Sp 01 Notintrod Concepte 2007

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale


oţiuni introductive Concepte fundamentale Conf. dr. Marian Popa „...gândirea statistică va deveni într-o zi la fel de necesară pentru un cetăţean eficient, la fel ca şi abilitatea de a citi şi a scrie”. H.G. Wells (1866-1946) I
TRODUCERE Statistica este o modalitate de a descrie și analiza lumea cu ajutorul numerelor. Ea face parte din viaţa noastră într-o măsură mai mare decât ne imaginăm. Aceasta, în primul rând, pentru că informaţia numerică este omniprezentă. „Toate lucrurile ce se cunosc au un număr: fără număr nu ne-ar fi cu putinţă să cunoaştem sau să gândim nimic” (Philolaos, Fragmente din presocratici, sec. V î.e.n., apud Eco, 2005). Informaţiile vehiculate în mass media abundă de cifre care se referă la cele mai variate aspecte ale realităţii economice, sociale, tehnologice, medicale etc. Nici psihologia nu face excepţie. Teoriile elaborate în acest domeniu se sprijină pe cercetări care presupun evaluări numerice, cantitative sau calitative, supuse apoi unor proceduri de analiză statistică. În al doilea rând, statistică face parte efectivă din viaţa de fiecare zi. Aplicăm concepte statistice în cele mai variate situaţii de viaţă. Cineva care doreşte să cumpere un CD cu muzică şi ascultă doar câteva zeci de secunde pentru a se decide, nu face decât să pună în practică un model statistic bazat pe eşantionare şi decizie probabilistă (desigur, în acest caz decizia implică și alte criterii). La un alt nivel, decizia de a ne căsători cu cineva sau opţiunea pentru o anumită profesie, sunt tot decizii de natură statistic-probabilistă. În ambele situaţii enunţate estimăm o serie de caracteristici şi facem predicţii asupra „şansei de succes” a deciziei pe care o luăm. În alt context, atunci când, la apariţia pe stradă a unei mingi, şoferul reduce viteza, o face pentru că estimează creşterea probabilităţii de apariţie a unui copil imprudent care doreşte să o recupereze. Desigur, nu întotdeauna apare și un copil imprudent, dar ignorarea acestei probabilităţi poate avea consecinţe tragice. Exemplele ar putea continua la nesfârşit. În fapt, toate fiinţele vii, funcţionează ca nişte mecanisme statistice fine şi sofisticate, chiar dacă actele lor nu decurg în mod formal din prelucrări numerice. Definiția statisticii Statistica se ocupă cu recoltarea, descrierea şi analizarea datelor în vederea extragerii unor concluzii (inferenţe) pe baza acestora. Datele, la rândul lor, sunt informaţii obţinute prin categorializare, numărare sau măsurare, pe baza utilizării unor metode adecvate. În esenţa ei, statistica operează cu numere care descriu realitatea din jurul nostru. La începuturi ea a fost asociată cu informaţiile necesare conducerii afacerilor statului, de unde şi numele de statistică. Termenul de „statistică” provine din latinescul medieval „status”, care semnifica „stare politică”. În anul 1770, la Londra, baronul Bielfeld publică lucrarea „The Elements of Universal Erudition” în care există un capitol de „statistică”, definită ca fiind: „Ştiinţa care ne învaţă care este organizarea politică a -1Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

tuturor statelor moderne ale lumii”. Treptat, conceptul a evoluat, statistica având un nivel teoretic, ramură a matematicii, și o varietate de forme aplicative (statistică economică, statistică medicală, statistică psihologică etc.). Statistica, instrument al metodei ştiinţifice în psihologie În esenţă, ştiinţa este o metodă de a afla răspunsuri la întrebările pe care ni le punem, ale cărei principale caracteristici sunt astfel sintetizate de Mitchell și Jolley (2001): - căutarea unor reguli cu un anumit nivel de generalitate, care depășesc nivelul particular sau individual; - colectarea unor dovezi obiective, de natură empiric-inductivă; - operarea cu afirmaţii controlabile și testarea acestora cu proceduri acceptate de comunitatea cercetătorilor; - atitudine sceptică faţă de rezultate și față de cunoştinţele acumulate; - atitudine deschisă faţă de orice informaţii noi; - creativitate şi transparenţă. Ca urmare, un demers de tip ştiinţific este un proces sistematic testare a ipotezelor prin proceduri de recoltare de date empirice, evaluare şi interpretare a acestora, predicţii şi decizii cu privire la validitatea acestor predicţii. Utilizarea statisticii în psihologie este impusă de exigenţele metodei ştiinţifice, ca metodă de culegere şi prelucrare şi interpretare a datelor. Dincolo de procedurile care o compun, metoda statistică este un concept abstract care poate fi mai uşor înţeles dacă îl raportăm la ceea ce înseamnă „metoda neştiinţifică”, la modul în care ne fundamentăm cunoştinţele şi convingerile în viaţa de fiecare zi. În acest sens, se pot distinge trei modalităţi „neştiinţifice” de fundamentare a cunoaşterii (Spata, 2003):
Tradiţionalismul sau argumentul autorităţii. Ceea ce ştim, învăţăm din contextul social sau cultural, se bazează pe obişnuinţe sau superstiţii. Uneori nici nu suntem conştienţi care este sursa cunoştinţelor noastre. Pur şi simplu, ştim şi orice argument contrar este respins înainte de a fi verificat în vreun fel. Dacă la baza unei informaţii cu care operăm se află şi o figură autoritară (părinte, profesor, „cei care au văzut”), atunci atitudinea necritică este şi mai consistentă. Această cale de cunoaştere are avantajul de a ajunge la înţelegerea mai rapidă a unei situaţii şi fără riscurile pe care le presupune o încercare proprie. În acelaşi timp, prezintă şi dezavantajul „îngheţării” în soluţii şi adevăruri prestabilite care, uneori, reflectă interese subiective sau limite personale. O variantă a cunoașterii derivate din autoritate este cunoașterea mistică (Frankfort-Nachmias&Nachmias, 2000), în care adevărul provine de la o sursă divină sau de la cei care o reprezintă (profeți, persoane cu statut de medium,”inițiați”). Esența cunoașterii bazate pe autoritate, indiferent de natura acesteia, este ”credința” care decurge din supunerea necondiționată față de sursa exponentul autorității respective, fie că aceștia sunt părinții, profesorii sau divinitățile.
Raţionalismul. Baza acestuia este deducţia, pornirea de la un principiu general pentru a se ajunge la anumite concluzii specifice. O teorie este considerată adevărată prin simplul fapt că este „logică”. Celebrul silogism antic „Toţi oamenii sunt muritori. Socrate este om, Socrate este muritor” este fără îndoială adevărat şi nu are nevoie de un studiu empiric pentru a fi demonstrat. Problema este că, pentru a obţine presupuneri corecte, atât -2Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

principiul general cât şi presupunerile care decurg din acesta trebuie să fie corecte. Ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. De exemplu, silogismul „Toţi oamenii sunt morali. Hitler este om. Hitler este moral.” nu se susţine, chiar dacă respectă criteriile logicii formale. În plus, raţionamentul de tip deductiv nu aduce un plus de cunoaştere deoarece se bazează pe adevărurile care au condus în trecut la constituirea principiului din care a decurs raţionamentul deductiv. Spre deosebire de acesta, raţionamentul inductiv urmează drumul de la specific la general şi permite noi explorări ale unui subiect. Din acest motiv inducţia stă la baza metodei ştiinţifice.
„Bunul simţ” sau experienţa comună. Este oare nevoie de o cercetare ştiinţifică pentru a dovedi faptul că numărul repetiţiilor favorizează memorarea cunoştinţelor şcolare? „Bunul simţ”, bazat pe observaţia curentă, nu este oare suficient pentru a fi convinşi de acest lucru? Într-o anumită măsură aşa este, dar învăţarea este un fenomen mult mai complex, iar efectul repetiţiei poate fi influenţat de numeroşi factori (oboseala, frecvenţa şi durata pauzelor, nivelul de stres etc.). În plus, de multe ori „simţul comun” este extrem de susceptibil la aprecieri eronate. De exemplu, bazându-ne pe acest suport, am fi tentaţi să apreciem că o persoană care suferă o criză într-un spaţiu public, are mai multe şanse să primească ajutor dacă este mai multă lume în jur. În realitate, rezultatele unor cercetări ştiinţifice arată că în astfel de situaţii are loc un fenomen de „difuziune a iresponsabilităţii”, iar ajutorul aşteptat este mai puţin prompt decât dacă în jur ar fi mai puţini oameni. „Simţul comun” este un puternic suport al cunoaşterii umane, pentru simplul fapt că se sprijină pe experienţe şi trăiri, care îl fac să pară credibil. Dar tocmai în această „aparenţă” constă şi vulnerabilitatea sa. Pe de altă parte, numai o mică parte a faptelor şi situaţiilor sunt accesibile acestui tip de cunoaştere. Cu cât acestea sunt mai complexe, cu atât simţul comun devine mai neputincios în „descifrarea” lor. Modalităţile cunoaşterii comune, enunţate mai sus, nu sunt prin ele însele lipsite de valoare. Deşi nu pot constitui argumente pentru enunţarea de concluzii generalizabile, ele pot sluji fie calitate de furnizoare de probleme şi ipoteze de cercetare, fie ca suport cognitiv și emoțional, cum este cazul adevărurilor bazate pe autoritate. În nici un caz însă ele nu pot înlocui demersul doveditor al metodei ştiinţifice. Aceasta reprezintă o modalitate de abordare empirică şi sistematică a manifestărilor realităţii, indiferent de natura lor şi este, de aceea, comună tuturor cercetătorilor ştiinţifici, fie ei fizicieni, biologi, medici, astronomi sau psihologi. Esența metodei științifice este proba empirică, dovada bazată pe date recoltate din realitate. Statistica nu este însă echivalentă cu metoda științifică, ci este doar un instrument al acesteia. Simpla utilizare a unor date numerice despre o anumită realitate, în absența unei ipoteze consistente și a unei metode adecvate a culegere (model de cercetare), nu se poate numi știință. În același timp, nu orice cercetare științifică are nevoie de statistică. De exemplu, pentru a afla răspunsul la întrebarea dacă oamenii sunt singurele ființe care utilizează unelte, se poate obține un răspuns cu valoare științifică prin observația comportamentului cimpanzeilor. Aceștia utilizează crengi pentru a scoate termitele din mușuroi, ceea ce este un comportament evident instrumental. Confirmarea acestei observații de către alți cercetători, în alte condiții, este suficientă pentru a trage o concluzie cu valoare de adevăr științific, fără a fi necesară analiza statistică. Astfel de studii sunt totuși rare, cele mai multe cercetări bazându-se pe concluzii extrase pe baza unor colecții de date care necesită o analiză de tip statistic. -3Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

Societatea modernă este construită pe cuantificare numerică şi interpretarea datelor de acest tip, de la evaluarea ratei şomajului la calcularea indicelui de inflaţie, până la studiile care estimează eficienţa unui anumit medicament sau a unei anumite metode de psihoterapie. În domeniul psihologiei, obiectivul fundamental al metodei ştiinţifice este înţelegerea, explicarea şi predicţia comportamentului uman şi proceselor mintale. În acest proces, statistica nu face decât să pună la dispoziţie un set de proceduri de calcul şi de raţionamente decizionale cu privire la semnificaţia datelor de cercetare. Rolul statisticii este acela de a descrie, de a face predicţii şi de a conferi credibilitate datelor de observaţie. Ea nu exclude intuiţia, ci o supune unui control critic. Să presupunem că un psihoterapeut intuieşte că depresia cronică a uneia dintre pacientele sale poate fi pusă în legătură cu faptul că este mică de statură. În raport cu acest caz singular el îşi poate verifica intuiţia prin dialogul terapeutic, dar dacă doreşte să probeze faptul că în general femeile scunde sunt mai predispuse la depresie cronică, va trebui să iniţieze un proces de cercetare. Iar dacă rezultatele acesteia vor confirma intuiția, devenită ipoteză, atunci demersul terapeutic al femeilor scunde cu manifestări depresive va putea fi mai precis orientat pe una dintre sursele lui potențiale. Contribuția statisticii la abordarea științifică a problematicii psihicului uman face ca această disciplină să fie nelipsită din programa facultăților de psihologie. Obiectivele fundamentale ale unui curs de statistică pentru studenţii în psihologie sunt următoarele: • dezvoltarea înţelegerii statisticii şi relaţiei acesteia cu cercetarea în domeniul psihologiei; • dezvoltarea capacităţii de rezolva probleme de natură statistică specifice problemelor din domeniul psihologiei; • promovarea unei atitudini bazate pe raţionament critic în raport cu opiniile sau teoriile din domeniul psihologiei; • formarea abilităţilor de comunicare în domeniul statisticii psihologice, ceea ce presupune atât capacitatea de înţelege lucrările de specialitate cât şi capacitatea de a elabora astfel de lucrări. Într-un document recent, European Federation of Psychologists Associations (www.efpa.be), care reprezintă comunitatea profesională şi ştiinţifică a psihologilor la nivel european, consideră că procesul de formare profesională a psihologilor trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: cunoştinţe teoretice, abilităţi şi competenţe practice, precum şi capacităţi de cercetare ştiinţifică. În ceea ce priveşte capacităţile de cercetare, EFPA consideră că ele sunt impuse de importanţa evaluării practicii curente, dar şi de nevoia de dezvoltare a unor noi modele, tehnici şi programe de intervenţie. În acelaşi timp, se apreciază că studenţii trebuie să dobândească experienţă în direcţia iniţierii şi conducerii independente a unor proiecte de cercetare. Scurt istoric al statisticii în psihologie Într-o butadă care a făcut tradiţie, Ebbinghaus (1920), într-un curs universitar de psihologie de la începutul secolului XX, afirma că „psihologia are un trecut îndelungat dar o istorie scurtă”. Sensul profund al acestei afirmaţii rezidă în distincţia dintre două modalităţi de a aborda problematica psihologiei umane: una „neştiinţifică” sau, mai corect spus, „preştiinţifică”, ale cărei începuturi se regăsesc încă la începuturile civilizaţiei umane, şi o alta „ştiinţifică”, care a debutat mult mai aproape de zilele noastre. -4Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

Utilizarea sistematică a statisticii în psihologie datează de la începutul anilor ‘50. La vremea respectivă, în care calculatoarele se aflau încă în era electromecanică, cea mai mare problemă era efortul de calcul. Din acest motiv, a învăţa statistică însemna atunci mai ales învăţarea unor formule şi a unor proceduri care să simplifice pe cât posibil efortul de calcul. Cel mai adesea, aplicarea formulelor şi prelucrarea datelor cereau un efort atât de mare încât rămânea puţin timp şi interes pentru înţelegerea a ceea ce se află în spatele lor. Apariţia şi diseminarea pe scară largă a calculatoarelor, disponibilitatea programelor de prelucrări statistice, au făcut posibilă trecerea într-o nouă fază, aceea în care accentul se pune pe înţelegerea raţionamentelor statistice. Deşi asocierea dintre psihologie şi o ştiinţă „bazată pe numere” pare surprinzătoare la prima vedere, statistica nu este un „adaos recent” în practica şi cercetarea psihologică. Statistica face parte din istoria psihologiei într-o măsură mai mare decât ne-am putea aştepta. Această apreciere este susținută de trecerea în revistă a câtorva dintre personalitățile majore ale psihologiei care au avut, deopotrivă, contribuții importante în introducerea metodelor cantitative în psihologie și în dezvoltarea analizei statistice. Filozoful german Christian von Wolf (1679-1754) a publicat în anul 1732 „Psihologia empirică”, urmată în 1734 de „Psihologia raţională”, fiind unul dintre primii autori care au folosit termenul de „psihologie”. În concepţia sa, filozofia trebuie să se supună unor cerinţe de claritate şi precizie pe care nu le poate obţine decât prin intermediul raţionamentului şi matematicii. În acest spirit, a introdus ideea unui domeniu matematic al psihologie, pe care l-a numit „psihometrie”. Ernst Heinrich Weber (1795-1878) şi Gustave Theodor Fechner (1801-1878) sunt doi cercetători cu contribuţii importante în domeniul psihofiziologiei. Cercetările lor asupra senzaţiilor s-au concretizat într-o lege care le poartă numele, şi care face legătura dintre realitatea psihică şi cea fizică. O altă personalitate importantă în istoria analizei cantitative în psihologie este Francis Galton (1882-1911), considerat fondator al psihometriei, ca ştiinţă a măsurării facultăţilor mintale şi al psihologiei diferenţiale, un domeniu al psihologiei orientat pe studiul diferenţelor dintre oameni. În opinia lui Galton, diferenţele de memorie, de abilitate matematică, muzicale, literare etc. pot fi supuse unei analize de tip ştiinţific. A fost un cercetător prolific, fiind, printre altele, unul din pionierii meteorologiei moderne. În domeniul statisticii, a creat conceptele de regresie şi de corelaţie, fiind autorul cunoscutei teorii a regresiei către medie. Este considerat ca fiind primul care a utilizat metodele statistice în studiul diferenţelor umane şi al eredităţii inteligenţei. A introdus utilizarea chestionarelor şi a sondajelor pentru studii la nivelul colectivităţilor umane. Contribuţia lui Karl Pearson (1857-1936) la fundamentarea calculului de corelaţie este atât de importantă, încât coeficientul de corelaţie pentru date cantitative este cunoscut prin asocierea cu numele său. Este considerat unul din principalii promotori ai analizei statistice riguroase în studiul comportamentului uman. Pe lângă coeficientul de corelaţie, a dezvoltat şi statistică neparametrică chi-pătrat, pe care o vom prezenta pe parcurs. A fost editorul revistei Biometrika, pe care a fondat-o împreună cu Galton. Charles Edward Spearman (1863-1945), unul dintre elevii lui Wundt, cu un trecut de ofiţer în armata colonială britanică din India, este autorul conceptului de „inteligenţă generală”. Încă din vremea studenţiei el a emis celebra teorie bifactorială a inteligenţei, care afirma că întreaga funcţionalitate intelectuală este susţinută de o -5Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

aptitudine mintală generală, acompaniată de a aptitudini specifice pentru diferite categorii de sarcini. În încercarea de a-şi demonstra teoria, Spearman a dezvoltat analiza factorială, prin care se pune în evidență gruparea variabilelor pe baza analizei de corelație, în prezent utilizată în numeroase alte domenii decât psihologia. Este, în același timp, autorul unui indice de corelație pentru date ordinale, care îi poartă numele. A fost ales membru al Royal Society of London for the Improvement of .atural Knowledge, pentru aplicarea metodelor matematice în analiza matematică a minții umane și pentru studiile originale al corelației în acest domeniu. Raymond B. Cattell (1905-1988), psiholog american și englez, a dezvoltat teoria factorială a inteligenței a lui Spearman, utilizând teste și o metodă personală de analiză factorială, care include și factorii non-intelectuali în dezvoltarea inteligenței. În acest spirit, chestionarul 16PF (Sixteen Personality Factors), unul dintre cele mai cunoscute teste de personalitate, include o scală de inteligență pe lângă alte 15 de personalitate. Cattell a fost un susținător puternic al analizei factoriale în domeniul psihologiei, ca suport pentru identificarea și fundamentarea constructelor psihologice. El considera că orice teorie trebuie să rezulte prin analiza datelor obținute din cercetările empirice. Una dintre personalităţile care au adus o contribuţie majoră la utilizarea statisticii în psihologie este Ronald Aylmer Fisher (1890-1962). Considerat un geniu al statisticii, Fisher, a fost un savant polivalent, având contribuţii în matematică, astronomie, biologie şi genetică. Apropierea sa de statistică a fost stimulată de interesul pentru studiul erorii, domeniu în care a publicat şi o lucrare despre Teoria Erorilor. Fisher este cunoscut mai ales prin dezvoltarea pe care a adus-o în domeniul analizei de varianţă, una dintre cele mai utilizate proceduri în statistica psihologică1. Utilitatea statisticii în activitatea curentă a psihologilor În prezent statistica este unul dintre instrumentele de bază ale practicii psihologice. Iată doar câteva argumente în sprijinul ideii că utilizarea statisticii face parte integrantă din activitatea curentă a unui psiholog:  Una dintre cele mai obişnuite ipostaze ale psihologului este, probabil, aceea de a utiliza teste în evaluarea unor caracteristici psihice. Ei bine, statistica este direct şi total implicată în acest aspect profesional. În faza de elaborare a testului, alegerea itemilor (întrebărilor) şi evaluarea consistenţei interne (stabilirea calităţii de instrument de măsurare psihică), se bazează pe proceduri statistice. În faza de utilizare, se utilizează proceduri statistice pentru fixarea etaloanelor de raportare a scorurilor individuale. Chiar şi atunci când un psiholog utilizează un instrument de evaluare complet pregătit pentru aplicare, nu este admisibil să o facă fără a înţelege fundamentarea statistică a acestuia ca instrument psihologic. De fiecare dată când are de a face cu un instrument nou, psihologul este obligat să se informeze asupra calităţilor sale psihometrice, pentru a avea garanţia că acesta corespunde exigenţelor profesionale şi nevoilor sale curente. Este de la sine înţeles că are nevoie de statistică, cu atât mai mult, în situaţiile în care doreşte să elaboreze el însuşi un test psihologic, ceea ce face parte din competenţa profesională a oricărui psiholog.

1

Lucrarea sa ”Statistical methods for research workers”, apărută în 1925, poate fi găsită la adresa http://psychclassics.yorku.ca/Fisher/Methods/

-6Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

 Selecţia psihologică este un domeniu de aplicabilitate larg răspândit şi care se bazează puternic pe aportul statisticii. Cu ajutorul ei se pune în evidenţă calitatea prognostică (predictivă) a unuia sau mai multor teste luate împreună (baterie), se fixează pragul de respingere şi se constituie scorurile individuale pe baza cărora se ia decizia de selecţie.  Orice problemă pe care şi-o pune un psiholog, devenită subiect de cercetare, nu poate fi rezolvată în afara utilizării unor proceduri statistice adecvate. Probleme de genul: „există o diferenţă a nivelului de încredere în sine între copiii crescuți în familii monoparentale față de cei crescuți în familii biparentale?”, „există o relație între tendința de asumare a riscului și gradul de implicare în accidente rutiere?”, ”există o legătură între nivelul intelectual și performanța școlară a elevilor?” şi multe altele de acelaşi gen, nu pot fi rezolvate fără ajutorul statisticii.  Chiar şi atunci când se dedică unei activităţi cu orientare puternic individuală, cum este psihoterapia, să zicem, psihologul nu se poate dispensa de statistică. Ea îi este necesară, de exemplu, pentru evaluarea eficienţei unei noi metode terapeutice, comparativ cu o altă metodă, sau pentru identificarea anumitor condiţii care pot influenţa eficienţa şedinţelor de terapie (ora zilei, similaritatea de sex dintre pacient şi terapeut etc.).  În fine, integrarea în mediul ştiinţific profesional îl obligă pe orice psiholog să utilizeze metodele statistice în elaborarea studiilor proprii sau în lectura şi înţelegerea studiilor din literatura de specialitate. În opinia lui Huck (2004), pământenii se împart în trei categorii: cei care fac cercetare ştiinţifică; cei care nu fac cercetare, dar se confruntă cu rezultatele altora şi cei care nici nu fac şi nici nu se întâlnesc cu rezultatele cercetărilor. Aproape orice psiholog face din prima categorie, orice psiholog face parte din a doua categorie şi nimeni nu se poate numi psiholog dacă face parte din a treia categorie. Aceste sunt doar câteva dintre aspectele care argumentează că statistica este o componentă esenţială a metodei ştiinţifice în psihologie. Dar, în acelaşi timp, nu trebuie să uităm că nici statistica şi nici metodologia de investigare psihologică (teste, dispozitive computerizate etc.), oricât de sofisticate ar fi, nu dau psihologiei, prin ele însele, un caracter de ştiinţă. Ştiinţa este o metodă, un model de cunoaştere a realităţii, o cale prin care se explorează necunoscutul şi se fac previziuni. Statistica, la fel ca şi metodele psihologice, nu sunt decât instrumente utile, indispensabile, pentru abordarea ştiinţifică a fenomenelor psihice. Dificultăţi şi riscuri în însuşirea metodelor statistice Dacă este sa fim drepţi, trebuie să recunoaştem că, în ciuda utilităţii ei incontestabile, statistica nu a fost niciodată disciplina preferată a studenţilor în psihologie. Confruntarea lor cu această materie se dovedeşte a fi, uneori, o surpriză neplăcută la aflarea planului de învăţământ universitar. Trebuie să acceptăm adevărul că majoritatea celor care vor sa înţeleagă psihicul uman nu manifestă o simpatie deosebită pentru numere, formule şi algoritmi de calcul. De aici şi până la „fobia de statistică” nu este o distanţă prea mare. Chiar dacă această „fobie” poate fi reală în unele cazuri, nu întotdeauna performanţele insuficiente în învăţarea statisticii se datorează -7Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

„statisticofobiei”. Un curs introductiv de statistică aplicată în psihologie este pe deplin accesibil oricărui absolvent de liceu, chiar şi celor care au urmat o secţie de tip „umanist”. Cu toate acestea, anumite dificultăţi nu pot fi negate, cele mai importante fiind: • abundenţa de concepte noi, cu semnificaţii uneori dificil de înţeles în mod intuitiv; • prezenţa unor concepte cunoscute din limbajul cotidian, dar care au semnificaţii diferite în domeniul statisticii; • dificultatea înţelegerii raţionamentelor de tip probabilistic. În altă ordine de idei, „naivitatea statistică” reprezintă un alt risc, cel puţin la fel de mare ca şi „statisticofobia”. Ea se referă la utilizarea în necunoştinţă de cauză a unor prelucrări statistice, fără a şti dacă sunt legitime sau nu şi fără a le înţelege semnificaţia. Acest tip de atitudine a apărut şi este favorizat de utilizarea programelor de calculator, care permit proceduri statistice sofisticate, altădată greu accesibile, şi care întreţin iluzia că ar putea fi aplicate în afara unei profunde cunoaşteri a rostului şi semnificaţiei lor. În fine, un alt tip de risc este cel dat de utilizarea statisticii cu scopul de a epata. „Epatantul statistic” abuzează de statistică, utilizează cât mai multe proceduri, face risipă de reprezentări grafice, de multe ori redundante, sau caută cu orice preţ proceduri „exotice”, rar utilizate şi cunoscute de puţină lume, chiar dacă ar ajunge la aceleaşi concluzii prin utilizarea unor proceduri „clasice”. Pe scurt, se poate vorbi de „epatare statistică” ori de câte ori prelucrările trec înaintea raţionamentului statistic şi, mai ales, înaintea demersului de cercetare și înaintea analizei psihologice a rezultatelor. Statistica în psihologie este, întotdeauna, un mijloc şi nu un scop în sine. Ea este un simplu instrument în atingerea unor obiective, dar un instrument fără care respectivele obiective nu pot fi atinse.

CO
CEPTE FU
DAME
TALE Statistica aplicată în psihologie se sprijină pe o serie de noțiuni care țin de metodologia științifică și de particularitățile aplicării ei în domeniul psihologiei. În mod firesc, acestea fac obiectul abordării intensive în contextul unor discipline specializate, cum ar fi: metodologia cercetării științifice, psihologia experimentală, psihodiagnosticul ș.a. În cele ce urmează nu vom face decât să introducem acele concepte care sunt indispensabile înțelegerii și aplicării procedurilor statistice, fără a intra în amănunte care vor fi studiate cu alt prilej. Variabile Variabilitatea se referă la proprietatea obiectului de studiu de a lua valori diferite. Dacă ne referim la realitatea psihologică, inteligența, de exemplu, este o variabilă, deoarece este diferită de la individ la individ. La fel sunt și sociabilitatea, anxietatea, timpul de reacție, vârsta, genul etc. Cercetarea psihologică are drept obiectiv esențial studierea variabilelor, mai exact explicarea variabilității diferitelor caracteristici ale realității psihice. Dacă, de exemplu, oamenii diferă în funcție de gradul de respectare a normelor, atunci am putea fi interesați dacă tinerii sunt mai puțin conformiști decât -8Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

persoanele mai în vârstă. În acest exemplu de cercetare întâlnim două variabile: conformismul și vârsta, fiind interesați dacă prima variază în raport cu cealaltă. Variabile latente/variabile observate Să luăm în considerare două dintre variabilele psihologice introduse mai sus: timpul de reacție și anxietatea. Prima se măsoară ca durată de la apariția unui stimul până la înregistrarea unui răspuns din partea subiectului, fiind ceea ce se numește o variabilă observată (sau manifestă), definită printr-o dimensiune unică (timpul). În ce privește anxietatea, lucrurile stau diferit. Aceasta este un construct psihologic care exprimă nesiguranță, anticipare neliniștită a evenimentelor viitoare, pentru care nu avem un indicator unic, direct măsurabil. Pentru a o cuantifica utilizăm diverși indicatori, constituiți din întrebări de genul: ”În noaptea dinaintea unui examen vă este greu să adormiți?”; ”Dacă sunteți chemat pe neașteptate în biroul șefului, simțiți că vă crește pulsul?” ș.a. Fiecare din întrebări este o variabilă observată, care se referă la o anumită conduită sau reacție. Dacă pentru fiecare răspuns care semnifică o manifestare de anxietate atribuim un punct, atunci anxietatea se constituie ca sumă a punctelor obținute la toate întrebările chestionarului. Din acest motiv, anxietatea nu este o variabilă direct observată, ci una latentă, iar întrebările chestionarului au caracterul de indicatori ai acesteia. Situațiile de acest gen sunt extrem de obișnuite în domeniul psihologie, marea majoritate a variabilelor psihologie fiind de tip latent (inteligența, labilitatea emoțională, sociabilitatea, stima de sine, motivația etc.). Așa cum vom vedea mai târziu, statistica pune la dispoziție proceduri speciale de evaluare a constructelor psihologice latente, pentru a avea garanția că ele sunt constituite în mod adecvat din punctul de vedere al calităților de măsurare. Variabile dependente/variabile independente În cele mai multe situații, cercetările științifice în psihologie îşi propun evidenţierea legăturilor dintre diverse caracteristici ale realităţii (variabile). În exemplul de mai sus cercetătorul încearcă să răspundă la întrebarea dacă există nivelul conformismului are o legătură cu vârsta, ceea ce plasează cele două variabile pe două poziții distincte: conformismul este variabila despre care cercetătorul presupune că ”suportă o influență” din partea variabilei vârstă. În acest context, conformismul are statut de variabilă dependentă, iar vârsta are statut de variabilă independentă. Să ne imaginăm un alt exemplu: un cercetător dorește să verifice ipoteza că bărbații căsătoriți trăiesc mai mult decât bărbații necăsătoriți. În acest caz variabila dependentă este vârsta la deces, iar variabila independentă este statutul marital. Mai întâi, observăm că statutul de variabilă dependentă presupune variația ei în funcție de variabila independentă, ca și cum între ele ar fi o relație de cauză-efect. Am spus ”ca și cum”, fiindcă nu este obligatoriu ca relația să fie una de tip cauzal. În al doilea rând, observăm că vârsta, care în primul exemplu avea rol de variabilă independentă, în al doilea exemplu deține rol de variabilă independentă. Un alt exemplu: un cercetător dorește să studieze în ce măsură oboseala afectează viteza de frânare a șoferilor, operează cu două variabile: oboseala și timpul de reacție pe frână. În acest context, timpul de reacție este o variabilă dependentă, deoarece -9Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

presupunem că variază în funcție de nivelul oboselii, care, din acest motiv, este variabilă, variabila independentă. Și, în fine, un ultim exemplu: Un cercetător doreşte să afle dacă efectuarea unor exerciţii de relaxare psihică poate conduce la creşterea performanţei unor sportivi trăgători la ţintă. În acest caz, una dintre variabile este „performanţa” trăgătorilor (punctajul obţinut). A doua variabilă este mai puţin evidentă. Subiecţii variază (diferă între ei), în funcţie de apartenenţa la grupul care a efectuat sau la cel care nu a efectuat exerciţii de relaxare înainte de tragere. Acestea sunt chiar cele două valori ale variabilei, care pot fi codificate arbitrar (să zicem: „1” pentru subiecţii relaxaţi şi „2”, pentru cei care nu au efectuat relaxare). În exemplul dat, aceasta variabilă are un caracter „independent”, deoarece presupunem că are un ”efect” asupra variabilei dependente. În concluzie, variabila dependentă face obiectul măsurării cu scopul de a fi supusă unor concluzii. Prin opoziţie, variabila independentă este utilizată ca variabilă de influenţă, ale căror efecte posibile asupra variabilei dependente urmează sa fie puse în evidenţă. Vom mai reţine și faptul că nu există variabile care sunt „dependente” sau „independente” prin natura lor. Caracteristica de a fi de un tip sau de altul provine din rolul care le este atribuit de către cercetător într-un anumit context de cercetare. De exemplu, dacă presupunem că starea emoţională este influenţată de fumat, rezultatul la un test de labilitate emoţională este variabila dependentă, iar fumatul variabila independentă. Într-un alt studiu, însă, în care ne interesează frecvenţa fumatului în funcţie de sex, numărul ţigărilor este variabila dependentă, iar sexul, variabila independentă. Sexul, la rândul său, poate deveni variabilă dependentă într-un studiu privind relaţia dintre consumul unei anumite substanţe de către gravide asupra sexului copiilor. Identificarea corectă naturii independente/dependente a variabilelor unei cercetări este esenţială pentru fundamentarea procedurilor statistice.

Studii experimentale/studii corelaţionale (observaţionale) Exemplele de mai sus ridică o problemă delicată, aceea a legăturii cauzale dintre variabile. Modul de formulare a exemplelor prezentate poate sugera ideea că în cazurile respective am putea face aprecieri de natură cauzală: „relaxarea cauzează creşterea performanţei”, „fumatul are efecte asupra stării emoţionale”. În realitate, aceste afirmaţii nu sunt de loc justificate prin simpla utilizare a unor proceduri statistice, oricât de precise sau de sofisticate ar părea acestea. Dacă studiem relația dintre gen (masculin/feminin) și anxietate și descoperim că femeile au, în medie, un nivel mai ridicat de anxietate, nu putem concluziona că genul exercită un efect cauzal asupra nivelului anxietății, ci doar că există o legătură între cele două variabile (ea poate fi mediată, de exemplu, de modelul cultural educațional, care le protejează pe fete de confruntarea cu situații dificile). Cronbach (1957) face distincţie între două „discipline psihologice”, de fapt, între două metode de abordare a cunoaşterii în psihologie, metoda experimentală şi metoda corelaţională. În cazul studiilor experimentale cercetătorul nu se limitează la măsurarea variabilei independente, ci o şi manipulează. De exemplu, dacă analizăm rezultatele a două grupe de trăgători la ţintă, unii care au efectuat în prealabil şedinţe de relaxare şi alţii care nu au efectuat, avem de a face cu un studiu numit „corelaţional”. Pe baza lui putem constata dacă există o legătură între relaxare și performanța de tragere, dar în nici - 10 Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

un caz dacă relaxarea determină („cauzează”) creşterea performanţelor. Rezultatele ar putea fi influenţate pur şi simplu prin efectul de mobilizare suplimentară pe care îl creează includerea subiecţilor într-un program de cercetare. Dacă dorim să fim absolut siguri de relaţia cauzală dintre exerciţiile de relaxare şi performanţa ţintaşilor, iniţiem un studiu experimental, în care „controlăm” variabila relaxare. În acest scop, putem evalua performanţa trăgătorilor la ţintă în zilele în care au efectuat relaxare, comparativ cu zilele în care nu au efectuat relaxare, având grijă să nu intervină alte variabile care să influenţeze rezultatele. Concluziile unui astfel de studiu pot fi interpretate în mod cauzal. În cazul studiilor numite corelaţionale, variabilele dependente şi independente sunt măsurate în condiţii care nu permit concluzii de tip cauzal. Aplicarea unui test de personalitate unor categorii de subiecţi (diferenţiate prin sex, vârstă, de ex.), compararea rezultatelor între categorii şi constatarea existenţei unor diferenţe, fie şi semnificative statistic, nu înseamnă că personalitatea este „influenţată” de apartenenţa la o anumită categorie. Totuşi, se admite că rezultatele studiilor „corelaţionale” pot fi interpretate uneori în termeni cauzali, utilizând teorii existente sau ipoteze, dar astfel de rezultate nu pot constitui în nici un caz o dovadă științifică a unei relaţii de tip cauzal. În psihologie, ponderea studiilor corelaţionale este mult mai mare decât a celor experimentale, care sunt mai pretenţioase şi mai dificil de realizat. Ceea ce nu înseamnă că studiile „corelaţionale” nu sunt relevante. Ar trebui să mai adăugăm ideea că prin studiu „corelaţional” nu se înţelege o cercetare în care se utilizează „coeficientul de corelaţie”, care este doar una dintre procedurile utilizate în statistică, şi despre care vom discuta pe larg mai târziu, ci utilizarea oricărui tip de test statistic care urmăreşte punerea în evidenţă a legăturii dintre variabile, fără ca datele cercetării să fi fost obţinute într-un context experimental. Pentru evitarea confuziei, a fost propus termenul de studiu ”observaţional” în loc de „corelaţional” (Runyon et. al, 1996). Variabile continue/variabile discrete Se numeşte „continuă” o variabilă de tip numeric (cantitativ, de tip interval/raport) care are un număr teoretic infinit de niveluri ale valorilor măsurate. Acest tip de variabilă poate lua, în principiu, orice valoare (exprimabilă și prin numere fracționate), permiţând utilizarea zecimalelor. Exemple: timpul de reacţie, înălţimea, greutatea etc. Se numeşte „discretă” o variabilă care prezintă un număr finit (exprimat de regulă prin numere întregi) al valorilor pe care le poate lua. Exemple: numărul persoanelor dintro familie, numărul de ţigarete fumate zilnic etc. Populaţie/eşantion Obiectivul legitim al cercetării ştiinţifice este identificarea unor adevăruri cu un anumit grad de generalitate. Din punct de vedere statistic „generalul” este reprezentat de totalitatea valorilor care descriu o anumită caracteristică, şi este numit „populaţie”. Din păcate însă, investigarea tuturor „indivizilor” (valorilor) care compun o anumită populaţie nu este aproape niciodată posibilă. Ca urmare, în practica cercetării ştiinţifice se supun cercetării psihologice loturi mai restrânse, extrase din ansamblul colectivităţii vizate, ai căror parametri descriptivi (medie, variabilitate), despre care vom vorbi mai târziu, sunt - 11 Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

extrapolaţi, în anumite condiţii şi cu ajutorul unor proceduri specializate, la populaţia din care fac parte. A fundamenta un adevăr statistic înseamnă a trage o concluzie care descrie parametrii unei populaţii de valori, pe baza indicatorilor unui eşantion din acea populaţie. În contextul cercetării statistice utilizăm următoarele definiţii: Populaţie, totalitatea „unităţilor de informaţie” care constituie obiectivul de interes al unei investigaţii. Prin „unităţi individuale de informaţie” înţelegem cel mai adesea „persoane” (sau „subiecţi”, cu un termen uzual in cercetarea psihologică). Dar, la fel de bine, putem înţelege şi „populaţia de cupluri familiale”, sau „populaţia” de diferenţe dintre mediile a două variabile, de exemplu. În esenţă, prin „populaţie” trebuie să înţelegem extinderea maximă posibilă, sub aspectul volumului, a respectivei „unităţi de informaţie”. Extinderea menţionată este, la rândul ei, definită prin obiectivul de cercetare, ceea ce înseamnă ca are o dimensiune subiectivă. Aceasta se referă la domeniul de interes pe care şi-l propune cercetătorul. De exemplu, într-un studiu cu privire la efectul oboselii asupra performanţei cognitive, pot fi vizate diferite categorii de „populaţii”: a aviatorilor, a studenţilor, a mecanicilor de locomotivă, a şahiştilor etc. Este de la sine înţeles faptul că, încă de la începutul unei cercetări ştiinţifice, se va preciza populaţia cercetării, cu alte cuvinte, domeniul de extindere a rezultatelor şi a concluziilor ce urmează a fi trase. Dacă le privim sub aspectul volumului, populațiile pot fi: - infinite (numărul unităților componente nu este cunoscut); de exemplu: populația fumătorilor, a bărbaților, a femeilor etc. - finite (numărul unităților componente este cunoscut), de exemplu: populația studenților unei facultăți, a membrilor unei asociații psihologice etc. Eşantion, reprezintă „unităţile de informaţie” selecţionate pentru a fi efectiv studiate. Ideea pe care se bazează cercetările bazate pe eşantioane, este aceea că se pot face aprecieri asupra unei întregi populaţii, în anumite condiţii, doar pe baza caracteristicilor măsurate pe o parte a acesteia. Exemple: - Într-un studiu asupra efectelor accesului la internet asupra elevilor de liceu, elevii de liceu reprezintă „populaţia”, iar elevii selecţionaţi pentru investigaţie, „eşantionul”. - Într-un studiu care vizează influenţa inteligenţei asupra performanţei în instruirea de zbor, populaţia este reprezentată de toţi piloţii, iar eşantionul, de subiecţii incluşi în studiu. Reprezentativitatea eşantionului Verificarea statistică a ipotezei unei cercetări se bazează pe o idee simplă: dacă avem un eşantion a cărui alegere respectă anumite condiţii, extras dintr-o populaţie oricât de mare, rezultatele obţinute pe acesta pot fi extrapolate la întreaga populaţie. Calitatea unui eşantion de a permite extinderea concluziilor la întreaga populaţie din care a fost extras se numeşte reprezentativitate. De fapt, nici un eşantion nu poate reprezenta perfect datele populaţiei, fiind doar o estimare mai bună sau mai slabă a caracteristicilor acesteia. Ca urmare, estimările pe bază de eşantion conţin întotdeauna o - 12 Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

doză mai mare sau mai mică de eroare. Cu cât eroarea este mai mică, cu atât concluziile obţinute pe eşantion pot fi extinse mai sigur asupra populaţiei. Pentru a permite fundamentarea inferenţelor statistice, eşantionul trebuie să fie constituit din „unităţi de informaţie” (subiecţi, valori etc.) independente unele de altele. Independenţa valorilor se referă la faptul că fiecare valoare (sau unitate experimentală) trebuie să fie absolut distinctă de celelalte. În esenţă constituirea unui eşantion trebuie să evite efectele unor factori sistematici care să interfereze cu obiectivele studiului, orientând rezultatele într-o anumită direcţie (situaţie desemnată în limba engleză prin termenul de bias). Câteva exemple: • Dacă măsurăm timpul de reacţie la un număr de cinci subiecţi, dar facem trei evaluări la fiecare subiect, nu avem eşantion de 15 valori independente, deoarece valorile aceluiaşi subiect au în comun o „constantă personală” care le face dependente una de cealaltă. Pentru avea un singur eşantion am putea să utilizăm media celor trei determinări pentru fiecare subiect. • Dacă dorim să investigăm efectul inteligenţei asupra performanţei şcolare, trebuie să avem grijă să includem în eşantion subiecţi provenind din familii cu un nivel variat al veniturilor, pentru a anihila influenţa statutului socioeconomic asupra performanţei şcolare. • Un studiu asupra atitudinii faţă de utilizarea computerelor în educaţie, poate fi influenţat în mod sistematic dacă eşantionul este constituit numai din elevi care utilizează frecvent calculatorul. • În cazul unui sondaj cu privire la intenţiile de vot bazat pe interviul telefonic, vom obţine rezultate afectate de starea socială a respondenţilor (îşi permit montarea unui telefon) sau de ora apelului (în orele dimineţii sunt acasă, să zicem, mai multe femei casnice). Este clasică eroarea în cazul alegerilor prezidențiale din SUA, din anul 1936, când F. Roosevelt a câștigat alegerile, deși sondajul de opinie îl dădea câștigător detașat pe oponentul său. În acest caz, sursa erorii a fost utilizarea sondajului telefonic, care a favorizat includerea în eșantion a celor care aveau telefon, într-o vreme în care telefoanele existau mai ales în casele celor cu un venit mai ridicat. În acest fel, opinia alegătorilor mai săraci nu a fost prinsă de sondaj. Modul de constituire a eşantionului este decisiv pentru nivelul de reprezentativitate. Esenţială în acest caz este asigurarea condiţiilor ca acesta să acopere în mod real caracteristicile populaţiei, evitându-se „favorizarea” sistematică a unor subiecţi „nereprezentativi”. Eșantionarea poate fi de două feluri: aleatoare și nealeatoare. În ce privește eșantionarea aleatoare, cele mai utilizate metode de constituire sunt următoarele: a) Eşantionare stratificată multistadială. Populaţia se împarte în categorii, fiecare categorie în subcategorii ş.a.m.d., iar subiecţii sunt selecţionaţi aleator la nivelul categoriei de nivelul cel mai scăzut. Se obţine astfel un eşantion care reproduce fidel structura populaţiei. b) Eşantionare prin clasificare unistadială. Se identifică categorii pe un singur nivel iar subiecţii se extrag aleator din fiecare categorie. c) Eşantionare aleatoare globală. Subiecţii sunt extraşi aleator din ansamblul populaţiei. „La întâmplare”, înseamnă în acest caz utilizarea unei proceduri - 13 Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

speciale care asigură fiecărui subiect al populaţiei absolut aceleaşi şanse de a fi inclus în eşantion. În acest scop se pot utiliza programe de calculator sau tabele de numere aleatoare. În cazul eșantionării nealeatoare, (pseudo-aleatoare, sau de convenienţă), sunt utilizaţi subiecţii „disponibili”. Este cazul cel mai frecvent întâlnit în practică şi dacă „disponibilitatea” nu este afectată de un aspect care să influenţeze semnificativ obiectivul cercetării, atunci reprezentativitatea este acceptabilă. În concluzie, presupunând că am obţinut anumite rezultate pe un eşantion aleator, raţionamentul statistic ne permite să aplicăm concluziile la întreaga populaţie din care a fost extras acel eşantion. Este necesară însă definirea clară a populaţiei de referinţă pentru că dincolo de limitele acesteia extrapolarea nu este permisă. De exemplu, rezultatele unui studiu asupra atitudinii faţă de internet efectuat pe un eşantion de studenţi nu poate fi extrapolat la alte categorii sociale, şi nici chiar la alte categorii de studenţi, dacă eşantionul cercetării a cuprins numai studenţi de la facultăţi umaniste, să zicem.

Statistica descriptivă/statistica inferenţială Statistica descriptivă se referă la metodele cu ajutorul cărora analizăm caracteristicile variabilelor statistice. Dacă aplicăm un test de timp de reacţie unui număr de 50 de persoane, putem calcula valoarea medie a timpilor de reacţie, împrăştierea acestora sau, utilizând o tehnică de reprezentare grafică, modul în care se distribuie valorile prin raportare la un sistem de coordonate. Toate aceste prelucrări, şi altele încă, despre care vom vorbi pe larg mai departe, fac parte din categoria metodelor statisticii descriptive. În esenţă, cu ajutorul statisticii descriptive ne putem face o imagine cu privire la caracteristicile unei distribuţii luată în sine, fără a putea emite judecăţi comparative prin raportare la populaţia de valori din care fac parte valorile distribuției respective sau la un alt lot de valori (eşantion) din aceeaşi populaţie. În ciuda acestor limitări, vom vedea că statistica descriptivă nu este de loc lipsită de utilitate, ba dimpotrivă, este un pas obligatoriu şi esenţial pentru statisticile avansate. Statistica inferenţială cuprinde metodele de verificare a ipotezelor de cercetare prin testarea ipotezelor statistice. Să presupunem că cei 50 de subiecţi de mai sus sunt supuşi aceluiaşi test de tip de reacţie în condiţii de noxe de mediu (zgomot excesiv, de exemplu) pentru a verifica ipoteza că zgomotul reduce promptitudinea reacţiilor. Într-un astfel de caz statistica inferenţială ne pune la dispoziţie metode specifice prin care să putem afirma, cu anumită probabilitate, că o eventuală diferenţă dintre media timpilor de reacţie măsuraţi în cele două condiţii diferă semnificativ sau nu. Din această perspectivă, statistica devine un instrument indispensabil al cercetării ştiinţifice în domeniul psihologiei. Aşa cum vom vedea mai târziu, chiar dacă nu permite afirmaţii certe, face posibilă emiterea de judecăţi şi concluzii cu un grad cunoscut de probabilitate, pe baza cărora se pot face predicţii şi generalizări utile şi, fapt important, ferite de subiectivism. Este important să reţinem acum faptul că alegerea statisticii parametrice sau neparametrice se face pornind de la natura variabilei dependente. Atunci când aceasta este de tip cantitativ, şi nu se abate de la condiţiile impuse de procedura statistică pe care - 14 Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

dorim să o aplicăm, se utilizează teste statistice parametrice. În orice alte condiţii, se apelează la teste neparametrice. Chiar dacă această distincţie este oarecum dificil de înţeles în acest stadiu introductiv al discuţiei, este important să fie ţinută minte.

Idei principale • • • • • • • • • • •

•

•

•

• •

Statistica este disciplina care se ocupă cu sintetizarea, prezentarea şi analiza datelor numerice, în scopul evidenţierii semnificaţiilor acestora. Statistica este un instrument al metodei ştiinţifice în psihologie. Componentele metodei ştiinţifice sunt: observaţia – elaborarea ipotezei – analiza datelor empirice – concluzia Variabilele sunt caracteristici ale realității care pot lua valori diferite Variabilele observate reprezintă caracteristici direct măsurabile Variabilele latente exprimă constructe psihologice măsurate indirect prin intermediul unor indicatori (variabile observate) Statistica descriptivă se ocupă cu sintetizarea şi prezentarea datelor. Statistica inferenţială se ocupă cu generalizarea rezultatelor la nivelul populaţiei din care a fost extras eşantionul. Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul interesului direct al cercetătorului, fiind măsurate în vederea extragerii unei concluzii. Variabilele independente reprezintă condiţia sau contextul din care rezultă variaţia valorilor variabilei dependente. Populaţia reprezintă totalitatea „unităţilor de informaţie” care constituie obiectivul de interes al unei cercetării. De regulă, în psihologie unitățile de informație reprezintă persoane. Eșantionul reprezintă o selecție, pe baza unei anumite reguli, a unităților de informație, cu scopul de a trage concluzii asupra populației. Un eșantion este reprezentativ atunci când caracteristicile sale reproduc în mod corect caracteristicile populației din care a fost extras. Reprezentativitatea eșantionului este întotdeauna imperfectă (conține o anumită eroare). Atunci când variabila dependentă implicată într-un studiu statistic este măsurată pe o scală de tip calitativ (nominal sau ordinal), se aplică una dintre procedurile statistice neparametrice. În cazul variabilelor măsurate pe scale cantitative se aplică, de regulă, statistici parametrice, fără ca acest lucru să fie posibil întotdeauna. Studiile de tip corelaţional pun în evidenţă relaţia dintre variabile fără a susţine concluzii de tip cauzal. Studiile de tip experimental pun în evidenţă relaţii de tip cauzal între variabile. Statistica descriptivă are drept obiective organizarea, sintetizarea şi descrierea datelor. Statistica inferenţială susţine concluzii cu privire la ipotezele cercetării.

- 15 Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05

©M. Popa - Statistică psihologică: Noțiuni introductive; Concepte fundamentale

Temă pentru acasă (răspunsurile vor fi prezentată la seminar, sub formă scrisă) 1. Într-o cercetare se urmărește eficiența unui număr de trei metode psihoterapeutice asupra intensității manifestărilor anxioase. Care este variabila dependentă și care este variabila independentă? 2. Într-un studiu asupra efectului laptelui cald consumat seara, înainte de culcare, asupra timpului de adormire, care este variabila dependentă şi cea independentă? 3. Un cercetător a aplicat unui eșantion de subiecți două chestionare, unul de sociabilitate și unul de încredere în sine, urmărind să dovedească că persoanele sociabile au o încredere în sine mai ridicată. În acest caz: a) Ce tip de cercetare avem în acest caz, corelațională sau experimentală? b) Care este variabila dependentă? c) Care este variabila independentă? d) Abordarea statistică este de tip corelațional sau experimental? 4. Un psiholog raportează că persoanele din eșantionul cercetării au o vârstă medie de 24.5 ani. În acest caz: a) de ce natură este statistica, inferențială sau descriptivă? b) variabila vârstă, este discretă sau continuă? 5. Un psiholog compară nivelul tendinței pentru risc fizic la un grup de alpiniști și un grup de șahiști, descoperind că primii au o predispoziție mai mare pentru risc. În acest caz: a) Care este variabila dependentă? b) Care este variabila independentă? c) De ce natură este studiul, corelațional sau experimental? d) De ce natură este procedura statistică pe care a utilizat-o, descriptivă sau inferențială? 6. Indicați cel puțin trei indicatori (variabile observate) ale variabilei latente ”sociabilitate”

- 16 Actualizat: 06.10.2007; 17:37:05