Stima De Sine

Curs

5 STIMA DE SINE suport de curs SV-2007-2008

Cuprins: Introducere

Ce este stima de sine? Definiţia „matematică” Definiţia holistică Stima de sine globală şi stima de sine specifică Stima de sine, încrederea în sine şi perceperea eficienţei acţiunilor personale Fenomenologia stimei de sine ridicate Perpetua luptă pentru recunoaştere Calmul interior necondiţionat Fenomenologia stimei de sine scăzute Inadaptabilitatea socială Echilibru şi prudenţă Stima de sine şi reacţiile afective în faţa eşecului Alte proprietăţi sau aspecte ale stimei de sine Stima de sine defensivă şi stima de sine naturală Stima de sine implicită şi stima de sine explicită Stima de sine contingentă şi stimă de sine veritabilă Labilitatea stimei de sine (In)stabilitatea stimei de sine O privire de ansamblu asupra “colecţiei varietăţilor stimei de sine” Funcţiile stimei de sine: de ce este importantă stima de sine? Apariţia şi evoluţia stimei de sine în mediul familial Conceptul despre sine şi stima de sine Raportul între stima de sine şi conceptul despre sine Impactul conceptului despre sine în geneza stimei de sine Rezumatul cursului *** 1

Activitate Înainte de a începe lectura acestui curs pe o foaie de hârtie încercaţi să definiţi ce credeţi că este, ce reprezintă stima de sine. Evitaţi rigurozitatea, nu urmăriţi neapărat coerenţa, daţi o definiţie cotidiană a acesteia, aşa cum înţelegeţi personal această sintagmă.

Introducere Stima de sine este unul din acele concepte psihologice cu care ne întâlnim frecvent în viaţa cotidiană. Fiecare are o anume idee despre ceea ce este stima de sine. Părinţii îşi doresc copii cu o stimă de sine cât mai mare, profesorii încearcă să-şi ajute elevii să şi-o îmbunătăţească sau, se mai întâmplă, le-o desfiinţează (bineînţeles, de cele mai multe ori, involuntar), avocaţii şi politicienii se pare că au o stimă de sine prea ridicată în timp ce pacienţii duc o mare lipsă de ea. Conform opiniei exprimate de Crandall (1973) “în timp, stima de sine a fost pusă în relaţie cu aproape oricare altă variabilă” (p. 45). Într-adevăr, stima de sine este o variabilă care îndeplineşte în funcţionarea psihică multiple şi variate funcţii de mediator sau moderator (Baron şi Kenny, 1986). Cercetările au demonstrat faptul că stima de sine este o variabilă psihologică implicată în: • abuzul de substanţe (Higgins, Clough şi Wallerstedt, 1995; Turner, 1995); • comportamentele delincvente (Anderson, 1994); • depresie (Brown et al., 1986; Kernis, Granneman şi Mathis, 1991; Tennen şi Herzberger, 1987); • furie, ostilitate şi comportamentul agresiv (Baumeister, Smart şi Boden, 1996; Kernis, Grannemann şi Barclay, 1989); • aprecierea satisfacţiei de viaţă / calităţii vieţii (Diener şi Diener, 1995); • evaluarea intimităţii şi a satisfacţiei în relaţiile interpersonale (Griffin şi Bartolomew, 1994; Rusbult, Morrow şi Johnson, 1987); • reactivitatea la evenimentele evaluative (Brown şi Dutton, 1995; Cambell, Chew şi Scratchley, 1991; Kernis, Brockner şi Frankel, 1989) etc. Obiectivul acestui curs este de a examina natura stimei de sine şi rolul acesteia în funcţionarea psihologică. Pentru început vom analiza câteva subiecte esenţiale încercând să răspundem la o serie de întrebări: Ce înţeleg psihologii sociali prin conceptul “stima de sine”? Este oare stima de sine acelaşi lucru cu încrederea în sine? Poate stima de sine să varieze de la o situaţie la alta? etc. Ulterior vom analiza ce reprezintă stima de sine ridicată şi stima de sine scăzută. Vom vedea că pe lângă faptul de a fi scăzută sau ridicată stima de sine mai are şi o serie de alte caracteristici importante. În final vom analiza modul în care are loc construirea stimei de sine din perspectivă evolutivă şi care sunt funcţiile acesteia.

Ce este stima de sine? 2

William James, unul din fondatorii psihologiei ştiinţifice, printre alte multiple contribuţii la studiul eu-lui, a fost şi un pioner al analizei psihologice a stimei de sine. Scrierile sale conţin cel puţin două mari definiţii ale acesteia, definiţii care-şi păstrează relevanţa şi până astăzi. Definiţia „matematică” Conform unei definiţii stima de sine este rezultatul unei fracţii în care la numărător avem “succesele obţinute” iar la numitor “aspiraţiile sau pretenţiile iniţiale” (James, 1890 / 1950): Stima de sine = succes / aspiraţii Altfel spus, conform acestei fracţii, stima de sine reflectă rezultatul autoevaluării performanţei în domenii relevante pentru eul sau sinele unei persoane. Dacă, de exemplu, Maria care se consideră o fi o sportivă bună nu este selecţionată în lotul olimpic, ea va avea o stimă de sine scăzută, însă, doar atunci când urmăreşte o carieră sportivă. Dacă însă, sportul nu este important pentru Maria, ea râvnind să devină medic-pediatru, faptul de a nu fi fost selectată nu va avea nici un impact asupra stimei de sine sau acest impact va fi minor. Reflectaţi Este oare posibil ca, datorită neselectării în lotul olimpic, Maria să fie bucuroasă? De ce da, de ce nu?

Definiţia holistică Dintr-o astfel de perspectivă stima de sine globală ne apare ca fiind media auto-evaluărilor particulare pe dimensiunile de relevanţă personală. Implicit, o astfel de stimă de sine este uşor maleabilă, variind în funcţie de performanţa obţinută şi relevanţa dimensiunilor, ambele componente schimbându-se relativ uşor în timp (reamintiţi-vă, de exemplu, de strategia “strugurilor acri” care este folosită de vulpe în basmul lui Aesop şi care presupune o schimbare instantanee a relevanţei). Pe de altă parte, conform celei de-a două definiţii oferite de James (1890 / 1950), stima de sine reflectă “o anume raportare afectivă globală la propriul eu independentă de raţiuni obiective ce ţin de satisfacţii sau dezamăgiri personale” (p. 306). Cu alte cuvinte, conform acestei definiţii, stima de sine reprezintă o raportare afectivă constantă ce include valorizarea, acceptarea şi evaluarea eu-lui (SavinWilliams şi Demo, 1983). Conform acestei definiţii stima de sine nu mai este legată de evaluarea pe anumite dimensiuni ci reflectă o anume raportare generală faţă de eul personal care poate fi după caz pozitivă, echilibrată sau negativă. Stima de sine globală şi stima de sine specifică Cercetările ulterioare au demonstrat că ambele definiţii propuse de William James sunt valabile pentru o corectă şi nuanţată descriere a conţinutului vieţii psihice umane. În timp, psihologii sociali au ajuns la concluzia că este util să se distingă două forme ale stimei de sine: 3

(1) o stimă de sine globală (global self-esteem) legată de valorizarea, acceptarea şi evaluarea generală a eu-lui, constituind fundalul auto-raportării afective şi (2) evaluări specifice ale eu-lui sau stima de sine specifică (domain-specific evaluations / self-esteem) care se referă la auto-aprecieri specifice pe diferite dimensiuni relevante de evaluare cum ar fi, de exemplu, auto-aprecierea atractivităţii fizice, a popularităţii, competenţei matematice etc. (Brown, 1993). Activitate Care credeţi că este raportul dintre stima de sine globală şi, de exemplu, modul în care vă auto-evaluaţi aspectul fizic?

Odată cu distingerea celor două forme ale stimei de sine s-a pus problema elucidării raporturilor care se stabilesc între acestea. Cercetările au demonstrat că importanţa pe care o au cele două forme ale stimei de sine variază de la persoană la persoană (Croker şi Wolfe, 1998a; Harter, 1993). O serie de autori consideră că între cele două forme ale stimei de sine există o influenţă mutuală bidirecţională (Harter şi Waters, 1991; Harter, 1993; Zumpf şi Harter, 1989). În unul din studiile realizate adolescenţii au fost invitaţi să aprecieze care este legătura între modul cum î-şi evaluează aspectul fizic şi stima de sine globală. Unii adolescenţi au indicat că auto-aprecierea propriului fizic le influenţează modul în care se evaluează la modul general, în timp ce alţi adolescenţi au raportat o relaţie inversă (Crocker şi Wolfe, 1998a). Autorii studiului au ajuns la concluzia că oamenii diferă în ceea ce priveşte care din cele două forme ale stimei de sine este determinată şi care constituie baza acestei determinări. Pentru a ne da seama de importanţa păstrării distincţiei dintre stima de sine globală si auto-evaluările specifice este suficient să ne gândim la acele persoane care dincolo de multiplele succese în mai multe domenii, totuşi, nu sunt mulţumite de sine. Din păcate putem întâlni astfel de persoane destul de des. În acelaşi timp există persoane care, deşi nu se remarcă prin careva caracteristici sau realizări deosebite, au o stimă de sine globală ridicată. Reflectaţi Există vre-o diferenţă între încrederea în sine şi stima de sine sau acestea sunt sinonime? Argumentaţi.

Stima de sine, încrederea în sine şi perceperea eficienţei acţiunilor personale Sunt oare încrederea în sine şi stima de sine sinonime? Poate că la nivel cotidian da, însă psihologii fac distincţie între cele două. În timp ce stima de sine se referă la sentimentele pe care le avem raportate la propriul nostru eu, încrederea în sine face trimitere la credinţele despre eu-l personal. Altfel spus, stima de sine ţine de domeniul afectivităţii în timp ce încrederea în sine se referă la domeniul cognitiv. Perceperea auto-eficacităţii (self-efficacy; Bandura, 1997) ţine de asemenea de dimensiunea credinţelor despre propria persoană. Reflectaţi: Cum este o persoană cu stima de sine ridicată?

4

Înainte de a trece la secţiunea următoare încercaţi să identificaţi printre persoanele pe care le cunoaşteţi două-trei exemple de indivizi cu stimă de sine ridicată. Descrieţi-le enumerând acele caracteristici care vi se par relevante pentru fundamentarea concluziei că posedă o stimă de sine ridicată. Dumneavoastră personal aveţi o stimă de sine ridicată? De ce da, de ce nu. Argumentaţi.

Fenomenologia stimei de sine ridicate Ce înseamnă să ai o stimă de sine ridicată? Cum e o persoană care are stima de sine ridicată? În acest sens în literatura de specialitate s-au conturat două puncte de vedere pe care le prezentăm mai jos. Perpetua luptă pentru recunoaştere Conform unor autori (Hoyle et al., 1999) a avea stima de sine ridicată înseamnă că “persona în cauză este mândră de cine este şi cum este, se simte superioară majorităţii, gata oricând să se protejeze contra ameninţărilor care pun în discuţie imaginea favorabilă pe care o are despre sine” (p. 85). Altfel spus, astfel de persoane se antrenează cu uşurinţă în activităţi de promovare a propriului eu (selfpromoting activities; Baumeister, Tice şi Hutton, 1989). Aceste promovări ale propriului eu au fost urmărite în mai multe circumstanţe stabilindu-se că ele pot îmbrăca o varietate de forme şi comportamente. Astfel, comparativ cu persoanele cu stima de sine scăzută, persoanele cu stima de sine ridicată apelează mai des la atribuirile de auto-complezenţă: îşi asumă cu multă uşurinţă succesul în acelaşi timp fiind tentaţi să atribuie eşecul unor cauze externe (Tennen şi Herzberger, 1987; Zuckerman, 1979). De asemenea, atunci când persoanele cu stima de sine ridicata obţin o performanţă scăzută sau sunt criticate ele răspund vehement protestând şi criticând pe ceilalţi (Crocker, 1987; Gibbons şi McCoy, 1991). Atunci când cineva obţine o performanţă mai bună persoanele cu stima de sine ridicată insistă asupra continuării competiţiei pentru a se ajunge la comparări suplimentare a performanţei (Wood et al., 1994). Probabil că ele sunt înclinate să aprecieze performanţa superioară a celuilalt ca fiind determinată de “norocul orb” pentru că sunt fermi convinşi că sunt mai buni. În condiţiile în care le este ameninţat eu-l (de exemplu, prin indicarea faptului că nu vor reuşi într-o sarcină dificilă astfel încât trebuie să aleagă o sarcină mai uşoară) persoanele cu stima de sine ridicată sunt înclinate să insiste pe stabilirea unor scopuri dificile şi riscante ajungând să obţină un rezultat final mai slab decât persoanele cu stima de sine scăzută (Baumeister, Heatheron şi Tice, 1993). Atunci când nu le este ameninţat eu-l persoanele cu stima de sine ridicată reuşesc să stabilească scopuri optimale şi sunt în stare să le atingă. Studiile empirice menţionate cât şi alte cercetări ne prezintă persoanele cu stima de sine ridicată ca fiind nesigure în sentimentele pozitiv pe care le au faţă de propriul eu (Tice, 1991) şi, datorită acestui fapt, acestea sunt nevoite în permanenţă să-şi demonstreze sieşi si celorlalţi superioritatea lor. Calmul interior necondiţionat 5

O altă viziune asupra persoanelor cu stima de sine ridicată este prezentă în cadrul teoriilor umaniste (Rogers, 1959). Pentru teoreticienii acestei orientări o persoană cu stima de sine ridicată se percepe ca fiind întotdeauna o fiinţă valoroasă, este mulţumită de sine şi se respectă, recunoscând şi acceptându-şi în acelaşi timp defectele sale. Sentimentele pozitive pe care le au astfel de persoane faţă de propria lor fiinţă sunt fondate pe convingerea valorii intrinseci a individului şi nu necesită să fie continuu validate sau promovate. În plus, atunci când intervin, inevitabil, anumite eşecurile cotidiene stima de sine a acestor persoane nu este afectată. O astfel de stimă de sine, în tradiţia psihologiei umaniste, se mai numeşte stimă de sine necondiţionată. Desigur, insuccesul este neplăcut şi pentru astfel de persoane; la fel ca şi ceilalţi ei se bucură de succes însă, ceea ce este specific pentru astfel de persoane rezidă în faptul că nu gândesc în termeni comparativi: “sunt mai bun decât tine”, “ăsta este mai bogat decât mine” etc. În acest sens stima de sine necondiţionată este foarte puţin influenţată de performanţa individului sau de procesul de comparaţie socială. Reflectaţi: Analiza psihologică a înţelepciunii populare Reieşind din cele menţionate mai sus cum puteţi face o lectură psihologică a următoarelor ziceri populare: “uită-te în farfuria ta” şi “să moară capra vecinului”. Cât de des vi s-a întâmplat să vă simţiţi bine pentru că “a murit capra vecinului” sau, invers, cât de des v-aţi simţit prost că “nu moare”? De ce credeţi că vi se întâmplă astfel de lucruri? Cum le puteţi evita? Cum aţi comenta recomandarea unui lord englez care în plin ev mediu înserează în scrisoarea către fiul său următorul îndemn: “Fiule, încearcă să te cultivi şi să fii cu un cap mai sus decât ceilalţi. Fii înţelept însă, nu-i lăsa pe ceilalţi să remarce acest lucru”. Mai este actual acest îndemn şi astăzi? De ce credeţi astfel?

Ne putem întreba care dintre cele două viziuni asupra implicaţiilor stimei de sine ridicate este corectă? Dacă e să ţinem cont că uneori oamenii diferă unul de celălalt mai mult decât fiinţele ce fac parte din specii diferite trebuie să recunoaştem că ambele viziune sunt corecte: există oameni şi oameni. Reflectaţi: Cum este o persoană cu stima de sine scăzută? Înainte de a trece la secţiunea următoare încercaţi să identificaţi printre persoanele pe care le cunoaşteţi două-trei exemple de indivizi cu stimă de sine scăzută. Descrieţi-le enumerând acele caracteristici care vi se par relevante pentru fundamentarea concluziei că posedă o stimă de sine scăzută. Dumneavoastră personal aveţi o stimă de sine scăzută? De ce da, de ce nu. Argumentaţi.

Fenomenologia stimei de sine scăzute La fel ca şi în cazul conceptualizării stimei de sine ridicate şi în cazul înţelegerii stimei de sine scăzute există opinii diferite. De-a lungul timpului s-au conturat două opinii majore asupra modului în care se manifestă stima de sine scăzută şi consecinţelor pe care le produce în funcţionarea psihologică şi personalitatea individului. Inadaptabilitatea socială 6

O parte din cercetători împărtăşesc o viziune “sumbră” asupra persoanelor cu stima de sine scăzută. Conform acestei viziuni persoanele cu stima de sine scăzută posedă o paletă largă de pattern-uri cognitive, afective, motivaţionale şi comportamentale defectuoase care duc spre o inadaptabilitate socială. Astfel de indivizi se evaluează negativ în majoritatea domeniilor, acceptă cu uşurinţă feedbackurile negative despre propria persoană, trăiesc o mare varietate de emoţii negative, sunt înclinaţi spre anxietate şi depresie, adoptă strategii ineficiente în faţa obstacolelor (Brockner, 1983; Brown şi Dutton, 1995; Harter, 1993; Kernis, Brockner şi Frankel, 1989; Watson şi Clark, 1984). Cercetările au demonstrat că adolescenţii cu o stimă de sine scăzută sunt înclinaţi spre delincvenţă, narcomanie, practici sexuale neprotejate (Hawkins, Catalano şi Miller, 1992), au frecvent idei şi comportament suicidar (Harter, 1993). În plus, stima de sine scăzută este implicată într-o serie de boli mintale care necesită intervenţie şi asistenţă psihoterapeutică (Leary, Schreindorfer şi Haupt, 1995). Echilibru şi prudenţă În opinia unor cercetători mai “optimişti” persoanele care au stima de sine scăzută se caracterizează în primul rând prin faptul că sunt precauţi şi nesigur fără a fi neapărat inadaptaţi social. De fapt, astfel de persoane au stiluri comportamentale orientate spre minimalizarea expunerii deficienţelor personale (Baumeister et al., 1989). Conceptul despre sine al unor astfel de persoane este frecvent confuz, incert şi mai curând neutru decât negativ (Baumeister, 1993; Baumeister et al., 1989; Baumgardner, 1990; Campbell, 1990; Blaine şi Crocker, 1993). Studiile empirice indică faptul că persoanele cu stima de sine scăzută recunosc că posedă anumite aspecte pozitive ale eu-lui (Swann, Pelham şi Krull, 1989) şi se angajează în unele forme de protejare a eu-lui, însă, doar atunci, când se simt în siguranţă că o pot face (Brown, Collins şi Schmidt, 1988; Tice, 1991; Wood et al., 1994; Blaine şi Crocker, 1993). În ansamblul lor, studiile menţionate mai sus demonstrează faptul că persoanele cu stima de sine scăzută nu sunt nişte inadaptaţi sociali care se detestă pe sine însuşi angajându-se inevitabil în comportamente auto-destructive. La fel ca şi în secţiunea anterioară ne putem întreba care din cele două viziuni asupra persoanelor cu stima de sine scăzută este corectă? La această întrebare ne va putea ajuta să răspundem menţionarea faptului că studiile care ne prezintă persoanele cu stima de sine scăzuta ca fiind precauţi şi nesiguri (viziunea “optimistă”) s-au realizat preponderent pe loturi de studenţi în timp ce studiile care aderă la viziunea “sumbră” asupra persoanelor cu stima de sine scăzută au avut ca subiecţi copii, adolescenţi şi participanţi “speciali” (toxicomani, delincvenţi juvenili, clienţi ce urmau un tratament psihoterapeutic). Se poate întâmpla ca persoanele care, dincolo de faptul că au o stimă de sine scăzută, au ajuns să facă facultate, utilizează strategii eficiente de integrare socială. De asemenea, este posibil ca, doar un număr redus de persoane cu o stimă de sine foarte scăzută să ajungă la inadaptare socială severă.

Stima de sine şi reacţiile afective în faţa eşecului 7

Studiile au demonstrat că, atunci când sunt confruntate cu un eşec, persoanele cu stima de sine scăzută au reacţii afective negative mult mai pronunţate decât persoanele cu stima de sine ridicată aflate în situaţii identice. Umilinţă, lipsa motivaţiei, ruşine - iată doar câteva din reacţiile afective tipice pe care le trăiesc. Partea proastă constă în faptul că persoanele cu stima de sine scăzută nu sunt înclinate spre eroarea de auto-complezentă: ele sunt puţin abili în a găsi cauza insuccesului ca fiind plasată în exterior. Ei de regulă îşi atribuie responsabilitatea eşecului, blamânduse pentru lipsa de efort suficient, de abilităţi necesare etc. (Brown şi Dutton, 1995; Kernis et al., 1989). De ce oare? Una din explicaţiile posibile ar consta în faptul că spre deosebire de persoanele cu stima de sine ridicată cei cu stimă scăzută consideră că eşecurile particulare au impact negativ asupra auto-evaluării globale, că aceste eşecuri îi reprezintă. Datorită acestei credinţe, atunci când eşuează, ajung cu uşurinţă să constate că sunt stupizi, incompetenţi, şi la modul general, incapabili să facă ceva corect. Aceste reflecţii amplifică reacţiile afective negative (de altfel normale în cazul unui eşec) cel mai adesea demoralizându-i şi făcându-i să “lase mâinile în jos”. Procesul care caracterizează modul specific în care persoanele cu stima de sine scăzută reacţionează în cazul eşecului poate fi ilustrat în felul următor:

EŞEC

Asumarea responsabilităţii: “Sunt foarte stupid! Sunt oare în stare să fac ceva corect?”

Reacţii afective intense: vină, ruşine, lipsa motivaţiei

Bineînţeles, unele persoane cu stima de sine scăzută s-ar putea într-adevăr să nu fie prea pricepute (existând astfel cauze obiective pentru explicarea eşecurilor), totuşi, cercetările nu au găsit nici o diferenţă obiectivă în ceea ce priveşte abilităţile pe care le au persoanele cu stima de sine scăzută şi persoanele cu stima de sine ridicată! ATENŢIE!!! Toate datele obţinute sugerează că tendinţa persoanelor cu stima de sine scăzută de a face afirmaţii negative globale la adresa propriului eu ca rezultat al unor eşecuri cotidiene ordinale nu este justificată! În aceste condiţii persoanele cu stima de sine scăzută ar trebui să înveţe de la indivizii cu stima de sine ridicată care ştiu să izoleze şi să limiteze implicaţiile unor eşecuri specifice asupra stimei de sine globale (Showers, 1995). Reflectaţi: Situaţii pe care poate că le-aţi întâlnit Un copil de 10 ani a fost rugat de tatăl său să aducă un pahar cu apă. Copilul s-a împiedicat, a căzut, paharul s-a făcut cioburi. Imaginaţi-vă în locul acelui copil. Ce i-a spus tatăl? Cum a reacţionat? Poate cineva dintre dumneavoastră a auzit cum tatăl a spus “Ce neîndemânatec poţi să fii! Nici un pahar cu apă nu poţi să-l duci ca lumea. Nu eşti bun de nimic! Cum te vei descurca în viaţă” etc. Poate cineva şi-a amintit de un părinte care nu pierdea ocaziile de moralizare globală pentru eşecuri mărunte. Ce credeţi că făcea un astfel de “expert în ale educaţiei”? Câte pahare sau căni aţi spart pe parcursul vieţii? Imaginaţi-vă în locul părintelui şi, ţinând cont de câte vase aţi spart în viaţa Dvs., reflectaţi dacă acest fapt realmente v-a afectat succesul academic, în prietenie etc. Care ar fi reacţia corectă a unui adult în cazul unui astfel de incident?

8

Alte proprietăţi sau aspecte ale stimei de sine În mod clasic sunt analizate doar stima de sine ridicată sau, cum i se mai spune, pozitivă şi stima de sine scăzută sau negativă. Cercetările realizate în ultimii ani nuanţează cu mult ceea ce a devenit clasic în analiza stimei de sine. În continuare vom vedea cum este văzută stima de sine din punct de vedere al nivelului de activitate psihică, a raportului pe care îl are cu evenimentele externe şi interne etc. Stima de sine defensivă şi stima de sine naturală Reflectaţi Dacă în timpul unui conversaţii la care asistă mai multe persoane cineva vă va întreba dacă aţi spart vre-o dată o cană sau un pahar cum aţi răspunde? Imaginaţi-vă o altă situaţie: vă prezentaţi pentru un interviu de angajare şi sunteţi întrebaţi dacă vi s-a întâmplat în timpul şcolii să fiţi evaluat cu o notă mică (un patru, să zicem). Cum veţi răspunde? De ce? Argumentaţi. Ce puteţi spune despre o persoană care ar afirma cu tărie că “nu am spart veselă în viaţa mea, niciodată, pentru că sunt foarte atent, aşa am fost învăţat de mic copil … etc etc.”? Argumentaţi răspunsul.

Stima de sine ridicată a unor persoane poate determina reacţii publice diferite atunci când intervine un eşec. Pentru unele persoane aprobarea celorlalţi este atât de importantă încât nu pot să admită nici o “pată” pe imaginea publică. Stimă de sine ridicată a unor astfel de persoane a fost definită ca fiind defensivă în opoziţie cu o stimă de sine ridicată veritabilă sau naturală (Schneider şi Turkat, 1975). Stima de sine defensivă este caracteristică pentru persoanele care, datorită unei nevoi acute de acceptare socială, încearcă să-şi depăşească sentimentele negative faţă de sine, sentimente determinate de un eşec specific (Horney, 1950). Cum facem distincţia între cele două categorii ale stimei de sine ridicate? Persoanele care au o stimă de sine defensivă sunt înclinate să fie de acord cu afirmaţii care prezintă oamenii în lumină favorabilă în faţa altor persoane deşi sunt evident eronate (Crowne şi Marlowe, 1960). Astfel de răspunsuri sau afirmaţii sunt definite ca fiind dezirabile social (vezi exemplele din cadrul de mai sus). Cu alte cuvinte, datorită unei nevoi acute de aprobare socială “persoanele cu stima de sine defensivă sunt înclinate, mai ales după un anume eşec, să se angajeze activ în activităţi care să le schimbe imaginea publică, încercând să obţină aprobarea celorlalţi, să influenţeze situaţiile sociale [sau selectând situaţiile sociale, nota noastră] în scopul de a-şi maximaliza şansele pentru promovarea eu-lui [selfenchancement]” (Schneider şi Turkat, 1975, p. 129). Pentru că nu percepe eşecul ca fiind o ameninţare atât de gravă pentru propriul eu, o persoană care are o stimă de sine ridicată veritabilă este mai puţin obsedată de evitarea sau remedierea eşecului public. Schneider şi Turkat (1975) au demonstrat că după experienţa unui eşec persoanele cu o stimă de sine defensivă s-e auto-descriu în faţa unor necunoscuţi întro manieră extrem de pozitivă comparativ cu persoanele cu stimă de sine naturală care nu fac acest lucru. Astfel, persoanele cu stima de sine defensivă au utilizat oportunitatea de a face o auto-prezentare exagerat de favorabilă pentru a-şi redresa simultan stima de sine şi imaginea publică. Stima de sine implicită şi stima de sine explicită 9

Chiar dacă persoanele care au o stimă de sine ridicată indică faptul că se apreciază pozitiv nimic nu exclude posibilitatea existenţei simultane a unor afecte negative legate de propriul eu de care persoanele în cauză nu sunt conştiente (să nu confundăm: persoanele cu stima de sine defensivă sunt conştiente de existenţa unor atitudini sau informaţii negative legate de propriul eu însă nu le comunică, ceea ce diferă de necunoaşterea lor). Pentru a da seama de aspectele inconştiente ale auto-evaluării Epstein şi Morling (1995) sunt de părere că este util să distingem între stima de sine explicită care se referă la rezultatul unor auto-evaluări şi auto-raportări afective conştiente şi stima de sine implicită care se referă la auto-evaluarea şi auto-raportarea afectivă inconştientă. Stima de sine explicită în mod normal poate fi captată prin intermediul scalelor de măsurare de genul celei propuse de Rosenberg (1965) în timp ce stima de sine implicită se poate doar “ghici” în mod indirect, analizând modul în care aceasta “colorează” gândirea şi comportamentul. La ora actuală nu există o metodă sau tehnică acreditată care să măsoare eficient stima de sine implicită. Se crede că aceasta transpare cel mai clar în reacţiile afective şi comportamentele non-verbale spontane. O situaţie interesantă se prefigurează în cazul persoanelor care la nivel conştient raportează o stimă de sine ridicată în timp ce la nivel inconştient au o stimă de sine scăzută. Astfel de persoane confruntate cu informaţii negative despre sine vor reacţiona defensiv, în mod similar cu reacţiile persoanelor cu stima de sine defensivă. Diferenţa între cele două persoane - una cu stima de sine ridicată dar defensivă şi cealaltă cu o stimă de sine ridicată la nivel explicită şi scăzută la nivel implicit - este determinată de faptul că prima persoană îşi ascunde în mod conştient atitudinile negative faţă de sine în timp ce cealaltă nici nu ştie despre existenţa acestora. Se presupune că persoanele cu o astfel de ambivalenţă în raportarea faţă de sine vor fi mult mai vehemente în încercarea de menţinere a stimei de sine ridicate în comparaţie cu persoanele cu stima de sine defensivă şi conştientă (explicită). Stima de sine contingentă şi stima de sine veritabilă Cercetătorii Deci şi Ryan (1995) propun să facem distincţie între stima de sine contingentă (contingent self-esteem) determinată de măsura în care rezultatele concrete obţinute corespund unor standarde specifice sau corespund expectanţelor etc. şi adevărata stima de sine sau stima de sine veritabilă (true self-esteem) care este imună la fluctuaţiile şi numărul realizărilor sau insucceselor. Într-o anume măsură stima de sine veritabilă se suprapune cu stima de sine necondiţionată propusă de psihologia umanistă. Pe scurt, stima de sine contingentă necesită o continuă validare în timp ce stima de sine veritabilă este independentă de realizările personale. Cum facem ca să distingem între cele două forme ale stimei de sine? Cea mai simplă metodă ar fi să întrebăm direct dacă stima de sine a persoanelor este dependentă sau nu de rezultatele obţinute. Aceasta a fost şi calea aleasă de Crocker şi Wolfe (1989a) care au realizat o serie de studii pentru a vedea care sunt sursele esenţiale ale stimei de sine contingente. Cercetătorii menţionaţi au elaborat şi o scală de evaluare care cuprinde nouă surse ale stimei de sine contingente: aprobarea celorlalţi, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezeu, dragostea familiei şi prietenilor, puterea, încrederea în sine, identitatea socială, competenţa academică, virtutea (Contingencies of Self-Esteem Scale; Crocker şi Wolfe, 1998b). Subiecţii au completat o scală în care erau invitaţi să răspundă la întrebări de genul “Nu pot să am 10

respect pentru mine atât timp cât alţi nu mă respectă” (aprobarea celorlalţi) sau “Dacă fac ceva care cred că este greşit aceasta mă face să mă simt prost” (virtute). Studiile realizate cu această scală au relevat o serie de distincţii interesante în rândul diferitor grupuri demografice. Astfel femeile în comparaţie cu bărbaţii au o stimă de sine contingenţa care este semnificativ mai mult determinată de aprecierea celorlalţi, aspectul fizic, dragostea lui Dumnezei şi competenţa academică. Datele obţinute sugerează că există o corelaţie pozitivă între stima de sine contingentă şi stima de sine scăzută: cu cât stima de sine depinde mai mult de aprecierea celorlalţi, aspectul fizic, încrederea în sine etc., cu atât ea este, în acelaşi timp, mai scăzută. O altă cale de a distinge dintre stima de sine contingentă şi stimă de sine veritabilă constă în analiza stilurilor de auto-reglare (Deci şi Ryan, 1995). Persoanele care au o stimă de sine veritabilă sunt înclinate să se ghideze în viaţă conform mobilurilor personale, să facă ce le place şi la ce se pricep mai bine. În contrast, persoanele cu o stimă de sine contingentă îşi organizează viaţa pornind de la cerinţele şi aşteptările celorlalţi sau în funcţiile de cerinţele auto-impuse şi sunt rigizi în încercarea de validare a expectanţelor şi realizarea standardelor după care se autoevaluează. Labilitatea stimei de sine Pentru unele persoane stima de sine este foarte mult legată de evenimentele cotidiene la care asistă. De exemplu, Diana poate să se simtă confortabil cu sine însăşi (stimă de sine ridicată) într-o zi în care i se întâmplă cu preponderenţă lucruri plăcute (de genul, a fost apreciată la serviciu pentru buna performanţă, i s-a spus că arată bine, a plătit ultima rată pentru mobila din bucătărie etc.). Dar aceiaşi persoană poate să nu fie mulţumită de sine (stima de sine scăzută) atunci când în aceiaşi zi trăieşte mai multe evenimente neplăcute (un prieten a acuzat-o că este egoistă, şi-a pierdut brăţara etc.). O astfel de persoană posedă o stimă de sine labilă supusă fluctuaţiilor temporale determinate de evenimentele externe în care este implicată. Cercetările asupra labilităţii stimei de sine indică că astfel de persoane, atunci când viaţa “ia o turnură proastă”, sunt înclinate spre depresie (Butler, Hokanson şi Flynn, 1994). (In)stabilitatea stimei de sine Instabilitatea stimei este direct legată de labilitatea acesteia. Labilitatea indică faptul că stima de sine se poate schimba sub impactul evenimentelor externe, (in)stabilitatea referindu-se la dimensiunea temporală a schimbărilor. (In)stabilitatea stimei de sine poate fi estimată ţinându-se cont fie de fluctuaţii ale acesteia pe termen lung fie de fluctuaţiile imediate în auto-apreciere (Rosenberg, 1986). Atunci când ne referim la fluctuaţiile de lungă durată suntem interesaţi de fapt de schimbarea stimei de sine globale, o schimbare ce presupune o mutaţie în tonalitatea afectivă a auto-aprecierii globale. De regulă, este nevoie de mult efort şi timp pentru ca o astfel de schimbare să intervină.. De exemplu, pentru unii copii s-a observat o uşoară scădere a stimei de sine în momentul trecerii de la şcoala primară la nivelul gimnazial, urmărindu-se apoi o uşoară creştere a acesteia în anii mai mari (O`Malley şi Bachman, 1983). Din păcate, deocamdată, procesul schimbării în timp al stimei de sine nu a fost studiat empiric în mod corespunzător, cercetările vizând în special (in)stabilitatea stimei de sine pe termen scurt (Greenier, Kernis, Waschull, 1995; Kernis, 1993; 11

Kernis şi Waschull, 1995). Este important să precizăm că fluctuaţiile stimei de sine pe termen scurt sunt independente de faptul dacă aceasta este ridicată sau scăzută. Stima de sine instabilă reflectă o auto-apreciere fragilă şi vulnerabilă fiind puternic afectată de informaţia auto-evaluativă generată din interior (de exemplu, aprecierea progresului pentru atingerea unui scop) sau exterior (de exemplu, faptul de a fi înjurat de cineva). Dacă această informaţie imediată este pozitivă ea va determina o autoapreciere favorabilă, dacă este negativă, stima de sine va fi şi ea depreciativă. În contrast, persoanele care au o stimă de sine stabilă se auto-apreciază relativ independent de experienţele evaluative imediate. Acest fapt nu implică neapărat o auto-evaluare pozitivă. Cineva care are o stimă de sine scăzută şi stabilă poate cu uşurinţă să reziste feedback-urilor pozitive imediate fără a-şi schimba autoaprecierea globală.

O privire de ansamblu asupra “colecţiei varietăţilor stimei de sine” Cineva care nu este interesat de cercetare poate exclama: “Ei bine, gata, mă dau bătut, eu ce să mai cred, ce fel de stimă am, vreau să ştiu cu certitudine ce fel de stimă am?!”. Şi pe bună dreptate, aceste multiple modalităţi de a distinge diferitele feluri sau aspecte ale stimei de sine par descurajatoare. Să le recapitulăm totuşi (vezi Tabelul de mai jos). Varietăţi ale stimei de sine

Caracteristici

Stima de sine defensivă

sentimentele pozitive faţă de sine necesită o continuă confirmare din partea celorlalţi şi această confirmare este căutată activ; individul expune public sentimente pozitive faţă de sine mascându-se sentimente negative din interior

Stima de sine naturală

individul trăieşte sentimente pozitive faţă de sine fără a simţi nevoia să caute aprobare din partea altora sau să obţină performanţe deosebite; individul expune public sentimente pozitive faţă de sine şi acestea coincid cu ceea ce simte realmente pentru sine

Stima de sine implicită

individul nu este conştient de sentimentele negative sau pozitive pe care le are faţă de sine

Stima de sine explicită

individul este conştient de sentimentele negative sau pozitive pe care le are faţă de sine

Stima de sine contingentă

auto-evaluarea pozitivă depinde de atingerea unor obiective, confirmarea unor expectanţe, conformarea cu standarde etc.

Stima de sine veritabilă

auto-evaluare pozitivă este relativ imună la fluctuaţiile şi numărul realizărilor sau insucceselor şi nu necesită continuă validare

Stima de sine labilă

fluctuaţii ale stimei de sine în cursul zilei care sunt determinate de evenimente externe pozitive sau negative cu valenţă autoevaluativă

12

Stima de sine instabilă

sentimente momentane raportate la propriul eu care sunt supuse unor fluctuaţii de scurtă durată determinate de dinamica internă sau externă

Cercetările recente care au dus la identificarea diferitor varietăţi ale stimei de sine indică faptul că este insuficient să cunoaştem dacă cineva are o stimă de sine ridicată sau scăzută: natura acesteia poate fi diferită, implicând diferite funcţionari ale psihismului. Acest aspect este important deoarece majoritatea studiilor teoretice sau aplicative apelează pentru măsurarea stimei de sine globale la scala stimei de sine propusă de Rosenberg (Self Esteem Scale; Rosenberg, 1965). Ea măsoară stima de sine globală, indicând dacă o persoană are o stimă de sine scăzută sau ridicată. Or, după cum am văzut anterior, a şti doar acest aspect al stimei de sine nu este suficient. În unele cazuri o stimă de sine ridicată maschează o depreciere interioară cunoscută (stima de sine defensivă) sau necunoscută (stima de sine implicită) persoanei în cauză. În acelaşi timp, o stimă de sine ridicată se poate datora unor cauze diferite – poate fi rezultatul unei performanţe obţinute sau al unei evaluării externe (stima de sine contingentă). De asemenea, stima de sine măsurată poate să fie afectată de evenimentele unei zile (stima de sine labilă). În final, oamenii pot avea o stimă de sine care este foarte greu de măsurat datorită fragilităţii şi vulnerabilităţii acesteia (stima de sine instabilă). Toate aceste distincţii, varietăţi sau componente ale stimei de sine nu sunt neapărat contradictorii. De facto, probabil cu greu vom întâlni o persoană a cărui stimă de sine să nu fi fost uneori defensivă, altădată contingentă, labilă etc. Concluzionând, ar fi corect să ne întrebăm “în ce măsură stima noastră de sine este defensivă, contingentă etc.?” şi nu dacă “avem sau nu avem o stimă de sine defensivă, contingentă, etc.?”. Reflectaţi Analizaţi definiţia stimei de sine pe care a-ţi dat-o când aţi început lectura acestui curs încercând să întrezăriţi eventualele suprapuneri cu definiţiile date diferitor varietăţi ale stimei de sine. Poate fi această definiţie diagnostică pentru stima de sine pe care o aveţi?

Funcţiile stimei de sine: de ce este importantă stima de sine? La ora actuală sunt mai multe puncte de vedere asupra raţiunilor pentru care în funcţionarea psihicului uman se regăseşte stima de sine: 1. Conform unui punct de vedere stima de sine face parte din sistemul motivaţional (!) axat pe autoconservarea individului: ea este necesară pentru a aduce la cunoştinţa individului faptul că este vulnerabil şi trecător. Conform acestui punct de vedere stima de sine protejează oamenii pentru a nu fi paralizaţi de anxietatea şi teroarea morţii (Greenberg, Pyszczynski şi Solomon, 1995); 2. Alţi autorii se axează asupra semnificaţiei sociale a stimei de sine. Din această perspectivă stima de sine este văzută ca un mecanism care ghidează selectarea strategiilor interpersonale adecvate în scopul evitării excluderii sociale. Includerea în grupuri şi relaţiile interpersonale sunt 13

esenţiale pentru supravieţuirea fiinţei umane şi echilibrul psihologic al acesteia (Leary şi Downs, 1995); 3. Există autori care consideră stima de sine ca pe un produs natural al satisfacerii motivului de auto-perfecţionare, motiv care stă la baza achiziţiei continue de noi deprinderi şi cunoştinţe necesare pentru o mai bună adaptare la mediul social mereu schimbător (Deci şi Ryan, 1995); 4. Conform viziunii noastre, dincolo de raţiunile globale menţionate anterior (vezi 1-3) există o raţiune imediată de natură preponderent cognitivcomportamentală sau de auto-reglare: este important să ai un feedback continuu al rezultatelor acţiunilor, este important să te poţi defini şi evalua încontinuu pentru a interacţiona eficient atât în mediul social cât şi în mediul natural.

Apariţia şi evoluţia stimei de sine în mediul familial Apariţie stimei de sine parcurge o cale similară cu cea a conceptului despre sine. Primele auto-evaluări sunt evaluările pe care le învăţăm de la părinţi: “Andrei este bun şi cuminte” - cam aşa răspunde un copil care nu a ajuns încă să se perceapă prin prisma unei individualităţi distincte. Prima şi cea mai hotărâtoare influenţă exercitată asupra formarea stimei de sine globale aparţine părinţilor. Coopersmith (1967) a realizat un studiu celebru punând în evidenţă modul în care mediul familial şi tehnicile de educare influenţează stima de sine. În urma analizei datelor obţinute de la copii şi părinţi s-a constat că părinţii copiilor cu stimă de sine ridicată de cele mai multe ori au manifestat următoarele atitudini şi comportamente educative: 1. Au fost afectuoşi, înţelegători şi implicaţi în problemele copilului tratândule cu seriozitate şi manifestând interes neprefăcut pentru acestea; 2. Au fost severi în sensul în care au promovat cu fermitate şi consecvenţă anumite reguli, încurajându-şi copiii să ajungă la un standard înalt de comportament; 3. Au manifesta preferinţă pentru un model non-coercitiv de disciplină (de exemplu, lipsirea de privilegii şi izolarea) de regulă analizând cauzele comportamentului necorespunzător şi explicând copiilor nocivitatea acestuia; 4. Au fost democratici în sensul în care, de exemplu, timpul de culcare a fost lăsat la oportunitatea copiilor, implicându-i activ în stabilirea planurilor familiale. Deşi studiul realizat de Coopersmith este din multe privinţe criticabil - absenţa fetiţelor şi taţilor din lotul cercetat, aspecte de prelucrare a datelor etc. - alţi cercetători au confirmat că stima de sine ridicată este determinată de astfel de factori ca implicarea părinţilor, acceptarea copilului, încurajarea copilului şi stabilirea unor standarde de comportament clare (Buri et al., 1988; Gecas şi Schwalbe, 1986; Gronick şi Ryan, 1989). Cercetările recente au demonstrat că aceste caracteristici sunt implicate şi în stabilitatea stimei de sine la copii (Kernis, Brown şi Brody, 1997). De exemplu, copiii cu stima de sine instabilă au indicat frecvent faptul că taţii lor sunt critici, manifestă control psihologic prin apelarea la tehnici de inculpare a vinei, nu remarcă 14

comportamentele pozitive, nu manifestă aprobare sau afectivitate, nu petrec timpul antrenaţi într-o activitate comună. Pe de altă parte taţii copiilor cu stimă de sine stabilă sunt văzuţi de către copii lor ca fiind capabili să ajute copilul să rezolve diferite probleme.

Conceptul despre sine şi stima de sine Raportul între stima de sine şi conceptul despre sine Unii autori, consideră conceptul despre sine ca fiind mai inclusiv, astfel încât dimensiunile eu-lui - cognitivă, afectivă şi comportamentală - sunt văzute ca părţi ale acestuia (de exemplu, Robinson şi Shaver, 1991). Altfel spus, conform acestui punct de vedere, stima de sine - componenta afectivă a eu-lui - este o parte a conceptului despre sine. Recent se observă o tendinţă, la care ne raliem de a regândi raportul dintre stima de sine şi conceptul despre sine ca fiind componente sau dimensiuni separate ale eu-lui. Conform opiniei exprimate de Robinson şi Shaver (1991) “cogniţiile despre eu (cuprinse în conţinutul conceptului despre sine) pot influenţa sau nu stima de sine. De exemplu, convingerea de a fi un mare cântăreţ poate fi regăsită în conceptul despre sine fără însă a avea careva tangenţă cu sentimentul valorii eu-lui. Atunci când cineva este depresiv pe motivul că nu are o voce extraordinară implică impactul stimei de sine, la fel ca şi comportamentul de a sări de la înălţimea unui bloc cu 18 etaje pentru a pune capăt umilinţei cauzate de un atare defect” (p. 115). Impactul conceptului despre sine în geneza stimei de sine Modelele teoretice recente ce încearcă o integrare a atitudinilor şi afectivităţii (Frijda, 1986; Lazarus, 1984; Weiner, 1986) ne pot oferi o perspectivă a evoluţiei stimei de sine determinată de procesele cognitive. Mai întâi gândim dacă suntem sau nu într-un anume fel (emitem aprecierile sau judecăţile de genul “sunt atractiv / respingător” sau “sunt inteligent / greu de cap”), apoi astfel de gânduri declanşează o reacţie afectivă negativă sau pozitivă. În măsura în care astfel de reflecţii ajung să acopere o bună parte din atributele personale conceptul „stima de sine” este cel care se potriveşte pentru a surprinde rezultatul afectiv al acestora. În timp, consistenţa unor astfel de momente de auto-reflecţie rezultă într-un fundal afectiv pozitiv sau negativ care este uşor accesat - deja în lipsa judecăţilor care l-au generat - ori de câte ori atenţia subiectului este direcţionată - din exterior sau din interior - asupra propriului eu. Astfel de concepte ca “încrederea în sine” (self-confidence) sau “evaluarea fizică” (body-esteem) reprezintă şi ele aspecte evaluative însă, primul este preponderent cognitiv în timp ce cel de-al doilea se referă la o stimă de sine specifică. Rezumatul cursului Este important să reţineţi că: 15

• • • • • • • • • • • •

•

oamenii se evaluează pe o paletă largă de dimensiuni care diferă în relevanţă personală; stima de sine poate lua forma unei auto-evaluări globale sau a unei auto-evaluări specifice; stima de sine globală se referă la măsura în care individul se place, se valorizează şi se acceptă pe sine (Rogers, 1951); stima de sine este diferită de încrederea în sine: prima trimite la afectivitate, cea de-a doua - la cogniţie; persoanele cu stima de sine ridicată nici pe departe nu sunt la fel: unii sunt cu o stimă de sine defensivă fiind motivaţi de obţinerea şi menţinerea aprobări sociale în timp ce ceilalţi sunt relativ calmi în faţa unui eşec oarecare; stima de sine are o componentă, o parte care este conştientă (stima de sine explicită) şi una ascunsă, inconştientă, necunoscută subiectului însăşi (stima de sine implicită); stima de sine a unor persoane este puternic determinată de atingerea unor obiective, conformarea cu anumite standarde şi expectanţe; stima de sine poate fluctua în funcţie de cursul evenimentelor auto-evaluative şi chiar oscila în intervale foarte mici de timp; diferitele aspecte ale stimei de sine nu sunt neapărat contradictorii ci mai curând complementare; indiferent de care ar fi motivele esenţiale ale existenţei stimei de sine ea este indispensabilă pentru auto-reglare: pentru planificarea, monitorizarea şi corectarea comportamentului; practicile educative şi mediul familial sunt deosebit de importante pentru educarea unei stime de sine adaptate vieţii sociale şi realizării individului; conceptul despre sine şi stima de sine sunt două dimensiuni diferite ale eului social: uneori legătura între acestea este foarte slabă, alteori este deosebit de puternică însă ele rămân în arhitectura eului social ca realităţi intrapsihice distincte; conceptul despre sine se află la baza apariţiei şi evoluţiei stimei de sine globale.

16