Dunării, organizată în pregătirea Conferinţei Ministeriale a Procesului de Cooperare Dunăreană, fostul ministru român al afacerilor externe, Mircea Geoană, a declarat că organismele Uniunii Europene, în special Comisia Europeană, ar trebui convinse de faptul că Dunărea nu reprezintă doar Coridorul nr. 7 - Transport Internaţional, ci şi 2

La 20.03.2005, ambasadorul Franţei la Bucureşti, într-o emisiune televizată pe tema aderării la Uniunea Europeană, a lăsat să se înţeleagă că România insistă prea mult pe tema „Mării Negre în context european sau strategic”, în condiţiile în care această zonă maritimă este supusă legislaţiei internaţionale, unanim adoptată de statele riverane, şi este cuprinsă în plan global de securitate.

393

un spaţiu vital de comunicare, economie, comerţ, turism, mediu, având un potenţial extrem de puţin utilizat până în prezent. Prin aderarea României şi Bulgariei la NATO s-au adăugat noi valenţe în ceea ce priveşte un control sporit al Alianţei asupra bazinului Mării Negre, precum şi facilitarea legăturii cu zonele fierbinţi din Orientul Mijlociu. Acest aspect a ieşit pregnant în evidenţă cu ocazia războiului din Irak, în condiţiile disensiunilor Statelor Unite cu aliaţii occidentali şi datorită poziţiei Turciei, fapt ce a determinat creşterea importanţei litoralului de vest al Mării Negre, ca punte de legătură pentru forţele şi mijloacele americane din Europa cu zona de conflict. Totodată, prin extinderea zonei de responsabilitate a NATO în bazinul Mării Negre, Alianţa va exercita un control direct asupra zonelor de criză din Asia Centrală şi va putea supraveghea traseele resurselor energetice din spaţiul caucazian şi al Mării Caspice. Prin capacitatea sa militară, România contribuie la întărirea NATO, în punctul său cel mai vulnerabil – zona balcanică, componenta navală contribuind activ la închiderea arcului de securitate pe care ţara noastră şi Bulgaria îl realizează între Ungaria şi Turcia. Acest arc va spori decisiv forţa sud-est europeană a NATO şi redă continuitatea dispozitivului european al Alianţei şi echilibrul părţilor sale nordică şi sudică. Cei interesaţi de domeniu ştiu că afirmaţia ce urmează nu e o noutate absolută. România este importantă pentru patru regiuni ale globului – centrul Europei, sud-estul Europei, regiunea Mării Negre şi coridorul energetic caspico-atlantic. Pentru ultimele două, în special, Forţele Navale au de îndeplinit misiuni deosebit de importante, de transpunere în practică a intereselor proprii şi a obiectivelor Alianţei. În acest context, apreciem că zona de sud-est a României (Dobrogea), care se suprapune în mare parte cu zona de responsabilitate a Forţelor Navale, are o importanţă sporită din 394

punct de vedere geopolitic şi geostrategic, atât pentru ţara noastră, cât şi pentru noii ei aliaţi. Realizarea măsurilor pentru întărirea încrederii şi securităţii în zona Mării Negre reprezintă o prioritate pentru ţara noastră şi pentru Alianţă în etapa actuală, lucru înţeles foarte bine de Forţele Navale ale României, care fac eforturi şi demersuri constante pentru îndeplinirea angajamentelor asumate. 3. Contribuţii ale Forţelor Navale la promovarea încrederii şi securităţii în regiunea Mării Negre Importanţa geopolitică şi geostrategică a României, în contextul euro-atlantic, este conferită de rolul ei ca punte de legătură către o nouă Rusie, „trambulină” a intereselor occidentale peste Marea Neagră, Caucaz şi Asia, „coagulator” al aspiraţiilor de integrare în Uniunea Europeană şi NATO a statelor din Balcani şi Europa de Est. În toate cele trei cazuri, componenta navală, prin rolul, misiunile şi structura proiectate, poate să participe la îndeplinirea sarcinilor atribuite Armatei României ca „punct de control” strategic al spaţiului situat în bazinul de vest al Mării Negre şi chiar în partea de est a acesteia, spaţiu pe care numeroşi analişti îl denumesc deja „punctul zero” al politicii globale pentru următoarele decenii. Capacitatea de a controla spaţiul maritim reprezintă, în prezent, unul din factorii strategici de primă importanţă, chiar dacă, concomitent, asistăm la o reducere a nivelului şi la schimbarea tipologiei posibilelor ameninţări. Elementul nou ce se adaugă însă acestei strategii constante – adică, tendinţa de a considera Forţele Navale drept „braţ operativ” pentru intervenţii de menţinere a păcii şi de gestionare a situaţiilor de criză – şi care are drept consecinţă întrebuinţarea mijloacelor militare comportă, în mod necesar, o reevaluare a criteriilor privind compunerea, pregătirea şi folosirea acestor forţe. Capabile să acţioneze la mare distanţă, fără constrângeri impuse de graniţele naţionale sau de limitele controlului 395

armamentelor, forţele navale, în mod frecvent, sunt primele forţe ce acţionează în zonele de criză. Flexibilitatea acestora, rezistenţa şi capacitatea de a menţine echilibrul, le fac participante ideale, în primele momente ale declanşării crizelor. O forţă navală poate constitui, astfel, un instrument al politicii externe de securitate, vizibil la exterior, a cărui prezenţă exercită deseori o influenţă mult mai convingătoare în comparaţie cu mărimea şi costurile elementelor sale componente. Ultimele decade au consfinţit un lucru evident: factorii militari nu numai că nu au avut un rol destabilizator, dar au contribuit în mod decisiv la asigurarea garanţiilor în ceea ce priveşte securitatea în regiunea Mării Negre. În acest sens, forţele maritime militare ale ţărilor riverane au avut un rol special. Având o infrastructură funcţională şi experienţă în coordonarea diverselor activităţi, Forţele Maritime militare ale statelor riverane Mării Negre au reprezentat factori esenţiali ai intensificării cooperării în domeniul securităţii regionale. În ceea ce priveşte România, o perioadă însemnată de timp, gândirea maritimă românească referitoare la rolul forţelor navale a fost tributară unei gândiri continentale, la început impusă, apoi moştenită. Conform acestei gândiri, rolul lor se reducea la apărarea frontierelor de stat maritime şi fluviale şi la „participarea” la „războiul de apărare dus de întregul popor”. Trebuie, de asemenea, să arătăm, totuşi, că gândirea maritimă românească nu a fost „vasală” doctrinei forţelor armate ale Tratatului de la Varşovia, Forţele Navale ale României nefiind integrate în Flota Unită din Marea Neagră. Cu toate că regiunea este caracterizată de instabilitate, totuşi, relaţiile dintre statele riverane Mării Negre s-au modificat în mod radical după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est. Apreciem că principala tendinţă ce se manifestă în zona Mării Negre este ca aceasta să devină o zonă de cooperare, dezvoltare şi securitate regională. Cooperarea în această zonă este o realitate cu rezultate notabile, în special în 396

ceea ce priveşte nivelul de încredere între statele riverane. Pentru prima dată în istoria sa, Marea Neagră este pe cale să devină o sursă de unitate, dezvoltare şi stabilitate în această extinsă arie geografică, care a fost permanent supusă instabilităţii şi a reprezentat o graniţă între diferite sisteme politice, ideologice şi religioase. Relaţiile de cooperare se concentrează pe prevenirea şi înlăturarea factorilor de risc care ar putea să genereze situaţii de criză cu efecte nocive asupra stabilităţii şi securităţii regionale. Astfel, sunt promovate relaţii politice, economice, diplomatice şi culturale, în scopul menţinerii şi consolidării stabilităţii, dar şi relaţii de cooperare militară, în scopul creşterii încrederii şi transparenţei. O contribuţie însemnată la realizarea acestor deziderate o au Forţele Navale ale statelor riverane. În ultimii ani, relaţiile dintre ţările riverane Mării Negre şi, respectiv, între Forţele Maritime militare ale acestor ţări, au înregistrat un proces continuu. Exerciţiile tactice navale multinaţionale anuale, schimbul permanent de delegaţii şi schimbul de informaţii în diferite probleme au devenit elemente de rutină. Ideea înfiinţării unei forţe maritime multinaţionale care să acţioneze pe principiul „la chemare” şi la care să participe toate statele riverane Mării Negre a fost expusă pentru prima dată de delegaţia Turciei (primul stat membru NATO în bazinul Mării Negre), la întâlnirea a doua a şefilor Statelor Majore ale Forţelor Navale ce a avut loc la Varna în 1998. Această idee a găsit un sprijin puternic în cadrul Ministerului Apărării, Ministerului de Externe şi din partea întregului guvern al României, la fel cum s-a întâmplat, de altfel, şi în celelalte cinci ţări riverane Mării Negre. Această forţă a fost proiectată ca o modalitate de transpunere în viaţă a unora dintre activităţile de cooperare, cum ar fi lupta împotriva pericolului pe mare, protecţia vieţii umane, protecţia mediului. 397

Înfiinţarea Grupului Naval de Cooperare în Marea Neagră, BLACKSEAFOR, a reprezentat subiectul muncii Grupului de Experţi, constituit din diplomaţi, ofiţeri din cadrul Forţelor Navale, consilieri juridici şi alte persoane autorizate. Ei au încercat să armonizeze multe opinii diferite şi prevederi legale ale celor şase state riverane. A fost o bună ocazie pentru cunoaşterea reciprocă şi pentru întărirea relaţiilor dintre reprezentanţii celor 6 state riverane. Semnarea Acordului, pe 2 aprilie 2001, la Istanbul, a fost semnalul evident al hotărârii statelor riverane de a transpune în practică acest grup naval BLACKSEAFOR. Prin semnarea Acordului BLACKSEAFOR statele participante au confirmat că obiectivul acestei iniţiative este acela de a contribui la întărirea stabilităţii regionale, prieteniei, bunelor relaţii şi înţelegerii reciproce între statele riverane Mării Negre, prin întărirea cooperării şi interoperabilităţii între forţele lor navale. La peste cinci ani de la Semnarea Acordului şi după ce România a avut pentru un an comanda BLACKSEAFOR, putem afirma că această iniţiativă este una de mare valoare, care contribuie constant la îmbunătăţirea climatului de securitate şi încredere în regiune. În mod potenţial, această cooperare poate fi intensificată prin identificarea unor noi soluţii pentru problemele comune cu care se confruntă aceste ţări în regiune, astfel: protecţia intereselor ţărilor riverane Mării Negre în teritoriile lor maritime; întărirea controlului navigaţiei; executarea unor operaţii combinate de salvare a vieţii umane pe mare şi a navelor aflate în pericol; combaterea traficului ilegal de droguri, armament şi fiinţe umane pe mare; controlul şi protecţia mediului marin, precum şi eliminarea efectelor deversărilor de petrol şi de alte substanţe industriale şi periculoase din punct de vedere ecologic; coordonarea activităţilor combinate pe mare.

398

4. Preocupări ale Forţelor Navale ale României privind optimizarea eforturilor pentru îndeplinirea obiectivelor propuse în actualul cadru geostrategic şi geopolitic Creşterea importanţei Mării Negre în asigurarea schimbului de valori dintre Europa şi Asia amplifică rolul pe care îl au Forţele Navale în apărarea intereselor naţionale ale României. Dependenţa considerabilă a României de mare şi interesele maritime ale acesteia impun desfăşurarea în securitate a activităţii pe comunicaţiile maritime proprii şi asigurarea libertăţii de acţiune pe mările şi oceanele lumii. Dacă securitatea căilor de comunicaţii maritime este impusă şi necesară în timp de pace, cu atât mai mult aceasta este vitală în timp de război. Schimbările produse în mediul de securitate după integrarea României în NATO, şi ca urmare a evoluţiei riscurilor asimetrice în zona de interes, au determinat regândirea contribuţiei Forţelor Navale la îndeplinirea obiectivelor politicii de apărare: asigurarea unor capacităţi militare întrunite echilibrate şi rapid dislocabile, capabile să combată ameninţări clasice şi asimetrice pentru menţinerea integrităţii teritoriale, păstrarea unităţii, suveranităţii şi independenţei statului român, consolidarea statutului de stat membru al NATO. În ultimii ani, Forţele Navale au parcurs un proces complex de profesionalizare, reorganizare şi restructurare a forţelor şi comandamentelor, în scopul creării componentelor compatibile cu cele ale flotelor aparţinând statelor membre NATO şi al ridicării nivelului de interoperabilitate operaţională, tehnică şi administrativă, cerut de participarea forţelor la misiuni şi exerciţii comune NATO, ONU sau UE. Capabilităţile Forţelor Navale sunt impuse de riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale, de stabilitatea şi securitatea în bazinul Mării Negre şi, mai nou, de nevoile Alianţei pentru soluţionarea unor crize în afara bazinului Mării 399

Negre. Dacă în ultimul timp s-a pus accent pe ameninţări şi riscuri asimetrice, nu sunt de neglijat cele clasice, cărora Forţele Navale trebuie să fie capabile a le face faţă. Pentru a asigura protecţia intereselor sale legitime în utilizarea paşnică a mării libere, România trebuie să aibă capacitatea de a monitoriza şi răspunde cu succes crizelor şi prevenirii conflictelor pe mare. Astfel, a apărut, ca necesitate, conceptul de forţă navală multirol, care defineşte o forţă navală încadrată, dotată şi instruită astfel încât să fie capabilă ca, utilizând un număr redus de mijloace şi personal, să îndeplinească atât misiuni navale clasice, cât şi noile misiuni ce revin acestei categorii de forţe, ca răspuns la riscurile şi ameninţările asimetrice actuale. Prin acţiunile desfăşurate până în prezent şi misiunile care le revin în timp de pace, în situaţii de criză şi la război, Forţele Navale ale României sunt angajate în apărarea drepturilor suverane ale României la mare, contribuind, totodată, la promovarea intereselor economice, diplomatice etc. Unul dintre principalele efecte ale existenţei unor forţe navale adecvate intereselor naţionale este şi acela de a contribui la realizarea unei stări de stabilitate în zona Mării Negre. Toate acestea se constituie în ceea ce numim interesele maritime ale României. Pentru promovarea acestor interese, Forţele Navale trebuie să reprezinte o forţă de descurajare capabilă, să fie credibile (să dispună de forţe conforme cu misiunile şi responsabilităţile asumate şi de fondurile necesare menţinerii acestora în stare de operativitate), moderne (să dispună de nave dotate cu echipamente interoperabile cu cele ale flotelor aliate), prezente (să fie capabile să-şi îndeplinească misiunile într-o zonă geografică extinsă, în condiţii hidrometeorologice grele şi în perioade îndelungate) şi echilibrate (în raport cu capabilităţile navale ale vecinilor şi eventualilor adversari). Strategia de înzestrare a Forţelor Navale pe termen mediu şi lung are în compunere programe de achiziţii şi modernizări a 400

căror finalitate o reprezintă crearea unei structuri echilibrate de capabilităţi moderne necesare îndeplinirii noilor misiuni. Acestea vor asigura deplină interoperabilitate cu cele ale statelor membre ale Alianţei, vor fi apte să execute un spectru larg de acţiuni navale, atât independent, cât şi împreună cu alte categorii de forţe. Câteva din principalele elemente ale strategiei sunt: ƒ Modernizarea fregatelor T 22, destinate pentru operaţii de interdicţie maritimă, însoţirea/ escorta navelor comerciale/convoaielor, proiecţia puterii maritime asupra uscatului, diplomaţie navală, impunerea suveranităţii maritime, evacuarea persoanelor din spaţii supuse riscului, acţiuni ofensive împotriva adversarului naval, având ca armament principal: rachete antinavă, antiaeriană; torpile antisubmarin; artilerie navală şi antiaeriană. ƒ Înlocuirea actualelor corvete cu nave de acelaşi tip, moderne, multirol, având la bord elicoptere ambarcate, care vor îndeplini următoarele misiuni: supravegherea pe comunicaţii navale, combaterea terorismului naval şi acţiunilor ilegale pe mare, însoţirea/escorta navelor de transport, lupta cu navele şi submarinele adversarului, apărarea platformelor maritime, căutare şi salvare pe mare. ƒ Înlocuirea navelor dragoare cu nave vânătoare de mine destinate pentru patrulare şi supraveghere în Marea Neagră, protecţia navelor militare şi de transport împotriva minelor marine, intervenţii antipoluante şi eliminarea petelor de petrol, transport şi evacuare. ƒ Dotarea cu nave de transport şi suport logistic (cargou, navă logistică, nave auxiliare) pentru transport strategic, reaprovizionarea în teatru a navelor, evacuare la dezastre, remorcaj şi salvare, depoluare, comandament ambarcat. ƒ Modernizarea Centrului de Scafandri, astfel încât scafandrii de luptă încadraţi în subunităţi de incursiune, EOD, forţe speciale să fie în măsură să execute: apărarea platformelor 401

petroliere marine, protecţia cheurilor, navelor şi instalaţiilor portuare, deminare în porturi, acţiuni antiteroriste şi specifice forţelor speciale, culegere de informaţii militare. ƒ Compunerea, organizarea şi înzestrarea infanteriei marine, pentru a permite acesteia să execute: sprijinul autorităţilor în Deltă şi zona lagunară, în situaţii de urgenţe civile şi dezastre, paza şi securitatea navelor de luptă în porturi şi a navelor militare de transport maritim şi fluvial, paza şi apărarea obiectivelor portuare şi a platformelor maritime, lupta cu forţele de cercetare-diversiune şi teroriste în porturi, Deltă şi zona lagunară, acţiuni ofensive în raioane ocupate de inamic. ƒ Modernizarea echipamentelor de comunicaţii. ƒ Realizarea sistemului integrat de observare, supraveghere şi control la Marea Neagră – SCOMAR, destinat pentru supravegherea electronică şi vizuală a spaţiului maritim şi aerian la joasă înălţime, în scopul evitării surprinderii şi cunoaşterii în permanenţă a situaţiei navale, electronice şi aeriene în zona de responsabilitate a Statului Major al Forţelor Navale. Conceptual, noua structură organizatorică, sistemul de dislocare a comandamentelor şi marilor unităţi, cât şi de conducere a forţelor corespund destinaţiei şi misiunilor ce revin Forţelor Navale la pace, în situaţii de criză şi la război. Calitativ, însă, elementele de structură (unităţile de nave de luptă, speciale şi logistice) au un potenţial combativ redus, conştientizat de comanda SMFN şi aflat permanent în atenţie pentru creştere progresivă. 5. Concluzii Evoluţia dezvoltării elementelor constitutive ale puterii maritime a statelor şi a soluţionării situaţiilor de criză şi conflict din ultimii ani evidenţiază o deplasare a centrului de greutate al acţiunilor vizând securitatea şi apărarea, dinspre uscat spre mare. 402

Prin poziţia sa geografică şi oportunităţile oferite, zona Mării Negre atrage tot mai mult interesul organizaţiilor europene şi transatlantice, determinând, totodată, o abordare mai atentă a problemelor din acest spaţiu, atât de către statele riverane, cât şi de altele. Se constată, în acest sens, o creştere a intereselor statelor riverane pentru crearea unui sistem adecvat în ceea ce priveşte securitatea regională. Ca stat riveran la Marea Neagră, faţă în faţă sau vecin cu state de mărimea Federaţiei Ruse, Ucrainei şi Turciei, situat în centrul unor zone de insecuritate, România trebuie să dispună de o forţă navală credibilă şi bine structurată, cu o putere combativă pe măsura responsabilităţilor ce-i revin la mare, cu nave moderne şi universale, a căror tehnică de luptă să asigure interoperabilitatea cu flotele statelor membre NATO şi îndeplinirea noilor misiuni alături de acestea.

PARADIGMA CONFLICTELOR MILITARE LA ÎNCEPUT DE SECOL Gl.bg. prof. univ. dr. Gheorghe TOMA Col. conf. univ. dr. Traian LITEANU The critical situation on the international stage calls for a thorough analysis of the risk factors and of their combined effects. The beginning of this century has seen an unprecedented rise in the dynamic of concepts as major concept frames have been undergoing an overhaul with difficult to predict consequences. Pentru toţi, sfârşitul ordinii mondiale bipolare ar fi trebuit să coincidă cu începutul unei păci globale, durabile, maşinăria numită „armată” părând destinată reciclării. Şi totuşi, chiar de la sfârşitul Războiului Rece, a început o perioadă de noi conflicte, de masacre, de „purificări” etnice, cu violarea directă a drepturilor omului. S-a simţit mai mult ca niciodată nevoia să se creeze armate organizate, calificate şi motivate, pentru a impune tutela păcii în scopul apărării drepturilor omului şi al protejării populaţiilor civile aflate în dificultate. Probabilitatea unui război unic şi global a fost înlocuită cu realitatea mai multor războaie mici sau a crizelor locale, care au, totuşi, implicaţii asupra tuturor statelor. Că place sau nu, planeta noastră este deja un „sat planetar”, cu economii şi interese din ce în ce mai legate între ele. Războiul din Golf, misiunea din Somalia, intervenţia în ex-Iugoslavia, lărgirea NATO spre Est şi, pe lângă toate acestea, problemele interne, precum lupta împotriva criminalităţi, controlul graniţelor şi al imigrării clandestine - toate sunt situaţii greu de gestionat şi care necesită evaluări atente din partea instituţiilor cu rol în

403

404

asigurarea securităţii şi apărării naţionale. Toate acestea sunt probleme sau crize punctuale în care, într-un mod sau altul, a fost sau va fi implicată, de fapt, armata. Abordarea securităţii se face, astăzi, din perspectivă sistemică. Securitatea este recunoscută ca fiind un concept multidimensional, aşa încât toate domeniile de activitate (politică, diplomatică, economică, militară, culturală, ştiinţifică, informaţională etc.) îşi iau măsuri care să asigure promovarea intereselor specifice fiecăruia. Dar aceste sectoare de activitate nu există independent unul de celălalt, legăturile dintre ele sunt vitale pentru funcţionarea lor optimă. În acest context, putem afirma că politica de securitate naţională este obligată să ţină cont de această realitate. Fiind vorba de un sistem al cărui echilibru şi funcţionare optimă sunt dorite, politica în acest domeniu urmăreşte să fundamenteze, în plan teoretic, şi să întreprindă, în plan practic, acele măsuri necesare pentru promovarea intereselor naţionale fundamentale şi apărarea lor împotriva oricăror agresiuni, ameninţări, riscuri. Provocarea pe care o lansează societatea postmodernă (conform clasificării epocilor din teoria relaţiilor internaţionale) este dublă faţă de deceniul anterior. Dacă şi în anii '80 era adevărat faptul că interdependenţele conduceau la modificarea permanentă a datelor iniţiale, astăzi, la sfârşitul mileniului, se impune tot mai mult o nouă provocare: fenomenul infracţional. Acest nou context a adus cu sine noi tipuri de agresiuni (agresiunile informaţionale), noi ameninţări (ameninţări nonmilitare, din care fac parte şi ameninţările informaţionale) şi a pus inevitabil problema abordării componentei informaţionale a sistemului naţional de securitate, iar aceste realităţi noi au generat schimbări în politica naţională de securitate. În ceea ce ne priveşte, trebuie să amintim că noua tehnologie a modificat radical dimensiunea conflictului, adăugându-i noi valenţe, ca: permanenţa, transversalitatea şi dualitatea. Datorită tehnologiei informaţiei, mijloacele de acţiune transversează

puterea convenţională şi graniţele dintre state. Tehnologia informaţiei transformă războiul, îl face mai ieftin, fără vărsare de sânge şi mai rapid. Situaţia internaţională acută reclamă o reflecţie serioasă asupra planurilor de conjuncţie a factorilor de risc. Mai mult ca niciodată, sfârşitul de secol marchează o intensificare a dinamicii la nivelul conceptelor, modelele conceptuale dominante suportând o reformă substanţială, cu consecinţe deocamdată greu de prevăzut. Astfel, se poate considera că asistăm la un proces general de reformare, aflat în desfăşurare pe cel puţin două paliere: la nivel conceptual şi la nivel structural. Reforma la nivel conceptual generează efecte importante asupra a cel puţin două noţiuni fundamentale în practica internaţională: noţiunea de putere, prin faptul că puterea militară lasă loc din ce în ce mai mult puterii economice (asistăm la o diversificare a factorilor de putere, prin apariţia pe scena internaţională a noi actori, cum sunt corporaţiile internaţionale, organizaţiile non-guvernamentale şi, nu în ultimul rând, individul); noţiunea de suveranitate, definită ca „putere absolută şi perpetuă“1 a oricărei forme de organizare politică legitimă (a fost preluată şi în dreptul internaţional, stipulându-se şi o serie de obligaţii pe care statele trebuie să şi le asume). Deşi suveranitatea reprezintă un principiu foarte important în dreptul internaţional, acest principiu nu este totuşi unul intangibil. În ultimul deceniu, procesul de erodare a conceptului de suveranitate s-a adâncit, prin: afirmarea preeminenţei drepturilor omului asupra suveranităţii statului, făcându-se apel la dreptul de ingerinţă umanitară; dezvoltarea formelor de ingerinţă economică; dezvoltarea fluxurilor transnaţionale perturbatoare (economice, demografice, informaţionale); impactul construcţiei europene, materializat prin transferurile 1

405

Jean Bodin, filozof francez.

406

de competenţe de la nivel naţional la nivel comunitar în domeniile politicilor economice şi sociale, politicilor externe şi de securitate, politicilor legislative şi, de asemenea, prin punerea în practică a conceptului de regionalizare. Reforma la nivel structural, prin faptul că: NATO şi-a formulat un nou concept strategic. Alianţa afirmă continuarea procesului de deschidere către Europa de Est; asistăm la un proces de schimbare în interiorul UE, în paralel cu extinderea spre Est şi cu susţinerea necesităţii de a se crea identitatea europeană de securitate şi apărare; ONU îşi păstrează domeniul legalităţii internaţionale, dar este tot mai des pusă în discuţie posibilitatea reală de rezolvare a problemelor globale şi regionale pe care le tratează (pacea şi securitatea, problemele de natură umanitară, economică şi socială, legate de dezvoltare, în special). Un element ilustrativ îl reprezintă evoluţia poziţiei adoptate de către marile puteri faţă de rolul şi importanţa Consiliului de Securitate. Configuraţia războiului a fost, este şi va fi cât mai strâns condiţionată de sistemele economice. Nu direct, desigur, dar hotărâtor, economicul condiţionează politicul, iar războiul este totdeauna o urmare a deciziei politice. Aici nu este vorba doar de acţiunea militară propriu-zisă, ci şi de configuraţia complexă a războiului, de dimensiunea lui economică, politică, socială şi militară. Bazându-se pe această concluzie, Alvin Toffler apreciază că, până la criza din Golful Persic, războiul, în general, şi conflictul militar, în special, au cunoscut în evoluţia lor două trepte, corespunzătoare celor două sisteme economice - agricol şi industrial - pe care le-au parcurs statele lumii. Pentru viitorul previzibil, majoritatea ţărilor încep să-şi restructureze sistemul economic industrial în vederea tranzitării spre un altul, care ne este deja cunoscut sub denumirea de sistem economic informaţional. Sistemul economic agricol a generat primul tip de război, caracterizat în esenţă printr-o confruntare, în principal, militară, între forţe şi mijloace reduse 407

ca număr, într-un spaţiu preponderent terestru şi pe o suprafaţă destul de mică, ceea ce a făcut ca victoria să fie decisă, de regulă, într-o singură bătălie sau într-o succesiune de câteva confruntări foarte violente. Sistemul economic industrial a creat condiţiile apariţiei celui de-al doilea tip de război, caracterizat în mod deosebit prin extinderea confruntării şi în afara domeniului militar. Utilizarea unor grupări mari de forţe şi mijloace, înzestrate cu mijloace de luptă moderne, într-un spaţiu de confruntări care s-a mărit considerabil până la valori continentale şi chiar planetare, lupta desfăşurându-se în toate mediile (terestru, aerian şi maritim), a făcut ca durata războiului să crească foarte mult. Se caracterizează, de asemenea, prin enorme consumuri umane, spirituale şi materiale, care nu s-au justificat de fiecare dată, uneori devenind iraţionale, datorită pierderilor civile mari. Sistemul economic informaţional prefigurează al treilea tip de război, caracterizat prin sporirea confruntării în domeniile nemilitare şi utilizarea mai raţională a luptei armate, prin folosirea unor grupări de forţe şi mijloace ultraspecializate ale războiului modern. În acest tip de război se folosesc sisteme de arme inteligente, cu caracteristici permanente, spaţiul strategic devine fluid, iar operaţiile şi acţiunile militare capătă un caracter integrat, rapid şi uniform. Prezentul, pe care analiştii îl percep ca fiind de tranziţie spre un nou sistem internaţional, spre o altă aşezare a statelor în structura mondială de putere, este crucial pentru fizionomia şi pentru viitorul omenirii. Ceea ce este interesant şi relevant este faptul că se apreciază, de marea majoritate a specialiştilor, că în această etapă s-au diminuat posibilităţile apariţiei unei confruntări militare majore, dar se recunoaşte că au proliferat alte riscuri şi ameninţări la adresa securităţii statelor. Definirea şi înţelegerea corectă a riscurilor, ameninţărilor, pericolelor şi stabilirea raportului dintre acestea generează securitatea. Necesitatea ca politicienii şi militarii să argumenteze convingător motivaţia utilizării forţei armate, într-o anumită 408

situaţie, în scopul obţinerii sprijinului politic şi, mai ales, obligativitatea pregătirii extrem de minuţioase a oricărei intervenţii limitează sever implicarea armatei în modalităţi clasice în afara teritoriului propriu. Deci, declinul forţei armate, ca mijloc al politicii, a direcţionat opţiunile către mijloace complementare violenţei: războiul economic, confruntarea ideologică şi psihologică, subversiunea, terorismul. Treptat se produce un transfer de roluri între forţa armată şi mijloacele nonmilitare, care tind să devină prioritare. Diversificarea riscurilor şi ameninţărilor vizând securitatea naţională a statelor justifică o încercare de clasificare a lor, utilizând drept criteriu natura acestora. În acest sens, distingem: riscuri şi ameninţări nonmilitare (presiunile şi acţiunile politicodiplomatice, acţiunile agresive economico-financiare şi tehnologice, mijloacele financiare, agresiunea informaţională), agresiuni atipice, incluzând forţa armată, agresiunea armată, riscuri nucleare şi ecologice. Omenirea cunoaşte un proces de profunde schimbări structurale, care determină un ansamblu de fenomene independente cu manifestări profunde pe multiple planuri, menite să contribuie la crearea unei ordini politice, economice şi militare pe continent şi în lume. O privire, chiar superficială, îndreptată asupra mapamondului descoperă astăzi imaginea unei lumi care se schimbă cu rapiditate în direcţii surprinzătoare, se adaptează şi suportă un proces de redefinire, restructurare şi reconsiderare. Schimbările în curs au permis apariţia, alături de stat, a unor puteri nonstatale, paralele, care nu se încadrează în normele şi principiile statuate de-a lungul timpului în lume: carteluri, societăţi multinaţionale, transnaţionale. În acelaşi timp, au proliferat asociaţiile subterane de tipul mafiilor, asociaţii ale crimei organizate, carteluri ale drogurilor, trafic cu substanţe şi materiale radioactive sau periculoase. 409

În anul 1994, Marc Defourneaux publica, la Paris, cartea Guerre des armes, guerre des hommes. Aici, autorul, fost paraşutist, apoi inginer de armament, om cu mult spirit şi cu o vastă cultură, pune câteva întrebări tulburătoare şi incitante cu privire la felul în care va arăta războiul în viitor. Este de presupus că, în amorsarea reflecţiei asupra acestui subiect, o contribuţie importantă a avut-o modul de desfăşurare şi, mai ales, de prezentare în mass-media a războiului din Golful Persic. Întrebarea de fond pe care o pune Marc Defourneaux ridică o problemă de prioritate: „În războiul de mâine, inteligenţa artificială va înlocui creierul uman?“ Sau, altfel spus: „Se vor opune rachete antirachetelor şi războiul va însemna doar apăsat pe butoane - fiind, deci, electronic şi informatizat - ori se va apela la veritabili combatanţi?“ Realismul reflecţiei lui Marc Defourneaux ne convinge că omul este indispensabil atunci când se pune problema luării deciziei într-un mediu mult mai complex decât întinderile submarine şi spaţiul cosmic, unde calculatoarele şi inteligenţa artificială fac adevărate minuni. Tehnologia de vârf poate fi o prelungire şi un ajutor deosebit de preţios pentru creierul uman, dar, în niciun caz, nu-i poate atinge performanţele în actul decizional, iar aceasta rămâne principala sa limită. Prin urmare, prefigurarea cât mai realistă a războiului din viitor va trebui să ţină seama atât de om, cât şi de tehnică, într-o relaţie de complementaritate. Dar, dincolo de problema primatului în raportul dintre om şi mijloacele tehnice (care este departe de a fi ceva neglijabil), întrebările rămân: Totuşi, cum va fi războiul de mâine şi ce tendinţe de restructurare se manifestă în armate? Poate nu este lipsit de importanţă să ne amintim că, aşa cum s-a exprimat odată, Charles de Gaulle, „viitorul durează mult“. În ceea ce priveşte atitudinea faţă de viitor, Alvin Toffler ne sfătuieşte că este foarte important să devenim conştienţi de rolul pe care acesta îl joacă în prezent. Pe fondul dezvoltării conştiinţei noastre despre viitor, nu numai prezentul determină 410

viitorul, ci el însuşi influenţează prezentul. Chiar dacă este imposibil să se vorbească despre viitor „cu precizie şi certitudine“, aceasta nu înseamnă că nu trebuie vorbit deloc despre el. „Când te ocupi de viitor (...) e mai important să ai imaginaţie şi intuiţie, decât să fii exact sută la sută“. Însă, atunci când faci speculaţii în legătură cu viitorul, spune tot Alvin Toffler, este mai bine să greşeşti din prea multă îndrăzneală, decât din prea multă prudenţă. Preocuparea pentru prevenirea oricărei situaţii a făcut ca prefigurarea modului de desfăşurare a războiului în viitor şi evoluţia factorului militar să ocupe timpul multor analişti politici şi experţi militari şi să acopere paginile atâtor cărţi, ziare şi reviste. Războiul viitorului nu poate fi străin de un număr de factori şi de tendinţe care se manifestă astăzi. Avem în vedere: riscurile, crizele şi conflictele cu care se confruntă omenirea; poziţiile noi în ceea ce priveşte definirea securităţii şi soluţionarea unor probleme; misiunile armatelor; unele schimbări în domeniul militar. La sfârşitul Războiului Rece omenirea a constatat, surprinsă şi neliniştită, că se află departe de momentul instaurării păcii. Apariţia unor noi riscuri, crize şi conflicte a făcut ca instabilitatea să câştige teren, iar posibilitatea de a recurge la mijloace militare să se accentueze. Lumea de azi oferă o imagine contradictorie: alături de zonele prospere din punct de vedere economic, caracterizate prin stabilitate şi tendinţe de integrare, stau vaste regiuni sărace, instabile, aflate în pragul dezintegrării. Ameninţările globale nu s-au micşorat, ci s-au modificat. Pericolul unui mare război în Europa a fost înlocuit cu o multitudine de factori de risc, a căror importanţă variază de la o regiune la alta. Instabilitatea s-a extins în Europa, Asia şi Africa. Conflictele au devenit explozive şi desfăşoară o întreagă gamă de crize interne, cu caracter social, etnic, religios, 411

economic, şi chiar rivalităţi interstatale. În spaţiul fostei Iugoslavii şi în Caucaz, războiul este o realitate, iar Orientul Apropiat şi cel Mijlociu rămân zone deosebit de fierbinţi. Armatele personale, terorismul internaţional şi dezvoltarea cartelurilor de droguri vin să completeze lista noilor riscuri. Dar, în capul listei se află proliferarea armamentului sofisticat, care ajunge uneori în mâna unor tirani din lumea a treia. Unii dictatori, care au dovedit o instabilitate imposibil de controlat, au achiziţionat arme, din care au constituit adevărate arsenale, dotate cu echipamente moderne, produse ale tehnologiilor de vârf: rachete, încărcături chimice şi bacteriologice, uneori au acces chiar şi la armamentul nuclear. La scară mondială, numeroase state caută să se doteze cu mijloace de distrugere în masă. Pe lângă statele nucleare cunoscute, şi alte ţări sunt capabile să dezvolte asemenea arme. În urma creşterii economice, întreaga Asie de Sud-Est îşi poate permite alocarea unor resurse semnificative pentru achiziţionarea armamentului. În condiţiile în care crizele şi conflictele previzibile sunt de genul celor amintite, planificatorii militari din majoritatea ţărilor lumii proiectează atât armate adaptate corespunzător, cât şi strategii şi tactici de contracarare capabile să stăpânească noua gamă de ameninţări. Termenul de securitate aparţine teoriei şi practicii relaţiilor internaţionale, tip de relaţii care include mai multe categorii de raporturi sociale. În cazul conceptului de securitate, lucrurile devin mai complexe, deoarece acestea reflectă un fenomen structurat pe mai multe niveluri: securitatea sistemului internaţional, securitatea statului şi securitatea societăţii. De pildă, la nivel internaţional, conceptul defineşte efortul de realizare a securităţii în cadrul unui sistem organizat, care să permită statelor să-şi exercite drepturile fără perturbări importante. Scopul esenţial al acestui sistem de securitate este de a genera stabilitate şi a asigura previzibilitatea care să permită 412

interacţiuni coordonate. Din această perspectivă, se poate afirma că securitatea internaţională defineşte un mod de organizare a relaţiilor internaţionale, caracterizat prin aceea că toate statele componente interesate ale sistemului sunt protejate împotriva oricărei agresiuni, a oricărui act de forţă sau ameninţare cu folosirea forţei care le-ar putea afecta existenţa şi interesele fundamentale. În prezent, are loc o extensie considerabilă a conceptului, acesta exprimând interacţiunea tot mai accentuată a factorilor politici, economici, tehnologici, juridici şi, nu în ultimul rând, militari. În acest sens, trebuie să spunem că, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, s-au pus bazele unui sistem de securitate, cu caracter global, odată cu adoptarea Cartei Naţiunilor Unite şi crearea ONU. Deşi imperfect, acest sistem se prezenta şi se prezintă ca un progres, din perspectiva securităţii internaţionale, pentru că a instituit un cadru sancţionator împotriva statelor care încalcă ordinea juridică şi aduc atingere securităţii naţionale. Bineînţeles, termenul de sancţiune are o semnificaţie deosebită, în sensul că aplicarea ei nu vizează pedepsirea statului împotriva căruia este îndreptată, ci, în primul rând, restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Remarcăm, de asemenea, o altă tendinţă care are un impact indirect în domeniul securităţii: transformarea dreptului internaţional contemporan dintr-un drept al statelor într-un drept care este şi al oamenilor, deveniţi destinatari nemijlociţi ai unor norme specifice. Impactul în afara securităţii decurge din faptul că s-a creat un curent de opinie în favoarea ierarhizării normelor de drept internaţional, în sensul că acela care reglementează drepturile omului ar avea o forţă juridică superioară şi, implicit, ar legitima intervenţii în forţă acolo unde acestea sunt încălcate. Problema nu o reprezintă concepţia în sine, cu riscul de a fi folosită ca paravan pentru scopuri politice, coroborată cu practica mai veche a utilizării unor soluţii diferite pentru situaţii similare. 413

În acest sens, argumentăm prin faptul că scopul strategic iniţial al intervenţiei militare NATO în Iugoslavia, în 1999, a fost definit după criteriul umanitar privind apărarea drepturilor omului şi salvarea de la genocid/purificare etnică a naţionalităţii albaneze din Kosovo. Totodată, observăm că în relaţiile internaţionale au apărut noi disfuncţii, astfel: impunerea cu forţa a unor soluţii; caracterul ultimativ al negocierilor şi, mai mult chiar, proiectarea unor rezolvări politice pentru una din părţile implicate, în detrimentul celeilalte/celorlalte părţi2. De asemenea, remarcăm faptul că a fost iniţiat un proces de restructurare şi remodelare a organizaţiilor de securitate, în pas cu noile realităţi internaţionale, demers ce presupune utilizarea dreptului tratatelor, atât în planul perfecţionării structurilor şi mecanismelor interne, cât şi pentru optimizarea cooperării între organizaţii şi asigurarea deschiderii pentru integrarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Trebuie spus că începutul de secol şi de mileniu se caracterizează şi prin unele schimbări dramatice şi profunde în planul evoluţiilor militare, schimbări ce se răsfrâng în mod direct asupra sistemului securităţii internaţionale. În ansamblul acestor schimbări, cele din Europa ocupă, fără îndoială, locul primordial, fapt ce a condus la crearea unui nou context geopolitic şi geostrategic, caracterizat printr-un înalt grad de complexitate. Fără îndoială, acesta este acum în faza de proces tranzitoriu, având parametri radical modificaţi, ce vizează configuraţia centrelor şi resurselor de putere, relaţiile intra şi interstatale, modelele conceptuale şi operaţionale ale procesului de realizare a securităţii. Lumea bipolară, apărută în Europa după 1945, a murit şi, odată cu ea, şi echilibrul precar şi ordinea care a rezultat din confruntarea Est-Vest, dar nu urmând calea clasică, prin război 2

Gl.bg.dr.C. ONIŞOR, Conceptul geopolitic şi geostrategic privind conflictul din Iugoslavia, Gândirea militară românească, nr.5/1999, p.149.

414

sau revoluţie, ci prin uzura şi implozia unui sistem hipercentralizat şi de factură colectivistă3. Europa se găseşte din nou în situaţia de a se modela, de a-şi găsi formula optimă de arhitectură a securităţii4, dar de data aceasta polii de putere s-au schimbat, iar subiecţii au o manifestare asimetrică în ecuaţia de putere. La fel de bine trebuie sesizat că democratizarea a fost acceptată pentru prima oară în istoria europeană ca un ghid de principii unitare al transformărilor produse după 1989. Aceste schimbări rapide au dezlănţuit şi forţe conflictuale de o manieră nemaiîntâlnită în ultima jumătate de secol. De aceea, discuţiile privind modelarea Europei şi relaţiile dintre naţiuni vor continua şi la începutul acestui mileniu. Securitatea internaţională este condiţionată, în mod determinant, de securitatea din spaţiul euro-atlantic, fie şi numai pentru că în acest spaţiu sunt acumulate majoritatea efectivelor şi tehnicii militare, inclusiv arsenalul nuclear. Iată de ce în acest spaţiu întâlnim o aglomerare de instituţii care participă la edificarea securităţii, cum sunt: ONU, NATO, OSCE, UE şi Consiliul Europei. Este o adevărată arhitectură, al cărei proiect presupune două componente: crearea unui cerc de securitate, în interiorul căruia naţiunile europene să se simtă sigure şi stabile; diviziunea numai între diferitele organisme de securitate, în vederea creării unui cadru instituţional mai larg. Prima componentă are în vedere restructurarea NATO şi amplificarea şi întărirea programului Parteneriat pentru Pace (PfP). Respectivele direcţii au cunoscut, în ultimul timp, o dezvoltare în planul acordurilor concrete, devenind coordonate de bază ale noii arhitecturi de securitate în Europa. A doua componentă are în vedere: Uniunea Europeană, care, prin

lărgire, este chemată să exporte securitate şi stabilitate; noul NATO, care va rămâne principalul nucleu politico-militar; OSCE, care se va ocupa de diplomaţia preventivă şi construcţia societăţii civile; Consiliul Europei, care are ca obiective respectarea drepturilor omului şi a diversităţii culturale. Se poate aprecia că destinul Europei, al lumii, în general, va depinde de capacitatea şi aptitudinea polilor de putere (actuali şi cei ce se întrezăresc) de a coopera, cu maximă eficienţă, în problemele globale cu care se confruntă, dar şi de capacitatea de armonizare a intereselor pe diferite spaţii. Totodată, trebuie specificat că o eventuală eliminare sau diminuare a rolului de pol de putere va duce, cu certitudine, la eşecul viitoarei arhitecturi de securitate în Europa, indiferent cât de favorabil şi generos pare a fi scenariul geopolitic pe care acesta s-a proiectat.

3

Cf. Pierre MESSER, Le nouveau contexte geopolitique, Defence nationale, nr.2/1995, p.10. 4 Adrian NĂSTASE, România şi noua arhitectură de securitate mondială, Regia Autonomă „Monitorul Oficial“, 1996.

415

416

ASPECTE FUNDAMENTALE ÎN ABORDAREA PUTERII AERIENE ÎN NOUL CONTEXT DE SECURITATE Cdor.conf.univ.dr. Vasile BUCINSCHI The concept of Air Power has always been controversial. Also, Air Power has always been considered a relevant element of Military Power. The fundamental elements that define the Air Power are rather confusing for the majority of people and even the military professionals. In our opinion, Air Power represents much more than Air Force… Air Power represents a complex amalgam of physical and theoretical ingredients, which are equally important and mark this power’s efficiency and effectiveness. În sens foarte larg, putem spune că PUTEREA este capacitatea de a impune voinţa proprie asupra cuiva. Continuând acelaşi raţionament, am putea afirma că, la rândul său, PUTEREA AERIANĂ poate reprezenta o formă de impunere a voinţei în şi din spaţiul aerian. Chiar dacă puterea aeriană şi-a manifestat şi joacă în continuare un rol extrem de important, atât pe timp de pace, cât şi în situaţiile conflictuale ce apar pe mapamond, elementele fundamentale care o definesc şi guvernează aplicarea ei sunt destul de confuze pentru marea majoritate a oamenilor şi chiar a profesioniştilor militari. În evoluţia conceptului (putere aeriană) s-a manifestat şi continuă să se manifeste o largă dezbatere în care se evidenţiază următoarea întrebare: Apariţia şi dezvoltarea puterii aeriene a determinat modificări esenţiale ale strategiilor de ducere a războiului? Chiar dacă unii consideră că puterea aeriană nu reprezintă decât adăugarea unei noi arme arsenalului folosit până acum, opinia noastră este că puterea aeriană, realmente, a revoluţionat războiul. Apariţia şi dezvoltarea forţelor aeriene au 417

modificat gândirea şi filozofia de pregătire şi ducere a războiului. Dacă în trecut puterea aeriană era definită ca fiind „abilitatea de a face ceva în spaţiul aerian” şi, în esenţă, se referea la capacitatea de a transporta diverse lucruri pe calea aerului dintr-un loc în altul, mai târziu, puterea aeriană a fost definită ca fiind „abilitatea de a proiecta forţa militară folosind platforme în cea de-a treia dimensiune”. În realitate, credem că schimbările esenţiale au apărut nu atât în folosirea efectivă a aeronavelor, cât mai ales în ceea ce privesc organizarea, instruirea, comanda şi controlul, elemente care au determinat o nouă abordare doctrinară. Totodată, puterea aeriană (şi aici ne referim la puterea aeriană a unui stat) include nu numai forţele aeriene ale statului respectiv, ci mult mai mult decât atât: industria aviatică, companiile aeriene, producătorii de repere aviatice etc. În consecinţă, considerăm că, în totalitatea sa, puterea aeriană reprezintă un amalgam complex de ingrediente fizice (mijloace tehnice, aeronave, sisteme de armament etc.), dar şi teoretice, egale ca importanţă cu cele fizice, care îşi pun amprenta asupra eficienţei şi eficacităţii acestei puteri (doctrina, concepţia de întrebuinţare, pregătirea şi antrenamentul personalului, tacticile adoptate, leadership-ul, capacitatea de adaptare rapidă şi experienţa practică). Puterea aeriană este strâns legată de spaţiul aerian, formând astfel un binom indestructibil. Spaţiul aerian este indispensabil aplicării puterii aeriene. Legătura indisolubilă dintre cele două este evidentă, spaţiul aerian reprezentând mediul în care şi din care puterea aeriană poate fi aplicată. El reprezintă coloana de aer situată deasupra spaţiilor terestre şi maritime, iar în context naţional este reprezentat de spaţiul aerian situat deasupra teritoriului de suveranitate al ţării până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, fiind parte integrantă a teritoriului de stat. Suveranitatea, ca şi concept general, strâns legată de capacitatea de apărare a unui stat, presupune integritatea 418

teritorială, independenţa şi unitatea naţională, accesul neîngrădit la valorile comune ale umanităţii, exprimarea liberă în relaţiile internaţionale şi, totodată, autoritatea de a decide modul de acţiune pentru promovarea şi apărarea intereselor naţionale. În acest context, suveranitatea naţională este legată de noţiunea de teritoriu naţional, dintre ale cărui componente, spaţiul aerian deţine o pondere însemnată. Astfel, securitatea aeriană este parte a securităţii naţionale şi exprimă acea stare a spaţiului aerian care permite exercitarea neîngrădită a prerogativelor statului. În ansamblul puterii care defineşte, exprimă şi materializează capacitatea de apărare a unui stat, puterea aeriană, conceptual vorbind, reprezintă potenţialul statului, în principal, din punct de vedere militar, utilizabil direct sau prin intermediul unei alianţe, pentru a-şi impune voinţa în domeniul suveranităţii aeriene, în timp de pace, în situaţii de criză şi la război. Din această perspectivă, puterea aeriană cuprinde mai multe componente, între care există intercondiţionări şi interdependenţe categorice. Componenta conceptuală este reprezentată de un proces complex de gândire reflectat în strategiile, doctrinele şi reglementările din domeniul forţelor aeriene. Ea guvernează activităţile din spaţiul aerian, conducerea şi asigurarea logisticii forţelor aeriene şi se bazează pe învăţămintele şi lecţiile rezultate atât din experienţa proprie, cât şi a armatelor moderne. Componenta operaţională evidenţiază structurile operaţionale din forţele aeriene, cu toate sistemele, echipamentele, infrastructura şi logistica, în raport cu posibilităţile necesare îndeplinirii scopurilor pentru care au fost create. Componenta ştiinţifico-tehnică şi economică exprimă nivelul general de dezvoltare şi potenţialul capacităţilor ştiinţifice, tehnice, industriale şi financiare necesare forţelor aeriene. Componenta psiho-morală şi profesională accentuează valorile morale, sociale şi profesionale ale personalului din forţele aeriene. Puterea aeriană este aceea care poate furniza rapid o gamă largă de opţiuni militare care să 419

ducă la atingerea obiectivelor şi protejarea intereselor naţionale. Efectele puterii aeriene, însă, depăşesc limitele fizice ale spaţiului aerian. Prin urmare, aplicarea puterii aeriene are efecte nu numai în spaţiul aerian, ci şi, mai ales, în spaţiile fizice – terestru şi maritim –, dar şi în „spaţiile” economice, diplomatice, informaţionale. În consecinţă, puterea aeriană este strict legată de mediul său de acţiune – spaţiul aerian, însă, efectele ei se manifestă mult dincolo de acesta, şi credem că, din acest punct de vedere, este mult mai importantă o analiză a efectelor pe care le produce puterea aeriană, decât, strict, a mediului în care ea se manifestă. Aşa cum am arătat mai devreme, din punctul nostru de vedere, puterea aeriană nu se rezumă doar la ceea ce înseamnă forţele aeriene. Când ne referim însă la spectrul acţional efectiv al puterii aeriene, atunci, în mod evident, vorbim de forţa aeriană care, în fapt, reprezintă vectorul obiectiv de susţinere şi concretizare a puterii aeriene. Este clar că apariţia avionului a marcat apariţia unui dominant şi decisiv element în războiul modern. Forţele aeriene oferă o abilitate unică, aceea de exploatare a celei de-a treia dimensiuni. Rolul lor este important în timp de pace, atunci când, datorită capabilităţilor acţionale (comandă şi control, aeronave cu diverse destinaţii, sisteme de apărare aeriană cu baza la sol, radare, sisteme de comunicaţii şi navigaţie aeriană, echipamente de sprijin, infrastructura şi logistica aferente, personalul etc.), realizează controlul spaţiului aerian naţional şi au capacitatea de reacţie necesară pentru descurajarea unor eventuale ameninţări. În situaţii de conflict, forţele aeriene demonstrează efectiv ceea ce înseamnă puterea aeriană în forma sa pragmatică şi concretă, evidenţiază puterea sinergiei componentelor puterii aeriene, despre care am amintit mai devreme, sub aspect conceptual, operaţional, ştiinţifico-tehnic, economic, psiho-moral şi profesional. Winston Churchill spunea că puterea aeriană este cea mai dificilă formă de măsurat a forţei militare sau, cel puţin, de 420

exprimat în termeni foarte exacţi. Într-adevăr, măsura în care puterea aeriană contribuie la aplicarea puterii militare este mai greu de cuantificat cu exactitate. Cert însă este faptul că puterea aeriană, în epoca actuală, reprezintă principala componentă a puterii militare, care, în cadrul unui conflict, poate înclina „balanţa” într-un sens sau altul. Puterea aeriană, reprezentată de forţele aeriene în contextul puterii militare, reprezintă singura forţă cu adevărat eficientă, în special în realizarea unor obiective de valoare strategică. Datorită unor caracteristici unice ale componentei operaţionale a puterii aeriene, a forţelor aeriene, în general, şi a aviaţiei, în special (rapiditate, flexibilitate, rază de acţiune, putere de foc, precizie etc.), căile de operare sunt fundamental diferite faţă de alte forme ale aplicării puterii militare, atât în ceea ce priveşte procedeele şi metodele folosite, cât şi, mai ales, realizarea eficacităţii şi eficienţei în îndeplinirea scopurilor propuse. Acţionând în cea de-a treia dimensiune, puterea aeriană poate afecta direct centrele de greutate ale adversarului. Totodată, capacitatea de a câştiga şi menţine superioritatea aeriană asigură libertate de acţiune structurilor militare de suprafaţă proprii şi, în acelaşi timp, interzice acelaşi lucru adversarului. Din perspectiva construcţiei militare naţionale, strategia naţională combină instrumentele diplomatice, economice, militare şi informaţionale. În acest cadru, rolul puterii militare în ecuaţia securităţii naţionale devine extrem de important. În acelaşi context, strategia militară combină diferitele componente ale forţei militare (aeriană, navală, terestră, informaţională) pentru a realiza obiectivele militare derivate. Construcţia militară naţională este strâns legată de îndeplinirea obiectivelor militare. În cadrul eforturilor de consolidare a capacităţilor de răspuns la noile ameninţări, România, ca stat membru NATO, aliat al SUA, dar şi viitor membru al UE, trebuie să-şi reconfigureze puterea militară, în general, şi cea aeriană, în special, astfel încât să fie în măsură să facă faţă 421

provocărilor viitoare. Integrarea operaţiilor în spaţiile terestru, aerian şi maritim, precum şi a celor de informaţii reprezintă un deziderat al construcţiei militare româneşti la momentul actual. Cert este că forţele aeriene reprezintă o categorie de elită a Armatei României, iar construcţia militară, atât în plan naţional, cât şi din perspectiva alianţelor, nu poate fi făcută fără a ţine cont de acestea. În acest sens, reconfigurarea forţelor aeriene are în vedere şi trebuie să urmărească necesitatea obiectivă a îndeplinirii noilor tipuri de operaţiuni desfăşurate, la pace, criză şi război, să facă faţă cu succes provocărilor viitoare, atât în plan naţional, cât şi în cadrul alianţelor. De-a lungul istoriei, controversele referitoare la înţelegerea şi abordarea doctrinară a puterii aeriene s-au manifestat şi, probabil, se vor manifesta şi în continuare. Aceste fapte s-au petrecut mai ales în statele care, într-adevăr, au ceva de spus în abordarea conceptuală a manifestării rolului şi importanţei puterii aeriene. În opinia noastră, acest fapt este necesar şi chiar benefic, având în vedere problematica puterii aeriene, evoluţia mediului global de securitate, dar şi rolul din ce în ce mai important al forţelor aeriene în câmpul de luptă. Pornind de la cele afirmate, considerăm că se impune o continuă reevaluare a obiectivelor, strategiilor, concepţiilor, planurilor şi programelor, pentru a le adapta la noile condiţii de la început de secol XXI. Sub acest aspect, necesitatea de adaptare continuă la un mediu operaţional aflat într-o permanentă schimbare, progresul tehnic rapid şi apariţia unor noi abordări structurale ale securităţii globale, regionale şi naţionale, influenţa globalizării, inclusiv în domeniile militare, impun dezvoltarea doctrinelor. Problematica doctrinară a Forţelor Aeriene Române stârneşte o serie de controverse şi dezbateri în plan militar, la nivel naţional, în special în relaţia cu alte categorii de forţe, în contextul întrebuinţării întrunite a acestora. Forţele Aeriene Române au suferit unele din cele mai mari transformări din 422

istoria proprie, integrarea sistemelor şi evoluţia organizaţională fiind însoţite de noi concepte operaţionale şi instruirea corespunzătoare a personalului. Faptul că există controverse şi dezbateri, că apar unele dezacorduri şi neînţelegeri, că specialiştii discută uneori în contradictoriu semnifică tocmai importanţa pe care forţele aeriene, în particular, şi puterea aeriană, în general, le reprezintă în cadrul sistemului naţional de apărare. În domeniul cercetării, este necesară abordarea problematicii forţelor aeriene dintr-o perspectivă obiectivă, în baza unor fundamente şi argumente corecte, tocmai din dorinţa de a găsi „calea” obiectivă, ştiinţifică a dezvoltării doctrinare a forţelor aeriene. Problemele apar atunci când, dincolo de abordarea conceptuală, găsim elemente care pot induce „practicienilor” sentimentul de nesiguranţă, de limitare a iniţiativei, de abordare doctrinară nedefinită în spaţiul concret al acţiunii aeriene. Chiar dacă, după anul de graţie 1989, a existat o perioadă în care conceptele doctrinare „au luat-o razna”, în ceea ce au reprezentat (doctrinar) Forţele Aeriene ale României, considerăm că schimbările şi evoluţia din ultimii ani au reuşit realizarea unei corecte unificări a conceptelor şi concepţiilor, în scopul unei întrebuinţări eficace şi eficiente a acestei importante categorii de forţe ale armatei. De asemenea, apreciem că mai sunt necesari suficienţi paşi de urmat în definirea clară a tuturor aspectelor doctrinare ale Puterii Aeriene a României. Finalitatea dorită poate fi doar urmarea abordării integrate a schimbărilor în domeniile doctrinar, structuri de organizare, instruire, echipamente, leadership, personal şi facilităţi, toate incluse într-o proiecţie a unui viitor credibil şi angajant. Dacă facem o retrospectivă a ceea ce s-a întâmplat pe mapamond în trecutul nu foarte îndepărtat şi, în acelaşi timp, privim la ceea ce se întâmplă în lume la momentul actual, observăm că nicio confruntare armată „serioasă” nu s-a petrecut fără a fi exploatat mediul aerian şi, mai ales, forţele aeriene 423

capabile să decidă soarta conflictului sau să pună în poziţie strategic-avantajoasă una din părţile implicate. În prezent, caracteristicile şi capabilităţile unice ale forţelor aeriene au revoluţionat natura războiului, schimbând pentru totdeauna „faţa” acestuia, astfel încât, nu credem că ne mai putem închipui un conflict, o confruntare armată, fără utilizarea forţei aeriene. Mai mult decât atât, considerăm că este „era” forţelor aeriene şi, de ce nu, a celor aerocosmice. Superioritatea, ca şi supremaţia aeriană, sunt concepte care au impact nu atât în plan teoretic, cât, mai ales, în cel practic, când, fără dobândirea unei superiorităţi (supremaţii) aeriene în zona de conflict, acţiunile în celelalte spaţii ale confruntării (terestre, maritime, informaţionale etc.) sunt imposibile sau cel puţin greu de imaginat. Imaginea puterii aeriene este dificil de imaginat. Acest lucru nu se datorează atât lipsei de imaginaţie, poate, cât dezvoltării extrem de rapide a puterii aeriene, atât în plan naţional, cât, mai ales, în ceea ce reprezintă marile puteri aeriene ale lumii azi. Sigur că este foarte uşoară, în acest moment, alunecarea către „science-fiction” şi abordarea problematicii puterii aeriene şi a forţelor aeriene dintr-o perspectivă suficient de optimistă. Punctul nostru de vedere este că „puterea aeriană” va deveni foarte curând „putere aerospaţială”. Totodată, actualul concept „Război bazat pe reţea” va inunda toate mediile de confruntare militară, iar rolul puterii aerospaţiale va fi unul decisiv în tranşarea conflictelor secolului în care abia am făcut câţiva paşi. Evoluţia puterii aerospaţiale va revoluţiona, încă o dată în plus, războiul şi va marca definitiv valoarea puterii aeriene aplicate în şi din spaţiul atmosferic şi extraatmosferic, cu o eficienţă care, posibil, nu va mai trebui măsurată în valorile actuale ale puterii. Tendinţa militară de durată, către proiectarea diferenţiată a influenţei şi vulnerabilităţii, va favoriza dezvoltarea capabilităţilor aerospaţiale, menţinându-se ferm în sfera 424

tehnologiilor avansate. Progresele în viteză, rază de acţiune, agilitate, precizie şi letalitate, completate de tehnologiile „stealth”, independenţă/ autonomie, informaţii şi transmisiile de date, vor spori gradul de exploatare a celei de-a treia dimensiuni în scopuri militare, prin aplicarea a ceea ce numim putere aeriană şi, probabil, putere aerospaţială, cât de curând.

ELEMENTE DE FUNDAMENTARE A NIVELULUI OPERATIV ÎN PROCESUL REALIZĂRII OBIECTIVELOR STRATEGICE Lt. col. lect. univ. Marius Victor ROŞCA The complexity of the military action implies a three levels approach: strategic, operational and tactic. The nowadays situation makes us re-examine the characteristics of the operational level in order to shape it in compliance with the features demonstrated by the contemporary conflicts. Revederea noţiunilor Considerăm oportună această revedere, datorită necesităţii unui sistem de referinţă universal pentru demersul dorit în mediul generat de globalizare, în care se impune găsirea unei modalităţi cât mai imparţiale pentru depăşirea barierelor lingvistice. În acest sens, propunem un excurs pentru a determina semnificaţia noţiunilor operativ şi operaţional. În limba română, am identificat următoarele înţelesuri: Operativ: 1. care lucrează repede, expeditiv, activ; care are efect; eficace, eficient; 2. privitor la acţiuni, de acţiune.1 Operaţional: 1. referitor la operaţii2; 2. capacitatea optimă a structurilor militare de a putea fi angajate în operaţie (luptă).3 Pornind de la ideea de a găsi echivalenţa noţiunii în alte limbi, am descoperit variantele următoare: 1 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.722. 2 Ibidem. 3 Culegere de termeni şi concepte de referinţă din domeniile politicii militare, securităţii naţionale şi apărării armate, Ministerul Apărării Naţionale, Bucureşti, 2000, p. 199.

425

426

a) În limba engleză Operativ = Operative având următoarele înţelesuri: 1. care lucrează sau exercită o forţă sau influenţă; 2. care este în acţiune; eficient, eficace; 3. semnificativ.4 Operaţional = Operational cu următoarele semnificaţii: 1. funcţional, capabil de acţiune; 2. în legătură cu acţiunile militare; 3. în legătură cu acţiunea.5 b) În limba franceză Operativ = Operatif având înţelesul: din perioada medievală a francmasoneriei.6 Operaţional = Opérationnel semnificând: 1. gata să intre în activitate, să realizeze o acţiune; 2. referitor la acţiunile militare.7 c) În limba rusă Operativ = Oпepтивный cu următoarele înţelesuri: operativ, de executare; 2. expeditiv, eficient, eficace; 3. de operaţii, referitor la operaţiunile militare.8 Se observă că noţiunile sunt folosite pentru definirea stării precedente unei acţiuni, în care subiectul este pregătit pentru utilizarea direcţionată a unei energii, cu scopul de a produce trecerea unui sistem într-o nouă stare, în condiţii de eficienţă. O extensie a noţiunilor vizează un sens specific domeniului acţional militar, dar fără a altera sensul de bază. Vom finaliza excursul cu convenţia de a utiliza noţiunea operativ pentru denumirea nivelului, aflat între cel strategic şi cel tactic, care defineşte efectele ce decurg din obiectivele

strategice şi prefigurează căile de obţinere a lor, iar noţiunea operaţional pentru a denumi starea structurilor acţionale de a fi pregătite pentru transpunerea în practică a acestora. În consecinţă, nivelul operativ este un nivel acţional situat între cel strategic şi cel tactic, mandatat cu transformarea ideii într-un produs concret, prin aplicarea căruia se pot atinge obiectivele. El este o interfaţă absolut necesară în orice sistem care execută acţiuni complexe pentru atingerea scopurilor vizate. În responsabilitatea nivelului operativ sunt următoarele atribuţii: ƒ transformarea finalităţii stabilite la nivel strategic în obiective concrete care permit evaluarea; ƒ aplicarea în practică a activităţilor manageriale pentru îndeplinirea obiectivelor: prevederea, decizia, organizarea, comanda, coordonarea, controlul. Necesitatea acestui nivel reiese din complexitatea transformării ideii în acţiune: „În mod normal, atunci când se face uz de forţă armată, generalul primeşte, mai întâi, ordinele suveranului. El îşi adună trupele şi mobilizează populaţia. El face din armată un tot omogen şi armonios şi o instalează în tabăra sa.”9 Pentru obiectivitate, vom aminti că acest nivel al acţiunii militare nu este menţionat de Clausewitz şi vom oferi o explicaţie a acestei omisiuni prin faptul că epoca la care se referă scrierile sale a fost caracterizată prin concentrarea puterilor statului la o singură funcţie deţinută de o persoană care acoperea cele trei niveluri, de la idee la acţiunea de realizare a ei. Particularităţi ale nivelului operativ

4

Webster’s Universal College Dictionary, Editura Gramercy Books, New York, 1997, p. 556. 5 Ibidem. 6 Grand Larousse, vol.7, Editura Larousse, Paris, 1993, p. 2237. 7 Le Petit Larousse, Editura Larousse, Paris, 1995, p. 718. 8 Dicţionar rus – român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 354.

427

Demarcaţiile între nivelurile strategic, operativ şi tactic nu sunt distincte. Separaţia se face prin intermediul unor zone 9

Sun TZU, Arta războiului, Editura Aurelia, Bucureşti, p. 47.

428

comune, necesare în înfăptuirea comunicării (figura 1). Aceasta conduce la tentaţia de a suprima nivelul operativ şi a-l înlocui cu cele două zone de interfaţă - nivelurile strategic şi tactic. INTERFAŢĂ

DIRECTIVE

STARE FINALĂ

NIVELUL STRATEGIC NIVELUL OPERATIV

OBIECTIVE

NIVELUL TACTIC

ACŢIUNI

INTERFAŢĂ

PLANURI, ORDINE

Figura 1. Corelaţia între nivelurile strategic, operativ şi tactic

Nivelul operativ10 este cel la care se planifică şi se conduc campaniile şi operaţiile pentru îndeplinirea scopurilor strategice pe un teatru sau într-o zonă de operaţii. Aici se valorifică succesele sau insuccesele nivelului tactic, astfel încât să se asigure îndeplinirea scopurilor strategice. Activităţile desfăşurate la acest nivel vizează: ƒ corelarea tacticilor cu strategia, prin stabilirea obiectivelor operaţionale; ƒ secvenţierea acţiunii, pentru îndeplinirea obiectivelor operaţionale; ƒ iniţierea secvenţelor, în succesiunea necesitată de obiective şi de situaţia concretă; ƒ alocarea resurselor necesare îndeplinirii obiectivelor. Pentru a preveni tendinţa de unificare conceptuală a celor două „zone gri” din figura 1, facem precizarea că activităţile 10

Joint Publication 1-02, Dictionary of Military and Associated Terms, Departamentul Apărării al SUA, 2001 (revăzut în 2005), p. 391.

429

derulate la nivel operativ au amploare mai mare decât cele executate la nivel tactic, deoarece cuprind acţiunile propriu-zise de atingere a obiectivelor, dar şi pe cele de sprijin, de toate tipurile, al forţelor care acţionează la nivelul tactic. Din punct de vedere al mecanismului unei acţiuni complexe, toate cele trei niveluri sunt necesare şi inamovibile. Dacă o acţiune simplă poate fi executată fără analize, studii şi procese decizionale, acţiunea complexă necesită manifestarea tuturor acestor elemente. Acţiunea militară este complexă, datorită implicării structurilor acţionale eterogene, a spaţiilor extinse şi discontinue, a deciziilor în condiţii de incertitudine, a influenţelor factorului temporal etc. Toate aceste elemente determină necesitatea acestui nivel acţional. L-am denumit acţional, deşi el acoperă latura conceptuală a acţiunii, deoarece fără o abordare structurată logic în plan conceptual acţiunea nu este la fel de eficientă. Rolul nivelului operativ este de a facilita înţelegerea condiţiilor pentru obţinerea succesului înaintea desfăşurării luptelor, ceea ce permite evitarea acţiunilor fără relevanţă, a desfăşurării unui şir de lupte necorelate, care consumă resursele fără a contribui semnificativ la îndeplinirea obiectivului, precum şi evitarea situaţiilor în care atribuirea succesului s-ar realiza doar pe baza indicelui masivităţii distrugerilor (contrar principiului proporţionalităţii statuat în dreptul conflictelor armate). Probleme în responsabilitatea nivelului operativ Funcţionalitatea acestui nivel este dată de problemele rezolvate, mai precis rezultă din gradul de corelaţie realizat de acesta între nivelurile strategic şi tactic. Vom încerca în rândurile următoare o trecere în revistă a acestor probleme, fără a clama că le-am identificat în totalitate sau că acestea sunt cele mai importante. La nivel operativ se combină potenţialele resurselor la dispoziţie pentru obţinerea efectului dorit în condiţii de eficienţă. 430

Aceasta înseamnă realizarea sinergiei. Ea rezultă din integrarea şi sincronizarea în timp şi spaţiu a acţiunilor aeriene, terestre, navale, cosmice, speciale etc., pentru a le dirija împotriva vulnerabilităţilor adversarului, indiferent de natura concretă sau abstractă a acestora (capacităţi fizice de susţinere a eforturilor militare, moral, voinţa de a lupta etc.). Aici se decide gradul de simetrie11 a angajării, astfel încât să se proiecteze puterea împotriva punctelor slabe ale inamicului, cu condiţia asigurării libertăţii acţiunilor ulterioare. O altă problemă a cărei rezolvare se construieşte la acest nivel este cea legată de simultaneitatea şi adâncimea acţiunilor. Derularea simultană a acţiunilor militare cu scopuri strategice, operative şi tactice (aeriene, terestre, navale, speciale), a acţiunilor civile, simetrice şi asimetrice, asupra mai multor elemente-cheie din sistemul potenţialelor inamicului are ca scop punerea acestuia în imposibilitatea de concentrare a eforturilor. Adâncimea este o opţiune determinată de resursele disponibile în situaţia derulării acţiunilor simultane şi poate fi analizată sub aspect spaţial sau temporal, ambele aspecte necesitând resurse cu anumite calităţi. Din punct de vedere spaţial, adâncimea necesită tehnică şi sisteme de armament cu capabilităţi sporite în ceea ce priveşte raza de acţiune, care înglobează realizări de vârf ale ştiinţei şi tehnologiei. Sub aspect temporal, adâncimea solicită o cantitate însemnată de resursă a cărei epuizare în timp să se realizeze într-un ritm mult mai lent decât ritmul necesar acţiunii militare. Anticiparea acţiunilor inamicului este un atribut exclusiv al acestui nivel. Urmare a acţiunilor întrunite, pe toată adâncimea dispozitivului strategic al inamicului, se pot obţine informaţii operaţionale cu mare relevanţă, pe baza cărora se pot anticipa acţiunile inamicului. Aceste previziuni sunt transformate în 11 Confruntarea este simetrică, dacă forţele, tehnologia şi armele părţilor sunt similare, şi asimetrică, în alte situaţii (Joint Publication 3-0, Doctrine for Joint Operations, Departamentul Apărării al SUA 2001, p.III-9).

431

ipoteze de planificare pentru eşaloanele tactice. De remarcat că, pe baza acestor previziuni, se pot desfăşura acţiuni colaterale celei care vizează nemijlocit obiectivul, în urma cărora inamicul poate fi determinat să adopte un anumit comportament care sprijină acţiunea proprie. Menţinerea echilibrului între potenţialul angajat şi cel din rezervă este o altă problemă ce se rezolvă la nivel operativ. Acest echilibru trebuie realizat în condiţiile în care permanent trebuie anulat potenţialul disponibil al inamicului, pentru a se asigura menţinerea iniţiativei (în spaţiu şi timp) acolo unde situaţia o impune. Echilibrul este determinat de potenţialul militar, dar este condiţionat de factori ce aparţin celorlalte elemente ale puterii la nivel strategic (reguli de angajare, căile alese pentru atingerea stadiului final, resursele disponibile etc.). O altă sarcină în responsabilitatea nivelului operativ este identificarea sistemului de „acţiuni” prin care forţa proprie se contrapune cu randament maxim celei a inamicului, chiar în situaţia în care suntem obligaţi să acţionăm împotriva elementelor tari ale potenţialului acestuia. Prin aceasta se urmăreşte menţinerea iniţiativei sau, cel puţin, inducerea în eroare, în situaţia în care, temporar sau pe o anumită direcţie, acţiunea inamicului a fost eficientă: „După război, am descoperit că tot ce scrisese el a fost foarte aproape de adevăr: de la raidul Bruneval încoace, germanii se aşteptaseră ca noi să folosim ‘Window’12 şi au fost dezorientaţi că nu am pus-o în aplicare şi nici n-am aplicat o altă contramăsură tehnică împotriva staţiilor ‘Würtzburg’, chiar după ce începusem să bruiem staţiile ‘Freya’.”13 12

Nume de cod sub care a fost cunoscută utilizarea bruiajului pasiv de radiolocaţie de către Forţele Aeriene Regale britanice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 13 Reginald V. JONES, Un război ultrasecret, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p.341.

432

Aplicarea practică reprezintă, de fapt, realizarea sinergiei, prin combinarea acţiunilor simetrice şi asimetrice ale componentelor pe toată adâncimea dispozitivului strategic al inamicului, sincronizate cu căile civile de acţiune pentru atingerea aceluiaşi obiectiv. La nivel operativ se stabileşte temporizarea (momentele şi ritmul) acţiunilor componentelor, astfel încât să se poată realiza saturarea sistemelor inamicului sau, dimpotrivă, utilizarea sub posibilităţi a acestora. Aceasta presupune sincronizarea acţională a componentelor conform criteriului priorităţii obiectivului, chiar dacă utilizarea uneia din componente ar aduce un avantaj imediat. De la idee la realizarea practică este necesară corelarea elementelor concrete şi abstracte necesare acţiunii, rezultând modalităţi specifice de utilizare a potenţialului disponibil. Pentru atingerea obiectivelor sau a stării finale dorite, la nivel operativ se stabilesc coordonatele acţionale ale componentelor, astfel încât acestea să se completeze şi să-şi asigure protecţie reciproc. Aici se analizează situaţia şi se identifică problema de rezolvat, apoi se dezvoltă modul specific de abordare pentru soluţionarea acesteia dintr-o multitudine de variante posibile. Nivelul operativ este nivelul la care se proiectează acţiunea ca un tot unitar, în funcţie de factorii determinanţi: resursa disponibilă şi posibilităţile acesteia, posibilităţile de proiecţie în teatru, caracteristici fizico-geografice, posibilităţi de sprijin, de susţinere a forţei, timp etc. pentru realizarea unui raport de forţe favorabil. Raportul de forţe existent şi cel dorit determină stabilirea ţintelor ce urmează a fi lovite pentru a produce fie neutralizarea forţelor inamicului, fie dezorganizarea activităţilor importante ale acestuia. Modalitatea de acţiune este decisă la nivel operativ, în concordanţă cu cerinţele exprimate de nivelul strategic, aici fiind posibilă cea mai eficientă interfaţare, în vederea exercitării unui control permanent asupra efectelor acţiunilor executate la nivel tactic. 433

Alt aspect a cărui soluţionare este atributul nivelului operativ e cel al succesiunii acţiunilor / operaţiilor executate astfel încât să se asigure permanent capacitatea acţională şi libertatea de acţiune a forţelor proprii. În cadrul etapelor unei crize (descurajarea, angajarea, câştigarea iniţiativei, bătălia decisivă, tranziţia spre pace), la nivelul operativ se stabileşte succesiunea acţiunilor aeriene, terestre, navale, speciale, a confruntărilor simetrice sau asimetrice, a acţiunilor violente sau nonviolente, cu scopul de a menţine permanent dominaţia asupra mediului de confruntare (considerând inclusiv laturile geografică, deplasare strategică, comandă-control, protecţie, logistică, cu aspectele favorizante şi periclitante atât pentru forţele proprii, cât şi pentru adversar). Un alt element important al acţiunii determinat la nivel operativ este centrul de greutate (sau sistemul centrelor de greutate) al acţiunii. Acesta rezultă din directiva emisă la nivel strategic şi vizează aspecte concrete din mediul de manifestare a inamicului. Determinarea acestora este necesară, având în vedere celelalte probleme soluţionate la nivel operativ. Acest element conferă coeziune acţiunii executate de categoriile de forţe care acţionează în medii diferite, pe toată adâncimea dispozitivului inamic, determină temporizarea şi succesiunea acţiunilor tactice autonome şi asigură coerenţa acţiunilor de neutralizare şi dezorganizare. În funcţie de centrul de greutate stabilit se hotărăşte tipul de acţiune, directă sau indirectă. Acesta este determinat de tipul centrului de greutate – concret sau abstract –, de resursele disponibile şi de capacitatea nivelului strategic de a utiliza şi alte tipuri de potenţial pentru atingerea stării finale, la solicitarea nivelului operativ. În scenariul acţiunii care se concepe la acest nivel, o soluţie importantă este dată în problema punctelor decisive. Acestea sunt determinate de centrele de greutate şi sunt elemente fizicogeografice din teatrul de acţiuni (zona de operaţii) asupra cărora 434

se acţionează pentru a lipsi inamicul de libertatea de acţiune şi a-l pune în postura de a renunţa la iniţiativă. Momentul culminant al acţiunii se poate determina numai la acest nivel, pe baza rezultatelor acţiunilor tactice. Momentul culminant este anticipat, dar stabilirea exactă a apariţiei sale se face la acest nivel, corelat şi cu resursele existente. Apariţia acestui moment este determinată de etapizarea stabilită şi de rezultatele acţiunilor desfăşurate de forţele participante în cadrul acestor etape. Momentul final al confruntării militare este un element acţional determinat la nivel operativ. Aşa cum prevedea Clausewitz, declanşarea acţiunii militare se face pentru atingerea unui scop politic. Aceasta este însă o etapă în procesul realizării scopului şi nu trebuie prelungită nejustificat. La nivel operativ se urmăreşte permanent situaţia şi se poate determina momentul până la care acţiunea militară este eficientă, chiar în condiţiile în care resursele nu sunt epuizate, acesta fiind momentul în care se comută acţiunea altor tipuri de potenţial, cel militar urmând să participe la asigurarea condiţiilor necesare acestora. În finalul celor de mai sus este necesară precizarea că acţiunea de nivel operativ este cea de tip întrunit pe lângă care, în anumite momente, mai apar componente nonmilitare cu o pondere redusă, dar absolut necesare în cadrul general. În acelaşi context, o acţiune capătă importanţă operativă atunci când asigură soluţionarea unui număr semnificativ dintre problemele enumerate mai sus şi devine astfel de importanţă semnificativă pentru acest nivel. Alte criterii de ierarhizare acţională Practica conflictelor postbelice a demonstrat superioritatea modelului de abordare manevrieră în faţa celui bazat pe lupta de uzură. Aplicarea lui a indus mutaţii în teoria militară, pentru a crea cadrul de manifestare adecvat. Urmarea a fost 435

modificarea modelului de folosire a forţei în scop politic şi consacrarea celor trei niveluri acţionale – strategic, operativ şi tactic. Dezvoltarea acestui model acţional presupune ca evoluţia către starea finală să fie fragmentată în secvenţe decelabile prin obiectivele stabilite. Starea finală şi scopul sunt stabilite la nivel strategic, iar modalităţile practice, definite prin obiective măsurabile, se elaborează la nivel operativ. Acest model acţional implică o conlucrare strânsă între cele două niveluri, pentru a asigura coordonarea diferitelor potenţiale participante la atingerea stării finale. Din acest sistem de lucru rezultă noi nuanţe ale criteriilor de stabilire a importanţei acţiunilor executate la nivelul tactic. În teoria militară clasică, nivelul unei acţiuni se stabilea în funcţie de: ƒ măsura în care finalitatea acţiunii contribuia la realizarea scopului strategic; ƒ amploarea acţiunii din punct de vedere spaţial, temporal, al resurselor utilizate (forţe şi mijloace participante); ƒ nivelul conducerii. Validitatea acestor criterii este încă o realitate, dar trebuie nuanţată, participarea lor la stabilirea nivelului acţiunii. Obiectivul acţiunii este criteriul care îşi păstrează ponderea cea mai importantă. O acţiune unică prin care se realizează neutralizarea sau nimicirea unei ţinte şi prin care se realizează un scop strategic va fi de nivel strategic, conform acestui criteriu. Dacă acţiunea face parte dintr-un sistem acţional care vizează nemijlocit scopul strategic, atunci nivelul acesteia va fi operativ. Criteriul amploriii este unul care a fost amendat în teoria militară. Dacă aspectul spaţial îşi păstrează însemnătatea, iar cel temporal tinde să se diminueze, datorită creşterii ritmului acţiunilor militare, aspectul forţei utilizate este unul care creează premise de controverse. În fizionomia acţiunilor 436

militare contemporane, s-au înmulţit situaţiile în care s-au utilizat forţe de valoare redusă (de nivel tactic sau subtactic) pentru îndeplinirea unor obiective de nivel operativ sau chiar strategic, ceea ce conduce la concluzia că valoarea forţei nu mai constituie un criteriu obiectiv de clasificare a acţiunilor militare. Nivelul de la care se exercită conducerea acţiunii este un alt criteriu ale cărui valenţe au fost modificate. Prin actul de conducere se realizează interconectarea proceselor manageriale a căror execuţie este sarcina clară a fiecărui nivel. În varianta în care prin conducere înţelegem strict procesul prin care se direcţionează după un plan anumite forţe pentru atingerea unui obiectiv, importanţa acestuia în clasificarea acţiunii scade. Dacă vom realiza îmbogăţirea sferei noţiunii de conducere cu valorile adiţionale aparţinând noţiunii de management, atunci este evident că o acţiune este strategică sau operativă atunci când elementele sale normative sunt stabilite la unul dintre aceste niveluri, chiar dacă din punct de vedere operaţional execuţia aparţine unui nivel inferior. Vom apela, pentru dezvoltarea argumentării, şi la eseul lui John Warden Inamicul ca sistem14, care constituie un model teoretic pentru abordarea manevrieră a conflictului (aplicabil chiar şi în situaţiile de criză contemporane). Esenţa teoriei sale constă în definirea unui model statal organizat pe cinci niveluri (cinci inele): conducere, resurse esenţiale, infrastructură, populaţie, mecanism de apărare. Aceste niveluri se dispun conform modelului atomic, între ele fiind legături complexe (figura 2).

14

The enemy as a System, Airpower Journal, Spring 1995.

437

CONDUCERE MECANISM DE POPULAŢIE APĂRARE

RESURSE ESENŢIALE

INFRASTRUCTURĂ

Figura 2. Modelul statal pe cinci niveluri

Analizând pe acest model cele două tipuri de abordare a luptei – de uzură şi manevrieră –, observăm că, pentru îndeplinirea aceluiaşi scop, abordarea de uzură înseamnă declanşarea acţiunii militare în al cincilea inel, trecerea în inelul patru, apoi în inelul numărul trei, doi şi unu, până la realizarea complexului de obiective necesar scopului. Abordarea manevrieră înseamnă declanşarea acţiunii simultan în cele cinci inele, într-o succesiune, stabilită la nivelul operativ, care cuprinde secvenţe acţionale ale tuturor potenţialelor implicate. Abordarea de uzură are la bază acţiunile succesive, în timp ce abordarea manevrieră se bazează pe acţiuni simultane, care vizează îndeplinirea aceluiaşi obiectiv prin coordonarea potenţialelor diferite sau a componentelor diferite ale aceluiaşi potenţial. Dacă se porneşte de la premisa de realizare a scopului, provocând distrugerea fizică totală a inamicului, în condiţiile folosirii unei cantităţi mari de resurse, atunci abordarea de uzură este calea preferată. Dacă se urmăreşte atingerea scopului în timp scurt şi cu resurse reduse, abordarea manevrieră este modalitatea optimă. Acest context acţional va determina fără echivoc clasificarea ca operative a acelor acţiuni care se bazează pe utilizarea simultană a potenţialelor diferite, sunt îndreptate spre inelele interioare şi necesită coordonarea de la acest nivel. 438

În final, concluzionăm că nivelul acţiunii se poate stabili, fără riscul de a greşi, doar dacă se fac toate corelaţiile necesare, aceasta determinând şi clasificarea nivelului structurilor care participă la realizarea acestora.

*** ***

BIBLIOGRAFIE CLAUSEWITZ, von Carl, EISENHOWER, D. Dwight, MEIGS, C. Montgomery ONIŞOR, Constantin, colonel, TZU, Sun, WARDEN, John, colonel *** *** *** *** *** ***

***

***

Despre Război, Editura Militară, Bucureşti, 1982. Cruciadă în Europa, Editura Politică, Bucureşti, 1975. Operational Art in the New Century, http://www.army.mil. Teoria strategiei militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999.

***

Arta războiului, Editura Aurelia, Bucureşti. The enemy as a System, în Airpower Journal, Spring, 1995. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. Universal College Dictionary, Editura Gramercy Books, New York, 1997. Grand Larousse, vol.7, Editura Larousse, Paris, 1993. Le Petit Larousse, Editura Larousse, Paris, 1995. Guidelines for Operational Planning, Ediţia 2001. Joint Publication 1-02, Dictionary of Military and Associated Terms, Departamentul Apărării al SUA, 2001 (revăzut în 2005). Culegere de termeni şi concepte de referinţă din domeniile politicii militare, securităţii naţionale şi apărării armate, Ministerul Apărării Naţionale, Bucureşti, 2000.

439

440

Joint Publication 1, Joint Warfare of the Armed Forces of the United States, Departamentul Apărării al SUA 2000. Joint Publication 3-0, Doctrine for Joint Operations, Departamentul Apărării al SUA, 2001. Operational Warfare, Joint Forces Staff College, National Defense University, Washington. Nouvelles technologies et art de la guerre, Sesiune de comunicări ştiinţifice a Colegiului de Război Întrunit, Paris, 2004.

APLICAREA PUTERII AERIENE ÎMPOTRIVA FORŢELOR TERESTRE INAMICE Lt.cdor. lect. univ. Marius ŞERBESZKI The missions across the counterland spectrum vary in a number of respects, but it is important to distinguish between those variables that differ fundamentally from one mission type to another and those that are less intrinsically related to them. Perhaps the most obvious feature that separates close air support from air interdiction is the location of the targets for each type of attack. Close air support occurs near friendly forces; interdiction happens deeper behind enemy lines; and strategic attack is directed at the heart of the enemy state beyond the armies that stand poised to defend it. The types of targets that are involved also vary. From these characteristics follow differences among the effects of the missions: the close air support has both the most immediate and the most localized effects; the air interdiction affects a broader area of the theater, and its results take longer to be felt on the front line; strategic attack creates farreaching effects that are felt across most or all of the enemy’s military activities but which are relatively diffuse and typically take the longest time to alter conditions on the front lines of a particular battlefield. Operaţiile împotriva forţelor terestre inamice, executate în folosul forţelor proprii, şi-au făcut simţită prezenţa în conflictele militare odată cu apariţia avionului ca mijloc de luptă. Încă de la început, aviatorii nu au fost, întotdeauna, de acord cu luptătorii tereştri în ceea ce priveşte cel mai bun mod de întrebuinţare a puterii aeriene; primii considerau că cel mai eficient mod de întrebuinţare a acesteia este de a lovi sursele de putere ale inamicului dispuse în adâncime, un exemplu clar 441

fiind campaniile aeriene strategice din cel de-al Doilea Război Mondial, Coreea, Vietnam (Operaţiunile Linebacker I, II), Serbia (Operaţiunea Allied Force) şi Irak (Operaţiunea Desert Storm). Loviturile aeriene asupra conducerii strategice, reţelelor de transmisiuni, industriei, surselor producătoare de energie electrică şi reţelelor de transport ale inamicului au fost considerate ca acţiuni cvasisuficiente pentru asigurarea victoriei de către teoreticieni ai puterii aeriene, precum Giulio Douhet sau John Warden. Atacul împotriva trupelor inamicului era privit, în general, ca o întrebuinţare mai puţin eficientă a puterii aeriene, deşi, în anumite circumstanţe, interdicţia aeriană a fost recunoscută ca fiind o acţiune cu consecinţe letale pentru inamic. Cu toate acestea, sprijinul aerian apropiat a fost considerat de mulţi aviatori ca o misiune necesar a fi executată numai în unele condiţii extreme. Mai mult decât atât, unii priveau executarea acestei misiuni ca un eşec al puterii aeriene, din moment ce trupele inamice reuşeau să se apropie atât de mult de trupele proprii. Totodată, aviatorii considerau sprijinul aerian apropiat ca o risipă de resursă, folosindu-se un mijloc strategic pentru atingerea unor scopuri tactice. Pe scurt, aviatorii se temeau că rolul lor va fi redus la cel de „artilerie zburătoare”, iar forţele lor vor fi divizate şi destinate sprijinului eşaloanelor inferioare ale forţelor terestre, în loc de a se exploata abilitatea puterii aeriene de a executa lovituri masate asupra obiectivelor din întregul teatru de operaţii. În ciuda acestor rezerve, aviatorii au acţionat deseori în sprijinul forţelor terestre - supunându-se riscurilor inerente şi suferind pierderi semnificative –, atunci când acestea s-au aflat în situaţii disperate. Operaţiile recente din Afganistan şi Irak au scos în evidenţă acţiunile aeriene împotriva forţelor terestre. Controlorii aerieni în poziţii înaintate au devenit mai bine cunoscuţi în mediul militar internaţional şi, într-o anumită măsură, publicului larg, datorită acţiunilor desfăşurate de aceştia, respectiv dirijarea 442

avioanelor de bombardament care au lansat muniţii ghidate prin laser sau satelit asupra forţelor talibane. Aviaţia modernă, în parteneriat cu controlorii aerieni în poziţii înaintate, forţele de operaţii speciale şi forţele indigene, a înfrânt forţele talibane mai repede decât se aşteptau analiştii militari. Povestiri referitoare la controlori aerieni în poziţii înaintate, echipaţi cu laptop-uri, mijloace de comunicaţii prin satelit şi sisteme de navigaţie GPS1, dar care se deplasau călare pe cai, au devenit legendare. Succesul puterii aeriene în asigurarea unui sprijin aerian apropiat precis, ziua şi noaptea, în orice condiţii meteorologice2, a convins comandanţii unităţilor terestre asupra faptului că aceasta poate influenţa capacitatea de dislocare şi deplasarea rapidă a unităţilor terestre, prin reducerea necesarului de sprijin de artilerie (şi a tonelor de muniţie, combustibil şi vehicule aferente), determinându-i să se bazeze mai mult ca niciodată pe contribuţia puterii aeriene în lovirea obiectivelor lor. 1

GPS - <engl.> Global Positioning System – Sistem de Poziţionare Globală. 2 Aviaţia militară modernă a făcut progrese evidente în ceea ce priveşte abilitatea sa de a executa atacuri precise în condiţii meteorologice nefavorabile, folosind tot mai mult previziunile meteo în procesul de planificare a lovirii ţintelor terestre. Spre exemplu, pe timpul Operaţiunii „Iraqi Freedom”, ofiţerii meteorologi au asigurat planificatorilor din Centrul Combinat de Operaţii Aeriene date suficiente pentru a le permite acestora să planifice ţintele de lovit, sistemele de arme şi tacticile necesare astfel încât condiţiile meteo nefavorabile să nu influenţeze într-o măsură decisivă îndeplinirea misiunilor. Deşi multe ieşiri au fost abandonate sau nu a existat posibilitatea să se lanseze muniţia din cauza condiţiilor meteo, senzorii radar şi muniţiile ghidate prin GPS au permis majorităţii aeronavelor să execute cu succes atacurile desfăşurate în sprijinul forţelor terestre. Totuşi, ar însemna prea mult să afirmăm că, în prezent, se poate executa un sprijin aerian apropiat precis în orice condiţii meteo. Spre exemplu, vremea nefavorabilă a limitat posibilitatea întrebuinţării muniţiilor ghidate electrono-optic, a îngreunat procesul de evaluare a rezultatelor acţiunilor de luptă şi a împiedicat, în unele cazuri, identificarea pozitivă a ţintelor de către controlorii aerieni în poziţii înaintate.

443

F.A-1, Doctrina pentru operaţii a Forţelor Aeriene clasifică operaţiile aeriene în câteva categorii mari: operaţii aeriene împotriva forţelor aeriene ale inamicului (de apărare, ofensive), operaţii aeriene cu efecte strategice, operaţii aeriene împotriva forţelor terestre ale inamicului (care acţionează în spaţiul terestru, maritim sau fluvial) şi operaţii aeriene de sprijin.3 Operaţiile împotriva forţelor terestre inamice sunt definite ca „acele operaţii desfăşurate pentru obţinerea şi menţinerea gradului dorit de control asupra mediului terestru şi maritim şi de a interzice acelaşi lucru inamicului, prin nimicirea sau neutralizarea forţelor sale de suprafaţă”.4 Operaţiile împotriva forţelor terestre nu cuprind, totuşi, toate tipurile de atacuri care se execută împotriva ţintelor terestre; spre exemplu, operaţiile împotriva inamicului aerian, operaţiile cu efecte strategice şi operaţiile aeriene speciale implică, de asemenea, atacul unor ţinte terestre incluzând: aerodromuri, sisteme de apărare aeriană cu baza la sol, sisteme de comandă-control, complexe industriale şi facilităţi de transport. Operaţiile contra forţelor terestre sunt îndreptate împotriva abilităţii forţelor inamicului de a opera în mediul terestru sau maritim. În mod tradiţional, ele cuprind două tipuri de misiuni: interdicţia aeriană şi sprijinul aerian apropiat. Sprijinul aerian apropiat „cuprinde totalitatea loviturilor aeriene executate de către avioanele de luptă multirol şi elicopterele de atac asupra ţintelor aflate în imediata apropiere a forţelor proprii. Pentru a evita pierderile în rândul acestora, datorită efectelor muniţiilor de aviaţie, şi pentru a spori eficienţa sprijinului aerian apropiat, loviturile aeriene trebuie să fie integrate cu focul şi 3 Operaţiile aeriene de sprijin cuprind: operaţiile aeriene de supraveghere şi cercetare, operaţiile aeriene de transport,, operaţiile aeriene de război electronic, operaţiile aeriene speciale şi operaţiile de căutare-salvare. (conform FA-1, Doctrina pentru operaţii a forţelor aeriene, Bucureşti, 2005). 4 FA-1, Doctrina pentru operaţii a forţelor aeriene, Bucureşti, 2005, p. 66.

444

manevra Forţelor Terestre, fapt ce necesită coordonarea detaliată a operaţiilor executate de marile unităţi, unităţile şi subunităţile de diferite arme”.5 În contrast, interdicţia aeriană „are ca scop distrugerea, neutralizarea sau întârzierea potenţialului militar al inamicului, înainte de introducerea în luptă a forţelor şi mijloacelor acestuia, la o distanţă faţă de trupele proprii care nu impune integrarea şi coordonarea detaliată a misiunilor Forţelor Aeriene cu cele ale Forţelor Terestre”6. În opinia noastră, sprijinul aerian apropiat şi interdicţia aeriană sunt părţi ale aceluiaşi continuum, iar separarea clară a acestor două misiuni, în practică, este, deseori, dificilă. De asemenea, operaţiile aeriene cu efecte strategice7 pot fi analizate împreună cu sprijinul aerian apropiat şi interdicţia aeriană, din moment ce unul din elementele majore este lovirea centrelor de greutate ale inamicului, care „sunt constituite din sistemul de comandă şi control, infrastructura şi facilităţile de exploatare a resurselor energetice şi de producere a energiei electrice, nodurile de comunicaţii importante, capacităţile de cercetare şi producţie militare vitale”.8 Operaţiile împotriva forţelor terestre inamice sunt variate, de aceea fiind important să distingem acele variabile care diferă fundamental de la un tip de operaţie la altul. Probabil, cea mai evidentă caracteristică ce diferenţiază sprijinul aerian apropiat de interdicţia aeriană este dispunerea ţintelor de lovit în cazul fiecărei misiuni. Sprijinul aerian apropiat se execută în apropierea forţelor proprii, în timp ce interdicţia aeriană se desfăşoară înapoia liniilor inamice, iar atacurile cu efecte 5

Ibidem, p. 71. Ibidem, p. 68. 7 Operaţiile aeriene cu efecte strategice sunt definite ca fiind „acele operaţii prin care se urmăreşte lovirea centrelor de greutate ale inamicului, de nivel strategic şi operativ, identificate la nivelul teatrului de operaţii” (F.A.-1, Doctrina pentru operaţii a Forţelor Aeriene, Bucureşti, 2005, p. 64). 8 Ibidem, p. 64. 6

445

strategice sunt direcţionate împotriva centrelor de greutate ale statului inamic, de regulă, altele decât forţele armate care îl apără. De asemenea, tipurile de ţinte care sunt lovite variază: aeronavele care execută sprijin aerian apropiat atacă cu precădere unităţile luptătoare inamice; cele care execută interdicţia aeriană lovesc, în principal, mijloacele de comunicaţii, transport şi logistice care îi permit inamicului să-şi manevreze forţele şi să le angajeze în luptă; în cele din urmă, atacurile cu efecte strategice sunt îndreptate împotriva capacităţilor de producţie industriale şi a altor ţinte care îi permit inamicului crearea, angajarea în operaţii şi susţinerea forţelor sale armate. Din aceste caracteristici decurg diferenţele dintre efectele acestor misiuni. Sprijinul aerian apropiat produce efecte imediate, într-o anumită zonă a teatrului de operaţii. Interdicţia aeriană afectează o zonă mai largă din teatru, iar rezultatele sale se resimt la linia de contact după o perioadă mai mare de timp. Atacurile strategice creează efecte ce sunt resimţite în întregul spectru al activităţilor inamicului, dar aceste efecte sunt relativ difuze şi, în mod obişnuit, necesită scurgerea unei perioade mari de timp – luni sau chiar ani, atunci când se atacă, spre exemplu, capacităţile de producere a unor noi arme – până ca efectele lor să afecteze condiţiile de la linia de contact într-un anumit spaţiu de luptă.9 Dispunerea şi natura ţintelor de lovit în cadrul diferitelor misiuni au condus la proiectarea şi producerea unor tipuri de aeronave specializate pentru fiecare misiune în parte. Sprijinul aerian apropiat necesită aeronave de atac la sol de mici dimensiuni, agile, capabile să mitralieze sau să atace în picaj obiective punctiforme, la distanţe relativ mici de bazele lor de decolare. Interdicţia aeriană a devenit domeniul de acţiune al aeronavelor de bombardament mediu şi uşor, care pot lua la bord o cantitate semnificativă de muniţie şi o pot transporta la distanţe mai mari. Atacurile cu efecte strategice necesită 9

Olson, 1962.

446

bombardiere grele, cu o rază mare de acţiune, care să le permită transportarea unei încărcături de luptă mari în adâncimea teritoriului inamic. Deşi această asociere a diferitelor aeronave cu misiunile pe care le execută s-a păstrat multă vreme în gândirea militară, ea a început să se dovedească falsă încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când forţele aliate au întrebuinţat avioane de vânătoare cu rază lungă de acţiune pentru lovirea unor ţinte de nivel strategic, în timp ce bombardierele grele pulverizau forţele inamice la linia de contact.10 În timpul războiului din Vietnam, această clasificare tradiţională a aeronavelor în funcţie de misiunile executate s-a dovedit din nou falsă, datorită capacităţilor de realimentare în aer şi muniţiilor ghidate cu precizie ale forţelor aeriene americane, precum şi datorită capacităţilor sporite de apărare aeriană ale Vietnamului de Nord. Războiul aerian dus de americani împotriva forţelor comuniste dispuse pe teritoriul Vietnamului de Nord s-a executat aproape în totalitate cu avioane de vânătoare şi vânătoare-bombardament, în timp ce bombardierele grele B-52 s-au concentrat pe executarea interdicţiei aeriene şi chiar a sprijinului aerian apropiat la sud de zona demilitarizată. În prezent, aeronavele sunt proiectate şi echipate tot în ideea executării unor misiuni specifice fiecărui tip în parte: spre exemplu, avionul A-10 a fost optimizat pentru executarea sprijinului aerian apropiat, iar bombardierul F-117 a fost creat în ideea întrebuinţării sale pentru executarea atacurilor cu efecte strategice. Totuşi, majoritatea avioanelor de atac moderne pot fi întrebuinţate în aproape orice tip de misiune împotriva forţelor terestre inamice. 10

Conversino, 1997-98. Spre exemplu, în anul 1944, avioanele de vânătoare P-38 Lightning, având la bord bombe de aviaţie, au fost întrebuinţate pentru atacarea rafinăriilor puternic apărate antiaerian de la Ploieşti, în timp ce bombardierele grele aliate atacau forţele germane, pentru dezvoltarea capului de pod din Normandia.

447

În ultimii ani, imaginea tradiţională asupra a ceea ce înseamnă atacul strategic, interdicţia aeriană sau sprijinul aerian apropiat a început să se schimbe. Lansarea cu mare precizie a muniţiilor ghidate a determinat ca atacurile cu efecte strategice să nu trebuiască să se mai concentreze exclusiv asupra lovirii ţintelor de dimensiuni mari, deschizându-se astfel calea avioanelor ce execută atacurile în adâncimea dispozitivului inamic, nu numai asupra ţintelor cum ar fi sistemele de comandă şi control, ci şi asupra forţelor luptătoare. Progresul tehnologic înregistrat în ultimele trei decenii în ceea ce priveşte sistemele de arme şi senzori a făcut posibilă lovirea forţelor inamice chiar şi când acestea se află încă în raioane de concentrare şi nu se deplasează spre linia de contact; cu toate acestea, termenul de „interdicţie aeriană” încă mai apare în limbajul militar contemporan. De asemenea, a privi sprijinul aerian apropiat numai ca o simplă misiune prin care puterea aeriană sprijină forţele terestre este o opinie de-acum învechită... Care ar trebui să fie principalele caracteristici care diferenţiază categoriile de misiuni împotriva forţelor terestre inamice? Din fericire, este acel factor care apare în definiţiile doctrinare curente, respectiv natura şi nivelul coordonării necesar a fi realizată între forţele aeriene şi cele terestre proprii pentru evitarea fratricidului şi maximizarea eficacităţii diferitelor mijloace care execută aceste misiuni. Sprijinul aerian apropiat diferă faţă de celelalte misiuni executate împotriva forţelor terestre, în primul rând, datorită necesităţii integrării şi coordonării detaliate, la nivel tactic, a operaţiilor forţelor terestre cu cele ale forţelor aeriene, în scopul asigurării faptului că muniţia lansată din aer va lovi forţele inamice şi numai pe acestea, iar aeronavele proprii nu vor fi lovite de focul mijloacelor forţelor terestre proprii. Interdicţia aeriană nu necesită acest grad ridicat de coordonare, deoarece forţele proprii nu se află în apropierea obiectivelor de lovit; totuşi, 448

această misiune este necesar a fi coordonată la un nivel superior - de regulă, nivelul operativ - cu schema de manevră a forţelor terestre, deoarece aceasta influenţează selecţionarea obiectivelor / forţelor terestre inamice şi a liniilor de comunicaţii ce trebuie lovite, momentul lovirii, procedeele de atac şi prioritatea misiunilor respective. În cele din urmă, atacurile cu efecte strategice necesită numai o coordonare la nivel strategic între operaţiile aeriene şi cele terestre. Cu toate acestea, tipul şi planificarea în timp a operaţiilor forţelor terestre vor afecta în mod fundamental operaţiile aeriene cu efecte strategice. Spre exemplu, lovirea combinatelor siderurgice ale inamicului poate deveni irelevantă din punct de vedere militar, în cazul în care se apreciază că inamicul poate fi înfrânt într-o perioadă scurtă de timp, de ordinul săptămânilor; de asemenea, atacurile strategice împotriva forţelor terestre ale inamicului vor avea un impact mai mare, dacă acesta va trebui să facă faţă unei invazii iminente, decât dacă principala sa misiune va fi să reziste unei blocade pe o perioadă mare de timp. În acelaşi timp, absenţa forţelor terestre proprii în zona obiectivelor nu reduce din importanţa executării atacurilor cu mare precizie. Prezenţa civililor în apropierea obiectivelor de lovit necesită o planificare precaută şi o execuţie precisă a atacurilor, la fel ca în cazul în care forţele terestre proprii s-ar afla în vecinătatea obiectivelor. În asemenea cazuri, atacurile trebuie executate având în vedere acţiunile necombatanţilor; spre exemplu, se recomandă evitarea executării atacurilor asupra unor poduri în orele de trafic intens pe acestea sau avertizarea civililor de a nu intra în zona ţintelor ce urmează a fi atacate. Chiar şi în cazul atacurilor strategice, coordonarea strânsă aer-sol este necesară, la nivel tactic, atunci când forţele de operaţii speciale se află în zona obiectivelor pentru a executa identificarea şi iluminarea acestora sau alte misiuni specifice. Astfel, din cele prezentate mai sus, rezultă că operaţiile / atacurile cu efecte strategice, interdicţia aeriană şi sprijinul 449

aerian apropiat sunt părţi ale aceluiaşi întreg, preponderenţa uneia sau alteia dintre aceste misiuni depinzând de scopul operaţiilor desfăşurate de forţele proprii şi nivelul coordonării necesar a fi realizate între operaţiile desfăşurate de aviaţie şi cele ale forţelor terestre proprii. BIBLIOGRAFIE ƒ FA-1, Doctrina pentru operaţii a forţelor aeriene, Bucureşti, 2005. ƒ OLSON, Mancur, Jr., “The Economics of Target Selection for the Combined Bomber Offensive,” revista RUSI Journal, Vol. 107, noiembrie 1962, pp. 308-314. ƒ CONVERSINO, Mark J., “The Changed Nature of Strategic Air Attack,” revista Parameters, iarna 1997–98, pp. 28-41.

450

AVIOANELE FĂRĂ PILOT - ELEMENT AL PUTERII AERIENE.PREZENT ŞI PERSPECTIVE Lt.cdor.lect.univ.dr.ing.Laurenţiu Răducu POPESCU The employment of UAVs is going to revolutionize the future of air combat. By understanding their importance, we also understand the importance of the pioneers of the air at the beginning of the 20th century. The necessity of cooperation between the UAVs projects within NATO countries will avoid the fractional approach, the competition among countries and parallel efforts, while it will downsize the costs of design work, production and employment of these systems. „Cunoaşte-ţi inamicul şi cunoaşte-te pe tine însuţi; dintr-o sută de bătălii nu te vei expune niciunei primejdii. Când nu-ţi cunoşti inamicul, dar te cunoşti pe tine însuţi, şansele tale de victorie sau de înfrângere sunt egale. Dacă nu-ţi cunoşti nici inamicul şi nici pe tine însuţi, este sigur că te vei găsi în primejdie în fiecare bătălie.”1 Nevoia de informaţii este vitală pentru orice comandant în luarea deciziei. „Operaţiile de cercetare aeriană se execută în scopul procurării şi colectării, prin observare vizuală şi cu ajutorul mijloacelor electronice de la bordul aeronavelor, a informaţiilor necesare luării deciziilor pentru planificarea, organizarea, pregătirea şi ducerea operaţiilor de către toate categoriile de forţe ale armatei.”2

„Cercetarea aeriană presupune obţinerea de informaţii despre activităţile şi resursele adversarului, date meteorologice şi hidrografice reale sau caracteristici geografice ale anumitor zone. Informaţiile pot fi obţinute prin fotografiere, radar sau senzori optici montaţi pe o varietate de vehicule aeriene, pilotate şi nepilotate, precum şi vehicule spaţiale.”3 Am folosit aceste citate pentru a sublinia importanţa deosebită care s-a acordat şi se acordă cercetării aeriene din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. De altfel, şi în Joint Vision 2010 (SUA) se prevede că superioritatea informaţională reprezintă un obiectiv principal de atins în ducerea acţiunilor de luptă ale viitorului. Armatele moderne, prin noile programe de dezvoltare, vor să diminueze la maximum pierderile umane în câmpul de luptă, asigurarea acestui deziderat fiind realizată prin folosirea, atât în misiuni de cercetare aeriană, cât şi în misiuni de luptă, a aeronavelor fără pilot la bord (UAV4). De fapt, prin UAV se înţelege acel vehicul aerian propulsat, fără operator uman, folosind forţele aerodinamice pentru ridicare, ce poate zbura autonom sau poate fi pilotat de la sol, ce se poate recupera sau nu, şi care poartă o încărcătură letală (UCAV5) sau nu (URAV6). În literatura de specialitate se mai folosesc şi denumirile: • HALE-operează la altitudini peste 15.000 m şi anduranţă mai mare de 24 h. • MALE-operează la altitudini între 3.000 m-14.000 m, cu anduranţă mai mare de 24 h.

3 1

Sun Tzu, Arta războiului, Ed.Samizdat. 2 FA-1, Doctrina pentru operaţii a forţelor aeriene, Ed.Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti 2005.

451

British Air Power Doctrine.AP3000-Third edition,1999. UAV- Unmanned Aerial Vehicle – Vehicul Aerian Nepilotat. 5 UCAV- Unmanned Combat Aerial Vehicle. 6 URAV- Unmanned Reconnaissance Aerial Vehicle. 4

452

Clasificarea UAV-urilor În prezent, UAV-urile pot fi clasificate după mai multe criterii: a. în funcţie de misiunea de executat: ƒ pentru luptă; ƒ pentru cercetare; ƒ pentru sprijin logistic. b. în funcţie de raza de acţiune: ƒ cu rază foarte mică de acţiune (până la 10 km); ƒ cu rază mică de acţiune (între10 şi 30 km); ƒ cu rază medie de acţiune (între 30 şi 500 km); ƒ cu rază mare de acţiune (peste 500 km). c. în funcţie de înălţimea de zbor: ƒ de înălţime mică (până la 6 km); ƒ de înălţime medie (între 6 km şi 12 km); ƒ de înălţime mare (între 12 km şi 25 km). d. în funcţie de sistemul de control: ƒ neprogramate; ƒ programate; ƒ mixte. e. în funcţie de modul de utilizare: ƒ recuperabile; ƒ nerecuperabile. f. în funcţie de autonomia de zbor: ƒ autonomie foarte mică (1 la 2 ore); ƒ autonomie mică (până la 5 ore); ƒ autonomie medie (între 5 şi 24 ore); ƒ autonomie mare (peste 24 ore). g. în funcţie de modul de decolare: ƒ din mână (micro UAV-uri şi mini UAV-uri); ƒ de pe rampe, cu ajutorul fuzeelor; ƒ de pe pistă naturală sau amenajată; ƒ cu decolare verticală.

h. în funcţie de dimensiuni: ƒ dimensiune mică (micro UAV-uri şi mini UAV-uri); ƒ dimensiune medie; ƒ dimensiune mare. i. în funcţie de principiul de acţiune al sistemului de propulsie: ƒ motopropulsor; ƒ turboreactor. j. în funcţie de ,,amprenta radar”: ƒ detectabile; ƒ nedetectabile (cu tehnologie Stealth). La nivel internaţional, s-a înfiinţat, în ianuarie 2004, UVS International7, asociaţie non-profit, reprezentând 182 corporaţii din 31 ţări ale lumii. Ulterior, lista s-a extins. Această asociaţie promovează UAV-urile şi viitoarele descoperiri în domeniu, în medii diferite, cum ar fi industrie, autorităţi guvernamentale, mediile academice, autorităţi civile şi militare aeriene, ministere ale apărării. Un deosebit rol al acestei organizaţii este acela că centralizează informaţiile despre tehnica din domeniu şi organizează trei conferinţe anuale pe domenii (Unmanned Aerial Vehicle Systems, Unmanned Target Vehicle Systems, Unmanned Vehicle Systems Technologies). Important este că o astfel de organizaţie a clasificat UAV-urile în felul următor8: A. Tactice 1. Micro 2. Mini 3. Rază închisă (Close Range) 4. Rază mică (Short Range) 5. Rază medie (Medium Range) 6. Rază medie cu anduranţă Endurance) 7 8

453

(Medium

UVS International- Unmanned Vehicles Systems International. UVS International Publication, 2004.

454

Range

7. Înălţime mică-penetraţie adâncă (Low Altitude Deep Penetration) 8. Înălţime mică-anduranţă lungă (Low Altitude Long Endurance) 9. Înălţime medie-anduranţă lungă (Medium Altitude Long Endurance) B. Strategice 1. Înălţime mare-anduranţă lungă (High Altitude Long Endurance) C. Scopuri speciale 1. Unmanned Combat Aerial Vehicle (UCAV) 2. Letale (Lethal) 3. Ţintă falsă (Decoy) 4. Stratosferic (Stratospheric) 5. Extrastratosferic (Exo-stratosferic) 6. Spaţiale (Space). Compunerea UAV-urilor În general, nespecialiştii analizează UAV-urile separat, neluînd în calcul şi sistemul din care fac parte aceste aeronave, comiţând grave erori. Un asemenea sistem este compus din: ƒ aeronavele propriu-zise; ƒ staţia terestră de dirijare-control (GCS); ƒ terminal terestru de date (GDT); ƒ sarcinile utile montate pe aeronave: ƒ camera TV/FLIR, ƒ înregistrator video de bord; ƒ containere de tip ELINT9, COMINT10, SIGINT11, MET12, NBC13, LD14 etc. 9

ELINT -Electromagnetic Intelligence. COMINT-Communication Intelligence. 11 SIGINT – Signal Intelligence. 12 MET- Meteorological sensor.

ƒ logistică (echipament terestru de sprijin); ƒ containere de transport şi mijloace auto (prevăzute sau nu cu macara); ƒ echipamente de pregătire şi instruire (aeronave şcoală la scară redusă); ƒ aparatură de măsură şi control; ƒ generator de alimentare; ƒ staţie de digitizare hărţi; ƒ piese de schimb. Staţia terestră de dirijare-control (GCS) – are rolul de comandă şi control al aeronavei şi al încărcăturii utile. În ea se execută: ƒ planificarea misiunilor de zbor; ƒ testul de verificare (premergător zborului); ƒ zborul operaţional; ƒ monitorizarea funcţionării sistemului; ƒ comenzile avionului şi încărcăturii utile; ƒ decolarea şi aterizarea avionului; ƒ activităţile de mentenanţă. GCS-ul se compune din: ƒ echipamente electronice digitizate; ƒ sistemul de comunicaţii; ƒ consola de planificare a misiunilor şi controlul staţiei (MPCS); ƒ echipamente auxiliare; ƒ sistemul de aer condiţionat. ƒ Terminalul terestru de date (GDT) asigură legătura avion staţie, compusă dintr-o cabină standard cu aparatură de comunicaţie, antene parabolice etc. Folosirea aeronavelor fără pilot nu a fost agreată de la bun început.

10

13 14

455

NBC- Nuclear, biological and chemical sensor. LD- Leaflet dispensers.

456

ƒ simplitate în construcţie – subansamblele putând fi construite de economia naţională; ƒ degrevarea misiunilor executate de piloţi; ƒ pregătirea personalului implicat este de scurtă durată şi cu costuri limitate, comparativ cu pregătirea personalului navigant; ƒ posibilitatea de a fi dislocate în zone de interes, fără cheltuieli mari şi fără amenajări costisitoare; ƒ posibilitatea de a realiza zboruri în condiţii de suprasarcină ridicată (improprii zborului pilotat din cabină) şi înălţimi foarte mici, cu capacitatea de a transmite în timp real informaţii din zona de operaţii pe timp îndelungat.

Generalul Sir Hugh Beach a declarat următoarele: „Programul acesta de trimitere a unui avion fără pilot până la o distanţă de 20 km în interiorul teritoriului inamic nu mi-a inspirat încredere de la bun început.” .... „Pentru a fi realmente operaţional, un sistem de acest gen implica un grad deosebit de complexitate şi cheltuieli financiare considerabile, ceea ce m-a făcut să privesc cu scepticism şansele sale.” Şi SUA au cheltuit foarte mult cu aceste programe (sistemul Lighting Bug- aprox. 4,5 miliarde $, la valoarea actuală). Proiectul a fost prea ambiţios pentru vremea respectivă, la acea oră nedispunându-se de tehnologia computerizată. Dezvoltarea acestor sisteme s-a amplificat exponenţial, în ultimii ani. Pentru a fi folosite cu maximum de eficienţă, trebuie înţelese avantajele şi dezavantajele acestor sisteme.

Dezavantaje:

Avantaje:

ƒ limitarea razei de acţiune în zona observabilă, datorită obstacolelor naturale, sau limitarea staţiilor de control (G.C.S.). Acest lucru se poate elimina, prin folosirea echipamentelor suplimentare de retransmisie a datelor, montate pe avioane sau sateliţi artificiali; ƒ rezistenţă redusă la contramăsurile de război electronic ale inamicului; ƒ reacţie redusă în cazul descoperirii şi atacării lor; ƒ sensibilitate ridicată la condiţiile meteo grele; ƒ încărcătură utilă limitată; ƒ număr limitat de utilizare a aeronavelor în zbor (în acelaşi timp), în funcţie de numărul G.C.S.-urilor; ƒ UAV-urile care folosesc paraşuta, ca element de recuperare, la întoarcerea din misiune pot suporta avarii, în funcţie de condiţiile locului de recuperare (relief, condiţii meteo etc.); ƒ UVA-urile care folosesc piste de decolare-aterizare semiamenajate sau amenajate limitează raza de acţiune.

ƒ riscurile operatorilor umani sunt limitate; ƒ costuri de producţie şi exploatare relativ mici în raport cu aeronavele pilotate (ex.8 litri la ora de zbor - pentru modelul Shadow 600) ; ƒ abilitatea de a executa misiuni în spaţiul aerian inamic, puternic apărat antiaerian; ƒ întrebuinţarea în condiţii politice şi de mediu incerte; ƒ durata mare de funcţionare în zbor, fără refacerea capacităţii de zbor; ƒ autonomia lor nu este afectată de gradul de oboseală în zbor al echipajului sau de stresul specific îndeplinirii misiunilor de luptă cu grad ridicat de risc; ƒ absenţa echipajului permite remobilarea locului acestuia şi a instalaţiilor de menţinere a vieţii (inst. de oxigen şi de presurizare, inst. de climatizare, aparatură de afişare a parametrilor de zbor, inst. de catapultare etc.) cu încărcătură utilă de cercetare şi luptă; 457

458

Perspective UAV-urile şi-au demonstrat eficienţa în teatrele de operaţii din Kosovo, Afganistan, Africa şi Irak, aceste sisteme devenind indispensabile şi inevitabile. Politica Europeană pentru Securitate şi Apărare pune accent pe activităţi de prevenire a conflictelor şi managementul crizelor, soluţia fiind UAV-urile de lungă anduranţă. Conceptul ISTAR15 prevede: - coordonare centralizată; ƒ timp scurt de reacţie; ƒ acurateţe a datelor; ƒ transmiterea informaţiilor; ƒ economie de eforturi. Misiunile pentru UAV-uri sunt următoarele: ƒ Noduri de comunicaţii aeropurtate şi sprijin pentru comunicaţii; ƒ Avertizare timpurie asupra rachetelor balistice; ƒ Chimic, biologic, radiologic şi nuclear; ƒ Geografie; ƒ Meteorologie; ƒ Căutare şi salvare (SAR). WEU Assembly16 a lansat avertismente privind necesitatea cooperării proiectelor de vehicule fără pilot între SUA şi Europa. Experţii din domeniu sugerează ca EDA (European Defence Agency) să dezvolte standarde comune europene, interoperabile şi interschimbabile cu sistemele americane. Astfel, Recomandarea WEU nr.754 privind vehiculele aeriene de luptă fără pilot şi aviaţia militară ale viitorului prevede necesitatea sprijinului tuturor ţărilor europene în proiectarea şi dezvoltarea demonstratorilor

tehnologici UAV şi UCAV, prin suplimentarea contribuţiei politice, financiare, tehnologice şi industriale. Conceptul UAV va modifica în viitorul apropiat doctrinele pentru operaţii pentru toate categoriile de forţe. La nivel european se impune cooperarea în acest domeniu pentru a se evita abordarea fracţionată, competiţiile între ţări şi eforturile paralele. Acestea nu ar face altceva decât să crească costurile de cercetare şi fabricaţie, determinând, astfel, scăderea eficienţei pe termen lung. Pentru a se evita blocarea programelor în curs de derulare, este acceptată o anumită specializare şi interdependenţă. O viziune de ansamblu, comună tuturor partenerilor implicaţi în aceste programe de dezvoltare, nu ar face altceva decât să îmbunătăţească şi să înlocuiască sistemele cu pilot la bord. Responsabilitatea găsirii unui sistem de operare comun pentru SUA şi aliaţii săi revine Alianţei Nord-Atlantice. Urmare a ideilor formulate, începând cu anul 2002, naţiunile NATO au declanşat procedurile de ratificare privind interoperabilitatea UAV, rezultând ,,STANAG 4586 – Standard Interface of the Unmanned Control System (UCS) for NATO UAV Interoperability’’17. Acest STANAG stabileşte specificaţiile obligatorii pentru o staţie de comandă, interoperabilă, precum şi pachetul software necesar funcţionării sistemului. Standardul este compatibil NC3TA18. Problemele legate de managementul spaţiului aerian sunt luate în dezbatere de EUROCONTROL19 pentru statele europene şi de FAA20 pentru SUA. Pentru a evolua în spaţiul aerian controlat, producătorii şi operatori UAV-urilor trebuie să respecte regulile ICAO21, cu următoarele cerinţe de bază22: 17

Revista Unmanned System, vol.20, no.5, sept-oct.2002. NC3TA- NATO C3 Technical Architecture. 19 EUROCONTROL - Autoritatea aeronautică europeană. 20 FAA – Autoritatea Aeronautică Federală (SUA). 21 ICAO-International Civil Aviation Organisation. 22 Revista Flight International, UK, 29.04.2005. 18

15

ISTAR- Intelligence, Surveilance, Target, Acquisition and Reconnaissance. 16 WEU Assembly – organism european interparlamentar de securitate şi apărare fondat în anul 1954 în urma Tratatului de la Bruxelles.

459

460

ƒ capabilitatea “sense and avoid’’(detecţie şi evitarea obstacolelor); ƒ obligativitatea anunţării în prealabil a planurilor de zbor; ƒ transparenţa pentru controlorii de trafic aerian (trebuie să fie recunoscute ca fiind zboruri autorizate; ƒ capabilitatea de a fi identificate ca UAV, inclusiv tipul şi detalii operaţionale (existenţa la bord a unui transponder); ƒ respectarea regulilor de prioritate de trecere. Pentru SUA, problema care s-a pus a fost aceea dacă aeronavele de mici dimensiuni de tipul Stealth (amprentă radar foarte redusă) şi cu o manevrabilitate foarte mare pot evolua în spaţiul aerian controlat. La această problemă vor putea da un răspuns, în viitor, NASA, FAA şi Pentagonul. În prezent s-a permis zborul la altitudini peste 40000 picioare. Se estimează că, pe măsura dobândirii experienţei necesare, spre sfârşitul anului 2008, UAV-urile de acest tip vor putea evolua în spaţiul aerian controlat. De altfel, FAA a şi subliniat faptul că zborul pentru UAV-uri va fi tot atât de riguros controlat, ca şi în cazul avioanelor cu pilot la bord. Pregătirea personalului calificat şi, în special, a operatorilor militari care deservesc aceste sisteme va fi din rândul piloţilor experimentaţi. În cadrul DARPA23 există un grup de lucru responsabil cu interoperabilitatea UAV-urilor. Scopul acestui grup este de a stabili un set de reguli privind utilizarea UAV-urilor pe teritoriul SUA. Alături de această agenţie, în cadrul proiectului, se numără şi firme de renume, cum ar fi: Boeing, Northrop Grumman, Lockheed Martin, General Atomics Aeronautical Systems, AeroVironment şi Aurora Flight Sciences. Pentru determinarea procedurilor şi capabilităţilor s-au selectat următoarele sisteme de UAV-uri: Altair, Perseus B, Pathfinder şi Global Hawk. Sistemul Global Hawk a fost folosit

cu succes în Irak, furnizând informaţii despre 55% din ţintele importante, într-un interval foarte scurt de utilizare în teatrul de operaţii. Concluzii SMFA24 trebuie să recunoască faptul că UAV-urile reprezintă o provocare, căreia acesta trebuie să-i facă faţă şi să încurajeze cercetarea şi dotarea unităţilor subordonate cu noi sisteme. De asemenea, SMFA trebuie să fie promotorul pregătirii cadrelor specializate din domeniu. Interoperabilitatea sistemelor de tip UAV ale NATO trebuie accelerată. Acest lucru nu se poate realiza decât prin elaborarea de acte normative destinate să fixeze locul şi rolul UAV-urilor în structura actuală a Ministerului Apărării, prin modificarea statelor de organizare, prin dezvoltarea şi specializarea compartimentelor cu specific. Considerăm că este foarte importantă dotarea tuturor categoriilor de arme cu sisteme UAV. La sistemele de tip Shadow 600 este imperios necesară achiziţionarea containerelor de tip ELINT, COMINT, SIGINT, MET, NBC, LD, în felul acesta putându-se vorbi de eficienţă maximă a sistemului. „Secolul XX a fost al piloţilor, secolul XXI va fi oare al UAV-urilor?”25 este o întrebare la care timpul va da un răspuns. BIBLIOGRAFIE 1. APOSTOL, Vasile, POPEANGĂ, Radu, Shadow 600 - avion de cercetare fără pilot, Revista Forţelor Terestre nr.3/2002, Bucureşti, pp.44-46. 24

23

25

DARPA- Defense Advanced Research Projects Agency.

461

S.M.F.A.-Statul Major al Forţelor Aeriene (România). Discovery Channel.

462

2. BERNARD, F., Radar à ouverture synthétique: images par les ondes radio, Armada International, Elveţia, nr. 4, aug.-sept. 1998, pp. 28-34. 3. AXANTE, Mihai, Cercetare, informaţii, spionaj, Ed. Niculescu, Bucureşti , cap.3., Avioanele de cercetare fără pilot, pp.134-136. 4. British Air Power Doctrine.AP3000, Third Edition, 1999. 5. BUCINSCHI, Vasile, Interdicţia aeriană în operaţiile întrunite, Ed. A.I.S.M., Bucureşti, 2002, pp.119-138. 6. BUCINSCHI, Vasile, România - membru al Alianţei NordAtlantice, cap. Utilizarea Aparatelor de zbor fără pilot (UAV) pentru executarea misiunilor ofensive, Ed.UNAp, Bucureşti, 2002, pp.287-294. 7. FA-1, Doctrina pentru operaţii a forţelor aeriene, Ed. Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005. 8. Flight International, UK, 29.04.2005. 9. JIPA, Iulian, Lucrare de diplomă A.I.S.M.- Întrebuinţarea avioanelor de cercetare fără pilot (Shadow 600) pe timpul operaţiei întrunite desfăşurate în zona de operaţii de vest, Bucureşti, 2005. 10. L.11-2, vol.1, Instrucţiuni pentru mentenanţa tehnicii de aviaţie, Ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2005, pp.83-88. 11. STROE, Gabriel, Sesiunea de comunicări ştiinţifice Perspectivele întrebuinţării avioanelor fără pilot în operaţiile aeriene, Ed. A.I.S.M., Bucureşti, 2002, pp.155-166. 12. SUN Tzu, Arta războiului, Ed.Samizdat. 13. ŞERBESZKI, Marius, Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare nr.4, Ed. A.I.S.M., Bucureşti, 2001, pp.199-206. 14. TEODORESCU, Constantin, TOPOR, Sorin, Prezentarea avionului fără pilot Shadow-600, Ed. A.I.S.M., Bucureşti, 2002. 15. Unmanned System, vol.20, no.5, sept-oct.2002. 16. UVS International Publication, 2004.

463

CONFLICTUL TRANSNISTREAN, LA LIMITA ESTICĂ A SPAŢIULUI UNIUNII EUROPENE Căpitan comandor Nicuşor OPREA The fundamental problem for Republic of Moldavia has been the conflict generated by the separatist tendencies of so called Republic of Transnistrean Moldavia. Basically, this is the reason why the Government of Moldavia is not able to perform its functions not only to control its own territory but also its boundaries. This fact has consequences over the consolidation of state power, foreign affairs and economic and social politics. It has to be mentioned that at its origin it is not an interethnic conflict, but a conflict generated by the dissolution of Soviet Union. After Romania’s adhesion to the European Union, the relation between Republic of Moldavia and EU will increase. Relaţia Republica Moldova – Uniunea Europeană În timp ce eforturile diplomatice făcute pentru definirea juridică a statutului Transnistriei în cadrul unui stat moldovean comun au dus, începând cu anul 1993, la deschiderea unei misiuni a OSCE la Chişinău, conducerea de la Tiraspol s-a concentrat asupra separării teritoriului controlat de aceasta de cel al Republicii Moldova şi scoaterii lui din sfera de acţiune a instituţiilor legale ale statului moldovean. La 15 ani de la desprinderea de Moldova, Republica Moldovenească Transnistreană este, practic, independentă. Deşi apare ca un „stat în stat”, nerecunoscut de nicio ţară din lume, are o structura proprie (preşedinte, guvern, parlament unicameral, armată, aparat de securitate), constituţie, legi, sistem economic, social, de învăţământ propriu (buget, impozite, monedă, bănci, vamă). 464

În prezent, Transnistria, pe al cărei teritoriu sunt depozitate mari cantităţi de armament şi substanţe explozive, a devenit o zonă în care îşi exercită activitatea o „mafie transnaţională”. Riscul unei proliferări necontrolate a acesteia este cu atât mai mare, cu cât regimul aflat la conducere întreţine strânse legături cu reţele clientelare din Republica Moldova, dar şi din Rusia şi Ucraina, precum şi cu organizaţiile criminale internaţionale. Aşa cum se ştie deja, la nivelul serviciilor secrete, al guvernelor, al institutelor de cercetare, Transnistria a devenit o uriaşă şi atractivă piaţă pentru comercianţi, contrabandişti şi combatanţi, de asemenea, pentru organizaţii cum sunt Hamas, Hezbollah, Al-Qaeda, precum şi pentru sindicatele crimei din zonele de conflict din afara fostului spaţiu sovietic; cauza o reprezintă, desigur, existenţa marilor arsenale de arme depozitate aici şi a producţiei proprii de armament. Apropierea guvernului de la Chişinău de Uniunea Europeană şi Consiliul Europei a fost iniţiată curând după câştigarea independenţei faţă de Uniunea Sovietică. Totuşi, nou apăruta Republica Moldova a fost sprijinită extrem de puţin de Occident, în încercarea ei de a ieşi de sub hegemonia Moscovei, în mod diferit faţă de cele trei republici baltice, care au fost ocupate de trupele sovietice în anul 1940, întocmai ca şi cea mai mare parte a Basarabiei, toate fiind incluse într-un protocol secret, anexat la pactul încheiat între Hitler şi Stalin în anul 1939. Încă din anul 1991, pentru Republica Moldova, apropierea de instituţiile europene a reprezentat direcţia principală a politicii sale externe. În anul 1995, Parlamentul de la Chişinău a elaborat Concepţia privind Politica Externă a Republicii Moldova, în care integrarea în Uniunea Europeană a ţării a fost postulată ca reprezentând obiectivul suprem. Ea a fost, de altfel, prima dintre republicile din fosta URSS care a intrat în Consiliul Europei. În decembrie 1997, preşedintele moldovean de atunci, Petru Lucinschi, a enunţat pentru prima dată dorinţa 465

Moldovei de a purta negocieri în vederea unui parteneriat cu Uniunea Europeană, exprimându-şi speranţa unei aderări depline la această comunitate în viitor. Partidul Comunist din Moldova se exprimase, înainte de câştigarea alegerilor parlamentare din 2001, în favoarea strângerii relaţiilor cu Moscova. Însă, de când speranţele privind anumite concesii economice făcute de Moscova s-au spulberat şi aşteptatul sprijin al Rusiei în soluţionarea conflictului transnistrean n-a fost obţinut, orientarea către integrarea în Uniunea Europeană, îndeosebi a guvernului care a urmat la conducerea ţării, a căpătat noi accente. În noiembrie 2002, a fost înfiinţată Comisia Naţională pentru Integrarea în Uniunea Europeană, însărcinată cu elaborarea strategiei de integrare. Între timp, Uniunea Europeană a devenit unul dintre partenerii economici cei mai importanţi ai Chişinăului. În anul 2002, exporturile în statele occidentale au reprezentat 31,5% din totalitatea exporturilor Republicii Moldova, iar importurile din aceleaşi ţări - 33,5%. Moldova are acces la Schema Preferenţială Generală a Uniunii Europene, care conţine şi o reglementare specială pentru protecţia drepturilor angajaţilor. Odată cu extinderea Uniunii Europene către Est – unele dintre statele nou intrate fiind partenere economice ale Republicii Moldova –, volumul schimburilor comerciale ale acesteia cu comunitatea europeană s-a dublat. În ceea ce priveşte România, Moldova a încheiat un cuprinzător acord de liber schimb cu aceasta. După viitoarea aderare a României la Uniunea Europeană, gradul de integrare economică în Uniune al Moldovei va creşte şi mai mult. Baza legală a relaţiilor bilaterale dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană o constituie Acordul de Parteneriat şi Cooperare (PCA), încheiat la 29 noiembrie 1994 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1998, pentru o perioadă de zece ani. Posibilităţile de cooperare bilaterală nu s-au epuizat odată cu acordul respectiv. Dintre domeniile în care se poate şi trebuie să 466

fie realizată o mai strânsă colaborare se numără şi dialogul politic, investiţiile, cooperarea economică, justiţia, cultura şi ştiinţa. Uniunea Europeană are o atitudine critică faţă de lipsa transparenţei – şi nu doar în Transnistria –, corupţia generalizată, insuficienta protecţie a proprietăţii spirituale etc. Din 1991, Republica Moldova a primit ca sprijin din partea Uniunii Europene aproximativ 253 de milioane euro. Deşi procesul de formare a opiniei în cadrul Uniunii Europene în ceea ce priveşte obiectivele şi instrumentele Noii Politici de Vecinătate nu era încheiat în decembrie 2003, în urma vizitei întreprinse de comisarul european Günther Verheugen la Chişinău, au fost puse bazele negocierilor privind planul de acţiune pentru configurarea viitoarelor relaţii dintre Republica Moldova şi comunitatea europeană. Au existat trei runde de negocieri: în ianuarie, februarie şi martie 2004. Declaraţii din mass-media privind conflictul transnistrean Moscova vrea negocieri directe între Chişinău şi Tiraspol. Şeful diplomaţiei ruse, Serghei Lavrov, a reiterat poziţia Moscovei privind necesitatea reglementării conflictului transnistrean prin intermediul negocierilor directe dintre Chişinău şi Tiraspol, conform agenţiei Interfax. Belgia consideră că acordarea unui statut regiunii transnistrene nu trebuie condiţionată de retragerea prezenţei militare ruse. Conflictul transnistrean se află pe lista priorităţilor Belgiei în exercitarea mandatului de preşedinte al OSCE, a afirmat Karel de Gucht, preşedintele în exerciţiu al organizaţiei, ministrul belgian de Externe. Rusia riscă să piardă încrederea partenerilor în procesul de reglementare a diferendului transnistrean. Federaţia Rusă riscă să piardă definitiv încrederea parţilor implicate în procesul de negocieri în format „5+2” pentru reglementarea diferendului transnistrean, după declaraţiile recente ale pretinsului ministru de externe al regiunii, Valerii Litkai. 467

Serghei Lavrov: Cât timp Chişinăul va stărui pe propria poziţie, problema transnistreană va rămâne nerezolvată. Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, afirma că soluţionarea diferendului transnistrean nu va fi posibilă, dacă puterea de la Chişinău va stărui asupra propriei poziţii. Rusia îşi va retrage pacificatorii din Transnistria. Începutul celei de-a doua runde de negocieri pe marginea soluţionării problemei transnistrene în format extins „5 plus 2” a fost marcat de o senzaţie. Preşedinţii Rusiei şi Ucrainei, pentru prima dată, au declarat că, la finalul reglementării diferendului transnistrean, operaţiunea rusă de pacificare poate fi transformată într-o operaţiune de garantare a păcii, sub egida OSCE. Runda de negocieri în problema transnistreană s-a încheiat fără niciun rezultat. Noua rundă de negocieri pentru rezolvarea conflictului transnistrean s-a încheiat fără nici un rezultat, a declarat şeful Misiunii OSCE în Moldova. O nouă rundă de negocieri în problema transnistreană va începe joi, la Tiraspol. O nouă rundă de negocieri privind soluţionarea diferendului transnistrean în formatul „5+2” va începe joi, la Tiraspol, şi va continua vineri, la Chişinău. Delegaţia moldovenească participantă la negocieri va fi condusă de ministrul reintegrării, Vasile Şova, delegaţia Federaţiei Ruse – de ambasadorul cu misiuni speciale, Valeri Nesteruskin, delegaţia Ucrainei – de ambasadorul cu misiuni speciale, Dmitri Tcaci, iar delegaţia Tiraspolului - de ministrul de externe, Valeri Liţkai. Ignorând comunitatea internaţională, Rusia îşi întăreşte dispozitivul militar din Basarabia. Rusia planifică să instituie în Transnistria un grup de gestionare a forţelor pacificatoare ruseşti, a declarat, joi, la Tighina, adjunctul comandantului Forţelor terestre ale Federaţiei Ruse, generalul-locotenent Valeri Evnevici, informează agenţia Itar-Tass. Potrivit lui Evnevici, crearea acestui grup va permite încheierea procesului 468

organizatoric de împărţire a pacificatorilor şi a Grupului Operativ de Trupe Ruse (GOTR). Tiraspolul - între Kiev şi Moscova. Ceea ce a constituit, în toţi aceşti ani, obsesia grupării separatiste de la Tiraspol, faţadă a politicii ruseşti, apropierea NATO s-a produs. Întreaga politică de separare a acestei părţi de teritoriu a fost instrumentul Kremlinului de a-i ţine la centura de securitate a Rusiei, care nu doreşte nicidecum să se despartă de gândul că nu mai poate fi o mare putere. Rusia pritoceşte preluarea Transnistriei. Alianţa rusească Rodina, a patra formaţiune ca reprezentare parlamentară în Duma de Stat de la Moscova, a prezentat un proiect de lege care prevede aderarea la Federaţia Rusă a fostelor regiuni autonome sovietice, inclusiv a Transnistriei, transmite Mediafax. Radiografia Transnistriei. Potenţialul militar-logistic şi rolul enclavei separatiste în geopolitica istmului ponto-baltic este, în general, mult diminuat în multe dintre relatările de presă care se opresc asupra evaluărilor potenţialului zonei. Se consideră, îndeobşte, în anii ‘90, că unităţi ruseşti din Transnistria ar reprezenta capul de pod al Rusiei îndreptat către Balcani. „Transnistria, un cuib al răului”. „Transnistria este un cuib al răului”, a declarat, zilele trecute, ministrul român de Externe, Mihai-Răzvan Ungureanu, în discursul susţinut la Berlin, la Societatea Germană de Politică Externă, în faţa a numeroşi parlamentari germani, analişti politici, studenţi şi jurnalişti. Şeful diplomaţiei române a declarat că tot ceea ce iese din regiunea transnistreană - fie că este vorba de trafic de arme, droguri sau alt gen de contrabandă - afectează şi România. Rudele deţinuţilor de la Tiraspol le scriu lui Băsescu şi Putin. Într-o scrisoare deschisă adresată preşedinţilor României, Republicii Moldova şi Rusiei, se solicită celor trei 469

oficiali să depună toate eforturile pentru eliberarea ultimilor deţinuţi politici din Europa: Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov Popa. KGB-ul şi un grup de deputaţi ruşi pregătesc suplimentarea trupelor în Transnistria. Un grup de deputaţi ai Dumei de Stat a Federaţiei Ruse activează în Transnistria, pentru a monitoriza situaţia creată în regiune în urma acuzaţiilor reciproce ale Chişinăului şi Tiraspolului de pregătire a unei confruntări armate. Sfătuit de KGB, Tiraspolul vrea să ceară Kremlinului invadarea Transnistriei. Ca urmare a acuzaţiilor reciproce dintre Chişinău şi Tiraspol în ceea ce priveşte escaladarea conflictului transnistrean, organizaţia social-politică Respublika din Transnistria a făcut un demers către Duma de Stat a Federaţiei Ruse, în care solicită trimiterea în regiune a unei comisii speciale de monitorizare în legătură cu agravarea situaţiei pe Nistru. În stil KGB-ist, Smirnov îi pregăteşte pe transnistreni pentru mobilizarea generală. În ultima vreme, în regiunea transnistreană se atestă o redislocare activă a tehnicii militare şi a formaţiunilor paramilitare, iar structurile de forţă din stânga Nistrului se află în stare de alertă, potrivit Agenţiei Interlic, care citează observatorii din zonă. Forţe militare ce se găsesc pe teritoriul Republicii Moldova În conformitate cu acordurile internaţionale în domeniul securităţii, dezarmării şi controlului asupra armamentelor, Republica Moldova primeşte anual inspecţii militare multinaţionale, care verifică respectarea angajamentelor asumate şi implementarea măsurilor de credibilitate şi securitate în regiune, inclusiv a controlului civil asupra forţelor armate. Din momentul creării forţelor armate, Republica Moldova nu a fost considerată niciodată, de către nimeni, ca fiind o 470

eventuală sursă de pericol militar. Dimpotrivă, potenţialul său militar, din start net inferior necesităţilor minime de asigurare a securităţii naţionale, este într-o continuă descreştere. Cea de a doua forţă militară de pe teritoriul Republicii Moldova este o structură camuflată cu insistenţă sub diverse denumiri: „Grupul operativ al forţelor ruse”, „Forţele de menţinere a păcii”, „Bazele militare şi depozitele de armament independente” etc. Sensul adevărat al acestor definiţii, diferenţa dintre ele, precum şi misiunile atribuite diferitor elemente nu sunt nici acum cunoscute multor cercetători. Adevăratele misiuni, organizarea, componenţa, înzestrarea şi efectivele forţelor militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova au fost şi rămân în continuare o temă evitată cu grijă de Kremlin. Această tăcere are o explicaţie clară: discuţiile publice despre acest subiect ridică, inevitabil, problema ocupaţiei militare. Nu există niciun argument în favoarea prezenţei militare ruse pe teritoriul Republicii Moldova, care să nu contravină dreptului internaţional şi multiplelor angajamente luate de Federaţia Rusă. Nu există niciun document prezentat în mod oficial guvernului Republicii Moldova de către Federaţia Rusă, privind forţele sale militare care se află pe acest teritoriu. Este greu de presupus că ar exista cineva din actualul sau fostele guverne de la Chişinău care să cunoască adevăratele misiuni, responsabilităţi şi prerogative ale comandantului trupelor ruse din regiune. Nimeni nu crede că generalul rus şi subordonaţii săi recunosc legile Republicii Moldova sau autoritatea preşedintelui ţării, că suveranitatea Republicii Moldova este pentru ei mai presus decât ordinele primite de la Kremlin, că relaţiile acestor „pacificatori” cu regimul lui Igor Smirnov sunt „neutre şi nepărtinitoare”. Chiar dacă agresiunea militară din 1992 este uneori recunoscută cu jumătate de glas, acţiunile întreprinse în scopul protejării şi consolidării continue a regimului separatist sunt o temă incomodă de discuţii. Acceptând ideea acordării de sprijin 471

politic regimului de la Tiraspol, Kremlinul nu poate aduce niciun argument pentru a nega faptul că a creat, înzestrat, instruit şi continuă să susţină şi în prezent forţele militare şi paramilitare plasate în umbra acestuia. Pe de altă parte, există teama, destul de întemeiată în fapt, că orice luare de poziţie şi desolidarizare publică de acoliţii săi ar putea provoca dispariţia „armatei transnistrene” şi prăbuşirea întregului sistem de protejare a regimului-marionetă. Oricât de sofisticate ar fi sintagmele diplomatice cu care operează Kremlinul, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere militar, trupele plasate sub drapelul Rusiei şi cele de sub drapelul roşu-verde sunt părţi componente ale unui singur sistem, având un singur obiectiv - păstrarea dependenţei maxime a Republicii Moldova faţă de Federaţia Rusă, folosind pârghiile prezenţei militare sub orice formă, legală sau ilegală, deschisă sau camuflată, inclusiv prin intermediul forţelor de protecţie a regimului separatist. Potenţialul militar-logistic şi rolul enclavei separatiste Transnistria în geopolitica istmului ponto-baltic Rolul militar al regiunii transnistrene este, în general, mult diminuat în multe dintre relatările de presă care se opresc asupra evaluărilor potenţialului zonei. Se poate considera că unităţile ruseşti din Transnistria ar reprezenta capul de pod al Rusiei îndreptat către Balcani. În ultimii ani, numeroase surse mai mult sau mai puţin bine intenţionate au acreditat ideea că Transnistria nu ar reprezenta un real potenţial militar, în orice caz nu comparabil cu potenţialul trecut, pe cale de consecinţă subînţelegându-se că Rusia nu ar fi interesată de controlul asupra zonei decât marginal şi din considerente strict politice. Această opinie dorim, în materialul de faţă, să o combatem, foarte pe scurt, prezentând date cu privire la potenţialul logistico-militar al teritoriului. 472

În pofida dezbaterilor şi conferinţelor OSCE, a devenit evident că Rusia nu intenţionează să-şi retragă patrimoniul militar din Transnistria. Strategia politică de ocolire a deciziei OSCE s-a bazat cu precădere pe liderii comunişti de la Chişinău. Nedorind executarea reală a acestui angajament, Federaţia Rusă şi-a asigurat o conducere politică în Republica Moldova, care să-i asigure legalizarea prezenţei militare în Moldova. Structura forţelor paramilitare din Transnistria. În ceea ce priveşte trupele, evaluările arată că, practic, potenţialul forţelor militare din Transnistria este identic cu cel din 1992, operându-se doar schimbări de denumiri, treceri ale cadrelor ruse sub serviciul militar al unităţilor transnistrene, precum şi a tehnicii din dotare în înzestrarea acestora. În caz de necesitate, autorităţile Transnistriei sunt apte să pună sub arme peste 20.000 de oameni, la care se mai pot adăuga 7-8 000 de membri ai unităţilor de cazaci din Rusia, dispuşi în felul următor (datele este posibil să se fi schimbat în ultimul an). I. „Ministerul Apărării”: 1. Patru brigăzi de infanterie, dislocate în Tiraspol, Tighina, Râbniţa, Dubăsari; 2. Batalionul de tanchişti, satul Hlinoaia; 3. Unitatea antiinfanterie, Tiraspol; 4. Unitatea de artilerie, Parcani; 5. Unitatea de aviaţie, Tiraspol; 6. Unitatea de genişti, Parcani; 7. Baza de reparaţie a avioanelor, Tiraspol; 8. Centre de instruire şi reciclare (3): Tighina, Colbasna, Afanasiefca; 9. Depozitul de armament de la Colbasna. „Ministerul Apărării” dispune de: Tancuri T-64 - 18 bucăţi; TAB (diferite tipuri) - 69 bucăţi. Tunuri „Gaubits-122” - 18; Tunuri 85mm - 12; „Alazan” - 3; Lansatoare de mine - 69. 473

Aviaţia include: 6 elicoptere MI-8T, două MI-2, un avion AN26, două AN-2, două IAK-18. Elicopterele MI-8T sunt dotate cu lansatoare de rachete. Personalul „Ministerului Apărării” numără circa 4500 oameni pe timp de pace. II. „Ministerul de Interne”: 1. Batalionul „Dnestr” - circa 500 de oameni; 2. Nouă secţii de miliţie - circa 450 oameni. III. „Ministerul Securităţii de Stat”: 1. Batalionul „Delta”; 2. Detaşament de cazaci; 3. Detaşamente de grăniceri - Tiraspol, Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tighina, Slobozia; 4. Posturi de frontieră - 44. Batalionul „Delta” se completează, în caz de necesitate, până la 2000-2500 de oameni. IV. „Corpul Armatei populare”: Şapte batalioane, dislocate în Râbniţa, Grigoriopol, Dubăsari, Tiraspol, Chiţcani, Tighina, Parcani. Batalioanele respective numără circa 2000 de oameni, dintre care circa 70% au experienţă militară. V. „Oastea căzăcească” de la Marea Neagră, reprezentată prin unitatea numărul 10: 7 detaşamente, situate în Tiraspol, Camenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol, Tighina, Slobozia. O problemă aparte o constituie asigurarea ca Republica Moldova, odată cu eventuala schimbare a puterii de la Chişinău, să nu poată părăsi CSI. Capitalul rus va privatiza obiectivele strategice, iar investiţiile vor fi injectate, ca şi până acum, în industria Transnistriei. Aplanarea formală a conflictului va permite, în mod firesc, deschiderea secţiilor consulare ale Federaţiei Ruse la Tiraspol. Principalele uzine de interes pentru investitorii ruşi Uzina mecanică din Bender. Produce în serie, din anul 1995, sisteme de lansare a proiectilelor reactive cu 20 de ţevi 474

(montate pe caroserii de automobile); aruncătoare de grenade antitanc pe afet (din anul 1995); aruncătoare de mine cal. 82mm şi 120mm (din anul 1996); aruncătoare de grenade antitanc portative (din anul 1996); pistoale cal. 5,45 mm; instalaţii de lansare a proiectilelor reactive de tip „Grad”. Un număr de câteva zeci de sisteme reactive a fost livrat în Abhazia, prin Bulgaria, pe parcursul ultimilor doi ani, sub acoperirea unei firme ruseşti. Ţinând cont de dislocarea uzinei (malul drept al Nistrului, în interiorul zonei de securitate, regimul special al oraşului Bender), liderii de la Tiraspol, în comun cu partea rusă, au impus condiţia ca Postul de control şi trecere al Trupelor de menţinere a păcii de pe podul de la Bender să fie completat numai din militari ruşi şi transnistreni (din 1992, prin decizia Comisiei Unificate de Control, pe toate podurile de pe Nistru au fost instalate posturi tripartite de control). Uzina metalurgică din Ribniţa şi cele afiliate. Din primăvara anului 1997, la uzina metalurgică din Ribniţa, a fost începută producerea aruncătoarelor de mine de calibrul 82 mm. Utilajul de producere a aruncătoarelor de mine a fost achiziţionat în 1995 din Federaţia Rusă şi permite, de asemenea, producerea aruncătoarelor de mine de calibrul 120 mm. Testarea primelor aruncătoare şi tragerile de control au fost efectuate la 17 mai 1997, în prezenţa reprezentanţilor din Rusia. Tot în primăvara anului 1997, la uzină a fost produs primul lot experimental (100) de mine antipersonal în carcasă de lemn. Ulterior, s-a trecut şi la producerea minelor antitanc. Uzina de pompe. Produce aruncătoare de grenade antipersonal (cu fixare sub ţeavă) GP-25 de calibrul 40 mm. Uzina „Selihoztehnica” din oraşul Camenca. Produce o parte din subansambluri pentru aruncătoarele produse la Uzina de pompe. Uzina „Electromaş” (Tiraspol). Produce în serie: pistoale mitralieră de 9 mm, pistoale Macarov de 9 mm, pistoale de 5,45 mm, arme de vânătoare şi arme de luptă speciale fabricate în 475

baza acestora. Subansamblurile (inclusiv amortizoarele de zgomot) sunt primite din Federaţia Rusă. Uzina „Electroaparat” (Tiraspol) produce subansambluri şi blocuri de aparataj pentru diferite sisteme de armament care se asamblează în Federaţia Rusă. În cele mai dese cazuri, Tiraspolul realizează contractele de export al armamentului cu concursul Rusiei, care are reprezentanţi comerciali cu titlu permanent. Strategii pentru „soluţionarea” conflictului Oficial, cadrul în care problema Transnistriei se va pune cu stringenţă va fi, în conformitate cu Şeful Misiunii OSCE de la Chişinău, William Hill, Summit-ul OSCE de la Sofia (în cadrul „consultărilor“, în format pentagonal, la Varna, nu s-a obţinut nimic). A trecut încă un an în care nu s-a soluţionat nimic: conflictul „îngheţat“ este acolo, actorii principali sunt neatinşi, deşi cadrul politic şi geopolitic se complică vizibil, mai cu seamă în condiţiile unei Ucraine în criză profundă, indiferent de rezultatul alegerilor sau evoluţiilor ulterioare. În continuare, vom arăta ce s-a propus până în prezent pentru rezolvarea situaţiei din Republica Moldova în ceea ce priveşte regiunea separatistă. E dificil să le reuneşti sub o singură titulatură - strategii, proiecte, scenarii -, căci nivelul lor de complexitate diferă deseori radical, la fel şi consistenţa sau fezabilitatea. Grosso modo, strategiile vor fi clasificate în funcţie de statutul celor două entităţi în discuţie: 1. secesiune; 2. statu quo (îngheţarea conflictului); 3. integritatea Republicii Moldova. Transnistria independentă A. Renunţare necondiţionată Într-o primă instanţă, s-a lansat ideea renunţării necondiţionate a Chişinăului la Transnistria. Transnistria este piedica principală în evoluţia europeană a Republicii Moldova, 476

iar şanse reale de recuperare a regiunii nu se întrevăd. Totuşi, deşi plutea în aer, alternativa unei separaţii de Transnistria nu a fost pusă, cu adevărat, niciodată la nivel politic. Şi nu e greu de înţeles de ce: războiul de la începutul anilor ‘90 a lăsat peceţi adânci, iar morţii şi răniţii de acolo nu pot fi uitaţi atât de lesne. A pune astăzi problema renunţării la Transnistria ridică două probleme majore: 1. preţul politic major pe care l-ar plăti cei care ar furniza explicit un atare scenariu - de aici şi lipsa lui de valabilitate publică; 2. unicitatea gestului: nu există niciun caz în care un stat renunţă de bunăvoie la 11% din teritoriul său, mai ales că are frontiera respectivă recunoscută internaţional. B. Basarabia trece la România, Transnistria rămâne Politologul rus Stanislav Belkovski, şeful filialei de la Tiraspol a Consiliului pentru Strategie Naţională a Federaţiei Ruse, a lansat o ofertă care stipula alipirea Basarabiei la România, în schimbul recunoaşterii autoproclamatei republici moldoveneşti şi transnistrene - aşa-numitul plan Belkovski. Deşi conţine şi idei corecte, proiectul nu a fost altceva decât o diversiune, un test pentru România, dar şi pentru Chişinău. Respingerea ofertei ruseşti - grecii antici ai secolului XXI de care trebuie să te fereşti şi când îţi fac daruri - a fost unanimă. C. Transnistria trece la Ucraina Documentul elaborat de Centrul de Iniţiative Strategice de la Kiev stipulează că Moldova, Ucraina, Rusia şi Transnistria ar urma să recunoască drept nelegitimă decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940 privind formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti prin alipirea Basarabiei la RSSA Moldovenească. Se preconizează, de asemenea, crearea Republicii Nistrene Autonome (RNA), în calitate de unitate de stat în componenţa Ucrainei. Decizia „Cu privire la readucerea Transnistriei în componenţa Ucrainei“ trebuia să fie adoptată în cadrul unui referendum, desfăşurat separat pe teritoriul Transnistrei şi Ucrainei, cu invitarea observatorilor internaţionali. Documentul prevedea că RNA va avea propriul 477

parlament, prim-ministru, guvern, constituţie, legislaţie, buget, sistem fiscal, simbolistică de stat etc. Limba de stat va fi ucraineana, limbi oficiale - rusa şi moldoveneasca. Proiectul a fost, treptat, uitat, căci dificultăţile juridice ar fi fost insurmontabile. D. „Uniunea interstatală“ Tiraspolul consideră că formarea unei asociaţii interstatale cu Chişinăul ar putea constitui o posibilitate reală de rezolvare a diferendului transnistrean. Potrivit proiectului concepţiei politicii externe a republicii transnistrene autoproclamate, formarea unei asemenea asociaţii ar trebui să garanteze independenţa şi suveranitatea subiecţilor, inclusiv a Transnistriei. Transnistria rămâne A. Federaţie Scenariul federativ era susţinut fără reţinere de partida prorusă de la Chişinău sau din exterior. Transnistria era dispusă să îl accepte, pentru că ar dobândi, în eventualitatea implementării lui, controlul întregii federaţii, deci al oricărei decizii politice a Chişinăului. În plus, proiectul era susţinut din exterior de cercuri de la Moscova apropiate Kremlinului, dar şi de cercuri sau personalităţi politice din Europa sau America care, neinformate judicios, nu vroiau să pericliteze relaţia cu Rusia pentru o miză pe care o consideră lipsită de interes. Astăzi, proiectul este desuet. Nici chiar preşedintele Voronin nu îl mai susţine. Ultimul dintre oamenii politici care au declarat neviabilă „soluţia“ federalizării este, paradoxal, liderul Blocului Moldova Democrată, Serafim Urecheanu, actualul primar al Chişinăului. Ambiguitatea acestei formaţiuni politice în ceea ce priveşte federalizarea este notorie, astfel că atitudinea liderului ei - chiar dacă iritant de târziu - este benefică. Practic, nicio formaţiune politică sau civică semnificativă din Republica Moldova nu mai susţine astăzi „federalizarea“. 478

B. Scenariul cipriot Ciprul este interesant în Moldova pentru combinaţia a două procese care se suprapun - integrarea europeană şi reglementarea unui conflict secesionist. Există diferenţe clare între Cipru şi Moldova, dar, după cum afirma comentatorul Nicu Popescu de la Chişinău, există şi similitudini. De aici, posibile “lecţii“ pentru Republica Moldova. După cum a precizat acesta, lecţia Cipru arată, în principal, că: 1. Un stat divizat poate adera la UE. Deci, argumentul că „atâta timp cât Moldova nu rezolvă problema transnistreană aderarea la UE este imposibilă“ nu este valabil, cel puţin formal; 2. Important este nu atât procesul de negocieri cu Transnistria, cât transformările interne în Moldova şi apropierea de UE, care, cu timpul, pot influenţa pozitiv şi procesul de reglementare transnistreană; 3. Democratizare, reforme şi apropierea Moldovei de UE sunt cheile succesului pentru problema Transnistriei; 4. „Graba strică treaba”: Ciprul de Sud s-a concentrat pe propria dezvoltare, în primul rând, şi, după două decenii şi ceva, a revenit la masa negocierilor, într-o poziţie de forţă, şi a dictat într-o măsură mai mare condiţiile reunificării. C. Proiectul de cantonizare/regionalizare A avut susţinere din partea unor comentatori politici sau chiar politicieni de la Chişinău - în principal Oleg Serebrian şi Partidul Social Democrat. Cadrul soluţiei este însă o Europă federală, organizată pe principiul regiunilor. Deocamdată, cel puţin, Europa nu este organizată aşa. Fie şi numai din această pricină, acest tip de abordare trebuie să aştepte. De aceea, probabil, cei care l-au lansat se declară astăzi solidari cu aşanumita strategie a „celor 3D“. D. Strategia celor 3D (demilitarizare, decriminalizare şi democratizare) Strategia celor 3D a fost elaborată de organizaţiile nonguvernamentale din Republica Moldova şi concepută special pentru conflictul transnistrean. Strategia doreşte să 479

dinamizeze implicarea defectuoasă de până acum a Occidentului în soluţionarea conflictului transnistrean. A fost croită în cadrul Institutului de Politici Publice (filiala de la Chişinău a Institutului pentru o Societate Deschisă din cadrul Fundaţiei Soros) şi elaborată de un grup reprezentativ de personalităţi ale societăţii civile - documentul are aprobarea a peste 20 de ONG-uri, a partidelor prooccidentale din opoziţie în special Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD), forţa politică cea mai consistentă care l-a susţinut de la început. Strategia „3D“ propune substituirea actualului format pentagonal „3 plus 2“ (Rusia, OSCE, Tiraspol, Ucraina, Republica Moldova) cu altul nou: „3 plus 1 plus 3“ (Rusia, Ucraina, România, plus Moldova, plus OSCE, SUA şi UE). În cazul în care cel puţin doi din actualii mediatori vor refuza să participe în cadrul acestui nou format de negocieri, autorităţile constituţionale ale Republicii Moldova îşi vor asuma libertatea suverană de a solicita UE, OSCE şi SUA să participe la crearea unui Consiliu Colectiv de Reglementare, în formatul „3 plus 1“, care va monitoriza planul de acţiune pentru rezolvarea definitivă a conflictului. BIBLIOGRAFIE 1. Republica Moldova - Proiect de federalizare, Lumea Magazin; 2. Anneli Ute GABANYI, Republica Moldova în contextul noii politici de vecinătate a UE, , Berlin, 2004. 3. Dan DUNGACIU, Înaintarea frontierei NATO şi UE şi criza din Republica Moldova, , Geopolitica, 2003. 4. Prof. univ.dr.Adrian POP, România şi Republica Moldova Între politica Europeană de vecinătate şi perspectiva extinderii UE, Institutul European din România, Studii de impact. 5. Barometrul de Opinie Publică – octombrie-noiembrie 2004, Institutul de Politici Publice, Chişinău, http://ipp.md.

480

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I” Redactori: Corina VLADU, Vasile POPA Tehnoredactor: George RĂDUICĂ Bun de tipar: 21.11.2006 Hârtie: A3 Coli de tipar: 30,125

Format: A5 Coli editură: 15,0625

Lucrarea conţine 482 de pagini Tipografia Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ŞI SECURITATE Şoseaua Pandurilor, nr. 68-72, sector 5, Bucureşti Telefon: (021) 319.56.49 Fax: (021) 319.55.93 B. 141/1818 /2006 C. 366/2006

481

482