Regele Carol Al-ii-lea Si Partidele Politice.docx

Regele Carol al II-lea şi partidele politice Încă de la venirea sa pe tronul României, Carol al-II-lea și camarila regală au luptat pentru compromiterea partidelor politice și a politicienilor, care nu erau de acord cu tendința acestuia de a-și impune dictatura regală. Printre măsurile luate în acest caz se numără înființarea unor organizații de manevră, câștigarea atenției oamenilor politici importanți, încurajarea forțelor care erau dăunătoate sistemului parlamentar constituțional și crearea unui mediu propice instaurării dictaturii personale a regelui. Principalul inamic al regelui și al camarilei sale a fost Iuliu Maniu, care a încercat să convingă celelalte partide, în special Partidul Național-Țărănesc, în menținerea regimului burghezo-democratic. Maniu a încercat să îi atragă de partea sa pe ”bătrânii liberali”, care se aflau la conducerea partidului de guvernământ, ajungând la o înțelegere cu C. I. C. Brătianu de a lupta pentru păstrarea regimului actual respectiv1. Între anii 1934-1937, Carol al-II-lea a cerut guvernului Tătărescu, ca printr-o serie de legi și măsuri să atragă cât mai mulți „tineri” liberali în cabinet, pentru a diminua puterea partidelor de opoziție și a închega poziția economică a grupării industrial bancare, ce îl avea în frunte pe rege. O altă metodă folosită de suveran a fost determinarea frământărilor în cadrul partidelor și slăbirea acestora. Astfel, în cadrul Partidului Național-Liberal, regele a reușit să îi atragă pe „tinerii” liberali în frunte cu Gheorghe Tătărescu și pe „centriști” din cadrul Partidului Național-Țărănesc printre care se aflau: Armand Călinescu, Grigore Gafencu, Mihai Ralea, Nicolae Costăchescu. Aceste grupări aflate în sânul partidelor provocau tensiuni participând la diminuarea forței acestor organizații politice. O altă metodă folosită de Carol al-II-lea a fost susținerea organizațiilor care sprijineau dictaura și a acțiunilor ce aveau ca scop înlăturarea regimului democratic. Regele și camarila regală au avut un rol important în crearea unor noi partide de dreapta, precum Frontul Românesc condus de Alexandru Vaida-Voevod și Partidul Național Creștin, realizat prin fuziunea Ligii Apărării Național Creștine cu Partidul Agrar, realizată în anul 1935, dar și în sprijinirea Mișcării Legionare2. În viața politică românească cuprinsă în perioada 1934-1937 sunt evocate trei tendinţe principale: „revenirea la monarhia constituţională, domnia mascată a regelui şi, în final, ca o a treia posibilitate, schimbarea politică radicală, aşa cum o cerea extrema dreaptă”3.

Ioan Scurtu, Din viața politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria Partidului NaționalȚărănesc, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, pp. 312-313. 2 Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democrația la români (1866-1938), București, Editura Humanitas, 1990, pp. 176-177. 3 Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail. Mișcare socială și organizație politică. O contribuție la problema fascismului internațional, Ediția a-II-a, Editura Humanitas, București, 2006, p. 246. 1

31

Carol al-II-lea și-a dezvoltat influența în viața politică românească și prin schimbarea membrilor în guverne, acordând funcțiile ministeriale acelor persoane în care avea mare încredere și totodată, a procedat pentru eliminarea celor „nefavorabile”. Pe această linie, la data de 29 august 1936 s-a produs o schimbare importantă în cadrul guvernului, și anume înlăturarea lui Nicolae Titulescu de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine. Astfel, suveranul scăpa de un om cu puternice convingeri democratice, un adversar ferm al dictaturii4. La data de 9 iulie 1936 a avut loc Congresul general al Partidului Național-Liberal. În cadrul acestuia au existat numeroase neînțelegeri, atât pe aspecte politice cât și în privința membrilor care urmau a fi desemnați în conducerea partidului. În cele din urmă, s-a hotărât alegerea lui C. I. C. Brătianu în postul de președinte și cea a lui Gheorghe Tătărescu în cea de secretar general al Partidului Național-Liberal. Pe lângă acestea, a fost introdus un articol în Statutul partidului ce prevedea înlocuirea președintelui, în lipsa sa, de către secretarul general. Aceast lucru a creat o vie satisfacție în cadrul „tinerilor” liberali. Pentru că divergențele dintre cele două grupări aflate în cadrul Partidul Național Liberal se intensificau, „bătrânii”, pentru a-și consolida pozițiile intentau pentru fuziunea cu partidul lui Gheorghe Brătianu, urmărind totodată, restabilirea dominației Brătianu. Conflictele au continuat și în anul 1937, pe de o parte din cauza faptului că „tinerii” l-au numit pe Valer Pop în funcția de conducerea a organizației din Transilvania a partidului, în locul lui Alexandru Lapedatu, care se afla în tabăra „bătrânilor”. Modificarea nu a fost permisă de președintele partidului. Pe de altă parte, gruparea „H” în frunte cu Victor Iamandi, Petre Ghiață și Petre Bejan amenințau cu părăsirea partidului dacă se realiza fuziunea cu partidul lui Gheorghe Brătianu5. Încercările regelui Carol al-II-lea de a lichida regimul parlamentar constituțional bazat pe partide politice și instaurarea dictaturii personale s-au lovit de opoziția fermă a puterilor democratice. Dintre partidele care susțineau regimul bazat pe Constituția din anul 1923 se numără: Partidul Radical Țărănesc, Partidul Conservator, Partidul Poporului, Partidul Național-Liberal Gheorghe Brătianu, dar și Partidul Social-Democrat, Partidul Comunist și Partidul Socialist. În aceeași tabără se afla și Partidul Național-Țărănesc, cu excepția „centriștilor” și „bătrânilor” din Partidul Național Liberal6. Divergențele din cadrul Partidului Național-Liberal s-au desfășurat în primul rând în cadrul organizațiilor de tineret, ajungându-se chiar la scandaluri publice, în principal în

Scurtu Ion coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, București, Editura Enciclopedică, 2003, p. 336. 5 Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III. Carol al-II-lea, Editura Enciclopedică, București, 2004, pp. 181-182. 6 Ioan Scurtu, Ion Bulei, op.cit, p. 178. 4

32

filialele din Ilfov, Brăila, Argeș, Putna, Botoșani, Bacău și Roman. Acestora li s-au alăturat atacurile dintre „hașiși” și gruparea lui Dinu Brătianu cu scopul reîntregirii liberale cu georgiștii, dar și a unei posibile prelungiri a guvernării Tătărescu, respinsă de ultimii7. Rivalii lui Carol al-II-lea au aranjat diverse întruniri, au publicat manifeste și articole în presă, folosind uneori tribuna parlamentară. În luna ianuarie 1935, cu prilejul zile sale de naștere, Iuliu Maniu a ținut un discurs împotriva camarilei. Tot în luna ianuarie, în cadrul unei întruniri a Partidului Național-Liberal Gheorghe Brătianu, Elena Lupescu a fost criticată vehement. O altă întrunire, între reprezentanții Partidului Poporului și cei ai Partidului Național Liberal Gheorghe Brătianu, a avut loc la data de 26 mai, în sala „Gib” din București, unde a fost criticată din nou, camarila regală. Gheorghe Brătianu și Alexandru Averescu, în luna ianuarie a anului 1935, au realizat un manifest comun, împotriva camarilei, dar mai ales a Elenei Lupescu, atât în țară cât și în străinătate8. Conflictul dintre regele Carol al-II-lea și Iuliu Maniu a determinat două consecințe directe asupra Partidului Național-Țărănesc: Prima este reprezentată de plecarea lui Alexandru Vaida Voevod din partid și înființarea de către acesta a organizației Frontul Românesc. El era considerat de suveran un simplu element de manevră. A doua urmare este marcată de neînțelegerile din cadrul partidului în privința metodei ce trebuia urmată de organizația politică în raport cu factorul constituțional, și anume cea a lui Mihalache sau cea intransigentă, mergându-se până la limita unui conflict deschis. În anul 1937, în cadrul Partidului Național-Țărănesc existau trei curente politico-ideologice diferite, incapabile să se omogenizeze. Este vorba de gruparea lui Iuliu Maniu, de dreapta, susținătoare a regimului parlamentar constituțional și adversară declarată a camarilei. Ea era formată din Mihai Popovici, Ghiță Pop, Ilie Lazăr și Zaharia Boilă. Al doilea curent este cel agrarian de stânga, reprezentat în special de Nicolae Lupu și Virgil Madgearu, care „producea numeroase aprehensiuni atât la Palat, cât și în sânul opiniei publice, datorită propensiunii „lupiștilor” către constituirea unui ”Front Popular Antifascist”, ceea ce ar fi împins Partidul Național Țărănesc pe panta unei colaborări fățișe cu exponenții ideologiei cominterniste din țara noastră. Al treilea curent era reprezentat de gruparea „centristă” alcătuită din personalități precum: Armand Călinescu, Mihai Ghelmegeanu, Vasile Rădulescu Mehedinți, Virgil Potârcă, Nicolae Costăchescu și Grigore Gafencu. În ciuda faptului că se declara în favoarea menținerii regimului democratic, această grupare se va pune în folosul regelui și al camarilei regale9. Aurelian Chistol, Cronica unui eșec așteptat: Guvernarea Goga-Cuza, Craiova, Editura Aius, 2011, p. 24. Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988, p. 393. 9 Aurelian Chistol, op.cit, pp. 28-29. 7 8

33

În anul 1937, în interiorul marilor partide se întâlneau curente diferite total.. Dezacordurile de opinie se refereau la poziţia regelui şi la pericolul pe care îl reprezenta Mișcarea Legionară pentru ordinea socială. O parte dintre ei doreau să revină la ordinea constituţională și se împotriveau atât dorințelor regelui, cât şi ale extremiştilor de dreapta. Alţi oameni politici urmăreau să limiteze influenţa puterii lui Carol al II-lea, pentru care erau chiar dispuşi să colaboreze cu Legiunea. Unii considerau că doar prin consolidarea puterii monarhului se permite riposta la grupările de extremă dreaptă, în timp ce un al patrulea grup, care îl susținea nemijlocit pe rege, aștepta din partea acestuia o răsplată sub formă de funcții și titluri de onoare. Toate aceste lucruri au creat o stare de confuzie în rândul alegătorilor, care nu mai înțelegeau nimic. Marile partide s-au destrămat din cauza contradicţiilor interne, iar cele mici, precum Frontul Românesc al lui Alexandru Vaida Voevod, Partidul Național Creștin şi Partidul Național Liberal Gheorghe Brătianu nu s-au putut folosi de şansa lor, deoarece nici ele nu au constituit o alternativă politică limpede10. Carol al-II-lea împreună cu camarila regală au încercat să îl implice pe Iuliu Maniu în „afacerea” Skoda, urmărind astfel să îl discrediteze în plan politic. Astfel, reprezentanții Partidului Național-Țărănesc au cerut realizarea unei anchete în privința acestei probleme pentru a nu mai fi acuzați pe nedrept. Prin urmare, s-a realizat o comisie de anchetă parlamentară la 28 aprilie 1934, alcătuită din 30 de deputați și 23 de senatori, ce aparțineau partidelor reprezentate în Corpurile legiuitoare. În cadrul comisiei, Maniu a declarat că nu a fost implicat în această afacere și că ea reprezenta doar un pretext pentru a lovi în el și în Partidul Național Țărănesc. În cele din urmă, după lungi cercetări și după marea zarvă creată cei implicați au fost judecați și apoi achitați din lipsa dovezilor11. Pentru consolidarea rolului monarhiei, la 14 iulie 1935 s-a realizat fuziunea Partidului Național Agrar cu Liga Apărării Național Creștine, din care a rezultat Partidul Național Creștin. Acesta a fost creat special pentru a sluji planurilor politice ale regelui. În programul acestui partid se prevedeau printre altele: modificarea Constituției în ceea ce privește diminuarea numărului deputaților și sporirea rolului Senatului, consolidarea puterii executive, extinderea atribuțiilor monarhului ș.a. În privința activității partidului, Octavian Goga a declarat următoarele lucruri: „Partidul Național Creștin crede în lupta pentru păstrarea neștirbită a prestigiului regalității. Noi sântem monarhici și vrem ca regele să stăpânească țara [...] Cine se ridică împotriva lui este un dușman. Dacă voi fi odată la guvern o să-i iau de guler

10

Armin Heinen, op.cit, p. 248. Ioan Scurtu, Din viața politică a României (1926-1947). Studiu critic privind istoria Partidului NaționalȚărănesc, p. 316-318. 11

34

pe asemenea indivizi, căci nu se poate lucra în pace fără cinstea și respectul pe care le-o datorăm regelui12. În concluzie, regele Carol al-II-lea a reușit să își consolideze puterea în viața politică românească, ajungând să-și atingă scopul de a crea tensiuni și sciziuni în cadrul marilor partide, ceea ce a dus treptat la îndeplinirea planurilor sale de a-și impune dictatura personală.

2.2. Activitatea guvernului Gheorghe Tătărescu La data de 3 ianuarie 1934, Gheorghe Tătărescu a fost numit în fruntea noului guvern, fără a fi consultate forurile conducătoare ale Partidului Național-Liberal. În ziua următoare, Comitetul Central al Partidului Național Liberal a hotărât numirea lui C. I. C. Brătianu în funcția de președinte al partidului. Aceste două evenimente au creat multe discuții, iar noul prim-ministru a decis să păstreze componența guvernului stabilită de I. G. Duca și să continue programul acestuia. Această decizie a mulțumit Partidul Național Liberal, care nu a avut de obiectat nimic13. La 5 ianuarie 1934 la Sinaia, Gheorghe Tătărescu și membrii guvernului său au semnat jurământul. În cadrul noului guvern a fost introdus în locul lui Dinu Brătianu, Vasile Slăvescu și Nicolae Titulescu. Acesta din urmă, a fost numit la 10 ianuarie 1934 șeful Ministerului Afacerilor Străine. La ceremonia oficială de instalare a guvernului lui Tătărescu, acesta afirma: „Guvernul acesta este continuarea guvernului prezidat de omul căzut în slujba Majestății Voastre și în slujba țării, a guvernului lui I. G. Duca, acela care a trecut pe un drum însângerat de la președinția Consiliului de Miniștri în istorie. Programul lui e același program care a avut Înalta aprobare a Majestății Voastre și care a fost apoi ratificat de țară în ultima ei manifestare legală [...] De aceea, cu voință neșovăitoare, guvernul Majestății Voastre va ști să mențină ordinea și totodată, făcând apel la toate conștiințele românești, va ști să obțină încetarea tuturor ațâțărilor și dezarmarea tuturor urilor. Guvern de construcție și guvern de pacificare, strâns uniți în jurul Tronului, vom împlini cu devotament și cu însuflețire misiunea cu care ne însărcinează încrederea Majestății Voastre”14. În plan economic, guvernul Gheorghe Tătărescu a susținut industrializarea accelerată a României, cheltuielile fiind puse pe seama cetățenilor. Absența puternică de valută a impus o politică vamală restrictivă, ce a condus la închiderea aproape monopolistă a pieţei interne 12

Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III. Carol al-II-lea, p. 198. Ibidem, p. 168. 14 Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu (1934-1937), Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2007, pp. 141-142. 13

35

pentru produsele finite. Au fost acordate ajutoare financiare şi administrative în scopul de a se crea noi ramuri industriale. În domeniul industriei grele s-au realizat cele mai semnificative progrese, urmate apoi de cele ale înteprinderilor din ramura textilă şi chimică. În linii mari, era vorba, mai cu seamă, de industriile care dobândeau cel mai mare profit din producţia de armament15. Guvernul condus de Gheorghe Tătărescu îndeplinea toate dorințele regelui. În acest sens, la data de 7 aprilie 1934 a fost adoptată legea pentru apărarea ordinei de stat. Aceasta prevedea dizolvarea oricărei grupări care punea „în pericol siguranța ordinei de stat sau a ordinei sociale”, dar și a celor care „în propaganda sau în acțiunea lor organizează sau recurg la formațiuni de luptă înarmate”. Astfel, toate organizațiile și partidele politice trebuiau să își desfășoare activitatea în mod legal, conform principiilor constituționale ale României. Starea de asediu și cenzura au fost prezente pe toată perioada acestui guvern, ea fiind instalată după asasinarea prim-ministrului I. G. Duca. În data de 9 iulie 1934 a fost adoptată legea deplinelor puteri prin care „problemele urgente” ale statului erau rezolvate de guvern prin decrete regale, în perioada dintre sesiunile parlamentare. Guvernul a adoptat multe decrete lege pe care apoi le dădea spre aprobare Corpurilor legiuitoare. Prin acestă lege se urmărea slăbirea puterii legislative în detrimentul celei executive. Parlamentul ajusese să fie convocat doar în ședințe scurte16. Între anii 1934-1937 România a înregistrat progrese economice prin următoarele acțiuni: „contingentarea importurilor, controlul devizelor, sporirea unor taxe vamale la import, acordarea de prime de export, investiții, legislație de încurajare pentru unele ramuri ale industriei, sporirea volumului comenzilor de stat acordate industriei, înlesnirea finanțării înteprinderilor care lucrau pentru acesta etc.” Schimbările din viața economică a țării au dus la ieșirea industriilor de sub capitalul băncilor liberale și intrarea lor sub controlul statului și al Băncii Naționale. În această perioadă, dezvoltarea economică a României a influențat prosperitatea firmelor ce aveau legături cu camarila regală, dar au dus și la o oarecare sporire a nivelului de viață al cetățenilor17. În anul 1935 au avut loc schimbări ale unor membri ai guvernului, care au consolidat puterea „tinerilor” liberali. Alegerea în funcția de ministru al Justiției a lui Valer Pop a stârnit multe discuții din cauza faptului că, acesta s-a înscris în Partidul Național Liberal abia în luna februarie a anului 1934. Acest lucru reprezenta încălcarea tradiției partidului, conform căreia pentru a ajunge într-o asemnea funcție era necesar un stadiu îndelungat în cadrul organizației

15

Armin Heinen, op.cit, p. 243. Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III. Carol al-II-lea, p. 179. 17 Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu (1934-1937), p. 161. 16

36

politice. „Bătrânii” liberali au devenit tot mai nemulțumiți de activitatea guvernului Tătărescu, motiv pentru care la data de 6 decembrie 1935 C. I. C Brătianu i-a trimis regelui un memoriu intitulat „De ce nu pot avea încredere în domnul Tătărescu, în care guvernul era acuzat că practică o politică opusă doctrinei și programului Partidului Național-Liberal. Printre altele, el își manifesta și nemulțumirea față de permanetizarea stării de asediu și a cenzurii18. Guvernul Gheorghe Tătărescu a sprijinit, în plan social, o grupare burgheză, care acorda credite, făcea comenzi și cumpăra marfă. Carol al-II-lea se afla în fruntea acestei grupări alături de Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, Ion Bujoiu, Ion Gigurtu ș.a. Situația muncitorilor s-a îmbunătățit puțin, datorită reducerii șomajului, a îmbunătățirii salariilor, viața cetățenilor s-a schimbat în mai bine din punct de vedere material și spiritual, ceea ce a favorizat o scădere a numărului de conflicte majore. Între anii 1934-1937 politica fiscală i-a afectat pe oamenii cu venituri mici, deoarece impozitul pe salarii era de 30%, iar cel pe veniturile din comerț și industrie de 17%. Guvernul condus de Tătărescu a promulgat noi legi având implicații social-politice majore. Astfel, La data de 16 iulie 1934 a fost dată legea pentru utilizarea personalului românesc în înteprinderi, în detrimentul celui străin, care ocupau de obicei, posturile cele mai bune. Prin această lege toate înteprinderile economice erau obligate să aibă un procent de angajați români de 80%, în fiecare categorie de personal. O altă lege a fost adoptată la 30 aprilie 1936, este vorba de legea pentru pregătirea profesională și exercitarea meseriilor, ce prevedea pregătirea riguroasă a ucenicilor, ridicarea calificării profesionale a muncitorilor în raport cu sporirea gradului de complexitate a economiei naționale, în special a industriei. În luna aprilie a anului 1934 a fost adoptată legea conversiunii datoriilor agricole prin care acestea erau reduse cu 50-70 %, restul trebuind a fi achitat în cursul a 17 ani cu o dobândă de 3% pe an. Statul a preluat toate sumele rezultate prin aplicarea acestei legi, băncile fiind astfel depăgubite19. Pe plan social, guvernul Tătărescu a adoptat la data de 27 februarie 1934, legea pentru înființarea și organizarea camerelor de muncă, ce prevedea desființarea Consiliilor Camerelor de Muncă și înlocuirea lor cu Comisii interimare numite de Ministerul muncii, din rândul membrilor Partidului Național Liberal. La data de 16 decembrie 1935 a fost depus proiectul legii administrative în Parlament. Documentul prevedea: „listele electorale să nu mai fie întocmite de primar, ci de judecătorul de ocol; depunerea listei de candidați de către candidații înșiși, nemaifiind nevoie de un anumit număr de alegători, contestațiile fiind rezolvate pe loc de magistrați; durata Consiliului Comunal era nelimitată, alegerile având loc

Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, p. 389. 19 Ioan Scurtu coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, p. 328. 18

37

din trei în trei ani pentru reîmprospătarea a jumătate din numărul consilierilor; dizolvarea comisiilor alese putea fi făcută numai în cazuri grave”. Organizarea din anul 1925 în comune, județe, orașe și municipii era menținută și se solicita sporirea atribuțiilor organelor locale. A fost introdusă și o prevedere pentru limitarea abuzului de putere, prin care particularii puteau să deschidă acțiune juridică directă împotriva unui funcționar administrativ20. În perioada 1935-1936 s-a înregistrat o creștere accelerată a cheltuielilor militare, ele ridicându-se la 32% din bugetul total pe anul 1937, cauza fiind creșterea tensiunilor internaționale. Pe lângă aceasta, regele era interesat ca în cadrul armatei să domine o stare de spirit bună. În industrie, guvernul Tătărescu a ridicat tarifele protecționiste, o dată cu introducerea cotelor de import și a altor restricții. Aceste măsuri, creșterea semnificativă a cererii de petrol românesc și recoltele bune din anii 1936 și 1937 au dus la dezvoltarea economiei și la o balanță comercială formidabilă. În aceeași perioadă s-a constatat sporirea numărului de carteluri, ce controlau în anul 1937 un procent de 23% din producția industrială a țării și 46% din capitalul ei. Membrii camarilei regale sprijineau cel mai important cartel, ei fiind sprijiniți de Elena Lupescu21. În ceea ce privește investițiile, acestea au fost orientate spre o categorie privilegiată de societăți industriale, în special din domeniile progresului tehnic, dar și spre înteprinderi ale căror materiale prime aveau origine agricolă. Industriașii mai mici au fost ajutați prin crearea „Fondului industrial”. La data de 5 aprilie 1937 s-a creat, ca o organizație anonimă, „Institutul Național de Credit al Meseriașilor” al cărui rol era „de a finanța, înzestra și îndruma meseriașii”. Avea un capital social de 300 milioane de lei, fiind alcătuit prin contribuția statului, a Băncii Naționale, a Societății Naționale de Credit Industrial, a Casei Centrale a asigurărilor Sociale și a cooperativelor de meseriași. Creditele erau acordate cooperativelor care au contribuit la realizarea capitalului cu cel puțin 5% din propriul lor capital, iar în anii următori se implicau să semneze sub formă de obligații cel puțin 25% din sumele repartizate fondului de rezervă statuar. Totodată, a fost creat și „Institutul Național de Credit Metalifer și Aurifer”, cu un capital de 300 milioane format prin contribuția Băncii Naționale și a capitalului privat22. Deoarece, sfârșitul mandatului său se apropia, Tătărescu a prezentat la data de 1 noiembrie 1937 în cadrul Comitetului Executiv al Partidului Național Liberal, un raport cu realizările celor patru ani de guvernare. El urmărea astfel, să-și consolideze poziția în partid și

Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, pp. 304-305. 21 Paul D. Quinlan, Regele playboy. Carol al-II-lea de România, traducere din engleză de Mona Antohi, București, Editura Humanitas, 2001, p. 219 22 Aurelian Chistol, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărescu (1934-1937), pp. 164-165. 20

38

să răspundă criticilor opoziției la adresa cabinetului său. În raport au fost trecute toate progresele realizate în industrie, finanțe, agricultură, comerț, transporturi și în celelalte domenii economice. Tătărescu a accentuat succesele din domeniul armatei și cele socioculturale ale guvernului23. La data de 24 februarie 1937, guvernul Tătărescu a fost remaniat. Șeful guvernului a primit și funcția de ministru de Interne, iar Marinescu a devenit subsecretar de stat, cu condiția de a fi îngăduitor cu Legiunea24. La alegerile din decembrie 1937, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu a respectat cu strictețe legile electorale, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci în cadrul vreunui guvern liberal. Probabil șeful guvernului era convins că va câștiga alegerile datorită situaţiei economice mult mai bună ca în anii anteriori. Guvernul a pierdut cu un procent de 35,92%, ceea e a uimit profund pe liberali. Nici un guvern, începând cu anul 1920, nu obținuse mai puţin de 40% din voturi25. Guvernul condus de liberalul Gheorghe Tătărescu a jucat un rol important în creșterea rolului monarhiei. Carol al-II-lea a dispus de cabinetul acesta după bunul său plac, atribuindu-și mai multe prerogative decât îi erau permise prin Constituție. El este cel care a avut inițiativa de a diminua puterea parlamentului, în fond, a legislativului. Gheorghe Tătărescu a fost devotat regelui, guvernarea a dus amprenta unei concepții: „Se face, Majestate!”26. În esență, singurul lucru bun realizat de guvernul Tătărescu a fost dezvoltarea economică realizată în perioada sa de guvernare.

2.3. Creșterea influenței mișcării legionare în viața politică La finalul anului 1934, după achitarea în procesul Duca, Garda de Fier a asimilat o oarecare legitimitate în cadrul mișcărilor naționaliste românești. Corneliu Zelea Codreanu le cerea acum legionarilor ordine și disciplină, deoarece era timpul să intre în legalitate pe scena politică românească. Tot în 1934 s-au înființat și două noi partide naționaliste, antisemite, care doreau să depășească Garda de Fier. Acestea erau: Frontul Românesc aflat sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod și Partidul Național Creștin, format din grupările conduse de A. C. Cuza și Octavian Goga, însă nici unul dintre aceste partide nu a reușit să concureze cu

Idem, Cronica unui eșec așteptat: Guvernarea Goga-Cuza, p. 25. Paul D. Quinlan, op.cit, p. 239. 25 Armin Heinen, op.cit, pp. 330-331. 26 Ioan Scurtu coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, p. 332. 23 24

39

Legiunea. Faptul că legea tot nu îi permitea mișcării să candideze cu numele de Garda de Fier în alegeri, l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu să înființeze Partidul Totul pentru Țară, sub conducerea generalului Alexandru Cantacuzino-Grănicerul, Codreanu păstrându-și funcția de „șef spiritual”. El evita să apară în public, mai ales după ce au luat amploare zvonuri conform cărora ar urma un iminent asasinat27. Data oficială de înființare fost stabilită pentru ziua de 10 decembrie, fix după un an şi o zi de la dizolvarea Legiunii iniţiată de către guvernul liberal. În același timp, ziua de 10 decembrie era și ziua comemorativă a mişcării studenţeşti antisemite. Noul partid a fost trecut pe listele electorale sub numele de „Totul pentru Țară” la data de 20 martie 193528. În anul 1935 are loc primul act de trădare în cadrul Legiunii lui Codreanu. Trădătorul a fost Mihai Stelescu, întemeietorul primei frății de cruce „Dunărea de Jos” și inițiatorul uniformelor legionare. El a fost printre primii locotenenți ai lui Corneliu Zelea Codreanu, căruia îi datora și funcția de deputat. Steleascu a organizat asasinarea liderului legionarilor, însă a fost descoperit la timp și exclus din Legiune. El a început apoi să facă acuzații asupra lui Codreanu și să scrie articole contra lui. Drept urmare, Stelescu va fi ucis brutal de către legionari, în timp ce se afla în spital, pentru o operație de apendicită29. Cei zece asasini ai lui Mihai Stelescu: Ion Caratănase, Iosif Botînzan, Ștefan Curcă, Ion Atanasiu, Bogdan Gavrilă, I. G. State, Ion Pele, Radu Vlad, I. Trandafir și Ștefan Georgescu au intrat în istorie sub denumirea de „decemviri”. Ei erau studenți la teologie, iar unii dintre ei erau de origine aromâni. După ce s-au predat Poliției, ei s-au declarat responsabili atât pentru execuție cât și pentru planificarea atentatului. Codreanu a fost scos de sub acuzație întrucât, el se afla în stațiunea Carmen Sylva, în timpul incidentului. Opt dintre asasini sunt condamnați la muncă silnică pe viață, iar I. Trandafir și Ștefan Georgescu la 10 ani30. Mișcarea Legionară a început să se extindă după formarea partidului „Totul pentru Țară”. Garda de Fier intrase acum în legalitate pe o perioadă de 3 ani. În următorii ani, organizația lui Codreanu își va crește numărul membrilor, va stabili programul doctrinar („Pentru legionari”, „Cărticica Șefului de Cuib”), se va dezvolta din punct de vedere organizatoric (cuiburile-celulă vor trece de la 4200 la 12.000 la sfârșitul anului 1936 și la 34.000 la sfârșitul anului 1937), vor fi instituite noi grade și funcții și va dobândi un credit amplu în rândul categoriilor sociale și profesionale, va continua să organizeze marșuri și tabere de muncă, ba chiar vor face propagandă prin noi mijloace cum ar fi comerțul legionar, Adrian Gabriel Lepădatu, Mișcarea legionară între mit și realitate, Ediția I, Chișinău, Editura Cartier, 2005, pp. 144-145. 28 Armin Heinen, op.cit, p. 254. 29 Paul Guiraud, Codreanu și Garda de Fier, Ediția a-III-a, traducere de Bogdan Basarab, București, 1998, p. 63. 30 Grigore Traian Pop, Mișcarea legionară. Idealul izbăvirii și realitatea dezastrului, București, Editura Ion Cristoiu, 1999, p. 331. 27

40

restaurante legionare și va obține o largă reprezentare în Parlament după alegerile din anul 1937 (66 de deputați)31. Între anii 1935-1936, Mișcarea legionară și-a extins influența și în Muntenia și Transilvania centrală. Faimoasele tabere de muncă au avut un succes mai mare decât marșurile prin sate, deoarece ele reconstruiau biserici, reparau școli, îngrijeau cimitire, deschideau drumuri sau construiau diguri, iar uneori ridicau case pentru țăranii ruinați. În aceste tabere intrau tineri din diferite categorii sociale și se urmărea, printre altele, evitarea inactivității militanților. În același timp, Garda a început „comerțul legionar”, fiind creată în acest sens, în noiembrie 1935, o cooperativă de vânzare a alimentelor în București, aprovizionată de organizațiile județene ale Mișcării. Mai târziu a fost creat și un restaurant, care se aproviziona de la cooperativă și era destinat în principiu militanților. Finanțarea Legiunii începea să fie din ce în ce mai bine organizată, chiar dacă unele proiecte se realizau cu capital puțin, iar unele nu își găseau finalitatea. Cu toate acestea, proprietarii de la oraș și moșierii cedau terenuri pe care se organizau tabere, iat liber-profesioniștii aduceau continuu donații bănești ce erau completate prin colectări suplimentare. Mulți angrosiști din capitală au avansat mărfuri pentru cooperativă, cu excepția negustorilor de coloniale32. Numărul taberelor de muncă a crescut de la 4, în 1934, la 50, în 1936, în acest an existând alte 500 de şantiere mai mici. Legiunea a văzut în taberele sale centre de instruire a „omului nou". Ea susținea că progresul colectiv este posibil doar prin sacrificiu și muncă. Mișcarea Legionară a abordat proiecte care, în trecut, au fost teme electorale ale liberalilor sau ale naţional-ţărăniştilor. Aceştia au promis oamenilor că vor construi biserici, străzi și fântâni, că vor ridica sau repara cămine culturale sau studenţeşti, însă au fost doar promisiuni. Alte partide s-au văzut obligate să imite modelul însă, în toamna anului 1936, guvernul a interzis toate taberele de muncă iniţiate de către organizaţiile neoficiale, căutând să le continue sub propria responsabilitate. Mișcarea Legionară a rămas astfel, fără instrumentul ei cel mai eficient de promovare, însă peste puţin timp, ea a găsit noi mijloace de exprimare. În anul 1935, Codreanu a deschis un magazin de vânzare cu amănuntul şi o cantină legionară, iar în anul 1937, el a întemeiat mai multe întreprinderi meşteşugăreşti, însă de fiecare dată cu mari cheltuieli şi în mod spectaculos33. În anul 1934 au fost adoptate anumite legi restrictive ce păreau a fi referitoare la legionari, însă autoritățile nu luau măsuri când membrii Legiunii ardeau ziare și cărți,

Michele Rallo, România în perioada revoluțiilor naționale din Europa (1919-1945). Mișcarea Legionară, traducere de Nicolae Luca, București, Editura Sempre, 1999, pp. 47-48. 32 Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941. Mistica ultranaționalismului, traducere de Marian Ștefănescu, București, Editura Humanitas, 1993, pp. 220-221. 33 Armin Heinen, op.cit, pp. 261-262. 31

41

deoarece, conform opiniei lor, acestea împrăștiau idei „iudeo-masonice”. Legionarii umblau îmbrăcați în uniforme și organizau marșuri de propagandă prin sate, trimiteau scrisori de amenințare unor oameni politici. Arderea ziarelor „Adevărul”, „Dimineața”, „Lupta”, „Zorile” și a cărților lui Mihail Sadoveanu deveniseră un spectacol cotidian. La sfârșitul anului 1935, la alegerile pentru barourile de avocați, legionarii s-au manifestat violent pentru a opri participarea avocaților evrei în acele ședințe. Evenimente similare au avut loc și cu ocazia alegerilor la alte organizații profesionale ale medicilor, arhitecților, inginerilor, etc, iar autoritățile asistau impasibile la aceste acțiuni agresive34. Relațiile lui Carol al-II-lea cu Garda de Fier au început să se răcească în anul 1936. Regele dorea să se folosească de legionari pentru realizarea propriilor sale interese politice, însă aceștia au început să își afirme din ce în ce mai pregnant dorința instalării unei dictaturi fasciste. Manifestația legionară din 15 februarie 1935 în fața palatului regal, pentru interzicerea unei conferințe a lui Nae Ionescu a fost expresia răcirii relației dintre rege și Garda de Fier. În aceeași perioadă, au avut loc primele contacte ale unor fruntași legionari cu Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu, care nu sprijineau camarila regală. În luna aprilie 1936 legionarii îmbrăcați în uniforme și înarmați au profanat placa comemorării lui I. G. Duca din gara din Sinaia în timp ce se îndreptau la Congresul studenților legionari din Târgu Mureș. Pe lângă acest eveniment, la Congres ei au anatemizat partidele politice și regimul democratic, pronunțându-se pentru o dictatură fascistă. Numeroși oameni politici antifasciști urmau a fi eliminați de către echipele morții: Nicolae Titulescu, Nicolae Lupu, Virgil Madgearu, Victor Iamandi, Armand Călinescu, ș.a35. În cadrul Congresului din 1936, Mișcarea Legionară și-a manifestat opoziția față de camarila regală. În acest sens, ei au publicat un manifest intitulat „Duduia”, ce descria rolul Elenei Lupescu și a familiei acesteia în viața politică și economică a României, informatorii de care ea se folosea și modul cum regele asculta mereu de aceasta. Corneliu Zelea Codreanu a adresat și un memoriu regelui și oamenilor politici la data de 5 noiembrie 1936 în care spunea: „cerem ca Majestatea Voastră să pretindă tuturor celor ce conduc sau își manifestă păreri cu privire la politica externă că răspund cu capul pentru directivele pe care și le însușesc. Așteptăm de asemenea același gest de mare curaj și de cavalerism și din partea Majestății Voastre, în ceea ce privește linia regală de politică externă a României”. Liderul

Scurtu Ion coordonator, Petre Otu secretar, Istoria Românilor, vol. VIII. România Reîntregită, p. 334. Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, pp. 404-405. 34 35

42

legionarilor sugera ruperea alianțelor tradiționale ale României și apropierea ei de statele fasciste36. La 1 octombrie 1936, Corneliu Zelea Codreanu și-a publicat cartea intitulată „Pentru legionari”. În această perioadă, mișcarea era în ascensiune, universitățile erau sub controlul ei, la sat aveau o prezență masivă, au reușit să intre și în rândul păturilor medii și intelectuale și au obținut controlul asupra mediilor muncitorești. La data de 25 octombrie 1936 s-a constituit Corpul muncitoresc legionar, care după doar câteva săptămâni număra deja mii de înscriși. Singurul inconvenient era faptul că Mișcarea Legionară nu beneficia de organe de presă și nici de periodice de mare tiraj, din cauza cenzurii. „Cuvântul studențesc”, organul de presă al Uniunii Naționale a Studenților Creștini Români, devenise în ultimii ani purtătărul de cuvânt al Gărzii de Fier. De la 1 septembrie 1936 legionarii vor avea un săptămânal „Libertatea”, care aparținea tatălui lui Moța37. Germania intervenea tot mai de des în treburile interne ale României și sprijinea mișcările de extremă dreapta. Acest lucru a fost evident în luna ianuarie 1937 cu prilejul morții legionarilor Ion Moța și Vasile Marin, uciși în războiul din Spania, când îl susțineau pe Francisco Franco. Cei doi legionari uciși au simbolizat lupta Mișcării legionare împotriva comunismului, decadenței și corupției, devenind astfel eroi naționali. Trenul care transporta sicriele celor doi au oprit în Gara Silezia din Berlin, unde mai multe detașamente SA și SS leau dat onoruri în fața unei mulțimi de oameni. Evenimentul care l-a uimit enorm pe Carol alII-lea a avut loc la București, când cortegiul funerar al celor doi legionari a fost însoțit de un număr de reprezentanți străini, printre care se afla și ministrul german. În afară de acest lucru, pe sicriele lui Ion Moța și Vasile Marin au fost depuse coroane germane38. Funeraliile celor doi legionari au impresionat profund opinia publică, pe de o parte datorită numărului mare de participanți, iar pe de altă parte grație ordinii în care a fost desfășurată manifestația. Toate acestea au amplificat creditul Gărzii de Fier în toate mediile și structurile sociale, ceea ce a nemulțumit profund guvernul. Acesta și-a arătat protestul față de guvernele străine care îți trimiseseră delegații oficiali la funeraliile celor doi legionari. În ceea ce privește Italia, Ciano a dat următorul răspuns ambasadorului român: „guvernul fascist nu numai că nu dezaprobă public fapta ministrului nostru, dar o aprobă.” Guvernul român se pregătea să acționeze împotriva legionarilor pe plan intern. Corneliu Zelea Codreanu a adresat la data de 26 februarie 1937 următoarea circulară, tuturor cadrelor de conducere gardiste: „În urma înmormântării mucenicilor Moța și Marin, autoritățile s-au speriat, dar nu din cauza Ioan Scurtu, Contribuții privind viața politică din România. Evoluția formei de guvernământ în istoria modernă și contemporană, p. 406. 37 Michelle Rallo, op.cit, pp. 56-57. 38 Paul D. Quinlan, op.cit, p. 233. 36

43

dezordinii, ci din cauza ordinii în adevăr impresionante care a domnit tot timpul [...] Acum circulă zvonul că autoritățile ar voi să provoace cu orice chip, împrăștiind vestea că se pune la cale un complot legionar, că se vor face percheziții și arestări, căutându-se cămăși verzi și arme prin casele legionarilor. [...] Niciodată Mișcarea Legionară, pentru a birui, nu va recurge la ideea de complot sau lovitură de stat. Consider aceasta o prostie. Mișcarea legionară nu poate birui decât cu desăvârșirea unui proces interior, de conștiință al națiunii române [...] În caz de percheziții, ziua sau noaptea, legionarii vor deschide și vor primi autoritățile cu cea mai mare amabilitate. În sediile unde se vor găsi legionari, la apariția autorităților se va comanda „Pentru Onor”39. În luna noiembrie 1937, Codreanu şi-a anunţat intenţia de a înființa un „Corp preoţesc legionar”, iar trei luni mai târziu a creat o secție autonomă pentru foștii militari de carieră numit ”Corpul legionar al forțelor armate”. Carol al-II-lea a schimbat ordinea în mod autocratic în exercitarea înaintării în grad a armatei, fapt ce a nemulțumit o mare parte a oastei române. Câţiva din ofiţerii pensionaţi cu forţa s-au alăturat Legiunii, iar alţii au declarat public că la alegerile viitoare îşi vor depune votul pentru Gardă. Legionarii și-a găsit simpatizanți și în cadrul corpului de ofițeri activi, mai ales al tinerilor ofițeri, însă acestora le era interzisă o activitate politică de partid40. În toamna anului 1937, forțele politice din România se pregăteau pentru lupta electorală ce se apropia, astfel că ele s-au împărțit în 2 blocuri. Primul dintre ele era alcătuit din liberali ce beneficiau de sprijinul regelui și al camarilei regale. Aceștia s-au raliat printr-un cartel electoral cu Nicolae Iorga, Vaida Voevod și Partidul German. De partea cealaltă se aflau Iuliu Maniu și Corneliu Zelea Codreanu, ce au semnat un pact electoral și la care au aderat și Gheorghe Brătianu și Constantin Argetoianu alături de partidele pe care aceștia le reprezentau. Alianța dintre Codreanu și Maniu era împotriva lui Carol al-II-lea și a camarilei regale și bineînțeles, contra guvernului Tătărescu41. Despre acest pact am vorbit pe larg în cadrul capitolului destinat alegerilor electorale din anul 1937. În timpul campaniei electorale, a fost creată o „Echipă pentru Conferințe” alcătuită din profesori universitari și intelectuali de prestigiu, ce țineau conferințe la sate. Propagandiștii au acționat și acolo unde existau minorități etnice, astfel că, în Dobrogea un tătar se adresa în limba turcă locuitorilor tătari de acolo. Situație similară cu aceasta era și în Bucovina, unde un ucrainean le vorbea minorităților rutene. La data de 23 decembrie 1937, când au fost finalizate rezultatele alegerilor, s-a constatat înfrângerea guvernului. Era pentru 39

Michelle Rallo, op.cit, pp.62-63. Armin Heinen, op.cit, p. 271. 41 Neagu Cosma, Culisele Palatului Regal. Un aventuriei pe tron Carol al-II-lea (1930-1940), București, Editura Globus, 1990, pp. 257-258. 40

44

prima oară când se întâmpla acest lucru pe scena politică din România. Pe de altă parte, Mișcarea Legionară devenise a treia forță politică a țării42. Între anii 1934-1937 Mișcarea Legionară a evoluat considerabil atrăgând în rândurile sale tot mai mulți simpatizanți. Ea a reușit să se promoveze utilizând diferite mijloace, de la marșuri prin sate la înființarea unor tabere de muncă, a unui comerț legionar. Deși la început era o simplă organizație, care nu prezenta semne de îngrijorare pentru guvern, treptat ea a devenit o grupare de temut, ce a intrat în legalitate prin partidul „Totul pentru Țară” și a obținut procente destul de bune la alegerile din anul 1937.

42

Francisco Veiga, op.cit, p. 236.

45