Sint 3

FISCALITATEA Lector univ. drd. ADRIANA DIACONESCU

1. IMPOZITUL 1.1. Definiţia şi caracteristicile impozitului 1.1.1. Prelevările fiscale Într-o abordare financiară, prelevările fiscale reprezintă obligaţii stabilite în baza autorităţii de care dispune statul, fără destinaţie specială (nu există o contraprestaţie directă, deci o corelaţie între preţul serviciilor oferite de către stat şi cuantumul obligaţiilor), obligaţii care au caracter pecuniar şi definitiv, sub formă de impozite şi taxe, destinate finanţării globale a cheltuielilor publice, în diferite proporţii. Prelevările fiscale se realizează, deci, prin intermediul impozitelor şi taxelor, acestea constituind cele mai vechi şi tradiţionale mijloace financiare de care statul dispune pentru realizarea funcţiilor şi activităţilor sale, în permanentă evoluţie. Termenul impozit provine din limba latină, de la impozitum, iar termenul de taxă din limba greacă, de la taxis, ambele având sensul de obligaţie publică. 1.1.2. Abordarea tehnică a impozitului Pornind de la definiţia prelevării fiscale, impozitul poate fi definit ca o prelevare pecuniară, efectuată de autoritatea publică, cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie imediată, în scopul acoperirii cheltuielilor publice şi intervenţiei în viaţa economică şi socială a ţării. Definiţia evidenţiază principalele caracteristici ale impozitului: a. Impozitul este o prelevare – pecuniară, în sensul că vărsarea impozitului se efectuează sub formă de bani, diferenţiindu-l în acest sens de rechiziţie, care reprezintă o prelevare în natură, având caracter temporar; – definitivă, contribuabilului neretribuindu-i-se niciodată suma impozitului pe care acesta a achitat-o. Această caracteristică diferenţiază impozitul de împrumutul public, care reprezintă o „afectare” temporară a resurselor subiecţilor economici (populaţia). Totuşi, în cazul împrumuturilor permanente, când Statul fixează unilateral scadenţa, şi sub impactul eroziunii monetare determinate de inflaţie, împrumutul comportă un element de impozitare (diferenţa negativă dintre rata dobânzii şi rata inflaţiei). b. Impozitul are caracter obligatoriu, fiind o prerogativă a statului Prin adoptarea principiilor şi modalităţilor sale de către puterea reprezentativă, impozitul devine o prerogativă a autorităţii publice, fiind impus tuturor subiecţilor economici prin mijloacele de constrângere ale statului. 15

Fiind obligatoriu, impozitul se diferenţiază de contribuţiile benevole pe care le pot oferi persoanele particulare, precum donaţiile. Această caracteristică îl diferenţiază de împrumuturi, chiar dacă pot exista împrumuturi „forţate”, aplicate în condiţii deosebite ale activităţii statului. Ministerul Finanţelor şi administraţiile financiare pot avea competenţa de a exonera sau modera unele impozite în cazul contribuabililor care au dificultăţi financiare. Această posibilitate nu poate fi utilizată pentru anumite impozite indirecte, precum T.V.A., deoarece se consideră că în acest caz contribuabilii pot repercuta impozitul asupra clienţilor sau că dispun de resursele necesare pentru a-l achita. c. Impozitul nu presupune contraparte imediată Pentru contribuabili impozitul nu generează o contraprestaţie imediată, chiar dacă aceştia beneficiază de avantajele furnizate prin existenţa statului (apărare, securitate, justiţie), deoarece nu există nici o proporţie, nici o corelaţie între suma impozitului achitat şi serviciul furnizat contribuabilului de către stat. d. Impozitul este destinat acoperirii cheltuielilor publice Creşterea volumului cheltuielilor publice angajate de către stat, în condiţiile în care perceperea impozitelor vizează şi alte finalităţi (de exemplu, intervenţia statului în economie), a confruntat autorităţile publice cu problema randamentului fiscal. De altfel, economiştii clasici consideră că impozitul trebuie să fie neutru (să nu afecteze comportamentul subiecţilor economici) şi în acest sens se impun două condiţii impozitelor: – lejeritatea prelevării fiscale, adică impozitul să fie fixat la nivelul cel mai jos posibil pentru a nu perturba funcţionarea pieţelor; – echitatea subiecţilor economici în faţa prelevării fiscale. e. Impozitul este un instrument de intervenţie Pentru economiştii moderni, impozitul este un mijloc de acţiune care permite statului să intervină în funcţionarea economiei, deoarece impozitul afectează cele mai diverse domenii şi vizează ansamblul subiecţilor unei ţări, pretându-se celor mai diferite incitaţii. Modularea impozitului în scopul intervenţiei economice acoperă două forme esenţiale: – creşterea presiunii fiscale globale, vizând reducerea disponibilităţilor subiecţilor economici şi populaţiei în scopul diminuării cererii globale şi limitării, în acest mod, a tendinţelor inflaţioniste; – diminuarea nivelului prelevărilor fiscale, care să permită contracararea tendinţelor deflaţioniste, relansând consumul şi investiţiile şi creând cadrul favorabil reducerii şomajului. Intervenţionismul fiscal urmăreşte două finalităţi în sfera economică: – finalitate conjuncturală, în sensul majorării sau micşorării nivelului unor impozite pe o perioadă limitată pentru a acţiona fie asupra preţurilor, fie asupra consumului şi investiţiilor; – finalitate structurală, în sensul incitării modificării anumitor structuri ale economiei în vederea creării condiţiilor favorabile creşterii. 1.1.3. Abordarea politică a impozitului Această abordare defineşte impozitul ca procedeul de repartizare a lui între indivizi în funcţie de capacităţile contributive ale acestora. Astfel se accentuează ideea de solidaritate şi de justiţie, ca subiacentă prelevării fiscale. 16

Prin contribuţia comună, concretizată prin plata impozitului, contribuabilii asigură ansamblul finanţării cheltuielilor bugetare, şi deci funcţionarea statului. Se recunoaşte astfel de către cetăţeni, în mod explicit, necesitatea statului, dispunând de o putere căreia i se abandonează o parte din libertatea indivizilor, precum şi o parte de resurse în scopul asigurării securităţii lor. Totodată impozitul, prin sacrificiul financiar pe care-l reprezintă, dovedeşte voinţa cetăţenilor de a aparţine unei comunităţi. Ideea solidarităţii a fost însoţită de aceea a justiţiei, în sensul că prelevarea fiscală trebuie să ia în considerare capacitatea contributivă reală a indivizilor, apelându-se la semne exterioare ale resurselor, ale averii indivizilor, asupra cărora să se aplice impozitele, căutându-se de a se egaliza sacrificiile financiare ale cetăţenilor. 1.2. Clasificarea impozitelor Din punct de vedere teoretic sistemul fiscal poate fi constituit printr-un singur impozit. De altfel, diverse formule de impozit unic au fost propuse de teoreticieni în fiscalitate, însă în practica fiscală se consideră că nu există impozit perfect care să poată satisface simultan exigenţele de randament, justiţie şi neutralitate. În acest sens, în scopul de a compensa avantajele şi inconvenientele diverselor categorii de prelevări, sistemele fiscale cuprind o diversitate de impozite. Fluxul sintetic al prelevărilor fiscale destinat finanţării cheltuielilor publice provine dintr-un ansamblu numeros şi variat de impozite, a căror evoluţie spaţială şi temporală este permanentă. Cunoaşterea caracteristicilor esenţiale, distinctive, dominante ale impozitelor, înţelegerea modului cum impozitele acţionează în economie, a efectelor produse de acestea la nivel individual şi global reclamă clasificarea impozitelor. 1.2.1. Impozite directe şi impozite indirecte Într-o abordare multicriterială impozitele pot fi grupate în directe şi indirecte. Această grupare implică aspecte de natură fiscală, juridică, administrativă şi economică, şi evident, reflectă structura sintetică a prelevărilor fiscale, prezentând o importanţă fundamentală în analiza şi instrumentarea prelevărilor fiscale sub raport spaţial şi temporal. Această grupare se utilizează atât în legea finanţelor, cât şi în Conturile Naţionale. a. Criteriile distinctive ale impozitelor directe şi indirecte – Criteriul administrativ, puţin semnificativ, însă în prezent, consideră ca indirect acel impozit care era perceput de administraţia contribuţiilor indirecte, criteriul funcţionând încă în statele federale, în cadrul cărora impozitele indirecte sunt plasate la nivelul ierarhic inferior (stat sau comunitate). – Criteriul juridic, acordă impozitului direct un rol nominativ (presupunând existenţa unui document prealabil în care se menţionează identitatea contribuabilului), impozitele indirecte fiind percepute fără un prealabil rol nominativ. Nici acest criteriu nu este satisfăcător în prezent, numeroase impozite directe fiind percepute fără a recurge la rolul nominativ (impozitul pe salarii, impozitul pe societăţi etc.). – Criteriul tehnic, conform căruia impozitul direct afectează periodic o materie impozabilă permanentă sau reînnoibilă continuu, în timp ce impozitul indirect este 17

intermitent, fiind aplicat unor activităţi economice (schimb, producţie, consum), a căror periodicitate nu este cunoscută dinainte. Totuşi, există un impozit (cel asupra drepturilor de succesiune) care constituie un impozit direct şi care nu este perceput periodic şi nici nu presupune existenţa rolului nominativ. – Criteriul economic ia în considerare incidenţa economică a impozitului şi, în acest sens, impozitul direct este suportat, de regulă, definitiv de către contribuabil, pe când impozitul indirect poate fi repercutat asupra altor persoane. De exemplu, taxa pe valoarea adăugată este achitată de întreprinderi şi inclusă în preţul de vânzare. Totuşi, în cazul când întreprinderii îi este impusă aplicarea unui anumit preţ, repercusiunea nu mai poate fi utilizată, întreprinderea suportând diminuarea beneficiului. b. Avantajele şi dezavantajele celor două categorii de impozite • Impozitele directe Avantaje: – comportă o bună elasticitate economică, în măsura în care ele acţionează, în general, asupra „bogăţiei” cetăţenilor; – permit personalizarea directă, deoarece contribuabilul care-l suportă definitiv este, de regulă, cunoscut. Inconveniente: – din perspectiva contribuabilului, impozitul este transparent, acesta putând măsura „sacrificiul” pe care-l suportă; – prezintă o anumită „lentoare”, în sensul că perceperea lui se face prin intermediul rolului, care este emis după sfârşitul anului perceperii venitului (materiei impozabile). • Impozitele indirecte Avantaje: – sunt mai uşor de achitat de către contribuabilii direcţi, în măsura în care au repercutat cheltuiala (este mai puţin supus fraudei fiscale decât impozitul direct); – este rapid acoperit, în sensul că este direct calculat de către contribuabili şi periodic transmis Trezoreriei; – prezintă o mare elasticitate, fiind direct dependent de volumul de afaceri, creşterea acestuia repercutându-se imediat asupra randamentului fiscal. Inconveniente: – nu corespunde concepţiei justiţiei fiscale, deoarece afectând consumul, impozitele indirecte „taxează” în plus nevoile reale ale contribuabililor; – maschează suma sarcinii fiscale a contribuabililor, în sensul că aceştia ignoră suma impozitelor indirecte (de ex. TVA) pe care o au de achitat în timpul anului. c. Componentele fiscalităţii directe şi a fiscalităţii indirecte În categoria impozitelor directe sunt incluse: impozitul pe venit; impozitul pe societăţi; reţineri la sursă şi prelevări asupra veniturilor mobiliare; impozitul pe salarii; alte impozite directe. În categoria impozitelor indirecte sunt incluse: taxa pe valoarea adăugată; taxe vamale; accize; alte taxe. Trebuie subliniat faptul că adesea anumite impozite indirecte sunt pe de o parte percepute de administraţii publice specificate (investite anume) şi pe de altă parte sunt suportate definitiv de cei care le achită (taxe vamale, taxe de înregistrare, taxe de timbru etc.). 18

1.2.2. Impozitul pe capital, impozitul pe venit, impozitul pe consum Această grupare este realizată conform criteriului economic: a. Impozitul pe capital Acest impozit afectează averea, adică patrimoniul, îmbrăcând diverse forme: – impozitul pe valoarea capitalului posedat. Acest impozit constituie un instrument de justiţie fiscală, incitând totodată pe proprietarii de capital de a căuta să utilizeze capitalul pentru a putea achita impozitul. Inconvenientele constau în determinarea valorii patrimoniului, unele elemente ale acestuia putând fi uşor disimulate (bijuterii, spaţii etc.), precum şi în incitarea contribuabililor în a-şi transfera averea în ţări cu fiscalitate scăzută; – impozitul pe transmiterea averii este episodic, intervenind numai când se realizează transferul averii între persoane. El apare sub forma drepturilor de înregistrare (în cazul vânzărilor) şi a drepturilor de succesiune (în cazul decesului), fiind acoperite fără dificultate, deoarece transferurile asupra cărora se aplică dovedesc o capacitate contributivă reală a subiecţilor economici. b. Impozitul pe venit Acest impozit este aşezat pe „bogăţia” în curs de acumulare, produsă de capital sau de munca contribuabilului. Problemele cu care se confruntă acest tip de impozit sunt două: – definirea venitului impozabil, în prezent fiind acceptat că venitul impozabil trebuie să fie venitul net, adică venitul brut diminuat cu cheltuielile care sunt necesare pentru menţinerea şi conservarea surselor de venit. Apar însă probleme referitoare la dimensiunea venitului brut şi a cheltuielilor deductibile ce vor fi luate în considerare. De exemplu, referitor la cheltuielile deductibile, se consideră că sunt deductibile numai cheltuielile de achiziţie şi conservare, însă în ultima perioadă şi în anumite sisteme fiscale se acceptă ca şi cheltuielile de perpetuare şi de reînnoire a capacităţii de muncă (în cazul persoanelor fizice) vor trebui deduse din venitul brut; – cuprinderea diversităţii de venituri, care au surse foarte variate: munca salarială, munca independentă, pensii, locaţii de imobile, creanţe, acţiuni, plus valori etc. În sistemele fiscale avansate toate veniturile nete create de variate surse sunt agregate pentru a forma venitul impozabil supus unei singure rate de impozit. Se acceptă însă că veniturile nedeclarate trebuie să fie impuse mai accentuat, precum şi faptul că impozitarea veniturilor din capital trebuie să fie mai dură decât cea a veniturilor din muncă, cu condiţia ca această diferenţiere să nu afecteze incitarea contribuabililor spre economisire şi investire. c. Impozitul pe consum Acest impozit afectează venitul în momentul în care acesta este folosit pentru cumpărarea de bunuri de consum, fiind „aşezat” nu pe resursele pe care le generează o activitate economică, ci pe avantajele pe care le generează utilizarea venitului. Aparent acest impozit este mai echitabil decât impozitul pe venit, însă adesea el este aşezat pe consumuri „forţate” reclamate de necesităţile vieţii, afectând dur pe contribuabilii cu venituri mici. Există două categorii de impozite pe consum: 1. impozitul general pe consum, aplicat tuturor bunurilor de consum, îmbracă două forme: – afectează produsele o singură dată în cursul procesului de tranzacţionare, cu o rată ridicată; 19

– afectează cumulativ toate tranzacţiile succesive, până la livrarea la consumator. În acest caz, fie impozitarea depinde de lungimea circuitului, fie ea nu ţine cont de valoarea finală a bunului. Acestei concepţii îi aparţine şi taxa pe valoarea adăugată; 2. impozitele particulare afectează bunuri sau servicii specifice. Uneori ele se suprapun impozitului general pe cheltuială, având ca obiect o suprataxă asupra unor consumuri considerate nocive (tutun, alcool etc.) sau servind ca suport pentru acţiuni de control ale administraţiei (dreptul de garanţie asupra metalelor preţioase). Alteori ele se juxtapun impozitului general pe cheltuială, substituindu-se acestuia în domenii în care acesta se aplică dificil sau în sectoare în care resursele impozitate revin unei colectivităţi locale (taxa pe spectacole). Referitor la clasificarea economică a impozitelor se pot face unele remarci: – noţiunea de impozit pe cheltuială este mai largă decât aceea de impozit pe consum, incluzând şi impozite care afectează tranzacţii cu bunuri care constituie un capital (drepturi de înregistrare, TVA imobiliar etc.); – în cvasi-totalitatea sa TVA este un impozit pe consum, însă când afectează cesiunea de terenuri de construcţie sau de imobile noi, acest impozit poate fi considerat un impozit pe transferul de capital; – impozitele pe salarii sunt dificil de integrat în clasificarea economică, formând o categorie distinctă, alături de impozitul pe avere, impozitul pe venit, impozitul pe consum. 1.2.3. Alte clasificări a. Impozit real şi impozit personal Este real impozitul care afectează bunurile şi personal acela care se aplică persoanelor. Această grupare nu corespunde distincţiei impozite directe – impozite indirecte, realizându-se în funcţie de modul cum ia în considerare capacitatea contributivă a contribuabilului. Cele personale iau în considerare această capacitate, cele reale nu ţin seama de capacitatea contributivă. b. Impozit cotă fixă şi impozit prin repartiţie Impozitul cotă fixă comportă o rată sau un tarif fixat în avans, în timp ce impozitul prin repartiţie este acela a cărui sumă globală a fost decisă, fiind apoi repartizată între contribuabili proporţional cu elementele lor impozabile. Rata impozitului prin repartiţie rezultă din raportul între suma impozitului şi valoarea materiei impozabile, nefiind cunoscută dinainte. Impozitul prin repartiţie nu este satisfăcător pe planul justiţiei fiscale, căci impozitul „fraudat” de unii este direct repercutat de alţii, fiind totodată generator de calcule complicate, în prezent sistemul fiscal modern renunţând la acest tip de impozit. c. Impozite specifice şi impozite pe valoare Impozitul specific se exprimă în unităţi monetare pe unitatea de cantitate (metru, metru pătrat, tonă etc.) a materiei impozabile. Impozitul pe valoare este exprimat ca procent din materia impozabilă evaluată în unităţi monetare (rata TVA). Evident, majoritatea impozitelor se pot aplica numai asupra unei materii impozabile exprimate în unităţi monetare, însă pentru anumite impozite particulare pe cheltuială pot fi utilizate impozite specifice, care sunt însă inelastice, puţin juste şi generatoare de restricţii (calcule complexe, de exemplu). Impozitul pe valoare comportă inconvenientul de a genera riscuri de fraudă referitoare la valoarea produselor. 20

d. Impozite proporţionale şi impozite progresive Impozitul proporţional afectează materia impozabilă cu o rată constantă, în timp ce impozitul progresiv afectează materia impozabilă cu o cotă cu atât mai ridicată cu cât valoarea materiei impozabile creşte. Justiţia fiscală, îndeosebi în cazul impozitelor pe venit şi a drepturilor de succesiune, promovează impozitarea progresivă, în timp ce liberalismul susţine necesitatea proporţionalităţii, pentru a prezerva funcţionarea pieţei. e. Impozit analitic şi impozit sintetic Impozitul analitic nu afectează decât un element determinant (un produs, o activitate, un transfer) în timp ce impozitul sintetic este stabilit referitor la o mărime economică considerată în ansamblul său pentru un contribuabil (venitul, cifra de afaceri, patrimoniul). Evoluţia fiscalizării s-a orientat net spre impozitele sintetice. Două mecanisme sunt caracteristice acestui tip de impozit: – însumarea algebrică a deficitelor şi a veniturilor pozitive, adică compensarea pierderilor şi câştigurilor unui contribuabil în vederea determinării materiei impozabile; – imputarea, în sensul dreptului de deducere, prin care impozitarea unei activităţi, de exemplu, nu se cumulează cu impozitarea care afectează cumpărările şi investiţiile care au servit la realizarea acesteia. Sistemul deducerii funcţionează atât în interesul aceluiaşi impozit (de ex. TVA), dar şi între impozite diferite. În acest caz trebuie făcută distincţia între imputarea unui impozit asupra bazei impozabile a altui impozit şi imputarea unui impozit asupra sumei altui impozit (de ex., imputarea reţinerilor la sursă în materie de venituri din valori mobiliare). 2. SISTEMUL FISCAL 2.1. Conceptul de sistem fiscal Ansamblul relaţiilor şi fluxurilor pe care economia, ca sistem, le generează (monetare, financiare, fizice, informaţionale etc.) pot fi disociate în două subsisteme – economia de schimb şi economia publică. Economia publică cuprinde fluxuri de venituri formate în cadrul procesului de distribuire a veniturilor din economia privată, stabilite prin decizie publică, la care se adaugă fluxurile monetare care apar ca urmare a relaţiilor de creditare şi de finanţare a deficitelor sau de valorificare a excedentelor, precum şi alte venituri. Depersonalizate prin redistribuire, aceste venituri sunt utilizate în cadrul fluxurilor de cheltuieli publice. O componentă definitorie în cadrul fluxurilor de venituri ale economiei publice, ale statului, sunt fluxurile financiare, formate din impozite şi taxe, cu caracter fiscal, precum şi alte drepturi şi contribuţii. Sistemul fiscal este un produs al evoluţiei societăţii, creat iniţial pentru a răspunde unor obiective financiare la care s-au adăugat obiective de natură economică şi financiară. Sistemul fiscal poate fi definit ca fiind ansamblul de principii, tehnici şi proceduri circumscrise unei abordări conceptuale unitare şi vizând o diversitate de elemente (materie impozabilă, cote, subiecţi fiscali etc.), între care se manifestă relaţii generate în procesul elaborării, legiferării, aşezării şi perceperii impozitelor 21

şi care sunt gestionate conform legislaţiei fiscale în scopul realizării obiectivelor sistemului, obiective derivate din finalităţile funcţionării statelor, a economiei publice în ansamblu. Orice sistem fiscal prezintă următoarele două caracteristici: – exclusivitatea aplicării, o reflecţie a principiului teritorialităţii, presupune faptul că sistemul fiscal se aplică pe un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al veniturilor fiscale pentru un buget sau pentru un sistem bugetar; – autonomia tehnică, care afirmă că un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă este un sistem fiscal complet, deci dacă conţine toate regulile de aşezare şi încasare necesare pentru punerea sa în aplicare. Dacă un sistem fiscal, prezentând cele două caracteristici, a fost elaborat de organele proprii ale teritoriului în care se aplică, se va putea vorbi de o autonomie fiscală completă - sau de suveranitatea fiscală. Impozitele, elementele definitorii ale sistemului fiscal, finanţează activităţile statului, fiind şi instrumente prin intermediul cărora statul realizează politica fiscală. În acest sens, calitatea sistemului fiscal este direct legată de faptul dacă statul respectă sau nu două principii fundamentale ale impozitării, şi anume: – principiul avantajului, presupunând caracterul participativ al contribuabilului, afirmă că fiecare individ trebuie să contribuie la impozite în funcţie de avantajul primit din consumarea bunurilor publice. Evident, acest principiu face abstracţie oarecum de caracterul coercitiv al impozitelor şi de finalitatea redistributivă a acestora; – principiul capacităţii de plată a contribuabilului afirmă că perceperea impozitelor depinde de cât de mult îşi permite subiectul plătitor să plătească, derivând din acesta, necesitatea unei anumite echităţi fiscale (sacrificiu fiscal echitabil). 2.2. Evoluţia şi diversificarea sistemelor fiscale Apariţia şi evoluţia sistemelor fiscale au depins în mod direct de procesul de satisfacere a nevoilor umane şi de existenţa unor organizări sociale a umanităţii. Anumite nevoi umane nu pot fi satisfăcute prin intermediul pieţelor, în cadrul economiilor de schimb, ci doar de către autoritatea publică, printr-un ansamblu de activităţi care oferă utilităţi publice indivizibile, finanţarea acestora realizându-se din resurse financiare, procurate în mare parte de către sistemul fiscal. Evoluţia şi diversificarea sistemelor fiscale sunt determinate de: gradul de dezvoltare a structurilor economice; numărul şi structura demografică a populaţiei; psihologia subiecţilor economici; rolul politic şi social al statelor; nivelul, structura şi evoluţia cheltuielilor bugetare; evoluţia inflaţiei şi şomajului etc. Abordarea globală, interdependentă a acestor factori de determinare impune totuşi necesitatea găsirii unui punct comun de referinţă, valabil spaţial şi temporal, reprezentat de nivelul şi structura venitului realizat şi utilizat, care depinde de amploarea şi structura activităţilor economice, de dimensiunea şi evoluţia procesului investiţional etc. Partea de venit ce poate fi preluată de stat depinde de nivelul venitului individual şi colectiv, dar şi de costul utilităţilor publice destinate satisfacerii nevoilor colectivităţii. Realizarea şi constanţa venitului în societate influenţează asupra capacităţii contributive a subiecţilor economici, asupra părţii care poate fi preluată de stat, direct sau indirect, pentru finanţarea costului utilităţilor publice. 22

Respectarea corelaţiilor dintre nevoi şi utilităţi, unele prezentate mai sus, constituie o axiomă a construirii unui sistem fiscal funcţionabil, viabil, nerespectarea acestora generând inechităţi fiscale, transferuri ale poverii fiscale, care au impus reformarea continuă, spaţial şi temporal, a sistemelor fiscale, evoluţia acestora permiţând delimitarea unor etape definitorii. 2.3. Clasificarea sistemelor fiscale Diversitatea sistemelor fiscale, datorată condiţiilor istorice şi geografice ale statelor, precum şi deciziilor politice, impune necesitatea găsirii unor elemente de referinţă, în funcţie de care să se analizeze spaţial şi temporal evoluţia sistemelor fiscale, să se desprindă caracteristici şi tipologii evolutive, să se poată generaliza şi sintetiza experienţa fiscală în vederea proiectării unor sisteme fiscale cu parametrii mai buni. În acest sens este posibilă gruparea sistemelor fiscale în trei categorii: sisteme fiscale utopice; sisteme fiscale funcţionale; sisteme fiscale teoretico - proiective. a. Sisteme fiscale utopice Acestea includ, de regulă, propuneri neconcretizate în practică, de instituire a unui impozit unic, cu credinţa necesităţii standardizării fiscale şi a eliminării numărului mare de impozite. Dijma unică, impozitul unic astfel aşezat asupra produsului solului (fiziocraţii), impozitul unic pe capital, impozitul unic pe persoană (Proudhomme), impozitul unic în natură, impozitul unic pe venit etc. sunt forme ale credinţei în posibilitatea aplicării unui impozit unic. Sub aspect social, un astfel de impozit cu greu ar putea fi personalizat şi adaptat la structura concretă a contribuabilului; sub aspect tehnic apar probleme referitoare la exonerarea exportului, impozitarea importului, regimul autoconsumului; sub aspect economic, s-ar favoriza formele de producţie arhaice, inhibând modernizarea aparatului de producţie. b. Sistemele fiscale funcţionale Având în vedere caracteristicile sistemelor fiscale reale, clasificarea se poate face după două criterii: natura impozitelor predominante şi intensitatea presiunii fiscale. După natura impozitelor predominante se pot identifica: – sisteme fiscale în care predomină impozitele directe, caracteristice economiilor avansate unde predomină impozitul pe venitul net şi impozitul pe societate; – sisteme fiscale în care predomină impozitele indirecte, specifice ţărilor subdezvoltate, celor aflate în criză economică; – sisteme fiscale cu predominanţă complexă, specifice de regulă economiilor dezvoltate, cu structuri sociale şi economice echilibrate; – sisteme fiscale în care predomină impozitele generale, caracteristice economiilor cele mai avansate, cu un aparat fiscal bine pus la punct, dispunând de două impozite fundamentale: impozitul pe venit şi impozitul pe cifra de afaceri sau TVA; – sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare, caracteristice structurilor fiscale neevoluate, în care impozitele sunt aşezate pe anumite categorii de venituri, dar şi economiilor subdezvoltate în care fiscalitatea afectează câteva venituri importante şi anumite produse. 23

După intensitatea presiunii fiscale se pot identifica: – Sisteme fiscale dure. Acestea sunt caracteristice economiilor dezvoltate, în care serviciile publice sunt extinse. Condiţiile pentru ca un sistem fiscal să fie considerat dur sunt: ponderea impozitelor şi taxelor în prelevările publice să fie de 80 - 90%; ponderea prelevărilor fiscale în P.I.B. să fie de 25 - 30 %. – Sisteme fiscale slabe. Sunt specifice economiilor subdezvoltate sau paradisurilor fiscale. Presiunea fiscală pe locuitor depinde de nivelul P.I.B. şi de modul de distribuire a veniturilor. c. Sisteme fiscale teoretico - proiective Aceste sisteme se constituie drept componente ale unor lucrări teoretice şi proiecte guvernamentale, care abordează o posibilă configuraţie a structurilor fiscale, furnizând elemente de perfecţionare a sistemelor fiscale reale (funcţionale). Scopul acestor sisteme fiscale constă în conceperea unor structuri fiscale prin care să se asigure o repartiţie mai bună a prelevărilor fiscale, în sfera posibilului, asupra cărora se poate decide pentru diminuarea disfuncţionalităţilor sistemelor fiscale existente, pentru eliminarea riscurilor apariţiei unor confruntări sociale, precum şi pentru asigurarea permanenţei surselor de finanţarea nevoilor publice. Pentru a se asigura proiectarea unor asemenea sisteme fiscale este nevoie de analiza elementelor şi relaţiilor care se manifestă în interiorul sistemelor fiscale, a factorilor care influenţează asupra dinamicii acestora, precum şi a modului în care sistemele fiscale pot fi modelate pentru a se atinge parametrii prestabiliţi. 3. TEHNICA FISCALĂ Tehnicile de stabilire a prelevărilor fiscale constituie ansamblul procedeelor de care administraţia fiscală dispune, pentru a realiza preluarea unei părţi a venitului creat în economia reală, în scopul finanţării nevoilor publice. După cum se ştie, impozitele şi taxele sunt instituite în toate situaţiile prin acte normative ce pot emana de la Parlament sau de la alte organe ale autorităţii publice. Prin Constituţie, cetăţenii au obligaţia de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice, iar sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. În practica impunerii se utilizează metode şi tehnici diverse care diferă în funcţie de felul impozitului sau al taxei, de statutul juridic al plătitorilor şi de instrumentele folosite. 4. COMPORTAMENTUL FISCAL Moralitatea perceperii impozitelor rezidă în permanenţa constrângerii fiscale, în distribuirea echitabilă a acestei constrângeri, în suportabilitatea poverii fiscale, în motivaţia constrângerii fiscale şi, nu în ultimul rând, în rezonanţa comportamentală a constrângerii. Constrângerea fiscală, ca o componentă a constrângerii economice, se aplică de către autoritatea publică în folosul comunităţii, având o vechime greu de precizat. Confruntarea dintre moralitatea impozitelor, susţinută de autorităţile publice şi rezistenţa la plata acestora, manifestată de către contribuabili, îndeosebi în condiţiile creşterii impozitelor, se regăseşte de-a lungul vremurilor în cadrul tuturor 24

societăţilor şi civilizaţiilor umane. Constrângerea prin impozite, o „presiune fiscală” ridicată generează nu numai comportamente de rezistenţă pasivă, ci şi o rezistenţă activă, „agitarea” unor categorii ale populaţiei, ale contribuabililor. Dacă impozitul nu poate apărea pentru contribuabili ca o constrângere plăcută, dorită, este necesar ca, la nivelul statului, să se încerce asigurarea unei poveri fiscale suportabile, acceptabile, cu alte cuvinte, statul să dovedească un comportament fiscal rezonabil, practicând presiuni fiscale „nerespingătoare”. Dacă din partea marii majorităţi a contribuabililor plata de către ei a unor impozite către autoritatea publică apare a fi o datorie morală, cu toată tendinţa naturală de a se opune acestei constrângeri, o fiscalitate excesivă care, de cele mai multe ori, se dovedeşte o risipă generată atât de costurile de administrare, cât şi de reacţiile adverse (evaziunea fiscală), este considerată de către contribuabili (mai puţin profitorii acestei fiscalităţi ridicate) ca fiind imorală. În cazul masei de contribuabili ai unei ţări plata de impozite este considerată morală, de regulă, de cei care au venituri (averi) mici, decât de cei care realizează venituri (averi) mari, aceştia din urmă considerând plata de impozite ca o încercare a guvernatorilor de a descuraja capitalul (munca şi investiţiile). Evident, cu cât societatea este mai liberală, cu atât plata impozitelor este considerată un atentat la libertatea pieţei, şi cu cât societatea are un grad mai ridicat de socializare a proprietăţii, cu atât plata impozitelor este mai indiferentă, datorită aplatizării simţului proprietăţii. Se poate afirma că moralitatea sau imoralitatea impozitelor este strâns legată de structura proprietăţii într-o societate. Teoria impozitului optim încearcă să extindă noţiunea de utilitate, derivată din venit, prin includerea în calcul a unor valori precum: timpul liber, investiţia educaţională, investiţia de capital. În această abordare, teoria impozitului optim presupune o funcţie a bunăstării generale care include atât funcţia venitului, cât şi pe cea a impozitului, peste un anumit prag impozitarea venitului putând genera din partea contribuabililor opţiunea pentru timpul liber în locul muncii producătoare de venit puternic impozitat. Problema rezidă în a stabili o rată a impozitului pentru diferite niveluri de salarizare, care să maximizeze bunăstarea totală, ceea ce implică specificarea ratei de înlocuire între venit şi timpul liber, ca urmare a schimbării ratelor de impozitare. Evident, optimizarea ratelor de impozitare vizează direct nivelul poverii fiscale, a presiunii fiscale şi, în acest sens, criteriile de optimizare fiscală, deci de dimensionare a presiunii fiscale; vizează fie optimizarea distribuţiei veniturilor, fie armonizarea raportului dintre timpul liber şi timpul de muncă, fie maximizarea P.I.B., fie maximizarea randamentului prelevărilor fiscale. Presiunea fiscală exprimă intensitatea cu care sunt prelevate venituri de la persoane fizice şi juridice, prin intermediul impozitării. La nivel mai agregat, macroeconomic, presiunea fiscală este exprimată prin gradul de fiscalitate, ponderea veniturilor fiscale în P.I.B. Presiunea fiscală are o mare relevanţă economică, deoarece indică măsura în care veniturile nominale ale populaţiei sunt ajustate prin intermediul impozitului şi în acelaşi timp, arată măsura sau gradul în care bugetul de stat îşi procură veniturile pe calea prelevării, din impozite. Relevantă îndeosebi pentru impozitele directe, presiunea fiscală poate fi evidenţiată pentru totalitatea impozitelor, sau chiar pentru totalitatea prelevărilor la buget. 25

La nivel microeconomic, al agentului, presiunea fiscală se determină ca raport dintre suma tuturor impozitelor datorate de către contribuabil şi suma tuturor bazelor de impunere aferente impozitelor sau suma veniturilor brute ale întreprinderii. Rata marginală a presiunii fiscale se determină ca raport între variaţia impozitului sau a sumei impozitelor şi variaţia materiei impozabile aferente.

PFm =

∆T ∆B

unde: ∆T variaţia absolută a impozitului ∆B variaţia absolută a materiei impozabile aferente. Această rată evidenţiază cu cât va creşte impozitul atunci când baza de impunere creşte cu o unitate monetară. Se poate spune că rata marginală a presiunii fiscale reflectă înclinaţia marginală a societăţii spre impozitarea veniturilor sau înclinaţia marginală spre fiscalitate. Nivelul fiscalităţii este influenţat şi determinat de mai mulţi factori, dintre care se evidenţiază: – performanţele economice la un moment dat; – eficienţa folosirii cheltuielilor publice finanţate din impozite; – structura proprietăţii; – necesităţile publice exprimate prin serviciile publice; – adeziunea contribuabilului la politica fiscală promovată etc. Ca regulă, se constată că rata presiunii fiscale creşte o dată cu gradul de dezvoltare al ţării. Impozitul modifică, prin simpla prezenţă, comportamentul economic al contribuabilului influenţând consumul şi economisirea, şi, în acest sens, rata marginală a fiscalităţii evidenţiază tocmai gradul de suportabilitate a contribuabilului, între rata medie a presiunii fiscale şi rata marginală a acesteia, deosebirile fiind de semnificaţie, dar şi de mod de percepere din partea contribuabilului. Creşterea presiunii fiscale, percepută în accepţiune marginală, va determina contribuabilul să-şi modifice opţiunile referitor la trebuinţe, acţionând direct asupra economisirii şi a consumului. Presiunea fiscală individuală, cu incidenţe subiective, este dificil de măsurat şi de fixat între anumite limite, deoarece ea depinde de elemente aleatoare, care ţin de diversitatea prelevărilor, de caracterul obscur al incorporării acestora în preţuri, de volumul de servicii pe care contribuabilul le primeşte din partea statului etc. Dacă se admite că există o anumită limită pentru presiunea fiscală, atunci problema actuală este aceea de a şti dacă ea a fost depăşită sau nu: dacă răspunsul este afirmativ, atunci cel mai bun mijloc de relansare a economiei este acela de a atenua „jugul fiscal”. Abordarea limitei prelevărilor fiscale corespunde, pe de o parte, principiului conform căruia entităţile private sunt, în general, mai buni utilizatori ai propriilor resurse decât puterea publică, iar, pe de altă parte, intervine problema morală de deposedare de o parte din rezultatele muncii. Plafonul fiscal este variabil, deoarece presiunea fiscală maximă este mai mult o percepţie care se modifică în funcţie de circumstanţele economice, publice şi psihologice, decât un concept obiectiv. Totuşi, este evident că o impozitare peste un anumit prag „pune pe fugă” materia pe care o loveşte. Ajuns la o anumită limită, impozitul se devorează pe el însuşi, experienţa dovedind că adesea o reducere a impozitului a avut ca rezultat o creştere a venitului din impozit. 26

Analizând limitele presiunii fiscale trebuie să se determine starea critică în care nevoile de finanţare a economiei publice cer o prelevare a utilităţilor superioară aceleia pe care o furnizează cheltuielile publice, deoarece atunci când economia publică se extinde excesiv, ea se condamnă să devină treptat nerentabilă şi să debiliteze economia privată. Cunoaşterea categoriilor de subiecţi economici care suportă povara fiecărui tip de impozit şi a difuziunii efectelor impozitelor în sistemul economic şi social prezintă importanţă în construcţia sistemului fiscal, în realizarea reformelor fiscale. Circumscrisă acestei probleme, translaţia fiscală acoperă, este adevărat, numai o parte dintre efectele impunerii în sistemul economic şi social, însă abordarea ei este dificilă deoarece implică abordarea unor aspecte complexe; tehnice, sociologice, juridice, culturale etc. Datorită interdependenţelor sociale din economie, concretizate prin fluxuri financiare şi monetare realizate între subiecţii economici, un impozit stabilit asupra unei materii impozabile poate fi suportat de subiectul economic de drept, sau poate fi transferat adesea, de către acesta, asupra altui subiect economic, care, la rândul său, îl transferă mai departe într-un lanţ al translaţiei fiscale, până la consumatorul final. Acest comportament fiscal se explică prin faptul că, impozitul se stabileşte asupra produsului existent sau nou creat obţinut ca rezultat al acţiunii factorilor de producţie, care aparţin subiecţilor economici, şi nu asupra subiecţilor ca persoane juridice. Înţelegerea modului în care impozitele difuzează în economie şi a influenţelor asupra mediului economic necesită sistematizarea fenomenelor care se produc, înţelegerea mecanismului de realizare a difuziunii, şi aceasta reclamă existenţa conceptelor adecvate, pentru a putea delimita fenomenele produse de fiecare tip de impozit şi a stabili obligaţia fiscală care revine subiecţilor economici participanţi la circuitul impunerii. Complexitatea problemei delimitării clare a subiecţilor care suportă în realitate obligaţia fiscală rezidă în faptul că, obligaţia fiscală globală este compusă dintr-o serie de obligaţii specifice, globalul constituind o rezultantă a diversităţii de materii impozabile. Contribuabilii legali, respectând normele fiscale, vor încerca să modifice unele variabile economice (factori de producţie, cantităţi de bunuri şi servicii etc.), pentru a transfera asupra altor subiecţi obligaţia fiscală care le revine. În practică, indiferent de prevederile juridice, de clasificările teoretice, chiar dacă anumite persoane juridice sunt desemnate ca fiind contribuabilii de drept şi de fapt, totuşi impozitul este suportat în ultimă instanţă doar de persoane fizice individuale sau care sunt asociate la o firmă cu activitate economică. Şi în acest sens, problema incidenţei fiscale prezintă un interes atât economic, cât şi social, politic, dar şi juridic. Incidenţa impozitului reprezintă punctul în care impozitul afectează contribuabilul real (subiectul economic care suportă), şi se realizează, fie în urma unui impact, fie ca urmare a repercusiunii. Incidenţa constituie, deci, impactul fiscal al impozitului asupra veniturilor repartizate subiecţilor economici. Impactul produs de un impozit vizează două situaţii distincte, respectiv rezultatul imediat al acţiunii impozitului asupra materiei impozabile, precum şi rezultatele afectării succesive a altor persoane de către impozit, ca urmare a procedurii repercusiunii. În acest context, incidenţa poate exista independent de repercusiune, impactul transformându-se imediat în incidenţă, când plătitorul este în acelaşi timp şi suportator, sau incidenţa poate constitui o consecinţă a repercusiunii. 27

Dimensionarea incidenţei depinde de repercusiunea reală a impozitului, repercusiunea înscrisă în fluxurile economiei reale, şi afectând, în ultimă instanţă, prin preţ, consumatorul final. Această interpretare a transmiterii impozitului spre consumatorul final, prin fluxurile economiei reale, evidenţiază necesitatea abordării efectelor produse de către impozite, adică a tuturor consecinţelor care decurg din existenţa şi acţiunea acestora, ca urmare a producerii impactului, repercusiunii şi a incidenţei. Din punct de vedere al naturii acestor efecte se pot distinge efecte financiare şi efecte economice. Efectele financiare reprezintă consecinţele produse imediat de impozite, ca urmare a impactului, repercusiunii şi incidenţei asupra subiecţilor economici participanţi de-a lungul fluxului parcurs de impozit, deci primele efecte generate de acesta. În cadrul acestor efecte se includ efectele de trezorerie, care afectează temporar resursele financiare ale agenţilor economici şi efectele de venit, la nivelul persoanelor fizice, care influenţează consumul. Efectele economice reprezintă consecinţele propagate în timp şi în spaţiu, asupra tuturor subiecţilor economici. În cadrul acestor efecte sunt incluse efectele asupra economisirii, muncii, producţiei etc. Abordată global, construcţia fiscală poate fi delimitată în trei etape: a) etapa aşezării impozitului, când se proiectează relaţia fiscală între administraţia fiscală şi contribuabilul de drept, care uneori, este plătitorul impozitului; b) etapa translaţiei impozitului, când se realizează încasarea impozitului de la contribuabilul real, fiind etapa în care apare, de regulă, comportamentul de natura translaţiei fiscale. În acest caz contribuabilul de drept intră în circuitul economic, iar impozitul este transportat de fluxurile monetare către suportatorul real; c) etapa propagării acţiunii impozitului, a producerii efectelor asupra economiei, a structurilor şi comportamentelor economice. Efectele financiare încep o dată cu producerea impactului şi se termină în urma realizării incidenţei, iar efectele economice constituie efecte propagate în timp şi spaţiu. Diversitatea obligaţiilor fiscale pe care contribuabilul trebuie să le suporte, dar în deosebi, povara acestor obligaţii, a determinat, în toate timpurile, comportamentul evazionist al plătitorului de impozite, care îşi „apără”, prin procedee diverse, integritatea averii sale. În pofida abordărilor referitoare la cauzele, modalităţile, amploarea, controlul sau sancţiunile cu privire la evaziunea fiscală, noţiunea care desemnează acest fenomen nu este încă precis definită, existând interpretări diferite în acest sens. Termeni, care acoperă mai mult sau mai puţin acest fenomen sunt: frauda fiscală legală sau legitimă, fraudă ilegală, evaziune internaţională, evaziune legală, evaziune ilegală, paradisuri fiscale, economie subterană etc. Adesea, aceiaşi termeni au sensuri diferite de la autor la autor, totuşi, cel mai adesea, frauda fiscală desemnează o infracţiune la lege, în timp ce evaziunea fiscală desemnează o utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege. Însă, datorită distincţiei care se face între frauda aşa-zisă legală (utilizată îndeosebi, metaforic în ţările francofone) şi frauda ilegală, a impreciziei definirii acestei noţiuni, de multe ori evaziunea fiscală se confundă cu frauda fiscală şi, prin „contagiune”, cu frauda fiscală în general. Imprecizia definirii evaziunii fiscale se regăseşte în sensurile care se asociază acestei noţiuni. Între cele două războaie mondiale evaziunea fiscală era inclusă în fraudă fiscală, sens reluat şi după aceea, evaziunea fiscală fiind definită ca „arta de a evita căderea în câmpul de atracţie al legii fiscale”, adică o fraudă fiscală care îşi pierde caracterul blamabil şi delictual, permiţând contribuabililor să scape de 28

impozit. Un sens care extinde sfera evaziunii fiscale şi care este definit ca fiind totalitatea manifestărilor de fugă din faţa impozitelor înglobează frauda fiscală, sens preluat şi în literatura românească de specialitate, interbelică. Celor două sensuri integraţioniste acordate evaziunii fiscale se opune concepţia care distinge net evaziunea de frauda fiscală, bazându-se pe criteriul legalităţii. Spre deosebire de fraudă, evaziunea fiscală constă în evitarea legală, chiar legitimă a impozitelor. Evaziunea legitimă constă în abţinerea de a se realiza actul generator al impozitului, pe când cea de a doua formă, evaziunea legală, evidenţiază abilitatea contribuabilului de a exploata lacunele legislaţiei, adesea îndreptându-se spre frauda fiscală. Sensul cel mai utilizat referitor la evaziunea fiscală este cel care o defineşte ca o evitare a câmpului de atracţie a legii fiscale, evitare ce poate avea loc pe mai multe căi: – legea fiscală asigură ea însăşi condiţiile pentru evaziune, printr-un regim fiscal de favoare (în cazul evaluării forfetare a materiei impozabile); – abţinerea contribuabilului de a desfăşura activitatea, operaţiunea sau actul impozabil, această cale fiind utilizată în cazul unei fiscalităţi excesive, atunci când rata marginală de impozitare devine foarte ridicată, şi contribuabilul preferă să se abţină de a furniza o unitate suplimentară de activităţi impozabile; – folosirea lacunelor sistemului fiscal, alegerea modalităţilor de plăţi, cât mai puţin impozit; – eludarea, în elaborarea normelor fiscale, a unor surse de venituri (materii impozabile) care sunt sustrase astfel impunerii fiscale. Ultima cale plasează evaziunea fiscală între posibil şi real, diminuând adesea, semnificativ, potenţialul fiscal al activităţilor economice care se desfăşoară pe teritoriul unei ţări. Modalităţile de aşezare, lichidare şi încasare a diferitelor impozite au, evident, un caracter juridic, norma fiscală având la bază două principii definitorii: a. Legalitatea impozitelor afirmă, pe de o parte, că norma fiscală trebuie, în mod indispensabil, să-şi aibă sorgintea în lege şi numai în subsidiar în regulament, iar pe de altă parte, că legalitatea actului impunerii este dată atât de lege, cât şi de dispoziţiile de reglementare adoptate în continuarea legii. Este evident, că acest principiu afirma explicit obligativitatea conformării la lege a actelor impunerii realizate de către administraţia fiscală; b. Aplicarea legislaţiei fiscale afirmă necesitatea existenţei unor criterii de aplicare în timp şi spaţiu a normelor fiscale, pentru a proteja şi a realiza, în mod eficient, şi în conformitate cu canoanele impunerii, interesele financiare ale statului şi ale comunităţilor locale. Dacă criteriul temporal se referă la anualitatea exerciţiului bugetar şi, deci, a aplicării legislaţiei fiscale, criteriul spaţialităţii se referă la respectarea principiului teritorialităţii impozitelor coroborat cu preocuparea evitării dublei impuneri a veniturilor. Corelând acţiunea celor două principii, se evidenţiază obligaţia persoanelor fizice şi juridice, care realizează venituri, desfăşoară activităţii economice sau deţin bunuri economice, de a plăti impozite şi taxe către bugetul statului, în conformitate cu normele fiscale. Sustragerea, prin orice mijloace, de la plata obligaţiilor fiscale stabilite prin normele fiscale, generează fenomenul de evaziune fiscală. 29

În acest sens, în literatura de specialitate există două opinii referitoare la legalitatea evaziunii fiscale: o primă opinie, consideră că există atât evaziune legală, care constă în minimizarea obligaţiilor fiscale, cât şi evaziune ilegală sau nelegitimă, definită ca încercarea de a căuta eludarea impozitului. O a doua opinie susţine că există numai evaziune fiscală ca atare, adică contribuabilul respectă legea sau o încalcă, el datorând sau nu impozit. Nu există în materie fiscală o fraudă permisă sau o fraudă interzisă, ci o abilitate licită şi o încălcare deschisă sau ascunsă a legii Recurgerea la legalitate permite diferenţierea evaziunii de fraudă, putându-se afirma, în acest sens, că dacă evaziunea nu este ilegală, nu înseamnă totuşi că este conformă cu legea sau autorizată de aceasta. O abordare în cadrul legii a evaziunii fiscale face distincţie între opţiunea fiscală (planificarea fiscală) care constituie o căutare de către contribuabili de căi mai puţin impozabile, dar favorabile fiscal, şi evaziunea fiscală propriu-zisă, definită ca o situaţie în afara legislaţiei, adică nici permisă, nici încurajată de norma fiscală. În această abordare, nefiind interzisă legal, precum frauda fiscală, evaziunea fiscală se plasează între zona autorizată legal şi zona interzisă legal. Opţiunea fiscală trebuie să prezinte trei caracteristici: – să se efectueze în cadrul legii, deci să constea în utilizarea unui produs, a unui mijloc permis de către legislaţia fiscală, conform unui comportament opţional pe care contribuabilul este liber să-l adopte; – să rezulte dintr-o decizie voluntară a contribuabilului; – rezultatul obţinut să fie conform legii, ceea ce presupune un control a priori şi unul aposteriori. Opţiunea fiscală corespunzând unei decizii de gestiune a contribuabilului este opozabilă administraţiei fiscale. În cazul evaziunii fiscale, opţiunea fiscală se efectuează în afara legii, datorită lacunelor legii fiscale şi imperfecţiunilor sale, contribuabilul încercând, şi în acest caz, să se sustragă unui regim fiscal defavorabil sau să beneficieze de un avantaj fiscal recurgând la procedee de „deghizare” a realităţii fără a încălca totuşi dispoziţiile fiscale. Dacă, conform criteriului legalităţii, contribuabilul dispune de o libertate de alegere a situaţiei fiscale celei mai favorabile, criteriul gestiunii autonome afirmă necesitatea contribuabililor de a valorifica orice avantaj fiscal în cadrul legal. Combinând cele două criterii, al legalităţii şi al gestiunii, administraţia fiscală va trebui să evidenţieze actele de evaziuni fiscale ale contribuabilului (beneficiind de prezumţia legalităţii), fie prin demonstrarea erorii de apreciere de fapt sau de drept, fie prin argumentarea extinderii gestiunii autonome în câmpul fraudei fiscale. În contextul normelor fiscale, a legislaţiei în general, se poate afirma că există un singur comportament, care afectează veniturile fiscale ale bugetului de stat, acela al evaziunii fiscale care, în funcţie de raportul faţă de lege al acestui comportament, poate fi evaziune fiscală licită (adică este favorizată de lege), care nu este totuşi legală (legal însemnând ceva care există sau se face în temeiul unor legi, este conform legii), precum şi evaziune fiscală ilicită (nelegală) care este sinonimă cu frauda fiscală. Dacă, de regulă, în cazul evaziunii fiscale licite decizia aparţine factorului politic şi parlamentar, care va trebui să îmbunătăţească normele fiscale, legislaţia fiscală, astfel încât să se diminueze posibilităţile legale de producere a evaziunii, în 30

cazul evaziunii ilicite decizia aparţine factorului executiv şi judecătoresc, care trebuie să aplice legea fiscală şi să sancţioneze dur actele de fraudă fiscală. Delimitarea între legal şi ilegal în domeniul fiscal este incertă, incertitudine generată de interpretarea celor doi termeni, între câmpurile de aplicare a acestor termeni existând o zonă neutră, „gri”, zonă circumscrisă de regulă lacunelor legii, de la eroarea în interpretarea legii la interpretarea conştient abuzivă a acesteia, existând o multitudine de posibilităţi. În plus, legislaţiile fiscale din diferite ţări interpretează diferit normele fiscale, îngreunând delimitarea precisă între evaziune şi fraudă. Sub aspect fiscal se poate totuşi afirma că frauda fiscală prezintă trei elemente cantitative: – elementul legal stipulează că ataşarea atributului de fraudă unui act fiscal realizat de contribuabil este posibilă numai pe baza unui text legislativ; – elementul material afirmă că frauda fiscală, pentru a putea fi sancţionată, trebuie dovedită printr-un fapt exterior. Acest element trasează şi frontiera între fraudă şi tentativa de fraudă; – elementul intenţional reprezintă elementul cel mai delicat al fraudei fiscale. În acest sens, trebuie deci demonstrat că actul fraudei fiscale a fost comis liber, conştient, fără constrângere. În cazul evaziunii fiscale, pentru a se delimita evaziunea fiscală „acceptată” de ceea „neacceptată”, sunt luate în considerare trei criterii: motivaţia fiscală a contribuabilului, utilizarea abuzivă a legislaţiei, câştigul fiscal din gestiunea respectivă. Încercările de delimitare criterială în domeniul fraudei şi evaziunii fiscale nu elimină indeterminarea manifestată îndeosebi în practica fiscală. Revenind la frauda fiscală, dincolo de caracterizarea definitorie, în încălcarea legii fiscale există diferite grade ale fraudei fiscale, distincţie făcându-se între frauda din neglijenţă şi frauda din voinţă; între frauda ocazională şi aceea profesionistă; între frauda administrativă, supusă penalităţilor fiscale şi frauda penală, supusă sancţiunilor penale; între frauda simplă, generată de acţiuni sau omisiuni comise cu rea-voinţă, şi frauda complexă ,care este generată de voinţa frauduloasă, având ca scop tocmai încălcarea normei fiscale, pentru a nu plăti obligaţia fiscală. Informaţiile cele mai certe referitoare la dimensiunea evaziunii şi fraudei fiscale sunt oferite de statisticile fiscale referitoare la rezultatele operaţiunilor de control, informaţii care se limitează la frauda descoperită şi sancţionată legal. Frauda este extinsă în cazul veniturilor declarate de către contribuabili, cum este cazul impozitului pe venit şi a celor pe societate (sau pe profit), procedeele de sustragere a unei părţi din materia impozabilă fiind diverse, în cazul declarării veniturilor de către terţi posibilitatea evaziunii fiscale diminuându-se. Stabilirea forfetară a veniturilor de către stat, sub cele posibile de realizat sau neimpunerea unor venituri de către stat, acordarea de reduceri, exonerări sau facilităţii fiscale, generează evaziune fiscală legală, relativ uşor de evaluat. Evaziunea şi frauda fiscală, evidenţiate sau nu, indiferent de dimensiunile lor, au efecte asupra economiei, a societăţii în general, incidenţele fiind de natură politică, financiară, economică şi socială. Se poate afirma că, în majoritatea cazurilor, evaziunea fiscală legală este tolerată de către autoritatea publică. Frauda fiscală poate fi interpretată, din punct de vedere sociologic, ca o contestare a statului de către contribuabili, care nu sunt de acord cu modul de redistribuire a veniturilor, de sacrificiul care le este cerut, comparativ cu avantajele de care beneficiază. 31

Efectul financiar nu este neglijabil, deoarece evaziunea fiscală influenţează echilibrul bugetar, contribuind la generarea deficitelor bugetare, şi implicit, la efectuarea de costuri suplimentare aferente împrumuturilor publice. Sub aspect economic, toate formele de evaziune fiscală distorsionează concurenţa, cu consecinţe asupra formării preţurilor. Sub aspect social, frauda fiscală modifică redistribuirea veniturilor creând inegalităţi între contribuabili, eludând capacitatea contributivă a unora şi agravând situaţia financiară a altora. Efectele adesea nocive, în plan economico-social, ale evaziunii fiscale, determină autorităţile publice să iniţieze măsuri de combatere a evaziunii şi fraudei fiscale. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (legală şi frauduloasă) se realizează prin măsuri adoptate în trei domenii distincte: legislativ, administrativ şi motivaţional (educaţional). În domeniul legislativ se urmăreşte elaborarea unei legislaţii fiscale cuprinzătoare şi clare, stabilă şi coerentă. De asemenea, se impune eliminarea sau reducerea exonerărilor, reducerilor şi deducerilor care dau naştere la interpretări multiple. Sub aspect administrativ, măsurile vizează asigurarea unui sistem informaţional operativ şi complet, asigurarea instrumentelor şi structurilor administrative adecvate combaterii eficiente a evaziunii fiscale, formarea şi perfecţionarea specialiştilor care să manifeste o moralitate şi un profesionalism impuse de caracteristicile fenomenului evazionist. Sub aspect educaţional, măsurile vizează asigurarea condiţiilor necesare realizării educaţiei fiscale a populaţiei, motivarea contribuabililor prin stimulente, în sensul respectării normelor fiscale. În condiţiile respectării normelor fiscale de către contribuabili, aparatul fiscal exercită constrângeri fiscale sau penale, în funcţie de gravitatea încălcării normelor fiscale. Sancţiunile fiscale sunt de natură pecuniară, şi se aplică în cazul contravenţiilor (nerespectarea, cu vinovăţie, a normelor fiscale, prezentând un grad de periculozitate redus). Sancţiunile se caracterizează în penalităţi, amenzi, confiscări, suspendarea activităţii. Faptele pentru care se aplică aceste sancţiuni sunt prevăzute în acte normative generale sau în acte normative specifice diverselor impozite. Sancţiunile penale constituie pedepse pronunţate de către instanţa jurisdicţională pentru infracţiuni comise din vinovăţie, infracţiunea fiscală prezentând un grad de periculozitate ridicat. În acest sens, infracţiunea, care îmbracă forma fraudei fiscale, trebuie să constate lipsa efectivă a impozitului neplătit şi intenţia contribuabilului de a se sustrage de la plata impozitului. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Relaţia contabilitate fiscalitate. 2. Faptul generator şi exigibilitatea TVA potrivit Codului Fiscal. Problemă La sfârşitul trim. 3, o societate comerciala avea evidenţiate în contabilitate următoarele date financiare: – Total venituri: 12.500.000 mii lei; 32

– Total cheltuieli: 9.900.000 mii lei, din care: • cheltuieli cu protocolul 17.500 mii lei • cheltuieli cu impozitul pe profit 273.000 mii lei • cheltuieli cu sponsorizarea 5.000 mii lei. Care a fost impozitul pe profit datorat de unitate pentru trim. 3 ? 1. Principii contabile şi reguli fiscale 2. Veniturile din activităţi independente potrivit Codului Fiscal Problemă Totalul brut al unei facturi este în sumă de 7.500.000 lei. Furnizorul acordă clientului următoarele reduceri evidenţiate ca poziţii distincte în factură: – remiza 1 (pentru vânzări superioare sumei de 5.000.000 lei) de 3%; – remiza 2 (pentru poziţia preferenţiala a clientului) de 8%; – un scont de decontare acordat pentru plata înainte de scadenţă de 2%. – un rabat de 250.000 lei. Care a fost TVA înscrisă pe factură ? BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ A. Obligatorie 1. Luminiţa Ristea, Adina Trandafir, Finanţe publice între teorie şi practică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. 2. Georgeta Vintilă, Juravle, Metode şi tehnici fiscale, Editura Rolcris, Bucureşti, 2000. 3. Roxana, Moşneanu, Obligaţiile fiscale ale agenţilor economici, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000. 4. Legislaţia fiscală a impozitelor şi taxelor în vigoare. 5. Revista Impozite şi Taxe pe ultimii ani. 6. Revista Finanţe, Credit, Contabilitate, pe ultimii ani.

B. Suplimentară 1. Carmen, Corduneanu, Sistemul fiscal în ştiinţa finanţelor, Editura CODECS, 1999. 2. Iulian Văcărel şi colaboratorii, Finanţele publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.

33

BĂNCI EUROPENE ŞI INTERNAŢIONALE Prof. univ. dr. DUMITRU NICA

1. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ŞI MONEDA EURO CONCEPTE-CHEIE: Sistemul Monetar European; Unitatea monetară E.C.U.; Unitatea monetară E.U.A.; Moneda EURO; Institutul Monetar European; Sistemul European al Băncilor Centrale; Banca Central Europeană; Directoratul, consiliul guvernatorilor şi consiliul general al Sistemului European al Băncilor Centrale. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Întrebări cu un singur răspuns corect. 1. În ce an a luat fiinţă Sistemul Monetar European (S.M.E.): a) în 1979; b) în 1959; c) în 1969; d) în 1989. 2. În centrul Sistemului Monetar European (S.M.E.) se afla: a) EURO; b) E.C.U.; c) şarpele valutar; d) E.U.A. 3. Ponderea iniţială a monedelor din coşul E.C.U. a fost stabilită în funcţie de: a) nivelul participării statelor membre la comerţul intercomunitar; b) mărimea P.I.B.; c) cotele fixate în cadrul mecanismului de sprijin financiar; d) toate cele trei criterii enumerate. 4. Moneda EURO a devenit .……….. al integrării europene. (Completarea cuvântului care lipseşte) 5. Întrebare de tipul – adevărat/fals: Realizarea Uniunii Economice şi Monetare depinde şi de libertatea parţială a mişcării capitalurilor şi de o perfectă integrare a pieţei financiare. Întrebare cu un singur răspuns corect. 6. Dintre sarcinile enumerate în continuare, una nu aparţine Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC): a) fixează rata inflaţiei; b) asigură stabilirea preţurilor; c) sprijină politica economică; d) influenţează politica monetară în comunitate. 235

2. BANCA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE ŞI BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII CONCEPTE-CHEIE: Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.); Finanţare tip B.E.R.D.; Investiţii promovate de B.E.R.D.; Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.); Proiecte de investiţii promovate de B.E.I.; Poziţia B.E.I. pe piaţa monetară europeană; Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Executiv şi Comitetul de Direcţie al B.E.I. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Întrebări cu un singur răspuns corect. 1. În ce an a fost creată B.E.R.D.? a) în 1990; b) în 1981; c) în 1991; d) în 1980. 2. Acordarea de asistenţă ţărilor din Europa Centrală şi de Est şi din C.S.I. a reprezentat: a) un obiectiv major încă de la înfiinţare; b) un obiectiv ulterior; c) o direcţie secundară de acţiune; d) un simplu deziderat. 3. Unul din domeniile enumerate nu beneficiază de finanţare tip B.E.R.D.: a) telecomunicaţii; b) mediu înconjurător; c) operaţiuni aerospaţiale; d) operaţiuni în sistemul financiar 4. B.E.R.D. furnizează proiecte de ………………… pentru bănci, industrie şi afaceri, asumându-şi noi riscuri şi investind în companii în extindere. (Completarea cuvântului care lipseşte) 5. Întrebare de tipul – adevărat/fals: Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) este o bandă regională de finanţare a altor bănci din zonă. Întrebare cu un singur răspuns corect. 6. Banca Europeană pentru Investiţii (B.E.I.) este finanţată: a) numai prin împrumuturi de pe pieţele financiare; b) numai de acţionarii băncii; c) prin ambele surse enumerate; d) prin alte surse decât cele enumerate. 7. Întrebare de tipul – adevărat/fals: Banca Europeană pentru Investiţii (B.E.I.) tratează direct cu promotorii proiectelor pe scară largă (care se ridică cel puţin la valoarea de 25 milioane EURO). 8. Întrebare de tipul – adevărat/fals: În afara Uniunii Europene, operaţiunile financiare ale B.E.I. sunt făcute exclusiv din resursele proprii ale băncii. 236

3. SISTEMUL MONETAR INTERNATIONAL CONCEPTE-CHEIE: Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods (s.m.i. BW); Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.); Dreptul Special de Tragere (D.S.T.); Organe de conducere ale F.M.I. (Consiliul guvernatorilor; Consiliul Executiv; Comitetul consiliului guvernatorilor); Riscuri la nivelul instituţiilor financiare (riscul de credit; riscul de dobândă; riscul valutar; riscul de lichiditate; riscul de reputaţie; riscul operaţional); Efectul de contagiune. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Întrebări cu un singur răspuns corect. 1. Unul din principiile enumerate nu aparţine sistemului monetar internaţional de la Bretton Woods: a) universalitate; b) fixarea parităţii şi cursurilor valutare; c) realizarea unui volum de rezerve internaţionale (adecvate nevoilor de echilibrare a balanţei plăţilor); d) reprezentativitate. 2. Care este una din condiţiile prealabile pentru realizarea unui nou sistem monetar internaţional? a) stabilitatea cursurilor valutare; b) adoptarea de către ţările dezvoltate a unei atitudini de indiferenţă faţă de ţările cu balanţă de plăţi excedentară; c) creşterea diferită a lichidităţilor internaţionale; d) flexibilitatea cursurilor valutare (dar cu evitarea mişcărilor anarhice şi de prea mare anvergură a acestor cursuri). 3. Întrebare de tipul – adevărat/fals. Facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional reprezintă un obiectiv statutar al Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.). 4. Întrebare de tipul – adevărat/fals. Resursele financiare ale Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) provin atât din cotele de participare ale ţărilor membre, cât şi din angajamentele generale de împrumut. 5. Una din prevederile statutului modificat al Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) consfinţeşte ridicarea Dreptului Special de Tragere (D.S.T.) la rangul de principal ………………….…. al sistemului monetar internaţional, înlocuind aurul. (Completarea cuvântului care lipseşte) Întrebare cu un singur răspuns corect. 6. Una din entităţile enumerate nu reprezintă organ de conducere al Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.). a) Consiliul guvernatorilor; b) Consiliul executiv; c) Comitetul consiliului guvernatorilor; d) Comitetul consiliului executiv. 7. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) are, între roluri, şi pe acela de a contribui la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi dintre ţările membre, eliminând, pe cât posibil, …………..…. care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional. (Completarea cuvântului care lipseşte). 237

4. BANCA MONDIALĂ. LOCUL BĂNCII INTERNAŢIONALE PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE ÎN CADRUL BĂNCII MONDIALE CONCEPTE-CHEIE: Grupul Băncii Mondiale; Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.); Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.); Corporaţia Financiară Internaţională (I.F.C.); Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (MIGA); Centrul Internaţional pentru Reglementarea Incidentelor Investiţionale (CIRII); Investiţii străine directe; Contractarea de împrumuturi pentru investiţii; Licitaţii internaţionale. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE Întrebări cu un singur răspuns corect. 1. Din grupul Băncii Mondiale face parte: a) Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.); b) Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.); c) Corporaţia Financiară Europeană; d) Banca Centrală Europeană; e) Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.). 2. România a aderat la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi dezvoltare (B.I.R.D.) în anul: a) 1992; b) 1982; c) 1972; d) 2002; e) 1962. 3. În aplicarea programelor ce şi le propune Grupul Băncii Mondiale colaborează cu anumite organisme. Unul din cele enumerate nu este adevărat: a) agenţii guvernamentale; b) organizaţii nonguvernamentale; c) sectorul privat; d) institute de cercetare ştiinţifică. 4. Întrebare de tipul – adevărat/fals. Banca Mondială intermediază finanţarea la nivel mondial şi pentru credite acordate ţărilor sărace, care sunt incapabile să ramburseze creditele la o rată a dobânzii apropiată de cea practicată pe piaţă. 5. Întrebare de tipul – adevărat/fals. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) utilizează atât capitalul propriu pe acţiuni pe pieţele financiare internaţionale cât şi emisiuni de obligaţiuni. 5. BANCA REGLEMENTELOR INTERNAŢIONALE (B.R.I.) CONCEPTE-CHEIE: Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.); Departamentul Economic şi Monetar din cadrul B.R.I.; Institutul de Stabilitate Financiară din cadrul B.R.I.; Comitetul G 10 din cadrul B.R.I.; Comitetul pieţelor; Comitetul privind Sistemul Financiar Global; Comitetul de la Basel pentru Supravegherea Bancară; Comitetul privind Sistemul de Plăţi şi Reglemente. 238

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Întrebare de tipul – Adevărat/fals. În prezent Banca Reglementelor Internaţionale asistă băncile centrale şi alte autorităţi financiare în susţinerea eforturilor acestora orientate în direcţia promovării stabilităţii monetare şi financiare. Întrebări cu un singur răspuns corect. 2. Activitatea Băncii Reglementelor Internaţionale (B.R.I.) este axată pe: a) acordarea de credite, în orice condiţii pentru băncile centrale naţionale; b) promovarea cooperării între băncile centrale şi domeniul exclusiv monetar; c) asumarea de către B.R.I., în cadrul operaţiunilor financiare, exclusiv a funcţiei de agent pentru operaţiunile de reglementări financiare internaţionale; d) acordarea de credite, pe baza depozitelor formate de băncile centrale naţionale la B.R.I. 3. Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.) a fost înfiinţată în: a) 1930; b) 1940; c) 1950; d) 1960; e) 1970. 4. Cercetarea şi analizele statistice sunt asigurate, în cadrul B.R.I. de: a) Institutul de Stabilitate Financiară; b) Comitetul pieţelor; c) Departamentul Economic şi Monetar; d) Comitetul pentru Sistemul Financiar Global. 5. Una din direcţiile de acţiune ale Băncii Reglementelor Internaţionale (B.R.I.) este: a) promovarea cooperării dintre băncile naţionale şi băncile comerciale; b) formarea unor bănci de date absolut necesare băncilor centrale naţionale pentru participarea la piaţa internaţională; c) organizarea de reuniuni periodice la nivel european; d) acordarea de credite celor mai sărace state. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Nica, Dumitru, Bănci Europene şi Internaţionale, în Sinteze pentru anul III – Învăţământ la distanţă, Facultatea de Finanţe şi Bănci, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 2. Basno, Cezar, Dardac, Nicolae, Floricel, Constantin – Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003. 3. Basno, Cezar, Dardac, Nicolae, Integrare monetară bancară europeană, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 2001. 4. Bran, Paul, Costică, Ionela, Economica activităţii financiare şi monetare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 2003. 5. Kiriţescu, Costin, Dobrescu, Emilian, Băncile. Mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998. 6. Moisuc, Constantin (coordonator), Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

239

Redactor: Georgeta MITRAN Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU Coperta: Stan BARON Bun de tipar: 15.07.2005; Coli tipar: 15 Format: 16/70×100 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr.313, Bucureşti, Sector 6, O.P. 83 Tel./Fax: 316.97.90; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected] 240

GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII Prof. univ. dr. DUMITRU MARIN

OBIECTIVE Cursul îşi propune să-i determine pe studenţi să înţeleagă mecanismul finanţării întreprinderii şi să aprofundeze gândirea managerului financiar cu o puternică ancorare în practica românească. Funcţiile cursului: ¾ formativă – asigură îmbogăţirea cunoştinţelor de specialitate; ¾ de cunoaştere – contribuie la înţelegerea mecanismelor financiare; ¾ practică deosebită – oferă instrumentarul ştiinţific necesar rezolvării unor probleme practice. Cursul reprezintă o continuare a celui de Finanţe publice şi contabilitate. Caracterul interdisciplinar al cursului îl pune în legătură cu cele de statistică, matematică, informatică, analiză economică etc. CONCEPTE-CHEIE: finanţe, gestiune financiară, relaţii financiare, fenomen financiar, active financiare, situaţie netă, exigibilitate, lichiditate, fond de rulment, surse durabile, nevoi stabile, nevoi temporare, resurse temporare, venituri încasabile, solduri intermediare de gestiune, rentabilitate financiară, previziune financiară, bugetele întreprinderii, bugetul de trezorerie, active circulante, deficit de trezorerie, credit de scont, cash-flow, dobândă compusă, investiţie, împrumut obligatar, drept de subsciere. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 34

Conţinutul finanţelor agenţilor economici. Politica financiară: de investiţii, de finanţare, de dividend. Echilibrul financiar patrimonial: nevoile şi resursele întreprinderii. Indicatorii de echilibru financiar patrimonial: situaţia netă, FR, NFR, TN. Funcţiile întreprinderii: de investiţii, de finanţare, de exploatare. Echilibrul financiar structural. Structura bilanţului funcţional. Modalităţi de realizare a echilibrului financiar funcţional. Indicatori care duc la degradarea echilibrului funcţional. Explicaţi relaţia echilibrului financiar: FRF = Cap. Perm. – Imobilizări. Prezentaţi soldurile intermediare de gestiune. Excedentul brut din exploatare. Analiza pragului de rentabilitate. Tabloul de finanţare nevoi – resurse.

15. Explicaţi schimbările care se produc în structura posturilor de activ şi de pasiv. 16. Diagnosticul financiar prin sistemul de rate: rata marjei comerciale, rata marjei brute de exploatare, rata marjei nete de exploatare. 17. Ratele de structură financiară: de echilibru financiar, de îndatorare. 18. Descompunerea ratelor de rentabilitate. 19. Ratele privind rotaţia capitalurilor prin cifra de afaceri. 20. Bugetele întreprinderii. 21. Avantajele procesului de bugetare. 22. Inconvenientele procesului de bugetare. 23. Principalele tipuri de bugete. 24. Bugetul vânzărilor. 25. Bugetul producţiei 26. Elaborare planului de producţie. 27. Previziunea costurilor. 28. Previziunea trezoreriei. 29. Elaborarea bugetului de trezorerie. 30. Conţinutul gestiunii ciclului de exploatare. 31. Gestiunea stocurilor. 32. Determinarea necesarului de finanţare a ciclului de exploatare. 33. Metode sintetice de determinare a NFCE. 34. Sursele împrumutate. 35. Criterii financiare pentru evaluarea proiectelor de investiţii. 36. Decizii de finanţare pe termen lung. 37. Analiza fluxurilor financiare prin intermediul tabloului de finanţare. TESTE GRILĂ ”MODEL” PENTRU EXAMEN 1. Capacitatea de autofinanţare este formată din: A. amortizarea acumulată şi neutilizată; B. provizioane calculate şi neutilizate; C. profitul net nerepartizat; D. amortizarea utilizată; E. provizioane utilizate. a) A+B+C; b) A+B+C+D+E; c) B+C+D; d) B+E; e) D+E. 2. Să se calculeze valoarea de piaţă ştiind că: numărul de acţiuni vechi = 100 buc.; preţul de emisiune = 12000 lei/buc.; valoarea nominală = 11000 lei/buc.; numărul de acţiuni noi = 20 buc. a) 11000 lei; b) 12000 lei; c) 11166,66 lei; d) 12367,82 lei; e) 24000 lei. 3. Politica agresivă: Este aceea a .................care au aversiune faţă de ............ şi care îşi propun realizarea unei cifre de afaceri ridicate cu stocuri şi lichidităţi...........… 35

4. Costul de pregătire a unei comenzi de aprovizionare este de 300 u.m. iar costul de depozitare este 0,3 u.m. anual pentru o unitate de stoc. Necesarul anual din materialul de aprovizionat este de 100000 kg., la un preţ de achiziţie de 200 u.m./kg. Indicatorii de gestiune optimă a stocurilor sunt: a) Stoc optim 1000 kg; numărul de aprovizionări optim 50; intervalul între două aprovizionări 4 zile; b) Stoc optim 500 kg; numărul de aprovizionări optim 70; intervalul între două aprovizionări 7 zile; c) Stoc optim 500 kg; numărul de aprovizionări optim 50; intervalul între două aprovizionări 4 zile; d) Stoc optim 1500 kg; numărul de aprovizionări optim 50; intervalul între două aprovizionări 4 zile; e) Stoc optim 1000 kg; numărul de aprovizionări optim 100; intervalul între două aprovizionări 3,6 zile. 5. Planurile de orientare generale sunt pe perioade de 3-5 ani şi dau naştere următoarelor bugete specifice de activităţi: A. Bugetul vânzărilor; B. Bugetul producţiei; C. Bugetul administrativ; D. Bugetul publicităţii; E. Bugetul investiţiilor. a) A+B+C; b) A+B+C+D+E; c) B+C+D; d) B+E; e) C+D+E. 6. Venituri din vânzarea mărfurilor: 200.000 lei; cumpărări de mărfuri: 150.000 lei; venituri din prestări: 300.000 lei; cheltuieli cu prestări servicii: 100.000 lei; variaţia stocurilor: -10.000 lei. Marja comercială este: a) 240.000 lei; b) 250.000 lei; c) 500.000 lei; d) 40.000 lei; e) 50.000 lei. 7. EBE = 78.000 lei; imobilizări corporale = 20.000 lei; imobilizări necorporale = 30.000 lei; active circulante = 50.000 lei; NFR = 40.000 lei; casa în lei = 25.000 lei; disponibil la bancă = 15.000 lei. Rentabilitatea economică este: a) 25%; b) 50%; c) 45%; d) 30%; e) 60%. 8. Activitatea care priveşte fluxurile de venituri şi cheltuieli din operaţiile de gestiune şi din operaţii de capital este: a) Activitatea de exploatare; b) Activitatea industrială; c) Activitatea financiară; d) Activitatea excepţională; e) Activitatea comercială. 36

9. Sporirea capitalurilor permanente se poate realiza prin: A. Încorporarea rezervelor în capitalul social; B. Conversia datoriilor pe termen lung în capital social; C. Aporturi noi în numerar la capitalul social; D. Consolidarea împrumuturilor pe termen scurt; a) B+C+E; b) A+B+C+D+E; c) C+D; d) B+D+E; e) A+C+E. 10. Preţul unitar al unui produs este de 100 u.m./buc. Costurile fixe sunt de 60.000 u.m., iar costurile variabile pe unitatea de produs sunt de 30 u.m. Cantitatea de bunuri pe care trebuie să o producă şi să o vândă întreprinderea pentru a obţine un profit total de 80.000 u.m. este de: a) 2500 buc.; b) 3000 buc.; c) 2000 buc.; d) 1025 buc.; e) 1000 buc. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Dumitru Marin, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. 2. Dumitru Marin, Glăvan Elena Mariana, Gestiunea financiară a întreprinderii - Teste grilă. Probleme rezolvate şi propuse spre rezolvare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. 3. Manolescu Gheorghe, Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. 4. Stancu Ion, Finanţe, Ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti 2002.

37

FINANŢE LOCALE Conf. univ. dr. MARIANA-CRISTINA CIOPONEA

OBIECTIVE Această disciplină transmite studenţilor cunoştinţe privind: descentralizarea şi autonomia locală; politici de dezvoltare regională/locală; aspecte ale politicii de dezvoltare regională în România; posibilităţi de finanţare la nivel local, în contextul actualelor probleme legate de dezvoltarea economică locală. De asemenea, se prezintă aspecte legate de procesul bugetar la nivel local, conceptul de buget local, precum şi fundamentarea principalelor venituri şi cheltuieli ale bugetelor locale în România. Considerate mult timp parte integrantă a finanţelor publice, finanţelor locale li s-a atribuit un rol secundar. În prezent, ele ocupă un loc important în procesul transformării societăţilor moderne, angajate în realizarea descentralizării colectivităţilor locale. Comunităţile locale reprezintă comunităţi umane, delimitate teritorial din punct de vedere politic şi administrativ, care au autorităţi publice proprii, diferite de cele centrale ale statului (stat unitar), precum şi de cele ale landurilor, regiunilor, provinciilor (stat federal). Într-o societate democratică, administraţia locală se bazează pe descentralizare şi autonomie locală, reglementate printr-un cadru legislativ şi mecanisme adecvate care urmăresc: delimitarea patrimoniului public aflat în proprietatea primăriilor, de patrimoniul aparţinând autorităţii centrale; crearea instrumentelor administrative necesare autorităţilor locale pentru îndeplinirea atribuţiilor proprii; asigurarea condiţiilor pentru asumarea responsabilităţii privind dezvoltarea locală/regională. 1. COTEXTUL ACTUAL INTERNAŢIONAL AL FINANŢELOR LOCALE CONCEPTE-CHEIE: descentralizare, cooperare transfrontalieră, teorema descentralizării optime, dezvoltare economică locală. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Care sunt factorii care acţionează în contextul internaţional actual cu impact asupra finanţelor locale? 2. Care este enunţul teoremei descentralizării? 38

3. Care este avantajul furnizării şi ofertei majorităţii serviciilor publice de către administraţia locală, in privinţa localizării beneficiilor şi costurilor? 4. Precizaţi dacă următorul enunţ este fals sau adevărat: între descentralizare şi dezvoltare economică locală nu există nici o legătură. 2. AUTONOMIA COLECTIVITĂŢILOR LOCALE CONCEPTE-CHEIE: comunitate locală, autonomie locală, Carta Europeană a Autonomiei Locale, tipuri de autonomie. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Definiţi termenul de autonomie locală. 2. Enumeraţi şi comentaţi tipurile de autonomie locală. 3. Există limite în aplicarea şi funcţionarea autonomiei locale? Dacă există, menţionaţi în ce document au fost precizate şi enumeraţi unele dintre acestea. 4. Care sunt prevederile Cartei europene a autonomiei locale referitor la resursele financiare ale autorităţilor locale? 3. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ LOCALĂ/REGIONALĂ CONCEPTE-CHEIE: dezvoltare economică locală, actorii dezvoltării economice locale, Camerele de Comerţ şi Industrie, regiuni frontaliere. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Care sunt domeniile de interes cu care se interferează dezvoltarea economică locală? 2. Prezentaţi pe scurt actorii dezvoltării economice locale. 3. Care sunt cele trei tipuri de regiunii conceptualizate corespunzător metodei clasice de delimitare a acestora? 4. Comentaţi de ce, în prezent, regiunile frontaliere câştigă tot mai mult interes politic, economic şi socio-cultural. 4. POLITICI DE DEZVOLTARE ECONOMICĂ LOCALĂ LA NIVEL EUROPEAN CONCEPTE-CHEIE: politica de dezvoltare regională, Agenţii de Dezvoltare Regională, Fonduri Structurale. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Argumentaţi necesitatea derulării unei politici regionale la nivelul Uniunii Europene. 2. Spre ce obiective şi-au reorientat interesul politicile regionale în perioada anilor ’80 ? 3. Enumeraţi şi prezentaţi instrumentele de acţiune ale agenţiilor de dezvoltare regională. 4. Comentaţi politica Uniunii Europene în domeniul concurenţei. 39

5. FINANŢAREA POLITICILOR DE DEZVOLTARE LOCALĂ CONCEPTE-CHEIE: parteneriat public-privat, impozite şi taxe locale, cote defalcate din impozitele centrale, transferuri de echilibrare. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Explicaţi termenul: cotă defalcată din impozitele încasate la nivel central. 2. Care sunt trăsăturile specifice parteneriatului public-privat? 3. Enumeraţi dezavantajele acordării transferurilor de echilibrare de la bugetul central către bugetele locale. 4. Care sunt tipurile de instrumente utilizate de politicile regionale de-a lungul timpului? 6. POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA CONCEPTE-CHEIE: dezechilibre regionale; delimitarea regiunilor de dezvoltare, Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Enumeraţi obiectivele politicii de dezvoltare regională în ţara noastră. 2. Care sunt principiile care trebuie respectate la delimitarea regiunilor de dezvoltare şi a ariilor de prioritare din ţara noastră? 3. Enumeraţi atribuţiile Consiliului Naţional pentru Dezvoltare Regională (CNDR) şi menţionaţi în subordinea cui funcţionează. 4. Care sunt principiile de bază convenite cu Consiliul Europei privind selectarea şi alocarea fondurilor structurale destinate programelor regionale? 7. POLITICA FINANCIARĂ LA NIVEL LOCAL CONCEPTE-CHEIE: politica financiară la nivel local, planificare financiară, instrumente de planificare financiară la nivel local, proiectul bugetului local. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Menţionaţi participanţii la elaborarea politicii financiare la nivel local. 2. Ce activităţi cuprind etapele elaborării politicii financiare? 3. Enumeraţi instrumentele de planificare financiară cele mai frecvent utilizate. 4. Care sunt factorii implicaţi în finanţele publice locale şi responsabilităţile acestora? Care este actul normativ care le reglementează? 8. BUGETUL LOCAL CONCEPTE-CHEIE: proces bugetar la nivel local, venituri ale bugetelor locale, cheltuieli ale bugetelor locale, bugete operaţionale. 40

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Ce este bugetul local? 2. Prezentaţi procesul bugetar la nivel local. 3. Enumeraţi veniturile cu pondere mare care trebuie avute în vedere în mod deosebit la fundamentarea resurselor financiare proprii ale bugetelor locale. 4. Care sunt criteriile ce trebuie respectate la fundamentarea cheltuielilor bugetelor locale? BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Mariana-Cristina Cioponea, Finanţe locale, note de curs, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. 2. Mariana-Cristina Cioponea (coordonator), Realizări şi perspective ale reformei sistemului fiscal din România în vederea integrării în Uniunea Europeană. Descentralizarea bugetară, Academia Română, Institutul de Finanţe, Preţuri şi probleme valutare „Victor Slăvescu”, Bucureşti, 1997. 3. Mariana-Cristina Cioponea (coordonator), Autonomia financiară a administraţiilor locale – cadru de realizare a relansării economice, Academia Română, Institutul de Finanţe, Preţuri şi probleme valutare „Victor Slăvescu”, Bucureşti, 1998. *** Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale, M.O. Partea I. Nr. 404/ 22 oct. 1998. *** Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, M.O. Partea I, nr. 204/ 23.04.2001. *** Ordonanţa de Urgenţă nr. 61/1998, pentru modificarea Legii nr. 189/1998 privind finanţele publice locale, M.O. Partea I, nr. 517/30 dec. 1998.

41

SISTEME INFORMATICE FINANCIAR-BANCARE ŞI DE ASISTARE A DECIZIEI Prof univ. dr. MAREŞ DANIEL Lect. univ. drd. MIHAI GABRIEL

1. SISTEME INFORMATICE FINANCIAR-BANCARE OBIECTIVE Perceperea corectă a noţiunilor: sistem informaţional, sistem informatic, sistem informatic integrat. Principii de elaborare şi finalizare a lucrărilor de sinteză. Parametrii de performanţă ai sistemelor informatice. Metode de proiectare a sistemelor informatice. Informaţia economică aduce cunoştinţe cu privire la resursele economice şi la producţia, repartiţia, schimbul şi consumul de rezultate. Planificarea, organizarea şi controlul asupra activităţii economice şi sociale se realizează în funcţie de aceste informaţii, obţinute sub forma lor activă, pasivă, sau previzionară. Informaţia contabilă, parte a informaţiei economice, vehiculează cunoştinţe de reflectare şi control privitoare la situaţia patrimoniului, entitate economică şi juridică de gestiune a valorilor materiale şi băneşti. După forma de reprezentare, informaţia contabilă poate fi cantitativă, reflectând starea în care se află elementele patrimoniale sau valorile definite prin raportări, şi calitativă, indicând felul şi natura elementului patrimonial la care se referă. În mod concret, informaţia contabilă se identifică cu datele financiarcontabile furnizate de documentele contabile şi cu indicatorii economico-financiari privind resursele şi rezultatele obţinute. 1.1. Sistem informaţional, sistem informatic, sistem informatic integrat Sistemul informaţional economic poate fi definit ca un sistem integrat de oameni de specialitate, mijloace şi procedee adecvate, privind culegerea şi înregistrarea datelor tehnico-economice şi financiare, care privesc patrimoniul unităţilor şi economiei naţionale în ansamblul, prelucrarea şi analiza acestora, obţinerea de informaţii utile în vederea conducerii şi gestionării eficiente, stocarea şi păstrarea datelor şi a informaţiilor pentru documentări şi controale ulterioare. Sistemul informatic este un ansamblu structurat şi corelat de proceduri şi echipamente electronice de calcul care permit culegerea, transmiterea şi prelucrarea datelor, obţinerea de informaţii. Sistemul informatic lărgeşte câmpul de acţiune al sistemului informaţional, îi potenţează valenţele, îmbunătăţindu-l sub aspect calitativ. Suporturile datelor şi al informaţiilor sunt mijloace materiale cu ajutorul cărora sunt vehiculate şi stocate informaţii. Datele şi informaţiile proprii circuitului economic al patrimoniului sunt consemnate în documente. În raport de modul de 42

întocmire şi rolul lor în cadrul sistemului informaţional, documentele pot fi justificative, de evidenţă contabilă sau de sinteză şi raportare. După cum se cunoaşte, orice operaţie patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un act înscris, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Astfel se asigură datele de intrare în sistemul informaţional economic şi se fundamentează înregistrarea proprie contului. Documentele justificative asigură datele de intrare în sistemul informaţional contabil, consemnează operaţiile economice şi financiare în momentul efectuării lor cu scopul de a servi ca dovadă a înfăptuirii lor şi ca instrument de fundamentare a înregistrării contabile. Conţinutul documentelor justificative este format din următoarele elemente: denumirea, numărul şi data documentului, denumirea şi sediul unităţii patrimoniale, menţionarea părţilor care participă la efectuarea operaţiei, conţinutul operaţiei economice, datele cantitative şi valorile aferente operaţiei, semnăturile persoanelor care răspund. Documentele de evidenţă financiar-contabilă realizează înregistrarea şi stocarea datelor în structura proprie contului şi a sistemului de conturi. Datele sursă privind operaţiile economice consemnate în documentele justificative sunt înregistrate în ordine cronologică şi grupate în registrele contabile. Prin registrele contabile se formează şi materializează înregistrările proprii sistemului de conturi. În condiţiile folosirii unor tehnici de prelucrare diferite, ceea ce diferenţiază un registru de altul este forma de prezentare a informaţiei, conţinutul rămânând acelaşi. Documentele de sinteză şi raportare reprezintă un sistem de indicatori economico-financiari ce caracterizează situaţia patrimoniului şi rezultatele obţinute. Prin intermediul lor, se centralizează şi transmit informaţiile înregistrate în sistemul de conturi. Gestiunea documentelor, respectiv organizarea circulaţiei lor, utilizarea şi evidenţa, reconstituirea şi păstrarea vizează constituirea lor într-un sistem unitar şi raţional, care are la bază reguli precise privind întocmirea, folosirea, circulaţia şi evidenţa fiecărui document. Programarea (planificarea) şi previziunea diferitelor activităţi se bazează atât pe cunoaşterea legislaţiei şi literaturii economico-financiare, cât şi pe informaţiile obţinute din evidenţa economică, privind existenţa diferitelor elemente de patrimoniu şi activităţi desfăşurate în perioada precedentă. În general, informaţiile de programare, planificare şi previziune au un caracter relativ sintetic, dar sunt obţinute de cele mai multe ori pe baza calculelor analitice. Cele mai importante programe la nivel de întreprindere sunt următoarele: programe de investiţii, programe de aprovizionare şi vânzare de bunuri, servicii şi de marketing; programe de cercetare-dezvoltare, programe de producţie şi costuri, programe de salarizare şi personal, programe de impozite, taxe şi alte sume cuvenite bugetului statului şi celui de asigurări sociale, inclusiv eventualele subvenţii pe care unitatea le solicită de la bugetul statului; bugetul de venituri şi cheltuieli; programe de creştere sau descreştere a capitalurilor proprii; programe de încasări şi plăţi, de credite obţinute şi acordate etc. Întocmirea acestor programe trebuie să respecte următoarele condiţii: să fie reale; să conţină suficiente detalii, astfel încât să se poată realiza definirea sarcinilor de realizare pe compartimente, precum şi răspunderi în caz de nerealizare. Mijloacele de prelucrare a datelor economice reprezintă ansamblul de tehnici şi echipamente de culegere, prelucrare şi transmitere a informaţiilor. Apariţia calculatorului electronic a determinat apariţia informaticii ca un sistem complex de tehnici şi 43

metode de prelucrare logică şi automată a datelor. Definirea informaticii ca „ştiinţă a prelucrării raţionale” se bazează pe faptul că tratează informaţia prin structura ei formală şi utilizează tehnici specifice neţinând seama de aspectul semantic al informaţiei, ci doar de modul de reprezentare formală a acesteia (aspectul sintactic). Metodele şi procedurile de prelucrare se referă la partea logică a prelucrării datelor în vederea obţinerii informaţiilor. Evoluţia tehnicii de calcul a adus o varietate de procedee pentru obţinerea şi prelucrarea datelor, în vederea utilizării lor în gestionarea unei unităţi economice. Mai mult, se poate asigura simularea evoluţiei diverşilor indicatori sub acţiunea factorilor de influenţă. Considerăm necesară corelaţia fluxurilor de intrare-ieşire cu sistemul de pilotaj al agenţilor economici, fapt materializat prin acţiunea în timp real a sistemului informaţional. Apare evidentă activitatea de pilotaj cu sarcini de coordonare şi decizie corelată cu obiectivele fixate. Se va avea în vedere faptul că vor fi necesare mutaţii la nivelul cerinţelor ca reacţii la fluxurile de intrare-ieşire în şi din sistem. Elementul nodal - sistemul informaţional - permite alcătuirea unor magistrale de circulaţie prioritară cu scopuri de actualizare a deciziei şi de dezagregare pe centre de responsabilitate. Sistemul operant urmăreşte producerea de rezultate pe baza intrărilor din mediul extern adaptându-şi activitatea în funcţie de deciziile specifice primite. Este evidentă descrierea activităţii sistemului operant orientată pe baza regulilor de funcţionare stabilite prin sistemul de management, aplicate asupra intrărilor pentru a produce ieşirile dorite. În cadrul proiectării unui sistem informatic, datele şi prelucrările sunt studiate şi modelate împreună. Subansamblu reprezentativ în cadrul unui sistem operant este format din reuniunea de funcţii care pune în evidenţă cel mai bine comportamentul întregului sistem operant. Identificarea acestui ansamblu reprezentativ este unul dintre paşii de bază pentru utilizarea metodei de proiectare optime. 1.2. Elaborarea celor mai importante lucrări de sinteză financiare şi contabile Prezentarea principalelor aspecte ale principiilor care se referă la lucrările de sinteză a) Principiul continuităţii activităţii presupune, mai ales la finele anului de gestiune, că unitatea îşi va continua în viitor activitatea, fără a intra în faliment, fuziune, diviziune, sau fără importanta reducere a activităţii. b) Principiul permanenţei sau a stabilităţii metodelor presupune continuitatea pe perioade relativ mari de timp a aceloraşi norme şi reguli privind evaluarea, înregistrarea în evidenţele curente şi prezentarea lor prin lucrările de sinteză, a elementelor patrimoniale, inclusiv a veniturilor, a cheltuielilor şi a rezultatelor financiare, asigurând astfel în timp şi spaţiu comparabilitatea informaţiilor economico-financiare şi contabile. 44

c) Principiul prudenţei presupune că atât elementele patrimoniale de activ şi de pasiv, cât şi cheltuielile şi veniturile vor fi evaluate la valori reale, exacte, atât în contabilitatea curentă, cât şi la bilanţ. d) Principiul independenţei exerciţiului necesită considerarea tuturor veniturilor şi cheltuielilor corespunzătoare exerciţiului financiar încheiat, fără a se ţine seama de date încasării sumelor sau a efectuării plăţilor. e) Principul evaluării separate a fiecărui element de patrimoniu constă în aceea că evaluarea fiecărui element se realizează separat în contabilitatea curentă, cât şi înainte de întocmirea bilanţului. f) Principiul intangibilităţii bilanţului constă în aceea că bilanţul de deschidere al unui exerciţiu financiar este necesar să corespundă cu exactitate cu bilanţul de închidere al exerciţiului precedent, fără modificarea elemente de patrimoniu. g) Principiul necompensării constă în aceea că nu se admit compensări la bilanţ dar nici în contabilitatea curentă, între diferite elemente de patrimoniu, sau între cheltuieli şi venituri de aceeaşi natură sau de naturii diferite, extracontabile sau contabile, nelegale şi neadecvate principiului imaginii fidele. h) Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului constă în aceea că informaţiile din situaţiile de sinteză trebuie să reflecte realitatea economicofinanciară, nu numai forma lor juridică. i) Principiul pragului de semnificaţie constă în aceea că elementele de patrimoniu cu valori însemnate sunt prezentate separat la lucrările de sinteză, iar cele cu funcţii similare de volum redus se vor prezenta mai multe, cumulativ. Lucrările de sinteză financiare şi contabile constituie un sistem complex de prezentare periodică a activităţii agenţilor economico-sociali (întreprinderi: regii autonome, respectiv societăţi comerciale; instituţii publice). Obiectivele acestor lucrări constau în a furniza informaţii despre poziţia financiară, performanţele şi modificările patrimoniului unităţii, care sunt utile unei sfere largi de utilizatori: în primul rând conducerii şi salariaţilor proprii; unor persoane exterioare unităţii, cum ar fi: acţionari, furnizori şi clienţi, organe fiscale şi sociale, bănci etc. Lucrările de sinteză se pot clasifica din mai multe puncte de vedere şi anume: al importanţei; al metodologiei de prelucrare a datelor şi al perioadei pentru care se întocmesc. Din punct de vedere al importanţei pentru raportare şi analiza informaţiilor deosebim: dări de seamă de stat; dări de seamă departamentale; dări de seamă interne ale agenţilor economici. În funcţie de conţinutul şi metodologia de prelucrare a informaţiilor deosebim: dări de seamă contabile; dări de seamă statistice; dări de seamă unice contabile şi statistice. În raport de perioadele la care se întocmesc şi de sfera de cuprindere a indicatorilor există: dări de seamă curente; lucrări trimestriale, semestriale şi dări de seamă anuale. 1.3. Principii utilizate în proiectarea sistemelor informatice din domeniul economic Proiectarea şi realizarea unui sistem informatic sunt operaţiuni dificile pentru că obligă la luarea în considerare a tuturor factorilor sistemului om–maşină. Dacă acceptăm ideile că sunt mai multe modalităţi de delimitare a domeniilor de studiu, că sunt nenumărate mijloace de documentare, că există multe metode de concepţie 45

şi punere în exploatare curentă, rezultă că cele mai multe dintre ele se pot folosi în mod combinat sau complementar. Amintim în acest context două mari viziuni de concepţie a sistemelor informatice: abordarea ascendentă, cunoscută mai simplu sub numele de bottom-up, şi abordarea descendentă sau top–down. Abordarea ascendentă are ca punct de plecare nivelul operaţional (aflat la baza piramidei ierarhice) şi prin realizarea informatizării la fiecare nivel în parte, se ajunge la un sistem informatic care poate atinge nivelul punctului extrem al piramidei. Este deci o consolidare a unui proiect care ne permite să avem, în faza finală, informatizarea completă a unui sistem informaţional–organizaţional specific unui organism economic supus analizei. Abordarea descendentă constă în a coborî, pe scara piramidei ierarhice, până la bază realizând totodată şi o analiză. Această viziune consideră că un anumit domeniu este compus din părţi corelate între ele şi cu legături cu exteriorul, caracteristică pentru toate sistemele informaţionale. Metoda permite observarea sistemelor informatice sub mai multe perspective: • Perspectivă sistemică. În această privinţă interesează totalitatea problemelor înainte de a da o soluţia globală, astfel spus întregul este altceva decât suma părţilor. • Perspectivă paralelă date–prelucrări. Faţă de alte metode care tratează în mod privilegiat datele sau prelucrările, se ţine cont în aceeaşi măsură de date şi de prelucrări. Datele sunt elementele stabile într-o organizaţie, fiind luate în calcul într-o „optică statică”, iar prelucrările sunt întotdeauna dinamice şi sunt reprezentate prin instrumentele de sincronizare. • Perspectivă orientată pe niveluri. Există în cadrul metodei niveluri de abstracţie care corespund domeniilor de preocupare şi care, la rândul lor, determină viziuni descriptive. Nivelurile de abstracţie sunt ierarhizate pornind de la situaţia conceptuală sau fizică până la cea organizaţională sau logică. Această viziune permite fixarea opţiunii gestiunii la nivel conceptual, opţiunii organizaţionale la nivel logic şi a celei tehnice la nivel fizic. • Viziune globală asupra unui subansamblu reprezentativ. În majoritatea cazurilor vederea de ansamblu poate considera un domeniu ca fiind cel mai important. • Perspectiva externă. Abordare date-prelucrări se simte la un moment dat de la debutul proiectului evidenţiind obligaţia verificări coerenţei dintre date şi prelucrări. Această „reconciliere” dintre date şi prelucrări se face prin intermediul modelelor externe. 1.3.1. Parametrii specifici de performanţă pentru sistemele informatice Calitatea informaţiilor determină în mare măsură performanţele compartimentului financiar-contabil, atingerea obiectivelor pe care firma şi le-a propus. Există două abordări ale performanţei: una ce dezvoltă o situaţie stabilă a sistemului şi o alta care pune în valoare dinamismul, noutatea în domeniul considerat. Existenţa stabilităţii mediului informaţional induce aprecierea globală a sumei atuurilor sistemului informatic financiar-contabil (S.I.F.C.). Prezentăm câteva criterii de apreciere a performanţelor zonei economice informatizate: a. criteriile de natură tehnică au în vedere conţinutul sistemului, capacitatea acestuia de a îndeplini funcţii specifice. Vor fi luate în considerare atât aspectele legate de producerea de informaţii utile, cât şi cele ce privesc gestiunea sistemului şi a firmei. 46

b. criteriile organizaţionale reduc incertitudinile sistemului informatic financiarcontabil şi permit grefarea pe structura acestuia. Creşterea capacităţii lui de prelucrare ori gradul său de deschidere va determina modificări structurale ce se impun a fi pe deplin stăpânite. c. criteriile economice – utilizarea lor are în vedere tipul proiectului şi etapa procesului de decizie. După părerea autorilor, există două mari categorii de repere în stabilirea dimensiunii contabilităţii informatizate: unele ce îşi propun să urmărească costurile şi avantajele (metode a posteriori) şi altele care doresc să efectueze demersuri pentru o analiză complexă în vederea alegerii investiţiei (metode a priori). Pentru zona contabilităţii informatizate, putem pune în evidenţă mai multe praguri şi măsurări ale eficienţei: Coeficientul eficienţei globale a sistemului informatic financiar-contabil (Keg): Keg = (Ec + As) / (Chi + Che) unde: Ec – economii rezultate prin introducerea tehnologiilor informatice şi de comunicaţie; As – acumulările suplimentare; Chi – cheltuieli de implementare; Che – cheltuieli de exploatare a sistemului. Calea principală de creştere a eficienţei sistemelor informatice este reducerea cheltuielilor prin: utilizarea de elemente standardizate şi tipizate; elaborarea bugetului informatic şi controlul realizării indicatorilor prevăzuţi; îmbunătăţirea parametrilor de exploatare a aplicaţiilor informatice. Cu cât durata de recuperare a cheltuielilor cu caracter informatic (ce privesc echipamentele, programele, reţelele) este mai mică, cu atât standardele vor fi mai mari şi se vor înregistra acumulări suplimentare (implicit profit net). Durata de recuperare a cheltuielilor este invers proporţională faţă de coeficientul eficienţei globale.(Dr): Dr = 1/Keg Se va avea în vedere totalitatea cheltuielilor (de investiţie, de exploatare) iar sistemul informatic se va aprecia ca fiind eficient dacă Keg >1, iar Dr <5. Performanţele sunt direct legate şi de dimensionarea optimă a sistemului informatic financiar – contabil aşa cum este prezentat mai jos: Caracteristicile sistemului Abordare orientată client Bază comună a prelucrărilor şi comunicaţiei Evoluţie progresivă Portabilitate Convivialitate Performanţa sistemului: - optimizarea prelucrărilor - optimizare traficului

Efectele economice Efect de anvergură (eficienţa partajării resurselor, eficacitatea utilizatorilor decidenţi) Efect de anvergură (cost al sistemului integrat < costurile a două neintegrate) Reducerea efectului de complexitate Efect de anvergură (partajarea aplicaţiilor pe platforme mai eficiente) Efecte de învăţare şi experienţă (reducerea costului de pregătire) Efect de anvergură (diminuarea costului de prelucrare şi transmitere) 47

Remarcăm anumite „forţe motrice” care ajută la formarea rezultatului sistemului informatic financiar–contabil: producţia informaţională şi modalităţile de valorificare a acesteia; evoluţia salariilor utilizatorilor decidenţi şi/sau a managementului etc. Contribuţia fiecărui factor asupra evoluţiei profitului se determină utilizând procedeul substituţiilor în lanţ care permite măsurarea influenţelor sau a alternativelor. 1.3.2. Necesitatea şi structura procesului de evaluare a contabilităţii informatizate Liniile de forţă ale evaluării „economicului” informatizat se bazează pe două puncte esenţiale: eficacitatea şi eficienţa. Există o raportare permanentă a laturii informatizate la un sistem de referinţă şi o legătură directă cu actul deciziei. Operaţia de evaluare în cadrul sistemului informatic financiar-contabil va ţine cont de trei elemente fundamentale: resursa umană; raporturile de putere; referenţialul. Procesul de evaluare a unui sistem presupune parcurgerea următoarelor faze: selecţia, interpretarea şi decizia. A. Faza de selecţie permite obţinerea unei imagini sistemice a situaţiei şi pentru a nu lua decizii cu consecinţe negative se stabilesc foarte clar factorii de tip selectiv. Managerul trebuie să obţină maxim de informaţii pentru a reduce incertitudinea în faţa căreia se află, însă în unele situaţii consumă foarte mult timp cu această preocupare şi nu-i mai rămâne decât foarte puţin pentru activităţile de decizie efective (mai ales de tip strategic). Faza de selecţie presupune înţelegerea comportamentului sistemului informatic financiar-contabil, plecând de la tendinţele existente în cadrul lui, precum şi de la liniile sale de forţă. Apare evidentă evaluarea strategică faţă de cea operaţională. Considerăm că informatica, inteligenţa artificială (în special sistemele expert) pot aduce un ajutor substanţial în faza de selecţie, prin consultarea bazelor de cunoştinţe îmbogăţite cu experienţa trăită, utilizând şi facilităţile procesoarelor de tabele. B. Faza de interpretare. În cadrul „acesteia în procesul de evaluare a contabilităţii informatizate pot apare probleme legate de: puterea simbolurilor, fluiditatea „catartică", dinamica actului de evaluare. Puterea simbolurilor este pentru mulţi utilizatori decidenţi sinonimă cu descentralizarea, autonomia şi creşterea productivităţii muncii. Ei îşi construiesc diverse agregate simbolice legate de atuurile folosirii calculatorului pe propriul birou. Fiecare agregat va poseda un conţinut „catartic” specific, astfel pentru unii indivizi reţelele de telecomunicaţie vor constitui punţi spre o nouă eră a comunicaţiei, în schimb pentru alţii vor fi doar surse a numeroase pericole. Fluiditatea „catartică” este o noţiune care a fost pusă în evidenţă de cercetătorul Bruno Lussato şi se referă la „mobilitatea mai mult sau mai puţin importantă a transferului de rezonanţă a unei reprezentări R spre o reprezentare RI, ignorată până atunci”. Fluiditatea determină stabilirea unei anumite ponderi pentru fiecare criteriu 48

evaluat la un moment dat. Vom putea distinge în zona contabilă informatizată trei tipuri de criterii: primordiale (exemple: mărimea intervalelor de timp, compatibilitatea resurselor); importante (exemple: posibilităţile de adaptare la nou, capacitatea de a evita hipertrofierea configuraţiilor informatice, inclusiv alinierea acestora la obiectivele urmărite); eliminate din evaluare (exemple: compatibilitatea mărcilor de echipamente, posibilitatea de autoformare a utilizatorilor decidenţi). Dinamica actului de evaluare reliefează „cultura” sistemului, mai ales „slăbiciunile” vizibile sau ascunse. Uneori aceste minusuri pot fi imaginare, fiind vorba de fapt de lacune ale criteriilor, o greşită definire (structurare), o percepţie eronată, o varietate (incoerenţă) exagerată. C. Faza de decizie apare ca rezultat al unei cooperări şi a unui limbaj comun între diferiţii „actori” din sistemul informatic financiar–contabil. Unele decizii admise în trecut nu mai puteau fi înţelese la un moment dat, datorită modificării punctelor de vedere şi a mediului, putând dobândi caracter ireversibil. Evaluarea elementelor componente ale compartimentului financiar–contabil prin metoda „scenariilor” va avea în vedere, de fiecare dată, trei mari etape: stabilirea scenariilor şi evaluarea efectelor previzibile; valorizarea acestora; alegerea soluţiei care este considerată ca fiind cea mai bună. 1.4. Metode de proiectare a sistemelor informatice Metodele de proiectare se pot clasifica în trei mari categorii: metode structurate; metode sistemice; metode orientate obiect. Metodele structurate folosesc descompunerea progresivă descendentă „top-down”; ele fiind în fapt carteziene. Concepţia constă în crearea, pornind de la specificaţii, a unui ansamblu unitar în interacţiune, având fiecare o funcţie clar definită. Cele mai cunoscute metode aparţinând acestei prime generaţii sunt: SADT (Structured Analisys and Design Technique), JSD (Jackson System Development), Yourdon etc. Toate au la bază analiza funcţională a întreprinderii. Diagramele de structură permit vizualizarea structurii ierarhice, descrierea programului sau a unui modul, fiind stabilite pe mai multe niveluri, prin rafinări succesive. Metoda SADT propune un ansamblu de diagrame ordonate ierarhic în care fiecare poate fi considerată fie ca o diagramă – părinte (sinteză a diagramelor sale fiu), sau ca o diagramă – fiu (dezvoltare a unei părţi a celei părinte). În cazul metodei SADT, datele şi prelucrările sunt examinate împreună definindu-se actigrame (sau diagrama activităţilor) şi datagrame (diagrama datelor). Metodele sistemice permit vizualizarea şi înţelegerea organizării datelor. Aceste metode se compun din abstractizări care prezintă lumea reală ca pe o colecţie de entităţi şi de legături stabilite între acestea. Majoritatea permit definirea de restricţii descriind aspectele statice, dinamice sau chiar temporare ale entităţilor. În această calitate ele constituie formalisme lizibile în cadrul specificaţiilor de nevoi. Două metode constituie referinţa de reprezentare semantică: metoda individuală care va fi integrată Merise şi metoda entitate–relaţie. Metoda orientată obiect este caracterizată prin atenţia deosebită acordată concomitent structurii datelor şi structurii funcţionale. Această viziune permite construirea unei baze stabile în procesul de dezvoltare a modelului şi utilizarea conceptului obiect, unitar de-a lungul întregului ciclu de viaţă. Toate celelalte 49

concepte: funcţii, asocieri, evenimente gravitează în jurul obiectelor, astfel încât nu este necesară trecerea la alte notaţii sau interpretări de semantică în diferite etape de dezvoltare. Majoritatea metodelor orientate pe obiecte utilizează reguli sau operaţii semantice, după cum urmează: generalizarea/specializarea, agregarea/descompunerea, combinate cu moştenirea şi încapsularea. CONCEPTE-CHEIE sistem informaţional economic mijloace de prelucrare a datelor

sistem informatic lucrări de sinteză

abordare ascendentă, descendentă criteriu de apreciere a performanţelor

durată recuperare cheltuieli coeficientul eficienţei globale

faza selectie, interpretare, decizie metode structurate, sistemice, obiect

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Mijloacele de prelucrare a datelor economice reprezintă: a) partea logică a prelucrării datelor în vederea obţinerii informaţiilor; b) ansamblul de tehnici şi echipamente de culegere, prelucrare şi transmitere a informaţiilor; c) ansamblul aplicaţiilor de proiectare; d) ansamblul structurat şi corelat de proceduri şi echipamente electronice de calcul care permit culegerea, transmiterea şi prelucrarea datelor, obţinerea de informaţii; e) ansamblul integrat de oameni de specialitate, mijloace şi procedee adecvate, privind culegerea şi înregistrarea datelor tehnico-economice şi financiare. 2. Principiul pragului de semnificaţie: a) constă în elementele de patrimoniu cu valori însemnate sunt prezentate separat la lucrările de sinteză, iar cele cu funcţii similare de volum redus se vor prezenta mai multe, cumulativ; b) constă în aceea că nu se admit compensări la bilanţ dar nici în contabilitatea curentă între diferite elemente de patrimoniu sau între cheltuieli şi venituri de aceeaşi natură sau de naturii diferite, extracontabile sau contabile, nelegale şi neadecvate principiului imaginii fidele; c) constă în aceea că evaluarea fiecărui element se realizează separat în contabilitatea curentă, cât şi înainte de întocmirea bilanţului; d) constă în aceea că informaţiile din situaţiile de sinteză trebuie să reflecte realitatea economico-financiară, nu numai forma lor juridică; e) presupune că atât elementele patrimoniale de activ şi de pasiv, cât şi cheltuielile şi veniturile vor fi evaluate la valori reale, exacte, atât în contabilitatea curentă, cât şi la bilanţ. 3. Abordarea descendentă: a) constă în a coborî, pe scara piramidei ierarhice, până la bază şi realizând totodată şi o analiză; 50

b) are ca punct de plecare nivelul operaţional (aflat la baza piramidei ierarhice) şi prin realizarea informatizării la fiecare nivel în parte se ajunge la un sistem informatic care poate atinge nivelul punctul extrem al piramidei; c) grefarea pe structura acestuia; d) are în vedere conţinutul sistemului, capacitatea acestuia de a îndeplini funcţii specifice; e) această viziune permite fixarea opţiunii gestiunii la nivel conceptual, opţiunii organizaţionale la nivel logic şi a celei tehnice la nivel fizic. 4. Diagramele de structură ce permit vizualizarea structurii ierarhice, descrierea programului sau a unui modul fiind stabilite pe mai multe niveluri, prin rafinări succesive caracterizează: a) metoda Merise; b) metoda orientată obiect; c) metoda entitate–relaţie; d) metoda SADT (Structured Analisys and Design Technique); e) metoda sistemică. 2. MERISE – METODĂ DE STUDIU ŞI REALIZARE A SISTEMELOR INFORMATICE OBIECTIVE Merise – metodă de proiectare a sistemelor informatice. Componente stucturale ale Merise. Ciclul de decizie, viaţă, abstractizare Reingineria sistemelor informatice Metoda Merise asigură proiectarea de sisteme de gestiune ambiţioase permiţând dualitatea între tratamentul evenimentelor trecute şi furnizarea elementelor de previziune aplicabile centrelor de responsabilitate. Ea dispune de toate instrumentele care să permită realizarea etapizată a unui sistem informatic cu grad mare de integrabilitate, pornind de la localizarea unui subansamblu reprezentativ. Numele metodei este abrevierea de la „Methode d’Etude et de Realisation Informatique par le Sous – Ensemble representatif”. 2.1. Apariţia şi dezvoltarea Merise ca metodă de proiectare a sistemelor informatice Dezvoltată de Centrul Tehnic de Informatica (CTI) din cadrul Ministerului de industrie francez ca o unealtă pentru metodele inginereşti de proiectare. Aceasta trebuia să permită echipelor de ingineri angrenate în realizarea diferitelor proiecte, încheierea cu succes a acestora, cu costuri planificate şi în timpul stabilit. Acest proiect a început în anul 1977 numindu-se Merise, în cadrul realizării acestui proiect fiind implicate un număr de şase societăţi şi Centrul de informatică francez. Iniţial scopul metodei Merise a fost de a realiza o metodologie de proiectare şi dezvoltare a sistemelor informatice care putea fi folosită atât de firmele private, 51

cât şi de serviciile publice, pentru a realiza mai multe aplicaţii de procesare a datelor care foloseau baze de date într-un mediu « timp real ». Punctele de vedere ale prime variante Merise sunt: a. abordarea sistemică, care îşi are originile în teoria sistemelor introdusă în Franţa de J. L Lemoigne. Această teorie scoate în evidenţă relaţia existentă între sistemul informaţional şi sistemul decizional pe de o parte, precum şi legătura sau relaţia stabilită între sistemul informational şi sistemul condus pe de altă parte. Sistemul informaţional pune la dispoziţia actorilor (sistemului condus) şi a decidenţilor (sistemului decizional) toate informaţiile necesare pentru a acţiona şi a decide; b. acoperirea întregului ciclu de viaţă a sistemului informatic cuprinzând schema directoare, studiul prealabil, studiul de detaliu, studiul tehnic, realizarea, implementarea şi mentenanţa sistemului informatic; c. un ciclu de abstractizare corespunzător celor trei nivele: conceptual (răspunzând la întrebarea Ce?); logic sau organizaţional; d. separarea între modelul datelor (analizate prin prisma modelului entitateasociere) şi modelul prelucrărilor (prezentând un formalism apropiat celui dezvoltat de graficele Petri). În timp, Merise a devenit un model dinamic de modelare, care reuşeşte să surprindă comportamentul unui sistem informatic din faza de analiză şi proiectare. În cadrul metodei Merise se disting două obiective principale: reprezintă o metodă de concepţie a sistemelor informatice şi propune un demers metodologic de dezvoltare a sistemelor informatice. Avantajele majore ale Merise ca metodă de concepţie sunt: apropiere globală de sistemul informatic şi de structura ideală a bazei de date; descriere a sistemelor informatice pe: nivel conceptual, nivel logic sau organizaţional, nivel fizic sau operaţional; descriere a sistemului informatic utilizând un formalism de reprezentare precis, simplu şi riguros pentru descrierea datelor. Acest formalism este reglementat de standardul ISO sub numele de modelul ENTITATE – ASOCIERE ; descriere amănunţită a nivelului conceptual permiţând realizarea unui sistem informatic nou pe baze solide, independent de organizarea firmei şi de alegerea tehnicii de automatizare; reprezentarea vizuală folosită în modelul concepual contribuie într-o mare măsură la stabilirea unui dialog constructiv între toţi partenerii care contribuie la realizarea noului sistem. 2.2. Metoda Merise/2 Proiectul Merise/2 a fost lansat de SEMA Group pentru a surprinde evoluţiile tehnice şi organizaţionale ale anilor 90 ai secolului trecut, precum şi pentru înlăturarea câtorva carenţe ale modelului entitate-asociere, utilizat pentru modelarea datelor în prima versiune. Un grup de studiu a publicat la sfârşitul anului 1990 extensiile modelului, introducând noţiunile de generalizare şi de specializare pentru a explica conceptele de moştenire, regulile de integritate şi pentru noţiunea de identificator relativ ce permite identificarea unei entităţi în raport cu altă entitate. În cazul metodei Merise/2, modelul prelucrărilor a fost îmbogăţit la nivel conceptual prin introducerea: a. unei diagrame a fluxului de date. 52

b. unui model conceptual al prelucrărilor analitic care acţionează încă din faza de concepţie; c. noţiunii de ciclul de viaţă al unui obiect, pentru a surprinde toate etapele parcurse de în cursul existenţei sale, în funcţie de evenimentele produse; d. noţiunii de ciclu de viaţă al unui obiect, introduse cu scopul de a surprinde toate etapele pe care le parcurge un obiect în funcţie de evenimentele care urmează a se produce. După nivelul conceptual, se tratează sistemul informatic la nivel organizaţional, în care sunt surprinse în structură toate resursele materiale şi umane care contribuie la realizarea sistemului informatic. La nivelul logic sunt definite interfeţele cu utilizatorii, resursele logice ale prelucrărilor precum şi depozitarea, repartiţia datelor, nivelul fizic rămânând neschimbat. 2.3. Componente structurale ale metodei Merise Împrumutând elemente concepuale din teoria sistemelor, autorii metodelor de realizare a sistemelor informatice au scos în evidenţă trei cicluri în realizarea unui sistem informatic, reprezentarea acestora făcâdu-se în mod clasic printr-un grafic tridimensional. 2.3.1. Ciclul de decizie Ciclul de decizie este constituit din toate mecanismele de decizie inclusiv acele opţiuni de alegere de pe parcursul dezvoltării sistemului informatic. El permite organizaţiei să definească mediul şi bazele sistemului informatic, precum şi modalităţile de exploatare ale acestuia. Luarea deciziilor în contextul dezvoltării sau implementării unui nou sistem informatic este un proces care pune faţă în faţă managerii, angajaţii (ca beneficiari finali ai sistemului informatic) şi dezvoltatorii de sisteme informatice. Este esenţial să se cunoască persoanele care participă la adoptarea deciziilor, în particular, este bine de ştiut, toate acele persoane implicate în validarea diferitelor modele folosite de această metodă, precum şi momentul în care se încheie o etapă şi începe următoarea etapă. O descriere detaliată a structurii grupurilor de lucru (apare în norma Z67-101 ANFOR – Recomandări pentru conducerea proiectelor informatice), în care se menţionează existenţa unui Comitet director cu rolul de a stabili orientarea proiectului şi de a lua deciziile importante; a unui Grup de proiect, aceasta fiind singura structură permanentă disponibilă pe parcursul realizării sistemului informatic. Acest grup, responsabil cu realizarea documentaţiei şi a sistemului informatic, este format din şeful de proiect, persoane care se ocupă de concepţia şi realizarea sistemului informatic şi reprezentanţi ai grupului de utilizatori. Comitetul utilizatorilor participă la elaborarea de soluţii şi la validarea documentaţiei realizate de grupul de proiect. 53

Deciziile care vor fi luate, vor face referinţă la aspecte variate cum ar fi: Decizii de ordin tehnic legate de echipamentele hardware şi software; Decizii legate de modul de procesare a datelor; Decizii ale utilizatorilor finali legate de interfaţa sistemului; Decizii referitoare la identificarea principalilor actori ai sistemului informaţional şi organizatoric; e. Decizii financiare referitoare la costuri şi beneficii; f. Decizii manageriale legate de funcţionalitatea sistemului informatic. Grupurile de lucru vor discuta variantele de opţiuni, responsabilitatea utilizatorilor finali fiind de a realiza un raport care să reflecte corect aceste deliberări. Odată întocmit acest raport, el este discutat într-o întrunire extinsă formată din manager, utilizatori şi dezvoltatorii de sisteme informatice, în scopul de a se lua o decizie finală în ceea ce priveşte realizarea sistemului informatic şi definirea colectivă a unei strategii. Ca o concluzie putem enunţa faptul că metoda Merise identifică automat fiecare punct de decizie, evidenţiind chiar şi sugestiile procesului decizional, precum şi persoanele care vor fi implicate în luarea unei decizii particulare. Merise oferă numeroase oportunităţi pentru participarea activă a utilizatorilor finali pe toată aria de cuprindere a ciclului de decizie. a. b. c. d.

2.3.2. Ciclul de viaţă În metoda Merise ciclul de viaţă descrie cronologic evoluţia proiectului de-a lungul întregului ciclu de viaţă al dezvoltării software-ului, încercând să arate cum poate fi incorporată o informaţie în cadrul organizaţiei. Ciclul de viaţă presupune existenţa a patru etape: a. Realizarea unui plan strategic – acesta trasează obiectivele ţintă ale organizaţiei din punctul de vedere al colectării informaţiilor necesare pentru îndeplinirea obiectivelor strategice şi împarte organizaţia pe domenii sau pe departamente pentru o mai bună analiză viitoare. Astfel se asigură premizele unei analize viitoare a fiecărui departament precum şi o mai bună înţelegere a modului în care departamentele interacţionează între ele. Pentru fiecare departament este gândită o schemă a aplicaţiilor care să includă o politică pentru resursele umane, produsele hardware şi software, precum şi o metodologie pentru implementarea unei îmbunătăţiri viitoare a sistemului. b. Realizarea unui studiu preliminar – acesta este realizat pentru fiecare domeniu şi implică descrierea sistemului informatic propus, impactul acestuia asupra organizaţiei, costurile antrenate şi beneficiile aduse. Studiul preliminar va trebui să fie concordant cu planul strategic stabilit anterior. Activităţile care stau la baza realizării acestui studiu sunt: culegerea de informaţii despre activitatea organizaţiei cu menţionarea şi scoaterea în evidenţă a particularităţilor care o guvernează; realizarea diagramelor de flux în care sunt evidenţiaţi actorii participanţi şi schimburile de informaţii care survin între ei; elaborarea modelului conceptual al datelor şi a modelului organizaţional al prelucrărilor, analizarea punctelor slabe ale modelului conceptual al datelor şi a modelului operaţional al prelucrărilor în urma cărora se vor face propuneri de îmbunătăţire a acestora; alegerea unui model conceptual al datelor şi a unui model organizaţional al prelucrărilor (prezentarea unei soluţii); evaluarea soluţiei propuse. 54

c. Realizarea unui studiu detaliat – acesta urmează studiului preliminar şi presupune specificarea detaliată a cerinţelor precum şi specificarea arhitecturii noului sistem. În această fază se vor avea în vedere toate aspectele care vor fi automatizate, incluzând specificaţiile de detaliu pentru modelul tehnic şi funcţional. In cadrul acestei etape se vor realiza la nivel general MCD, MCP, MLD, MOP (modelul organizaţional al prelucrărilor) pentru soluţia aleasă; definirea mediului de dezvoltare (logic şi material); definirea dicţionarului de atribute; punerea în practica studiului preliminar prin elaborarea planurilor de lucru, realizarea documentaţiei şi a planului de recepţie. La nivel detaliat se vor stabili fazele de realizare, validarea datelor şi prelucrărilor (optimizarea MLD, realizarea unei prime variante a MFD), evaluarea timpului de realizare a bazei de date, realizarea unui plan cu necesarul de echipamente şi materiale. d. Realizarea sistemului informatic se execută în două etape. Studiul tehnic care priveşte descrierea logică a arhitecturii sistemului şi descrierea modelului fizic al datelor. Cea de-a doua etapa priveşte realizarea efectivă a sistemului prin scrierea liniilor de cod, testarea unitară a acestuia şi integrarea lui în sistemul informaţional al organizaţiei. 2.3.3. Ciclul de abstractizare După NANCI, axa ciclui de abstractizare este constituită din diferite raţionamente făcute în scopul de a realiza un sistem informatic. Această arhitectura este organizată sub forma unei ierarhi de nivele, corespunzătoare diferitelor percepţii ale bazei de date. Putem spune că ciclul de abstractizare este cea mai esenţială fază a metodei Merise. Aceasta conţine şase nivele de abstractizare, împărţite în două mari categorii: nivele de abstractizare care fac referinţă la date şi nivele de abstracizare care fac referire la prelucrări. Nivelurile de abstractizare ale datelor sunt realizate în trei etape: modelul conceptual al datelor (cunoaşterea problemei de rezolvat), modelul logic al datelor, modelul fizic al datelor. Asemănător nivelurilor de abstractizare ale datelor, prelucrările sunt modelate în trei etape rezultând un model conceptual al prelucrărilor, un model organizaţional şi unul operaţional. În momentul descompunerii problemei de rezolvat, subansamblul reprezentativ (SREP) pe subproiecte apare evidentă soluţia chiar înainte de a se studia adecvarea „specificaţiilor funcţionale pentru nevoile utilizatorilor” cu compatibilitatea „întregului” alcătuit din specificaţii funcţionale, tehnice şi restricţii financiare definite înainte de studiul prealabil. Metoda Merise, în contextul unei unităţi bancare pentru un subansamblu reprezentativ, pune în evidenţă unul sau mai multe subproiecte care vor intra sub incidenţa studiului prealabil. În cadrul studiului prealabil se pot distinge mai multe subetape: iniţializare; studiul existent; concepţia; organizarea punerii în lucru; bilanţul cantitativ şi calitativ; concluziile studiului prealabil. 55

2.4. Merise, metodologie de dezvoltare sistemică Merise reprezintă o metodologie de dezvoltare a sistemelor informatice care urmăreşte o abordare sistemică a firmei. Merise încurajează cooperarea şi comunicarea între diferitele grupuri responsabile cu dezvoltarea sistemului, acordând tuturor actorilor implicaţi în realizarea proiectului, dreptul la exprimarea unei opinii. Merise ţine seama de capabilităţile organizaţiei, asigurându-se că sistemul care va fi realizat să fie utilizabil, folositor şi relevant. Metoda Merise modelează datele la trei niveluri de abstractizare: conceptual, logic şi fizic. Similar, prelucrările vor fi modelate asemănător, cele trei niveluri de abstractizare vor fi: conceptual, organizaţional şi operaţional. Un alt aspect important al metodei Merise este acela că această metodologie a fost desemnată să reflecte schimbările de ordin general, noile direcţii şi nevoi pot fi incluse în proiect pe măsură ce sistemul informatic se dezvoltă. În plus, faţă de metodologiile convenţionale de proiectare şi analiză a bazelor de date, care sunt orientate spre aspectul static al unui sistem informatic, Merise include pe lângă analiza evenimentelor, operaţiilor şi sincronizărilor, toate aspectele dinamice ale unui sistem informatic. CONCEPTE-CHEIE abordare sistemică

ciclul de decizie

plan strategic

modelul prelucrărilor

studiu preliminar, detaliat

ciclul de viaţă

ciclul de abstractizare nivel de abstractizare

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Relaţia existentă între sistemul informaţional şi sistemul decizional, precum şi legătura stabilită între sistemul informaţional şi sistemul condus este scos în evidenţă de: a) abordarea sistemică; b) ciclul de abstractizare; c) ciclul de viaţă; d) diagrama fluxului de date; e) nivelul conceptual. 2. În cadrul metodei MERISE /2 s-au stabilit extensiile modelului care se referă la: a) generalizare şi de specializare; b) separarea între modelul datelor şi modelul prelucrărilor; c) demersul metodologic de dezvoltare a sistemelor informatice; d) abordarea sistemică; e) descrierea sistemului informatic utilizând un formalism numit ENTITATEASOCIERE.

3. Realizarea unui studiu preliminar: a) este realizat pentru fiecare domeniu şi implică descrierea sistemului informatic propus, impactul acestuia asupra organizaţiei, costurile antrenate şi beneficiile aduse; 56

b) trasează obiectivele ţintă ale organizaţiei din punctul de vedere al colectării informaţiilor necesare pentru îndeplinirea obiectivelor strategice şi împarte organizaţia pe domenii sau pe departamente pentru o mai bună analiză viitoare; c) asigură premizele unei analize viitoare a fiecărui departament, precum şi o mai bună înţelegere a modului în care departamentele interacţionează între ele; d) presupune specificarea detaliată a cerinţelor precum şi specificarea arhitecturii noului sistem; e) care priveşte descrierea logica a arhitecturii sistemului şi descrierea modelului fizic al datelor. 4. Un aspect important al metodei Merise este acela că: a) această metodologie a fost desemnată să reflecte schimbările de ordin general, noile direcţii şi nevoi pot fi incluse în proiect pe măsură ce sistemul informatic se dezvoltă; b) utilizează reguli sau operaţii semantice, după cum urmează: generalizarea/specializarea, agregarea/descompunerea, combinate cu moştenirea şi încapsularea; c) concepţia sa constă în crearea, pornind de la specificaţiile, a unui ansamblu unitar în interacţiune având fiecare o funcţie clar definită; d) are ca punct de plecare nivelul operaţional (aflat la baza piramidei ierarhice) şi prin realizarea informatizării la fiecare nivel în parte; e) consideră că un anumit domeniu este compus din părţi corelate între ele şi cu legături cu exteriorul, caracteristică pentru toate sistemele informaţionale. 3. ELEMENTE DEFINITORII ÎN MODELAREA BAZELOR DE DATE CU AJUTORUL METODEI MERISE OBIECTIVE Clarificare noţiuni de bază – atibut, entitate, asociere, cardinalitate Prezentarea şi realizarea modelului conceptual al datelor Prezentarea şi realizarea modelului conceptual al prelucrărilor 3.1. Modelul conceptual al datelor Modelul conceptual al datelor este un ansamblu de concepte şi reguli de combinare care permit reprezentarea realităţii circumscrise domeniului supus informatizării. Pentru definirea modelului conceptual al datelor se apelează la modele intermediare care sunt folosite ca suport al unei metodologii de proiectare. Modelul conceptual utilizează o abstractizare prin relaţie, recunoscută de ISO fiind o apropiere de modelul entitate-relaţie. Modelul conceptual al datelor corespunde unei structuri generale a datelor acceptabilă de toţi utilizatorii potenţiali, el depozitând semantica bazei de date, scopul său final fiind de a realiza o reprezentare abstractă cât mai fidel posibilă a 57

universului modelat. Modelul conceptual permite trecerea de la un concret inaccesibil din punct de vedere informatic, la un abstract manipulabil. Putem spune că modelarea datelor reprezintă o activitate care constă în determinarea obiectelor sistemului informatic, activitate care ne permite să obţinem o imagine statică a structurii acestui sistem. De menţionat este faptul că rezultatul final al activităţii de modelare nu este o reprezentare a unui sistem informatic real, ci reprezintă o viziune abstractă a acestuia, reprezentare ce poate lua fie o formă grafică, fie matematică, verbală sau mentală. La baza activităţii de modelare stă observarea sistemului, observare care în urma unor procese deductive, inductive, previzionare şi descriptive ar trebui să conducă la o viziune şi o reprezentare a sistemului cât mai redusă şi cât mai abstractă. Identificarea principalelor obiecte care stau la baza modelului conceptual de date, din punct de vedere al metodei Merise, se referă la noţiunile de entitate şi asociere. În literatura de specialitate există mai multe definiţii cu privire la noţiunea de entitate, unele dintre ele reuşind într-o măsură mai mare sau mai mică să surprindă toate aspectele caracteristice ale acesteia. Considerăm că o definiţie cuprinzătoare a fost formulată de Stanciu V. care enunţa entitatea ca fiind „un obiect material sau abstract al realităţii modelate caracterizat de o existenţă proprie, cu o identitate proprie, obiect caracterizat de anumite proprietăţi care-l fac identificabil în raport cu alte obiecte ce prezintă acelaşi comportament”. Un exemplu concret în cazul entităţii pot fi obiectele apartamentul meu, studentul Georgescu, firma X etc. Fiecare obiect menţionat mai sus este caracterizat de anumite proprietăţi. “Studentul Georgescu” este caracterizat de o anumită vârstă, înălţime, adresă de domiciliu, posedă un anumit număr de identificare în actul de identitate; deci putem spune că proprietăţile care definesc obiectul student Georgescu sunt: nume, prenume, vârsta, înălţimea, adresa de domiciliu, codul numeric personal. Toate aceste proprietăţi definitorii ale unui obiect poartă denumirea de atribute. Din definiţia conceptului de entitate şi din exemplele anterioare putem să extragem o definiţie a atributului în sensul că acesta reprezintă una sau o mulţime a caracteristicilor unei entităţi, care ajută la identificarea unui obiect din mulţimea obiectelor asemănătoare ce fac parte din realitatea modelată. La o observare mai atentă a realităţii se constată că atributele: nume, prenume, vârstă, înălţime, adresă de domiciliu, cod numeric personal reprezintă caracteristici care pot fi asociate mai multor obiecte (entităţi). Faptul că atributele sau caracteristicile unui obiect aparţinând realităţii de modelat nu caracterizează doar o singură entitate, ci o mulţime de entităţi, ne duce spre concluzia că mulţimea acestor entităţilor caracterizate de aceiaşi tipologie constructivă formează un tip de entitate. Atributele sunt percepute din punct de vedere informatic ca variabile ale datelor, caracterizate prin natura valorilor pe care le pot lua acestea la un moment dat. Din acest punct de vedere, al naturii valorilor pe care le poate lua, atributul poate fi: numeric, alfanumeric, şir de caractere. Dacă luăm în considerare datele (ca model de reprezentare a informaţiei), putem prezenta o clasificare a atributelor în: elementare – reprezentarea datei 58

este indivizibilă în raport cu informaţia pe care o reprezintă se mai numesc şi atribute atomice; compuse – formate din mai multe atribute elementare. Ex: atributul adresa se poate descompune în mai multe atribute cum ar fi: oraş, stradă, număr. Dacă facem referire la realitatea modelată, putem identifica următoarele categorii de atribute: a. opţionale - în cazul în care anumite entităţi nu pot prezenta la un moment dat o anumită valoare pentru un atribut. Ex: atributul limbi străine cunoscute de o persoană – nu toate persoanele cunosc o limbă străină; b. obligatorii – sunt asociate în special acelor atribute care contribuie la identificarea univocă a unei entităţi, aceste atribute trebuind să prezinte neapărat o valoare. Din punctul de vedere al valorilor pe care le poate lua un atribut la un moment dat putem distinge atribute: a. multivaloare – atunci când valoarea pe care o poate lua un atribut la un moment dat prezintă mai multe realizări concomitente pentru aceiaşi entitate. Ex: atributul limbi străine cunoscute de o persoană – la un moment dat o persoană poate cunoaşte atât limba engleză, cât şi limbile franceză şi germană; b. monovaloare – aşa după cum îi sugerează şi numele, atributele monovaloare prezintă doar o singură valoare pentru acel atribut. Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplineşte acel atribut în cadrul modelului, distingem atribute cu rol de: a. chei candidate – sunt acele atribute care prin natura lor sunt susceptibile de a juca rolul de cheie primară sau de identificator în cadrul unui tip de entitate; b. cheie primară sau identificator – reprezintă acel atribut sau grup de atribute, care în cadrul tipului de entitate reuşeşte, prin valorile pe care le ia, să scoată în evidenţă o anumită entitate din mulţimea entităţilor care prezintă acelaşi comportament. Rezultă că o cerinţă esenţială pentru valorile pe care le poate lua acest gen de atribut este ca acestea să fie unice în toată mulţimea valorilor pe care le poate lua acel atribut. Ex: atributul cod numeric personal, prin valorile pe care le poate lua, poate conduce la identificarea în mod unic a entităţii Georgescu din mulţimea entităţilor care formează tipul de entitate Student; c. cheie externă – reprezintă un atribut sau o mulţime de atribute definite pe aceiaşi mulţime de valori ca şi cheia primară, rolul său fiind acela de a putea stabili o asociere între două sau mai multe tipuri de entităţi care, în realitatea modelată, interacţionează între ele. Atributul este perceput ca o variabilă care poate lua valori într-un anumit domeniu. Putem spune că domeniul reprezintă mulţimea tuturor valorilor posibile pe care le poate lua un atribut într-o anumită perioadă de timp. Dacă atributele reuşeau să surprindă partea statică a unei entităţi sau implicit a tipului de entitate (puţin probabil ca mulţimea caracteristicilor unui obiect să se modifice în timp), valorile atributelor, implicit domeniul acestora, reuşesc să surprindă partea dinamică a unei entităţi. În acest sens luăm ca exemplu atributul vârsta ce caracterizează entitatea Georgescu. Faptul că la un moment dat acest atribut ia valoarea 20 scoate în evidenţă realitatea că la momentul respectiv entitatea Georgescu are vârsta de 20 de ani. Dar aceiaşi realitate ne confirmă faptul că, o dată cu trecerea timpului, entitatea Georgescu îmbătrâneşte, adăugând câte o unitate la valoarea atributului vârsta. Se observă, pe baza acestui raţionament, că de-a lungul timpului atributul vârstă, în sine ca şi caracteristică şi denumire nu s-a modificat (rămânând statică), valoarea pe care o poate lua acest atribut este una schimbată reuşind să surprindă evoluţia entităţi Georgescu prin prisma procesului de îmbătrânire. 59

3.2. Relaţii sau asocieri între date În ceea ce priveşte relaţiile între date, apar în discuţie două aspecte. Un prim aspect se referă la apartenenţa datelor la un anumit tip de entitate. Întreaga teorie legată de formele structurale sub care se pot lua modelarea datele stă sub patronajul cercetătorului american E.F.Codd. Datorită acestuia, ca urmare a lucrării sale A Relational Model of Data for Large Shared Data Banks, publicată în anul 1970, a apărut conceptul de bază de date relaţională. Fiind matematician ca formare profesională, acesta se foloseşte de conceptele matematice de algebra relaţională pentru a grupa datele în mulţimi omogene având ca obiectiv definirea relaţiilor între submulţimile comune. Conform acestei teorii, Codd ajunge la concluzia că informaţia poate fi grupată natural în mulţimi diferite asemănătoare cu structura unui tabel. Astfel, într-un SGBD relaţional, datele sunt organizate şi percepute de către utilizator sub forma unor tabele bidimensionale, care corespund modelului abstract tip de entitate. Rândurile acestui tabel corespund unui tuplu, având drept corespondent în modelul abstract entitatea; iar coloanele corespund atributelor. Prin natura a ceea ce reprezintă, atributele interacţionează, relaţionează între ele formând un tot unitar numit entitate. Conceptul care descrie această relaţie între atribute poartă denumirea de dependenţă funcţională. Dependenţa funcţională reprezintă o proprietate a semnificaţiei sau a semanticii atributelor, indicând modul în care sunt legate atributele unele de altele. Numim dependenţă funcţională simplă o legătură stabilită între două atribute notate A şi B aparţinând unei relaţii R, pentru fiecare valoare cunoscută a atributului A se antrenează în mod sistematic asocierea aceleiaşi valori pentru atributul B. Reprezentarea grafică pentru o astfel de dependenţă funcţională este simbolizată printr-o săgeată având o orientare de la atributul A către atributul B. Pentru exemplificare să luăm relaţia Persoane, relaţie care este formata din mulţimea atributelor Cod numeric personal, Nume, Prenume, Vârsta, Adresa. Pentru o anumita valoare a atributului Cod numeric personal (1831103463023) îi va corespunde întotdeauna aceiaşi valoare pentru atributul Nume (Marinescu), putând spune ca atributul Nume este dependent funcţional de atributul Cod numeric personal. Ca o convenţie, dar şi prin natura a ceea ce reprezintă, atributele din partea stânga a săgeţii poartă denumirea de atribute determinante. Atributele din partea dreaptă a săgeţii denumindu-se atribute determinate. 60

Un tip aparte de dependenţă funcţională o reprezintă dependenţa funcţională multivaloare. Fie atributele A, B, si C aflate într-o relaţie R, exista o dependenţă funcţională multivaloare atunci când pentru fiecare valoare a atributului A exista o mulţime de valori pentru atributul B şi o mulţime de valori pentru atributul C. Totuşi, mulţimile de valori ale atributelor B si C sunt independente unele de altele. Vom reprezenta o dependenţă funcţională multivaloare printr-o săgeată dublă de la determinant către determinat Un al doilea aspect pe care trebuie să-l avem în vedere se referă la legăturile sau asocierile care se stabilesc între mai multe tipuri de entităţi. Într-o bază de date relaţională, datele sunt stocate în mai multe tabele, deci este important ca sistemul să poată reuni corect informaţiile între care există legături. Astfel relaţiile se constituie prin precizarea unei legături între un câmp sau o combinaţie de câmpuri ale unui tabel şi câmpurile corespunzătoare din alt tabel. 3.2.1. Tipologia asocierilor 1. Relaţia unu-la-unu (one-to-one) se mai numeşte şi biunivocă. Două tabele unite printr-o relaţie unu la unu sunt similare, în practică, cu un tabel care cuprinde toate câmpurile celor două tabele. Fie doua tabele, tabelul A şi tabelul B aflate întro asociere, prin definiţie, într-o asociere de acest tip o înregistrare din tabelul A poate avea cel mult o înregistrare corespunzătoare în tabelul B şi invers, unei înregistrări din tabelul B îi corespunde cel mult o înregistrare în tabelul A. 2. Relaţia unu-la-mulţi (one-to-many). În practică acest tip de asociere este cel mai des întâlnit. Într-o asociere de tipul unu-la-mulţi unei înregistrări din tabelul A îi corespund mai multe înregistrări din tabelul B, iar unei înregisrări din tabelul B îi corespunde cel mult o înregistrare din tabela A. 3. Relaţia mulţi-la-mulţi (many-to-many). Acest tip de relaţie are un caracter mai general, unei înregistrări din tabelul A îi pot corespunde mai multe înregistrări din tabelul B, iar unei înregistrări din tabelul B îi pot corespund, de asemenea, mai multe înregistrări din tabelul A. În mod uzual reprezentarea grafică a unei asocieri între două tipuri de entităţi se simbolizează printr-o elipsă în care se trece numele asocierii. Strâns legat de asocieri este conceptul de cardinalitate. Putem defini cardinalitatea ca fiind un cuplu de numere întregi de forma (x,y), care exprimă numărul minim (x) şi numărul maxim (y) de realizări ale unei instanţe (realizări) ale tipului de entitate care participă la o asociere. X se numeşte cardinalitate minimală, desemnând obligativitatea unei realizări de a participa la o asociere, iar Y se numeşte cardinalitate maximală, fiind percepută ca volumul participării la asociere.

61

3.2.2. Diagramele modelului conceptual. Cardinalitatea unei asocieri Fie o relaţie biunivocă de unu-la-unu, considerăm cazul în care ne confruntăm cu furnizori specializaţi, aceştia putând livra doar o singură materie primă, livrarea realizându-se doar o singură dată. În urma acestor condiţii putem spune ca tipul de asociere care pune în legătură cele două tipuri de entităţi este de unu-la-unu.

Pentru o relaţie de unu-la-mulţi, să luăm exemplul unor persoane care deţin apartamente. Restricţiile considerate asupra acestui model fac referire la faptul că fiecare persoană deţine cel puţin un apartament sau mai multe; conform legii un apartament aparţine unei singure persoane.

Exemplul studenţilor care frecventează cursuri scoate în evidenţă o relaţie de mulţi-la-mulţi. Condiţiile luate în considerare pentru această relaţie se referă la faptul ca există cel puţin un student care poate frecventa mai multe cursuri, şi evident, la un curs pot participa mai mulţi studenţi.

62

3.3. Modelul logic al datelor După cum s-a observat din capitolele anterioare, realizarea modelului conceptual al datelor este independentă de modelul logic al datelor. Trecerea de la MCD la MLD ţine seama de două tipuri de reguli principale, reguli care se referă la distribuţia datelor pe tipuri de entităţi, precum şi de cardinalităţile prezentate de asocierile tipului de entitate. Aceste elemente metodologice poartă denumirea de reguli de transformare. Regula 1. Fiecare tip de entitate se transformă într-un tabel, primind ca denumire a coloanelor numele atributelor din care este format acel tip de entitate. Numele tabelului prezentat va prelua numele tipului de entitate iar identificatorul tipului de entitate se va transforma în cheia primară a tabelului respectiv. Astfel, un tabel este perceput ca o relaţie între mai multe atribute care caracterizează acelaşi obiect (entitate). Conform aplicării primei reguli, tipul de entitate autovehicole se va transforma într-o relaţie de forma: R_Autovehicole = (Nr înmatriculare, Marcă, Serie motor, Tip, Culoare) Regula 2. În cazul în care două entităţi prezintă pentru o asociere cardinalitatea de (1,1), în mod normal fiecare entitate poate primi ca şi cheie externă, cheia primară a celeilalte entităţi. În realitate trebuie realizat un raţionament logic asupra ordinii de apariţie a tipurilor de entităţi. Din punct de vedere teoretic cheia primară CNP poate deveni cheie externă în tabela Impozit pe venit, dar şi Cod impozit poate deveni cheie externă pentru tabela Angajat (nu simultan). Considerăm totuşi a fi corect ca identificatorul CNP să devină cheie externă în tabela Impozit pe venit deoarece pentru a putea fi plătit un impozit pe venit ar trebui să existe mai întâi o entitate angajat. R_Angajat = (CNP, Nume, Prenume, Adresă, Venit) R_Impozit pe venit = (Cod impozit, Dată de plată, Valoare, CNP) Cheile externe, în modelul logic de date, se simbolizează prin subliniere cu o linie punctată. Regula 3. În cazul în care două entităţi au o asociere de tipul (1,n), cheia primară a tabelei care prezintă la asociere o cardinalitate (1,n) va deveni cheie externă în tabela care prezintă în cadrul asocierii cardinalitatea (1,1). Aplicând această regulă, modelul logic al datelor pentru acest model conceptual al datelor va fi: R_Angajat = (Marcă, Nume, Prenume, Adresă, Cod sucursală) R_Sucursală = (Cod sucursală, Adresă, Telefon) 63

Acelaşi raţionament se aplică şi în cazul în care unul dintre tipurile de entităţi prezintă în cadrul asocierii o cardinalitate (0,1). Cheia primară a tipului de entitate din partea asocierii care prezintă o cardinalitate (0,1) va deveni cheie externă pentru celălalt tip de entitate. Regula 4. În cazul în care două entităţi prezintă o asociere de tipul (n,m), relaţia în sine se transformă într-o tabelă având obligatoriu ca şi chei externe, cheile primare ale celor două tabele. Modelul logic aferent modelului conceptual din figura va fi următorul: R_Contracte de asigurare = (Nr contr, Dată semnare, Dată început) R_Riscuri = (Cod risc, Denumire risc, Franciză) R_Prevăd = (Nr contr, Cod risc) Aceiaşi regulă se aplică şi în cazul în care relaţia deţine atribute, indiferent de cardinalităţile pe care le prezintă la asociere tipurile de entităţi. 3.4. Modelul organizaţional Inspirat din reţelele Petri, modelul conceptual al prelucrărilor (MCP) are menirea ca în funcţie de domeniul investigat să răspundă la întrebarea: Ce prelucrări se realizează? Fluxurile, receptorii (stimulii) şi emiţătorii (reacţii) prin domeniu sunt modelări ale evenimentelor şi rezultatelor. Evenimentele şi rezultatele pot fi externe sau interne. Cele externe provin sau sunt destinate unui actor extern, iar cele interne rămân în domeniu pentru a asigura continuitatea procesului, urmărind satisfacerea sistemului de pilotaj. Operaţia descrie comportamentul domeniului la declanşarea produsă prin mai multe evenimente. Ea este o secvenţă continuă de acţiuni elementare producătoare de evenimente care se execută neîntrerupt din momentul declanşării acesteia de către unul sau mai multe evenimente. Operaţia constituie un bloc de prelucrare cuprinzând acţiuni elementare generatoare de evenimente interne, înlăturând posibilitatea de generare a evenimentelor intermediare între acţiunile ce aparţin operaţiei. Operaţia emite, în contrapartidă retur, rezultate în, funcţie de condiţiile traduse prin expresii logice. Prelucrările reprezintă partea dinamică a sistemului informaţional. Ele descriu acţiunile exercitate asupra datelor cu scopul obţinerii informaţiilor dorite, reprezentând materializarea sub formă de acţiuni a regulilor de gestiune specifice activităţii întreprinderii. MCP urmăreşte reprezentarea înlănţuirii operaţiilor cu definirea condiţiilor necesare pentru declanşare dar şi consecinţele derulării operaţiilor respective. În reprezentarea acestei înlănţuiri de operaţii şi evenimente, declanşatoare în cadrul modelului, se impune respectarea unor cerinţe determinate de regulile de gestiune. Asocierea MCP ↔ eveniment indică faptul că ceva anume s-a întâmplat şi în consecinţă sistemul trebuie să reacţioneze. 64

Sincronizarea reprezintă o condiţie prealabilă a unui flux de operaţii în care mai multe evenimente participă la declanşare. Sincronizarea se traduce prin expresii logice. Regulile de sintaxă şi de funcţionare permit verificarea coerenţei MCP. Modelul conceptual de comunicaţie (MCC) are drept scop reprezentarea fluxurilor de informaţii sau mesaje între diferitele subsisteme omogene ale întreprinderii, numite domenii. Domeniile privesc marile funcţiuni sau procese majore din întreprindere. Un mesaj este trecerea de informaţii între domenii sau între un partener (factorul extern) al întreprinderii şi un domeniu. Mesajul este emis de o parte (partener sau domeniu, emiţător) şi recepţionat de alt element structural (receptorul). Construcţia modelelor organizaţionale reprezintă o etapă delicată şi deseori complexă datorită varietăţii şi interacţiunii parametrilor de luat în consideraţie: organizarea intrărilor, varietatea soluţiilor organizaţionale posibile, criterii de evaluare (economice, sociale, ergonomice, tehnice). Totodată poate fi considerată ca o etapă accesibilă, deoarece nu apar dificultăţi induse de abstractizare. Problematica MOP - Repartizarea prelucrărilor pe centre, unităţi şi posturi de lucru - Caracterizarea sarcinilor: posturile raportate, gradul de automatizare, termenul de răspuns, modul de funcţionare, regulile şi procedurile aplicabile, frecvenţa, durata, capacitatea

Problematica MOD Problematica MOC - Repartizarea datelor: - Schimburile de mepe centre, unităţi şi saje între centre posturi de lucru - Volumetrie - Istoric - Securitate

Modelarea priveşte sistemul de informaţii organizaţional care se finalizează prin confruntarea modelelor, aplicând următoarele tehnici: abordarea participativă, abordarea printr-o grilă de coerenţă MCD – MOP – MOD, machetare şi validarea MCD – modele externe. Modelele externe privesc datele drept mesaje legate la evenimente–rezultate. Continuarea studiului presupune modelarea sistemului şi se surprind în acest moment delimitările de modele care apar utilizând percepţia de gestionare (modele organizaţionale) şi viziunea specialistului informatic (modelele logice şi fizice). În cele ce urmează supunem atenţiei sinteza reunirii modelelor logice şi fizice ale datelor, prelucrărilor, comunicaţiei. Problematica MLP şi a MFP - Repartizarea prelucrărilor informatizate: centre, unităţi logice de prelucrare. - Modularizare

Problematica MLD Problematica MLC şi a MFD şi a MFC - Transformare MOD - Mesaje între centre prin magistrale informatice după tipul SGBD - Dimensiunea MLD - Optimizarea 65

Ideile prezentate pe parcursul acestui subcapitol ne conduc la afirmarea că utilizarea metodei Merise în contextul cadrului metodologic al conducerii proiectelor informatice este oportună deoarece: • determină limitele nivelelor de preocupare (conceptual, logic, fizic); • permite exprimarea unor concepte complementare legate de conducerea studiilor detaliate; • propune un plan de lucru detaliat pentru derularea fiecărei etape pentru a facilita conducerea proiectelor în concepţia sistemelor informatice; • furnizează documentele tip ISO pentru constituirea documentaţiei aferente fiecărei etape. Se poate afirma că este o metodă „deschisă”, susceptibilă să se integreze întrun cadru metodologic mai larg. CONCEPTE-CHEIE enititate asociere

model conceptual al datelor atribut, domeniu

dependenţă funcţională cardinalitate

model conceptual al prelucrărilor operaţie

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Modelul conceptual al datelor este: a) un ansamblu de concepte şi reguli de combinare care permite reprezentarea realităţii circumscrise domeniului supus informatizării; b) realizat pentru fiecare domeniu şi implică descrierea sistemului informatic propus, impactul acestuia asupra organizaţiei, costurile antrenate şi beneficiile aduse; c) constituit din toate mecanismele de decizie inclusiv acele opţiuni de alegere de pe parcursul dezvoltării sistemului informatic; d) caracterizat prin atenţia deosebită acordată concomitent structurii datelor şi structurii funcţionale; e) o consolidare a unui proiect care ne permite să avem în faza finală, informatizarea completă a unui sistem informaţional–organizaţional specific unui organism economic supus analizei. 2. George reprezintă din punct de vedere informatic: i. obiect; ii. entitate; iii. nume atribut; iv. domeniu; v. valoare atribut; vi. tip de entitate; a) (i, ii, iii), b. (i, ii, iv,), c. (i, ii, v), d. (iii, iv, v) e. (iv, v, vi) 3. Între atributele CUI şi Număr factură putem spune că: a) se stabileşte o dependenţă funcţională multivaloare; b) se stabileşte o relaţie de unu-la-unu; c) se stabileşte o dependenţă simplă; d) se stabileşte o dependenţă monovaloare; e) număr factură este determinant, CUI fiind determinat. 66

4. Dacă între două atribute cu rol de identificator există o dependenţă funcţională multivaloare, atunci cardinalitatea asocierii este unu-la-mulţi a) adevărat b) fals 5. Modelul Conceptual al Prelucrărilor urmăreşte: a) reprezentarea înlănţuirii operaţiilor cu definirea condiţiilor necesare pentru declanşare dar şi consecinţele derulării operaţiilor respective; b) comportamentul domeniului la declanşarea produsă prin mai multe evenimente; c) o condiţie prealabilă a unui flux de operaţii în care mai multe evenimente participă la declanşare d) reprezentarea fluxurilor de informaţii sau mesaje între diferitele subsisteme omogene ale întreprinderii, numite domenii; e) cuplul de numere întregi de forma (x,y). 4. METODA OBJECT MODELING TECHNIQUE DE PROIECTARE A SISTEMELOR INFORMATICE OBIECTIVE Perceperea corectă a metodologiei OMT de proiectare a sistemelor informatice. Prezentarea mijloacelor specifice de reprezentare corelat cu etapele de realizare a unui proiect. Detalierea şi exemplificarea modului de realizare a modelului obiect, dinamic şi funcţional în accepţiunea OMT. OMT – Object Modeling Tehnique – este bazată pe modele ca abstracţii ale problemelor din lumea reală, care urmăresc focalizarea aspectelor importante ale problemei şi omisiunea celor irelevante. Un sistem informatic este privit ca un ansamblu de obiecte care cooperează între ele şi tratează obiectele ca instanţe ale unei clase în interiorul unei ierarhii. Metodele obiect integrează modelarea de structură cu cea de comportament. Obiectul reprezintă o entitate (reală sau abstractă) a lumii supuse modelării, caracterizată prin identitate, stare şi comportament. În fapt, obiectul reprezintă un element identificabil, concret sau abstract, caracterizat prin structură, atributele şi metode proprii. Corespunzător metodologiei se parcurg următorii paşi: definirea problemei; elaborarea unei modalităţi informale de identificare a datelor şi a funcţiilor relevante corespunzătoare problemei; formalizarea strategiei prin identificarea obiectelor şi atributelor, operaţiilor asupra obiectelor; stabilirea instanţelor şi implementarea operaţiilor. Metoda OMT, folosită pentru proiectarea software-lui, contează pe mijloacele de reprezentare: diagrama de flux de date, pentru surprinderea comportamentului dinamic, şi diagrama modulară (arhitectura produsului) pentru surprinderea comportamentului static. OMT propune trei tipuri de modele, obiect, dinamic şi funcţional pentru scopuri şi descrieri diferite de obiecte, interacţiuni, transformări. Cele trei tipuri de modele sunt de fapt proiecţii ale unei singure informaţii, fiecare prezentând un anumit specific. Fiecare model în OMT poate fi reprezentat prin diagrame distincte: 67

pentru modelul de obiecte – CAD (Class Association Diagram sau DAC Diagrama de Asociere a Claselor); pentru modelul dinamic – ETD (Event Trace Diagram sau DTE Diagrama de Trasare a Evenimentelor), precum şi STD (State Transition Diagram) sau DTS (Diagrama de Tranziţie a Stărilor); pentru modelul funcţional se apelează la DFD (Diagrama de Flux de Date - Data Flow Diagram); DCC (Diagrama de Comunicare a Claselor, CCD Class Comunication Diagram); DGM (Diagrama de Generalizare a Mesajelor - MGD Message Generalization Diagram). 4.1. Etapele ciclului de realizare a unui proiect în abordarea orientată–obiect Analiza are drept obiectiv modelarea problemei din lumea reală sau definirea Domeniului Aplicaţiei (Application Domain). Proiectantul creează modele de obiecte şi funcţii fără a lua în considerare aspectele de implementare. În figura am reprezentat o secvenţă a activităţi analizei şi modelării evenimentului studiat.

Modelul de analiză trebuie înţeles şi validat de utilizator. Această etapă are ca rezultat formularea problemei, modelul obiectual, modelul dinamic şi cel funcţional. Analiza este utilă clarificării cerinţelor, realizării conexiunii beneficiar-producător bazată pe înţelegere, reprezentând în acelaşi timp cadrul pentru proiectarea ulterioară şi implementare. Finalizarea etapei analiză-modelare se materializează prin definirea unui model precis, concis, inteligent şi corect al viitorului sistem. Proiectarea de sistem împarte modelul de analiză în părţi mai mici, uşor de înţeles şi construieşte arhitectura sistemului prin identificarea subsistemelor şi transpunerea lor pe hardware-ul disponibil. Proiectarea de sistem porneşte de la domeniul aplicaţiei şi ia în considerare conceptele de implementare, adică optimizarea, rafinarea şi extinderea celor trei modele până la nivelul de detaliu care să permită implementarea. Se poate spune că analiza descrie problema iar proiectarea de sistem descrie soluţia. Rezultatul acestei etape este realizarea arhitecturii de bază a sistemului şi adoptarea deciziilor privind strategia la nivel global. Scopul acestei etape este transpunerea declaraţiei problemei aşa cum a fost definită în etapa de analiză într-o arhitectură adecvată, bazată pe divizarea în subsisteme precum şi decizii de implementare la nivel global. Rezultatul este un concept de implementare care rafinează, optimizează şi extinde cele trei modele preluate din etapa de analiză, până la etapa de proiectare obiectuală care să permită implementarea propriu-zisă. Proiectarea de sistem presupune două faze: construirea arhitecturii sistemului; modelarea detaliilor subsistemelor. 68

În faza de construire a arhitecturii sistemului se dezvoltă clase de bază, pe seama cărora se studiază funcţionalitatea sistemului şi se decide privitor la configuraţia sistemului hardware-software; sistemul de gestiune al bazelor de date; interfaţa grafică de conexiune cu utilizatorul. În a doua fază se modelează în detaliu fiecare sistem individual, accentul pus pe diferitele modele fiind diferit de la un tip de sistem la altul. Se creează aşanumitele clase container organizate pe sistem. Proiectarea obiectuală are drept scop alegerea modului de implementare pentru fiecare clasă, proiectându-se algoritmi şi implementându-se asocierile. Se realizează gruparea claselor în superclase pentru uşurarea implementării şi pentru îmbunătăţirea performanţelor. În urma acestei etape se obţin: modelul obiectual detaliat, modelul dinamic detaliat şi modelul funcţional detaliat. În etapa de proiectare obiectuală operaţiile identificate în etapa de analiză sunt transpuse în algoritmi iar clasele, atributele şi asocierile sunt implementate în structuri de date specifice. Modelele utilizate sunt identice cu cele din etapa de analiză, diferenţa constând în faptul că acum clasele sunt descrise din punct de vedere al implementării. Fluxul de control din cadrul unui program trebuie realizat fie explicit (printr-un planificator intern, care recunoaşte evenimentele şi le transformă în apeluri de proceduri), fie implicit (alegând algoritmii care realizează operaţiile în ordinea specificată de modelul dinamic). Rezultatul final al acestei etape îl constituie modelul obiectual, modelul dinamic şi modelul funcţional rafinate şi detaliate. Deciziile de proiectare luate trebuie susţinute de o documentaţie adecvată care alcătuieşte o extensie a cerinţelor de documentaţie realizate în etapa de analiză. Se poate concluziona că deciziile de proiectare trebuie documentate pornind de la modelul de analiză, prin adăugarea de detalii modelelor obiectual, dinamic şi funcţional. În acest scop se vor folosi construcţii specifice de implementare: pointeri (pentru modelul obiectual), pseudocod structurat (pentru modelul dinamic) şi expresii funcţionale (pentru modelul funcţional). 4.2. Modelul obiect în metodologia OMT Cele trei tipuri de modele recomandate de OMT sunt utilizate începând din etapa de analiză, când se realizează o prima versiune a acestora, apoi în etapa de proiectare (de sistem obiectuală), când sunt detaliate şi completate şi până la implementarea de cod. Simbolul utilizat în metodologia OMT pentru reprezentarea unei clase de obiecte este: Nume_Clasă Atribute Operaţii Numele clasei trebuie să fie sugestiv în contextul aplicaţiei şi să identifice clasa în mod unic. De exemplu, pentru o aplicaţie de evidenţă a facturilor pentru fiecare document utilizat se defineşte un obiect care conţine caracteristicile facturii relevante pentru aplicaţia informatică. În OMT atributele sunt reprezentate sub numele clasei, fiind menţionat numele atributului şi opţional tipul său şi o valoare implicită. 69

Obiectele se diferenţiază între ele prin valorile atributelor la un moment dat, care constituie starea obiectului în acel moment. Atributul unei clase va descrie o proprietate comună a tuturor obiectelor din clasă şi nu proprietatea unei clase instanţe. El apare ca atribut al obiectelor din clasă având pentru fiecare aceeaşi valoare. O categorie aparte de atribute sunt cele derivate a căror valoare se calculează, reprezentate prin caracterul „/” plasat în faţa numelui. Reprezentarea operaţiilor unei clase se face prin specificarea numelui operaţiei, urmat opţional de parametrii şi de tipul rezultatului returnat. Implementarea operaţiilor unei clase se numeşte metodă. O aceeaşi operaţie poate fi implementată în mod variat în clase diferite. Această proprietate se numeşte polimorfism. De exemplu clasa „Comandă_marfă” are operaţia „Emite”, care va fi implementată în mod diferit faţă de aceeaşi operaţie care aparţine clasei „Factură”. Fiecare operaţie care se aplică unui anumit obiect devine parametru implicit. O operaţie este recunoscută după semnătura să (numele, lista de argumente şi tipul returnat). Dacă operaţia poate fi accesată din afara clasei semnătura acesteia este publică spre deosebire de implementare care nu are acest caracter. Conform metodologiei OMT pentru reprezentarea grafică a unei clase se utilizează o formă dreptunghiulară având una sau trei regiuni. În cazul în care se apelează la reprezentarea cu trei regiuni se menţionează numele clasei, atributele şi operaţiile clasei. Reprezentarea cu o singură regiune conţine doar numele clasei. Când obiectele sunt abstractizate în clase, legăturile vor consta în asocieri. Este indicat să se modeleze asocierile dintre clase şi nu legăturile dintre obiectele acestora, motivat prin faptul că obiectele reprezintă instanţe ale asocierii claselor. Asocierea claselor se realizează printr-un verb înscris deasupra liniei de conectare. Spre exemplificare clasele „Factură” şi „Furnizor” vor fi conectate prin intermediul asocierii „Emisă_de” care indică şi sensul acesteia: Factură

Emisă_de

Furnizor

Multiplicitatea - caracteristică a asocierii - reprezintă numărul de instanţe ale unei clase care poate avea legături cu o instanţa a altei clase asociată. Multiplicitatea poate fi: „unu-la-unu”, „unu la zero sau mai mulţi”, „unu la zero sau unu”, „unu la unu sau mai mulţi”.

Atunci când legăturile devin subiecţi ai unor operaţii, apare asocierea modelată ca o clasă. În cazul în care se realizează asocierea între „Client”-„Bancă” apare evidentă asocierea „Împrumut” modelată ca o clasă având în structură atributele Nume_bancă, Nume_client preluate. În figura care exemplifică asocierea modelată ca o clasă, apare „Suma_împrumutat” care nu aparţine clasei „Client” şi nici „Bancă”. Operaţiile efectuate de „Împrumut” sunt de restituire sau amânare. Presupunând intervenţia clasei „Investiţie”, apare evidentă asocierea ternară „Împrumută”. În figura se sintetizează acordarea împrumutului de către bancă unui 70

client pentru anumite investiţii. Se observă că asocierea „Împrumută” nu poate fi divizată fără pierderi de informaţii între clase. Nume de rol reprezintă un concept prin care se identifică capetele unei asocieri. În cazul în care o clasă are mai mult de o asociere, cu siguranţă că va avea roluri diferite faţă de fiecare dintre acestea. Spre exemplificare, utilajul achiziţionat de o societate reprezintă pentru ea un mijloc de producţie, dar din punct de vedere al băncii care acordă creditul constituie o garanţie. Pot exista şi asocieri calificate reprezentate sub forma unu–mulţi sau mulţi–mulţi la care calificatorul reduce multiplicitatea efectivă. Un calificator distinge seturile de obiecte de la capătul „mulţi” al unei asocieri. Generalizarea sub OMT presupune identificarea atributelor şi/sau a operaţiilor comune claselor şi crearea de superclase. Opusă generalizării apare specializarea claselor care are ca punct de plecare superclasa, adăugând noi atribute relevante numai pentru anumite obiecte din clasă, creând astfel subclasele. Avantajele utilizării generalizării sunt: reutilizarea claselor create în cadrul altor proiecte; standardizarea reprezentată prin specificarea unică a aspectelor comune şi obţinerea unei calităţi superioare a proiectului deoarece reutilizarea aduce avantajele oferite de testarea anterioară. Moştenirea în OMT este un mecanism care dă posibilitatea partajării atributelor şi operaţiilor utilizând relaţia de generalizare. Se utilizează termenul de superclasă, clasă, subclasă cu elementele specifice – operaţii şi atribute. Atributele şi operaţiile superclasei nu mai apar în cadrul subclaselor ataşate, dar aparţin acestora prin moştenire. În clase se descriu numai atributele şi/sau operaţiile specifice fiecăreia dintre ele. Subclasele şi clasele pot fi exprimate prin relaţia părinţi/copii sau strămoşi/ descendenţi. Clasele constituite special pentru a fi moştenite se numesc abstracte fiind lipsite de instanţe şi conţinând cel puţin o operaţie abstractă care va fi transmisă claselor descendente. În cazul în care o clasă este construită pentru a avea instanţe, apare noţiunea clasă concretă. Moştenirea poate fi ierarhizată pe mai multe nivele. Influenţa generalizării apare evidentă prin preluarea atributelor şi operaţiilor elementare intersectate obţinându-se atribute şi operaţii comune. Reprezentare modelului de obiecte se exprimă prin Diagrama de Asociere a Claselor (DAC) ale cărei noduri sunt clasele de obiecte iar legăturile între clasele de obiecte sunt reprezentate prin asocieri. Agregarea este un tip special de asociere între clasa „întreg” şi una sau mai multe clase „parte”. Supunem atenţiei spre exemplificare diagrama de asociere între clase pentru „problema” de urmărire a clienţilor, comenzilor şi stocurilor. Este evidentă agregarea client_cash client_virament în superclasa „client” care execută operaţia „Achită”. 71

4.3. Modelul dinamic în accepţiunea metodei OMT Evidenţierea temporală a succesiunii operaţilor este redată în modelul dinamic. Conceptele utilizate sunt: eveniment, scenariu, stare, tranziţie, condiţie, operaţie. Evenimentul reprezintă o situaţie de moment care precede sau succede logic unui alt eveniment. Evenimentele similare pot fi grupate în clase de evenimente caracterizate printr-un nume care indică structură şi un comportament comun. Două evenimente care nu au efect unul asupra altuia sunt concurente. Scenariul este secvenţa care include evenimentele care apar în timpul execuţiei sistemului. Scenariul identifică obiectele emiţătoare, receptoare specifice

fiecărui eveniment. Reprezentarea cumulativă a secvenţei de evenimente şi obiecte se realizează prin Diagrama de Trasare a Evenimentelor (DTE). Rolul diagramei este de a indica actorii, evenimentele, obiectele şi reunirea acestora în scenarii. Interpretarea DTE se produce de la bază spre partea superioară şi de la stânga la dreapta. Pentru un eveniment al aplicaţiei se poate modela un singur scenariu, numit principal, iar dacă evenimentul aplicaţiei este complex, pe lângă acesta se mai pot modela mai multe scenarii alternative. Utilizând spre exemplificare actorul „Client” şi obiectele „Comandă” până la ”Element_in_stoc” prin evenimentele „creează comanda”, „citeşte client”, până la „cost total al comenzii” se reprezintă DTE aferentă aplicaţiei Clienţi. 72

Se observă că evenimentele sunt trimise de la un obiect emiţător la un obiect receptor şi că obiectul care startează evenimentul este iniţiator. Starea este răspunsul unui obiect la un eveniment şi în acelaşi timp abstractizarea valorilor atributelor şi a legăturilor unui obiect. Unei stări i se asociază un element valoric al obiectului care satisface o anumită condiţie. Tranziţia reprezintă modificarea stării printr-un eveniment. Condiţia este o funcţie booleană bazată pe valorile obiectului, validată pe o perioadă de timp dacă apare evenimentul şi dacă tranziţia este adevărată. Operaţia este ataşată stării şi tranziţiei şi descrie comportamentul unui obiect ca răspuns la eveniment. Operaţiile pot fi de două feluri: activităţi sau acţiuni. Activităţile reprezintă operaţii care necesită timp pentru a se executa şi sunt asociate unei stări care o controlează până când un eveniment o întrerupe şi se produce o tranziţie a stării. Acţiunea este o operaţie instantanee, asociată unui eveniment, a cărei structură internă nu este interesantă (nu este modelată ca o activitate cu eveniment de început, de sfârşit şi eventual eveniment intermediar). Corelând stare-tranziţie-condiţie-operaţie se obţine Diagrama de Tranziţie a Stărilor (DTS) pentru obiectele din sistem cu comportament dinamic. Diagrama de Tranziţie a Stărilor este un graf în care nodurile sunt stări, iar arcele sunt tranziţii datorate unor evenimente. Toate tranziţiile din aceeaşi stare trebuie să corespundă la evenimente diferite. Toate realizările unei clase partajează aceeaşi DTS, aşa cum partajează şi aceleaşi caracteristici ale claselor. Diagramele de Tranziţie a Stărilor pot fi structurate pentru a descrie sisteme complexe. Structurarea se face prin generalizare şi agregare. Generalizarea permite aranjarea structurii stărilor şi evenimentelor într-o ierarhie care să permită moştenirea structurii şi a comportamentului comun, echivalentă cu concurenţa stărilor. Diagrama de Tranziţie a Stărilor pentru clasa de obiecte „element-în_stoc” în care punctul iniţial îl reprezintă stocul sub nivel minim (este recomandabil a se reaproviziona) iar starea finală, mesajul „cantitate insuficientă” pentru a onora comanda. 4.4. Modelul funcţional al metodei OMT Modelul funcţional are ca scop descrierea algoritmilor sistemului evidenţiind modul în care sunt obţinute ieşirile pe baza intrărilor şi a altor valori intermediare. Modalitatea grafică de reprezentare a modelului funcţional este Diagrama de Flux a Datelor (DFD). Specific acestui model se folosesc termenii: proces, flux de date, flux de control, actor, depozit de date. Procesul corespunde unei operaţii care indică „ce date de intrare sunt transformate” şi „ce date de ieşire se obţin”. Fluxul de date permite conectarea proceselor la intrarea unui alt obiect sau proces, putând fi transmis în mai multe locuri. Fluxul de control apare în diagrama de comunicare printr-un mesaj. Actorul constă într-un obiect care produce sau consumă date, numit terminator ataşat intrării sau ieşirii DFD-ului Depozitul de date este materializat ca fişier ce îndeplineşte funcţia de stocare urmărind o accesare ulterioară. Actorii şi depozitele de date au comportament şi utilitate diferită. 73

Diagramele de flux de date evidenţiază pe lângă fluxurile de date dintre terminatori, procesele şi depozitele de date (interfaţa sistemului modelat cu mediul respectiv) şi efectul proceselor asupra datelor care afectează execuţia unui proces. Procesele din DFD trebuie implementate ca operaţii ale obiectelor. Operaţiile se regăsesc în: funcţiile matematice; ecuaţiile intrări-ieşiri; tabele de corespondenţă intrări-ieşiri; tabele de decizie; pseudocod şi limbaj structurat. Modelul funcţional este format din DFD-uri, adică din grafuri ale căror noduri sunt procesele, iar arcele fluxurile de date şi de control. În concluzie, relaţiile între cele trei modele sunt: 1. Modelul static descrie structura datelor pe care se va baza modelul dinamic şi funcţional. Operaţiile din modelul obiectual corespund evenimentelor din modelul dinamic şi funcţiilor din modelul funcţional. 2. Modelul dinamic descrie structura de control şi evidenţiază deciziile care determină acţiuni, apelează funcţii şi schimbă valorile obiectelor. 3. Modelul funcţional conectează modelul static şi dinamic afectând valorile atributelor din modelul obiect şi evidenţiind restricţiile. CONCEPTE-CHEIE diagramă model

analiză proiectare de sistem

proiectare obiectuală atribut-multiplicitate

scenariu flux

proces actor

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. O parte din paşii corespunzători metodologiei OMT sunt: a) elaborarea unei modalităţi informale de identificare a datelor şi a funcţiilor relevante corespunzătoare problemei; b) formalizarea strategiei prin identificarea obiectelor şi atributelor, operaţiilor asupra obiectelor; c) stabilirea instanţelor şi implementarea operaţiilor; d) elaborarea CAD (Class Association Diagram); e) elaborarea DAC Diagrama de Asociere a Claselor I. (a,b,c); II. (b,c,d); III. (a,d,e); IV. (b,d,e); V. (c,d,e). 2. Proiectarea de sistem a) împarte modelul de analiză în părţi mai mici, uşor de înţeles şi construieşte arhitectura sistemului prin identificarea subsistemelor şi transpunerea lor pe hardware-ul disponibil; b) are drept obiectiv modelarea problemei din lumea reală sau definirea Domeniului Aplicaţiei (Application Domain); c) are drept scop alegerea modului de implementare pentru fiecare clasă, proiectându-se algoritmi şi implementându-se asocierile; d) în cadrul ei, proiectantul creează modele de obiecte şi funcţii fără a lua în considerare aspectele de implementare; e) în cadrul ei modelele utilizate sunt identice cu cele din etapa de analiză, diferenţa constând în faptul că acum clasele sunt descrise din punct de vedere al implementării. 74

3. Numărul de instanţe ale unei clase care poate avea legături cu o instanţa a altei clase asociată reprezintă a) multiplicitatea; b) asocierea; c) standartizarea; d) generalizarea; e) specializarea. 4. Apariţia unui eveniment care modifică starea unui obiect defineşte conceptul de: a) tranziţie; b) stare; c) scenariu; d) condiţie; e) operaţie. 5. Descrie structura de control şi evidenţiază deciziile care determină acţiuni, apelează funcţii şi schimbă valorile obiectelor a) modelul dinamic; b) fluxul de control; c) modelul datelor; d) modelul static; e) fluxul de date. 5. UNIFIED MODELING LANGUAGE (UML) – CALE DE REUNIRE A CONCEPTELOR ORIENTATE-OBIECT OBIECTIVE Arhitectura sistemelor informatice formalizată cu ajutorul UML. Avantajele oferite de UML utilizatorului şi proiectantului. Mecanisme utilizate pentru inserare de informaţii. Reingineria sistemelor informatice. Arhitectura sistemelor informatice complexe a fost revăzută sub incidenţa unui curent privind formalizarea unui limbaj standard de modelare datorat unor personalităţi (Meyer, Rumbaugh, Jacobson, Booch, Coad, Mellor etc.) care propun structuri ale sistemului în raport cu implementarea acestuia, implementarea fiind privită ca o activitate secundară. S-au dezvoltat mecanisme/şabloane de proiectare (design patterns) şi diferite instrumente CASE (Computer Aided Software Engeneering) de natură să asigure construirea unor “modele” necesare proiectării. Aceste considerente au condus la apariţia unui “Limbaj unificat de modelare” denumit UML:Unified Modeling Language caracterizat prin: • UML este un limbaj “universal” dedicat construirii, manipulării şi vizualizarea componentelor sistemului informaţional; • UML este un limbaj pentru specificarea, vizualizarea, construcţia şi documentaţia sistemelor software, acest limbaj fiind o colecţie omogenă de practici engineering utilizabile pentru modelarea şi realizarea sistemelor complexe. • UML asigură înţelegerea semanticii sistemului prin materializarea deciziilor; 75

• UML nu conţine limitări impuse de metodologia/metoda de proiectare, domeniul de activitate unde este utilizat sau mediul utilizat pentru dezvoltare • UML realizează unificarea conceptelor orientate-obiect sub forma unui standard de proiectare, prin care se asigură definiţia semanticii conceptelor utilizate, notaţiile asociate acestora şi documentaţia necesară pentru dezvoltarea unui sistem informatic; • UML este folosit pentru modelarea sistemelor informatice de tip discret; UML permite dezvoltarea ierarhiei de modele, vederi şi diagrame, asigurând „viaductul” modele vederi diagrame fişiere de cod sursă date/cazuri de test. Vederile(Views) asigură prezentarea diferitelor aspecte ale sistemului modelat sub forma unor abstractizări ce constau într-o secvenţă de diagrame. • UML utilizează elemente de modelare vizuale sub forma unor instrumente CASE, care pot asigura următoarele funcţii: – generarea modelelor de analiză, proiectare şi implementare; – generarea vederilor asociate modelelor de mai sus, diagramelor specifice vederilor; – posibilitatea utilizării unor generatoare de cod prin care se poate asigura implementarea sistemului realizat; – posibilitatea includerii unor generatoare de rapoarte; – posibilitatea prezenţei instrumentelor de tip reverse engineering etc. • UML permite dezvoltarea şi utilizarea modelării vizuale asigurând înţelegerea semanticii sistemelor lumii reale cu participarea actorilor (analişti, programatori, experţi, design-eri, implementatori etc.); • UML utilizează termenul de model care realizează abstractizări ce descriu problemele complexe specifice. • UML foloseşte în etapa de modelare abordarea obiectuală care asigură optimizarea realizării programelor. 5.1. Obiectivele fundamentale şi avantajele oferite de UML UML, prin obiectivele sale, are un spectru larg de utilizare putând fi folosit în toate fazele de dezvoltare şi pentru toate tipurile de sisteme. Modelare optimală a arhitecturii sistemelor prin UML îşi propune următoarele scopuri: asigurarea modelării sistemelor de orice tip, inclusiv a sistemelor software orientate-obiect; fundamentează explicit „binomul” conceptual-soluţia operaţională; asigură definirea unui 76

limbaj de modelare utilizat atât de factorul uman, cât şi de suportul fizic utilizat în realizarea sistemului; descrierea oricărui tip de sistem prin intermediul diagramelor orientate-obiect; realizează specificaţii pentru domeniul Business Engineering prin care procesele de afaceri pot fi analizate, îmbunătăţite şi implementate prin tehnici adecvate (TQM-Total Quality Management, BPR-Business Process Reengineering) realizând sisteme informatice la nivel micro, mezo sau macroeconomic; permite definirea unor soluţii pentru diferite tipuri de sisteme (sisteme informatice, tehnice, în timp-real, distribuite, software sau de “business”). Fiecare aspect particular specific sistemului realizat va fi reflectat separat printr-o diagramă/schemă aferentă sistemului construit. Aceste vederi vor asigura legături cu limbajul de modelare specific UML. Modelarea unui sistem este o sarcină extensivă şi de aceea nu poate fi descris printr-un singur graf definit integral, fără ambiguităţi, simplu şi inteligibil. Se va descrie prin intermediul aspectelor: funcţionale care au în vedere structura statică, dinamică şi interacţiunile; nonfuncţionale legate de coordonare/sincronizare, fiabilitate, amplasament; organizaţionale legate de specificul activităţii. Considerăm că orice sistem poate fi descris printr-un set de vederi, în care fiecare va reprezenta o proiecţie completă a descrierii sistemului, inclusiv vederea particulară a aspectelor sistemului. Mai mult, fiecare vedere particulară va fi descrisă printr-un număr de diagrame care conţin informaţii şi diferite aspecte particulare ale sistemului. Modelarea prin UML are următoarele avantaje: permite construirea de modele complexe prin intermediul unui limbaj riguros de modelare standard; acest limbaj este considerat lingua franca pentru modelarea sistemelor informatice; limbajul UML nu asigură în mod automat succesul în realizarea sistemelor informatice însă permite ameliorarea şi îmbunătăţirea multor elemente specifice modelării; acest limbaj de modelare conţine elementele modelului (model elements) notaţiile modelului şi modul de utilizare expresia idiomatică în interiorul tranzacţiilor. 5.2. UML – limbaj universal Astfel, în UML conceptele utilizate în diagrame se numesc elementele modelului (Model Elements) şi sunt definite ca semantici, definiţii formale asociate elementului, neambigue. Elementele modelului corespund vederii elementelor şi sunt reprezentate prin simboluri grafice în cadrul diagramei elementelor dar regulile de utilizare sunt specifice fiecărui tip de diagrame. În aceste diagrame pot fi reprezentate şi relaţiile indicând proprietatea potrivit căreia un element depinde de unul sau mai multe elemente. Asocierea semnifică proprietatea potrivit căreia un element este conexat cu un altul, inclusiv legăturile dintre instanţele respectivelor elemente. Alte elemente posibile pot fi mesaje, acţiuni şi stereotipuri. UML utilizează o serie de mecanisme generale folosite în toate diagramele pentru inserarea unor informaţii adiţionale în structura lor. Aceste mecanisme generale sunt următoarele: • Precizările auxiliare (Adornments) care permit ataşarea unor elemente particulare modelului în diagramele specifice având următoarele variante: – Reprezentarea diferită a tipului apare atunci când elementul reprezintă un tip, fiind notată specific. Pentru o instanţă vizibilă atunci când elementul este instanţă a unui tip se va utiliza alăturarea identificator-tip. 77

– Clasa şi obiectul vor fi reflectate prin notaţie distinctă. – Nodurile (ex. Printer) şi instanţa nodului (ex. imprimantă HP 2000) au, pe lângă nume, menţionată valoarea exactă utilizată. • Note adiţionale (Notes) au un caracter neinterpretabil pentru UML, dar reprezintă în acelaşi timp elemente cu rol semantic folositor numai utilizatorului. Notele sunt plasate în diagramele UML şi sunt simbolizate prin linii discontinue. • Specificaţii (Specifications) reprezintă elementele modelului cu proprietăţi dependente de valoarea datelor, definite prin: tagged value (nume-valoare). Extinderea limbajului UML care urmăreşte satisfacerea operatorului economic se realizează printr-un mecanism de extensie care conţine: stereotipurile (stereotypes), valorile etichetelor (tagged value) şi constrângerile(constraints). Stereotipul (stereotypes) este format prin extinderea unui model element cu semantici absente în formatul standard. Stereotipurile sunt bazate pe toate tipurile de elemente (clase, noduri, componente şi note, dar şi pentru relaţii cum ar putea fi asocieri, generalizări şi dependenţe). Numărul de stereotipuri este predefinit în UML, putând fi utilizate în vederea ajustării modelului element existent. Valorile etichetelor (tagged value) sunt utile pentru a adăuga informaţii cu caracter de reglare administrativă informaţii specifice metodei, informaţii necesare utilizatorului în cazul folosirii unui instrument CASE. Valorile etichetelor sunt specifice elementelor care conţin proprietăţi ca perechi nume-valoare, aceste valori ale etichetelor fiind predefinite în UML. Constrângerile (constraints) reprezintă restricţii de utilizare a elementelor menţionate printr-un instrument CASE sau prin declaraţii atribuite la diagramă. Proiectarea unui sistem informatic se realizează cu ajutorul unor faze, modele şi diagrame. Structura modelului sistemului conţine modelul de analiză (Analysis model), modelul design (Design model), modelul de implementare (Implementation model) şi modelul de amplasare (Deployment model). Finalizarea analizei modelului oglindeşte cerinţele sistemului dar şi modelul de bază. Faza design se materializează prin orientarea către soluţia tehnic operaţională. Modelul de implementarea permite generarea codului, compilarea, actualizarea şi testarea componentelor sistemului. Modelul de amplasare permite definirea arhitecturii fizice a sistemului şi reprezintă finalizarea ultimei faze de realizare a sistemului. 78

Vederile au rolul de a descrie sistemul prin intermediul percepţiei actorilor externi (client al sistemului, design-eri, dezvoltatori şi personal de testare) particularizându-se prin intermediul diagramelor cazului de utilizare (use-case diagrams) şi eventual diagrama activităţilor (activity diagrams). Actorul extern intracţionează cu sistemul, fiind un utilizator sau un sistem extern. 5.3. De la Merise la UML A putea realiza o tranziţie de la Merise la UML presupune, înainte de toate, o analiză a celor două metode, analiză care ar putea scoate în evidenţă principalele avantaje oferite de aceste metode. Această analiză trebuie să aibă în vedere toate aspecte definitorii ale celor două metode: principiile de bază, modul în care se realizează modelarea şi administrarea modelării unui sistem informatic. Analiza comparativă a principiilor de bază, scoate în evidenţă abordarea sistemică a ambelor metode, abordare care în cazul metodei UML se traduce prin modelarea unor cazuri de utilizare (totalitatea lor descriind comportamentul sistemului informatic). Ca şi metoda Merise, UML prezintă câteva niveluri de abstractizare ajutându-se de un formalism care se referă la: cazurile de utilizare, clase, diagrame etc. Interesant este faptul că în cazul metodei UML nu se face referire la conceptul de ciclu de viată. 5.4. Reingineria informatică – proces integrat în strategie Reingineria produsele sau analiza valorii bunurilor existente operează eficient în etapa constructivă, când reprezintă 75% din cheltuielile de proiectare şi exploatare. Similar se procedează pentru analiza comparativă a costului conceperii produselor informatice cu evaluarea rezultatelor. Această abordare presupune luarea în considerare a situaţiilor în care funcţionează societatea comercială. Printre cele mai importante amintesc: maximizarea profitului în contextul pieţei concurenţiale. Orice întreprinzător vizează nu numai succesul imediat, dar şi cel de perspectivă implicând adaptarea continuă a condiţiilor de funcţionare la cerinţele în schimbare specifice mediului social-economic; complexitate ridicată de implicaţiile interdependenţelor care se creează, de penuria sau raritatea unor resurse necesare desfăşurării activităţilor; extinderea automatizării şi a robotizării producţiei implică mutaţii importante în exercitarea funcţiilor de conducere, dar şi a celor de execuţie afirmând creativitatea factorului uman; managementul şi marketingul realizate ştiinţific, bazate pe raţionalitate şi luciditate, contribuie decisiv la afirmarea întreprinzătorilor. În prima etapă a reingineriei valorii unui produs informatic este necesar să se delimiteze scopurile concrete vizate, urmărind adaptarea produsului potenţialilor utilizatorii. Pentru aceasta este necesară reconsiderarea cerinţelor informaţionale şi a restricţiilor de funcţionare, stabilite prin proiectul director şi tema de realizare a sistemului informatic. Dimensionarea tehnică şi economică a produsului informatic presupune detalierea analizei în vederea stabilirii posibilităţilor de măsurare a modului de realizare şi a costurilor implicate. Privite din prisma întreprinzătorului, funcţiile unui produs informatic şi parametrii cuantificabili sunt: 79

Mutaţiile structurale induse în cadrul organizaţiei prin reconsiderarea sistemului informaţional–decizional sunt măsurabile prin indicele entropiei informaţionale înainte şi după reorganizări. O valoare supraunitară relevă influenţa pozitivă a realizării produsului asupra organizării şi conducerii organizaţiei, fiind perceput prin reducerea gradului de nedeteminare a fenomenelor şi a proceselor din sistem. Rapiditatea în luarea deciziilor este o funcţie importantă a informaticii aplicative. Timpul de răspuns înainte şi după introducerea produsului în sistem arată aportul adus la creşterea operativităţii de informare. Contribuţia produsului la antrenarea şi mobilizarea resurselor potenţiale se datorează, în parte, informaticii economice prin semnalarea stocurilor, soldurilor care grevează rezultatele financiare ale întreprinderii. Controlabilitatea sistemului de reglare este o funcţie de bază a produselor informatice asigurând conducerea după principiului excepţiei, prin care pot fi aplicate conceptele ciberneticii de reglare şi autoreglare a funcţionării unităţii. Indicatorii variaţionali ai dispersiei valorilor efective de la cele scontate, înainte şi după introducerea produsului informatic relevă măsura în care se exercită controlul asupra sistemului. Dimensionarea tehnică a produsului informatic solicită fixarea parametrilor şi a funcţiilor specifice prin compararea cu cerinţele şi restricţiile utilizatorului. Fiabilitatea echipamentelor de calcul, flexibilitatea software-lui de bază, eficacitatea şi adaptabilitatea software-lui aplicativ şi altele pot fi elemente determinante ale procesului de proiectare a unor produse proprii, performante. Dimensionarea economică a unui produs necesită asocierea funcţiilor şi parametrilor cu cheltuielile implicate de creare şi realizare. Pentru analiza echilibrelor „unităţi-costuri” se reţin cheltuielile variabile şi cheltuielile de exploatare şi întreţinere. În procesul de reflexie şi creaţie se urmăreşte maximizarea efectelor utile, în condiţiile menţinerii sau a diminuării efortului de realizare şi exploatare a produsului. Soluţia indică varianta care asigură venitul maximal, cheltuielile minimale şi abaterea minimă a rezultatelor individuale de la media rezultatului. În formularea modelului pot fi considerate şi alte funcţii scop, cum sunt: maximizare costului total, minimizarea cheltuielilor de exploatare şi întreţinere, maximizarea venitului total brut. Considerăm că analiza valorii sistemului informatic de ansamblu se produce pe baza indicilor calitativi globali calculaţi pentru variantele de realizare posibile. Ca indicatori de măsurare a performanţelor şi a eficienţei pot fi consideraţi: timpi medii de răspuns la cereri; cheltuieli anuale variabile; entropia şi energia informaţională; economiile anuale; coeficientul de variaţie a realizărilor faţă de obiective; ponderea cheltuielilor de natură informaţională în costul producţiei; indicatorii variaţionali privind veniturile realizate sau realizabile. Varianta cu nivelul calitativ cel mai ridicat este cea care urmează a fi adoptată şi implementată în sistem. Refacerea totală a sistemului informaţional spre o arhitectură de servicii se aseamănă cu o revoluţie culturală. Se pune problema cum să reunim în acelaşi proiect competenţele în tehnologia informaţiei, marketing şi management? 80

Reingineria este redefinirea radicală a proceselor operaţionale urmărind câştiguri spectaculoase de performanţe materializate astăzi prin costuri, calitatea serviciilor şi rapiditate. CONCEPTE-CHEIE ierarhie de modele, vederi şi diagrame elememtele modelului

stereotip

valori etichete

constringeri

timp de răspuns

reinginerie informatică dimensionare economică

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Funcţiile instrumentelor CASE sunt: a) generarea modelelor de analiză, proiectare şi implementare; b) posibilitatea utilizării unor generatoare de cod prin care se poate asigura implementarea sistemului realizat; c) posibilitatea prezenţei instrumentelor de tip reverse engineering; d) asigurarea înţelegerii semanticii sistemului prin materializarea deciziilor; e) permite dezvoltarea şi utilizarea modelării vizuale asigurând înţelegerea semanticii sistemelor lumii reale cu participarea actorilor. I (a, b, c); II (b, c, d); III (a, d, e); IV ( b, d, e); V (c, d, e,) 2. Descrierea funcţională: a) are în vedere structura statică, dinamică şi interacţiunile; b) este legată de coordonare/sincronizare, fiabilitate, amplasament; organizaţional legate de specificul activităţii; c) prezintă structura de control şi evidenţiază deciziile care determină acţiuni, apelează funcţii şi schimbă valorile obiectelor; d) oglindeşte structura datelor pe care se va baza modelul dinamic şi funcţional; e) reprezintă o secvenţă care include evenimentele care apar în timpul execuţiei sistemului. 3. Fiecare aspect particular specific sistemului realizat va fi reflectat: a) printr-o diagramă/schemă aferentă sistemului construit; b) prin note adiţionale (Notes); c) prin specificaţii (Specifications); d) prin precizările auxiliare(Adornments); e) prin stereotipul (stereotypes). 4. Variantele precizărilor auxiliare sunt: a) reprezentarea diferită a tipului; b) clasa şi obiectul; c) nodurile şi instanţa nodului; d) valorile etichetelor; e) constrângerile. I (a, b, c); II (b, c, d); III (a, c, d); IV (b, c, e); V(c, d, e) 81

6. EXEMPLIFICĂRI ŞI STUDII DE CAZ OBIECTIVE Clarificări privind impactul Visual Basic pentru Aplicaţii, Access, ca limbaje de programare ce urmăresc punerea în operă a arhitecturii şi studiilor anterior prezentate. Conectarea logică dar şi fizică a VBA cu Access prin intermediul SQL. Exemplificări economice multiple . Visual Basic pentru Aplicaţii (VBA) este mult mai puternic decât AccessBasic, îşi face simţite facilităţile oferite dezvoltatorului software dar şi utilizatorului. Programatorului îi sunt oferite noi tipuri de date, posibilităţi de compilare condiţionată, operaţii OLE extinse. 6.1. Capabilităţile şi restricţiile Visual Basic for Application (VBA) VBA permite ca tipurile definite de utilizator să cuprindă la rândul lor alte categorii (standard sau definite explicit) şi ca datele returnate prin răspuns al funcţiilor să fie corespunzătoare acestor tipuri. Prin utilizarea tabloului de parametrii (ParamArray) dezvoltatorul poate realiza funcţii cu argumente opţionale, funcţii cu un număr variabil de argumente opţionale. Avantajul VBA oferit beneficiarului de sistem rezultă din cerinţele moderate hard şi implicit costul echipamentelor. Cu un efort minimal persoanele cu sarcini de exploatare pot interveni pentru personalizarea, modernizarea sistemului datorită programelor de asistenţă disponibile implicit. Cu siguranţă vor apărea disensiuni între proiectant, executant al sistemului şi beneficiar. În acest moment suita de avantaje oferite beneficiarului se exprimă pe poziţia ”programatorului” ca puncte conflictuale. 6.2. Posibilităţi de utilizare a SGBD ACCESS Access este un sistem de gestiune a bazelor de date relaţionale pentru Microsoft Office care funcţionează sub sistemul de operare Windows. Din punctul de vedere al creatorului soft realizarea sistemelor informatice este relativ facilă. Modelul relaţional al datelor este obţinut rapid prin aplicarea regulilor de trecere la modelele semantice. Utilizarea datelor stocate într-un singur fişier (MDB) asigură o „lipsă” de redondanţă a tabelelor simultan cu integritatea şi accesibilitatea datelor. Schema bazei de date este constituită din colecţiile de tabele şi poate fi exploatată prin manipularea interogărilor. Baza acestor interogări o constituie limbajul standard SQL (Structured Query Language). Sistemul Access se bazează pe un sistem relaţional definit ca un ansamblu format din structura relaţională a datelor şi mulţimea operatorilor relaţionali. Sistemul Access are facilitatea de a exporta structuri de tabele, definiţii de interogări, formulare, rapoarte şi module. Interfaţa Access permite monitorizarea modului de proiectare al câmpurilor, al tabelelor şi de exprimare a relaţiilor care formează structura unei baze de date. 82

Prin intermediul formularelor, interogărilor şi rapoartelor se uşurează operaţiile de extragere a datelor. Se va dezvolta ulterior interfaţa utilizator, aprofundând proprietăţile şi evenimentele controalelor, formelor şi rapoartelor. Access permite răspunsul rapid la o întrebare formulată bazei de date. În momentul în care se porneşte la construcţia unei interogări trebuie să existe o viziune de ansamblu asupra datelor dorite a se regăsi exprimate prin câmpuri, tabele, criteriile de selecţie şi eventual ordinea de sortare. Construirea unei interogări în Access reprezintă un proces simplu şi rapid de aşezare a tabelelor şi a câmpurilor necesare pe o grilă (Query by Example) care reprezintă o modalitate facilă de regăsire a datelor. Deoarece transferarea datelor din baza de date se poate cere în regim text, fiecare rând este considerat ca fiind o înregistrare iar caracterele care delimitează sunt virgula sau marcajele tabulare. 6.3. Conectarea VBA - ACCESS prin SQL SQL pune la dispoziţia programatorului sau a administratorului de baze de date următoarele facilităţi: posibilitatea de modificare a structurii bazei de date; posibilitatea schimbării valorilor de configurare pentru securitatea sistemului; permite stabilirea şi modificarea drepturilor date utilizatorilor asupra bazelor de date sau a tabelelor; permite interogarea unei baze de date; oferă facilităţi multiple referitoare la actualizarea conţinutului unei baze de date. Primul standard utilizat pentru SQL a fost ANSI care definea tipurile de realizare a unei interfeţe SQL şi anume: limbajul modular presupune utilizarea de proceduri în cadrul programelor, proceduri care pot fi apelate de programul de aplicaţii şi care returnează valori în program prin transmitere de parametri; SQL încapsulat, care foloseşte instrucţiuni SQL încapsulate în codul program. Datorită acestui fapt apare necesitatea utilizării unui precompilator pentru procesarea instrucţiunilor SQL; apelul direct, care presupune că alegerea este făcută de cel ce implementează programul. Cea mai utilizată formă de SQL este cea încapsulată, cunoscută sub denumirea de static SQL şi care presupune că instrucţiunea SQL este compilată în cadrul aplicaţiei şi nu poate fi modificată în timpul execuţiei programului. SQL asigură programatorului de aplicaţii un grad sporit de flexibilitate, conectivitate într-o interfaţă de nivel apel (ODBC) şi biblioteca bazei de date Sybaze. Când se utilizează ODBC se completează o variabilă cu instrucţiunea SQL a utilizatorului, după care se apelează funcţia pentru transmiterea instrucţiunilor SQL bazei de date. 6.4. Probleme rezolvate Proiectarea unui sistem informatic presupune, pe lângă realizarea arhitecturii sistemului informatic în sine, şi elaborarea unui proiect sau manual de utilizare în care se vor descrie principalele componente ale sistemului informatic. De menţionat că acest proiect se va livra beneficiarului o dată cu produsul software. Realizarea acestui proiect presupune parcurgerea etapelor prezentate detaliat in manualul Sisteme informatice financiar bancare subcapitolul 6.4. 83

Exemplul 1 Realizarea unui subsistem informatic privind gestiunea stocurilor de materiale Realizarea dicţionarului de atribute Nr. crt 1 2 3 4 5 …. 29

Denumirea atributului Codul materiei prime Denumirea materiei prime Unitate de măsură Număr factură Data facturii ….. Stoc final la sfârşitul gestiunii

Identificator Cod_mp Den_mp UM Nr_fact Data_fact …… Stoc_sf

Tip/Lungime N/9 T/10 T/3 N/11 D/Short …… N/3

Restricţii Not Null

Not Null …..

Stabilirea dependenţelor funcţionale: Cod_furniz Nr_fact Nr_fact .. Data_fact Nr_fact, Cod_mp Cant_fact …… ……. Nr_cmd_a Dată_cmd_a Nr_cmd_a Cant_cmd_a Diagrama dependenţelor funcţionale:

84

Realizarea modelului conceptual al datelor

Exemplificare creare tabela Furnizori

Stabilirea legăturilor între tabelele întregului proiect

Realizare interogare pentru acualizare date în tabelele Furnizori şi Factura

Codul sursă SQL aferent interogării proiectate

Execuţia interogării proiectate

85

Exemplul 2 Realizarea unui subsistem informatic privind evidenţa clienţilor şi a contractelor de asigurare CASCO încheiate de aceştia la o societate de asigurări Realizarea dicţionarului de atribute Nr. crt 1 2 3 …. 32

Denumirea atributului Numărul contractului de asigurare Data la care se semnază contractul Data începutului de contract ……. Cotă uzură

Tip / Lungime

Identificator Nr_ctr

N/10

Data_semn_ctr

D/Short

Data_încep_ctr

D/Short

Data_semn_ctr + 48h

…… Cotă

…… N/2

…… Procent

2. Stabilirea dependenţelor funcţionale: Cod_cl Nume_cl Cod_cl Pren_cl Cod_cl Adresa_cl Cod_cl Tip_cl Cod_cl, Nr_înmatric Nr_ctr Cod_cl Nr_înmatric …….. ……. Nr_doc_const Data_const

86

Restricţii Not Null

Exemplul 3 Realizarea unui subsistem informatic privind evidenţa clienţilor şi a contractelor de închiriere autovehicule de la o societate de profil Modelul conceptual al datelor

Modelul fizic al datelor

Exemplul 4 Realizarea unui subsistem informatic privind evidenţa comenzilor înaintate de clienţi unui magazin virtual. Modelul conceptual al datelor

Modelul fizic al datelor

87

CONCEPTE-CHEIE schemă bază de date structură bază de date

interogare

static SQL

SQL încapsulat

dependenţe funcţionale

model conceptual al datelor interogare

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Schema bazei de date este constituită din: a) colecţiile de tabele; b) colecţii de variabile; c) colecţii de atribute; d) colecţii de asocieri; e) colecţii de domenii. 2. O bază de date poate fi exploatată prin manipularea: a) interogărilor; b) tabelelor; c) formularelor; d) modulelor VBA; e) stabilirea unor relaţii sau asocieri. 3. Modelul fizic al datelor conţine ca şi reprezentare grafică: a) tipurile de entităţi; b) relaţiile dintre tipurile de entităţi cu numele aferent acestora; c) entităţile care descriu baza de date; d) cardinalităţile asocierilor dintre tipurile de entităţi; e) valorile pe care le iau la un moment dat atributele. 4. În cazul în care în modelul fizic al datelor întâlnim notaţia Cod client:Numeric (10), acest fapt semnifică: a) atributul Cod client poate accepta maxim 10 caractere; b) atributul Cod client poate accepta maxim 10 valori; c) atributul Cod client poate participa cu maxim 10 realizări la asociere; d) atributul Cod client prezintă maxim 10 dependenţe funcţionale; e) atributul Cod client prezintă cardinalitatea maximală 10. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Mareş Daniel Marius, Mihai Gabriel, Mareş Valerica, Sisteme informatice financiar-bancare, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. 2. Stanciu Victoria şi colectiv, Proiectarea sistemelor informatice, Editura Dual Tech, Bucureşti, 2002. 3. Zaharia Dorin, Roşca Ioan, Proiectarea obiectuală a sistemelor informatice, Editura Dual Tech, Bucureşti, 2002. 4. Roşca, Ioan şi colectiv, Proiectarea sistemelor informatice de gestiune. Studii de caz, Editura Infomega, Bucureşti, 2003. 5. Gherasim Zenovic, Programare şi baze de date, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. 88

ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ Conf. univ. dr. MARIANA-ELENA BALU

OBIECTIVE Analiza economico-financiară contribuie în mod hotărâtor la formarea gândirii economice a studenţilor, le dă posibilitatea înţelegerii complexităţii fenomenelor şi proceselor economice, devenind indispensabilă managerilor firmelor în luarea deciziilor optime, privind activitatea firmei, dar şi ridicarea eficienţei economice a acesteia. Această disciplină presupune studiul temeinic al rezultatelor economicofinanciare, cunoaşterea procesului formării lor, însuşirea unui ansamblu de metode şi tehnici de analiză, identificarea măsurilor pentru evoluţia normală a fenomenelor şi proceselor economice, cât şi reducerea riscurilor operaţional, financiar şi de faliment. Disciplina prezintă un mare caracter aplicativ, pe care în sinteză am încercat să-l prezentăm atrăgând atenţia doar asupra câtorva cazuri – dar materialul detaliat se va studia din manual. 1. BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE 1.1. Obiectul analizei economico-financiare În scopul cunoaşterii fenomenelor, a legăturilor cauzale dintre acestea, apare necesară utilizarea analizei economico-financiare. Analiza ca metodă de cercetare constă în descompunerea unui fenomen în părţile sale componente, precum şi în stabilirea factorilor care îl determină. De asemenea, analiza permite stabilirea structurii fenomenelor, a relaţiilor de cauzalitate, a factorilor care le generează, a legilor formării şi desfăşurării lor, ceea ce constituie suportul elaborării deciziilor privind activitatea în viitor. Analiza economică studiază activităţile sau fenomenele din punct de vedere economic, respectiv al consumului de resurse şi al rezultatelor obţinute. Esenţialul în analiza economică îl constituie luarea în considerare a relaţiilor structural-funcţionale a relaţiilor cauză-efect. Analiza economico-financiară constituie un ansamblu de concepte şi metode, cu instrumentele aferente, care tratează informaţiile contabile şi alte informaţii de gestiune, în vederea formării unor aprecieri pertinente referitoare la situaţia unei firme, la nivelul şi calitatea performanţelor sale, la gradul de risc într-un mediu concurenţial dinamic. 89

Rezultatele obţinute prin analiza financiară sunt integrate în modele financiare. Astfel, analiza financiară stă la baza previziunilor pe termen scurt, mediu şi lung ale performanţelor firmei. Analiza economico-financiară implică din partea analiştilor, pe lângă cunoştinţe de contabilitate şi de gestiune, şi o anumită subtilitate în alegerea metodelor de calcul şi de interpretare a cifrelor raportate la scopul investigaţiei. În trecut analiza economico-financiară era folosită de către bănci pentru acordarea sau respingerea unor credite. Azi, datorită modificărilor principalilor factori care determină climatul economic şi socio-politic, analiza a suferit modificări metodologice şi instrumentale esenţiale. În practică, folosim următoarele documente: – bilanţul contabil care s-a impus în analiza echilibrului financiar funcţional; – contul de profit şi pierdere care facilitează analiza performanţelor firmei prin prisma soldurilor intermediare de gestiune; – fluxurile de trezorerie care permit o abordare concretă, eliminând parţial impactul inflaţiei şi al evaluării stocurilor. 1.2. Factorii care intervin în rezultatul activităţii economice Cunoaşterea factorilor, a naturii lor şi a legăturilor prin care concură la formarea şi modificarea rezultatelor unei activităţi, cât şi la îmbunătăţirea funcţiunilor firmei reprezintă un obiectiv important al analizei economico-financiare. De regulă factorii acţionează corelat, într-un sistem de legături închegate. Pentru a înţelege esenţa factorilor care intervin într-un proces de analiză este util a-i grupa după anumite criterii: I. După conţinutul (natura) lor – pot fi: factori tehnici, organizatorici, economici, sociali, politici, demografici, psihologici, ecologici etc.; II. După caracterul lor pot fi: Factorii cantitativi sunt purtătorii materiali ai celor calitativi, reprezentând condiţia preliminară şi indispensabilă a acţiunii celor calificativi. Factorii calitativi sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat, deosebindu-se de acesta prin gradul de extensie. Factorii de structură intervin în situaţia în care rezultatul analizat se referă la mărimi agregate (compuse din mai multe elemente). III. După modul în care acţionează: – Factori cu acţiune directă – cei care îşi exercită influenţa nemijlocit asupra fenomenului analizat. – Factori cu acţiune indirectă – cei care acţionează asupra fenomenului analizat prin intermediul altor factori. IV. După efortul propriu al societăţii: – Factori dependenţi de efortul propriu – fiind cei care îşi au originea în eforturile depuse de firmă pentru economisirea resurselor. – Factori independenţi de efortul propriu – toţi ceilalţi factori. Remacă: Conceptul de „dependent sau independent de efortul propriu” diferă de conceptul „dependent sau independent de activitatea firmei”. 90

V. După gradul de sintetizare: – Factori simpli – sunt cei ce nu mai pot fi descompuşi în sfera de desfăşurare a analizei. – Factori compuşi – aceştia mai pot fi descompuşi, fiind determinaţi de alţi factori, a căror acţiune se poate identifica la nivelul firmei. VI. După izvorul acţiunii: – Factori interni – cei ce îşi au originea în interiorul firmelor. – Factori externi – cei care îşi au originea în mediul exterior firmei. VII. După posibilităţile de previziune: – Factori previzibili – acţionează în cadrul unor procese controlate, fără să implice riscuri. – Factori imprevizibili – acţionează necontrolat sub influenţa unor forţe din mediul extern firmei. 1.3. Tipuri de analiză economico-financiară Complexitatea fenomenelor şi proceselor economice care fac obiectul analizei economico-financiare a condus la apariţia diverselor tipuri de analiză. Un rol primordial în cercetarea acestor fenomene îl are abstractizarea ştiinţifică, astfel încât analiza economico-financiară la scară microeconomică stă la baza fundamentării deciziilor luate de manageri la nivelul firmei. Tipurile de analiză pot fi grupate după anumite criterii: 1. După raportul între momentul în care se efectuează analiza şi momentul desfăşurării fenomenului: – Analiza postfactum sau postoperatorie – priveşte trecutul şi prezentul, care prin cercetarea rezultatelor activităţii unei firme ne arată gradul de îndeplinire a obiectivelor propuse. – Analiza previzională presupune determinarea evoluţiei viitoare a unui fenomen economic pe baza cercetării factorilor de influenţă. Această analiză este o etapă premergătoare, hotărâtoare în elaborarea planului de afaceri al firmei. 2. Din punct de vedere al determinărilor cantitative sau al caracteristicilor calitative ale fenomenelor: – Analiza calitativă urmăreşte esenţa fenomenului, însuşirile sale esenţiale, factorii care sunt de aceeaşi natură cu fenomenul analizat. – Analiza cantitativă presupune cercetarea fenomenului prin determinări cantitative exprimate prin: greutate, volum, număr, durată, suprafaţă etc. În această analiză se aplică metodele matematice moderne. 3. După nivelul la care se desfăşoară analiza economico-financiară: • Analiza microeconomică se desfăşoară la nivelul firmei şi al elementelor ei ca sistem. • Analiza macroeconomică − studiază fenomenele la niveluri agregate: ramurile economiei, economia naţională, economie mondială etc.; − operează preponderent cu mărimi globale sau agregate (PIB, venit naţional etc.). 91

4. După modul de urmărire a fenomenelor: – Analiza statică cercetează fenomenele la un moment dat, relevând relaţiile dintre elementele şi factorii care determină o anumită poziţie a fenomenului cercetat. Noţiunea de static este legată de modul de efectuare a analizei, şi nu de natura fenomenului, pentru că fenomenele nu pot fi statice. – Analiza dinamică studiază fenomenele economice în mişcare, arătând poziţia lor într-un şir de momente de timp. 5. După criteriile de studiere a fenomenelor: – Analiza tehnico-economică îmbină în studiul anumitor fenomene problemele tehnice cu cele economice. – Analiza economico-financiară îmbină corelaţiile dintre activitatea economică şi cea financiară. – Analiza financiară vizează fluxurile financiare ale firmei, modul de gestionare şi de plasare a capitalurilor. 6. După obiectul analizat: – analiza pe ramuri; – analiza pe unităţi (firme, sectoare, holdinguri, trusturi etc.) – analiza pe probleme (cost, valoare adăugată, Wmc, salarii, rentabilitate, lichiditate) 1.4. Metode şi tehnici de analiză economico-financiară Metoda unei ştiinţe (discipline ştiinţifice) este teoretică-abstractă, ea reprezentând o succesiune de procedee folosite pentru atingerea obiectivului său. Procedeul reprezintă latura practică a efectuării unei lucrări, pentru atingerea obiectivelor propuse, deci concretizarea metodei. Totalitatea procedeelor folosite în aplicarea practică a unei discipline ştiinţifice formează tehnica acesteia. Analiza economico-financiară foloseşte metode specifice sau comune cu ale altor ştiinţe. Ele pot fi grupate în: 1. Metode ale analizei calitative – care urmăresc: – esenţa fenomenului; – surprinderea legăturilor cauzale. 2. Metode ale analizei cantitative, care urmăresc cuantificarea influenţelor factorilor care explică fenomenul. 1. Metode ale analizei calitative Pot fi incluse următoarele metode: a) comparaţia; b) diviziunea şi descompunerea rezultatelor; c) gruparea; d) generalizarea şi evaluarea rezultatelor. 2. Metode ale analizei cantitative Dintre metodele de analiză cantitativă amintim: − Metoda substituirilor în lanţ; − Metoda balanţieră; − Metoda calculului matricial; − Metoda calculului marginal; − Metoda fluxurilor; 92

− Metoda ratelor; − Metode sociologice; − Metoda corelaţiei; − Metoda scorurilor (scoring). Cea mai utilizată metodă este cea a substituirii în lanţ pe care o vom prezenta. Metoda substituirilor în lanţ Metoda se realizează pentru relaţiile de tip determinist – care se prezintă matematic sub formă de produs sau de raport. Utilizarea substituirilor în lanţ presupune respectarea a trei principii: 1. Aşezarea factorilor în construcţia modelului se face în ordinea condiţionărilor lor economice – astfel că substituirea se realizează astfel: • întâi factorul cantitativ; • apoi cel structural; • ultimul – factorul calitativ. 2. Substituirile se fac succesiv – pornind de la factorii direcţi spre cei indirecţi. 3. Un factor a cărui influenţă a fost determinată se consideră la valoare efectivă (realizată), rămânând la această valoare până la sfârşitul iterării – iar un factor a cărui influenţă nu a fost calculată rămâne la valoarea din baza de comparaţie. Metoda substituirilor în lanţ când între factorii ce influenţează rezultatul economic sunt relaţii de produs. Cea mai simplă relaţie de condiţionare a factorilor capătă expresia unei funcţii: y = f(x). Exemplu: Într-o relaţie de trei factori rezultatul este o funcţie de forma: y = f(x1, x2, x3) sau analiza rezultatului R în funcţie de factori (a, b, c) va avea forma: R= f(a, b, c) Folosind valorile din baza de comparaţie şi cele efective, vom avea:

R 0 = a 0 ⋅ b 0 ⋅ c 0 şi R 1 = a1 ⋅ b1 ⋅ c1 a1 Etapele de analiză ale rezultatului R sunt: 1. Calculul abaterii rezultatului economic de la perioada de bază sau cea programată:

∆R = R 1 − R 0 = a 1 b1c1 − a 0 b 0 c 0 2. Calculul influenţei fiecărui factor asupra abaterii rezultatului economic de la nivelul programat sau cel dintr-o perioadă anterioară: • influenţa factorului „a” ( ∆Ra): ∆Ra = a1b 0c0 − a 0 b 0c0 = (a1 − a 0 )b 0c0 • influenţa factorului „b” (∆Rb) : ∆Rb = a1b1c0 − a1b 0c0 = a1 (b1 − b 0 )c0 • influenţa factorului „c” (∆Rc): ∆Rc = a1b1c1 − a1b1c0 = a1b1 (c1 − c0 ) Observaţie: Suma influenţelor factorilor explică sporul absolut (∆R):

∆R = ∆Ra + ∆Rb + ∆Rc

93

CONCEPTE-CHEIE: analiză, analiză economică, analiză economico-financiară, analiză calitativă, analiză cantitativă, analiză microeconomică, analiză macroeconomică, analiză diagnostic, sinteză. ÎNTREBĂRI ŞI TESTE GRILĂ 1. Definiţi noţiunile de: analiză, analiză economică, analiză economico-financiară, sinteză, metodă, procedeu. 2. Definiţi factorii care intervin în rezultatul activităţii economice. Grupaţi aceşti factori după criteriile care îi definesc. 3. Care sunt principalele tipuri de analiză economico-financiară? 4. Esenţial în analiza economică este a lua în considerare relaţiile: a) structural-funcţionale; b) cauză-efect; c) muncă şi capital; d) consumul de resurse şi rezultatele obţinute. Alegeţi combinaţia corectă: A (a, c, d); B(a, b); C (b, c, d) 5. Factorii care influenţează rezultatele activităţii economice, după caracterul lor, sunt: a) factori cu acţiune directă; b) factori previzibili; c) factori compuşi; d) factori calitativi şi cantitativi; e) factori de structură. Alegeţi varianta corectă: A (a, c, e); B (b, c, d); C (d, e); D (a, b, c, d, e) 6. Utilizarea metodei substituirilor în lanţ impune aşezarea factorilor în relaţiile de cauzalitate în următoarea ordine: a) f actori de structură, calitativi şi cantitativi; b) factori cantitativi, de structură şi calitativi; c) factori calitativi, cantitativi şi de structură; d) factori cantitativi, calitativi şi de structură. 2. ANALIZA REZULTATELOR FIRMEI 2.1. Analiza statistico-economică a activităţii productive şi comerciale Analiza se fundamentează pe date din interiorul şi exteriorul firmei: planul de afaceri; bugetul de venituri şi cheltuieli; bilanţ; anuare statistice; studii de piaţă etc. Pentru măsurarea activităţilor de producţie şi comercializare ale „unei firme”, în practică se recomandă următorii indicatori valorici: 1) Cifra de afaceri (CA) reprezintă volumul total al afacerilor firmei evaluate la preţul pieţei; 2) CA din activitate de bază sau valoarea producţiei marfă vândută (Pv) reprezintă totalitatea vânzărilor din activitatea de bază a firmei; 94

3) Producţia marfă fabricată (Pf) este producţia destinată livrării şi cuprinde: • valoarea produselor finite şi semifabricate destinate vânzării (P); • valoarea lucrărilor executate şi serviciilor prestate (L). 4) Valoarea adăugată (VA) exprimă capacitatea firmei de a crea bogăţie. VA = Valoarea producţiei exerciţiului (Pex) – consumurile intermediare (respectiv cheltuielile materiale M) sau VA = Pex – M 5) Producţia exerciţiului (Pex) dimensionează întreaga activitate a firmei: • valoarea producţiei vândute; • creşterea sau scăderea producţiei stocate; • producţia imobilizată (imobilizări corporale sau necorporale). Între indicatorii valorici studiaţi, se consideră ca situaţii normale următoarele: 1) ICA ≥ IPf unde: „=” înseamnă că se menţine ponderea imobilizărilor în stocuri; „>” CA trebuie să înregistreze o dinamică superioară pentru a reduce imobilizările. 2) IPf > IPex arată reducerea stocurilor de producţie nedeterminată şi a consumului intern – dar până la limita la care se asigură desfăşurarea normală a procesului de producţie. 3) IVA > IPex arată reducerea cheltuielilor materiale. Astfel, situaţia normală trebuie să arate inegalităţile: ICA ≥ IPf > IPex < IVA 2.2. Analiza cifrei de afaceri (CA) Interesul fiecărei firme vizează o creştere a CA pentru obţinerea unui profit (moderat sau mai mare) care poate asigura o certitudine în viitor. 1) Analiza dinamicii şi structurii CA Dinamica CA poate fi realizată la nivel de produs sau pe total firmă prin indici cu bază fixă sau mobilă sau prin ritmurile medii. Evoluţia corectă a CA se face prin evaluarea ei în preţuri comparabile. Astfel CA în raport cu cantităţile vândute (q) şi cu preţurile de vânzare (p) va fi: CA = pi q i ,

∑ i

atunci CA în preţuri comparabile se va calcula: CA pc =

CA ; unde: IP = indicele P I

preţurilor de vânzare la nivel de firmă. Analiza structurii CA se poate face în funcţie de diverse criterii de grupare a vânzărilor: pe produse, clienţi, pieţe de desfacere etc. Astfel, putem calcula: 1) Ponderile componentelor CA (gi)

gi =

CA i ⋅ 100 CA

unde: CAi - vânzările aferente elementului component „i”; CA - cifra de afaceri totală.

95

2) Analiza factorială a CA CA, analizată din punct de vedere factorial, stabileşte sistemul de factori care condiţionează evoluţia ei. La nivelul firmei modelul de analiză factorială a CA este în funcţie de: • numărul de salariaţi (N); • productivitatea muncii (W); • gradul de valorificare a producţiei (Gv). Astfel:

CA = N ⋅ CA = N

Pf CA ⋅ = N ⋅ W ⋅G V N Pf

F FA Pf CA ⋅ ⋅ ⋅ = N ⋅ Z ⋅ gF ⋅ R P ⋅ GV N F FA Pf

unde: N - numărul mediu de salariaţi; Pf - producţia marfă fabricată; F - valoarea medie a mijloacelor fixe;

FA - valoarea medie a mijloacelor fixe productive (active); R P = randamentul fondurilor fixe productive; Z =

gF =

Schema analizei factoriale a cifrei de afaceri este prezentată astfel:

∆CA N ∆CA W (Z ) ∆CA W

∆CA ∆CA

W ⎛⎜ g F ⎞⎟ ⎝ ⎠

96

( )

W Rp

∆CA G V gradul I

FA

-

F - gradul de înzestrare tehnică; N

FA - ponderea fondurilor fixe productive. F

∆CA

Pf

gradul II

Exemplu: Date convenţionale pentru exemplificarea metodologiei: Nr. crt. 1

Indicatori

Simbol

CA

CA

2

Nr. mediu de salariaţi

N

Perd. Bază

Perd. curentă 1.500

Diferenţă +100

200

+50

1.700

+200

8,5

-1,50

0,8824

-0,0476

150

+30

111

+15

0,74

-0,06

0,75

-0,05

15,3153

-0,3097

1.400 150 3 4 5 6

7 8 9

Producţia marfă fabricată Productivitatea muncii Gradul de valorificare al Pf Valoarea medie a fondurilor fixe, din care: • fonduri fixe productive Ponderea fondurilor fixe productive Gradul de înzestrare tehnică Randamentul activelor fixe productive

Pf

Pf N CA GV = Pf W=

F FA

Fa F F z= N P RP = f FA

gF =

1.500 10 0,9333 120 96 0,8 0,8 15,625

Modificarea cifrei de afaceri cu + 100 mil. lei faţă de perioada de bază se observă din relaţia: ∆CA = CA1 - CA0 = 1.500 - 1.400 = 100 şi se datorează influenţei: 1) Numărul mediu de salariaţi:

∆CA N = (N 1 − N 0 )W0 ⋅ G V0 = (200 − 150 ) ⋅ 10 ⋅ 0,93 = +465 mil. lei

2) Productivitatea muncii:

∆CA W = N1 (W1 − W0 ) ⋅ G V0 = 200(8,5 − 1,0) ⋅ 0,93 = − 279 mil. lei

3) Gradul de valorificare a producţiei fabricate: ∆CA GV = N1W1 G V 1 − G V0 = 200 ⋅ 8,5(0,8824 − 0,933) = − 85,53 mil. lei ≈ -86 mil. lei

(

)

∆ CA = ∆ CAN + ∆ CAW + ∆ CAGV = 465 – 279 – 86 = 100 mil. lei Analiza pe factori a productivităţii muncii (∆ CAW = -279 mil. lei) • influenţa gradului de înzestrare tehnică:

∆CA W ( Z ) = N 1 (Z1 − Z 0 )g 0F ⋅ R p 0 ⋅ G v 0 = = 200(0,75 − 0,8) ⋅ 0,8 ⋅ 15,625 ⋅ 0,9333 = −116,6625 97

• influenţa ponderii mijloacelor fixe productive:

(

)

∆CA W (g ) = N 1 Z1 g 1F − g 0F ⋅ R p0 ⋅ G V0 = = 200 ⋅ 0,75(0,74 − 0,8) ⋅ 15,625 ⋅ 0,9333 = −131,2453 F

• influenţa randamentului mijloacelor fixe productive: W (R p ) F

∆CA

(

)

= N 1 Z1g 1 R p1 − R p 0 ⋅ G V0 = = 200 ⋅ 0,75 ⋅ 0,74(15,3153 − 15,625) ⋅ 0,9333 = −32,0838

∆CA W = ∆CA z + ∆CA g F ⋅ ∆CA R p =

= −116,6625 + (+ 131,2453) + (− 32,0838) ≅ 279 mil. lei Interpretare rezultate Valoarea CA faţă de bază a crescut cu 100 mil. lei datorită măririi cantităţii de produse fabricate (+200 mil. lei), iar ca urmare a extinderii activităţii a crescut şi numărul angajaţilor (cu 50 de salariaţi). Analiza gradului de valorificare arată scăderea acestuia în perioada curentă, ceea ce înseamnă: - o influenţă negativă asupra vitezei de rotaţie a fondurilor investite; - efecte negative asupra gradului de înzestare tehnică care s-a diminuat şi a dus la scăderea productivităţii muncii. Concluzie - Firma şi-a mărit cota de piaţă cu eforturi nerecuperate în totalitate. - Deciziile dezvoltării ei viitoare trebuie să aibă în vedere un termen mai mic de recuperare a capitalului investit. 2.2.1. Analiza cifrei de afaceri din activitatea de bază în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea pieţei Rezultatele activităţii de bază a unei firme sunt preponderente în CA totală obţinută dintr-o anumită perioadă. Volumul activităţii unei firme este dimensionat de elemente ca: • capacitatea de producţie; • resursele (materiale, umane, financiare); • cererea de produse (piaţa). Astfel, dacă există cerere, producătorul, pentru a câştiga mai mult, va spori capacitatea de producţie. Dacă nu există cerere pentru un anumit produs înseamnă că nu se foloseşte integral capacitatea de producţie, iar producătorul va modifica structura producţiei în conformitate cu cererea.

98

Astfel, în analiza CA se au în vedere următorii indicatori: • Gradul de utilizare a capacităţii de producţie:

G cp =

Pf (productia fabricata ) ⋅ 100 C p (capacitatea de productie )

• Gradul de satisfacere a cererii: G C =

CA ⋅ 100 C(cerere)

• Gradul de valorificare a producţiei: G p =

CA × 100 Pf

În analiza CA, pe lângă diagnosticul intern, trebuie avute în vedere: piaţa şi concurenţa. Piaţa trebuie studiată în studii de fezabilitate printr-o analiză: • cantitativă: pentru a vedea capacitatea de absorţie a produselor pe care le produce firma; • calitativă: care va urmări cunoaşterea gusturilor, nevoilor consumatorilor faţă de produsele firmei. Nu este suficientă o apreciere generală, ci trebuie luat în considerare un alt element: segmentarea pieţei. Adică, o împărţire a pieţei cu concurenţii şi o segmentare a pieţei proprii, în funcţie de utilizatori. Astfel, indicatorul folosit va fi: • Cota globală de piaţă (Cp) a firmei: C p =

Vp V

în care: Vp - vânzări proprii; V - vânzări totale

• Pentru segmentul propriei pieţi j vom avea: C p j =

Vp j Vj

• Vânzările proprii (Vp) pot fi exprimate: Vp = V • Cp unde: C p =

∑ g i C′p 100

; gi - structura vânzării totale pe piaţă g i =

Vi ; C′p - reprezintă V

cota de piaţă proprie pe segmentul respectiv; fiind cotă de piaţă recalculată. Analiza concurenţei ia în considerare: - puterea sa competitivă pe piaţă; - cunoaşterea firmelor concurente astfel încât să ştie să-şi fundamenteze CA. De aceea, importantă este şi determinarea unei CA minime (CAmin) care să asigure existenţa şi supravieţuirea agentului economic – situaţie în care profitul este zero:

CA min = ∑ CVi + CF i

unde:CF - cheltuielile fixe totale; CVi - suma totală a cheltuielilor variabile.

∑ i

99

Relaţia mai poate fi scrisă:

CA min =

CF CV 1− ∑ i ∑ CVi + CF i

Piaţa produsului trebuie analizată şi apreciată în funcţie de criterii: • conjuncturale (economice, politice, sociale, monetare etc.); • demografice (evoluţia natalităţii) structura pe vârste a populaţiei - pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, jucării etc.; • social-economice - veniturile populaţiei prezintă importanţă pentru bunurile de lux, pentru piaţa cărţii, pentru nivelul de instruire etc.; • tehnologice – sunt importante în procesul concurenţei cu celelalte firme. 2.3. Analiza valorii adăugate Valoarea adăugată (VA) reprezintă creşterea (plusul) de valoare ce se obţine din activitatea tehnico-productivă şi de comercializare a firmei. Sau, altfel spus, VA reprezintă bogăţia creată prin valorificarea resurselor tehnice, umane şi financiare provenite de la terţi. Analiza VA ne relevă acest indicator ca indicator de performanţă (eficienţa factorilor de producţie: capital, muncă) şi ca indicator în sistemul de fiscalitate. Astfel, putem determina VA prin două metode: 1) Metoda sintetică - prin care VA se obţine prin diferenţa dintre volumul total de producţie şi comercializare (producţia globală a exerciţiului (Pex)) şi consumurile intermediare de la terţi (M).

Cazul a Dacă firma a avut numai activitate de producţie, VA va fi: VA = Pex - M unde: Pex = producţia exerciţiului; M = consumurile intermediare (cheltuieli cu materii prime, materiale; cheltuieli cu energia, apa, serviciile terţilor).

Cazul b Dacă firma a avut, pe lângă activitatea de producţie, şi activitate de comerţ, VA va fi:

VA = (Pex + Mc)- M unde: Mc = marja comercială; Mc = valoarea mărfurilor vândute - costul acestora. 2) Metoda aditivă sau de repartiţie Conform acestei metode, VA se obţine prin însumarea următoarelor elemente: salariile şi cheltuielile cu personalul - munca; impozitele şi taxele - statul; amortizarea capital tehnic; dobânzile - capital împrumutat; dividendele - capital propriu; profitul net al exerciţiului.

100

2.3.1. Analiza dinamicii şi structurii valorii adăugate Analiza VA se poate face în cifre absolute, cât şi în cifre relative - dintre acestea cele mai cunoscute fiind ratele V A. 1) Rata variaţiei VA (RV) - numită şi „rata de creştere a firmei” pentru că permite aprecieri asupra creşterii sau regresiei activităţii:

RV =

VA1 − VA 0 ⋅ 100 VA 0

VA1,0 - valoarea adăugată în perioada curentă şi în bază. 2) Rata valorii adăugate (RVA) - fiind o expresie a productivităţii globale, a bogăţiei create cu un anumit nivel de activitate.

R VA =

VA ⋅ 100 CA

RVA este dependentă direct de natura activităţii şi de durata ciclului de exploatare. 3) Ratele de remunerare a VA prezintă ponderea deţinută de fiecare element component (ca expresie a remunerării diferiţilor parteneri) în VA. 4) Rata VA realizată în medie de un salariat: R S =

VA ⋅ 100 N

unde: N - nr. mediu de salariaţi. 2.3.2. Analiza factorială a valorii adăugate Această analiză permite punerea în evidenţă a factorilor care au determinat modificarea VA, precum şi direcţiile în care trebuie să se acţioneze în viitor.

⎛

Dacă: VA = Pex – M; VA = Pex ⎜⎜1 −

⎝

M⎞ ⎟ = Pex ⋅ va Pex ⎟⎠

unde: Pex - producţia exerciţiului Pex = Tmc ⋅ W h ; Tmc - timpul total de muncă, unde Tmc = N ⋅ t ; N- numărul mediu de personal

t - timpul de muncă mediu pe salariat t =

Tmc N

Pex Tmc VA va - valoarea adăugată medie la 1 leu producţie a exerciţiului va = ; Pex W h - productivitatea medie orară determinată pe baza Pex W h =

′ va =

∑ g va i

100

i

- valoarea adăugată medie recalculată; 101

unde: gi = structura producţiei exerciţiului pe produse sau tipuri de activităţi; vai = valoarea adăugată la 1 leu producţie a exerciţiului pe produse sau tipuri de activităţi. Sistemul factorial se prezintă astfel:

∆VA Tmc ( N )

∆VA Pex (Tmc ) ∆VA Pex

∆VA Tmc (t )

∆VA Pex (W h )

∆VA

∆VA va (g i ) ∆VA va ∆VA va ( va i ) gradul I

gradul II

gradul III

Exemplu: Analiza factorială a valorii adăugate: Nr. crt.

Indicatori

1

Producţia exerciţiului Consumurile provenite de la terţi Valoarea adăugată Valoarea adăugată medie la 1 leu Pex Timpul de muncă (ore) Numărul mediu de salariaţi Timpul mediu de lucru/salariat

2 3 4 5 6 7 8

W medie pe oră

9

Valoarea adăugată medie recalculată la 1 leu Pex

Simbol şi formule de calcul Pex

Per. de analiză Perd. Perd. bază curentă 1.100 1.300

102

118,18%

M

580

650

112,07%

VA = Pex - M

520

650

125%

0,4727

0,5

105,78%

228.000

195.500

85,75%

190

170

89,5%

1.200

1150

95,83%

0,00482 5

0,00665

137,5%

-

0,49

-

va =

VA Pex

Tmc = N ⋅ t N

Tmc N P W h = ex Tmc t=

′ va =

∑g

i1

⋅ va i 0

100

Analiza modificării VA va fi astfel: I. ∆VA = VA1 – VA0 = 650-520 = 130 mil. lei

I1VA /0 =

Dinamica %

VA1 650 ⋅ 100 = ⋅ 100 = 125% VA 0 520

Potrivit sistemului factorial, ea este influenţată de: Producţia exerciţiului: P 1) ∆VA ex = Pex1 − Pex 0 ⋅ va 0

(

)

∆VA = (1.300-1.100) · 0,4727 =94,54 mil. lei 2) va - valoare adăugată medie la 1 leu producţie a exerciţiului

(

)

∆VA va = Pex1 va1 − va 0 = 1.300(0,5 − 0,4727 ) = +35,49 mil. lei

Verificare:

∆VA = ∆VA Pex + ∆VA va ⇒ 130 = 94,54 + 35,49 100% 73% 27% 130 ≅ 130,03 II. Influenţa pe factori a Pex ∆VA Pex = 94,54 mil. lei 1.1. ∆VA

Pex (Tmc )

(

)

= Tmc1 − Tmc 0 ⋅ W h 0 ⋅ va 0 =

= (195.500 − 228.000 ) ⋅ 0,004825 ⋅ 0,4727 = −74,13 mil. lei P (W ) 1.2. ∆VA ex h = Tmc1 W h 1 − W h 0 ⋅ va 0 =

(

)

= 195.500(0,00665 − 0,004825) ⋅ 0,4727 = +168,66 mil. lei

Verificare:

∆VA Pex = ∆VA Pex (Tmc ) + ∆VA Pex (W h )

94,54 ≅ −74,13 + 168,65 ≅ 94,52 mil. lei III. Modificarea tipului total de muncă este influenţată de:

∆VA Pex (Tmc ) = −74,13 mil. lei 1.1.1. ∆VA

Tmct ( N )

1.1.2. ∆VA

Tmct t

= (N1 − N 0 ) ⋅ t 0 ⋅ W h 0 ⋅ va 0 =

= (170-190) · 1.200 · 0,004825 · 0,4727= -54,74 mil. lei

(

)

( ) = N t − t ⋅ W ⋅ va = 0 h0 0 1 1

= 170 (1.150 - 1.200) · 0,004825 · 0,4727= -19,39 mil. lei

Verificare: ∆VA Tmc = ∆VA Tmc ( N ) + ∆VA Tmc (t ) ;−74,13 = −54,74 − 19,39 IV. Influenţa pe factori a va (valorii adăugate medie la 1 leu producţie a exerciţiului): 2. ∆VA va = 35,49 mil. lei

⎛ ′ ⎞ = Pex1 ⎜ va − va ⎟ = 1.300(0,49 − 0,4727 ) = 22,49 mil. lei ⎝ ⎠ ′⎞ ⎛ va ( va i ) = Pex1 ⎜ va1 − va ⎟ = 1.300(0,5 − 0,49) = 13 mil. lei 2.2. ∆VA ⎝ ⎠

2. 1. ∆VA

va (g i )

103

∆VA va = ∆VA va (g i ) + ∆VA va (va i ) ; 35,49 = 22,49 + 13 = 35,49 Interpretare Valoarea adăugată (VA) s-a majorat cu 130 mil. lei faţă de baza de comparaţie, deci a avut o creştere cu 25%, datorită ambilor factori: 1) Datorită creşterii Pex cu 94 mil. lei, iar relativ cu 18,18%, dar Pex, fiind factorul extensiv, a contribuit cu 73% din creşterea VA. Pex a fost influenţată pozitiv de factorul intensiv = W h care a crescut cu 37,5%, adăugând un plus de 168, 65 mil. lei Iar factorul extensiv Tmc, nu a fost utilizat integral pe un salariat (cauze pot fi: absenţe nemotivate, concedii de boală, maternitate etc.), ceea ce a determinat o micşorare a valorii adăugate de 74,13 mil. lei. Scăderea datorată nefolosirii integrale a fondului total de muncă (Tmc) a fost influenţată de: - scăderea numărului de salariaţi cu -10,5%, ceea ce a determinat o micşorare cu -54,74 mil. lei din cea determinată de Tmc; - cel de-al doilea factor fiind cel intensiv t (tip de muncă mediu pe salariat), nefiind folosit integral, a dus la o micşorare a VA de -19,39 mil. lei din cea determinată de Tmc. 2) Al doilea factor va = valoarea medie adăugată la 1 leu Pex deţine 27% din modificarea VA, cu 35,49 mil. lei. Analiza celor doi factori ce influenţează va arată că: - modificarea structurii Pex pe produse sau tipuri de acţiune la cerinţele pieţei, în condiţiile unei gestiuni eficiente a condus la o creştere a VA de 22,49 mil. lei, reprezentând 63% din contribuţia va ; - iar vai - valoarea adăugată la 1 leu Pex pe produse sau tipuri de activităţi a contribuit cu 37% în modificarea va reprezentând un plus în VA de 13 mil. lei. 2.4. Analiza producţiei fizice Producţia fizică reprezintă totalitatea valorilor de întrebuinţare rezultate din activitatea productivă a unei firme, care pot fi puse în circuitul economic. Analiza acestui indicator este necesară în urmărirea modului în care firma îşi realizează obligaţiile contractuale şi se asigură concordanţa dintre cerere şi ofertă. 2.4.1. Analiza realizării programului de producţie pe sortimente şi pe total firmă Trebuie să se urmărească îndeplinirea programului propriu de fabricaţie pentru formularea corectă a concluziilor ce se referă la fundamentarea şi anticiparea activităţii viitoare a firmei. Pentru caracterizarea realizării acestui program se pot utiliza modele ce au la bază: 1) indicii individuali de îndeplinire a programelor de producţie; 2) coeficientul mediu de sortiment; 3) coeficientul de nomenclator. 104

1) Utilizarea indicilor individuali permite analiza unei situaţii izolate şi poate arăta gradul de realizare a programelor de fabricaţie în perioada curentă, cât şi nivelului de realizări pe sortimente. • La nivelul fiecărui sortiment se foloseşte indicele volumului fizic al producţiei:

i1q/ 0 =

q1 ⋅ 100 q0

unde: q1,0 = volumul fizic al producţiei în perioada curentă şi în cea de bază. 2) La nivelul firmei se foloseşte coeficientul mediu de sortiment ( K ) 1. K =

∑q p ∑q p min

0

0 0

unde:

∑q

min

p 0 este valoarea recalculată a producţiei fabricate în limitele programate.

Valoarea recalculată se stabileşte comparând valoarea efectivă cu valoarea programată a producţiei pe fiecare sortiment, luându-se în calcul valoarea minimă rezultată din comparaţie, conform principiului neadmiterii compensărilor. Determinarea K are la bază principiul necompensării unor nerealizări la unele sortimente, cu depăşirile înregistrate la alte sortimente. În virtutea acestui principiu, mărimea maximă a lui K = 1 . Alte modalităţi de determinare a coeficientului mediu pe sortiment ( K ) pot fi: 2. K = 1 −

∑ ∆qp ∑q p

0 0

unde

∑ ∆qp

este suma abaterilor negative pe sortimente, suma este în modul şi

reprezintă nerealizările faţă de programe de fabricaţie. 3. K =

∑ g '0 ⋅ i1q/ 0 + ∑ g '0' 1002

100

unde: g′0 ponderea valorică a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile;

i1q/ 0 = indicele de realizare a programului de fabricaţie pe sortimente; g '0' = ponderile valorice ale produselor la care programele de fabricaţie s-au realizat integral sau au fost depăşite. Obiectivele analizei programelor de fabricaţie pot fi: • evidenţierea gradului de realizare a programelor pe sortimente şi pe total; • localizarea cauzelor pe sectoare de activitate; • formularea propunerilor ce se impun pentru realizarea programelor de producţie. 2.4.2. Analiza structurii producţiei Îndeplinirea programelor de producţie în proporţii diferite, pe sortimente determină schimbări în structura acestuia, are sunt reflectate prin ponderile pe care le deţin diferite sortimente în volumul total. 105

Caracterizarea modificării structurii producţiei de la o perioadă la alta se face cu coeficientul mediu de structură ( K ST )

K ST = 1 − unde

∑ ∆g

∑ ∆g 100

= suma modificării ponderilor pe fiecare sortiment, la care nu s-au realizat

valorile prevăzute sau K ST =

∑q P ∑q P

min 0 1 0

unde: •

∑q

P = valoarea producţiei executate în contul structurii prevăzute (se

min 0

compară la nivelul fiecărui sortiment în parte - valoarea recalculată a producţiei cu valoarea prevăzută a acesteia, luând în calcul valoarea minimă rezultată din comparaţie); • q1P0 = producţia efectivă recalculată în funcţie de structura programată pe

∑

sortimente. Se poate determina: • înmulţind valoarea efectivă totală a producţiei cu structura programată a acesteia pe fiecare sortiment, sau • înmulţind indicele mediu de îndeplinire a programului de fabricaţie cu valoarea programată a producţiei pe fiecare sortiment. Se poate corela analiza coeficientului de sortiment cu coeficientul de structură, unde se evidenţiază următoarele aspecte: 1) 2)

K = 1 ⇒ arată o îndeplinire a programelor de fabricaţie la toate sortimentele, dar în proporţii diferite; K ST<1 ⇒ reprezintă o soluţie teoretică însemnând că programul nu a fost K <1 K ST = 1

îndeplinit la nici un sortiment, dar în aceeaşi proporţie;

3)

K =1 K ST = 1

⇒ tot un caz teoretic în care programul a fost îndeplinit şi depăşit la toate sortimentele în proporţii egale;

4)

K <1 K ST < 1

⇒ înseamnă că programul de fabricaţie nu a fost realizat la unul sau mai multe sortimente.

CONCEPTE-CHEIE: cifra de afaceri, producţia marfă fabricată, valoarea adăugată, producţia exerciţiului, capacitate de producţie, ratele valorii adăugate, coeficientul mediu de sortiment, coeficientul de nomenclator, coeficientul mediu de structură, calitatea produselor. TESTE GRILĂ 1) Cifra de afaceri este influenţată în evoluţia ei de: a) numărul de angajaţi; b) producţia vândută; c) productivitatea muncii; 106

d) modificările stocurilor de produse finite; e) gradul de valorificare a producţiei. Alegeţi varianta corectă: A(a, b, c, d, e); B(a, c, e); C(b, d). 2) Valoarea adăugată se poate calcula prin metoda sintetică cu formula: a) VA = Pex + M b) VA = Pex – M c) VA = Pex – Mc – M d) VA = Pex + Mc + M 3) Pe baza următorilor indicatori: Nr. crt. 1. 2. 3.

Indicatori Producţia exerciţiului Consumatori intermediari Fondul total de muncă (ore)

Simbol Pex M TMC

Perioada analizată Bază Curentă 1.400 1.600 400 600 280.000 270.000

Calculaţi pe baza analizei factoriale mărimea influenţei modificării factorilor de gradul al II-lea asupra producţiei exerciţiului (fondul total de timp de muncă şi productivitatea medie orară) şi verificaţi această relaţie:

∆VA Pex (TMC ) = ? ∆VA Pex (W h ) = ? P (T ) Răspuns: ∆VA ex MC = −35,72 mil. lei ∆VA Pex (W h ) = +173,6 mil. lei

3. ANALIZA CHELTUIELILOR 3.1. Conceptul de cheltuială şi conceptul de cost Analiza cheltuielilor ocupă un loc important în managementul intern al firmei pentru că de utilizarea şi consumul factorilor de producţie (natura, munca, capitalul) depinde în mare măsură capacitatea firmei de a se ridica la nivelul concurenţial al pieţei. În practica economică, pentru evidenţierea consumului de resurse, se utilizează conceptele de: cheltuieli, cost. Cheltuielile firmei reprezintă valorile plătite sau de plătit pentru: – consumurile de stocuri, lucrări şi servicii prestate de terţi; – cheltuielile cu personalul; – amortizări şi provizioanele constituite etc. Costul – reprezintă consumurile exprimate în formă bănească ocazionate de realizarea unei anumite producţii. 3.2. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor totale Firma în desfăşurarea activităţii ei necesită consumuri de resurse umane, materiale, financiare. Între veniturile şi cheltuielile unei firme există o corelaţie strânsă, pentru că realizarea unui venit presupune efectuarea unei cheltuieli. 107

Contul de profit şi pierdere conţine, în funcţie de natura lor, cheltuieli şi venituri: de exploatare, financiare şi excepţionale. Evoluţia cheltuielilor aferente veniturilor se poate analiza cu indicatorul:

(

• Rata medie de eficienţă a cheltuielilor totale (cheltuieli la 1000 lei venituri) R CH Notăm: • CH i = suma cheltuielilor totale (de exploatare, financiare, excepţionale)

)

∑ i

vi 100 V i c • ref = rata de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri „i”: ref = i ⋅ 1000 vi

•

∑ V = suma veniturilor totale; • g i

R CH

∑ CH = ∑V

i

i

v i

⋅ 1000 sau R CH =

i

= structura veniturilor: g iv =

∑ g iv ref 100

i

Modificarea ratei medii de eficienţă a cheltuielilor totale se datorează influenţei celor doi factori: • structura veniturilor g iv • rata de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri (refi)

( )

v

∆g i ∆R CH

∆R CH ref ∆R CH

Pentru că R CH reprezintă raportul efort/efect, de aceea, cu cât acesta scade, ne arată creşterea eficienţei cheltuielilor. Exemplu: Natura activităţii Exploatare Financiară Excepţională TOTAL

Suma cheltuielilor(mil lei) Prevăzut Perd. curentă 350 400 25 22 15 14 390 436

Suma veniturilor (mil lei) Prevăzut Perd. curentă 390 420 28 24 20 18 438 462

Model de rezolvare: Structura veniturilor (gi) Curentă Prev. 90,9 89,04 5,2 6,40 3,9 4,56 100,0 100,0 108

Rata de eficienţă a cheltuielilor ref Prev Realizat 897,44 952.38 892,86 916,67 750 777,78 890,4 943,72

vi ⋅ 100 . V 390 Exemplu: Pentru cheltuielile de exploatare: g 0v = ⋅ 100 = 89,04 etc. 438

Calculul structurii veniturilor se face cu relaţia: g iv

Calculul ratei de eficienţă a cheltuielilor:

ref =

Ci 350 ⋅ 1000 → Exemplu: ref 0 = ⋅ 1000 = 897,44 390 Vi Analiza factorială

∆R CH = R CH1 − R CH 0 = 943,72 − 890,4 = +53,32

R 'CH =

∑ g1 ref 0

=

(90,9 × 897,44) + (5,2 × 892,86) + (3,9 × 750) =

100 89.145,168 = = 891,15 100

100

1) influenţa modificării structurii veniturilor: ∆g i ∆R CH = R 'CH − R CH 0 = 891,15 − 890,4 = +0,75

2) influenţa modificării ratei de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri: ref ∆R CH = R CH1 − R 'CH = 943,72 − 891,15 = +52,57 ref ∆g i ∆R CH = ∆R CH + ∆R CH ⇒ 53,32 = 0,75 + 52,57

100% = 1,4% + 98,6%

R CH

∑ CH i ⋅ 1000 ⇒ R = 390 ⋅ 1000 = 890,4 = CH 0 438 ∑ Vi 436 ⇒ R CH1 = ⋅ 100 = 943,72 462

Interpretare În perioada curentă, faţă de prevederi, R CH a înregistrat o depăşire de 53,32 lei, situaţie ce se va reflecta negativ în profitul brut, în profitul net şi alţi indicatori ai performanţelor economice ale firmei. Depăşirea s-a datorat ambilor factori analizaţi astfel: a) modificarea structurii veniturilor are ca rezultat o depăşire a cheltuielilor la 1000 lei venituri totale de 0,75 lei, respectiv 1,4%. Această situaţie s-a datorat scăderii veniturilor fixe şi excepţionale; b) modificarea ratei de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri este un factor calitativ şi a contribuit în cea mai mare măsură la depăşirea nivelului prevăzut, respectiv cu 52,57 lei, şi reprezintă 98,6% din modificarea totală. Această situaţie s-a datorat depăşirii nivelului prevăzut la cheltuieli de exploatare cu 50 mil. lei. Astfel, rata medie de referinţă a cheltuielilor de exploatare exercită cea mai mare influenţă asupra ratei medii de eficienţă a cheltuielilor totale, pentru că deţin ponderea cea mai mare în totalul veniturilor. Astfel, orice modificare a nivelului lor se va reflecta în acelaşi sens şi aproximativ cu aceeaşi intensitate în indicatorul analizat. 109

Efectul modificării nivelului ratei de eficienţă a cheltuielilor totale mai poate fi calculat: −V1 − 462.000.000 ⋅ (943,72 − 890,4 ) = R CH1 − R CH 0 = 1000 1000

(

)

= −462.000 × 53,32 = −24.633.840lei

Observaţie. Depăşirea cu 53,32 lei a nivelului prevăzut al ratei de eficienţă a cheltuielilor totale determină diminuarea sumei rezultatului exerciţiului înainte de impozitare (a profitului brut) cu 24.633.840 lei. 3.3. Analiza cheltuielilor de exploatare Cheltuieliile de exploatare deţin ponderea cea mai însemnată în cheltuielile totale ale firmei şi cuprind următoarele operaţiuni: • cumpărarea de materii prime, materiale şi stocarea lor; • procesul de producţie; • stocarea semifabricatelor, produselor finite şi vânzarea lor; • achiziţionarea de mărfuri şi vânzarea lor, dacă este cazul. Analiza fiecărui element de cheltuială ne conduce la măsuri concrete de reducere a acestor cheltuieli, ceea ce va contribui la creşterea eficienţei economice a firmei. Putem analiza evoluţia cheltuielilor de exploatare cu ajutorul indicatorului: 1) Rata medie de eficienţă a cheltuielilor de exploatare – R CE – indicator ce are în vedere cheltuielile aferente producţiei totale a exerciţiului financiar, inclusiv costul mărfurilor vândute, corelate cu valoarea producţiei exerciţiului, inclusiv valoarea mărfurilor vândute:

(

n

R CE =

∑ ce

i

∑ ve

i

i =1 n

i =1

⋅ 1000 sau R CE =

∑g i

)

v i cei

r

100

unde: • ce i = suma cheltuielilor de exploatare pe tipuri de activităţi i;

∑ • ∑ ve i

i

= suma veniturilor de exploatare pe tipuri de activităţi i;

i

⎛

• g iv = structura veniturilor de exploatare pe tipuri de activităţi i ⎜ g iv =

⎝

ve i ⎞ 100 ⎟ VE ⎠

• rcei = rata de eficienţă a cheltuielilor pe tipuri de venituri din exploatare:

rcei =

ce i 1000 ve i

în care: – cei: cheltuieli aferente activităţilor care compun ciclul: exploatare – vei: venituri pe feluri de activităţi componente ale ciclului: exploatare. 110

2) Analiza cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri (CCA) Se pot exprima pe baza modelului: C CA =

∑q ∑q

v

c

v

p

⋅ 1000

(1)

unde: • qv – volumul fizic al producţiei vândute; • c – costul unitar al produselor; • p – preţul de vânzare mediu (exclusiv TVA). Analiza factorială a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri. Factorii care influenţează acest indicator sunt: • structura cifrei de afaceri g iCA • preţul de vânzare (exclusiv TVA) - p • costul unitar (c).

( )

Atunci cheltuielile la 1000 lei cifră de afaceri devin: C CA

g iCA ⋅ c ∑ =

100 = C CA1 − C CA 0

(2)

Analiza factorială se poate determina astfel: ∆C CA în care: 1) influenţa modificării structurii producţiei vândute pe produse (cifra de afaceri): CA

∆C qCAi =

∑q ∑q

c

v1 0 v1

p0

⋅ 1000 −

∑q ∑q

c

v0 0 v0

p0

CA

⋅ 1000 sau ∆C qCAi = C 'CA − C CA 0

2) influenţa modificării preţurilor de vânzare (exclusiv TVA): p ∆C CA =

∑ q v1 ⋅ c 0 ⋅ 1000 − ∑ q v1c 0 ⋅ 1000 ∑ q v1 ⋅ p1 ∑ q v1 ⋅ p 0

sau

p ' ∆C CA = C 'CA − C 'CA

3) influenţa modificării costurilor unitare

∆C CCA =

∑ q v1 ⋅ c1 ⋅ 1000 − ∑ q v1c 0 ∑ q v1 ⋅ p1 ∑ q v1 ⋅ p1

' sau ∆C CCA = C CA1 − C 'CA

3.4. Analiza cheltuielilor variabile Analiza cheltuielilor de exploatare ne arată că partea predominantă, care depinde de volumul de activitate, este partea variabilă. În analiza eficienţei cheltuielilor variabile se utilizează noţiunea de dependenţă proporţională, caz în care suma costurilor variabile (CV) se poate exprima prin relaţia: CV = a · Q unde: a = suma costurilor variabile pe produs; Q = cantitatea. Cheltuielile variabile includ: • cheltuieli cu materiile prime şi materialele directe; • cheltuieli cu manopera directă; • alte cheltuieli ale volumului de activitate. 111

Cheltuielile variabile pot fi localizate direct pe produsele la a cărora realizare contribuie, astfel ele sunt considerate cheltuieli directe. Analiza factorială a cheltuielilor variabile Analiza diagnostic de tip factorial poate fi făcută la activitatea de exploatare, în general, şi la cifra de afaceri, în special. 1) Cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare (Cve) Modelul utilizat este următorul: C ve =

C ve ⋅ 100 sau C ve = Ve

∑ g cv i

i

100

• cve = suma cheltuielilor variabile aferente exploatării; • Ve = suma veniturilor din exploatare; • gi = structura veniturilor din exploatare pe tipuri de activităţi; • cvi = cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare pe tipuri de activităţi. Analiza acestor cheltuieli pe factori de influenţă se face la fel ca la cheltuielile totale la 1000 lei venituri. 2) Cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri (CCA) unde:

Modelul utilizat în acest caz va fi: CCA =

∑ q v ci ⋅ 1000 ∑ qvi pi i

unde: • qvi = volumul vândut al produsului „i”; • ci = costul variabil al produsului „i”; • pi = preţul mediu de vânzare (exclusiv TVA) pe produsul „i”; • gi = ponderea produsului „i” în afaceri stabilite pe baza preţului de vânzare. • Modificarea absolută a cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri va fi:

∆CCA = CCA 1 − CCA

0

Influenţa pe factori: a) influenţa modificării structurii producţiei vândute pe produse:

⎛ qv c qv c ⎞ ∆CgCAi = ⎜⎜ ∑ 1 0 − ∑ 0 0 ⎟⎟ ⋅ 1000 ⎝ ∑ qv1 p 0 ∑ qv 0 p 0 ⎠ b) influenţa modificării preţurilor medii de vânzare:

⎛ qv c qv c ⎞ ∆CpVe = ⎜⎜ ∑ 1 0 − ∑ 1 0 ⎟⎟ ⋅ 1000 ⎝ ∑ qv1 p1 ∑ qv1 p 0 ⎠ c) influenţa modificării costurilor variabile unitare:

⎛ qv c qv c ⎞ ∆CCVe = ⎜⎜ ∑ 1 1 − ∑ 1 0 ⎟⎟ ⋅ 1000 ⎝ ∑ qv1 p1 ∑ qv1 p1 ⎠ 112

Estimarea evoluţiei cheltuielilor variabile totale şi/sau la 1000 lei cifră de afaceri este necesară în următoarele situaţii: • în studiile de fezabilitate pentru determinarea rezultatului exploatării; • în întocmirea planului de afaceri – are în vedere stabilirea programului de profitabilitate prevăzut; • în evaluarea firmei etc. 3.5. Analiza cheltuielilor fixe Zona cheltuielilor fixe constituie o consecinţă a desfăşurării unei anumite activităţi. Aceste cheltuieli rămân independente, în anumite limite, faţă de desfăşurarea procesului de producţie. Teoretic, nivelul cheltuielilor fixe ar trebui să rămână la fel, indiferent de gradul de utilizare a capacităţii de producţie, însă practic putem distinge două categorii de cheltuieli: 1. cheltuieli fixe propriu-zise – ocazionate de existenţa firmei, chiar dacă ea funcţionează sau este oprită temporar. 2. cheltuieli relativ fixe, – cheltuielile ce se pot modifica în funcţie de gradul de utilizare a capacităţii de producţie. Dacă firma cere o exploatare optimă a capacităţii de producţie, asta are ca efect repartizarea unei cote de cheltuieli fixe mai mici pe unitatea de produs. Analiza factorială a cheltuielilor fixe Indicatorii folosiţi în această analiză: a) cheltuieli fixe la 1000 lei venituri din exploatare

CF =

C Fe Ve

⋅ 1000

unde: – C Fe – suma cheltuielilor fixe din exploatare; – Ve – suma veniturilor din exploatare. Dacă veniturile din exploatare pot fi influenţate de fondul total de timp (T) şi de productivitatea medie orară ( W h ) determinată în funcţie de veniturile de exploatare, atunci: Ve = T ⋅ W h Cheltuielile fixe sunt şi ele influenţate de diferitele categorii de cheltuieli, notate cf1, cf2, …, cfn: C Fe = cf1 + cf 2 + K + cf n Schema factorială de analiză a cheltuielilor fixe la 1000 lei venituri de exploatare se prezintă astfel:

113

∆C VFe (T ) ∆C VFe

∆C VFe (W h )

∆C F

∆C cfF1 ∆C cfF i ∆C cfF 2 . . .

∆C cfF n gradul I

gradul II

Modificarea absolută a cheltuielilor fixe la 1000 lei venituri de exploatare va fi:

∆C F =

C F1 Ve1

⋅1000 −

C F0 Ve0

⋅1000

Din care, datorită: 1. Influenţei modificării veniturilor de exploatare:

∆C VFe =

C F0 Ve1

⋅1000 −

C F0 Ve0

⋅1000

1.1. Influenţei modificării fondului de timp total de muncă:

∆C VFe (T ) =

C F0 T1 ⋅ W h 0

⋅1000 −

C F0 T0 ⋅ W h 0

⋅1000

1.2. Influenţei modificării productivităţii medii orare:

∆C VFe (W h ) =

C F0 T1 ⋅ W h1

⋅1000 −

C F0 T1 ⋅ W h 0

⋅1000

2. Influenţei modificării sumei cheltuielilor fixe din exploatare:

∆C

cf1 F

cf1(1) − cf 0(1) = ⋅1000 Ve1

* * * * ------------------------------------

∆C

cf n F

cf1(n ) − cf 0(n ) = ⋅1000 Ve1

Relaţia dintre indicele cheltuielilor fixe din exploatare ( I C F ) şi indicele veniturilor din exploatare ( I Ve ) este considerată normală când: I Ve > I C F 114

b) Cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de afaceri Modelul de calcul şi analiză este:

CF =

cf ⋅1000 sau C F = CA

cf ⋅1000 qv ⋅ p ∑

Schema factorială a acestui indicator se prezintă astfel:

(qv ) ∆C CA F

∆C CA F

(p ) ∆CCA F (1 )

∆C F

∆C CFf

∆CCFf

(2 )

∆C CFf . . .

(n )

∆C CFf

Raportul normal dintre cheltuielile fixe şi cifra de afaceri va fi: Cf I1CA / 0 > I1 / 0 3.6. Analiza cheltuielilor pe elemente de cheltuieli Cheltuielile de producţie au un caracter complex şi pot fi clasificate după diferite criterii: 1) După natura lor: • cheltuieli materiale; • cheltuieli salariale; • cheltuieli financiare (cu dobânzile). 2) După individualizarea pe produse: • cheltuieli directe; • cheltuieli indirecte. 3.6.1. Analiza cheltuielilor materiale Cheltuielile materiale deţin o pondere însemnată în totalul cheltuielilor de exploatare. În analiza diagnostic, cheltuielile materiale se examinează atât pe total, cât şi pe grupuri (variabile şi fixe) sau pe cheltuieli componente (materii prime, materiale, energie şi apă, amortizări şi provizioane). Analiza cheltuielilor pe total are ca scop evidenţierea tendinţei potrivit căreia, pentru o parte din bunuri, competitivitatea pe piaţă presupune scăderea producţiei lor, ca 115

urmare a progresului tehnic, materializat în scăderea consumurilor fizice, folosirii înlocuitorilor mai ieftini. 1) Exprimarea sintetică a analizei acestor cheltuieli poate fi făcută cu: • Indicatorul cheltuieli materiale la 1000 lei venituri din exploatare, respectiv 1000 lei cifră de afaceri (CM)

CM = sau CM =

Cm e ⋅ 1000 sau CM = Ve

∑ g i cm i

∑ qv i cm i ⋅1000 ∑ qVi p i

100

în care • Cme – cheltuieli materiale din exploatare; • Ve – venituri din exploatare; • qvi – volumul fizic al producţiei vândute; • cm i – costuri cu materiale pe produsele ,,i”; • p i – preţul mediu de vânzare pe produsele ,,i”; • gi – ponderea valorică a produselor vândute. Analiza factorială a cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri de exploatare Folosim relaţia: CM =

∑ g i cm

i

100

unde modelul factorial va fi:

∆CM g i

∆CM

∆CM cmi Astfel, modificarea cheltuielilor materiale aferente exploatării la 1000 lei venituri:

∆CM = CM1 − CM 0 =

∑ g1cm1 − ∑ g 0 cm 0 100

100

Influenţa pe factori 1) Influenţa structurii veniturilor de exploatare (factorul extensiv):

∆CM gi =

∑ g1cm 0 − ∑ g 0 cm 0 100

100

2) Influenţa cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri, pe categorii ,,i” de venituri (factor intensiv): ∆CM mi =

∑ g1cm1 − ∑ g1cm 0 100

100

.

Observaţie Aprofundarea studiului acestui factor se va face la nivelul costurilor directe, aferente producţiei vândute şi stocate.

116

2. Modele de analiză a cheltuielilor cu amortizarea Amortizarea este un element structural al costurilor produselor, în general, iar al cheltuielilor materiale, în special. Ca noţiune economică, amortizarea este expresia valorică a uzurii fizice a mijloacelor fixe, inclusă în costul produselor. Modele de analiză recomandate pot fi: a) Ca =

A Ve

unde: A – amortizarea aferentă mijloacelor fixe; Ve – veniturile de exploatare Asupra fenomenului analizat acţionează 2 factori de gradul I – veniturile de exploatare (Ve) şi suma amortizării (A) Veniturile de exploatare (Ve) sunt influenţate de: • fondul total de timp de muncă (T) • productivitatea medie orară ( W h ) exprimată prin veniturile medii obţinute din exploatarea pe om oră lucrată

Ve = T ⋅ W h Astfel, creşterea productivităţii medii orare şi o mai bună folosire a timpului de muncă duc la creşterea veniturilor de exploatare şi implicit la reducerea nivelului mediu al cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei venituri de exploatare. Amortizarea este influenţată de valoarea medie a mijloacelor fixe ( F ) şi de cota de amortizare ( c ): A =

F⋅c 100

Valoarea medie anuală a mijloacelor fixe F = VI + I − E este influenţată de: • valoarea iniţială a mijloacelor fixe (VI); • valoarea medie a intrărilor (I); • valoarea medie a ieşirilor (E); Notăm: lf – luni de funcţionare; lnf – luni de nefuncţionare.

Atunci: I =

∑ V ⋅ lf ; i

12

E=

∑ V ⋅l f e

n

12

unde: Vi – valoarea mijloacelor fixe intrate; Ve – valoarea mijloacelor fixe ieşite Cota medie de amortizare ( C ) - se schimbă datorită modificărilor structurale care au loc în componenţa mijloacelor fixe (gi) şi a cotei de amortizare pe fiecare categorie de mijloace fixe (ci):

C=

∑ g i ci 100

117

∆CaVe (T ) ∆C aVe Ve = T ⋅ W h

∆C aVe (W h )

∆C a ∆C aA (F )

∆C aF(I ) ∆C(aE )

∆CaA A=

∆C aF(VI )

F⋅C 100

∆C aA (c )

∆C ca (gi ) ∆C ca (ci )

gradul I

gradul II

gradul III

Modificarea absolută a cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei venituri din exploatare va fi: ∆Ca =

A A1 ⋅ 1000 − 0 ⋅ 1000 Ve 0 Ve1

din care datorită: 1) Influenţei modificării veniturilor din exploatare

∆C aVe =

A0 A ⋅1000 − 0 ⋅1000 Ve1 Ve0

1.1. Influenţei modificării fondului total de timp de muncă:

∆C aVe (T ) =

A0 A0 ⋅1000 − ⋅1000 . T1 ⋅ W h 0 T0 W h 0

1.2. Influenţei modificării productivităţii medii orare:

∆C aVe (W h ) =

A0 A0 ⋅1000 − ⋅1000 T1 W h 0 T1 ⋅ W h1

2. Influenţei modificării sumei amortizării:

∆C aA =

A A1 ⋅1000 − 0 ⋅1000 Ve 1 Ve 1

2.1. Influenţei modificării valorii medii anuale a mijloacelor fixe:

∆C aA (F ) = 118

(F − F )c 1

0

Ve 1

0

⋅1000

2.1.1. Influenţei modificării valorii iniţiale a mijloacelor fixe:

∆C aF(VI ) =

(VI1 − VI 0 )c 0 ⋅1000 Ve 1

2.1.2. Influenţei modificării valorii medii a intrărilor de mijloace fixe:

∆C aF(I ) =

(I1 − I 0 )c 0 ⋅ 1000 Ve 1

2.1.3. Influenţei modificării valorii medii a ieşirilor de mijloace fixe:

∆C aF(E ) =

(E1 − E 0 )c 0 ⋅1000 Ve 1

2.2. Influenţei modificării cotei medii de amortizare:

∆C ca =

F1 (c1 − c 0 )c 0 ⋅ 1000 Ve 1

în care vom avea: 2.2.1. Influenţei modificării structurii mijloacelor fixe pe categorii de mijloace fixe:

∆C Ca (gi )

⎛ ′ ⎞ F1 ⎜ c − c 0 ⎟c 0 ⎠ ⋅ 1000 ; C′ = ∑ g i c i = ⎝ Ve 1 100

2.2.2. Influenţei modificării cotelor de amortizare pe categorii de mijloace fixe:

∆C Ca (ci )

′⎞ ⎛ F1 ⎜ c1 − c ⎟c 0 ⎠ ⋅ 1000 = ⎝ Ve 1

3.6.2. Analiza cheltuielilor cu personalul Cheltuielile cu personalul cuprind cheltuielile firmei legate de remunerarea muncii (numite cheltuieli cu salariile) şi cheltuielile privind protecţia socială. 3.6.2.1. Analiza situaţiei generale a cheltuielilor cu salariile O atenţie deosebită se va acorda salariilor de bază, în care se va reflecta calitatea factorului uman (calificarea) şi diferitele forme de adaosuri (vechime, compensaţii, prime). Eficienţa cheltuielilor salariale se poate evidenţia prin indicatorii: a) cheltuieli salariale la 1000 lei venituri din exploatare; b) cheltuieli salariale la 1000 lei cifră de afaceri; c) cheltuieli salariale la 1000 lei valoare adăugată. Analiza se poate face cu modele de corelaţie şi modele multiplicative. 119

a) Pentru cheltuieli salariale la 1000 lei venituri de exploatare putem folosi modelele:

C C S = S ⋅ 1000 ; unde: CS - cheltuieli salariale (cu personalul);Ve – venituri de exploatare Ve sau C S = N ⋅

Ve C S T V C ⋅ = N ⋅ W a ⋅ cs sau C S = N ⋅ ⋅ e ⋅ S = N ⋅ t ⋅ W h ⋅ cs N Ve N { T Ve { { { { Wa

t

cs

Wh

cs

Wa ∑ g i ⋅ csi ; cs = Cs - cheltuieli unde: N – numărul mediu al salariaţilor; cs = 100 Ve medii la 1 leu venituri de exploatare; gi – structura veniturilor de exploatare (pe produse, servicii, lucrări); csi - cheltuieli cu salariile la 1 leu producţie (pe produse, servicii, lucrări); •

Ve = W a - reprezintă productivitatea medie anuală N T t= numărul mediu de ore lucrate N de un salariat într-un an

• Wa = t ⋅ Wh

Wh = sau s =

Ve productivitatea medie orară T

CS salariu mediu orar. T Modelul factorial al cheltuielilor cu salariile folosit va fi:

CS = N ⋅

Ve CS T V cs =N⋅ ⋅ e ⋅ = N ⋅ t ⋅ W h ⋅ cs ⋅ N Ve N { T Ve { { { { Wa

cs

t

Wh

∆CSN ∆CSW a ∆Cs

cs

∆CSW a (t ) ∆CSW a (W h ) ∆CScs (g i )

∆CScs ∆CScs (cs i ) 120

Modificarea absolută a cheltuielilor cu salariile:

∆CS = Cs1 − Cs 0 = N1 W a 1 cs1 − N 0 W a 0 cs0 1) Influenţa modificării numărului mediu de salariaţi:

∆CSN = (N1 − N 0 )W a 0 cs0

2) Influenţa modificării productivităţii medii anuale:

(

)

∆CSW a = N1 W a 1 − W a 0 cs0 2.1. Influenţa modificării numărului mediu de ore lucrate de un salariat într-un an:

(

)

∆CSW a (t ) = N1 t1 − t 0 W h 0 cs0

2.2. Influenţa modificării productivităţii medii orare:

(

)

∆CSW a (W h ) = N1 t1 W h 1 − W h 0 cs0

3) Influenţa modificării cheltuielilor medii cu salariile la 1 leu venituri din exploatare:

(

∆CSCS = N1 W a 1 cs1 − cs0

)

3.1. Influenţa modificării structurii veniturilor din exploatare pe produse

′ CS =

∑ g1cs0 100

g cs ⎞ ⎛ g cs ⎛ ′ ⎞ ∆CSCS(g i ) = N1 W a 1 ⎜ ∑ 1 0 − ∑ 0 0 ⎟ = N1 W a 1 ⎜ cs − cs 0 ⎟ 100 ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ 100 3.2. Influenţa modificării cheltuielilor cu salariile la 1 leu producţie pe produse

′⎞ g cs ⎞ ⎛ g cs ⎛ ∆CSCS(CSi ) = N1 W a 1 ⎜ ∑ 1 1 − ∑ 1 0 ⎟ = N 1 W a1 ⎜ cs1 − cs ⎟ 100 ⎠ ⎠ ⎝ ⎝ 100

3.6.2. Analiza cheltuielilor financiare. Cheltuieli cu dobânzile Dobânzile intră în categoria cheltuielilor financiare, astfel ele nu se includ în costurile de producţie. Dar ele reprezintă costuri ale capitalului împrumutat şi cuprind diferenţa dintre dobânzile plătite de firmă pentru creditele primite şi dobânzile încasate pentru disponibilităţile sale în cont. Modelul pentru determinarea cheltuielilor totale cu dobânzile va fi:

C D = CÎ ⋅ P d ⋅

1 100

unde: • CD – cheltuieli cu dobânzile; • Pd – procentul mediu al dobânzii (%); • CÎ - capitalul împrumutat. Modele de analiză a cheltuielilor cu dobânzile la 1000 lei cifră de afaceri pot fi:

S 1) C D = d ⋅ 1000 = CA

AC ⋅ K ⋅ Pd dz ⋅ V ⋅ K ⋅ Pd 2 100 100 2 ⋅ 1000 = ⋅ 1000 CA CA

unde: • Sd – suma cheltuită cu dobânzile (dobânzi plătite); 121

• CA – cifra de afaceri, în preţuri de vânzare (exclusiv TVA); • A C - soldul mediu al activelor circulante; • AC = dz ⋅ V unde: • d z - cifra de afaceri medie zilnică;

dz =

CA T

• V - viteza de rotaţie a activelor circulante exprimate ca durată în zile:

V=

AC ⋅ T CA

• K – cota de participare a creditului la acoperirea activelor circulante:

K=

CK ⋅100 AC

unde: C K = soldul mediu al creditelor pe termen scurt; • P d - procentul mediu al dobânzii:

g iK ⋅ pd i Sd ∑ ⋅100 sau P d = Pd = 100 CK K unde • g i - structura creditelor pe categorii; • pdi – rata dobânzii pe categorii de credite. Analiza acestui model poate fi făcută cu ajutorul următorului sistem de factori:

∆C CA d

dz

∆CSd d (A C ) ∆C D

∆AC

V

∆CSdd

∆CSdd (K )

∆A C g ik

∆CSdd (P d )

∆Pd

pd i

∆Pd

Modificarea absolută a cheltuielilor cu dobânzile la 1000 lei cifră de afaceri va fi:

∆C D =

Sd 0 Sd1 ⋅1000 − ⋅1000 CA1 CA 0

Analiza influenţei pe factori:

⎛ Sd

Sd ⎞

0 ⎜ 0 − ⎟⎟ ⋅1000 1) Influenţa modificării cifrei de afaceri: ∆C CA d =⎜ CA CA 1 0 ⎠ ⎝

⎛ Sd

Sd ⎞

⎜ 1 − 0 ⎟⎟ ⋅1000 2) Influenţa modificării sumei dobânzilor plătite: ∆CSd d =⎜ ⎝ CA1 CA1 ⎠ 122

din care datorită: 2.1. Influenţei modificării soldului mediu al activelor circulante:

∆CSd d (A C ) =

(A

C1

)

− AC0 ⋅ K 0 ⋅ Pd 0 1002 ⋅ 1000 CA1

din care pe seama: 2.1.1. Influenţei modificării cifrei de afaceri medii zilnice:

(d

z1

dz C

∆A =

)

− d z0 ⋅ V 0 ⋅ K 0 ⋅ P d0 100 2 ⋅1000 CA1

2.1.2. Influenţei modificării vitezei de rotaţie a activelor circulante:

(

)

d z1 V1 − V 0 ⋅ K 0 ⋅ P d 0 V 100 2 ∆AC = ⋅ 1000 CA1 2.2. Influenţei modificării cotei de participare a creditului în acoperirea activelor circulante:

A C1 (K1 − K 0 ) ⋅ P d 0 1002 ∆CSd d (K ) = ⋅ 1000 CA1

2.3. Influenţei modificării procentului mediu al dobânzii:

(

)

A C1 ⋅ K 1 ⋅ P d 1 − P d 0 100 2 ∆CSd d (P d ) = ⋅ 1000 CA1 2.3.1. Influenţei modificării structurii creditelor pe categorii:

(

g iK

∆Pd

)

A C1 ⋅ K1 ⋅ P d′ − P d 0 100 2 = ⋅1000 CA1

2.3.2. Influenţei modificării ratei dobânzii pe categorii de credite:

(

∆P

Pdi d

)

A C1 ⋅ K1 ⋅ P d1 − P d′ 100 2 = ⋅1000 , unde: P d′ = CA1

∑g

K 1

⋅ pd 0

100

Remarcă. Condiţia de eficienţă care duce la diminuarea cheltuielilor cu dobânzile la 1000 lei cifră de afaceri este: ICA > ISd CA unde: I – indicele cifrei de afaceri; ISd – indicele sumei cheltuite cu dobânzile 123

CONCEPTE-CHEIE: cheltuială şi cost; cheltuieli totale; cheltuieli de exploatare; cheltuieli financiare; cheltuieli excepţionale; cheltuieli aferente veniturilor totale; rata medie de eficienţă a cheltuielilor de exploatare; cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri; cheltuieli variabile; cheltuieli variabile la 1000 lei venituri de exploatare; cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri; cheltuieli fixe; cheltuieli materiale; cheltuieli cu personalul; cheltuieli cu salariile; cheltuieli cu dobânzile; cost de secţie; cost de firmă (cost de producţie şi cost comercial); costul pe produs (antecalculat, postcalculat); costul total (global); costul material; costul salarial; costul direct şi indirect; costul marginal; producţia comparabilă. ÎNTREBĂRI ŞI TESTE GRILĂ 1. Care sunt factorii ce influenţează rata medie de eficienţă a cheltuielilor totale? 2. Pe baza indicatorilor: Nr. crt.

Natura activităţii

1. 2. 3.

Exploatare Financiară Excepţională Total

Suma cheltuielilor (mil. lei) Prevăzut Realizat 300 350 30 28 22 20 352 398

Suma veniturilor (mil. lei) Prevăzut Realizat 360 400 35 32 25 23 420 455

Calculaţi influenţa factorilor asupra ratei medii de eficienţă a cheltuielilor totale şi interpretaţi rezultatele obţinute. 3. Pe baza următorilor indicatori: Nr. crt. 1. 2. 3.

4.

Indicatori Cifra de afaceri (în preţuri de vânzare) Cheltuieli totale aferente cifrei de afaceri Volumul efectiv al producţiei vândute: • costuri prevăzute • preţuri prevăzute Cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri

Simbol

∑ qvp ∑ qvc

- mil. lei Perioada analizată Prevăzută Realizată 1.400 1.500 980

1.080

∑ qv c

-

1.001

∑ qv p qvc C =∑ ⋅ 1000 ∑ qvp

-

1.420

1 0

1 0

700

720

CA

Efectuaţi analiza factorială a cheltuielilor de exploatare la 1000 lei cifră de afaceri (structura cifrei de afaceri, preţuri de vânzare, costuri unitare) şi interpretaţi rezultatele obţinute.

124

4. Pe baza următorilor indicatori: Nr. crt. 1. 2. 3.

Indicatori Cheltuieli cu salariile Venituri din exploatare Numărul mediu de salariaţi

Simbol Cs Ve N

Perioada analizată Prevăzută Realizată 1.300 1.350 17.400 18.200 70 65

Efectuaţi analiza factorială a cheltuielilor cu salariile, cu evidenţierea influenţei factorilor de gradul I (nr. de salariaţi, productivitatea medie anuală, cheltuieli medii cu salariile la 1 leu venituri de exploatare) şi interpretaţi rezultatele obţinute. 5. Prezentaţi relaţiile ce arată consecinţele economice ale modificării costului pe produs asupra indicatorilor economico-financiari ai firmei. 6. Cum se determină costul marginal şi care sunt posibilităţile de eficientizare a activităţii economice a firmei? 7. În analiza factorială a cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri, factorii de influenţă sunt în ordine: a) structura producţiei vândute, costul pe produs, rata medie de eficienţă a cheltuielilor pe categorii de venituri; b) structura producţiei vândute pe produse, preţuri medii de vânzare, costuri variabile unitare; c) structura producţiei vândute, costul pe produs, preţul de vânzare; d) preţul de vânzare, costul pe produs, structura producţiei vândute. 8. Costul marginal este definit ca fiind: a) costul unei unităţi adiţionale dintr-un produs; b) amortizarea unei unităţi adiţionale dintr-un produs; c) costul ultimei unităţi de produs realizate; d) costul marginal al sectorului primar. 9. Influenţa modificării costurilor unitare asupra cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri faţă de nivelul prevăzut este de – 180 mil. lei. Aceasta este o situaţie: a) pozitivă, datorită creşterii preţurilor produselor faţă de nivelul prevăzut; b) pozitivă, datorită scăderii costurilor unitare faţă de nivelul prevăzut; c) negativă, din cauza modificării costurilor unitare în funcţie de oferta de pe piaţă a materiilor prime; d) negativă, din cauza scăderii costurilor unitare la majoritatea produselor faţă de nivelul prevăzut. 10. Dacă t = timpul consumat pe unitatea de produs, sh = salariul mediu orar, atunci relaţia : t1(sh1-sh0) reprezintă: a) creşterea cheltuielilor salariale; b) scăderea cheltuielilor cu salariile; c) influenţa productivităţii muncii asupra cheltuielilor salariale pe unitatea de produs; d) influenţa salariului mediu orar asupra cheltuielilor salariale pe unitatea de produs.

125

4. ANALIZA RENTABILITĂŢII 4.1. Conceptul de rentabilitate Rentabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a realiza profit, prin utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor, necesar atât reproducţiei şi dezvoltării, cât şi remunerării capitalurilor. În economia de piaţă, profitul constituie raţiunea de a fi a unei firme, este dimensionat de jocul preţurilor, în raportul cerere-ofertă şi reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate. Profitul presupune obţinerea unor venituri mai mari decât cheltuielile în urma vânzării şi încasării producţiei fabricate. Rentabilitatea este exprimată de indicatorii: • profitul (mărime absolută); • rata rentabilităţii (mărime relativă a rentabilităţii – arată gradul în care capitalul sau resursele firmei aduc profit) Noţiunea de eficienţă economică este mai cuprinzătoare decât rentabilitatea, reprezentând cea mai generală categorie cu care putem caracteriza rezultatele firmei. Eficienţa economică vizează minimizarea resurselor ce revin pe o unitate de efect util. 4.2. Sistemul indicatorilor de bază ai rentabilităţii I. Indicatorii exprimaţi în mărimi absolute sunt: Profitul – constituie diferenţa între venitul total şi costul total; ca indicator în mărime absolută al rentabilităţii reprezintă: • sursă de alimentare a bugetului statului; • pârghie de cointeresare a acţionarilor, proprietarilor, salariaţilor; • sursă de autofinanţare pentru a menţine sau pentru o expansiune raţională ţinând seama de evoluţia pieţei; • sursă de plată a capitalurilor împrumutate etc. În funcţie de structura veniturilor şi cheltuielilor din contul de profit şi pierderi, în analiza rentabilităţii se folosesc următorii indicatori: a) Rezultatul exploatării Pex (profitul exploatării = totalul veniturilor exploatării – totalul cheltuielilor exploatării). Modelul folosit va fi:

RPex = ∑ pq − ∑ qc = ∑ Vex − ∑ C ex

unde:

∑ pq – veniturile din exploatare; ∑ qc – cheltuielile de exploatare; ∑ V – suma veniturilor din exploatare; ∑ C – suma cheltuielilor de exploatare; ex

ex

b) Rezultatul curent al exerciţiului (Pc) Modelul folosit va fi:

RPc = 126

(∑ pq + V ) − (∑ qc − C ) = (V f

f

ex

+ Vf ) − (Cex + Cf )

unde:

Vf – venituri financiare; Cf – cheltuieli financiare. c) Rezultatul excepţional reprezintă diferenţa dintre veniturile excepţionale şi cheltuielile excepţionale. d) Rezultatul exerciţiului înaintea impozitării, stabilit prin însumarea rezultatului curent şi a celui excepţional. e) Profitul impozabil (Pimp) reprezintă rezultatul exerciţiului înaintea impozitării, la care se adaugă depăşirile faţă de nivelul legal la unele categorii de cheltuieli şi se scad deducerile fiscale prevăzute (reducerea impozitului pe profit în cazul reinvestirii etc.). f) Rezultatul exerciţiului (Profit net – Pn) Poate fi definit ca diferenţă între profitul impozabil şi impozitul pe profit (Pimp – Ipr). II. Indicatori exprimaţi în mărimi relative (sistemul de rate) 1. Rata rentabilităţii economice (RE):

RE =

R BE ⋅ 100 Cec

(1)

unde: RBE – Rezultatul brut al exploatării

RBE = VA + Sb – CST

VA – valoarea adăugată; Sb – subvenţii primite; CST – cheltuieli cu personalul, cu impozitele şi taxele; Cec – capitalul economic sau unde:

RE =

Pex ⋅ 100 A ex

Pex – profitul de exploatare; Aex – activele de exploatare. 2. Rata rentabilităţii financiare (Rf) care exprimă raportul profitului net (Pn)

faţă de capitalul propriu (Cpr) R f =

Pn ⋅ 100 . C pr

3. Rata rentabilităţii comerciale (Rc) care reprezintă raportul dintre profitul aferent cifrei de afaceri şi cifra de afaceri exprimată în preţuri de vânzare:

RC =

P PCA ⋅ 100 sau R C = CA ⋅ 100 CA ∑ qvi ⋅ pi

4.3. Analiza situaţiei firmei pe baza contului de profit şi pierdere Contul de profit şi pierdere este o parte componentă a bilanţului contabil al firmei, care sintetizează la cel mai înalt nivel întreaga activitate a firmei în decursul unui exerciţiu financiar (de obicei un an calendaristic). Pe baza acestui cont se poate crea o imagine de ansamblu asupra evoluţiei în dinamică a firmei, iar rezultatul brut al exerciţiului se poate determina pe două căi: 1) prin agregarea rezultatelor pe categorii de activităţi; 2) ca diferenţă între veniturile totale şi cheltuielile totale. 127

4.3.1. Analiza factorială a rezultatului exploatării Rezultatul exploatării (RPex) este categoria economico-financiară prin care se desemnează diferenţa dintre „veniturile din exploatare” şi „cheltuielile pentru exploatare”, care în mărime absolută arată rentabilitatea ciclului de exploatare.

RPex = ∑ Vex i − ∑ Cex i i

i

Modelul general de analiză factorială:

⎛ C ⎞ RPex = Vex ⎜⎜1 − ex ⎟⎟ = Vex ⋅ pre = T ⋅ W h ⋅ pre = N ⋅ t ⋅ W h ⋅ pre ⎝ Vex ⎠ unde: Vex – veniturile din exploatare; pre – profitul mediu la 1 leu venituri din exploatare.

pre =

∑ g pre i

100

i

sau prei = 1 −

Cex i Vex i

unde: T – fondul de timp total de muncă (ore);

W h – productivitatea medie orară; t – timpul mediu de lucru/salariat. ⎛ C ⎞ V RPex = Vex ⎜⎜1 − ex ⎟⎟ = Vex ⋅ pre = T ⋅ ex ⋅ pre = T { ⎝ Vex ⎠ Wh

= T ⋅ W h ⋅ pre = N ⋅

T Vex ⋅ ⋅ pre = T ⋅ t ⋅ W h ⋅ pre N { T { t

Wh

∆RPexVex (T ) ∆RPexVex

∆RPexVex (W h )

∆VexT ( N ) ∆VexT (t )

∆RPex pre ( g i ) ∆PR ex

∆RPexpre pre ( pre i ) ∆PR ex

gradul I 128

gradul II

gradul III

Modificarea absolută a rezultatului exploatării va fi:

∆RPex = RPex1 − RPex 0 = Vex1 ⋅ pre1 − Vex 0 ⋅ pre 0 Din care datorită:

(

)

1. Influenţei modificării veniturilor de exploatare: ∆RPexex = Vex 1 − Vex 0 pre0 V

1.1. Influenţei modificării fondului total de timp de muncă:

∆RPexVex (T ) = (T1 − T0 )W h 0 ⋅ pre0

1.1.1. Influenţei modificării numărului mediu de salariaţi:

∆VexT ( N ) = (N1 − N 0 )t 0 ⋅ W h 0 ⋅ pre0

1.1.2. Influenţei modificării timpului mediu pe un salariat:

(

)

∆VexT (t ) = N1 t1 − t 0 W h 0 ⋅ pre0

1.2. Influenţei modificării productivităţii medii orare:

(

)

∆RPexVex (W h ) = T1 W h 1 − W h 0 ⋅ pre0

2) Influenţei modificării profitului mediu la 1 leu venituri de exploatare:

(

pre ∆PR ex = Vex1 pre1 − pre0

)

din care datorită: 2.1. Influenţei modificării structurii veniturilor din exploatare pe tipuri de activităţi:

⎛ ∑ g 1 pre 0 ∑ g 0 pre 0 ⎞ ⎛ ′ ⎞ pre (g i ) ∆PR ex = Vex1 ⎜ − ⎟ = Vex1 ⎜ pre − pre 0 ⎟ 100 ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ 100

2.2. Influenţei modificării profitului mediu la 1 leu venituri de exploatare pe tipuri de activităţi:

′⎞ ⎛ ∑ g 1 pre1 ∑ g 1 pre 0 ⎞ ⎛ pre ( pre i ) ∆PR ex = Vex1 ⎜ − ⎟ = Vex1 ⎜ pre1 − pre ⎟ 100 ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ 100 4.3.2. Analiza factorială a profitului brut al exerciţiului financiar

Prin definiţie: Profitul brut (profit impozabil) reprezintă rezultatul exerciţiului înaintea impozitării, la care se adaugă depăşirile faţă de nivelurile legale la unele categorii de cheltuieli şi se scad nivelurile fiscale prevăzute (valoarea impozitului pe profit în cazul reinvestirii). Pentru diversificare, firma trebuie să cunoască nivelul de rentabilitate al diferitelor categorii de activităţi, pentru aprecierea corectă a probabilităţilor viitoare de creştere a rentabilităţii. Analiza factorială a profitului brut se poate face cu două modele: 1) PB = VT ⋅ R VT = VT ⋅ prb 2) PB =

∑ (V ⋅ prb ) n

i =1

i

i

unde: 129

• VT – venituri totale; • R VT – rentabilitatea medie a veniturilor totale: • prb – profitul mediu la 1 leu venituri totale: • Vi – venituri pe categorii de activităţi; • prbi – profitul mediu pe categorii de activităţi. Modelul de analiză factorială

PB = VT ⋅ prb

∑g unde: prb =

⋅ prbi 100

iar

V i

g iV – structura veniturilor la 1 leu venituri pe categorii de activităţi: prbi – profitul brut la 1 leu venituri pe categorii de activităţi,

′ ′ de unde putem recalcula şi prb recalculat: prb =

∑g

⋅ prb0 100 V 1

4.3.3. Analiza rezultatului aferent cifrei de afaceri Cifra de afaceri (CA) reprezintă partea principală a veniturilor de exploatare, iar rezultatul aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai consistentă a rezultatului exploatării. Modelele ce pot fi folosite în analiza factorială a profitului aferent cifrei de afaceri sunt: 1. PCA = ∑ qv ⋅ p − ∑ qvc = ∑ qv(p − c ) unde: • qv – volumul fizic al producţiei vândute; • p – preţul de vânzare pe produs (exclusiv TVA); • c – costul complet pe produs; 2) PCA = CA ⋅ pr = CA ⋅

PCA CA

• CA – valoarea cifrei de afaceri (producţiei vândute); • pr - profitul mediu la 1 leu CA (rata medie a rentabilităţii); 3) PCA = A e ⋅ E ⋅ K ⋅ pr = A e ⋅

Pf CA PCA ⋅ ⋅ Pf { CA Ae { { E

K

pr

unde: • A e – valoarea medie a activelor de exploatare (mijloacelor economice / active imobilizate şi circulante);

130

•E =

Pf – eficienţa mijloacelor economice (producţia marfă fabricată la 1 leu Ae

mijloace economice); •K =

CA – gradul de valorificare a producţiei marfă fabricată şi a stocurilor de Pf

produse finite (raportul static dintre producţia vândută (CA) şi producţia marfă fabricată (Pf)). 4.4. Analiza ratelor de rentabilitate Rata de rentabilitate este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul în întregul său (capitalul permanent sau capitalul propriu) aduce profit. Astfel, raportul are la numărător o formă de exprimare a profitului şi la numitor active, capitaluri sau un flux de activitate. Aşadar dintre indicatorii care reflectă: – un flux de activitate: cifra de afaceri netă, resurse consumate etc.; – mărimi de „stoc”: capitalul propriu, active totale etc. Prezentăm principalele rate de rentabilitate utilizate în analiza financiară a firmei: – rata rentabilităţii economice; – rata rentabilităţii financiare; – rata rentabilităţii resurselor consumate; – rata rentabilităţii comerciale. 4.4.1. Rata rentabilităţii economice Pune în evidenţă performanţele utilizării activului total al unei firme, respectiv a capitalului investit pentru obţinerea acestor performanţe. Rata rentabilităţii economce reflectă raportul între rezultatul exerciţiului înainte de impozitare şi capitalul permanent. Literatura de specialitate oferă mai multe modalităţi de calcul pentru această rată:

R ec =

RE ⋅100 , unde: RE – rezultatul exploatării; Aex – active din exploatare. A ex

Rata determinantă prin utilizarea RE va determina o rată independentă de structura capitalurilor, de politica de finanţare, de politica fiscală a statului prin care se impozitează profitul, precum şi de elementele excepţionale. sau R ec =

EBE ⋅100 , unde: EBE – excedentul brut al exploatării; At – active totale. At

Rata determinată pe baza EBE va fi o rată independentă faţă de elementele tratate anterior, dar şi de politica de amortizare a capitalului tehnic. sau R ec =

Prb ⋅100 , unde: Prb – profitul brut At

Această rată este mai puţin utilizată. Ea foloseşte managerilor firmei şi va arăta un nivel mai ridicat al ratei. 131

Dar creditorii financiari se interesează de rentabilitatea firmei înainte de scăderea dobânzii. Atunci, pentru a arăta performanţele obţinute prin utilizarea capitalului angajat de o firmă, putem folosi ratele: Rec = sau

Rezultatul brut aferent vânzărilor + Dobânda · 100 At

Rezultatul brut aferent vânzărilor + Dobânda · 100 Kinv unde: Kinv = capitalul investit; Kinv = Kpr + Df Kpr = capitalul propriu; Df = datorii financiare. Modelele pe baza cărora se desfăşoară analiza factorială a ratei rentabilităţii economice pot fi: Rec =

R ec =

Prb CA Prb ⋅100 = ⋅ ⋅100 At A t CA

unde: Rec = rata rentabilităţii economice; Prb = profitul brut; At = active totale; CA = cifra de afaceri;

CA – viteza de rotaţie a activului total, exprimat în numărul de rotaţii; At P R C = rb – rata rentabilităţii comerciale (RC) – sau rata marjei brute la un leu CA

VA t =

vânzări. Sistemul factorial al acestui model: V

∆R ecAt ∆R ec

∆Rccc (g i ) Rc ∆R ec

R c (p ) ∆R ec

R c (c ) ∆R ec

unde: – gi – structura producţiei vândute pe produse; – p – preţurile medii de vânzare unitare; – c – costurile totale unitare. Modificarea absolută a ratei rentabilităţii economice se realizează cu metoda substituirilor în lanţ:

∆R ec = R ec1 − R ec0 din care datorită factorilor:

132

1. influenţa modificării vitezei de rotaţie a activului total:

(

)

At1 ∆R ec = VAt1 − VAt 0 R c0 ⋅100

2. influenţa modificării ratei rentabilităţii comerciale:

(

)

Rc ∆R ec = VAt1 R c1 − R c0 ⋅100

din care datorită: 2.1. influenţei modificării structurii producţiei vândute pe produse:

⎛ ∑ g 1 r0 ∑ g 0 r0 ⎞ Rc (g i ) ∆R ec = VAt1 ⎜ − ⎟ ⋅ 100 = VAt1 r ′ c − r c0 ⋅ 100 100 ⎠ ⎝ 100

(

)

2.2. influenţei modificării preţurilor medii de vânzare unitare:

⎡ ⎛ c0 ⎞ ⎤ ⎛ c0 ⎞ ⎢ ∑ g1 ⎜⎜1 − ⎟⎟ ∑ g1 ⎜⎜1 − ⎟⎟ ⎥ R c (p ) ⎝ p 0 ⎠ ⎥ ⋅ 100 = = V ⎛ r c ″ − r ′ ⎞ ⋅ 100 ⎝ p1 ⎠ − ∆R ec = VA t1 ⎢ A t1 ⎜ c ⎟ ⎢ ⎥ 100 100 ⎠ ⎝ ⎢ ⎥ ⎢⎣ ⎥⎦ 2.3. influenţei modificării costurilor totale unitare: R c (c ) ∆R ec

⎡ ⎛ c0 ⎞ ⎤ ⎛ c1 ⎞ ⎢ ∑ g 1 ⎜⎜1 − ⎟⎟ ∑ g 1 ⎜⎜1 − ⎟⎟ ⎥ ⎝ p1 ⎠ ⎥ ⋅ 100 ⎝ p1 ⎠ − = VA t1 ⎢ ⎢ ⎥ 100 100 ⎢ ⎥ ⎢⎣ ⎥⎦

(

)

= VA t1 r c1 − rc′′ ⋅ 100

Verificarea relaţiilor: V

I ∆R R c = ∆R ecA t + ∆R ecc II ∆R ecc = ∆R ecc R

R

R

(g i )

R c (p ) R c (c ) + ∆R ec + ∆R ec

Observaţie – creşterea rentabilităţii economice se face prin: • accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante; • îmbunătăţirea randamentului activelor imobilizate prin utilizarea lor intensivă; • îmbunătăţirea politicilor comerciale pentru creşterea eficienţei vânzărilor. 4.4.2. Rata rentabilităţii financiare Unul dintre indicatorii importanţi urmăriţi de managerii firmelor, cât şi de investitori, este această rată a rentabilităţii financiare definită ca un raport între profit şi capitaluri în calitatea lor de surse de finanţare a firmei. Formule de calcul: R f =

Pr ⋅100 K

unde: Pr = profitul; K = capitalurile exprimate valoric. 133

Analiza acestei rate se poate face în funcţie de tipul capitalului propriu sau permanent. A. Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii Această rată este o mărime relativă ce exprimă remunerarea capitalurilor acţionarilor, introduse ca aport sau profitul net lăsat firmei pentru autofinanţare. Această rată reflectă corelaţia dintre profitul net, considerat venit al acţionarilor şi capitalurile proprii ale firmei: R f =

Prn , unde: Prn – profitul net; Kpr – capitalul K pr

propriu; Rf – rata rentabilităţii financiare. Modelul de analiză:

Rf =

VT A T Prn ⋅ ⋅ ⋅100 = n at ⋅ FK pr ⋅ rv ⋅100 A T K pr VT

unde: – VT – venituri totale; – AT – activul total;

VT = nat – numărul de rotaţii ale activului total (viteza de rotaţie); AT A – T = FK pr – factorul de multiplicare a capitalului propriu; K pr

–

–

Prn = rv – profitul net la 1 leu venituri sau rentabilitatea netă a veniturilor totale. VT

– Factorul de multiplicare a capitalului propriu reflectă gradul de îndatorare a firmei după relaţia:

K + DT AT P D =1+ T = T = pr K pr K pr K pr K pr

unde: – AT – activul total; – PT – pasivul total; – DT – datorii totale;

DT = Bpf - gradul de îndatorare „braţul pârghiei financiare” K pr Schema factorială a modelului

∆R fn at ∆R f

FK pr

∆R f

∆R frv B. Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent reprezintă raportul dintre profitul brut şi capitalul permanent, punând în evidenţă corelaţia dintre cei doi indicatori înainte de deducerea cheltuielilor financiare cu dobânzile şi a impozitului pe profit. 134

Rata se poate calcula: R f =

Prb ⋅100 K prm

unde: – Prb – profitul brut, înaintea deducerii cheltuielilor cu dobânzile şi a impozitului pe profit; – Kprm – capitalul permanent, format din capitalurile proprii, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, şi datoriile pe termen mediu şi lung. Analiza factorială poate fi făcută cu următorul model:

Rf =

CA Prb ⋅ ⋅ 100 = ca ⋅ pr ⋅ 100 K prm CA

unde: – CA – cifra de afaceri; – Kprm – capitalul permanent; – Prb – profitul brut; –

CA = ca - cifra de afaceri medie la 1 leu capital permanent; K prm

–

Prb = pr - profitul mediu brut la 1 leu cifră de afaceri. CA

Schema factorială a modelului

∆R ca f ∆R f ∆R fpr Modificarea absolută a ratei rentabilităţii financiare va fi: ∆R f = R f1 − R f 0 din care: 1. influenţa modificării cifrei de afaceri medie la 1 leu capital permanent:

(

)

∆R ca f = ca1 − ca 0 ⋅ pr 0 ⋅ 100 2. influenţa modificării profitului mediu brut la 1 leu cifră de afaceri:

(

)

∆R fpr = ca1 ⋅ pr1 − pr 0 ⋅ 100 p

Verificarea modelului: ∆R f = ∆R cf a + ∆R f r Remarcă – Modelul scoate în evidenţă eficienţa utilizării capitalului permanent al firmei prin vânzările medii la 1 leu active, finanţate pe seama capitalurilor permanente şi a marjei brute la 1 leu vânzări. 4.4.3. Rata rentabilităţii resurselor consumate Această rată, denumită rata rentabilităţii costurilor, reflectă raportul rezultatul aferent cifrei de afaceri şi costurile totale aferente vânzărilor. Relaţia de calcul: R rc =

PrCA ⋅100 CH CA 135

unde: PrCA – profitul aferent cifrei de afaceri; CHCA – cheltuieli aferente cifrei de afaceri. Modelul de analiză factorială va fi:

R rc =

∑ qv ⋅ p − ∑ qv ⋅ c ∑ qv ⋅ c i

i

i

i

i

i

⎞ ⎛ qv ⋅ p ⋅ 100 = ⎜ ∑ i i − 1⎟ ⋅ 100 ⎟ ⎜ ∑ qv ⋅ c i i ⎠ ⎝

unde:– qvi – producţia vândută din produsul „i”; – ci – costul complet unitar al produsului „i”; – ∑ qvi·ci – total resurse consumate; – ∑ qvi·pi – cifra de afaceri. Factorii direcţi de influenţă ai modelului sunt: – structura cifrei de afaceri pe produse (gi); – costurile complete unitare (c); – preţurile de vânzare (p), exclusiv TVA. Metodologia de analiză factorială şi cuantificarea influenţei factorilor asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate se prezintă astfel: – modificarea absolută a ratei în perioada analizată: ∆R rc = R rc1 − R rc0 din care: 1. influenţa modificării structurii producţiei vândute:

⎛ ∑ qv1 ⋅ p 0 ⎞ ⎛ ∑ qv 0 ⋅ p 0 ⎞ ∆R grci = ⎜ − 1⎟ ⋅100 − ⎜ − 1⎟ ⋅100 ⎜ ∑ qv ⋅ c ⎟ ⎜ ∑ qv ⋅ c ⎟ 1 0 0 0 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠

2. influenţa modificării costurilor complete unitare:

⎛ ∑ qv1 ⋅ p 0 ⎞ ⎛ ∑ qv1 ⋅ p 0 ⎞ ∆R crc = ⎜ − 1⎟ ⋅100 − ⎜ − 1⎟ ⋅100 ⎜ ∑ qv ⋅ c ⎟ ⎜ ∑ qv ⋅ c ⎟ 1 1 1 0 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠

3. influenţa modificării preţurilor de vânzare:

⎛ ∑ qv1 ⋅ p1 ⎞ ⎛ ∑ qv1 ⋅ p 0 ⎞ ∆R prc = ⎜ − 1⎟ ⋅100 − ⎜ − 1⎟ ⋅100 ⎜ ∑ qv ⋅ c ⎟ ⎜ ∑ qv ⋅ c ⎟ 1 1 1 1 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ 4.4.4. Rata rentabilităţii comerciale

Rata rentabilităţii comerciale exprimă sintetic rezultatul politicii comerciale a firmei, prin raportul dintre profitul aferent vânzărilor firmei şi cifra de afaceri evaluată în preţuri de vânzare, exclusiv TVA. Relaţia de calcul este: R c = unde:

pr ⋅100 = CA

pr ⋅100 ∑ qvi ⋅ pi

• Rc - rata rentabilităţii comerciale; • pr – profitul total aferent cifrei de afaceri; • CA – cifra de afaceri ( qv i p i ); • qvi – cantitatea vândută din produsul „i”;

∑

• pi – preţul mediu de vânzare al produsului „i” exclusiv TVA. Modele de analiză factorială pot fi: I. Rc = 136

pr ⋅ 100 = ∑ qvi pi

∑ qvi pi − ∑ qvi ci ⋅ 100 = ⎛⎜1 − ∑ qv i ⋅ c i ⎞⎟ ⋅ 100 ⎜ ∑ qvi pi ∑ qv i p i ⎟⎠ ⎝

II. R c = unde:

∑ gi ⋅ rci , unde rc = ⎛⎜1 − ci ⎞⎟ ⋅100 i ⎜ p ⎟ 100 ⎝

i

⎠

• gi – structura producţiei vândute, pe produse; • rci – rata rentabilităţii comerciale a produsului „i”; • ci – costul complet unitar al produsului „i”; • pi – preţul mediu de vânzare (exclusiv TVA) al produsului „i”. Schema factorială va fi: gi gi p pi i I. R c II. ∆R f rci ci ci Schematic, influenţele factorilor conform modelului I vor fi: • Modificarea absolută a ratei rentabilităţii comerciale: ∆R c = R c1 − R c0 1. influenţa modificării structurii producţiei vândute pe produse:

⎛ ∑ qv1 ⋅ c 0 ⎞ ⎛ qv ⋅ c ⎞ ⎟ ⋅100 − ⎜1 − ∑ 0 0 ⎟ ⋅100 ∆R grci = ⎜1 − ⎜ ∑ qv ⋅ p ⎟ ⎜ ∑ qv ⋅ p ⎟ 1 0 ⎠ 0 0 ⎠ ⎝ ⎝

2. influenţa modificării preţurilor medii de vânzare unitare:

⎛ ∑ qv1 ⋅ c 0 ⎞ ⎛ qv ⋅ c ⎞ ⎟ ⋅100 − ⎜1 − ∑ 1 0 ⎟ ⋅100 ∆R prc = ⎜1 − ⎜ ∑ qv ⋅ p ⎟ ⎜ ∑ qv ⋅ p ⎟ 1 1 ⎠ 1 0 ⎠ ⎝ ⎝

3. influenţa modificării costurilor unitare:

⎛ ∑ qv1 ⋅ c1 ⎞ ⎛ qv ⋅ c ⎞ ⎟ ⋅100 − ⎜1 − ∑ 1 0 ⎟ ⋅100 ∆R crc = ⎜1 − ⎜ ∑ qv ⋅ p ⎟ ⎜ ∑ qv ⋅ p ⎟ 1 1⎠ 1 1 ⎠ ⎝ ⎝ 4.4.5. Rata de rentabilitate pe produs

La nivelul produsului pot fi determinate: A. Rata rentabilităţii comerciale pe produs Profitul pe unitatea de produs (pr) reprezintă diferenţa dintre preţul de vânzare exclusiv TVA (p) şi costul pe unitatea de produs (c): pr = p – c iar suma profitului pe produs (pr) obţinut ca urmare a vânzării unei anumite cantităţi de produse (qv) dintr-un singur sortiment se determină pe baza relaţiei: pr = qv(p - c) = qvp - qvc

137

Rata rentabilităţii comerciale pe produs reflectă profitul la 1 leu (sau 100 lei) vânzări, conform relaţiei: rc =

⎛ c⎞ p−c ⋅ 100 = ⎜⎜1 − ⎟⎟ ⋅ 100 p ⎝ p⎠

unde: • rc - rata rentabilităţii comerciale pe produs; • p – preţul mediu unitar de vânzare al produsului; • c – costul unitar complet al produsului. Factorii de influenţă ai acestui model sunt:

∆rc

∆rc p ∆rcc

Modificarea absolută a ratei rentabilităţii pe produs va fi: ∆rc = rc1 − rc 0 din care: 1. influenţa modificării preţului de vânzare al produsului:

⎛ c ⎞ ⎛ c ⎞ ∆rc p = ⎜⎜1 − 0 ⎟⎟ ⋅100 − ⎜⎜1 − 0 ⎟⎟ ⋅100 ⎝ p1 ⎠ ⎝ p0 ⎠ ⎛

c ⎞

⎛

c ⎞

⎝

1

⎠

⎝

1

2. influenţa modificării costului unitar: ∆rc c = ⎜⎜1 − 1 ⎟⎟ ⋅100 − ⎜⎜1 − 0 ⎟⎟ ⋅100 p p

⎠

B. Rata rentabilităţii resurselor consumate pe produs (rrc) Această rată reflectă profitul la 1 leu (sau 100 lei) costuri, când este calculată în funcţie de costul pe unitate: rrc =

p−c ⋅100 c

Rezultă că rrc este influenţată de 2 factori cu acţiune directă: • costul unitar (c); • preţul de vânzare (exclusiv TVA) – (p). Schema factorială a modelului va fi:

∆rrc

∆rrcc

∆rrcp Modificare absolută a rrc va fi: ∆rrc = rrc1 − rrc0 . din care: 1. influenţa modificării costului unitar: ∆rrcc =

p 0 − c1 p −c ⋅100 − 0 0 ⋅100 c1 c0

2. influenţa modificării preţului de vânzare al produsului:

∆rrc p =

138

p −c p1 − c1 ⋅100 − 0 1 ⋅100 c1 c1

Remarcă • Analiza ratelor de rentabilitate pe produs trebuie studiată în legătură cu posibilităţile de creştere a capacităţilor de producţie şi de desfacere şi cu analiza rezervelor de reducere a costului pe unitatea de produs. • Este utilă şi analiza rentabilităţii pe baza punctului de echilibru şi în funcţie de ciclul de viaţă al produselor. 4.5. Analiza pragului de rentabilitate Pragul de rentabilitate este acea dimensiune a activităţii firmei în care veniturile din vânzarea bunurilor, lucrărilor, serviciilor sunt egale cu cheltuielile (variabile, fixe, totale), profitul fiind zero. Putem face analiza pragului de rentabilitate la nivelul unui produs sau la nivelul firmei. 1. Pragul de rentabilitate la nivelul unui produs (o producţie omogenă) a) Volumul fizic critic al producţiei (qcr):

q cr = unde:

cf cf = p − cv mbv

• • • •

cf – cheltuieli fixe de producţie; p – preţ de vânzare unitar; cv – cheltuieli variabile pe unitatea de produs; mbv – marja brută faţă de cheltuielile variabile pe unitatea de produs. b) Cifra de afaceri critică (CAcr): CA cr = q cr ⋅ p CAcr înseamnă vânzările firmei pentru care profitul este zero.

c) Gradul critic de utilizare a capacităţii de producţie (Gcr): q G cr = cr ⋅ 100 q max unde: • qmax – este capacitatea maximă de producţie în expresie fizică.

d) Perioada critică (pcr): p cr =

CA cr CA T

CA – vânzările medii pe unitatea de timp (zi, lună, an) maximă de producţie în T expresie fizică. 2. Pragul de rentabilitate la nivelul firmei a) Cifra de afaceri critică (CAcr):

în care:

CA cr =

Cf 1 − cv

=

cf mbv

unde: 139

• Cf – suma cheltuielilor fixe la nivel de firmă; • cv – cheltuielile variabile medii la 1 leu cifră de afaceri; cheltuieli variabile fixe CA C v cv = = cifra de afaceri (CA) CA

b) Gradul critic de utilizare a capacităţii de producţie (Gcr): CA cr Cf G cr = ⋅ 100 = ⋅ 100 Q max Q max 1 − cv în care: • Q max = q i max ⋅ p i – reprezintă capacitatea maximă de producţie în expresie

(

)

∑

valorică. Avantajele analizei rentabilităţii pe baza punctului critic: • stabileşte dimensiunea producţiei pentru care activitatea firmei devine profitabilă; • arată gradul de utilizare a capacităţii de producţie în corelaţie cu punctul critic, pentru un anumit profit; • indică intervalul de timp (de siguranţă) în care firma îşi poate recupera cheltuielile efectuate; • face o corelaţie între dinamica producţiei şi cea a costurilor, grupate pe cheltuieli variabile şi fixe. CONCEPTE-CHEIE: rentabilitate (concept), eficienţă economică, rezultatul exploatării, rezultatul curent, rezultatul excepţional, marjele, rate de rentabilitate, rezultatul aferent cifrei de afaceri, pragul de rentabilitate, cifra de afaceri critică, volumul fizic al producţiei critic, gradul critic de utilizare a capacităţii de producţie, perioadă critică. ÎNTREBĂRI ŞI TESTE GRILĂ

1. Precizaţi indicatorii de bază folosiţi în analiza rentabilităţii. Indicatori în mărimi absolute şi relative. Formule de calcul şi modele de analiză. 2. Prezentaţi principalele rate de rentabilitate utilizate în analiza financiară a firmei. Formule de calcul, modele de analiză. 3. Rezultatul exploatării se află cu formula: a) venituri de exploatare – cheltuieli de exploatare + profit brut; b) venituri de exploatare – cheltuieli de exploatare; c) venituri de exploatare + cheltuieli de exploatare; d) venituri totale – cheltuieli totale. 4. Rezultatul curent al exerciţiului se află cu formula: a) rezultatul exploatării – rezultatul financiar; b) rezultatul exploatării + rezultatul financiar; c) rezultatul precedent al exerciţiului – cota de impozit pe profit; d) profitul brut – profitul net. 140

5. Analizaţi rentabilitatea ciclului de exploatare cu următoarele rezultate: Nr. crt. 1. 2. 3.

Indicatori

Simbol

Venituri de exploatare Cheltuieli de exploatare Fondul total de timp de muncă

Vex Cex T

Perioada analizată Precedentă Curentă 8.750 9.150 7.950 8.200 68.250 54.600

Calculaţi influenţa factorilor de gradul II asupra veniturilor de exploatare şi verificaţi relaţia dintre ei: fondul total de timp de muncă şi productivitatea medie orară. ∆RPexVex (T ) = ? şi ∆RPexex V

(w h ) = ?

Răspuns: ∆RPexVex (T ) = −160,12mil.lei ; ∆RPexex V

(w h ) = +196,84mil.lei

Model de rezolvare Nr. crt. 1.

Indicatori

Simbol

Rezultatul exploatării Productivitatea medie orară

2. 3.

RPex = Vex − C ex

Perioada analizată Precedentă Curentă 800 950

Vex T c p re = 1 − ex Vex wh =

Profitul mediu la 1 leu de exploatare

0,1282

0,1676

0,0915

0,1038

1) Influenţa modificării veniturilor de exploatare:

(

)

∆RPexVex (T ) = Vex1 − Vex 0 ⋅ pre0 = (9150 − 8750 ) ⋅ 0,0915 = 36,6 mil. lei

1.1) Influenţa modificării fondului de timp de muncă:

Vex (T ) ex

∆RP

= (T1 − T0 ) ⋅ w h 0 ⋅ pre0 = (54600 - 68250)·0,1282·0,0915= - 160,12 mil. lei

1.2) Influenţa modificării productivităţii medii orare: ∆RP ( ) = T1 w h 1 − w h 0 ⋅ pre0 = 54600·(0,1676 – 0,1282)·0,0915 = +196,84 mil. lei Vex w h ex

(

)

Verificarea rezultatelor:

∆RPexVex = ∆RPexVex (T ) + ∆RPexVex (w h ) 36,6 = -160,12 + 196,84 ⇒ 36,6 ≅ 36,6

141

5. ANALIZA FACTORIALĂ A SITUAŢIEI PATRIMONIAL-FINANCIARE Situaţia patrimonial-financiară reprezintă o anumită stare a capitalului, din cel puţin trei puncte de vedere: • existenţa capitalului; • componenţa materială a capitalului; • rezultatele obţinute prin folosirea lui. Analiză are ca scop stabilirea unui diagnostic asupra situaţiei financiare a firmei, prin identificarea punctelor slabe şi a punctelor tari ale gestiunii financiare. Pe baza acestui diagnostic se va constitui o strategie de dezvoltare a firmei cu posibilitatea adaptării la condiţiile noi apărute în contextul economic. Finalitatea analizei financiare constă în oferirea de informaţii financiare atât utilizatorilor interni (acţionarii, corpul managerial, salariaţii) ai firmei, cât şi utilizatorilor externi (bănci, parteneri de afaceri, administraţia financiară şi organismele de control financiar, organele judecătoreşti).

5.1. Elemente metodologice Metodologia de analiză a situaţiei financiare se bazează pe situaţiile anuale ale firmei: bilanţul contabil; contul de profit şi pierdere; situaţia modificării capitalurilor proprii; situaţia fluxurilor de trezorerie; politici contabile. A. Bilanţul contabil este un document de sinteză al contabilităţii în dublă partidă, în care se reflectă situaţia patrimoniului firmei şi rezultatele financiare ale perioadei de gestiune. Formatul şi structura bilanţului au trecut de la relaţia Activ = Pasiv, la relaţia Activ – Datorii = Capital propriu, datorită ordinului 94/2001 al Ministerului Finanţelor Publice în concordanţă cu armonizarea la Standardele Internaţionale de Contabilitate şi cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene. În activul bilanţului sunt reprezentate mijloacele (activele) pe care le utilizează firma pentru realizarea obiectului ei de activitate. Pasivul bilanţului este prezentat în continuarea activului şi începe cu datoriile pe termen scurt (plătibile într-un an), se continuă cu cele pe termen lung (plătibile într-o perioadă mai mare de un an) şi se termină cu capitalurile proprii. În legătură cu concepţia bilanţului contabil există două teorii fundamentale: 1. Bilanţul patrimonial (financiar). 2. Bilanţul funcţional. 1. Bilanţul patrimonial (financiar) Se realizează prin retratarea bilanţului contabil. Reprezintă un instrument de analiză care face o delimitare între nevoile permanente de finanţare, ce se acoperă din capitaluri proprii, şi nevoile temporare, care se acoperă din surse temporale. Acest bilanţ se realizează cu ajutorul bilanţului contabil, reprezentând un instrument de analiză pe baza căruia cei interesaţi, acţionarii şi creditorii, pot cunoaşte valorile financiare pe care le au. Analiza face o delimitare între nevoile permanente de finanţare, ce se acoperă din capitaluri proprii, şi nevoile temporare, care se acoperă din surse temporare. 142

Structura sintetică a bilanţului financiar presupune gruparea elementelor patrimoniale în activ şi pasiv astfel: ACTIV (NEVOI) I. Active imobilizate, din care: 1. Imobilizări necorporale 2. Imobilizări corporale 3. Imobilizări financiare 4. Creanţe (> 1 an) II. Active circulante, din care: 1. Stocuri 2. Creanţe 3. Investiţii financiare 4. Disponibilităţi

PASIV (SURSE) I. Capitaluri proprii, din care: 1. Capital social 2. Rezerve 3. Subvenţii 4. Provizioane pentru riscuri, cheltuieli (> 1, caracter de rezervă) II. Datorii pe termen lung III. Datorii pe termen scurt, din care: 1. Credite pe termen scurt 2. Obligaţii 3. Provizioane pentru riscuri, cheltuieli (> 1an)

2. Bilanţul funcţional Acest bilanţ este un instrument folosit de analiza financiară, care prin retratarea bilanţului contabil pune într-o ordine logică posturile bilanţului pentru a evidenţia funcţiunile principale ale firmei pe cicluri: • de investiţii; • de exploatare; • de finanţare; • de trezorerie. ACTIV (NEVOI) • Active stabile (aciclice) – Activ imobilizat (brut) • Active ciclice de exploatare – stocuri – creanţe aferente exploatării • Active ciclice din afara exploatării – creanţe diverse – TVA aferentă imobilizărilor

• Trezorerie de activ – disponibilităţi şi valori imobiliare de plasament

PASIV (SURSE) • Surse stabile (aciclice) – capitaluri proprii – amortizări şi provizioane – datorii financiare • Surse ciclice de exploatare – obligaţii către furnizori şi asimilate – datorii către salariaţi – datorii fiscale – venituri în avans legate de exploatare • Surse ciclice din afara exploatării – datorii legate de imobilizări – datorii diverse – venituri în avans legate din afara exploatării – dividende de plată • Trezorerie de pasiv – credite pe termen scurt

B. Contul de profit şi pierdere Este un cont din bilanţ care reflectă rezultatele exerciţiului, provenite din activitatea firmei şi care cuprinde următoarele elemente: • cifra de afaceri; • veniturile şi cheltuielile exerciţiului (grupate după natura lor); • rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere) pe cele 3 categorii: 143

– rezultatul curent; – rezultatul excepţional; – impozitul pe profit. C. Anexele la bilanţ Cuprind informaţii legate de datele prezentate în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere, cu privire la situaţia patrimonială şi financiară şi rezultatele exerciţiului încheiat. Aceste informaţii se referă la: activele imobilizate; stocurile şi producţia în curs; creanţe şi datoriile; impozitele şi taxele datorate şi vărsate; provizioanele; încasările şi plăţile în valută; determinarea rezultatului fiscal; repartizarea rezultatului exerciţiului; informaţii suplimentare. D. Patrimoniul net Analiza patrimoniului net este o problemă de bază legată de bilanţ, care stabileşte averea firmei negrevată de datorii. Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care pot fi exprimate în bani, aparţinând unei persoane fizice sau juridice, ale cărei nevoi le satisface, precum şi totalitatea bunurilor la care se referă. Patrimoniul net poate fi determinat prin două metode: 1. Metoda sintetică, în care din activul total (AT) se scad datoriile totale (DT): Pnt = AT – DT , unde Pnt = patrimoniul net. Remarcă • Valoarea patrimonială a unei firme coincide cu activul net contabil. • Dacă ritmul activelor totale devansează ritmul datoriilor totale, atunci patrimoniul net înregistrează o creştere. • Patrimoniul net poate înregistra o creştere: – pe seama rentabilităţii surselor interne ale firmei; – pe baza surselor externe (aportul de capital, primirea cu titlu gratuit a unor active etc.). 2. Metoda aditivă, în care se însumează elementele capitalului propriu: Pnt = Ks + Rz + Rr + Rex – Rrep unde: Ks = capitalul social; Rz = rezerve; Rr = rezultatul reportat; Rex = rezultatul exerciţiului; Rrep = rezultatul repartizat.

E. Metode utilizate în analiza situaţiei financiare: Analiza bilanţului, având în vedere structura sa şi principiile care stau la baza grupării posturilor, este o analiză de structură, care se poate referi: – fie la activ (analiza statică a activelor fixe şi circulante etc.); – fie la pasiv ( analiza capitalurilor proprii, împrumutate şi atrase). Analiza pe orizontală se referă la corelarea posturilor de activ cu posturile de pasiv, evidenţiind măsura în care activele imobilizate şi circulante (mijloacele economice) s-au format pe baza surselor financiare corespunzătoare din pasiv. 144

Analiza combinată presupune îmbinarea celor două tipuri de analiză prezentate, punând accent pe utilizarea metodei ratelor. Metoda ratelor se utilizează, în analiza situaţiilor financiare, prin raportul a doi indicatori, care se condiţionează reciproc şi au o anumită putere informaţională.

5.2. Analiza structurii patrimoniale a firmei Analiza structurii patrimoniale arată ponderea diferitelor elemente patrimoniale prin folosirea metodei ratelor. Prezentarea situaţiei firmei prin ratele de structură va evidenţia: – tendinţa de dezvoltare a firmei pe o anumită perioadă de timp; – comparaţia între firme de dimensiuni diferite; – modificările structurale din cadrul firmei; – situaţia activelor şi datoriilor în mărimi relative (considerând totalul activelor de 100%). 5.2.1. Analiza structurii activului Analiza activelor, urmărită static şi dinamic, pune în evidenţă specificul firmei, gradul de dotare tehnică, viteza de prelucrare a materialelor, situaţia stocurilor etc. Analiza făcută cu ratele de structură ale activului este influenţată de factori ca: • factori tehnici determinaţi de specificul activităţii desfăşurate de firmă; • factori economici şi juridici. Principalele rate de structură ale activului sunt: Rata activelor imobilizate (RAi): R Ai =

Ai ⋅100 , unde: Ai = active AT

imobilizate; AT = active totale Remarcă • Acest indicator precizează flexibilitatea financiară a firmei în măsura în care se evidenţiază componenţa capitalului investit. Este cunoscut că dotarea tehnică a unei firme variază în funcţie de profitul său şi de înzestrarea cu tehnică modernă. • Dimensiunea acestui indicator este influenţată de politicile contabile ale firmei (alegerea între capitalizare şi înregistrarea unor investiţii pe costuri, sistemul de amortizare etc.). Rata activelor circulante (RAC): R AC =

AC ⋅ 100 , unde: AC = active circulante. AT

Remarcă • Rata RAC este o măsură a flexibilităţii financiare şi arată activele care se pot transforma uşor în bani. Observaţie: Între rata activelor imobilizate şi rata activelor circulante există relaţia:

R Ai % + R AC% = 100 5.2.2. Analiza structurii pasivului Elementele principale în structura pasivului bilanţier sunt: • capitalurile şi rezervele; • provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli; • datorii pe termen mediu şi lung (> 1 an); • venituri în avans. 145

Analiza structurii pasivului se realizează cu o serie de rate care pot analiza: • importanţa relativă şi evoluţia în timp a diferitelor surse de finanţare de firmă; • politica financiară a firmei; • autonomia financiară; • gradul de îndatorare. Principalele rate de structură ale pasivului sunt: Rata stabilităţii financiare (RSf)

R Sf =

K per PT

⋅ 100 , unde: Kper = capitalul permanent; PT = pasivul total.

Remarcă • Capitalul permanent reflectă toate sursele de finanţare pe termen lung, indiferent de sursa acestora (capital propriu, capital împrumutat pe termen mediu şi lung). • O valoare scăzută a acestui indicator pune în pericol stabilitatea financiară a firmei. Rata autonomiei financiare reflectă ponderea capitalului propriu în diferite elemente de pasiv, precum şi în pasivul total. 1. Rata autonomiei financiare globale (Rafg)

R afg =

K pr PT

⋅ 100

unde: Kpr = capitalul propriu PT = pasivul total. Remarcă • Din experienţa practică s-a constatat: dacă Kpr reprezintă cel puţin 2/3 din capitalul total, firma dispune de o autonomie financiară ridicată, reprezentând garanţii aproape sigure pentru eventualii investitori; dacă ponderea Kpr este cuprinsă între 20% şi 50%, riscul acordării de credite este mare, dar firma poate beneficia de credite; dacă ponderea Kpr < 30%, firma nu mai prezintă garanţie pentru acordarea de credite.

2. Rata autonomiei financiare la termen (Raft)

R aft =

K pr K prm

⋅ 100 sau R ′aft =

K pr DTML

unde: • Kpr = capitalul propriu; • Kprm= capitalul permanent; • DTML = datorii pe termen mediu şi lung. 146

⋅ 100

Remarcă • Acest indicator, datorită folosirii capitalului permanent, aduce un plus de precizie în aprecieri. • Valorile minimale optime pentru această rată vor fi: Raft > 50% iar R ′aft > 100%. • Raft are o valoare mai mare în perioadele de gestiune, când se fac împrumuturi pe termen mediu şi lung pentru necesităţile firmei, şi va scade pe măsura rambursării împrumuturilor, dacă nu sunt contractate noi credite de această natură. Rata de îndatorare (Rî) măsoară ponderea obligaţiilor în patrimoniul firmei şi se poate detalia în: Rata de îndatorare globală (Rîg), ce măsoară ponderea datoriilor totale în patrimoniul firmei:

R îg =

DT DT ⋅100 sau R ′îg = ⋅ 100 PT K pr

unde: • DT = datorii totale, ce includ: – împrumuturile pe termen mediu şi lung; – împrumuturile pe termen scurt; – obligaţiile. Remarcă • Valoarea minimă optimală trebuie să fie Rîg < 100, semnificând o reducere a îndatorării firmei, cu consecinţe directe în creşterea autonomiei financiare. • Dacă Rîg ≥ 66%, aceasta este considerată o valoare normală pentru firmă. • Pentru limita superioară, acceptabilă este ca mărimea datoriilor să fie de cel mult două ori mai mare decât capitalul propriu. 5.3. Echilibrul financiar. Corelaţia dintre fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă Principalii indicatori utilizaţi în analiza echilibrului financiar sunt: • fondul de rulment; • necesarul de fond de rulment; • trezoreria. Fondul de rulment (FR) reprezintă partea din capitalul permanent utilizată pentru finanţarea activelor circulante. În concepţia patrimonială, fondul de rulment exprimă în mărime absolută lichiditatea unei firme (pe termen scurt) şi se calculează: FR = Kprm – Ai unde: Kprm = capitalul permanent Ai = active imobilizate. Astfel, fondul de rulment patrimonial este format din cele două fonduri: FR = FRp + FRî = (Kpr – Ai) + DTML unde Kpr = capitaluri proprii; DTML = datorii pe termen mediu şi lung. FRp = fondul de rulment propriu (FRp = Kpr – Ai); FRî = fondul de rulment împrumutat (FRî=DTML). 147

Remarcă • FR stabileşte legătura dintre lichiditate şi exigibilitate, permiţând aprecierea pe termen scurt a riscului de incapacitate de plată. În concepţia funcţională se determină fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG) astfel: FRNG reflectă surplusul de resurse în raport cu valorile imobilizate: FRNG = SA – AA unde: SA = surse aciclice (stabile) AA = active aciclice (stabile) Reprezentare grafică: A Active stabile – aciclice

P Resurse stabile – aciclice

FRNG poate fi: • pozitiv FRNG > 0, atunci SA > AA. În acest caz, avem un surplus de surse stabile (permanente), care pot fi utilizate pentru finanţarea altor nevoi ale firmei; • negativ FRNG < 0, atunci SA < AA. În acest caz avem o insuficienţă de fond de rulment, iar firma va fi nevoită să apeleze la noi credite pentru a acoperi nevoile ciclului de exploatare. Nevoia de fond de rulment (NFR) exprimă volumul fondului de rulment prevăzut (din surse proprii sau atrase) să asigure activele circulante (stocuri, creanţe, alte active), determinate pe baza unor viteze de rotaţie normale la scară naţională şi comparabile cu uzanţele internaţionale. • Pe baza bilanţului patrimonial se determină astfel: NFR = (Ac – Ds) – (DTs – CBs) = Ac – Ds – OTs unde: NFR = nevoia de fond de rulment; Ac = active circulante; Ds = disponibilităţi; DTs = datorii pe termen scurt; CBs = credite bancare pe termen scurt; OTs = obligaţii pe termen scurt. NFR = ST + CR – OTs unde: CR – creanţe; ST – stocuri. • Pe baza bilanţului funcţional, nevoia de fond de rulment caracterizează ciclul de exploatare şi se poate determina: NFR = AC – RC unde: AC = active ciclice; RC = resurse ciclice şi se poate împărţi în două categorii distincte: 1) nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE): NFRE = ACe – RCe = (ST + CR) – OTs unde: ACe = active ciclice din exploatare; RCe = resurse ciclice din exploatare. 2) nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRîe): NFREîe = ACîe – RCîe = (ST + CR) – OTs unde: ACîe = active ciclice din afara exploatării RCîe = resurse ciclice din afara exploatării. 148

În practică se întâlnesc două situaţii: • NFR > 0, situaţia este normală numai dacă se datorează unor investiţii susţinute pentru finanţarea ciclului de exploatare. În caz contrar, NFR reflectă un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor, creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de exploatare. • NFR < 0, resursele exced necesarul. Firma are un surplus de resurse temporare în comparaţie cu nevoile temporare, iar situaţia este considerată favorabilă doar dacă a rezultat din accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante şi angajarea unor credite cu scadenţe mai îndepărtate. Trezoreria netă (disponibilul bănesc) exprimă corelaţia dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, reflectând situaţia financiară a firmei pe termen scurt, mediu şi lung. • Pe baza bilanţului patrimonial, trezoreria netă (TN) se calculează: TN = FR – NFR • Pe baza bilanţului funcţional, se va calcula: TN = FRNG – NFR sau TN = TA – TP unde: FRNG = fondul de rulment net global; NFR = nevoia de fond de rulment; TA = trezoreria de activ, respectiv soldurile debitoare ale conturilor de disponibilităţi şi plasamente; TP = trezoreria de pasiv, respectiv soldurile creditoare ale conturilor de credite pe termen scurt. Trezoreria netă poate fi: • TN > 0, atunci FR > NFR, caz în care din activitatea firmei se degajă un surplus monetar. Dacă această situaţie se menţine mai multe exerciţii financiare succesive, înseamnă că firma are o rentabilitate economică mare şi are posibilitatea plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru a-şi întări poziţia pe piaţă. • TN < 0, reflectă un deficit (dezechilibru) financiar la sfârşitul anului, iar firma va apela la un credit de trezorerie (înseamnă că în calculul NFR nu s-au luat în considerare creditele pe termen scurt). Dacă NFR = constantă, atunci TN < 0 este efectul înregistrării de pierderi. Dacă TN < 0, dar firma înregistrează o creştere a NFR (firma produce lucrări, produse, servicii rentabile şi are pieţe de aprovizionare şi desfacere), atunci există un decalaj între termenul mediu de transformare a stocurilor şi creanţelor în lichidităţi şi durata medie de onorare a obligaţiilor pe termen scurt. 5.4. Analiza corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii Evoluţia corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii este importantă, pentru că ea influenţează capacitatea de plată a firmei. Creanţele reprezintă angajamente contractate de anumiţi clienţi ai firmei, ale căror termene de plată au o scadenţă ulterioară livrării mărfii, precum şi de debitorii firmei, în calitate de beneficiari ai unor împrumuturi pe care le vor rambursa ulterior, împreună cu dobânda aferentă. 149

Obligaţiile sau datoriile nefinanciare pe termen scurt reprezintă surse de finanţare atrase pe o durată mai mică de un an, excluzând creditele bancare. Obligaţiile sub aspect contabil conţin datorii către furnizori, personal, stat, acţionari, avansuri de la clienţi etc. Evoluţia creanţelor şi obligaţiilor influenţează fluxul de numerar al firmei: – sub aspectul sumelor; – sub aspectul termenilor de încasare şi de plată. Analiza corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii se poate face cu următorii indicatori: Durata de imobilizare a creanţelor (Dcr):

D cr =

S dcr S dcr S dcr ⋅ 360 sau D cr = ⋅ T sau D cr = ⋅T Rd Rd CA

unde:

S dcr – soldul mediu debitor al conturilor de creanţe Rd – rulajul debitor al conturilor de creanţe T – timpul (sau 360 zile) CA – cifra de afaceri. Observaţie În practica economică, pentru că bilanţul nu furnizează date asupra rulajului debitor al conturilor de creanţe, se foloseşte cifra de afaceri. Durata de folosire a surselor atrase (Dfa):

D fa =

S ob S ob ⋅ 360 sau D fa = ⋅ 360 Rc CA

unde: S ob = soldul mediu al conturilor de obligaţii; Rc = rulajul creditor al conturilor de obligaţii. Remarcă Dacă S dcr = S ob şi Dcr = Dfa, atunci din punct de vedere teoretic creanţele şi obligaţiile se compensează reciproc.

Dacă S dcr > S ob şi Dcr = Dfa, atunci fluxul de disponibilităţi este influenţat pozitiv, iar pentru acelaşi interval de timp încasările vor fi superioare plăţilor. Dacă S dcr < S ob şi Dcr = Dfa, atunci fluxul de disponibilităţi este influenţat negativ, iar pentru acelaşi interval de timp plăţile devansează încasările. 5.5. Analiza lichidităţii şi solvabilităţii Lichiditatea reprezintă proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma în bani. Putem avea: • lichiditatea externă – atunci când este analizată o firmă; se referă la posibilitatea investitorului de a-şi transforma în bani plasamentul în acţiuni la firma respectivă; 150

• lichiditatea internă reprezintă abilitatea unei firme de a-şi plăti la termenele prevăzute obligaţiile de plată asumate pe seama activelor curente. Datorită faptului că activele circulante conţin: stocuri, creanţe, disponibilităţi băneşti, inclusiv investiţii financiare pe termen scurt, analiza lichidităţii unei firme se poate face cu ajutorul a trei rate de lichiditate: 1. Rata lichidităţii generale (RLG): R LG =

A cr DTc

unde: Acr – activele circulante curente; DTc – datorii curente (pe termen scurt). Remarcă Activele curente se stabilesc scăzând din activele circulante stocurile nevalorificabile şi creanţele incerte. Datoriile curente cuprind datoriile pe termen scurt (până la un an), adică: – datorii către furnizori; – credite bancare pe termen scurt; – ratele la creditele pe termen mediu şi lung scadente în perioada analizată; – impozitele şi taxele de plătit; – cheltuielile cu personalul etc. Potrivit uzanţelor internaţionale, nivelul acestei rate trebuie să fie în jurul cifrei 2 (respectiv 200%). Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile de plată la scadenţă. Se mai utilizează noţiunea de bonitate, care exprimă o stare financiară legată de capacitatea firmei de a-şi achita datoriile la diverse termene. Capacitatea de plată, numită şi solvabilitate imediată, arată capacitatea mijloacelor băneşti la un moment dat sau pentru o perioadă scurtă de timp (30 zile este perioada obişnuită) de a acoperi obligaţiile scadente pentru acelaşi interval de timp. Analiza solvabilităţii patrimoniale se face cu ajutorul următoarelor rate: 1. Rata solvabilităţii patrimoniale (RSP), numită şi autonomie financiară, se determină:

R SP =

K pr KT

; unde: Kpr = capitalul propriu;

KT = capitalul total; KT = Kpr + CBT, rezultat prin însumarea capitalului propriu şi creditele bancare totale. Remarcă • Băncile utilizează uneori în studiile de analiză a bonităţii unui client această rată, care trebuie să aibă o valoare minimă între 0,3-0,5, iar peste 0,5 este considerată o situaţie normală pentru ca firma să poată primi un credit. 2. Rata solvabilităţii generale (RSG) arată gradul în care o firmă poate face

faţă datoriilor: R SG =

AT , unde: AT = activul total; DT = datorii totale. DT

Remarcă Această rată măsoară securitatea de care se bucură firma faţă de bancă şi creditori. 151

Se consideră o situaţie normală aceea în care activele totale sunt de două ori mai mari decât datoriile totale. 5.6. Analiza echilibrului economico-financiar Echilibrul economico-financiar se realizează atunci când mijloacele consumate se recuperează integral. Dacă firma menţine echilibrul financiar, desfăşoară o activitate generatoare de profit realizând obiectivul ei major, înseamnă că menţine un echilibru între venituri şi cheltuieli. Principalele rate financiare utilizate în acest studiu sunt: 1. Ratele de îndatorare Dintre acestea putem aminti: a) Rata de îndatorare a capitalului propriu RÎ K pr

(

RÎ K pr =

)

Total datorii pe termen lung D tl = Capital propriu (K pr ) K pr

(

b) Rata globală de îndatorare RÎ G

) RÎ

G

=

datorii totale D T = Active totale A T

Remarcă • Proporţia ridicată a datoriilor purtătoare de dobândă comparate cu capitalurile proprii arată un rezultat mai volatil, din care reiese că firma nu îşi poate onora obligaţiile scadente. • Cu cât rata de îndatorare este mai mare, cu atât riscul financiar creşte.

2. Rate bazate pe disponibilităţile băneşti (cash-flow) Dintre acestea amintim: a) Rata de acoperire a dobânzii (RAdb): RA db =

Pid CH d

unde: Pid = profitul înainte de scăderea impozitului pe profit şi a dobânzilor; CHd = cheltuielile cu dobânzile. Observaţii • RAdb < 1, riscul financiar este foarte mare pentru că firma nu reuşeşte să aibă un profit de exploatare cu care să acopere cheltuielile cu dobânzile. • RAdb > 4, riscul este apreciat de bancă ca un risc financiar redus. b) Rata de acoperire a cheltuielilor financiare fixe (RA CHf ) : Pid + Plăţi pentru leasing RACHf = CHd + Plăţi pentru leasing unde: Pid = profitul înainte de scăderea impozitului pe profit şi a dobânzilor CHd = cheltuielile cu dobânzile. 152

Remarcă • Cu cât este mai mare fluxul de lichidităţi faţă de cheltuielile financiare cu dobânzile, cu atât mai redus este riscul financiar.

5.7. Analiza vitezei de rotaţie a activelor circulante Viteza de rotaţie a activelor circulante este un indicator de eficienţă care reflectă schimbările intervenite în activitatea firmei (mai ales în activitatea de exploatare). Ea arată în ce măsură intrarea repetată a activelor circulante în ciclul economic contribuie la realizarea cifrei de afaceri a firmei. Volumul acţiunilor circulante depinde de doi factori: • cifra de afaceri; • viteza de rotaţie a activelor circulante. Observaţie Cu cât activele circulante vor parcurge mai repede stadiile succesive ale rotaţiei capitalului, cu atât viteza de rotaţie va fi mai mare, iar necesarul de fond de rulment va fi mai mic pentru un anumit volum al producţiei sau al cifrei de afaceri. Viteza de rotaţie a activelor circulante poate fi exprimată ca:

a) numărul de rotaţii (n): n =

CA AC

unde: AC = soldul mediu al activelor circulante; b) durata în zile (Dz): D z =

AC AC ⋅ T sau D z = ⋅ 360 CA CA

unde: T = numărul de zile al perioadei analizate. 5.7.1. Analiza factorială a vitezei de rotaţie a activelor circulante Analiza factorială a vitezei de rotaţie a activelor circulante se realizează pe baza modelului ca durată în zile: D z =

AC ⋅T . CA

Sistemul factorial va fi:

∆D CA z ∆D z

(1) ∆D AC z

∆D AC z

---------(n ) ∆D AC z

153

Modificarea absolută a duratei în zile a unei rotaţii:

∆D z = D z1 − D z 0 =

AC1 AC 0 ⋅T − ⋅T CA 1 CA 0

din care datorită: 1) Influenţei modificării cifrei de afaceri:

∆D CA = z

AC 0 AC 0 ⋅T − ⋅T CA 1 CA 0

2) Influenţei modificării soldului mediu al activelor circulante:

∆D CA = z

AC1 AC 0 ⋅T − ⋅T CA 1 CA 1

din care datorită: 2.1) Influenţei modificării stocurilor medii (St): (St ) ∆D CA = z

S t1 CA 1

⋅T −

St0 CA 1

⋅T

2.2) Influenţei modificării soldului mediu al creanţelor (Cr): (C r ) ∆D CA = z

C r1 CA 1

⋅T −

C r0 CA 1

⋅T

Aprofundarea analizei vitezei de rotaţie a activelor circulante se poate face pe elemente componente astfel: 1. Rotaţia stocurilor Stocul unei firme necesită timp pentru a fi transformat în creanţe, apoi în lichidităţi. Astfel, putem calcula perioada de rotaţie a stocurilor (Prst): T Stocuri = Rotaţia stocurilor = . Prst Rotaţia stocurilor Costul vânzărilor Remarcă • Dacă Prst este în scădere, rezultă un semnal favorabil, dar care se va analiza în funcţie de nivelurile ratei din ramură. • Dacă Prst are o valoare mare faţă de media ramurii, rezultă: – blocarea capitalului, cu dificultăţi în achitarea obligaţiilor; – existenţa unor stocuri cu mişcare lentă (stocuri demodate). • Dacă nivelul Prst se situează mult sub media ramurii, pot să existe stocuri inadecvate, ce pot afecta livrările către clienţi şi, implicit, vânzarea. 2. Rotaţia creanţelor Creanţele privite din punct de vedere al uşurinţei de a fi transformate în lichidităţi se pot analiza cu: • numărul de rotaţii în cadrul unei perioade (de obicei, un an) sau numărul de zile al perioadei în care se încasează în medie creanţele firmei. 154

Cifră de afaceri Nrt

=

= Creanţe medii

CA Cr

unde: • CA = cifra de afaceri.

( )

• Creanţe medii C r = media aritmetică a valorii acestora între începutul şi sfârşitul anului. • Nrt = numărul de rotaţii (de regulă, un an) ale creanţelor. Observaţii: Cu cât Nrt este mai mare, cu atât perioada de încasare este mai scurtă. Astfel, se recuperează mai rapid sumele necesare achitării obligaţiilor existente. • Durata de recuperare a creanţelor (Drc) exprimată în zile: T Ct T sau D tc = ⋅ 360 = = drC N C rt CA Rotaţia stocurilor unde: • T – nr. de zile al perioadei (360 zile pentru un an; 180 zile pentru un an; se consideră normală o durată de 30 zile).

5.8. Analiza fluxurilor de trezorerie (cash-flow) Analiza economico-financiară foloseşte două modalităţi: • analiza de stoc - analiză statică la un moment dat; • analiza de flux - analiză dinamică, ce urmăreşte fenomenul într-un şir de momente. Fluxurile de trezorerie reprezintă ansamblul intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi sau de echivalente de lichidităţi. Prin lichidităţi se înţeleg fonduri disponibile şi depozite la vedere. Echivalentele de lichidităţi reprezintă plasamente pe termen scurt, foarte lichide, convertibile cu uşurinţă în lichidităţi, a căror valoare nu riscă să se schimbe în mod semnificativ. Analiza fluxurilor de lichidităţi permite managerului firmei şi partenerilor externi de afaceri (bancă, investitori) să urmărească dacă circuitul bani-marfă-bani se desfăşoară normal. Astfel se poate constata că firma are posibilitatea, în relaţiile cu partenerii, să-şi achite obligaţiile băneşti contractate, poziţia strategică a firmei cu produsele sale, cu pieţele sale, constituind în acelaşi timp un suport real pentru previzionarea trezoreriei (disponibilităţilor băneşti). Metoda fluxului de disponibilităţi (cash-flow) în practica financiară se aplică atât pentru situaţia curentă, cât şi pentru strategia firmei. A. Fluxurile de trezorerie din exploatare Fluxul de numerar din exploatare ne arată modul de funcţionare a firmei, fiind un indicator al performanţelor ei financiare. El este concentrat pe finanţare şi astfel este folosit pentru evaluarea şi previzionarea lichidităţii pe termen scurt. Fundamentarea acestui flux de numerar se face cu două metode: 155

1. Metoda directă Metoda directă înregistrează toate intrările şi ieşirile de numerar referitoare la exploatare. Metoda directă prezintă profitul net ca şi cum ar fi calculat pe bază de numerar, folosind următoarea formulă: Numerarul (cash-ul) din exploatare = Numerar încasat din exploatare – Plăţile cash pentru cheltuieli– Plăţile cash pentru impozite. 2. Metoda indirectă Se pleacă de la profitul net şi amortizări ca surse de numerar şi se fac adaosuri şi micşorări pe baza modificărilor care intervin în posturile din bilanţurile finale, faţă de cele iniţiale, şi care influenţează disponibilităţile băneşti. Modelul metodei indirecte este următorul: Lichidităţi nete provenite din exploatare = Rezultatul net al exerciţiului (profit, pierdere) + + Amortizări şi provizioane incluse în costuri, variaţia furnizorilor, clienţilor creditori şi a altor pasive curente operaţionale (+/–) – variaţia stocurilor (+/-), creanţelor şi a altor active curente/operaţionale (+/-). Distinct trebuie menţionate: – dobânzile plătite; – impozitul pe profit. Remarcă • Fluxul de lichidităţi determinat prin metoda indirectă trebuie să fie egal cu cel determinat cu metoda directă. B. Fluxul de lichidităţi stabilit pentru investiţii Activitatea de investiţii presupune: – atât sume încasate din vânzarea şi valorificarea de active imobilizate; – cât şi cheltuieli efectuate pentru achiziţionarea sau executarea în regie proprie de imobilizări. Influenţa investiţiilor asupra fluxurilor de trezorerie se poate face sintetic prin variaţia activelor imobilizate. Se compară situaţia de la sfârşitul perioadei cu cea de la începutul perioadei. C. Fluxul de trezorerie generat de activităţile de finanţare Pentru a analiza aceste fluxuri este necesar să se urmărească: • variaţia împrumuturilor şi datoriilor asimilate; • variaţia altor datorii; • variaţia capitalului social. Fluxul total al trezoreriei (FT) se poate obţine prin însumarea algebrică a celor trei activităţi (A, B şi C): FT = ± FA ± FB ± FC. Acesta va fi egal cu diferenţa dintre disponibilul (trezoreriei) la sfârşitul perioadei şi cel de la începutul perioadei reflectat în bilanţ: FT = DT1 – DT0 DT1 = disponibilul la sfârşitul perioadei; DT0 = disponibilul la începutul exerciţiului. 156

Analiza fluxului de numerar pe cele trei activităţi Interpretarea rezultatelor are în vedere următoarele cerinţe: 1. A > 0, adică fluxul de numerar din activitatea de exploatare trebuie să fie pozitiv, cu o valoare însemnată, pentru că reflectă rezultatele operative ale firmei. 2. B > 0 arată că fluxul de numerar din activitatea de investiţii este pozitiv. Situaţia aceasta ar putea să semnifice: – intenţia de restructurare a activităţii firmei; – vânzarea activelor imobilizate; – existenţa unor credite comerciale mari, acordate de furnizorii de imobilizări. Dacă B < 0, rezultă realizarea de investiţii a căror valoare poate fi parţial compensată din valorificarea de imobilizări. 3. Dacă C > 0, rezultă că fluxul de numerar din activitatea de finanţare se realizează din surse de finanţare externe pentru completarea celor realizate din activitatea de exploatare. Dacă C < 0, rezultă că s-au efectuat plăţi privind: – reducerea capitalului social; – rambursarea împrumuturilor; – plata ratelor de leasing financiar; – plata dobânzilor etc. 4. Suma algebrică a celor trei categorii de fluxuri (A, B, C) este normal să fie pozitivă, arătând lichiditatea rezultatului de exploatare, ceea ce semnifică desfăşurarea normală a circuitului economic (bani – marfă – producţie - bani) şi permite acoperirea nevoilor curente, cele pe termen lung şi în general un echilibru financiar. Acest flux total trebuie să coincidă cu numerarul şi echivalenţele de numerar de la sfârşitul perioadei minus cele de la începutul perioadei. Remarcă • Metoda cash-flow este folosită şi în elaborarea strategiei financiare a firmei; • analiza fluxurilor de numerar şi a cauzelor variaţiei lor se face cu ajutorul unui tablou specializat cunoscut sub denumirea de ,,tabloul fluxurilor de trezorerie”. CONCEPTE-CHEIE: bilanţ patrimonial (financiar), bilanţ funcţional, patrimoniu net, fond de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria netă, lichiditate, solvabilitate, echilibru economico-financiar, viteză de rotaţie a activelor circulante, fluxurile de trezorerie. ÎNTREBĂRI ŞI TESTE GRILĂ

1. Care este semnificaţia patrimoniului net şi care sunt cauzele care pot determina modificarea acestuia? 2. Trezoreria netă se calculează pe baza relaţiei: a) fond de rulment + necesar de fond de rulment; b) fond de rulment – necesar de fond de rulment; c) fond de rulment – datorii pe termen scurt; d) trezoreria de activ + trezoreria de pasiv; 3. Solvabilitatea unei firme presupune: a) capacitatea firmei de a-şi transforma activele în disponibilităţi băneşti; b) capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile faţă de stat; c) capacitatea firmei de a-şi plăti furnizorii de materiale; d) capacitatea firmei de a-şi achita datoriile la scadenţă. 157

4. Pe baza următorilor indicatori: Nr. crt. 1. 2.

Indicatori Cifra de afaceri Soldul mediu al activelor circulante

Simbol CA

AC

N-1 160.000 90.000

mii lei N 170.000 115.000

calculaţi care este influenţa soldului mediu al activelor circulante asupra vitezei de rotaţie a activelor circulante: ∆D AC z =? Răspuns: ∆D AC = +52,94 zile z Model de rezolvare: AC1 − AC0 ⋅ T (115.000 − 90.000 ) ⋅ 360 ∆D AC = = = +52,94 zile. z CA1 170.000 5. Pe baza următorilor indicatori:

(

Nr. crt. 1. 2. 3.

)

Indicatori Capital propriu Datorii pe termen mediu şi lung Active imobilizate

Simbol Kpr DTML Ai

N-1 55.000 11.500 40.000

mii lei N 65.000 19.000 52.000

calculaţi modificarea procentuală a fondului de rulment în anul N: rFN = ? Răspuns: rFN = 20,75%. Model de rezolvare: FR = Kper – Ai = (Kpr + DTML) – Ai FRN-1 = (55.000 + 11.500) – 40.000 = 26.500 FRN = (65.000 + 19.000) – 52.000 = 32.000 FR N 32.000 I1FR/ 0 = = = 1,2075 sau 120,75% FR N −1 26.500

R FN = I1FR/ 0 ⋅100 − 100 = 120,75 − 100 = 20,75% 6. ANALIZA POTENŢIALULUI INTERN AL FIRMEI 6.1. Analiza gestiunii resurselor umane Munca, ca factor de producţie, este o activitate specific umană, folosită în scopul obţinerii de bunuri economice. Forţa de muncă este factorul viu, dinamic, care pune în acţiune prin muncă ceilalţi factori, având un rol decisiv în procesul economic. Studiul resurselor umane la nivel microeconomic reflectă munca drept factor de producţie în stare activă; astfel, problematica analizei va fi sintetizată în: asigurarea firmei cu resurse umane; utilizarea resurselor umane; eficienţa utilizării resurselor. Eficienţa utilizării forţei de muncă asigură o corelare a efectelor cu eforturile ce se pot face cu producţia fabricată, cifra de afaceri sau profitul. 158

6.1.1. Analiza asigurării cu personal din punct de vedere cantitativ şi structural Necesarul de personal se determină în funcţie de doi factori fundamentali: • volumul activităţii (măsurat în general prin cifra de afaceri); • productivitatea muncii. Pentru dimensionarea resurselor umane se folosesc următorii indicatori: • numărul maxim de salariaţi (Nmax) – reprezintă limita superioară pe care o poate avea firma pentru a rămâne în cadrul unei utilizări eficiente a muncii:

N max

N 0 I1CA /0 = 100

unde N0 = numărul de salariaţi ai perioadei de bază;

I1CA / 0 = indicele valoric al cifrei de afaceri (sau al valorii adăugate) din perioada analizată faţă de cea luată ca bază de comparaţie; • numărul mediu de salariaţi cu contract de muncă se calculează ca medie aritmetică simplă a efectivului zilnic de personal; • efectivul scriptic de personal cuprinde totalul personalului existent în evidenţa firmei la un moment dat; • efectivul scriptic prezent la lucru, la un moment dat. Dinamica efectivului de personal pe total şi pe categorii pune în evidenţă dimensiunea potenţialului de forţă de muncă în raport cu realizările perioadei precedente şi necesarul prestabilit. • Modificarea absolută (∆N) a personalului pe total şi pe categorii se poate

∆N = N − N

1 0 calcula: unde: N = numărul de personal realizat (1) şi cel din baza de comparaţie (0). Dinamica personalului poate fi urmărită în corelaţie cu evoluţia productivităţii muncii (IW), stabilindu-se astfel o modificare relativă pe baza W relaţiei: ∆N * I . Cerinţa de bază este ca dinamica efectivului de personal ( I1N/ 0 ) să se realizeze în

următoarea corelaţie: I1N/ 0 < I1W/ 0 , unde: I1W/ 0 = indicele productivităţii muncii. Analiza modificărilor structurale se face cu ajutorul ponderilor, faţă de o bază de comparaţie, ale anumitor categorii de personal faţă de totalul personalului. Exemplu: Resursele umane ale unei firme pe categorii de personal: Nr. crt.

Categoria de personal

1.

Muncitorii: direct productivi indirect productivi de deservire Personal tehnic şi de cercetare TESA Total personal Cifra de afaceri (mil. lei)

2. 3. 4. 5.

Precedentă 130 102 20 8 7 3 140 820

Perioada de analiză Structură Curentă % 92,9 120 72,9 95 14,3 18 5,7 7 5 7 2,1 2 100 129 x 950

Structură % 93 73,6 14 5,4 5,4 1,6 100 x 159

Analiza dinamicii personalului productiv:

(N1 − N 0 ) ⋅ I1CA/ 0 = (120 − 130) ⋅ 950 = −12 persoane comparativ cu perioada precedentă. 820

6.1.2. Analiza asigurării calitative cu personal Din punct de vedere calitativ, analiza forţei de muncă se referă la modul în care firma îşi asigură forţa de muncă calificată în corelaţie cu gradul de tehnicitate sau de complexitate al operaţiilor şi lucrărilor care trebuie efectuate pentru obţinerea bunurilor, executarea lucrărilor sau prestarea serviciilor. n

• coeficientul mediu de calificare a forţei de muncă ( K cm ): K cm =

∑K N i =1 n

i

∑N i =1

i

i

unde: Ki = categoria de calificare (1-7); Ni = numărul de muncitori din fiecare categorie de calificare. Remarcă − Tendinţa de creştere a coeficientului K cm va indica preocuparea firmei pentru ridicarea calificării muncitorilor;

• coeficientul mediu de complexitate a lucrărilor executate ( K t ) sau coeficientul mediu tarifar al lucrărilor se poate calcula ca o medie aritmetică ponderată a categoriilor de lucrări (Ki) cu volumul de lucrări (Vi) din fiecare categorie: n

Kt =

∑K V i =1 n

∑V i =1

i

i

;

i

• coeficientul de concordanţă (Kc) arată modul de folosire a forţei de muncă din punctul de vedere al calificării: K c =

Kt . K cm

Din compararea celor doi coeficienţi rezultă: – K t > K cm → arată existenţa lucrărilor de categorii superioare efectuate de muncitori cu calificare inferioară, ceea ce afectează calitatea produselor obţinute, iar în mod indirect sunt influenţate valoarea produselor şi profitul; – K t = K cm → arată o concordanţă deplină între complexitatea lucrărilor şi calificarea muncitorilor; – K t < K cm → arată existenţa unor lucrări de categorii inferioare efectuate de muncitori cu calificare superioară, ceea ce arată o folosire incompletă a forţei de muncă, cu consecinţe negative asupra costurilor şi profiturilor firmei. 160

6.1.3. Analiza mobilităţii şi stabilităţii forţei de muncă Mişcările de personal (intrări, ieşiri) din cadrul unei firme conduc la modificarea numărului de personal, dar influenţează şi eficienţa utilizării forţei de muncă. Circulaţia forţei de muncă reprezintă mişcarea personalului într-o anumită perioadă sub forma intrărilor şi ieşirilor indiferent de cauzele care le generează (transfer, boală, pensionare, invaliditate, deces, armată, studii etc.). Analiza mobilităţii forţei de muncă o putem studia cu indicatorii: • coeficientul de circulaţie – CI sau CE se calculează prin raportarea intrărilor (sau ieşirilor) la numărul mediu scriptic al personalului: C I =

I E ⋅100; C E = ⋅100 N N

• coeficientul circulaţiei totale (CT) surprinde mişcarea totală, evidenţiind intensitatea mobilităţii forţei de muncă: C T =

I+E ⋅100 . N

În analiza mişcării personalului se face distincţie între circulaţia normală, obiectivă şi fluctuaţie (considerat a fi un fenomen nenormal). • Fluctuaţia forţei de muncă reprezintă reducerea numărului de personal ca urmare a ieşirilor din firmă fără aprobarea conducerii (demisii etc.). Fluctuaţia o putem analiza cu: • coeficientul fluctuaţiei (Cf) – care surprinde ponderea ieşirilor nejustificate (En) în total număr mediu scriptic: C f =

En ⋅100 . N

Prin limitarea tendinţei de fluctuare a forţei de muncă, se creează premisele creşterii stabilităţii. Stabilitatea forţei de muncă se poate aprecia cu următorii indicatori: • vechimea în aceeaşi unitate: Vt =

∑ t ⋅100 ∑T

unde: • ∑t = vechimea în ani a fiecărui salariat în firma analizată; • ∑T = vechimea totală (T) în câmpul muncii (în ani) a fiecărui lucrător. Observaţii − valoarea maximă a coeficientului este 1 (sau 100) şi indică o stabilitate foarte bună; − în funcţie de gradul de vechime în aceeaşi unitate, se acordă salariaţilor un spor de fidelitate (calculat ca procent din salariu);

• vechimea medie în aceeaşi unitate ( V )se calculează ca o medie aritmetică ponderată a numărului salariaţilor cu aceeaşi vechime (Ni) şi vechimii acestora (ti):

∑ (t N ) V= ∑N i

i

i

i

i

161

Observaţie • cu cât vechimea medie va fi mai mare, cu atât stabilitatea forţei de muncă este mai bună; • gradul de stabilitate a forţei de muncă (GS): G S = 100 − C T

unde: CT = coeficientul circulaţiei totale. 6.1.4. Analiza utilizării forţei de muncă Utilizarea forţei de muncă se analizează din două puncte de vedere: A) utilizarea extensivă, prin care se urmăreşte utilizarea timpului de muncă prin reducerea pierderilor de timp în zile sau ore; B) utilizarea intensivă, prin care se urmăreşte eficienţa utilizării forţei de muncă (productivitatea muncii şi profitul pe salariat) prin reducerea cheltuielilor de timp de muncă pe unitatea de produs. A) Analiza utilizării extensive a forţei de muncă Analiza utilizării timpului de muncă se realizează cu ajutorul BALANŢEI TIMPULUI DE MUNCĂ, document în care indicatorii sunt exprimaţi în om-ore şi om-zile pentru a pune în evidenţă pierderile de timp în zile, în ore în cadrul zilei de lucru. Indicatorii utilizaţi în cadrul balanţei vor fi: • Fondul de timp calendaristic (FTC) FTCz = N * Nzc unde: N = numărul mediu scriptic de salariaţi; Nzc = numărul de zile calendaristice ale perioadei analizate; FTCz = fondul de timp calendaristic exprimat în om-zile; FTCH = FTCz * dnz = N * Nzc * dnz unde: • FTCH = fondul de timp calendaristic exprimat în om-ore; • dnz = durata normală a zilei de lucru. • Fondul de timp maxim disponibil (FTMD) reprezintă diferenţa dintre fondul de timp calendaristic (FTC) şi fondul de timp afectat repausului săptămânal, sărbătorilor legale şi concediilor de odihnă.

FTMD z = FTC z − (FTZLSL + FTCO ) unde: • FTMDz = fondul de timp maxim disponibil în om-zile; • FTCz = fondul de timp calendaristic în om-zile; • FTZLSL = fondul de timp afectat zilelor libere şi sărbătorilor legale; • FTCO = fondul de timp afectat concediilor de odihnă. Fondul de timp maxim disponibil în ore-om: FTMD H = FTMD z ∗ d nz unde: • dnz = durata normală a zilei de lucru (ore/zi) reprezintă o mărime prestabilită prin lege, prin contractul individual de muncă. Formarea fondului de timp maxim disponibil se poate analiza şi din punct de vedere al utilizării lui. 162

• Timpul efectiv lucrat se referă la timpul de muncă utilizat de salariaţi în scopul desfăşurării activităţii profesionale. Acest indicator poate fi exprimat în: – TZ = om-zile, reprezentând zilele efectiv lucrate de către salariat, prezent la lucru în perioada analizată; – TH = om-ore, calculat prin însumarea numărului de ore-om efectiv lucrate de salariatul prezent la lucru în perioada analizată. Atunci FTMD va fi: FTMD = TE + TN unde: TE = timp efectiv lucrat; TN = timp nelucrat. • Timpul nelucrat (TN) se poate calcula: TN = FTMD – TE Balanţa utilizării timpului de muncă Resurse de timp zile-om 1. Fond de timp calendaristic 2. Fondul de timp corespunzător sărbătorilor legale şi zilelor libere de repaus 3. Fondul de timp corespunzător concediilor de odihnă 4. Fond de timp maxim disponibil FTMD 4 = 1 - (2+3)

Utilizarea fondului de timp ore-om

zileom

oreom

FTC

FTC*8

1. Timp efectiv lucrat (TE)

Tz

TH

FTZLS L

FTZLSL *8

2. Timp nelucrat A. Motivat

TNz

TNH

FTCO

FTCO*8

B. Nemotivat

Fond de timp maxim disponibil - FTMD 3=1+2

Notă - Zi-om exprimă o zi de prezenţă la lucru a unui salariat indiferent de numărul de ore lucrate în acea zi; - oră-om lucrată exprimă o perioadă de o oră lucrată de un salariat. Analiza statistică şi dinamică a timpului de lucru Pentru această analiză se pot utiliza indicatorii absoluţi din balanţă, din care se calculează indicatori derivaţi, cum ar fi: • Gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil:

TE Z ⋅100 FTMD Z TE H ⋅100 – în ore-om: G H = FTMD H

– în zile-om: G Z =

163

• Gradul de neutilizare a FTMD se poate calcula:

TE Z ⋅100 FTMD Z TE H = ⋅100 FTMD H

– în zile-om: G nZ = – în ore-om: G nH

• Coeficientul de utilizare a zilei de lucru (kz) se poate calcula:

kz =

TE H TH dz ⋅100 , unde d z = = d nz TE z TZ

în care: • d z = durata medie a zilei; • TEH = timpul efectiv lucrat în om-ore (TH); • TEZ = timpul efectiv lucrat în zile-om (TZ); • dnz = durata normală (legală) a zilei de lucru (de obicei 8 ore). • Gradul de utilizare a lunii de lucru (KL) se poate calcula:

KL =

TE z TZ dL FTMD z ⋅100 , unde: d L = = ; d nl = d nl N N N

în care:

d L = durata medie a lunii de lucru; dnl = durata normală a lunii de lucru stabilită prin raportul dintre fondul de timp maxim disponibil în zile şi numărul mediu scriptic de salariaţi (N). Analiza factorială a timpului utilizat permite stabilirea rezervelor de îmbunătăţire a acestui indicator. Timpul efectiv lucrat (TE) poate fi analizat în funcţie de următorii factori:

TE = N ⋅ Z ⋅ H = N ⋅ d l ⋅ d z în care: • N = numărul mediu scriptic de personal; • Z = numărul mediu de zile lucrate anual de către o persoană; • H = numărul mediu de ore lucrate într-o zi de către o persoană.

TE z = dl N Durata medie a zilei de lucru (H) este ceea ce am notat cu d z . Durata medie a anului în zile (Z) se poate obţine: Z =

Finalitatea analizei timpului de muncă se stabileşte în legătură cu producţia (valoarea adăugată, cifra de afaceri) după modelul: Q = N ⋅d l ⋅d z ⋅ W h unde: • Q = producţia exerciţiului (VA – valoarea adăugată sau CA – cifra de afaceri); • N = numărul mediu scriptic de personal; • d l = durata medie a lunii de lucru; 164

• d z = durata medie a zilei de lucru • w h = productivitatea medie orară. B) Analiza utilizării intensive a forţei de muncă Utilizarea intensivă a forţei de muncă vizează aspecte legate de eficienţa utilizării resurselor umane, fiind determinată de indicatorii: • productivitatea muncii; • profitul pe salariat. 1) Analiza productivităţii muncii Productivitatea muncii reflectă eficienţa cu care a fost cheltuită munca. Productivitatea muncii este o categorie economică, dinamică, care ne arată însuşirea muncii de a crea, în anumite condiţii, o anumită cantitate de valori de întrebuinţare, într-o unitate de timp, cu o intensitate normală a muncii. Productivitatea muncii se poate determina sub formă de raport şi va reprezenta: • cantitatea de produse obţinute cu o anumită cheltuială de muncă:

W=

Q = T

Producţia exerciţiului Fondul total de timp de muncă

• cheltuiala de muncă efectuată pentru obţinerea unei unităţi de produs:

W=

T = Q

Fondul total de timp de muncă Producţia exerciţiului

Productivitatea muncii în expresie valorică se determină ca raport: W=

Efectul obţinut Efortul depus pentru realizarea efectului

Indicatorii care reflectă efectul pot fi: producţia exerciţiului (Pex); valoarea adăugată (VA); cifra de afaceri (CA); veniturile din exploatare (Vex); producţia marfă fabricată (Pf) etc. Efortul îmbracă forma consumului de forţă de muncă, iar ca indicatori se pot folosi: numărul mediu scriptic de salariaţi; total om-zile lucrate; total om-ore lucrate. În raport cu cheltuielile de muncă, productivitatea muncii poate fi reprezentată prin: • productivitatea medie anuală ( W a ), calculată la nivelul anului; • productivitatea medie zilnică ( W z ), calculată la nivelul zilei de muncă; • productivitatea medie orară ( W h ), calculată la nivelul orei de lucru. Indicatorii se pot determina în acelaşi mod, indiferent de indicatorii ce reflectă efectul. Exemplificăm prin producţia marfă fabricată: 165

• productivitatea medie anuală: W a =

Pf , N

unde: N = numărul mediu scriptic de personal;

Pf T(om ⋅ zile) Pf • productivitatea medie orară: W h = . T(om ⋅ ore ) • productivitatea medie zilnică: W z =

Remarcă • Analiza comparativă a indicatorilor productivităţii medii a muncii, calculată pe baza aceluiaşi indicator al efectului, dar pentru unităţi de timp diferite Pf

Pf

Pf

Pf

CA

(exemplu: W a ; W z ; W h ) identifică rezervele de timp neutilizate la nivelul anului sau ale zilei de muncă. • Compararea productivităţii muncii calculată pentru aceeaşi unitate de VA

timp (exemplu: W a ; W a ; W a ) permite stabilirea unor cauze care au acţionat, dar şi elaborarea unor măsuri concrete în scopul creşterii productivităţii. În scopul identificării rezervelor de creştere a productivităţii muncii, se impune analiza factorială a acesteia:

∆Q N ∆Q

∆Q W a (d l ) ∆Q W z (d z )

∆Q W a

∆Q W a (W z ) ∆Q W z (W h )

∆QaW h (g i ) (

W h Wh i

∆Qa Q = N ⋅ Wa

gradul I

Wa = dl ⋅ W z gradul II

Wz = dz ⋅ Wh gradul III

Wh =

)

∑ g i Wh

i

100

gradul IV

unde: • Q = producţia; • N = numărul mediu scriptic de personal; • W a = productivitatea medie anuală; • d l = durata medie a lunii de lucru (numărul mediu de zile lucrate de un salariat); • W z = productivitatea medie zilnică a muncii; • d z = durata medie a lunii de lucru (numărul de ore lucrate în medie de către un muncitor într-o zi); 166

• W h = productivitatea medie orară; •gi = structura producţiei fabricate; • Wh i = productivitatea medie orară pe tipuri de produse, sectoare, ateliere etc. Putem stabili ponderea cu care fiecare dintre cei doi factori contribuie la creşterea producţiei: • influenţa modificării numărului mediu de personal:

∆Q T % =

(N1 − N 0 )W a ⋅ 100 = ∆Q N ⋅ 100 ∆Q

∆Q

• influenţa modificării productivităţii medii anuale:

∆QT % =

(

)

∆Q W a N1 W a 1 − W a 0 ⋅ 100 . ⋅ 100 = ∆Q ∆Q

Modificarea absolută a producţiei se stabileşte cu relaţia: ∆Q = Q1 – Q0 din care: 1) Influenţa modificării numărului mediu de personal:

∆Q N = (N1 − N 0 )W a 0

2) Influenţa modificării productivităţii medii anuale:

(

∆Q W a = N1 W a 1 − W a 0

)

2.1) Influenţa modificării duratei medii a lunii de lucru:

(

)

∆QSW a (d l ) = N1 d11 − d l 0 W z 0

2.2) Influenţa modificării productivităţii medii zilnice:

(

∆Q W a (W z ) = N1 d11 W z1 − W z 0

)

din care datorită: 2.2.1) Influenţei modificării duratei medii a zilei de lucru:

(

)

∆QSW z (d z ) = N1 ⋅ d l1 ⋅ d z1 − d z 0 W h 0

2.2.2) Influenţei modificării productivităţii medii orare a muncii:

(

∆Q W z (W h ) = N1 ⋅ d11 ⋅ d z1 W h 1 − W h 0

)

din care: 2.2.2.1) Influenţei modificării structurii producţiei marfă pe produse:

⎛ ∑ g1Wh 0 ∑ g 0 Wh 0 ∆Q W h (g i ) = N1 ⋅ d11 ⋅ d z1 ⎜⎜ − 100 100 ⎝

⎞ ′ ⎟ = N 1 ⋅ d 11 ⋅ d z1 ⎛⎜ W h − W h 0 ⎞⎟ ⎟ ⎝ ⎠ ⎠

2.2.2.2) Influenţei modificării productivităţii medii orare pe produs:

∆Q

(

W h Wh i

)

⎛ ∑ g1Wh 1 ∑ g1Wh 0 = N1 ⋅ d11 ⋅ d z1 ⎜⎜ − 100 ⎝ 100

⎞ ⎟= ⎟ ⎠ 167

′ ⎞ ⎛ = N1 ⋅ d11 ⋅ d z1 ⋅ ⎜ W h 1 − W h ⎟ ⎝ ⎠ Observaţie Metodologia de analiză a productivităţii muncii, calculată pe baza celorlalţi indicatori valorici (CA, VA, Pex), este similară celei prezentate, iar interpretarea rezultatelor se face în funcţie de semnificaţia economică a acestora şi a factorilor specifici de influenţă.

2. Analiza productivităţii marginale a muncii Productivitatea marginală arată creşterea de efect (Pf, Pex, VA sau CA) obţinută prin utilizarea suplimentară a unei unităţi de timp de muncă:

Wmg =

∆Q Q1 − Q0 = . ∆T T1 − T0

Acest indicator ţine cont de eficienţa factorului uman utilizat. Pentru completarea analizei se poate utiliza elasticitatea producţiei în funcţie de factorul forţă de muncă. Elasticitatea reflectă creşterea procentuală a producţiei la o modificare cu un procent a productivităţii muncii:

∆Q ∆Q T ∆Q Q Wmg Q E= : = = ⋅ = ∆T Q ∆T ∆T T W T

Remarcă • Elasticitatea (E) astfel calculată are sens de rată de creştere procentuală a volumului de activitate, determinată de creşterea cu 1% a resursei umane (timpul de muncă).

3. Analiza profitului pe salariat Profitul pe un salariat (se are în vedere profitul aferent cifrei de afaceri), prin capacitatea informaţională, este un indicator semnificativ pentru caracterizarea eficienţei muncii, întrucât pune în evidenţă legătura dintre înzestrarea tehnică, eficienţa utilizării acesteia şi productivitatea muncii. În analiza profitului pe salariat se utilizează mai multe modele multiplicative de analiză pentru a releva contribuţia diferitelor categorii de factori asupra acestuia, din care amintim: Modelul cel de analiză factorială: Pf P Pf CA P = ⋅ ⋅ = W a ⋅ G V ⋅ pr . N N Pf CA

168

Schema de analiză factorială:

t

W

gi

Pf a Pf

Wh P N

Whi GV gi P

pr

c gradul I

gradul II

gradul III

unde: •

Pf N

Pf

= W a – reprezintă productivitatea muncii, calculată pe baza producţiei

marfă fabricate; • P – profitul aferent cifrei de afaceri; •

CA = GV – gradul de valorificare (vânzare) a producţiei fabricate; Pf

•

P = pr – profitul mediu la 1 leu cifră de afaceri (rentabilitatea CA

comercială). Metodologia de analiză

∆PN = PN1 − PN 0 din care:

(

)

1. Influenţa modificării W a : ∆PNW a = W a 1 − W a 0 ⋅ G V0 ⋅ pr 0 1.1. Influenţa modificării timpului mediu lucrat de un salariat ( t ):

(

)

∆PNW a (t ) = t1 − t 0 ⋅ W h 0 ⋅ G V0 ⋅ pr 0

(

)

1.2. Influenţa modificării W h : ∆PNW a (W h ) = t1 W h 1 − W h 0 ⋅ G V0 ⋅ pr 0 din care: 1.2.1. Influenţa modificării structurii producţiei vândute pe produse:

Wh =

∑g W i

hi

100

169

⎡ ∑ g1Wh a ∑ g 0 Wh 0 ⎤ ⎛ ′ ⎞ ∆PNW h (g i ) = t1 ⎢ − ⎥ ⋅ G V0 ⋅ pr 0 = t 1 ⎜ W h − W h 0 ⎟ ⋅ G V0 ⋅ pr 0 100 ⎦⎥ ⎝ ⎠ ⎣⎢ 100 1.2.2. Influenţa productivităţii orare pe produs:

(

W h Wh i

∆PN

)

⎡ ∑ g1Wh 1 ∑ g1Wh 0 ⎤ ′ ⎞ ⎛ = t1 ⎢ − ⎥ ⋅ G V0 ⋅ pr 0 = t1 ⎜ W h 1 − W h ⎟ ⋅ G V0 ⋅ pr 0 100 ⎦⎥ ⎝ ⎠ ⎣⎢ 100

2. Influenţa modificării gradului de valorificare a producţiei fabricate:

(

)

∆PNG V = W a 1 G V1 − G V0 ⋅ pr 0 3. Influenţa modificării profitului mediu la 1 leu cifră de afaceri:

(

∆PNpr = W a 1 ⋅ G V1 ⋅ pr1 − pr 0

)

din care: 3.1. Influenţa modificării structurii producţiei vândute:

⎡⎛ ⎤ ⎛ qv c ⎞ qv c ⎞ ∆PNpr (g i ) = W a 1 ⋅ G V1 ⋅ ⎢⎜⎜1 − ∑ 1 0 ⎟⎟ ⋅ 100 − ⎜⎜1 − ∑ 0 0 ⎟⎟ ⋅ 100⎥ = ⎢⎣⎝ ∑ qv1 p 0 ⎠ ⎥⎦ ⎝ ∑ qv 0 p 0 ⎠ ⎛ ′ ⎞ = W a 1 ⋅ G V1 ⋅ ⎜ pr − pr 0 ⎟ ⎝ ⎠ 3.2. Influenţa modificării preţurilor medii de vânzare:

⎡⎛ ⎤ ⎛ qv c ⎞ qv c ⎞ ∆PNpr (P ) = W a 1 ⋅ G V1 ⋅ ⎢⎜⎜1 − ∑ 1 0 ⎟⎟ ⋅ 100 − ⎜⎜1 − ∑ 1 0 ⎟⎟ ⋅ 100⎥ = ⎢⎣⎝ ∑ qv1 p1 ⎠ ⎥⎦ ⎝ ∑ qv1 p 0 ⎠ ′⎞ ⎛ ″ = W a 1 ⋅ G V1 ⋅ ⎜ pr − pr ⎟ ⎝ ⎠ 3.3. Influenţa modificării costurilor unitare:

⎡⎛ ⎤ ⎛ qv c ⎞ qv c ⎞ ∆PNpr (c ) = W a 1 ⋅ G V1 ⋅ ⎢⎜⎜1 − ∑ 1 1 ⎟⎟ ⋅ 100 − ⎜⎜1 − ∑ 1 0 ⎟⎟ ⋅ 100⎥ = ⎝ ∑ qv1 p1 ⎠ ⎣⎢⎝ ∑ qv1 p1 ⎠ ⎦⎥ ″⎞ ⎛ = W a 1 ⋅ G V1 ⋅ ⎜ pr1 − pr ⎟ ⎝ ⎠ Remarcă • Modelul evidenţiază efectul modificării gradului de valorificare a producţiei fabricate, cu scopul de a se stabili măsuri pentru asigurarea desfacerii producţiei obţinute şi diminuarea producţiei stocate.

170

6.2. Analiza gestiunii mijloacelor fixe Într-o economie concurenţială, orice firmă trebuie să dispună de un potenţial material cu parametri tehnici şi funcţionali corespunzători exigenţelor economiei de piaţă pentru ca firma să fie eficientă. Potenţialul tehnic trebuie să corespundă din punct de vedere al volumului, structurii, calităţii şi să realizeze o producţie competitivă pe piaţă. 6.2.1. Analiza volumului, structurii şi calităţii potenţialului tehnic Analiza volumului mijloacelor fixe este completată de analiza dinamicii mijloacelor fixe, ce se face pe baza valorilor de intrare în gestiune sau a valorii medii a mijloacelor fixe evaluate în preţuri comparabile. Valoarea medie a mijloacelor fixe ( F )/ se poate calcula cu relaţia: F = SI + I − E

unde: SI =soldul iniţial de mijloace fixe la începutul perioadei analizate; I = valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe. n V + nlf i I=∑ i 12 i =1

unde: Vi = valoarea de intrare a mijloacelor fixe pe categorii; nlfi = numărul lunilor de funcţionare a mijloacelor fixe pe categorii, în cursul exerciţiului financiar. E = valoarea medie a ieşirilor de mijloace fixe n V ⋅ n ln f i , unde: E=∑ i 12 i =1

nlnfi = numărul de luni de nefuncţionare, pe categorii, în exerciţiul financiar. Dinamica mijloacelor fixe reflectă fluxurile înregistrate în cursul perioadei de analiză şi se poate caracteriza prin următorii indicatori: 1) coeficientul intrărilor de mijloace fixe (KI) reflectă efortul firmei de menţinere şi creştere a potenţialului tehnic: KI =

I F

, unde:

I = valoarea intrărilor de mijloace fixe; F = valoarea mijloacelor fixe totale; 2) coeficientul ieşirilor de mijloace fixe (KE) reflectă procesul de dezinvestire, ca urmare fie a diminuării parametrilor funcţionali, fie a inutilităţii acestuia în procesul de producţie respectiv: KE =

E F

, unde: E = valoarea ieşirilor de mijloace fixe;

171

3) coeficientul mişcării totale (KT) reflectă fluxurile totale ale mijloacelor fixe în perioada analizată: K T =

I+E F

Structura mijloacelor fixe este importantă în studiul eficienţei generale a acestora, cât şi a activităţii totale, având rolul de a orienta efortul investiţional către acele categorii de mijloace fixe care participă activ la obţinerea produselor finite, a lucrărilor, serviciilor etc.

În literatura de specialitate, ponderea mijloacelor fixe active ( Fa ) în mijloacele fixe ( F ) este definită ca fiind compoziţia tehnologică a capitalului fix: Fan Fn

F > an −1 , n = perioada Fn −1

gF

• Indicele structurii fondurilor fixe ( I 1 / 0 ) evidenţiază schimbările intervenite în structura mijloacelor fixe de la o perioadă la alta: F

I1 / 0g =

F gF F1 : 0 = 1 ∑ F1 ∑ F0 g 0 F

Starea (calitatea) potenţialului tehnic se poate aprecia cu următorii indicatori:

• gradul de uzură (Guz): Guz =

A ⋅ 100 VIC

unde: A = amortizarea mijloacelor fixe; VIC = valoarea iniţială completă a mijloacelor fixe. 6.2.2. Analiza utilizării potenţialului tehnic Această analiză vizează utilizarea extensivă şi intensivă a mijloacelor fixe corporale, pe de o parte, şi reflectarea acestora în indicatorii de performanţă ai firmei, pe de altă parte. Analiza utilizării extensive a mijloacelor fixe (maşini, utilaje, instalaţii de lucru) poate fi caracterizată prin următorii indicatori: gradul de programare a fondului de timp calendaristic (Gp): T G p = MD ⋅ 100 unde: TC

TMD = fond de timp maxim disponibil al utilajelor; TC = fondul de timp calendaristic. gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (GUT): G UT =

TEf ⋅ 100 TMD

unde: TEf = fondul de timp efectiv lucrat de utilajele firmei;

172

gradul de folosire a fondului de timp calendaristic (Gfc): G fc =

unde:

TEf ⋅100 TC

Determinarea indicatorilor folosiţi se face cu ajutorul modelelor: TMD = TC – (TOL + TOT + TRP) TEf = TMD – TN TN = TN(1) + TN(2) + ….+ TN(n) TMD = fond de timp maxim disponibil; TC = fond de timp calendaristic; TOL = fondul de timp aferent opririlor legale; TOT = fondul de timp aferent opririlor tehnologice; TRP = fondul de timp aferent reparaţiilor programate; TEf = fondul de timp efectiv lucrat; TN = fondul de timp neutilizat (1,2…n cauze).

Remarcă • gradul de folosire a timpului de lucru trebuie să fie cât mai aproape de cel maxim disponibil. Acest lucru are efecte favorabile în volumul producţiei executate atât cantitativ, cât şi calitativ. Analiza utilizării intensive se poate face prin următorii indicatori: gradul de utilizare a capacităţii de producţie (Cp): Cp =

Q , unde: Q = producţia prevăzută (sau obţinută); Q max

Qmax = producţia maximă indicele de utilizare intensivă (Iut): I ut =

Q K ⋅T

Q = capacitatea de producţie; K = caracteristica dimensională a utilajului; T = timpul de funcţionare a utilajului. Remarcă – utilizarea intensivă se reflectă în calitatea şi cantitatea producţiei obţinute; –Iut sesizează dacă utilajul respectiv funcţionează la parametrii proiectaţi; dacă timpul de funcţionare a utilajului se încadrează în limitele prevăzute; cauzele care determină neîncadrarea utilajului folosit etc. Legătura dintre utilizarea extensivă şi cea intensivă este exprimată prin relaţia: Q = N × t × rh , unde: Q = valoarea producţiei; N = număr de utilaje; t = timpul mediu lucrat de un utilaj; rh = randamentul mediu pe unitatea de timp.

173

Exemplu. Folosim date convenţionale pentru exemplificarea metodologiei: modificarea producţiei ca urmare a utilizării intensive a mijloacelor fixe: Nr. crt. 1. 2. 3. 4.

Indicatori

Notaţia

Producţia fabricată Număr utilaje Număr mediu de ore/utilaj Randamentul mediu orar – lei

Pf N T

Perioada Precedentă Curentă 7 128 000 8 070 400 90 104 480 485

ru = Pf / T

165

160

Modificarea absolută a producţiei: ∆Pf = Pf1 – Pf0 = 8 070,4 – 7 128 = + 942,4 mil. lei din care datorită: 1) modificării numărului de utilaje: ∆Pf N = ( N1 − N 0 ) ⋅ t 0 ⋅ rh 0 = (104 − 90)480 ⋅ 165 = +1.108.800 mii lei

2) modificării numărului mediu de ore /utilaj:

(

)

∆Pf t = N1 t1 − t 0 ⋅ ru 0 = 104 (485-480) 165 = + 85.800 mii lei

3) modificării randamentului mediu pe oră

(

)

∆Pf ru = N1 ⋅ t1 ru1 − ru 0 = 104 ⋅ 485(160 − 165) = −252.200 mii lei. ∆Pf = ∆Pf N + ∆Pf t + ∆Pf ru

942.400 = 1.108.800 + 85.800 – 252.200 942.400 = 942.400 Interpretare • Creşterea producţiei fizice a fost rezultatul acţiunii pozitive exercitate de factorii de natură extensivă: – creşterea numărului de utilaje a contribuit cu un plus de 1.108.800 mii lei; – creşterea numărului de ore de funcţionare a adus un plus de 85.800 mii lei. • Factorul calitativ, de natură intensivă, randamentul orar al utilajelor, a înregistrat o reducere, care a determinat o diminuare a producţiei de 252.200 mii lei • Deci, utilajele (activele fixe) nu sunt utilizate eficient şi trebuie căutate şi eliminate cauzele. Recomandări • creşterea timpului de lucru al utilajelor; • investiţii în utilaje mai performante; • aprovizionarea ritmică cu materiale, piese de schimb pentru a evita folosirea incompletă a timpului de lucru etc.

174

6.2.3. Analiza eficienţei utilizării activelor fixe Aprecierea eficienţei utilizării mijloacelor fixe se realizează pe baza unui sistem corelat al efectelor (producţie marfă fabricată, cifră de afaceri, valoare adăugată, profit) cu eforturile (valoarea medie a mijloacelor fixe, valoarea medie a mijloacelor fixe active), prin relaţiile: 1. Valoarea producţiei fabricate ce revine la 1 000 lei mijloace fixe: Pf F

∑ qp ⋅1000

⋅ 1000 =

F

Sistemul factorial este: F Pf F

T sau TEf

⋅ 1000

Pf

rh sau w h unde: F = valoarea medie anuală a mijloacelor fixe; T = timpul total de muncă; TEf = timpul efectiv de lucru al utilajelor; rh = randamentul mediu orar; w h = productivitatea medie orară.

Metodologia de analiză factorială Modificarea absolută a producţiei fabricate la 1000 lei mijloace fixe: Pf ⎞ ⎛ Pf ∆Pf = ⎜ 1 − 0 ⎟1000 din care datorită: ⎜ F F0 ⎟⎠ ⎝ 1

1) modificării valorii medii anuale a mijloacelor fixe: ∆Pf F =

Pf 0 F1

⋅ 1000 −

Pf 0 F0

⋅ 1000

2) modificării producţiei marfă fabricate: ∆Pf Pf =

Pf1 F1

⋅1000 −

Pf 0 F1

⋅1000

2.1.) modificării timpului de lucru al utilajelor sau timpului total de muncă: ∆Pf TE f =

(TE f1 − TE f0 )⋅ rh 0 ⋅1000 F1

175

sau ∆Pf T =

(T1 − T0 ) ⋅ rh 0 F1

⋅ 1000

2.2) modificării randamentului mediu orar sau productivităţii medii orare: ∆Pf rh =

(

)

TE f1 rh1 − rh 0 ⋅ 1000 F1

sau ∆Pf w h =

(

)

TE f1 w h1 − w h 0 ⋅ 1000 F1

Remarcă I Pf > I F pentru creşterea eficienţei mijloacelor fixe.

6.3. Analiza gestiunii resurselor materiale Într-o economie de piaţă concurenţială, toţi agenţii economici sunt interesaţi să producă şi astfel să asigure la un nivel ridicat satisfacerea cererii consumatorilor. Asigurarea unei activităţi eficiente a firmei depinde de: • ritmicitatea aprovizionărilor cu resurse materiale (materii prime, semifabricate, mărfuri etc.); • perioada optimă de stocare a resurselor materiale, produselor finite, mărfurilor etc; • evitarea „rupturilor” şi a „suprastocajelor” în asigurarea resurselor. 6.3.1. Analiza pieţei de aprovizionare cu principalele resurse materiale Analiza pieţei de aprovizionare are ca scop evidenţierea posibilităţilor de care dispune firma pentru a-şi asigura principalele materii prime consumate în mod curent, în activitatea ei de bază, care condiţionează realizarea programelor de fabricaţie, şi evidenţierea sistemului relaţional dintre firmă şi furnizori. Analiza pieţei de desfacere urmăreşte: • structura surselor de aprovizionare pe pieţe şi principalii furnizori; • gradul de dependenţă de anumiţi furnizori. 6.3.2. Analiza stocurilor de materiale Stocurile de materiale, prin natura lor, presupun o imobilizare de capital de valori. Astfel, analiza structurii stocurilor prezintă importanţă pentru că o supradimensionare a acestora presupune: • cheltuieli mari cu depozitarea şi păstrarea acestora; • imobilizarea resurselor financiare în materii prime care au o circulaţie lentă. 176

Orice agent economic în funcţie de capacitatea de producţie şi de cerere, îşi dimensionează stocurile pe care, cu sistemul actual de gestionare, le poate identifica pe grupe de materiale şi poate stabili abaterea lor de la o limită prestabilită; • analiza gradului de imobilizare a stocurilor, pe care le poate grupa în: – stocuri normale; – stocuri cu mişcare lentă; – stocuri fără mişcare; – stocuri disponibile. Încadrarea într-o anumită grupă se poate face în funcţie de frecvenţa consumului, stabilindu-se indicatorul: • Durata de imobilizare a stocului (Di), exprimată în zile, pe baza relaţiei: Di =

S ⋅ 360 E

în care: S =stocul mediu anual; E = ieşirile de materiale din magazie pentru consumuri interne. Stocurile disponibile, existente la un moment dat, trebuie să asigure continuitatea procesului de producţie. De aceea, trebuie stabilită: • „rezerva în zile” (Rz) – respectiv, perioada de timp în care firma dispune de materiale pentru desfăşurarea procesului de producţie, în condiţiile unui consum zilnic (Cz) cunoscut: S R z = 1 , unde: • S1 = stocul efectiv la un moment dat. Cz

6.3.3. Analiza potenţialului material al firmelor de producţie Analiza utilizării resurselor materiale se poate face cu: A. Indicatori analitici • consumul specific (CS), respectiv cantitatea de materie primă consumată pentru obţinerea unei unităţi de produs; • consumul pe unitate specifică ; • greutatea pe caracteristică funcţională ; • coeficientul de randament, care exprimă gradul şi modul de utilizare a materialelor sub raport fizic (greutatea netă, greutatea brută a produsului). B. Indicatori sintetici Caracterizarea sintetică a eficienţei utilizării resurselor materiale se face cu un sistem de indicatori construit pe baza unor modele care permit evidenţierea legăturii între consumul de resurse materiale şi diferite laturi ale activităţii economice a firmei.

177

Dintre indicatorii sintetici amintim: • gradul de valorificare a resurselor materiale:

Gvr =

valoarea produsului cantitatea de material consumată

• valoarea producţiei obţinute la 1000 lei valoare a resurselor materiale

qp P consumate: f ⋅1000 = ∑ ⋅1000 M

M

unde: M = valoarea materialelor consumate. Sistemul de factori de influenţă a acestui indicator va fi: M q

Pf ⋅ 1000 M

Pf

p

• valoarea adăugată la 1000 lei valoare a materialelor consumate va avea modelul: P ⋅ va VA ⋅ 1000 = ex ⋅ 1000 M M

unde: VA = valoarea adăugată; M = valoarea materialelor consumate; Pex = producţia exerciţiului; va =– valoarea adăugată ce revine la 1 leu producţie a exerciţiului. Sistemul factorilor de influenţă se prezintă astfel: M Pex

VA ⋅ 1000 M

gi

VA

va vai

unde:

gi = ponderea activelor fixe productive în totalul activelor fixe; vai = valoarea adăugată la 1 leu producţie a exerciţiului pe produse sau tipuri de activităţi • profitul aferent cifrei de afaceri la 1000 lei valoare a materialelor consumate va avea modelul: PCA = M CA

178

∑ q v p − ∑ q vc ⋅ 1000 M CA

unde: PCA = profitul aferent cifrei de afaceri MCA = consumul intermediar de materiale aferent cifrei de afaceri. MCA PCA ⋅ 1000 M CA

qv P

gi c p

Remarcă • Gestiunea resurselor materiale constituie o problemă fundamentală a managementului intern al firmei, reprezentând premisa esenţială a performanţei economico-financiare a acesteia. CONCEPTE-CHEIE: potenţial tehnic; compoziţia tehnologică a capitalului fix; utilizare extensivă şi intensivă a mijloacelor fixe; capacitate de producţie; randamentul mediu; eficienţa utilizării activelor fixe; resurse materiale; piaţa de aprovizionare; contractul; stocurile de materiale; potenţialul material al firmelor de producţie. ÎNTREBĂRI ŞI TESTE GRILĂ

1. Care sunt factorii explicativi ai utilizării extensive şi intensive a mijloacelor fixe? 2. Analiza utilizării intensive a mijloacelor fixe se face cu indicatorii: a) gradul de folosire a fondului de timp disponibil; b) gradul de utilizare a capacităţii de producţie; c) gradul de programare a fondului calendaristic; d) randamentul utilajelor; e) indicele de utilizare intensivă. Alegeţi varianta corectă: A (a, b, e); B (b, d); C (b, d, e); D (b, c, d, e). 3. Care din următorii factori influenţează indicatorul sintetic de eficienţă „valoarea adăugată la 1000 lei valoarea materialelor consumate”: a) consumul intermediar aferent cifrei de afaceri; b) producţia exerciţiului; c) ponderea activelor fixe productive în totalul activelor fixe; d) profitul aferent producţiei vândute; e) valoarea materialelor consumate. Alegeţi varianta corectă: A (a, b, c); B (c, d, e); C (b, c, d); D (b, c, e)

179

7. ANALIZA RISCURILOR FIRMEI Riscul poate fi definit ca probabilitatea de producere a unui eveniment, sub presiunea diferiţilor factori, ce poate reprezenta un prejudiciu potenţial la care se expune firma. Expunerea la risc reprezintă valoarea pierderilor cheltuielilor suplimentare pe care le suportă firma, ceea ce arată că riscul este legat de rentabilitatea firmei. Acţionarii şi investitorii nu-şi asumă un risc prin investirea într-un activ, decât în schimbul unei remunerări proporţionale cu riscul asumat. Analiza riscului poate fi structurată astfel: 1. Analiza riscului economic; 2. Analiza riscului financiar; 3. Analiza riscului de faliment.

7.1. Analiza riscului economic Riscul economic reprezintă incapacitatea firmei de a se adapta în cadrul activităţii de exploatare, în timp şi cu costurile cele mai mici, la variaţia condiţiilor de mediu (economic şi social) intern şi extern. Riscul depinde de factori generali: preţ de vânzare, cost, cifră de afaceri (CA), dar şi de structura costurilor şi de influenţa lor asupra activităţii firmei. Analiza riscului economic se poate face cu ajutorul pragului de rentabilitate, ca o măsură a flexibilităţii firmei în raport cu fluctuaţiile activităţii sale. Pragul de rentabilitate, numit şi venit de exploatare critic sau punct mort operaţional, este punctul în care veniturile de exploatare acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul este nul. Peste acest prag activitatea firmei devine rentabilă. Pragul de rentabilitate a activităţii de exploatare se poate calcula cu relaţia: C VePR = F rmc v

unde: VePR = venituri de exploatare la pragul de rentabilitate; CF = cheltuielile fixe totale;

rmc v = rata marjei cheltuielilor salariale unde: rmc v = 1 −

cv ; ve

• cv: cheltuielile variabile totale; • ve: veniturile din exploatare. Evaluarea riscului economic se poate face cu următorii indicatori: 1. Indicatorii de poziţie faţă de pragul de rentabilitate, care exprimă capacitatea firmei de a se adapta cerinţelor pieţei; acest indicator se poate determina în: mărimi absolute, denumit şi flexibilitatea absolută (∆FA), ne arată o flexibilitate a firmei, cu atât mai ridicată, cu cât are o valoare mai mare, deci există un risc de exploatare mai redus: 180

∆FA = Ve − VePR Gradul de flexibilitate este dependent de: • potenţialul tehnic al firmei (starea şi calitatea lui); • potenţialul uman şi structura lui organizatorică; mărimi relative, denumit şi coeficientul de volatilitate (CV), are următoarea relaţie: CV =

Ve − VePR ⋅ 100 sau VePR

CV =

Ve ⋅100 VePR

atunci situaţia firmei poate fi: • instabilă, dacă Ve > VePR cu până la 10%; • relativ stabilă, dacă Ve < VePR cu până la 20%; • confortabilă, dacă Ve > VePR cu peste 20%. 2. Punctul mort (PM), dacă momentul atingerii pragului de rentabilitate se V calculează cu relaţia: PM = ePR ⋅ T Ve unde: T = durata de timp în zile (lună, trimestru, semestru, an). Observaţie. Apropierea punctului mort către valoarea T în zile înseamnă creşterea riscului de exploatare. 3. Coeficientul de elasticitate (E), numit şi coeficientul de levier al exploatării, arată sensibilitatea rezultatului exploatării la variaţia nivelului de activitate şi se ∆R E ∆Ve : calculează cu relaţia: E = R E Ve ∆R E R E 1 − R E 0 – variaţia relativă a rezultatului de exploatare; unde: = RE R E0 ∆Ve Ve1 − Ve 0 – variaţia relativă a venitului de exploatare. = Ve Ve 0 Astfel, cu cât valoarea veniturilor de exploatare se îndepărtează de pragul de rentabilitate, cu atât firma este mai puţin riscantă: E=

Ve Ve − VePR

Coeficientul de elasticitate (E) este dependent de poziţia nivelului de activitate faţă de punctul mort astfel: • situaţie instabilă, cu un risc mare dacă E > 11; • relativ stabilă, dacă E ≈ 6; • confortabilă, cu un risc redus, dacă E < 6. Observaţie. Desfăşurarea activităţii cu cheltuieli relativ reduse asigură flexibilitatea operaţională şi diminuarea riscului de exploatare. 181

7.2. Analiza riscului financiar Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub incidenţa structurii financiare a firmei, respectiv gradul de îndatorare. O firmă deţine atât capitaluri proprii, cât şi capitaluri împrumutate, pentru care trebuie să suporte şi cheltuielile financiare aferente. Această îndatorare, prin mărimea şi costul ei, antrenează o variabilitate a rezultatelor, modifică deci riscul financiar. Riscul financiar se poate analiza prin pragul de rentabilitate financiar (VePRF), ce reprezintă punctul în care veniturile de exploatare şi cheltuielile cu dobânzile au relaţia: C + CD VePRF = F rmc v unde: – CD = cheltuielile cu dobânzile; – CF = cheltuielile fixe totale; c – rmc v = 1 − v rata marjei cheltuielilor. v e

Evaluarea riscului financiar se poate face cu aceiaşi indicatori ca la riscul economic: 1. Indicatorul de poziţie: • flexibilitatea absolută (∆FA); • coeficientul de volatilitate (CV); 2. Punctul mort (PM); 3. Coeficientul de elasticitate. Astfel, rentabilitatea financiară (Rf) se poate stabilii cu relaţia:

(

) DCP

R f = R ec + R ec − P D ⋅

FT

unde: • DFT = datorii financiare totale; • CP = capital propriu; • DFT/ CP = rata îndatorării (levierul). Notaţii: • Rf = rentabilitate financiară; • Rec = rentabilitate economică; • Rc = rentabilitate comercială; • p D = procentul mediu de dobândă. Eficienţa îndatorării asupra rentabilităţii financiare este dată de raportul în care se află rentabilitatea economică şi procentul de dobândă: în această situaţie, se va putea apela la credite, pentru a • Rec > p D – ameliora rentabilitatea capitalului propriu; • Rec = p D – • Rec < p D – 182

⎡

(

)D

⎤

din punct de vedere al efectului de levier ⎢ R ec − p D ⋅ FT ⎥ , CP ⎦ ⎣ apelarea la credite este indiferentă; atunci, îndatorarea reduce performanţele firmei şi creşte riscul financiar; se impune minimalizarea levierului (DFT/ CP).

Observaţie. Pentru ca efectul de levier să acţioneze pozitiv, diferenţa (Rec - P D ) trebuie să rămână pozitivă. Această diferenţă va evolua mai întâi în manieră satisfăcătoare, pentru a atinge la un moment dat valoarea maximă sau chiar negativă.

7.3. Analiza riscului de faliment Riscul de faliment presupune stabilirea unei funcţii prin care să poată fi estimată probabilitatea ca o firmă să înregistreze pierderi şi, în consecinţă, să fie în imposibilitate de a-şi onora contractele cu beneficiarii, a plăti furnizorii şi a restitui împrumuturile la bănci. Riscul de faliment este opus probabilităţii de profit şi se pune problema creşterii profitabilităţii firmei, în condiţiile unui risc asumat. În cazul degradării situaţiei unei firme, ea nu mai face faţă datoriilor exigibile – legea prevăzând în acest caz reorganizarea sau lichidarea firmei. Putem identifica firmele în dificultate după următoarele criterii: • supraîndatorarea – firma nu face faţă datoriilor scadente; • insolvabilitatea – activul firmei nu este suficient pentru achitarea datoriilor. Riscul de faliment poate fi analizat în funcţie de aspectele esenţiale privind procesul decizional prin: metoda ratelor; metoda scorurilor.

7.3.1. Analiza riscului de faliment pe baza ratelor Ratele de solvabilitate se analizează prin raportul activelor realizate la obligaţiile exigente pentru a evalua riscul de faliment. Ratele frecvent utilizate sunt: Rata insolvabilităţii generale (RSG) compară ansamblul lichidităţilor potenţiale asociate activelor circulante (AC) cu ansamblul datoriilor scadente sub AC un an (DTS): R SG = DTS Dacă: • RSG = 1, arată o corespondenţă deplină între activele circulante şi sursele corespunzătoare; • RSG > 1, atunci AC > DTS, permite utilizarea unei părţi din capitalul permanent pentru finanţarea exploatării. Observaţie. RSG nu permite o judecată definitivă asupra solvabilităţii pe termen scurt, ci doar o aproximează datorită numărului mare de variabile ale solvabilităţii: • natura sectorului de activitate; • structura activelor circulante; • rata de rotaţie a activelor şi a stocurilor etc. Rata solvabilităţii parţiale (RSP) exprimă capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt din creanţe şi disponibilităţi. Se calculează cu relaţia: R SP =

C t + Pl + Dsp AC − S sau R SP = DTS DTS 183

unde: AC = active circulante; • S = stocuri; DTS = datorii totale pe termen scurt; Ct = creanţe; • Pl = plasamente; • Dsp = disponibilităţi. Dacă: RSP < 1, fiindcă de regulă este subunitară, analiza se face pe aspecte de detaliu privind structura creanţelor (numărul de clienţi, garanţii etc.); RSP ∈ [0,8 − 1] – reprezintă o situaţie optimă a solvabilităţii. Rata solvabilităţii imediate (RSI) reprezintă corespondenţa dintre elePl + D sp . mentele lichide ale activului şi obligaţiile pe termen scurt: R SI = DTS Dacă: RSI > 0,3, arată o limită a riscului insolvabilităţii firmei; RSI ∈ [0,3 − 1] – dar o valoare scăzută a ratei este compatibilă cu menţinerea echilibrului financiar. Observaţii • evaluarea solvabilităţii prin metoda ratelor este puţin semnificativă din cauza aprecierii generale a lichidităţii; • concluziile acestei analize pot fi semnificative în cazul comparaţiilor între firmele aceluiaşi sector. Analiza lichidităţii presupune analiza elementelor patrimoniale care au proprietatea de a se transforma în bani. Lichiditatea generală (Lg):

Lg =

Active lichide şi care pot deveni lichide DT (pe termen scurt , mediu , lung)

Studiul bonităţii unei firme făcut de bănci la solicitarea de credite se efectuează pe baza următorilor indicatori: Lichiditatea patrimonială (Lp): se calculează prin raportul între elementele activului circulant AC (disponibilităţi băneşti, stocuri de materiale, mărfuri, titluri de plasament, creanţe etc.) şi elemente de pasiv DT (creanţe pe termen scurt, mediu, lung sau datorii curente): AC LP = DT Observaţie Lp > 1, se apreciază că există un grad de siguranţă pentru acordarea creditului. Capacitatea de plată (Kp) a unei firme ne arată situaţia mijloacelor băneşti disponibile la un moment dat sau pe o perioadă scurtă de timp (15-30 zile) în raport cu obligaţiile de plată exigibile în acelaşi interval de timp. Se poate calcula: • Kp în mărimi absolute: K P = D bs − D c unde: Dbs = disponibilităţi băneşti; Dc = datorii curente. 184

• Kp în mărimi relative: D +C D ⋅ 100 K P = bs ⋅100 sau K P = bs D ex D ex Db + I + C ⋅ 100 unde: D ex C = credite disponibile; I = încasări ce se vor realiza până la sfârşitul perioadei analizate; Dex = plăţi exigibile imediat. Observaţie. Firma are o situaţie financiară normală în privinţa capacităţii de plată în cazul în care gradul de solvabilitate este mai mare sau cel puţin egal cu 100. Observaţie. Creditorii impun ca această rată să fie RAF < 1. sau K P =

7.3.2. Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor Metoda scorurilor permite un diagnostic al riscului de faliment pe baza unor metode statistice de analiză a situaţiei financiare, pornind de la un ansam-blu de rate, şi informează în mică măsură şi asupra situaţiei viitoare a firmei. Aplicarea acestei metode presupune selectarea a două grupuri de firme (un grup cu dificultăţi financiare şi un grup de firme sănătoase). Pentru fiecare grup se calculează o serie de rate, după care se determină cea mai bună combinaţie lineară de rate, care să determine diferenţierea celor două grupuri de firme. Prin aplicarea analizei discriminante se obţine pentru fiecare firmă un scor „Z” funcţie lineară de un ansamblu de rate. Distribuţia diferitelor scoruri permite să se separe firmele sănătoase de cele în dificultate. Scorul „Z” atribuit fiecărei firme se determină cu funcţia: Z = a1X1 + a2X2 + … + anXn unde: Xi – ratele implicate în analiză; ai – coeficientul de pondere al fiecărei rate. Modelele scorurilor cel mai des utilizate în analiză sunt: • modelul Altman; • modelul Canon şi Holder; • modelul Loeb şi Partier; • modelul Băncii Franţei etc. sau putem scrie sub forma ratelor: Z = 3,3R1 + 1,4R2 + 1,2R3 + 1•R4 + 0,6 R5 unde: R1 = Pb → rata rentabilităţii economice; AT

unde: Pb – profitul brut; AT – activul total; R2 =

Pr → rata profitului reinvestit; AT

AC → rata activelor circulante; AT CA → viteza de rotaţie a activului; unde: AC – active circulante; R 4 = AT

unde: Pr – profitul reinvestit; R 3 =

185

unde: CA – cifra de afaceri; R 5 = CP → rata autonomiei financiare; DT

unde: CP – capital propriu; • DT – datorii totale. Exemplul 3. Modelul Altman (date convenţionale) Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Indicatori

Notaţia

Activul total Cifra de afaceri Profit reinvestit Capital propriu Datorii totale Profit brut Active circulante Rata rentabilităţii economice

9.

Rata profitului reinvestit

10.

Rata activelor circulante

11.

Viteza de rotaţie a activelor

AT CA Pr CP DT Pb AC R1 = R2 = R3 =

12.

Rata autonomiei financiare

13.

Z = 3,3 R1 + 1,4 R2 + 1,2R3 + 1• R4 + 0,6R5

R4 = R5 =

Pb

- mil. lei Perioada de analizat 2002 2003 30.000 55.000 110.000 190.000 5.500 14.000 24.000 39.000 12.000 20.000 11.000 25.000 17.000 32.000 0,37 0,45

AT Pr

0,183

0,255

0,567

0,582

3,667

3,455

AT AC AT CA AT CP

2

1,95

DT

Z

7,0246

7,1654

• 1,8 ≤ Z ≤ 3 – firma este într-o situaţie dificilă. • Z > 3 – firma este solvabilă, fără risc de faliment. În exemplul dat Z > 3, deci firma este solvabilă, fără risc de faliment. CONCEPTE-CHEIE: riscul, riscul economic, prag de rentabilitate, elasticitatea rezultatului exploatării, riscul financiar, riscul de faliment, solvabilitate, fondul de rulment (FR), nevoia de fond de rulment (NFR), trezoreria netă (TN), lichiditate, capacitate de plată (Kp). TESTE GRILĂ

1. Dacă veniturile de exploatare sunt mai mari decât pragul de rentabilitate de exploatare cu până la 15%, atunci situaţia firmei este: a) instabilă, spre faliment; b) confortabilă; c) relativ stabilă; d) într-un risc iminent. 186

2. Flexibilitatea absolută a firmei se poate calcula: a) mărime relativă; b) mărime medie; c) mărime absolută a riscului de exploatare; d) mărime a dinamicii pragului de rentabilitate. 3. Se cunosc următorii indicatori: - mil. lei Nr. crt. 1. 2. 3. 4.

Indicatori Venituri de exploatare Cheltuieli de exploatare Cheltuieli variabile totale Cheltuieli fixe totale

Notaţia Ve Ce CV CF

2003 125.000 111.300 92.500 18.800

2004 155.000 134.200 123.400 10.800

Calculaţi pragul de rentabilitate de exploatare şi coeficientul de volatilitate: VePR?, CV ? 4. Se cunosc următorii indicatori: Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5.

Indicatori Venituri de exploatare Cheltuieli de exploatare Cheltuieli variabile totale Cheltuieli fixe totale Cheltuieli cu dobânzile

Notaţia Ve Ce CV CF CD

2003 125.000 111.300 92.500 18.800 1.100

2004 155.000 134.200 123.400 10.800 2.100

Calculaţi pragul de rentabilitate financiar şi coeficientul de elasticitate: VePRF?, E ? BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Balu Mariana Elena, Analiza economico-financiară - Teorie şi aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005. 2. Moroşan Iosefina, Analiza economico-financiară – Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. 3. Moroşan Iosefina, Analiza economico-financiară – Metode şi tehnici, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. 4. Vâlceanu Ghe., Robu V., Georgescu N., Analiza economico-financiară, Editura Economică, Bucureşti, 2004.

187

DISCIPLINĂ OPŢIONALĂ MODELAREA DECIZIEI FINANCIARE ŞI A DECIZIEI MONETARE Lector univ. drd. LUISE MLADEN

CONCEPTE-CHEIE: modelare, piaţă de capital, rentabilitatea unui activ, riscul posesiei unui activ, contract de opţiune, pragul de rentabilitate, utilitatea consumatorului, curba de indiferenţă, rata marginală de substituire, funcţia de producţie, izocuanta de producţie, rata margnală de substituire tehnică, productivitatea medie şi marginală a muncii, productivitatea medie şi marginală a capitalului, înzestrarea tehnică a muncii, elasticitatea unui fenomen economic, funcţia de cost de producţie, echilibrul pieţei, funcţia de ofertă, modelul Cobweb, modelul Laffer, mecanismul echilibrului economic, modelul IS-LM. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Modelele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. În funcţie de gradul de similitudine între model şi original avem: a) modele deterministe şi modele stohastice; b) modele explicative, modele predictive şi modele de decizie; c) modele iconice, modele analogice şi modele simbolice. 2. În raport cu eficienţa utilizării capitalului, evaluarea costului mediu al capitalului (CMC) se face prin comparare cu rata internă de rentabilitate a investiţiei (d). Structura capitalului în raport cu eficienţa sa va fi convenabilă dacă: a) d > CMC; b) d < CMC; c) d = CMC. 3. Un operator pe piaţa bursieră cumpără o opţiune PUT. Operatorul va executa contractul şi va încasa un câştig în cazul în care: a) pe - po > pc; b) pe - po < pc; c) pe + po < pc, unde: pe- preţul de exerciţiu, po- prima de opţiune; pc- preţul de cotare pe piaţă. 4. De-a lungul curbei care reprezintă izocuanta de producţie: a) volumul de producţie variază în funcţie de factorii de producţie utilizaţi; b) înzestrarea tehnică a muncii este constantă; c) volumul de producţie este acelaşi. 188

5. Fie o funcţie de producţie de tip Cobb-Douglas: Q(K,L)=a * Kα * Lβ, unde parametrii a, α şi β sunt consideraţi cunoscuţi (α + β = 1). Productivitatea marginală a muncii în funcţie de înzestrarea tehnică a muncii (k) va avea următoarea expresie: a) WmgL = a * β * kβ; b) WmgL = a * β / kβ; c) WmgL = a * α * kβ-1. 6. Care este deosebirea între funcţia de cost pe termen lung şi o funcţie de cost pe termen scurt? a) abordări diferite privind preţurile factorilor de producţie; b) abordări diferite privind volumul producţiei; c) distincţia între costurile fixe şi costurile variabile. 7. În condiţiile fiscalităţii (modelul Laffer) producătorul lucrează cu: a) preţul de vânzare pe care îl achită cumpărătorul (pc); b) cuantumul din preţul de vânzare ce îi rămâne vânzătorului după achitarea impozitului (preţul de gestiune al producătorului – pg); c) cu ambele preţuri. 8. Preţul de echilibru în modelul Cobweb este: a) p* = a / (b + d); b) p* = (a + c) / (b + d); c) p* = c / (b + d), unde b şi d sunt senzitivităţi ale cererii/ofertei în raport cu preţul (variaţia cererii/ ofertei la variaţia cu o unitate a preţului), iar a şi c sunt nivele de cerere/ofertă pentru preţul zero. 9. Valoarea multiplicatorului simplu al investiţiilor (1/(1-c)) în Modelul economiei închise cu nonintervenţie şi investiţii exogene este întotdeauna supraunitar ceea ce semnifică faptul că: a) sporul de produs final > efortul suplimentar de investiţie; b) sporul de produs final < efortul suplimentar de investiţie; c) sporul de produs final = efortul suplimentar de investiţie. 10. Modelul IS-LM în economia închisă include două componente de piaţă. Care sunt acestea? a) piaţa valutară şi piaţa de capital; b) piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa monetară; c) piaţa bunurilor şi serviciilor şi piaţa de capital.

189

Semestrul II

DISCIPLINE OBLIGATORII OPERAŢIUNI DE PLĂŢI ŞI COMPENSĂRI Lector univ. drd. EDUARD IONESCU OBIECTIVE Unul dintre cele mai importante obiective ale acestei discipline îl constituie prezentarea principalelor instrumente şi modalităţi de plată. Pentru derularea operaţiilor de decontare fără numerar, agenţii economici („clienţii”) au la dispoziţie următoarele instrumente de plată: ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin şi modalităţi de decontare precum acreditivul, scrisoarea de garanţie bancară. De asemenea, cursul oferă prin tematica abordată informaţii referitoare la rolul băncilor în economie, la produsele şi serviciile oferite de băncile comerciale, precum şi explicitarea compensării şi a transferurilor electronice internaţionale. 6. RISCUL ÎN ACTIVITATEA DE ÎNCASĂRI ŞI PLĂŢI Conceptul de risc bancar şi tipologia acestuia Riscul are un impact deosebit asupra valorii instituţiei bancare, atât sub forma pierderilor directe suportate, cât şi prin efectele induse asupra clienţilor, personalului, partenerilor etc. Sintetic, riscul toate fi definit ca fiind posibilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru bancă şi, în acest sens, expunerea la risc reprezintă valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suportă sau pe care le-ar putea suporta instituţia bancară, aceasta putând fi expunere efectivă sau expunere potenţială. Managementul global al riscurilor Gestiunea riscurilor bancare este abordată, de regulă, pe tipuri de riscuri, datorită complexităţii şi diversităţii riscurilor. Trebuie însă avut în vedere că expunerea băncii se realizează pentru ansamblul riscurilor şi, mai mult, riscurile sunt interdependente. Această realitate impune abordarea globală a gestiunii riscurilor, care trebuie să asigure băncii capacitatea de a identifica şi evalua riscurile, de a le controla, de a le evita şi elimina şi de a le finanţa. 6.1. Riscul operaţional Riscul operaţional reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau nerealizării profiturilor estimate, determinat de factori interni (derularea neadecvată a unor activităţi interne, existenţa unui personal sau a unor sisteme necorespunzătoare etc.), sau de factori externi (condiţii economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice etc.). În activitatea de încasări şi plăţi, instituţia de credit trebuie să deţină politici privind administrarea riscului operaţional pe acest sector de activitate. Aceste politici vor lua în considerare cel puţin următoarele tipuri de evenimente generatoare ale unui astfel de risc: a) frauda internă (de exemplu: raportarea cu rea-credinţă a operaţiunilor, furtul de documente, falsificarea documentelor, încheierea de către salariaţi de tranzacţii în cont propriu, calculul de dobânzi neautorizate etc.); 190

b) frauda externă – acţiuni intenţionate de încălcare a legii efectuate de terţi, de delapidare etc. (de ex: tentativa de jaf, tâlhăria, plasarea de documente false sau contrafăcute, falsificarea, spargerea unor coduri aferente sistemelor informatice); c) practici defectuoase legate de clientelă, produse şi activităţi (de exemplu: utilizarea necorespunzătoare a informaţiilor confidenţiale deţinute în legătură cu clientela, spălarea banilor, vânzarea unor produse neautorizate, folosirea greşită de către clienţi a produselor şi serviciilor aferente sistemului electronic banking); d) întreruperea activităţii şi funcţionarea defectuoasă a sistemelor (de ex: defecţiuni ale componentelor hardware şi software, probleme legate de telecomunicaţii, erori legate de nerespectarea circuitul datelor sau documentelor, viruşi informatici, defecţiunea sau distrugerea mediului de stocare a informaţiei sau întreruperea alimentării cu utilităţi, proiectarea, implementarea şi întreţinerea defectuoasă a sistemului banking); e) securitatea sistemului electronic banking (de ex: angajamente ale instituţiei de credit rezultate în mod fraudulos prin contrafacerea monedei electronice sau înregistrarea unor pierderi ori a unor angajamente suplimentare de către clienţi în cazul unui acces defectuos în cadrul sistemului etc.); f) tratamentul aplicat clienţilor şi procesarea defectuoasă a datelor legate de aceştia (de ex: înregistrarea eronată a datelor de intrare, documentaţia legală incompletă, accesul neautorizat la conturile clienţilor, litigii etc.); g) managementul de proces şi execuţie (de ex: nerespectarea reglementărilor interne ale instituţiei de credit, neverificarea autenticităţii documentelor, erori umane – neintenţionate – de preluare de documente, prelucrare de date, de validare, raportări eronate, riscuri legate de păstrarea, arhivarea sau procesarea necorespunzătoare a documentelor, riscuri legate de produsele noi sau de modificarea celor existente). 6.2. Riscul reputaţional Riscul reputaţional reprezintă riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ca urmare a lipsei de încredere a publicului în integritatea instituţiilor de credit. Altfel spus, riscul reputaţional reprezintă posibilitatea ca publicitatea negativă făcută practicilor de afaceri ale unei instituţii de credit şi/sau persoanelor legate de aceasta – acţionari, parteneri de afaceri etc., indiferent dacă este conformă realităţii sau nu, să cauzeze o pierdere a încrederii în integritatea instituţiei de credit. La evaluarea riscului reputaţional, instituţiile de credit trebuie să ia în considerare cadrul legal şi de reglementare, inclusiv în domeniul social, precum şi orice alte elemente care le pot afecta activitatea (de ex: publicitatea negativă, conformă sau nu cu realitatea, făcută practicilor de afaceri şi/sau persoanelor legate de acestea, pierderea încrederii în soliditatea unei instituţii de credit, datorată încălcării grave a securităţii acesteia în urma unor atacuri interne sau externe asupra sistemului informaţional, întâmpinarea de către clienţi a unor probleme în utilizarea anumitor produse, fără a avea suficiente informaţii despre acestea şi fără a cunoaşte procedurile de remediere a problemelor respective, necunoaşterea clară a drepturilor şi obligaţiilor părţilor unei tranzacţii de tip electronic banking, inclusiv cu monedă electronică). În vederea reducerii riscului reputaţional, instituţiile de credit pot dezvolta programe de educare a clienţilor pentru utilizarea noilor produse şi servicii, pentru cunoaşterea comisioanelor aferente acestora, pentru semnalarea problemelor ce pot apărea şi a modalităţilor de soluţionare a acestora. Având în vedere reglementările legale pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi necesitatea diminuării riscului reputaţional, operaţional, de credit, de lichiditate şi de conformare la cerinţele legii, precum şi protejarea siguranţei şi 191

stabilităţii instituţiilor de credit şi, prin aceasta, a integrităţii sistemului bancar, Banca Naţională a României a emis reglementări potrivit cărora instituţiile de credit au obligaţia de a derula activitatea curentă în conformitate cu cerinţele standardelor de cunoaştere a clientelei. 6.3. Centrala Incidentelor de Plăţi O altă măsură de prevenire şi diminuare a riscului în activitatea de decontări o constituie înfiinţarea la Banca Naţională a României a unui centru de intermediere, numit Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP), care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi, pentru interesul public, inclusiv pentru scopurile utilizatorilor. Datele specifice incidentelor de plăţi sunt transmise, difuzate şi valorificate pe baza informaţiilor, chiar anterioare plăţii, conţinute în evidenţe şi care sunt ocazionate de acte şi fapte având potenţial fraudulos, litigios şi/sau producând riscuri de neplată, inclusiv dintre cele care pot afecta finalitatea decontării. Informaţia gestionată de CIP este utilă instituţiilor de credit şi persoanelor fizice şi juridice, atât la iniţierea relaţiilor de afaceri cu parteneri noi, necunoscuţi, cât şi ulterior, pe măsura dezvoltării parteneriatului, când complexitatea activităţii sau valoarea fondurilor implicate în afacere pot genera pierderi semnificative. CONCEPTE-CHEIE CAPITOLUL 1: aparat bancar; bănci comerciale; operaţiuni bancare; produse; servicii. CAPITOLUL 2: sistem de plăţi; grad de concentrare a sistemului bancar; banca centrală; participanţi în sistemele de plăţi. CAPITOLUL 3: decontări bancare; conturi bancare; operaţiuni cu numerar; instrumente de plată; modalităţi de plată. CAPITOLUL 4: transferuri electronice; sistemul SWIFT; sistemul TARGET; cărţi de plată; banking electronic. CAPITOLUL 5: compensare; inventariere-structurare; soldare-compensare; stingerea datoriilor reciproce dintre bănci. CAPITOLUL 6: risc bancar; management global al riscurilor; risc operaţional; risc reputaţional; centrala Incidenteleor de Plăţi. TESTE GRILĂ 1. Faţă de activitatea economico-socială, văzută ca sistem, activitatea bancară se află într-un raport de: a) incluziune; b) apartenenţă; c) raportul este ca de la egal la egal; d) dependenţă; e) între cele două activităţi nu este nici o legătură. 2. Aparatul bancar este înţeles ca fiind un ansamblu corelat al …….………… ……………………, autorizate să efectueze operaţiuni bancare pe teritoriul ţării. 3. Notaţi cu adevărat (A) sau fals (F) următorul enunţ: Băncile comerciale activează piaţa capitalului prin actele de creditare pe care ele le întreprind. 4. Băncile comerciale sunt caracterizate prin următoarele trăsături: a) sunt entităţi economice cu scop lucrativ; b) sunt axate pe comerţul cu bani şi pe prestarea de servicii bancare şi nonbancare; 192

c) se bazează pe tehnologii de lucru aparte; d) trebuie considerate entităţi organizatorico-administrative ale economiei naţionale; e) practic, reprezintă un nod, ca rezultat al interferenţei intereselor ce aparţin mai multor categorii de persoane ce se implică în înfiinţarea şi funcţionarea lor. Alegeţi varianta incorectă. 5. Categoriile de persoane implicate în înfiinţarea şi funcţionarea unei bănci comerciale sunt următoarele: a) acţionarii băncii; b) obligatarii băncii; c) managerii băncii; d) personalul lucrător al băncii; e) creditorii băncii; f) clienţii băncii. Alegeţi varianta incorectă. 6. Restricţia care se referă la capitalul social subscris al unei bănci comerciale stipulează că acesta trebuie vărsat integral în momentul subscrierii, nefiind admise …………………..…. . 7. Notaţi cu adevărat (A) sau fals (F) următorul enunţ: Băncile comerciale îşi constituie mai întâi fondul de rezervă, în limita unei cote de 22% din profitul brut, care se alocă an de an până când fondul va egala capitalul social. 8. Băncile nu pot realiza afaceri cu……………..……….., cu excepţia acelora care sunt destinate funcţionării sediilor proprii. 9. Notaţi cu adevărat (A) sau fals (F) următorul enunţ: Pentru dobândirea calităţii de acţionar semnificativ (ce deţine minimum 5% din capitalul social al băncii) al unei bănci comerciale este necesară obţinerea aprobării din partea B.N.R. . 10. În afara activităţilor de natură bancară, banca realizează şi activităţi nebancare, precum: a) activităţi de gestionare a personalului băncii; b) activităţi de realizare a documentelor contabile ale băncii; c) activităţi de determinare a costurilor produselor bancare; d) activităţi de realizare a controalelor operaţionale; e) activităţi de mandat, curtaj, comisionar. Alegeţi varianta corectă. 11. Notaţi cu adevărat (A) sau fals (F) următorul enunţ: Compensarea în sistem net presupune o divizare a activităţii necesare pentru efectuarea compensării între băncile participante şi centrele de compensare. 12. Decontarea între două firme se derulează pe: a) un palier; b) 2 paliere ; c) 3 paliere; d) un palier principal şi pe un palier secundar; e) toate răspunsurile de mai sus sunt false. Alegeţi varianta corectă. 13. Odată mesajul ajuns la destinaţie, suma cuprinsă în mesaj este imediat înregistrată în…………… . 193

14. Etapele procesului de compensare sunt următoarele a) colectarea informaţiilor necesare; b) inventariere-structurare; c) soldare-compensare; d) stingerea datoriilor reciproce între bănci. Alegeţi varianta incorectă. 15. În cadrul operaţiunilor de soldare-compensare, băncile cu solduri excedentare se vor preocupa de………………… de care……. . 16. Efectuarea plăţilor, în cadrul unui circuit de compensare, înseamnă, în unele cazuri,…………………………., necesitând………………………. . 17. În cadrul unui circuit de compensare, pentru o bancă comercială oarecare, situaţie de deficit sau de excedent este un fenomen: a) informatic; b) financiar; c) bancar; d) financiar-bancar; e) monetar. Alegeţi varianta corectă. 18. Notaţi cu adevărat (A) sau fals (F) următorul enunţ: În cadrul unui circuit de compensare, constituirea unei pieţe a creditului cu funcţionare tipică este un fenomen firesc. 19. În cadrul unui circuit de compensare, redistribuirea resurselor excedentare suferă influenţa Băncii de Emisiune, care joacă adesea un rol: a) principal; b) secundar; c) hegemonic; d) tutelar; e) regulator. Alegeţi varianta corectă. 20. Rolul Băncii de Emisiune, în sfera circuitelor de compensare, este de a………… o…………a…………..între bănci, normală, fără tensiuni. 21. O parte importantă a creditelor contractate de bănci cu partenerele lor sunt credite ce decurg din operaţiunile (ale clienţilor) de: a) încasări; b) stingere a datoriilor; c) electronic banking; d) decontare; e) plăţi. Alegeţi varianta corectă. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Ilie Mihai, Operaţiuni de încasări şi plăţi – instrumente, modalităţi, tehnici, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004. 2. C. Basno, N. Dardac, Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999. 3. Gh. Manolescu, A. Diaconescu, Management bancar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. 4. M. Stoica, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2000. 5. I. Trenca, Metode şi tehnici bancare, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2002. 6. P. Ungurean, Banking. Produse şi operaţiuni bancare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001. 194

CONTABILITATE INSTITUŢII PUBLICE Conf. univ. dr. LUMINIŢA IONESCU

OBIECTIVE Acest curs se adresează specialiştilor în domeniul economic şi are ca scop familiarizarea acestora cu structura, particularităţile şi practica în sistemul bugetar din România. Problematica abordată are în vedere principii de bază ale organizării sistemului bugetar, finanţarea instituţiilor bugetare, bazele organizării contabilităţii bugetare, credite bugetare, cheltuieli bugetare, precum şi particularităţi privind inventarierea patrimoniului şi întocmirea situaţiilor financiare anuale. În prezent administraţia publică din România se caracterizează printr-un amplu sistem de reformă a sistemului financiar-contabil, ca urmare a armonizării cu prevederile Uniunii Europene în acest domeniu. CONCEPTE-CHEIE: sistemul bugetar, finanţarea instituţiilor, credite bugetare, ordonatori de credite, cheltuliei bugetare, venituri bugetare, mijloace extrabugetare, exerciţiu bugetar, situaţii financiare anuale ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20.

Ce cuprinde sistemul bugetar din România? Care sunt trăsăturile specifice instituţiilor publice? Ce cuprinde activitatea finanţelor publice? Ce se înţelege prin ordonator de credite? Care sunt atribuţiile ordonatorilor de credite în domeniul financiar-contabil? Ce reprezintă creditele bugetare? Cui aparţine răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii? Cum explicaţi externalizarea contabilităţii bugetare? Care sunt principiile procedurii bugetare? Care este structura situaţiilor financiare anuale pentru instituţiile publice? Cum se conduce contabilitatea veniturilor bugetare? Care sunt bunurile incluse în categoria obiectelor de inventar? Cum se organizează contabilitatea mijloacelor fixe? Cum se organizează contabilitatea mijloacelor băneşti? Cum se efectuează inventarierea patrimoniului la instituţiile publice? Care sunt principalele măsuri de reformă ale contabilităţii bugetare? Cum se realizează evaluarea stocurilor de materiale la nivelul instituţiilor publice? Când se întocmesc şi de depun situaţiile financiare anuale ale instituţiilor publice? Cine semnează situaţiile financiare ale instituţiilor publice? Care sunt măsurile de informatizare a contabilităţii bugetare? 195

TESTE GRILĂ 1. Ordonatorii de credite pot fi: a) Principali; b) Secundari; c) Terţiari; d) Nu sunt clasificaţi; e) Nu există ordonatori de credite. 2. Ordonatorii principali de credite: a) Aproba efectuarea de cheltuieli din bugetul propriu; b) Repartizează credite instituţiilor din subordine; c) Nu repartizează credite instituţiilor din subordine. 3. Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii aparţine: a) Administratorului; b) Directorului general; c) Preşedintelui; d) Ordonatorului de credite; e) Contabilului şef. 4. Indicaţi dacă afirmaţia este adevărată sau falsă: Ordonatorii terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile unităţilor pe care le conduc. 5. Indicaţi dacă sunteţi de acord cu următoarea întrebare: Creditele bugetare, aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală pot fi utilizate pentru finanţarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite ? 6. Completaţi următoarea afirmaţie: Sfera de activitate care formează ……………...……………România cuprinde: învăţământul, sănătatea, cultura, apărarea ţării, justiţia, autoritatea publică, protecţia mediului înconjurător, asistenţă şi protecţia socială, activităţi de interes strategic, transporturi şi telecomunicaţii, cercetare ştiinţifică, iar această listă ar putea continua. 7. Completaţi următoarea afirmaţie: Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct către o anumită ………… …………………., exceptând donaţiile şi sponsorizările, care au destinaţii distincte stabilite. 8. Principiile procedurii bugetare au fost legiferate astfel: 1. Principiul universalităţii; 2. Principiul publicităţii; 3. Principiul unităţii; 4. Principiul recurenţei anuale; 5. Principiul specializării bugetare; 6. Principiul unităţii monetare. Indicaţi care dintre afirmaţiile de mai jos sunt corespunzătoare acestor principii: a) Toate operaţiunile bugetare vor fi exprimate în moneda naţională. b) Veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi scrise şi aprobate în buget pe surse de origine şi, respectiv, pe categorii de cheltuieli, clasificate după natura lor economică şi destinaţia lor, conform clasificării bugetare. 196

c) Veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi aprobate prin lege pentru o perioadă de un an, corespunzătoare exerciţiului bugetar. d) Veniturile şi cheltuielile bugetare vor fi trecute într-un singur document, în vederea asigurării unei monitorizări şi folosiri eficiente a fondurilor publice e) Sistemul bugetar este deschis şi transparent, şi este realizat prin dezbatere f) Veniturile şi cheltuielile vor fi în totalitate incluse în buget, în sume brute. 9. Răspundeţi pe scurt la următoarea întrebare: Cui aparţine răspunderea pentru repartizarea şi utilizarea creditelor bugetare? ………………………………………. 10. Răspundeţi pe scurt la următoarea întrebare: Care estre documentul utilizat pentru deschiderea finanţării la nivelul ordonatorilor principali? ………………………………………. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Luminiţa Ionescu, Bugetul şi contabilitatea instituţiilor publice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001. 2. Luminiţa Ionescu, Reforma bugetului public şi a contabilităţii pentru instituţii publice în România, Editura Economică, Bucureşti, 2003. 3. Luminiţa Ionescu, Contabilitatea instituţiilor publice, caiet de lucrări practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000. Legislaţie 1. OG nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, MO nr. 624 din 31 august 2003. 2. HG nr. 16/2004 privind trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a unor mijloace fixe aflate în administraţia Ministerului Finanţelor Publice, MO nr. 50 din 21 ianuarie 2004. 3. OMFP nr. 1862/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind închiderea execuţiei bugetare a anului 2004, MO nr. 1226 din 20 decembrie 2004. 4. Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 48 din 14 ianuarie 2005. 5. Norme metodologice privind închiderea conturilor contabile, întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare privind execuţia bugetară la 31 decembrie 2004.

197

NEGOCIERI ŞI UZANŢE DE PROTOCOL Prof. univ. dr. GH. M. PISTOL Lect. univ. drd. G. UNGUREANU

OBIECTIVE Cursul pune la dispoziţia studenţiilor concepte teoretice şi practice privind negocierile, respectiv caracteristicile acestora, pregătirea şi desfăşurarea propriuzisă a procesului de negociere şi, mai ales, inventarierea şi explicitarea tehnicilor şi instrumentelor de lucru şi, nu în ultimul rând, analiza unor subtilităţi ale acestei acţiuni care este negocierea. Sunt prezentate o serie de tehnici ale negocierilor comerciale internaţionale, pentru ca, în ultima parte a cursului, să fie abordate câteva aspecte teoretice şi practice privind o serie de uzanţe de protocol, cu referire, în principal, la organizarea activităţii cotidiene a oamenilor de afaceri, arta de a primi invitaţi şi de a face vizite, aspectul fizic şi ţinuta vestimentară, rolul şi importanţa cadourilor în afaceri şi, nu în ultimul rând, locul şi rolul femeii în societate. 1. NEGOCIEREA – FORMĂ PRINCIPALĂ DE COMUNICARE ÎN RELAŢIILE INTERUMANE CONCEPTE-CHEIE: negocierea, prenegocierea, negocierea propriu-zisă, postnegocierea, protonegocierea, ordinea de zi, simularea negocierii. TESTE GRILĂ 1. Negocierea este un fenomen social care presupune: a) respectarea anumitor cerinţe de ordin procedural; b) respectarea unor reguli nescrise, consacrate de-a lungul timpului; c) existenţa unei comunicări între oameni. ANS: C REF: capitolul I 2. În funcţie de nivelul de desfăşurare, negocierile pot fi: a) comerciale interne şi ale afacerilor economice internaţionale; b) economice, politice, sociale sau culturale; c) interstatale sau neguvernamentale. ANS: C REF: capitolul I 3. Etapele procesului de negociere sunt: a) organizarea negocierilor, culegerea informaţiilor şi elaborarea proiectului de contract; b) prenegocierea, negocierea propriu-zisă, post-negocierea şi protonegocierea; c) întocmirea si aprobarea mandatului de negociere, simularea negocierilor. ANS: B REF: capitolul I 198

4. Pregătirea variantelor este o activitate care se desfăşoară în timpul: a) prenegocierii; b) negocierii propriu-zise; c) postnegocierii. ANS: A REF: capitolul I 2. ECHIPA ŞI MANDATUL DE NEGOCIERE CONCEPTE-CHEIE: echipa de negociere, mandatul de negociere, limitele mandatului de negociere, autoritatea deplină, autoritatea ascendentă, autoritatea limitată, cooperarea, ostilitatea, dominaţia, pasivitatea, creativitatea, raţionalitatea, stilul european, stilul american, stilul asiatic, stilul arab. TESTE GRILĂ 5. Participarea la elaborarea mandatului este o sarcină ce revine: a) conducătorului echipei de negociere; b) întregii echipe de negociere; c) exclusiv managerului generale al firmei. ANS: B REF: capitolul II 6. Întrucât prezintă avantaje fată de celelalte două forme, majoritatea negocierilor au loc în condiţiile unei autorităţi: a) depline; b) ascendente; c) limitate. ANS: A REF: capitolul II 7. În negocieri, adoptarea unei atitudini pasive înseamnă: a) crearea premisei promovării relaţiilor între parteneri; b) o armă subtilă, indicată atunci când partenerul dovedeşte neprincipialitate; c) o atitudine bazată pe logică si respect reciproc. ANS: B REF: capitolul II 8. Stilul exact, cu o pregătire riguroasă a negocierii, ferm si aproape matematice caracterizează: a) stilul nemţesc; b) stilul nord-american; c) stilul francez. ANS: A REF: capitolul II 3. MANAGEMENTUL NEGOCIERII CONCEPTE-CHEIE: informaţia în negociere, informaţii oferite, informaţii voalate, informaţii de uz intern, informaţii secrete, prezumţiile, puterea de convingere, raportul dorinţă-realizare, argumentaţia, experţii în negociere, impasul, concesiile, tactica înţelegerilor pas cu pas, tactica răbdării, tactica promisiunii, obiecţiuni neexprimate, obiecţiuni false, obiecţiuni datorate lipsei de informaţii, obiecţiuni întemeiate, finalizarea condiţionată, tehnica comparaţiei, tehnica concesiilor legate. 199

TESTE GRILĂ 9. În funcţie de canalul de obţinere a informaţiilor, acestea se clasifică în: a) informaţii voalate şi informaţii oferite; b) informaţii de uz intern şi informaţii secrete; c) informaţii obţinute pe căi formale şi informaţii obţinute pe căi informale. ANS: C REF: capitolul III 10. Printre tacticile utilizate pentru ieşirea din impas se numără: a) tactica promisiunii; b) atacul personal; c) tactica „băiat bun-băiat rău”. ANS: A REF: capitolul III 11. Atitudinea de substituire a negociatorului în rolul partenerului său se utilizează: a) la începutul negocierii; b) pentru ieşirea din impas; c) pentru a grăbi finalizarea negocierilor. ANS: B REF: capitolul III 12. Cele mai multe din obiecţiunile ridicate de partener sunt: a) datorate prejudecăţilor; b) false; c) întemeiate. ANS: C REF: capitolul III 4. STRATEGII, TACTICI ŞI TEHNICI DE NEGOCIERE CONCEPTE-CHEIE: strategia negocierii, tactica de negociere, tehnica de negociere, tactica balanţei cognitive, oferta falsă, mituirea, neglijenţa, tactica faptului împlinit, erorile deliberate, tactica „omul care lipseşte”, tactica ostaticului, mistificarea, prefăcătoria, minciuni deliberate, tehnica opozantului, atacul personal, tactica „asta-i tot ce am”, tactica „ultima ofertă”, tactica „schimbaţi negociatorul”, schimbarea tacticii de negociere, evitarea partenerului de afaceri, tactica „băiat bun-băiat rău”, tactica „tipi de treabă şi tipi pe care te poţi baza”, tactica escaladării, tactica „ai putea mai mult decât atât”, tactica „cumpăraţi acum, negociaţi mai târziu”, tactica optimizatorului, tactica „învinovăţirii reciproce”, confesiunea, tactica „soluţii simple – oferte bogate”, tactici de rezistenţă. TESTE GRILĂ 13. Printre tehnicile de finalizare a negocierilor se numără: a) mistificarea; b) „omul care lipseşte”; c) tehnica concesiilor legate; ANS: C REF: capitolul IV 14. Tactica de negociere: a) stabileşte metodele, mijloacele şi formele de acţiune ce urmează a fi folosite; b) constituie instrumentul practic de care dispune negociatorul; c) reprezintă modul de combinare şi dirijare a deciziilor. ANS: A REF: capitolul IV 200

15. Printre tacticile şi tehnicile imorale se numără: a) mituirea, neglijenţa, erorile deliberate; b) mituirea, neglijenţa, tactica balanţei cognitive; c) neglijenţa, minciuna deliberată, evitarea partenerului de afaceri. ANS: A REF: capitolul IV 16. Tactica faptului împlinit constă în: a) negociatorii lasă o serie de probleme procedurale în seama celor care derulează contractul; b) propunerea de a încheia o afacere pentru a înlătura concurenţa urmată de renunţare; c) iniţierea unei acţiuni menită să-l plaseze pe iniţiator într-o poziţie favorabilă. ANS: C REF: capitolul IV 5. NEGOCIEREA COMERCIALĂ INTERNAŢIONALĂ CONCEPTE-CHEIE: negocierea comercială internaţională, instrumente de politică guvernamentală, acordurile de cooperare, acorduri comerciale, acordurile valutare, contractul extern, litigii, exporturi, importuri, mărfuri şi servicii, condiţii de livrare, condiţii de finanţare, condiţii de plată, dreptul comerţului internaţional, avantajul reciproc, uzanţele internaţionale, interese naţionale, interese regionale, politica comercială, capacitatea pieţei externe, planul de negociere, dosarul de negociere, bugetul negocierii, proiectul de contract, condiţii tehnice şi de calitate, condiţii comerciale, controlul tehnic de calitate, consolidarea preţului, asigurarea. TESTE GRILĂ 17. Tendinţele de regionalizare tot mai pronunţate: a) au mărit rolul negocierilor internaţionale; b) au diminuat rolul negocierilor internaţionale; c) nu au avut nici un impact asupra cadrului negocierilor internaţionale. ANS: A REF: capitolul V 18. Obiectul negocierilor internaţionale se structurează în trei mari categorii. Negocierea contractelor comerciale externe face parte din următoarea categorie: a) negocierea instrumentelor de politică guvernamentală; b) negocierea contractelor comerciale internaţionale; c) negocierea litigiilor rezultate din derularea instrumentelor de politică guvernamentală. ANS: B REF: capitolul V 19. Printre obiectivele specifice negocierilor comerciale internaţionale, putem enumera: a) aprovizionarea capacităţilor de producţie naţională ale industriei naţionale cu materii prime deficitare pe plan naţional; b) realizarea de profit; c) schimbul de utilităţi suplimentare interne si utilităţi complementare externe. ANS: A REF: capitolul V 20. Printre premisele necesare reuşitei negocierilor comerciale internaţionale se regăsesc: a) respectarea avantajului reciproc; b) cunoaşterea în detaliu a situaţiei partenerului; c) păstrarea integrităţii şi demnităţii morale. ANS: B REF: capitolul V 201

6. UZANŢE DE PROTOCOL CONCEPTE-CHEIE: activitatea cotidiană, probleme de rutină, corespondenţa, telefonul, reuniuni oficiale, recrutarea personalului, delegarea competenţelor, relaţiile cu colaboratorii, relaţiile cu subordonaţii, acceptarea sau respingerea invitaţiei, gazdă bună, organizarea unei petreceri, lista invitaţilor, primirea şi prezentarea oaspeţilor, aranjarea meselor, stabilirea locului invitaţilor, lista de control, aranjarea şi decorarea sălii, stabilirea meniului, reguli de protocol, aspectul fizic, ţinuta vestimentară, coafura, garderoba persoanei cu funcţie de conducere, cadourile în afaceri, arta de a oferi cadouri, arta de a primi cadouri, alegerea cadourilor, caracteristici naţionale privind cadourile, femeia în societate, femeia persoană publică, femeia conducător, femeia om de afaceri, femeia în deplasare. TESTE GRILĂ 21. Printre problemele de rutină ce trebuie rezolvate în activitatea cotidiană se numără: a) recrutarea atentă a personalului de execuţie; b) rezolvarea corespondentei; c) organizarea relaţiilor cu subordonaţii. ANS: B REF: capitolul VI 22. La primirea şi prezentarea oaspeţilor, gazda trebuie să respecte câteva reguli de protocol precum: a) prezintă o persoană în vârstă uneia tinere; b) prezinţi un partener de afaceri unui prieten; c) prezinţi un prieten unui superior. ANS: C REF: capitolul VI 23. La locul de muncă se recomandă: a) o ţinută sobră, formală, chiar conservatoare; b) o ţinută lejeră, informală; c) o ţinută tinerească, în pas cu moda. ANS: A REF: capitolul VI 24. În China nu se oferă drept cadou: a) un stilou fabricat în străinătate; b) un pix fabricat în străinătate; c) un ceas fabricat în străinătate. ANS: C REF: capitolul VI BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Gh. M. Pistol, Negocieri şi uzanţe de protocol. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002. 2. Gh. M. Pistol, Luminiţa Pistol, Negocieri comerciale şi uzanţe de protocol. Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000. 3. Gh. M. Pistol, Tehnica şi strategia negocierilor. Uzanţe de protocol, Editura Universitară, 2002.

202

PREVIZIUNEA ECONOMICĂ Prof. univ. dr. ing. ION POPESCU

A. OBIECTIVE Previziunea economică urmăreşte cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a problematicii specifice spaţiului incert, al riscurilor din orizontul de timp viitor, precum şi a metodelor şi tehnicilor utilizate în fundamentarea şi elaborarea strategiilor dezvoltării social-economice; identificarea tendinţelor de evoluţie a evenimentelor, fenomenelor şi proceselor din natură şi din societate, a mecanismelor care le guvernează dinamica, a stărilor probabile sau posibile ale acestora în trecerea dinspre prezent spre viitor, dar şi a consecinţelor sau efectelor pe care le pot induce; formarea gândirii prospective şi sistemice, ca mijloc eficient de analiză şi acţiune creativă, novatoare în societatea contemporană, din ce în ce mai informatizată şi mai interdependentă, în plan intern şi internaţional. B. STRUCTURA TEMATICĂ Pornind de la realitatea că previziunea reprezintă funcţiunea de bază a managementului, structura sintezei de faţă este astfel concepută încât să prezinte explicit conceptele, cu şanse de integrare în teoria şi practica proceselor de conducere. În consecinţă, organizarea şi conţinutul textului corespund tipologiei clasice, deşi ca arhitectură sunt predominant logice, iterative, pentru a evidenţia terminologia specifică previziunii: incertitudine, opţiune probabilitate oportunitate, risc, planificare, predicţie, programare ş.a. Din câte se observă, echivalează cu sintagma: concepte şi expresii cheie, recomandabilă din raţiuni didactice, metodologice. 1. CONSIDERAŢII GENERALE, TEORETICE ŞI METODOLOGICE CONCEPTE-CHEIE: ambiguitate, certitudine şi incertitudine, covariant şi invariant, mărimi scalare şi vectoriale, probabilitate, relaţie de definiţie, de echilibru şi de tendinţă, risc, variabile dependente şi independente, virtualitate. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Este posibilă cunoaşterea viitorului? Dacă da, ce demers se utilizează în acest scop. Care sunt particularităţile cercetărilor prospective? 2. Enumeraţi particularităţile zonelor virtuală şi potenţială sau probabilă. 3. Definiţi tipurile de legături dintre variabilele de previziune. 4. Analizaţi locul şi rolul gândirii de tip prospectiv în cadrul managementului strategic. 203

2. TIPOLOGIA SAU CLASIFICAREA CERCETĂRILOR PROSPECTIVE CONCEPTE-CHEIE: diagnoză, evoluţie inerţială, planificare, programare, previziuni cantitative şi calitative, regresie, tratare explorativă şi normativă. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Definiţi principalele criterii de clasificare a previziunilor. 2. Care este legătura între cele trei categorii valorice: prognoză – plan – strategie? 3. Caracterizaţi principalele tipuri de previziune. 4. Analizaţi studiile prospective sub raportul detalierii ca factor de creştere a gradului de certitudine şi de reducere a riscurilor. 3. FIABILITATEA SAU GRADUL DE ÎNCREDERE ÎN PREVIZIUNI CONCEPTE-CHEIE: abatere absolută şi relativă, analiză cantitativă şi calitativă, analiză ex-ante şi post-factum, coeficienţi de asemănare şi de inegalitate, flexibilitate, fiabilitate, informaţii expert, stabilitate, variantă de acţiune, zonă optimală. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Definiţia fiabilităţii sau încrederii în prognozele social-economice ori din alte domenii. 2. Care sunt principalele modalităţi de măsurare sau cuantificare a fiabilităţii prognozelor? 3. Analizaţi particularităţile fiabilităţii şi apreciaţi rolul acestora în strategiile manageriale contemporane. 4. Necesitatea obiectivă a actualizării periodice a previziunilor şi rolul acestui demers în reducerea incertitudinilor şi a riscului. 4. METODE ŞI TEHNICI SPECIFICE PREVIZIUNII CONCEPTE-CHEIE: arbore de pertinenţă sau de posibilităţi; curbă înfăşurătoare; extrapolare şi interpolare; evenimente precursoare; funcţie de corelaţie; matrice; metode fundamentale, servenţiale, structurale, intuitive şi de echilibru; scenariu, serii cronologice; simulare; sporul mediu anual. ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE 1. Analizaţi comparativ metodele de previziune şi precizaţi domeniile de activitate în care pot fi utilizate. 2. Care dintre particularităţile extrapolării analitice este recomandată a fi folosită în fundamentarea studiilor prospective? 3. Rolul şi locul modelării econometrice în alegerea variantei optimale. 4. Utilizarea scenariilor în alegerea direcţiei de acţiune, în condiţii de incertitudini şi de risc mare. 204

C. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. I. Popescu ş.a., Previziunea – premisă a dezvoltării durabile, vol. I: Baze teoretice şi metodologice; vol. II: Aplicaţii – studii de caz şi exemple numerice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. 2. I. Popescu ş.a., Econometria sau ştiinţa de a cunoaşte şi proiecta viitorul, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004. 3. I. A. Popescu, A.A. Bondrea, Globalizarea. Mit şi realitate, Editura Economică, Bucureşti, 2004. 4. I. Popescu ş.a., Decizia sau demersul antientropic de la cauză la efect, Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2005. 5. I. Popescu ş.a., Noua economie şi societatea informaţională, Editura Mondo Ec, Craiova, 2002. 6. I Popescu, Decizia în mediu reglementat, de tip integrativ, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.

D. GRILE POSIBILE PENTRU EVALUAREA FINALĂ d1 Care dintre funcţiile managementului, definite de Henri Fayol, nu se referă la funcţiuni de prefigurare a viitorului: 1 prevedere (planificare) 2 organizare 3 coordonare 4 comandă (antrenare) 5 control Răspuns corect: 4 d2 Care sunt instrumentele de previziune în activitatea managerială? 1 prognoza 2 programarea, planificarea şi bugetul 3 prognoza, programarea, planificarea şi bugetul 4 bugetul 5 planificarea Răspuns corect: 3 d3 Ce principiu de raţionalitate şi coerenţă de la baza previziunilor este exprimat eronat? 1 stabilirea unui orizont de timp rezonabil 2 limitarea incertitudinii şi riscului la minimum posibil 3 evaluarea costului prin cuantificarea permanentă a raportului cost/eficienţă 4 fundamentarea scenariilor pe cerinţele pieţei 5 asigurarea coerenţei şi continuităţii prin elaborarea unui scenariu-cadru general Răspuns corect: 2 d4 Care dintre următoarele afirmaţii nu se referă la abordarea previziunii în practica managerială? 1 rezultatele previziunilor se utilizează în procesul de luare a deciziilor pentru a planifica acţiunile 205

2 previziunile trebuie să aproximeze în limite rezonabile evenimentele ce vor avea loc 3 nu întotdeauna previziunile conduc la acţiune 4 principiul continuităţii 5 se bazează numai pe cunoştinţe aprofundate în matematică Răspuns corect: 5 d5 Ştiinţa viitorului nu are în aria de activitate: 1 cercetarea noilor ipoteze şi teorii privind dezvoltarea viitoare a pământului 2 studiul civilizaţiei umane şi elaborarea prognozelor socio-culturale 3 previziunea dezvoltării economice pe termen mediu 4 nevoia de cumulare a datelor statistice din toate domeniile 5 estimarea variabilelor organizaţiilor în perioadele viitoare Răspuns corect: 4 d6 Tratarea normativă a viitorului, după Herman Kahn, înseamnă: 1 studiul viitorului ca soluţie a problemelor prezentului şi nu ca o extensie a lui 2 studiul viitorului pornind de la întreg spre părţi 3 studiul viitorului pornind de la părţi spre întreg 4 studiul viitorului utilizând concepte şi modele teoretice 5 studiul viitorului pe baza datelor din trecut şi prezent, evidenţiind tendinţele de evoluţie Răspuns corect: 1 d7 Riscul în previziune reprezintă: 1 calculul probabilităţii de apariţie a riscului 2 calculul amplitudinii riscului 3 eroarea de a nu include un element de risc 4 calculul riscului de neîncasare a banilor 5 produsul dintre amplitudinea riscului şi probabilitatea de apariţie a riscului Răspuns corect: 5 d8 Metoda analizei şi sintezei nu cuprinde: 1 descompunerea în părţi componente a fenomenelor şi a proceselor economice şi studierea părţilor componente 2 evaluarea acţiunii factorilor care influenţează părţile componente 3 eliminarea sistemului de legături cauzale care există între factorii care influenţează părţile componente 4 comparaţia cu fenomene sau procese similare 5 generalizarea aspectelor particulare în aspecte agregate, complexe Răspuns corect: 3 d9 În scopul atingerii consensului în aplicarea metodei Delphi se utilizează: 1 media aritmetică simplă şi media aritmetică ponderată 2 media aritmetică şi mediana 3 mediana şi cuartilele 4 şiruri de numere 5 intervale de încredere Răspuns corect: 3 206

d10 Metoda „Brainstorming” nu se caracterizează prin: 1 este o metodă de gândire colectivă 2 este o metodă a dezbaterilor euristice 3 este o metodă prin care sunt antrenate discuţiile în dgrup organizat 4 este o metodă care stimulează expunerea de idei într-un climat de colegialitate şi de apreciere reciprocă 5 presupune iteraţii şi timp de reflexie necesar experţilor Răspuns corect: 5 d11 Scenariile au, de regulă, forma: 1 tabelară 2 grafică 3 de chestionar 4 descriptivă, ca un text scris 5 standard Răspuns corect: 4 d12 Metoda arborilor de pertinenţă verticali se utilizează pentru previzionarea modificărilor în sistem pe diferite nivele şi presupune parcurgerea mai multor paşi de lucru. Care din următorii paşi nu feste specific metodei? 1 stabilirea necesităţilor viitoare 2 determinarea obiectivelor viitoare 3 elaborarea variantelor sau posibilităţilor viitoare 4 previzionarea modificărilor structurale orizontale 5 evaluarea posibilităţilor şi determinarea variantei optime Răspuns corect: 4

207

DISCIPLINE OPŢIONALE GESTIUNEA FINANCIARĂ A INSTITUŢIILOR PUBLICE Lector univ. dr. VLADIMIR-CODRIN IONESCU

OBIECTIVE Disciplina „Gestiunea financiară a instituţiilor publice” are ca obiectiv principal familiarizarea studenţilor economişti cu cele mai importante aspecte legate de activitatea financiară desfăşurată în cadrul acestor instituţii. Dintre acestea, amintim elaborarea bugetelor instituţiilor publice, selectarea proiectelor de investiţii, realizarea achiziţiilor publice, efectuarea auditului financiar intern şi a controlului financiar preventiv, contabilitatea instituţiilor publice, precum şi managementul instituţiilor publice. 1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND GESTIUNEA FINANCIARĂ A INSTITUŢIILOR PUBLICE CONCEPTE-CHEIE: instituţie publică, descentralizarea administraţiei publice, autonomie locală. 1.1. Conţinutul Gestiunii financiare a instituţiilor publice Conţinutul Gestiunii financiare a instituţiilor publice poate fi structurat pe următoarele coordonate majore: • calitatea instituţiei publice – ordonator principal, secundar sau terţiar de credite – şi, în funcţie de aceasta, subordonarea sa din punctul de vedere al finanţării (de la bugetul de stat sau de la bugetul local); • existenţa şi structura bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat pe instituţie, pe surse de finanţare; • principalele destinaţii ale cheltuielilor şi gruparea acestora în funcţie de sursele de finanţare; • veniturile realizate de instituţiile publice şi gruparea acestora potrivit naturii lor şi a destinaţiei date; • gradul de acoperire a cheltuielilor din surse proprii şi respectiv de la bugetul de stat; • modul de organizare a controlului financiar preventiv şi a controlului financiar de gestiune; 208

• organizarea şi ţinerea evidenţei contabile şi tehnico-operative a bunurilor materiale – mijloace fixe, obiecte de inventar, materiale – şi băneşti; • respectarea normelor legale în achiziţionarea bunurilor materiale şi în acordarea diferitelor drepturi băneşti; • respectarea legalităţii şi a principiului economicităţii în efectuarea celorlalte cheltuieli (servicii, reparaţii, protocol); • efectuarea inventarierii patrimoniului şi a controlului financiar intern de gestiune; • încadrarea operaţiunilor patrimoniale în conturi contabile, în conformitate cu funcţiunea acestora din planul de conturi aprobat de Ministerul Finanţelor Publice; • înregistrarea cronologică şi sistematică a operaţiunilor şi respectarea concordanţei dintre evidenţa contabilă analitică, evidenţa contabilă sintetică, bilanţul contabil şi anexele la bilanţ. 1.2. Instituţiile publice în România 1.2.1. Instituţiile publice - concept şi clasificare Instituţiile publice au un rol tot mai important în perioada contemporană. Statul alocă resurse financiare pe care instituţiile publice trebuie să le folosească într-un mod cât mai raţional şi mai eficient. Instituţiile publice constituie entităţi prin intermediul cărora statul îşi exercită funcţiile. Un sistem economic concurenţial presupune o combinaţie adecvată între sectorul public şi cel privat. Statul este prezent în toate domeniile de activitate economic, social, cultural etc. -, astfel că instituţiile publice au o sferă largă de cuprindere. Principala funcţie exercitată de stat în plan economic, prin intermediul instituţiilor publice, o constituie redistribuirea produsului intern brut în economie. Potrivit Legii nr.500 din anul 2002, privind finanţele publice, instituţiile publice includ „Parlamentul, Administraţia Prezidenţială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi publice, instituţiile publice autonome, precum şi instituţiile din subordinea acestora, indiferent de modul de finanţare a acestora.” Instituţiile publice care activează la nivel local cuprind „autorităţile unităţilor administrativ-teritoriale, instituţiile publice şi serviciile publice de interes local, cu personalitate juridică, indiferent de modul de finanţare a activităţii acestora.” Conceptul de instituţie publică este similar cu cel de autoritate publică, utilizat în Constituţia României. Noţiunea de autoritate publică desemnează un organism public care exercită prerogativele de putere publică într-o activitate statală sau într-o activitate din administraţia locală care funcţionează potrivit principiului autonomiei. Instituţiile publice reprezintă, aşadar, verigi ale structurii organizaţionale care, conform Constituţiei, au personalitate de drept public şi acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea de servicii publice în limitele legale, sub controlul direct sau indirect al Parlamentului. Instituţiile publice din România pot fi grupate pe baza mai multor criterii, între care amintim nivelul ierarhic la care se manifestă, domeniul de exercitare a autorităţii, obiectul activităţii şi modul de finanţare. 209

1. Nivelul ierarhic la care se manifestă ¾ Instituţii publice la nivel central • Parlamentul; • Preşedinţia; • Guvernul; • ministerele şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale. ¾ Instituţii publice la nivel local • consiliile judeţene; • consiliile locale; • primăriile; • alte instituţii publice de interes local. 2. Domeniul în care îşi exercită autoritatea ¾ Instituţii publice care activează în sfera legislativă • Parlamentul (Senatul şi Camera Deputaţilor); • consiliile judeţene; • consiliile locale. ¾ Instituţii publice care activează în sfera executivă • Guvernul; • Banca Naţională a României; • prefecturile; • primăriile. ¾ Instituţii publice care activează în sfera judecătorească • Curtea Supremă de Justiţie; • Consiliul Suprem al Magistraturii; • instanţele judecătoreşti; • tribunalele; • parchetele. 3. Obiectul activităţii ¾ Instituţii publice administrative • ministere; • alte organisme centrale; • prefecturi; • primării. ¾ Instituţii publice de specialitate • de învăţământ; • medicale; • justiţie; • procuratură. 4. Modul de finanţare ¾ Instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat ¾ Instituţii publice cu finanţare mixtă (de la buget şi din resurse proprii) ¾ Instituţii publice care îşi asigură integral veniturile pentru acoperirea cheltuielilor ¾ Instituţii publice finanţate din fonduri extrabugetare. 210

1.2.2. Descentralizarea administraţiei publice şi autonomia locală Tendinţa dominantă care se manifestă în prezent în administraţia publică este cea de descentralizare. În esenţă, descentralizarea constă în deplasarea puterii de la centru spre periferie. În contextul fenomenului de descentralizare, asistăm la o creştere substanţială a rolului instituţiilor publice care îşi desfăşoară activitatea la nivel local. Important de subliniat este că entităţile publice centrale au o poziţie bine definită în peisajul administraţiei publice, însă impactul economic şi social al celor locale este şi va deveni în viitor tot mai mare. Expresia fenomenului de descentralizare o constituie autonomia locală care reprezintă, în acelaşi timp, principiul fundamental ce guvernează activitatea instituţiilor publice în plan local. Conţinutul acestui principiu rezidă în faptul că autorităţile administraţiei publice locale au dreptul şi capacitatea efectivă de a-şi gestiona în nume propriu şi prin asumarea responsabilităţii o bună parte din treburile publice, în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă. Un aspect important în problematica administraţiei publice îl constituie determinarea gradului optim de descentralizare, care este o funcţie de trei politici adoptate de către stat şi anume: politica de stabilizare macroeconomică, politica de redistribuire a veniturilor şi politica de alocare optimă a resurselor. Trebuie să existe un echilibru între competenţele instituţiilor publice care funcţionează la nivel central şi competenţele autorităţilor publice locale. Acest echilibru se realizează prin: • creşterea calităţii actului administrativ; • delimitarea competenţelor instituţiilor publice potrivit sarcinilor ce urmează a fi îndeplinite; • sporirea capacităţii autorităţilor locale de a-şi realiza obiectivele previzionate în timp util; • utilizarea optimă a resurselor umane din instituţiile publice; • evitarea unor suprapuneri în planul activităţilor desfăşurate de instituţii publice aflate pe paliere ierarhice diferite, precum şi a unor raporturi de concurenţă ce s-ar putea crea între acestea; • întărirea autonomiei locale. Instituţiile publice locale din România posedă o serie de competenţe care pot fi grupate astfel: competenţe obligatorii, competenţe facultative, competenţe delegate de stat, activităţi complementare celor desfăşurate de instituţii publice situate pe niveluri ierarhice superioare şi alte activităţi. 1.3. Domenii de activitate ale instituţiilor publice Instituţiile publice produc bunuri publice care sunt distribuite fie gratuit, fie la preţuri situate sub nivelul costurilor. Altfel spus, aceste bunuri, care satisfac nevoile sociale ale contribuabililor, ar necesita costuri mai ridicate în situaţia în care ar fi realizate în unităţi ce aparţin sectorului privat. Instituţiile publice din România activează în cinci domenii importante: social-cultural, apărare naţională, ordine publică, autoritate publică şi economic. Domeniul social-cultural cuprinde patru sfere de activitate: învăţământ, sănătate, asistenţă socială, sport şi tineret. Din categoria instituţiilor publice de învăţământ fac parte unităţile de învăţământ preşcolar, primar şi gimnazial, 211

complementar, profesional, liceal, postliceal, case de copii, universităţi, academii, case de cultură biblioteci etc. Instituţiile publice de sănătate sunt dispensarele, policlinicile, spitalele, sanatoriile, leagănele de copii, centrele de recoltare şi conservare a sângelui, staţiile de salvare etc. Dintre instituţiile de asistenţă socială amintim cămine de bătrâni şi pensionari, cămine-spital pentru invalizi şi bolnavi cronici, cămine pentru copii infirmi, cantine de ajutor social, centre de primire a minorilor, instituţii de plasament familial etc. Instituţiile publice din domeniul apărării naţionale cuprind unităţile militare şi unităţile de învăţământ specializate. Instituţiile publice care activează în domeniul ordinii publice includ unităţile de poliţie, de pompieri şi de jandarmi, precum şi Serviciul Român de Informaţii. Dintre instituţiile publice care îşi desfăşoară activitatea în sfera autorităţii publice amintim Preşedinţia, Parlamentul (Senatul şi Camera Deputaţilor), Guvernul, ministerele, alte organe ale administraţiei publice centrale, consiliile locale, primăriile, prefecturile, autorităţile judecătoreşti, Curtea de Conturi, Curtea Constituţională etc. Instituţiile publice din sfera economică sunt instituţiile specializate în cercetarea ştiinţifică, instituţiile de protecţie a mediului, de gospodărire a apelor etc. Conducătorii instituţiilor publice sunt ordonatori de credite. În funcţie de subordonarea instituţiilor publice, conducătorii acestora pot fi ordonatori principali, secundari şi terţiari de credite. În cazul instituţiilor publice finanţate de la bugetul de stat, de la bugetul asigurărilor sociale de stat şi de la bugetele fondurilor speciale, ordonatorii principali de credite sunt conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale. Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare care au fost aprobate prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale instituţiilor situate pe niveluri ierarhice inferioare. De asemenea, ordonatorii principali de credite aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu, în conformitate cu dispoziţiile legale. La nivel local, ordonatorii principali de credite sunt primarii şi respectiv preşedinţii consiliilor judeţene. Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice care se află în subordinea ordonatorilor principali de credite, iar ordonatorii terţiari de credite sunt cei care conduc instituţiile publice aflate într-o relaţie de subordonare faţă de ordonatorii secundari de credite. Ordonatorii secundari aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii şi a celor din bugetele fondurilor speciale, cu respectarea normelor legale şi repartizează creditele bugetare ce au fost aprobate instituţiilor ierarhic inferioare. Ordonatorii principali, secundari şi terţiari de credite au o serie de obligaţii, legate în principal de: • utilizarea creditelor bugetare; • realizarea veniturilor; • folosirea eficientă a sumelor de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale etc.; • integritatea bunurilor ce aparţin instituţiilor pe care le conduc; • înregistrarea şi evidenţierea valorică a resurselor financiare din cadrul instituţiilor publice; • prezentarea dărilor de seamă contabile cu privire la execuţia bugetară. 212

TESTE GRILĂ 1. Conţinutul Gestiunii financiare a instituţiilor publice are în vedere: a) elaborarea unor bugete pe 10 ani; b) organizarea şi ţinerea evidenţei contabile a bunurilor materiale; c) fundamentarea unor bugete lunare. 2. Instituţiile publice care activează în sfera executivă sunt: a) Banca Naţională a României; b) Guvernul; c) Parlamentul; d) consiliile judeţene. 2. BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI AL INSTITUŢIILOR PUBLICE CONCEPTE-CHEIE: buget, venituri ale instituţiilor publice, cheltuieli ale instituţiilor publice. 2.1. Bugetul, instrument de planificare financiară O coordonată fundamentală a managementului unei instituţii publice o constituie activitatea de previziune financiară. Bugetul reprezintă instrumentul principal utilizat în activitatea de planificare financiară a instituţiilor publice. Pentru a fi eficientă, activitatea de planificare financiară trebuie însoţită în permanenţă de activitatea de control bugetar, care constă, în esenţă, în compararea nivelului realizărilor cu cel al obiectivelor stabilite iniţial. Totodată, activitatea de control bugetar presupune identificarea cauzelor generatoare de abateri negative, precum şi propunerea unor măsuri concrete care să conducă la eliminarea deficienţelor constatate şi la integrarea abaterilor pozitive. Bugetul instituţiilor publice îndeplineşte o serie de roluri, între care amintim: • orientarea instituţiei publice spre îndeplinirea sistemului de obiective previzionate; • coordonarea eforturilor tuturor subdiviziunilor organizatorice ale instituţiei publice; • operaţionalizarea unor mecanisme eficiente de control, prin compararea rezultatelor obţinute cu obiectivele stabilite în activitatea de previziune financiară. 2.2. Fundamentarea veniturilor instituţiilor publice Veniturile instituţiilor publice care îşi desfăşoară activitatea la nivel central au drept surse de provenienţă: • bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale; • subvenţiile acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale; • veniturile proprii. Instituţiile publice care activează în perimetrul local sunt finanţate integral de la bugetul de stat (în funcţie de subordonare), din venituri extrabugetare şi din subvenţii acordate de la bugetul local, precum şi din venituri extrabugetare. 213

Atât instituţiile publice de la nivel central, cât şi cele locale pot utiliza bunuri materiale şi fonduri băneşti primite de la persoane fizice sau juridice, sub formă de donaţii sau sponsorizări. Veniturile proprii ale instituţiilor publice sunt asigurate din închirierea unor spaţii, din organizarea unor manifestări culturale, artistice, sportive, din editarea unor publicaţii, din elaborarea de studii şi proiecte, precum şi din prestarea unor servicii. Categoriile de venituri cuprinse în bugetele instituţiilor publice sunt diferite în funcţie de subordonarea instituţiei şi de specificul activităţii acesteia. Veniturile instituţiilor publice care sunt finanţate integral de la bugetul de stat sau din bugetele locale sunt formate din transferuri de la aceste bugete, în timp ce instituţiile publice finanţate parţial sau integral din fonduri extrabugetare obţin venituri în funcţie de specificul activităţilor desfăşurate. Activitatea de fundamentare a veniturilor unei instituţii publice are în vedere următoarele principii: ¾ existenţa unei baze legale de realizare a veniturilor; ¾ execuţia preliminară pentru anul de bază, ajustată în funcţie de influenţele estimate pentru anul de previziune; ¾ analiza comparativă a veniturilor şi a cheltuielilor realizate pe total, structural şi în dinamică. Spre exemplu, veniturile unei universităţi sunt grupate în trei categorii: • venituri din subvenţii acordate de la bugetul de stat; • venituri proprii; • alte venituri. Veniturile din prima categorie sunt influenţate de numărul de studenţi şcolarizaţi din fonduri bugetare şi de politica bugetară promovată de guvern. Veniturile proprii sunt constituite din: – taxele de şcolarizare pentru studenţii de la forma de învăţământ cu taxă; – taxele de şcolarizare pentru absolvenţii care urmează cursuri de master şi postuniversitare; – taxele de şcolarizare pentru studenţii străini; – taxele percepute pentru înscrierea la concursul de admitere şi pentru înscrierea studenţilor în anul I; – taxele pentru susţinerea examenelor de licenţă de către absolvenţii altor universităţi şi de către proprii absolvenţi care nu au promovat acest examen la prima susţinere; – taxele pentru admiterea la doctorat; – taxele pentru eliberarea diplomelor; – alte taxe. Veniturile excepţionale provin din donaţii, sponsorizări, precum şi din taxe aferente unor activităţi diverse. 2.3. Fundamentarea cheltuielilor instituţiilor publice Cheltuielile prevăzute în bugetul unei instituţii publice cuprind cheltuielile curente şi cheltuielile de capital. În categoria cheltuielilor curente (de funcţionare) se includ: • cheltuielile de personal; • cheltuielile materiale şi cu serviciile; 214

• subvenţiile; • primele; • dobânzile aferente împrumuturilor contractate. Cheltuielile de personal au o pondere importantă în economia cheltuielilor unei instituţii publice şi cuprind: 1) cheltuieli cu salariile (salarii de bază, salarii de merit, indemnizaţii de conducere şi alte indemnizaţii, spor de vechime, sporuri pentru condiţii de muncă, plăţi pentru ore suplimentare, fond de premii, alte drepturi salariale cuvenite personalului încadrat cu carte de muncă, drepturi salariale acordate personalului încadrat pe bază de convenţie civilă); 2) contribuţii pentru asigurările sociale de stat; 3) cheltuieli pentru constituirea fondului de şomaj; 4) cheltuieli cu deplasări, detaşări şi transferuri; 5) contribuţii pentru constituirea fondului de asigurări sociale de sănătate. Punctul de plecare în activitatea de fundamentare a cheltuielilor de personal ale unei instituţii publice îl constituie organigrama acesteia. Organigrama este o reprezentare grafică a structurii organizatorice a instituţiei publice şi cuprinde numărul de posturi, gradul de ocupare a acestora, precum şi diferenţierea personalului pe trepte de salarizare. Totodată, prin reglementări legale sunt stabilite limitele minime şi maxime între care se pot încadra salariile personalului unei instituţii publice. În situaţia în care instituţia publică obţine venituri din activităţi extrabugetare, salariile personalului angajat pot fi majorate pe baza acestor venituri. Cheltuielile materiale şi cu serviciile efectuate de către o instituţie publică sunt structurate astfel: • drepturi cu caracter social (rechizite şcolare, transport pentru elevi, studenţi, şomeri etc., drepturi acordate elevilor şi studenţilor în perioada concursurilor şi a campionatelor, precum şi alte drepturi stabilite prin lege); • hrană; • medicamente şi materiale sanitare; • cheltuieli pentru întreţinere şi gospodărie (încălzit; iluminat; apă, canal, salubritate; poştă, telefon, radio, televizor, telefax; furnituri pentru birou; materiale pentru curăţenie; alte materiale şi prestări de servicii etc.); • materiale şi prestări de servicii cu caracter funcţional; • obiecte de inventar de mică valoare ; • reparaţii curente, • reparaţii capitale; • cărţi şi publicaţii; • alte cheltuieli (formarea şi perfecţionarea salariaţilor, protocol, protecţia muncii etc.); • fondul Preşedintelui; • fondul primului ministru. Nivelul maxim al cheltuielilor materiale şi cu serviciile efectuate de instituţiile publice este stabilit prin acte normative. Fundamentarea cheltuielilor de capital ale unei instituţii publice se realizează pe baza listei de lucrări, utilaje, mobilier şi alte obiecte de investiţii. În vederea dimensionării acestor cheltuieli, se au în vedere atât investiţiile în curs ce vor continua şi în anul de previziune, cât şi planul de investiţii al instituţiei publice. 215

În urma fundamentării veniturilor şi a cheltuielilor, se conturează proiectul de buget al instituţiei publice care, după aprobare, devine funcţional. Limitele cheltuielilor prevăzute în bugetul instituţiilor publice sunt limite maxime, iar cele ale veniturilor sunt limite minime de realizare. În timpul execuţiei bugetare, pot apărea diferite modificări atât în sfera veniturilor, cât şi în cea a cheltuielilor, fapt care determină rectificarea bugetului în măsura posibilităţilor existente. TESTE GRILĂ 1. Veniturile instituţiilor publice: a) nu cuprind fondurile băneşti primite de la persoanele juridice sub formă de donaţii; b) provin şi din organizarea unor manifestări culturale şi sportive; c) sunt asigurate integral din bugetul de stat; d) se fundamentează pe baza unor criterii. 2. Cheltuielile curente ale instituţiilor publice: a) cuprind cheltuielile de personal; b) nu includ dobânzile aferente împrumuturilor contractate; c) au în componenţă şi cheltuielile de capital; d) nu sunt sinonime cu cheltuielile de funcţionare. 3. PROIECTELE DE INVESTIŢII ALE INSTITUŢIILOR PUBLICE CONCEPTE-CHEIE: proiect de investiţii, criterii de analiză, indicatori de fundamentare. 3.1. Criterii de analiză a proiectelor investiţionale Construirea sau modernizarea unei biblioteci, a unei case de cultură, a unui cinematograf sau a altor obiective care prezintă interes pentru comunitate necesită eforturi investiţionale considerabile din partea statului, reprezentat de instituţiile publice care îşi desfăşoară activitatea la nivel central sau local. Pentru ca un proiect de investiţii să fie adoptat de către o instituţie publică, este necesar ca acesta să fie fezabil şi, în acelaşi timp, să producă efecte de ordin social. Astfel, în procesul de adoptare a unui proiect investiţional, instituţiile publice au în vedere mai multe criterii de analiză. Criteriul politic – proiectul de investiţii trebuie să se integreze în strategia adoptată de guvern sau de autoritatea locală. Criteriul juridic – se referă la legitimitatea implementării proiectului investiţional sau a procurării surselor de finanţare necesare. Criteriul economic - un proiect de investiţii este acceptat din punct de vedere economic dacă efectele sale economice devansează cheltuielile pe care le necesită realizarea lui. Criteriul social – în anumite situaţii, acest criteriu de analiză este primordial în procesul de adoptare a unui proiect investiţional. Construirea sau modernizarea unor obiective care prezintă interes pentru întreaga comunitate sunt, prin excelenţă, acţiuni cu o pronunţată dimensiune socială. 216

Criteriul comercial – are în vedere activităţile comerciale aferente unui proiect de investiţii, între care amintim contractele cu diferiţi prestatori de servicii, contractarea de lucrări, angajarea personalului, operaţiunile bancare etc. Criteriul tehnic – un proiect investiţional trebuie evaluat corect din punct de vedere tehnic. O supraevaluare din punct de vedere tehnic poate să determine o creştere nejustificată a costurilor, după cum o subevaluare din punct de vedere tehnic se poate reflecta ulterior în costuri mari legate de întreţinere, funcţionare şi reparaţii. Criteriul instituţional – un proiect de investiţii îndeplineşte acest criteriu dacă instituţia publică activează în domeniul respectiv sau dispune de personal cu specializarea necesară. Criteriul ecologic – se referă la integrarea obiectivului investiţional în mediul natural, respectiv la impactul pe care funcţionarea obiectivului investiţional îl poate avea asupra echilibrului ecologic. 3.2. Etape ale proiectelor de investiţii Între momentul demarării şi cel al finalizării, un proiect de investiţii parcurge o serie de etape, dispuse în următoarea succesiune: concepţia – proiectul este conceput în conformitate cu obiectivele previzionate; stabilirea necesităţilor – necesităţile fizice şi sociale ale proiectului investiţional se evaluează din punct de vedere cantitativ şi calitativ; fezabilitatea – proiectul de investiţii ce urmează a fi adoptat de către instituţia publică este examinat din perspectiva fezabilităţii; aprobarea provizorie – în mod frecvent, o autoritate emite aprobarea provizorie a proiectului de investiţii, incluzându-se autorizarea următoarelor etape de cheltuieli; proiectarea – specialiştii în domeniul tehnic elaborează proiectele detaliate ale construcţiei sau achiziţiei care cuprind, în principal, graficul defalcat al lucrărilor, prezentarea procesului de achiziţie, precum şi a etapei de implementare; dimensionarea costurilor – se evaluează costurile specifice pentru intrările de materiale, manoperă, în vederea pregătirii devizelor; planul financiar – specialiştii în domeniul financiar întocmesc un buget ce are drept obiectiv finanţarea costurilor aferente fazelor de implementare, exploatare şi întreţinere ale proiectului investiţional; aprobarea finală – autoritatea de resort aprobă proiectarea, costul şi modalităţile de finanţare şi, în anumite situaţii, solicită unei autorităţi aflate pe un nivel ierarhic superior confirmarea cu privire la finanţare; implementarea – proiectul de investiţii este construit sau implementat prin contract sau în regie proprie; supervizarea – specialişti în domeniul tehnic şi firme de consultanţă financiară asigură supervizarea tehnico-financiară a proiectului investiţional; finalizarea şi predarea – contractorii predau proprietatea şi responsabilitatea pentru proiect şi, totodată, au o serie de obligaţii contractuale (spre exemplu, repararea unor defecţiuni de construcţie pe parcursul perioadei de garanţie); contractul final – după examinarea efectuată de o echipă alcătuită din specialişti în domeniul tehnic şi din auditori financiari, se încheie contractul final; exploatarea şi întreţinerea – autoritatea publică preia obiectivul investiţional, îl exploatează, îl întreţine şi constituie provizioane financiare pentru modernizarea sau înlocuirea acestuia. 217

3.3. Indicatori de fundamentare a proiectelor de investiţii Necesitatea adoptării unor proiecte investiţionale de către instituţiile publice este determinată de realizarea unor obiective de interes public. Dincolo de aceste obiective, un astfel de proiect trebuie analizat şi din perspectiva raţionalităţii economice şi financiare. Indicatorul cel mai frecvent utilizat în evaluarea performanţelor financiare ale unui proiect de investiţii este valoarea actualizată netă (VAN). Acest indicator constituie, aşadar, suportul deciziei de adoptare a unui proiect investiţional de către o instituţie publică. Valoarea actualizată netă se calculează cu ajutorul relaţiei: VAN = -I0 + ∑CFDt/(1+k)t + VRn/(1+k)n (1) unde: I0 = investiţia iniţială; CFDt = cash flow-ul disponibil, la care se adaugă beneficiile publice generate de investiţie la momentul t; VR = valoarea reziduală a proiectului de investiţii; n = durata de funcţionare a proiectului investiţional; k = rata de actualizare. Din relaţia (1) rezultă că un proiect de investiţii prezintă următoarele elemente fundamentale: • cheltuielile de investiţii; • cash flow-urile disponibile sau echivalentul sub forma avantajelor pentru • comunitate; • valoarea reziduală; • rata de actualizare; • durata de funcţionare a proiectului investiţional. Cash flow-ul constituie diferenţa dintre încasările şi plăţile generate de proiectul de investiţii analizat. În ceea ce priveşte previziunea cash flow-ului disponibil, este necesară previziunea fiecăruia dintre factorii explicativi ai acestuia, calculele fiind similare celor care sunt valabile în cazul proiectelor de investiţii adoptate de către firmele private. Important de menţionat este faptul că, în adoptarea unui proiect de investiţii, instituţiile publice trebuie să ia în considerare şi beneficiul social. Previziunile cash flow-ului trebuie să fie coerente în sensul comparabilităţii indicatorilor. Astfel, se poate opta fie pentru exprimarea indicatorilor în termeni reali, fie pentru exprimarea acestora în termeni nominali. Este recomandabil ca indicatorii să se exprime în termeni reali. Valoarea reziduală reprezintă valoarea de piaţă la care s-ar vinde obiectivul investiţional în ultimul an de previziune sau valoarea pieselor de schimb şi a altor elemente cu caracter rezidual la sfârşitul duratei de viaţă a proiectului de investiţii. Spre exemplu, în cazul unui utilaj, valoarea reziduală este dată de valoarea componentelor sale rezultate în urma demontării, care pot fi valorificate prin vânzare sau în cadrul instituţiei. Rata de actualizare, ca element de fundamentare a deciziei de adoptare a unui proiect de investiţii de către o firmă privată, reprezintă rata de rentabilitate solicitată de investitori. În situaţia în care un proiect investiţional este adoptat de către o instituţie publică, rata de actualizare trebuie ajustată în funcţie de rata inflaţiei. Dacă ipotezele ce stau la baza optimului lui Pareto - existenţa pieţelor perfecte, lipsa externalităţilor şi a şomajului - sunt îndeplinite, se consideră că rata corectă de 218

actualizare este reprezentată de rata dobânzii aferentă creditelor acordate. În caz contrar, se recomandă utilizarea aşa-numitei „rate sociale de preferinţă a timpului”, care constituie rata marginală de substituţie între consumul din perioada curentă şi consumul dintr-o perioadă viitoare. 3.4. Selecţia proiectelor de investiţii Instituţiile publice se află adesea în situaţia de a alege între mai multe proiecte investiţionale. În principiu, o instituţie publică optează pentru proiecte de investiţii care îndeplinesc următoarele condiţii: ¾ generează valori actualizate nete (VAN) pozitive (sunt preferate proiectele care au o VAN cât mai mare); ¾ prezintă rate interne ale rentabilităţii (RIR) mai mari decât rata minimă acceptabilă (se optează pentru proiectele care au RIR ridicate); ¾ au termene de recuperare cât mai reduse. Considerăm o situaţie în care o instituţie publică trebuie să aleagă între două proiecte de investiţii P1 şi P2. Dacă VAN generată de proiectul P1 este mai mare decât VAN aferentă proiectului P2 şi rata internă de rentabilitate generată de primul proiect este mai mică decât rata internă de rentabilitate a proiectului P2, instituţia publică optează pentru proiectul de investiţii P1. Prin urmare, criteriul valorii actualizate nete este prevalent. Presupunem că o instituţie publică dispune de un buget în valoare de 50000 u.m. şi trebuie să opteze pentru unul dintre următoarele trei proiecte investiţionale (în procesul de fundamentare a deciziei privind adoptarea proiectului de investiţii se ia în considerare numai criteriul valorii actualizate nete): – Proiectul P1, în valoare de 30000 u.m., generează o VAN de 8000 u.m; – Proiectul P2, în valoare de 20000 u.m., generează o VAN de 6000 u.m; – Proiectul P3, în valoare de 40000 u.m., generează o VAN de 10000 u.m. Luând în calcul numai criteriul valorii actualizate nete, conducătorul instituţiei publice va alege proiectul investiţional P3, prin care se obţine o VAN de 10000 u.m. Decizia optimă pentru instituţia publică este însă cea care implică adoptarea concomitentă a proiectelor de investiţii P1 şi P2, care consumă integral bugetul alocat (50000 u.m.) şi generează o VAN de 14000 u.m. TESTE GRILĂ 1. Valoarea reziduală: a) constituie diferenţa dintre încasările şi plăţile generate de proiectul de investiţii; b) reprezintă valoarea de piaţă la care s-ar vinde obiectivul investiţional în ultimul an de previziune; c) este egală cu valoarea actualizată netă. 2. O instituţie publică adoptă proiecte de investiţii care au: a) rate interne ale rentabilităţii mai mici decât rata minimă acceptabilă; b) termene de recuperare cât mai reduse; c) valori actualizate nete pozitive. 219

4. ACHIZIŢIILE PUBLICE CONCEPTE-CHEIE: contract de achiziţie publică, autoritate contractantă, ofertant. 4.1. Atribuirea contractelor de achiziţii publice În activitatea pe care o desfăşoară, instituţiile publice au contacte cu furnizori de materiale, cu executanţi de lucrări şi cu prestatori de servicii. Dat fiind faptul că aceste instituţii utilizează fonduri publice, statul a instituit reguli cu privire la principiile, cadrul general şi procedurile de atribuire a contractelor de achiziţie publică. Atribuirea contractelor de achiziţie publică este guvernată de următoarele principii: ¾ principiul liberei concurenţe – orice furnizor de produse, executant de lucrări sau prestator de servicii are dreptul să devină, în condiţiile stabilite de lege, contractant; ¾ principiul eficienţei – în atribuirea contractului de achiziţie publică, trebuie avute în vedere criterii economice proprii sistemului concurenţial; ¾ principiul transparenţei – fiecare furnizor, executant sau prestator are acces la informaţiile referitoare la aplicarea procedurii de atribuire a contractului de achiziţie publică; ¾ principiul tratamentului egal – criteriile de selecţie se aplică în mod nediscriminatoriu, astfel încât furnizorii, executanţii şi prestatorii au şanse egale de a obţine un anumit contract de achiziţie publică; ¾ principiul confidenţialităţii – se garantează protejarea secretului comercial şi a proprietăţii intelectuale ale ofertantului. În atribuirea contractului de achiziţie publică, o instituţie publică poate recurge la licitaţie deschisă, licitaţie restrânsă, negociere, cerere de ofertă şi concurs de soluţii. Licitaţia deschisă este procedura prin care fiecare furnizor de produse, executant de lucrări sau prestator de servicii poate să îşi depună oferta în vederea obţinerii unui contract de achiziţie publică. Licitaţia restrânsă presupune parcurgerea a două etape. În prima etapă se depun ofertele, iar în cea de a doua participă furnizorii, executanţii sau prestatorii selectaţi de instituţia publică (autoritatea contractantă) pe baza unor criterii. Potrivit reglementărilor legislative existente în România, contractele de achiziţie publică se atribuie, de regulă, prin licitaţie deschisă sau restrânsă. Negocierea prezintă două forme: negociere competitivă şi negociere cu o singură sursă. Negocierea competitivă este procedura prin care autoritatea contractantă se consultă şi negociază clauzele contractuale, exclusiv preţul, cu mai mulţi furnizori, executanţi sau prestatori de servicii. În situaţia în care optează pentru a doua formă de negociere, instituţia publică negociază clauzele contractuale, inclusiv preţul, cu un singur furnizor de produse, executant de lucrări sau prestator de servicii. Cererea de ofertă constituie o procedură simplificată prin care autoritatea contractantă solicită oferte de la mai mulţi furnizori, executanţi sau prestatori. Această procedură se aplică în cazul în care valoarea estimată (fără TVA) a contractului de achiziţie publică este mai mică decât echivalentul în lei a următoarelor sume: – 40000 de euro, pentru contractul de furnizare de produse; – 100000 de euro, pentru contractul de execuţie de lucrări; – 40000 de euro, pentru contractul de prestări de servicii. 220

Pentru atribuirea unui contract de achiziţie publică, autoritatea contractantă poate să organizeze un concurs de soluţii, care îi permite să achiziţioneze, îndeosebi în domeniul amenajării teritoriului, al proiectării urbanistice şi peisagistice, un plan sau un proiect, selectat de către un juriu. Autoritatea contractantă poate să acorde şi premii ofertantului sau ofertanţilor care au câştigat concursul de soluţii. 4.2. Autorităţile contractante şi ofertanţii Autorităţile contractante Autorităţile contractante sunt reprezentate de: • orice instituţie publică, inclusiv autoritatea judecătorească; • instituţii publice din administraţia centrală sau locală, autonome sau aflate în subordinea unei autorităţi publice; • persoane juridice care desfăşoară activităţi fără caracter comercial sau industrial, finanţate din fonduri publice sau aflate sub autoritatea unei instituţii publice; • persoane juridice care desfăşoară activităţi în sectoare de utilităţi publice (apă, energie, transporturi şi telecomunicaţii). Autorităţile contractante trebuie să întocmească documentaţia privind elaborarea şi prezentarea ofertei. Informaţiile cuprinse în documentaţie sunt: – informaţii generale legate de autoritatea contractantă; – cerinţele minime solicitate de autoritatea contractantă şi documentele ce urmează a fi prezentate de către ofertant pentru îndeplinirea cerinţelor; – caietul de sarcini; – instrucţiuni care se referă la datele limită şi formalităţile ce trebuie respectate, la modul de prezentare şi de depunere a ofertei; – informaţii privind criteriul folosit în atribuirea contractului de achiziţie publică. Există posibilitatea ca mai mulţi furnizori, executanţi sau prestatori să se asocieze şi să depună o ofertă în comun. Fiecare dintre aceştia îşi asumă răspunderea privind consecinţele contractului de achiziţie publică ce urmează a fi încheiat. În situaţia în care oferta comună este câştigătoare, autoritatea contractantă are dreptul să solicite ofertanţilor legalizarea asocierii înainte de momentul încheierii contractului de achiziţie publică. Asociaţii desemnează furnizorul, executantul sau prestatorul care îi va reprezenta în raporturile cu autoritatea contractantă, în calitate de lider de asociaţie. Pentru atribuirea contractului de achiziţie publică, autoritatea contractantă poate să constituie o comisie formată din cinci membri cu experienţă relevantă în domeniu. Comisia de evaluare verifică măsura în care ofertanţii îndeplinesc criteriile tehnice şi economico-financiare, deschid, examinează şi evaluează ofertele şi, în final, stabilesc oferta câştigătoare. Criteriul principal luat în considerare în alegerea ofertei câştigătoare trebuie precizat de către autoritatea contractantă în anunţul de participare şi în documentaţia pentru licitaţie. Acest criteriu este fie preţul cel mai scăzut, fie oferta tehnico-economică cea mai avantajoasă. Ofertanţii Fiecare furnizor de produse, executant de lucrări sau prestator de servicii, persoană fizică sau juridică, poate participa la procedura de atribuire a contractului de achiziţie publică. În cazul licitaţiei deschise, numărul de furnizori, de executanţi sau de prestatori care au dreptul să depună ofertă este nelimitat. Procedura se repetă 221

dacă există un singur ofertant. În situaţia în care instituţia publică recurge la licitaţie restrânsă sau la negociere competitivă cu anunţ de participare, în prima etapă poate participa orice furnizor, executant sau prestator de servicii, iar în etapa a doua participă candidaţii selectaţi de autoritatea contractantă pe baza criteriilor referitoare la capacitatea tehnică şi economico-financiară. Un furnizor, executant sau prestator nu poate să participe la procedura de atribuire a unui contract de achiziţie publică în următoarele situaţii: • este în stare de faliment sau de lichidare, afacerile îi sunt administrate de un judecător sindic sau activităţile sale comerciale sunt suspendate; • nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind plata impozitelor, a taxelor şi a contribuţiei pentru asigurările sociale de stat, • oferă informaţii false în documentaţia prezentată. 4.3. Etape ale procesului de atribuire a contractelor de achiziţii publice O autoritate contractantă poate iniţia procedura privind atribuirea contractului de achiziţie publică dacă sunt îndeplinite simultan următoarele condiţii: – contractul de achiziţie publică este cuprins în programul anual al achiziţiilor publice; – a fost publicat un anunţ de intenţie, în cazul în care valoarea estimată a contractului de achiziţie publică este egală sau mai mare decât echivalentul în lei a sumei de 750000 de euro; – sunt asigurate fondurile necesare pentru derularea contractului de achiziţie publică; – este întocmită documentaţia privind elaborarea şi prezentarea ofertei; – este constituită comisia de evaluare. Licitaţia restrânsă cuprinde următoarele faze: transmiterea anunţului de participare la Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, în vederea publicării; primirea solicitărilor de obţinere a documentaţiei de la furnizorii, executanţii şi prestatorii interesaţi; întocmirea şi transmiterea răspunsurilor la clarificările referitoare la elementele cuprinse în documentaţia pentru elaborarea şi prezentarea ofertei; primirea ofertelor; stabilirea ofertei câştigătoare; transmiterea către toţi ofertanţii a comunicării privind rezultatul aplicării procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică; încheierea contractului de achiziţie publică; transmiterea la Regia Autonomă „Monitorul Oficial” a anunţului de atribuire a contractului de achiziţie publică. Licitaţia restrânsă cuprinde selecţia candidaţilor şi evaluarea ofertelor. Negocierea competitivă presupune parcurgerea a trei etape principale: • selecţia ofertanţilor; • consultare şi negociere; • evaluarea ofertelor. Cererea de ofertă se desfăşoară într-o singură etapă care include mai multe faze: ¾ studiul pieţei şi consultarea bazei de date proprii cu privire la furnizorii, executanţii sau prestatorii care pot oferi produsele, lucrările sau serviciile necesare autorităţii contractante; ¾ transmiterea invitaţiilor de participare furnizorilor, executanţilor sau prestatorilor pe care autoritatea contractantă îi consideră ca fiind cei mai buni ofertanţi; 222

¾ întocmirea şi transmiterea răspunsurilor la clarificările solicitate de ofertanţi; ¾ primirea ofertelor; ¾ atribuirea contractului de achiziţie publică; ¾ comunicarea rezultatului aplicării procedurii pentru atribuirea contractului de achiziţie publică; ¾ încheierea contractului de achiziţie publică. Concursul de soluţii este o procedură care cuprinde următoarele faze: • transmiterea anunţului de participare la Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, în vederea publicării; • primirea solicitărilor de obţinere a documentaţiei pentru elaborarea şi prezentarea soluţiei; • întocmirea şi transmiterea răspunsurilor la clarificările solicitate de ofertanţi cu privire la elementele cuprinse în documentaţia pentru elaborarea şi prezentarea soluţiei; • primirea soluţiilor; • întocmirea raportului final cu privire la rezultatul concursului; • comunicarea rezultatului concursului de soluţii; • transmiterea anunţului privind rezultatul concursului la Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, în vederea publicării. TESTE GRILĂ 1. Atribuirea contractului de achiziţie publică are la bază următoarele principii: a) principiul unicităţii; b) principiul publicităţii; c) principiul liberei concurenţe; d) principiul tratamentului egal. 2. În România, contractele de achiziţie publică se atribuie, de regulă, prin: a) negociere competitivă; b) licitaţie deschisă; c) cerere de ofertă; d) concurs de soluţii. 5. AUDITUL FINANCIAR INTERN ŞI CONTROLUL FINANCIAR PREVENTIV ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE CONCEPTE-CHEIE: control intern; control financiar preventiv, audit financiar intern. Pentru ca o instituţie publică să-şi desfăşoare activitatea în condiţii de eficienţă economică, s-au instituit reglementări legislative privind controlul financiar intern şi auditul financiar intern. Controlul financiar preventiv constituie activitatea prin care se verifică legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea acestora. 223

Controlul intern reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse la nivelul unei instituţii publice cu privire la structurile organizatorice, metodele, procedurile şi sistemele de control şi de evaluare instituite în scopul îndeplinirii politicilor adoptate, a respectării legalităţii şi a dispoziţiilor conducerii, a protejării activelor şi resurselor etc. Auditul intern este o activitate care constă în efectuarea de verificări, inspecţii şi analize ale sistemului propriu de control intern, în scopul evaluării obiective a măsurii în care acesta asigură îndeplinirea obiectivelor instituţiilor publice, precum şi utilizarea resurselor în mod eficient. Rezultă că în cadrul unei instituţii publice activitatea de control precede auditul. Important de menţionat este că auditul nu se rezumă doar la verificarea activităţii de control, ci presupune şi adoptarea unor măsuri care să conducă la îmbunătăţirea activităţii de control. 5.1. Controlul intern al instituţiilor publice Controlul intern în cadrul unei instituţii publice prezintă următoarele obiective: • îndeplinirea atribuţiilor instituţiei publice, stabilite în concordanţă cu misiunea acesteia, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă; • protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorilor, risipei sau fraudei; • respectarea legii, a reglementărilor şi a deciziilor conducerii; • dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi difuzare a informaţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi proceduri de informare publică adecvată prin rapoarte periodice. Controlul intern trebuie să respecte o serie de cerinţe generale şi specifice. Dintre cerinţele generale, amintim: – asigurarea îndeplinirii obiectivelor prin evaluarea sistematică a riscurilor asociate structurilor, programelor, proiectelor sau operaţiunilor; – asigurarea unei atitudini cooperante a personalului de conducere şi de execuţie, care are obligaţia să răspundă solicitărilor conducerii şi să sprijine în mod efectiv activitatea de control intern; – asigurarea integrităţii şi competenţei personalului de conducere şi de execuţie, care trebuie să cunoască şi să înţeleagă importanţa şi rolul controlului intern; – stabilirea obiectivelor specifice ale controlului intern, astfel încât acestea să fie integrate misiunii instituţiei publice şi obiectivelor de ansamblu ale acesteia; – supravegherea de către personalul de conducere a activităţii de control intern, precum şi intervenţia acestuia atunci când nu sunt respectate condiţiile de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienţă. Cerinţele specifice ale controlului intern se referă la: – înregistrarea operaţiunilor economico-financiare în documente scrise şi păstrarea acestor documente astfel încât să fie disponibile spre examinare; – aprobarea şi efectuarea operaţiunilor de către persoane împuternicite; – asigurarea unui management eficient la toate nivelurile ierarhice; – accesarea resurselor şi a documentelor de persoane îndreptăţite şi responsabile în privinţa utilizării şi păstrării lor. 224

5.2. Controlul financiar preventiv în instituţiile publice Proiectele de operaţiuni ce fac obiectul controlului financiar preventiv au în vedere, în principal: ¾ angajamente legale şi bugetare; ¾ deschiderea şi repartizarea de credite bugetare; ¾ efectuarea de plăţi din fonduri publice; ¾ efectuarea de încasări din fonduri publice; ¾ vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale; ¾ concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului; ¾ alte tipuri de operaţiuni, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor. Controlul financiar preventiv prezintă două forme: control financiar preventiv propriu şi control financiar preventiv delegat. Controlul financiar preventiv propriu este efectuat de contabilul-şef prin viză de control financiar preventiv propriu. În funcţie de volumul şi de complexitatea activităţii, contabilul-şef poate să împuternicească alte persoane să exercite controlul financiar preventiv propriu. Viza de control financiar preventiv propriu se exercită prin semnătura persoanelor în drept, competente şi prin aplicarea de către acestea a sigiliului personal. Activitatea de control financiar preventiv propriu cuprinde următoarele etape: – depunerea proiectelor de operaţiuni emise de compartimentele de specialitate la departamentul de control; – înregistrarea proiectelor de operaţiuni în Registrul proiectelor de operaţiuni; – verificarea formală a documentelor de către persoana împuternicită în acest sens; – efectuarea controlului de fond; – acordarea vizei de control financiar sau, după caz, respingerea documentului ca fiind nefondat. Controlul financiar preventiv delegat se realizează de către controlori financiari delegaţi de Ministrul Finanţelor Publice. Aceşti controlori verifică operaţiile specifice instituţiei publice sau operaţiile care depăşesc anumite limite valorice. 5.3. Auditul financiar intern Auditul financiar intern se organizează în mod independent, în cadrul fiecărei instituţii publice, sub forma unui compartiment specializat. În realizarea atribuţiilor sale, şeful compartimentului de audit intern este subordonat în mod direct conducătorului instituţiei publice. Auditul intern se exercită asupra tuturor activităţilor desfăşurate în cadrul instituţiei publice, inclusiv asupra activităţii instituţiilor subordonate acesteia. Compartimentul de audit financiar are o serie de atribuţii, între care amintim: • certificarea bilanţului contabil şi a contului de execuţie bugetară ale instituţiei publice, prin verificarea legalităţii, realităţii şi exactităţii evidenţelor contabile şi ale actelor financiare de gestiune; • examinarea legalităţii, regularităţii şi conformităţii operaţiilor; • supravegherea regularităţii sistemelor de fundamentare a deciziilor; • evaluarea economicităţii, eficacităţii şi eficienţei utilizării resurselor financiare, materiale şi umane, în vederea îndeplinirii obiectivelor instituţiei publice; 225

• identificarea punctelor vulnerabile ale sistemelor de conducere şi de control, precum şi a riscurilor asociate acestora. Activitatea de audit intern are drept suport planul anual de audit intern, aprobat de conducătorul instituţiei publice. Planul de audit se stabileşte pe baza evaluării riscului asociat diferitelor structuri, activităţi, programe sau operaţiuni, precum şi prin consultare cu instituţiile publice aflate pe nivelurile ierarhice superioare. Rezultatele activităţii de audit intern se consemnează în raportul de audit intern care include, pe lângă concluziile desprinse în urma efectuării controlului, şi o serie de recomandări. TESTE GRILĂ 1. Auditul financiar: a) constă în verificarea legalităţii operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice; b) succede activităţii de control financiar intern; c) precede activitatea de control financiar intern; d) rezidă în verificarea sistemului propriu de control intern. 2. Controlul financiar preventiv delegat: a) este exercitat de controlori delegaţi de conducătorul instituţiei publice; b) constituie o formă a controlului intern; c) se realizează de către persoane desemnate de Ministerul Finanţelor Publice; d) poate fi efectuat de contabilul-şef al instituţiei publice. 6. CONTABILITATEA INSTITUŢIILOR PUBLICE CONCEPTE-CHEIE: principiu contabil, document contabil, cont. 6.1. Aspecte fundamentale privind contabilitatea instituţiilor publice Instituţiile publice, organizate ca entităţi cu personalitate juridică, au un patrimoniu şi dispun de un buget propriu, utilizat în vederea realizării unor obiective de interes general. Prin urmare, instituţiile publice trebuie să înregistreze în contabilitate operaţiunile legate de mişcarea elementelor patrimoniale. Activitatea unei instituţii publice este guvernată de o serie de principii contabile: • principiul prudenţei, conform căruia nici un element de activ sau de pasiv nu trebuie subevaluat sau supraevaluat; • principiul continuităţii activităţii, care se referă la faptul că fiecare instituţie publică îşi continuă în mod normal activitatea desfăşurată; • principiul permanenţei metodelor, potrivit căruia elementele patrimoniale sunt înregistrate în contabilitate pe baza aceloraşi reguli şi norme, astfel încât să se asigure comparabilitatea în timp; • principiul independenţei exerciţiului financiar, ce are în vedere delimitarea în timp a veniturilor şi a cheltuielilor instituţiei publice, pe măsura angajării acestora; • principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere a unui nou exerciţiu financiar, conform căruia bilanţul de deschidere a unui exerciţiu financiar trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere a exerciţiului financiar precedent. 226

Înregistrarea elementelor patrimoniale în contabilitate are la bază evaluarea acestora. Activitatea de evaluare trebuie să ţină seama de următoarele reguli: – la data intrării în patrimoniu, bunurile se evaluează şi se înregistrează la valoarea lor de intrare, numită şi valoare contabilă; – elementele patrimoniale se evaluează, cu prilejul inventarierii, la valoarea lor din momentul respectiv (valoare de inventar), stabilită în funcţie de valoarea de utilitate şi de preţul pieţei; – la închiderea exerciţiului financiar, valoarea elementelor patrimoniale este dată de valoarea lor de intrare, corectată cu valoarea de inventariere, dacă este cazul; – la data ieşirii din patrimoniu sau la darea în consum, bunurile se evaluează şi se scad din patrimoniu la valoarea lor de intrare. 6.2. Documente utilizate în contabilitatea instituţiilor publice Operaţiunile efectuate de instituţiile publice se înregistrează în contabilitate pe baza principiilor înregistrării cronologice şi sistematice. Documentele specifice înregistrării cronologice sunt documentele centralizatoare, nota de contabilitate şi jurnalul de înregistrare. Documentele centralizatoare sau cumulative sunt folosite pentru centralizarea pe conturi sintetice (debit şi credit) a documentelor justificative ce reflectă acelaşi tip de operaţiuni Nota de contabilitate se realizează pentru fiecare document justificativ în parte sau pe baza documentelor centralizatoare. Notele de contabilitate sunt numerotate şi se elaborează într-un singur exemplar la care sunt anexate documentele care fac obiectul înregistrării în nota respectivă. Notele de contabilitate sunt semnate atât de contabilii care le întocmesc, cât şi de contabilul-şef al instituţiei publice. Jurnalul de înregistrare surprinde, în ordine cronologică, toate operaţiile realizate într-un exerciţiu bugetar. Acest document se elaborează pe baza notelor contabile. Documentele specifice înregistrării sistematice în contabilitate sunt Cartea mare, balanţa de verificare şi Registrul inventar. Cartea mare cuprinde totalitatea fişelor de cont în care s-au consemnat operaţiunile efectuate în cadrul unui exerciţiu bugetar şi serveşte la stabilirea rulajelor lunare şi a soldurilor conturilor sintetice, la verificarea înregistrărilor contabile efectuate şi la întocmirea balanţei de verificare. Balanţa de verificare se întocmeşte lunar şi ori de câte ori este nevoie, în vederea asigurării controlului operaţiilor efectuate, precum şi a centralizării informaţiilor contabile. Balanţa de verificare cuprinde următoarele coloane: simbolul conturilor; denumirea conturilor, sumele totale debitoare; sumele totale creditoare; rulajele curente debitoare; rulajele curente creditoare; soldurile debitoare; soldurile creditoare. Cu ajutorul acestui document se urmăreşte înregistrarea corectă a operaţiunilor în contabilitate, cheia de control fiind relaţia de echilibru „Debit = Credit”. De asemenea, balanţa de verificare se foloseşte la întocmirea dărilor de seamă contabile. Registrul inventar constituie un document în care se înregistrează rezultatele inventarierii patrimoniului instituţiei publice. Acesta se completează pe baza inventarierii faptice a fiecărei poziţii cuprinse în conturile de bilanţ. 227

6.3. Planul de conturi al instituţiilor publice Planul de conturi specific instituţiilor publice are la bază principii de clasificare şi simbolizare ale sistemului zecimal. Clasele de conturi cuprinse în Planul de conturi al instituţiilor publice sunt: Clasa 0 „Mijloace fixe şi terenuri” – asigură evidenţa mijloacelor fixe şi a terenurilor; Clasa 1 „Mijloace băneşti” – cuprinde conturile cu ajutorul cărora se ţine evidenţa mijloacelor băneşti ale instituţiei publice, aflate în conturile de disponibil deschise la bănci sau la trezorerie, precum şi în casieria proprie; Clasa 2 „Decontări” – asigură evidenţa decontărilor între instituţia publică şi instituţiile subordonate, precum şi între instituţia publică şi terţi; Clasa 3 „Fonduri” – include conturi cu ajutorul cărora se evidenţiază sursele mijloacelor proprii ale instituţiei şi fondurile cu destinaţie specială; Clasa 4 „Cheltuieli” – asigură evidenţa cheltuielilor efectuate de instituţia publică; Clasa 5 „Venituri” – evidenţiază veniturile realizate de instituţia publică; Clasa 6 „Materiale” – cuprinde conturile în care se înregistrează materialele utilizate în activitatea instituţiei publice (materiale sanitare, de întreţinere şi gospodărire, alimente, materiale destinate procesului instructiv-educativ etc.), materiale în prelucrare, obiecte de inventar de mică valoare sau de scurtă durată, materiale şi obiecte de inventar aflate la terţi; Clasa 7 „Finanţări şi credite bancare” – reuneşte conturile cu ajutorul cărora instituţiile publice finanţate de la bugetul de stat evidenţiază plăţile prevăzute în bugetele de venituri şi cheltuieli, iar ordonatorii principali de credite finanţaţi de la bugetul local ţin evidenţa sumelor primite; Clasa 8 „Investiţii” – cuprind conturi în care se ţine evidenţa finanţării, executării lucrărilor şi a obiectivelor prevăzute în planul de investiţii al instituţiei publice; Clasa 9 „Conturi în afara bilanţului” – asigură înregistrarea în contabilitate a unor valori care nu reprezintă elemente patrimoniale. Dintre conturile folosite în contabilitatea instituţiilor publice, amintim: • „Mijloace fixe şi terenuri” – cont de activ, se debitează cu intrările de mijloace fixe în patrimoniu şi se creditează cu prilejul scoaterii din funcţiune a mijloacelor fixe; • „Disponibil al instituţiei” - cont de activ, se debitează cu sumele primite de la instituţiile publice situate pe niveluri ierarhice superioare sau cu sumele încasate de la ordonatorii de credite inferiori şi se creditează cu plăţile efectuate pentru aprovizionările de bunuri, materiale, plata salariilor, a unor servicii etc.; • „Disponibil pentru sume de mandat şi sume în depozit” – cont de activ, se debitează cu sumele încasate de la unităţile subordonate pentru aprovizionări de materiale şi obiecte de inventar de mică valoare sau de scurtă durată şi se creditează cu sumele plătite furnizorilor de materiale şi obiecte de inventar de mică valoare sau de scurtă durată; • „Disponibil pentru activităţile autofinanţate” – cont de activ, se debitează cu încasările privind activităţile autofinanţate şi se creditează cu plăţile aferente cheltuielilor activităţilor autofinanţate; • „Casa” – cont de activ, se debitează cu prilejul operaţiunilor de încasare în numerar şi se creditează cu ocazia operaţiunilor de plată în numerar; 228

• „Alte valori” – cont de activ, se debitează cu valoarea timbrelor fiscale, a tichetelor de călătorie şi a altor valori achiziţionate de instituţia publică şi se creditează pe măsura consumării acestora; • „Decontări cu instituţia superioară şi instituţiile subordonate privind finanţarea de la buget” – cont de activ, se debitează cu sumele virate pentru alimentarea conturilor de disponibil a instituţiilor subordonate şi se creditează cu sumele retrase din conturile de disponibil a instituţiilor subordonate; • „Debitori” – cont de activ, se debitează cu sumele pe care instituţia publică le încasează de la debitorii săi şi se creditează pe măsura încasării sau decontării acestor sume; • „Clienţi” – cont de activ, se debitează cu sumele datorate de clienţi şi se creditează pe măsură ce se încasează aceste sume; • „Decontări cu salariaţii” – cont de pasiv, se creditează cu sumele reprezentând salariile şi alte drepturi salariale şi se debitează cu prilejul achitării acestora şi a reţinerii contribuţiilor salariaţilor faţă de stat sau terţi; • „Creditori” – cont de pasiv, se creditează cu obligaţiile instituţiei faţă de diferiţi creditori şi se debitează pe măsura onorării acestor obligaţii; • „Decontări cu bugetul administraţiei centrale de stat” – cont de pasiv, se creditează cu valoarea obligaţiilor instituţiei publice faţă de stat (impozite, diferenţe de preţ, penalizări etc.) şi se debitează pe măsura virării acestor sume la bugetul de stat; • „Decontări privind asigurările sociale” – cont de pasiv, se creditează cu obligaţiile instituţiei publice faţă de stat şi se debitează pe măsura achitării acestor obligaţii; • „Furnizori” – cont de pasiv, se creditează cu valoarea obligaţiilor instituţiei publice faţă de diferiţi furnizori şi se debitează pe măsură ce se achită aceste obligaţii; • „Decontări privind contribuţia la constituirea fondului de ajutor de şomaj” – cont de pasiv, se creditează cu valoarea obligaţiilor instituţiei publice şi ale salariaţilor pentru constituirea fondului de ajutor de şomaj şi se debitează pe măsura virării acestor sume la bugetul de stat; • „Fondul mijloacelor fixe şi al terenurilor” – cont de pasiv, se creditează cu valoarea mijloacelor fixe care intră în patrimoniul instituţiei publice sau cu majorarea mijloacelor fixe existente şi se debitează cu valoarea mijloacelor fixe care ies din patrimoniul instituţiei publice; • „Fonduri cu destinaţie specială” – cont de pasiv, se creditează cu fondurile constituite ca urmare a intrării în gestiune a unor elemente patrimoniale cu destinaţie specială şi se debitează pe măsura consumării acestora; • „Cheltuielile instituţiei de la buget” – cont de activ, se debitează cu valoarea cheltuielilor efectuate de instituţia publică pentru desfăşurarea activităţii şi se creditează la sfârşitul anului prin contul de finanţare bugetară; • „Veniturile instituţiei” – cont de pasiv, se creditează cu veniturile proprii ale instituţiei publice şi se debitează cu cheltuielile efectuate; • „Materiale” – cont de activ, se debitează cu valoarea materialelor achiziţionate de instituţia publică şi se creditează cu valoarea materialelor scoase din magazie sau din depozite pentru consum; • „Produse” – cont de activ, se debitează cu valoarea produselor obţinute în cursul perioadei şi se creditează cu contravaloarea produselor vândute şi a celor reţinute de instituţie pentru consum; 229

• „Finanţare de la buget privind anul curent” – cont de pasiv, se creditează cu sumele plătite de ordonatorii principali de credite şi se debitează cu sumele recuperate din finanţarea anului curent, reprezentând reconstituirea veniturilor bugetare şi a veniturilor proprii lăsate la dispoziţia instituţiilor publice pentru acoperirea cheltuielilor proprii. TESTE GRILĂ 1. Între principiile contabile care guvernează activitatea unei instituţii publice, se regăsesc: a) principiul transparenţei; b) principiul prudenţei; c) principiul permanenţei metodelor; d) principiul regularităţii. 2. Documentele specifice înregistrării sistematice în contabilitate sunt: a) nota de contabilitate; b) jurnalul de înregistrare; c) Cartea mare; d) balanţa de verificare. 7. MANAGEMENTUL INSTITUŢIILOR PUBLICE CONCEPTE-CHEIE: management, eficienţă economico-socială, principiu managerial, dimensiune managerială. 7.1. Managementul, vector al eficienţei economice şi sociale a instituţiilor publice În perioada contemporană, managementul constituie unul dintre vectorii principali care guvernează activitatea umană în plan economic, social, politic şi cultural. Celebrul profesor american Peter Drucker consideră că managementul reprezintă ,,funcţia esenţială a timpurilor noastre”, respectiv principala sursă a progresului economic şi social. Eficienţa economică şi socială a instituţiilor publice este influenţată în mod determinant de promovarea unor metode şi tehnici moderne de management. Impactul major al managementului asupra eficienţei economice şi sociale a unei instituţii publice rezidă în: • asigurarea condiţiilor economice, umane, informaţionale, organizatorice şi motivaţionale necesare desfăşurării activităţii instituţiei publice în condiţii de eficienţă; • amplificarea funcţionalităţii globale a instituţiei publice, generate de raţionalizarea sistemului de conexiuni decizionale, informaţionale şi organizatorice; • elaborarea strategiilor manageriale în domeniul resurselor umane, informatic, investiţional etc. într-o viziune sistemică, precum şi integrarea acestora în strategia generală de dezvoltare a instituţiei publice; • promovarea şi menţinerea unei culturi organizaţionale pozitive, care reprezintă una dintre premisele fundamentale ale eficienţei economice şi sociale. 230

Managementul instituţiilor publice prezintă o pronunţată dimensiune socială. În planul acţiunilor manageriale, problematica socială cuprinde o serie de aspecte care vizează condiţiile de muncă şi de viaţă ale salariaţilor, dezvoltarea individuală, statutul profesional, protecţia socială, evoluţia în carieră, stimularea creativităţii şi a performanţelor individuale şi de grup. Eficienţa socială a managementului instituţiilor publice se referă la elemente necuantificabile direct, cum ar fi calitatea climatului organizaţional, fluiditatea relaţiilor ierarhice, intensitatea şi conţinutul motivării resurselor umane, intensificarea sentimentului de apartenenţă la instituţia respectivă etc. 7.2. Principii ale managementului instituţiilor publice Activitatea de management din cadrul unei instituţii publice se desfăşoară pe baza următoarelor principii: • principiul eficienţei, conform căruia orice sistem de management are ca obiectiv obţinerea unor efecte maxime cu cheltuieli cât mai reduse. Creşterea eficienţei constă în sporirea rezultatului util în raport cu efortul depus sau în maximizarea rezultatelor la acelaşi efort efectuat, ceea ce înseamnă că managementul trebuie să asigure valorificarea superioară a resurselor instituţiei publice; • principiul gestiunii economice are în vedere utilizarea raţională a factorilor de producţie, gospodărirea resurselor proprii, atrase şi împrumutate, astfel să se asigure acoperirea cheltuielilor şi obţinerea unui profit; • principiul unităţii conducerii şi răspunderii, potrivit căruia fiecare manager are atribuţii, responsabilităţi şi sferă de acţiune bine stabilite şi, totodată, fiecare salariat îşi cunoaşte şeful ierarhic direct, de la care primeşte sarcini şi în faţa căruia răspunde pentru întreaga activitate desfăşurată; • principiul competenţei profesionale şi motivării salariaţilor se referă la faptul că posturile trebuie atribuite pe criterii de competenţă şi fiecare salariat trebuie motivat corespunzător, ţinând seama de o serie de variabile cum ar fi pregătirea profesională, vechimea în muncă, performanţele obţinute etc.; • principiul flexibilităţii, conform căruia sistemul de management trebuie astfel conceput încât să se poate adapta în permanenţă la schimbările care se produc în cadrul instituţiei publice şi în afara acesteia; • principiul managementului participativ, care constă în implicarea tuturor managerilor şi salariaţilor în procesele şi relaţiile de management ce se desfăşoară în instituţia publică. 7.3. Dimensiuni ale activităţii manageriale într-o instituţie publică Activitatea managerială din cadrul unei instituţii publice trebuie structurată pe următoarele dimensiuni fundamentale: previzională, participativă, comunicaţională, motivaţională, investiţională, informatică şi socială. Dimensiunea previzională Funcţia de previziune tinde să devină cea mai importantă în managementul unei instituţii publice. Menţinerea instituţiilor publice în perimetrul eficienţei economice şi sociale presupune elaborarea unor previziuni sistematice pe termen lung, mediu şi scurt, însoţită de compararea acestora cu nivelul performanţelor obţinute. Principalele instrumente previzionale ce se recomandă a fi utilizate în activitatea unei instituţii publice sunt studiile prospective, prognoza, strategia, politica şi 231

programul Prospectiva este o construcţie logică ce oferă o reprezentare sumară a evoluţiei unor fenomene şi procese economice. Studiile prospective pregătesc terenul pentru întocmirea prognozelor, însă oferă elemente de fundamentare şi pentru alte categorii de previziuni. Prognoza constituie o altă formă de activitate previzională prin care se anticipează evoluţia probabilă a unor fenomene economice şi sociale, sub forma unor variante. Pe baza studiilor prospective şi a prognozelor se fundamentează strategia de dezvoltare, precum şi strategiile care vizează cele mai importante segmente de activitate ale instituţiei publice. Politica se defineşte având ca suport prevederile cuprinse în strategia adoptată în etapa anterioară. Un alt instrument folosit în activitatea de previziune este programul, care rezidă într-un set de acţiuni, lucrări şi operaţii eşalonate în timp, cu durate fixate şi resurse alocate pentru fiecare secvenţă în parte. Programele pot fi de coordonare operativă (spre exemplu, programe de aprovizionare tehnico-materială) şi respectiv de măsuri (formulate de managementul superior şi care trebuie puse în aplicare de către subdiviziunile organizatorice situate pe palierele manageriale medii şi inferioare). Dimensiunea participativă Formă de manifestare a spiritului democratic la nivel organizaţional, participarea largă a resurselor umane la activităţile instituţiei publice prezintă o dublă dimensiune: implicarea şi, respectiv, integrarea. Implicarea surprinde latura subiectivă a participării şi este o rezultantă a motivării salariaţilor, în timp ce integrarea pune în evidenţă dimensiunea obiectivă a participării, exprimând capacitatea resurselor umane de a influenţa şi chiar controla deciziile organizaţionale. În instituţiile publice, resursele umane sunt tot mai mult antrenate în stabilirea obiectivelor, în identificarea soluţiilor care să conducă la transpunerea în practică a acestora, precum şi în procesul de fundamentare şi adoptare a deciziilor manageriale. Premisa promovării managementului participativ în cadrul unei instituţii publice rezidă în existenţa unei convergenţe în planul intereselor resurselor umane, indiferent de poziţia ierarhică. Convergenţa intereselor permite crearea unui climat organizaţional propice atingerii excelenţei operaţionale şi, în acelaşi timp, adoptarea unor soluţii de consens care constituie rezultatul ideilor exprimate de salariaţii implicaţi în procesele decizionale. Dimensiunea comunicaţională Comunicarea realizează legătura dintre manageri şi colaboratorii acestora, având un impact deosebit asupra calităţii actelor decizionale din instituţiile publice. În perioada actuală, obiectivele în plan comunicaţional vizează creşterea vitezei de circulaţie a fluxurilor informaţionale, amplificarea gradului de transparenţă în procesul comunicării, extinderea ariei de comunicare cu echipe de specialişti formate din consultanţi în management, experţi contabili etc., în vederea adoptării unor decizii eficiente, precum şi asimilarea unor modalităţi moderne de comunicare, proprii managementului performant. În cadrul fluxurilor de informaţii apar o serie de obstacole, numite bariere comunicaţionale. Acestea pot fi grupate în trei categorii: bariere generale, bariere generate de procesul direct de comunicare şi bariere legate de procesele manageriale. Obstacolele care apar în procesul de comunicare sunt provocate, în principal, de două tipuri de cauze – obiective şi subiective. Cauzele de natură obiectivă rezidă în creşterea complexităţii tuturor activităţilor organizaţionale şi în multitudinea cerinţelor de schimbare specifice mediului politic, economic, social şi cultural contemporan. Dintre cauzele subiective, amintim lipsa selectivităţii informaţiilor, gradul redus de prelucrare, circulaţia paralelă a acestora etc. 232

Dimensiunea motivaţională Unul dintre instrumentele-cheie utilizate în instituţiile publice pentru obţinerea excelenţei operaţionale îl reprezintă motivarea complexă a personalului. În elaborarea politicilor de motivare a resurselor umane, este necesar ca managerii să aibă în vedere o serie de aspecte, între care amintim: personalizarea elementelor motivaţionale, în sensul că acestea trebuie să corespundă structurii personalităţii resurselor umane; asigurarea unui raport de echilibru stabil între sarcini, competenţe şi responsabilităţi, astfel încât salariaţii să-şi poată îndeplini cu succes obiectivele previzionate; combinarea adecvată a recompenselor materiale cu cele moral-spirituale; identificarea şi aplicarea unor procedee care să acţioneze în direcţia creşterii dorinţei resurselor umane de a atinge performanţe înalte în activitatea desfăşurată; acordarea recompenselor în sistem progresiv, în vederea menţinerii permanente a unui climat de competiţie; utilizarea unor metode şi tehnici motivaţionale axate pe dimensiunea pozitivă a motivării. Dimensiunea investiţională Deciziile manageriale din sfera investiţiilor au o importanţă deosebită în ansamblul deciziilor adoptate în instituţiile publice. Programele de investiţii au drept fundament strategia firmei. În esenţă, un astfel de program cuprinde trei secţiuni şi anume: sistemul de obiective investiţionale; acţiunile ce urmează a fi întreprinse în vederea realizării obiectivelor; resursele alocate pentru fiecare secvenţă de program, precum şi modalităţile de combinare ale acestora. Dimensiunea investiţională a activităţii manageriale din cadrul unei instituţii publice este dată de numărul mare de variabile implicate în procesele decizionale din domeniul investiţiilor. În procesul de elaborare şi adoptare a unei decizii investiţionale, decidentul parcurge următoarele etape: identificarea oportunităţilor de investiţie; culegerea informaţiilor referitoare la proiectul investiţional; definirea variantelor de proiect; dimensionarea bugetului (respectiv al veniturilor şi al cheltuielilor) aferent proiectului; adoptarea deciziei investiţionale; implementarea deciziei şi controlul proiectului de investiţii; evaluarea rezultatelor obţinute în urma derulării proiectului şi propunerea de măsuri pentru perioada următoare. Dimensiunea informatică Informatica reprezintă un instrument important al managementului modern, care degrevează decidentul de anumite sarcini rutiniere, conferindu-i posibilitatea de a se concentra asupra muncii de concepţie. Una dintre coordonatele definitorii ale perioadei contemporane o constituie existenţa unui volum mare de informaţii pe care managerii trebuie să le analizeze şi să le prelucreze într-un interval de timp scurt, astfel încât deciziile adoptate să fie oportune şi bine fundamentate. În acest sens, instituţiile publice apelează frecvent la serviciile echipamentelor informatice, în vederea creşterii gradului de fundamentare a deciziilor şi a acţiunilor de implementare a acestora. Utilizarea sistemelor inteligente în procesul de adoptare a deciziilor manageriale devine astfel imperios necesară. Mijloacele moderne oferite de inteligenţa artificială cuprind, în principal, sistemele suport de decizie şi sistemele expert. Un sistem suport de decizie constituie un sistem de inteligenţă artificială care utilizează cunoştinţele dintr-un anumit domeniu aplicativ cu scopul de a asista managerii în abordarea unor probleme decizionale complexe, semistructurate, pe care aceştia le rezolvă în mod obişnuit folosind propria inteligenţă. Obiectivul unui sistem suport de decizie îl reprezintă îmbunătăţirea modalităţii de fundamentare a deciziilor manageriale sau realizarea unui studiu pregătitor în vederea adoptării deciziei, în situaţia în care ansamblul activităţilor care trebuie desfăşurate în acest scop nu este programabil. Pentru a fi 233

eficiente, sistemele suport de decizie trebuie să aibă capacitatea de a structura o problemă decizională şi de a se adapta rapid la cerinţele multiple ale decidentului. Un sistem expert reprezintă un software capabil să rezolve probleme decizionale care necesită expertiză umană pentru a fi soluţionate. Din punct de vedere funcţional, un astfel de sistem se constituie într-un pachet de programe construite cu scopul de a obţine soluţii la diferite probleme cu care se confruntă instituţia respectivă. Important de menţionat este faptul că în prezent sistemele inteligente contribuie în mod substanţial la creşterea productivităţii muncii. Dimensiunea socială Obiectivele sociale ale unei instituţii publice vizează calitatea vieţii resurselor umane, statutul profesional şi evoluţia în carieră, protecţia socială, precum şi instaurarea unui climat organizaţional care să ofere premisele unei prestaţii excelente a salariaţilor. Implicarea resurselor umane în activitatea instituţiei publice şi comunicarea permanentă „manageri-salariaţi” constituie suportul îndeplinirii acestor obiective. Altfel spus, dimensiunile socială, comunicaţională şi respectiv participativă ale managementului se întrepătrund. Dialogul social reprezintă ansamblul organizat de contacte şi acţiuni prin care anumite grupuri (salariaţi, conducere, sindicate etc.) participă la elaborarea celor mai bune soluţii pentru problemele economice şi sociale cu care acestea se confruntă, la armonizarea intereselor şi la prevenirea conflictelor. Partenerii de dialog social sunt echipa managerială şi secţiile sindicale, constituite la nivelul principalelor subdiviziuni organizatorice ale instituţiei publice. Sindicatele propun managerilor pachete de măsuri care au ca obiectiv îmbunătăţirea activităţii din cadrul verigii organizatorice pe care o reprezintă – serviciu, departament etc. Participarea activă a salariaţilor la negocieri şi adoptarea, prin consens, a unor decizii importante pentru instituţie conduc la crearea unei atmosfere organizaţionale în care resursele umane au libertatea de a-şi pune în valoare capacitatea creativă şi întregul complex de calităţi de care dispun. TESTE GRILĂ 1. Activitatea de management dintr-o instituţie publică se bazează pe: a) principiul transparenţei; b) principiul unităţii conducerii şi răspunderii; c) principiul confidenţialităţii; d) principiul flexibilităţii. 2. În activitatea managerială a unei instituţii publice se întrepătrund: a) dimensiunile previzională, comunicaţională şi informatică; b) dimensiunile socială, comunicaţională şi motivaţională; c) dimensiunile previzională, informatică şi investiţională; d) dimensiunile socială, comunicaţională şi participativă. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1. Ţâţu, L., Panaite, A., Dragotă, V., Finanţe locale şi instituţii publice, Editura ANER, Bucureşti, 2002. 2. Ţâţu, L., Introducere în gestiunea financiară a instituţiilor publice, Editura ASE, Bucureşti, 2002. 234