Recenzie.2

Recenzie Dupa

Scopul Stiintei Cresterea cunoasterii stiintifice Adevar si aproximare a adevarului Karl Popper

Scopul stiintei In vederea definirii termenului de scop al stiintei, autorul ni-l explica ca fiind acela dator sa gaseasca explicatii satisfacatoare, pentru orice problema care necesita aceasta. Explicatia este acel set de enunturi care descrie starea de lucruri de urmeaza a fi explicata (explicandum-ul) si intra in detalierea fenomenului (explicansul explicandumului). Explicans-ul trebuie testat, in mod independent, prin probe independente, in cazul in care el nu este considerat de la sine ca fiind adevarat. In incercarea de a defini gradul de adevar al explicans-ului, trebuie sa evitam “circularitatea” (singura explicatie pentru explicans este chiar explicandum-ul) si existenta sub forma “ad-hoc”. O explicatie este satisfacatoare daca este dominata de termeni de legi universale testabile si falsificabile si de conditii initiale. Progresul in timp al stiintei presupune explicatii cu un grad de satisfacere din ce in ce mai mare. Aceasta inseamna o trecere la teorii din ce in ce mai usor si mai mult testabile, cu un continut tot mai bogat si un grad inalt de universalitate si precizie. Ni se vorbeste despre esentialism, mai exact despre o modificare a acestuia, care face diferenta intre esentialismul pur si cel “modificat” prin inlaturarea ideii ultime, ultima explicatie care nu mai are nevoie de nici o alta explicatie. Prin urmare, autorul considera ca fiecare explicatie se poate generaliza si explica printr-un anumit lucru, fenomen, la un moment dat. El nu abordeaza nici existenta esentei in fiecare lucru, pentru a putea renunta la ideea ca un anumit lucru se comporta intr-un anumit fel datorita naturii si proprietatilor sale induse de natura. In opinia “esentialismului modificat”, se considera ca este necesar sa se emita legi sau teorii la nivel general, care sa treateze toate lucrurile care au legatura cu lucrul analizat(emiterea unor legi general valabile). Se da drept exemplu teoria de dinamica a lui Newton, care se spune ca a plecat de la fizica terestra a lui Galileo Galilei si fizica cereasca a lui Kepler. In demonstratia acestei teorii se spune ca ea pleaca de la cele doua initiale; din punct de vedere logic se demonstreaza contrariul: Newton ajunge in final sa contrazica explicandum-ul de la care a pornit initial, fiind cu totul departe de o circularitate in explicarea scopului. Aceasta contrazicere este de fapt o explicare, o corectare a celor doua teorii ale lui Galilei si Kepler, si o dovada ca Newton a emis o lege mult mai cuprinzatoare decat cele vechi si

mai adanc implicate in a explica general fenomenul. Se urmareste totusi indeplinirea ideii de “principiul corespondentei”, intrucat noua teorie trebuie sa o contina pe cea veche intro masura mai mare sau mai mica. Cresterea cunoasterii stiintifice Cea mai buna metoda de studiere a cresterii cunoasterii in general este cercetarea cresterii cunoasterii stiintifice. Stiinta reprezinta domeniul care permite corectari in timp ale erorilor, care permite testari ale ipotezelor si din acest motiv ea avanseaza mai rapid pe scara progreului. Stiinta nu se schimba spre deosebire de alte domenii ale activitatii umane, ea avanseaza, si aceasta o face un domeniu ce poate fi luat drept reper in studierea cresterii cunoasterii in general. Despre o teorie stiintifica se poate spune chiar dinainte daca ea este mai buna decat o alta teorie dejaexistenta si dovedita; singura problema care intervine ar fi aceea ca ea trebuie sa treaca cu succes anumite teste inainte de a fi considerata valida. Putem spune astfel, ca exista o acceptabilitate potentiala relativa, cum ar veni la nivel teoretic; teoria este acceptata si considerata adevarata si mai buna decat cea anterioara cu speranta sa treaca testele de validare. Acest criteriu al acceptabilitatii potentiale relative poateconduce si la crearea unei ierarhii in ceea ce priveste teoriile; prin urmare, o teorie este preferabila cu cat ea ne spune mai mult despre fenomenul analizat, cu cat are la baza mai multe informatii si indici care sa conduca la formarea unei baze explicative; este testata mai sever, deoarece se pot face mai multe corelatii. Probabilitatea realizarii unui fenomen, mai exact a validarii unei teorii este cu atat mai mica cu cat teoria in cauza are o baza compozitionala mai mare. Adica, cu cat teoria noastra sustine mai multe elemente cu atat este mai greu de dovedit ca toate acele elemente se intampla in anumite conditii. Insa, fiecare element luat in parte are o probabilitate mai mare deoarece, prin singularitatea lui el se poate dovedi mai rapid. Privind aceasta teorie din punctul de vedere al evolutiei cunoasterii putem spune ca progresul presupune emiterea unor teorii cu o baza compozitionala mai mare, prin urmare cu o probabilitate mi mica; deci progresul si probabilitatea ridicata sunt incompatibile. Autorul doreste insa, sa sublinieze o idee care I s-a indus, si anume faptul ca omenirea vizeaza obtinerea unui continut maxim si nu a unor probabilitati scazute. El defineste probabilitatea ca fiind gradul slabiciunii logice a unei teorii sau al lipsei teoriei de

continut informational, contrazicand necesitatea urmarii obtinerii unui continut maxim. Autorul ne da aici cateva exemple de teorii care au luat nastere prinunificarea a altor teorii mai mici care prin urmare au intrat in componenta noii teorii:amintim aici de teoriile lui Kepler si Galilei care au fost unoificate sub teoria lui Newton, la fel cele ale lui Fresnel si Fraday care au fost inlocuite uc teoria lui Maxwell, iar cele doua teorii noi au fost inlocuite si inglobate de teoria lui Einstein. Aici vorbim despre teorii care cu cat au avansat in timp au devenit mai ample teoretic dar au lasat tot mai mari semne de intrebare in ceea ce priveste precizia lor. El mai aminteste si de acele “descoperiri intamplatoare” care de fapt nu sunt chiar atat deintamplatoare daca am sta sa analizam de la ce au plecat savantii in cercetarea lor, si anume de la teorii deja sustinute constient sau nu. Se aminteste aici despre descoperirea Americii de catre Columb, care a elaborat o teorie despre sfericitatea pamantului. Subliniaza aici autorul, conceptia lui despre schimbare in cunoasterea stiintifica, ceea ce contravine legilor epistemologice de pana la el care au fost respectate de catre predecesori precum Newton, Einstein , Bohr si altii: acestia considerau ca telul final al activitatii stiintifice este constructia unui sistem deductiv automatizat. El insa subliniaza necesitatea observarii acestui sistem ca fiind unul intermediar in cercetare. Se urmareste totodata, necesitatea privirii problemei evolutiei stiintifice din prima a ceea ce determina o teorie: cauza principala este considerata in cele mai multe cazuri ca fiind o problema; aparitia acesteia determina aparitia unor intrebari si necesitatea descoperii unor teorii care sa raspunda ala acele intrebari. Adevar si aproximare a adevarului In acest capitol se propune o analiza asupra “adevarului” obiectiv, ca o oglindire si proiectare, o corespondenta intre enunt si fapte. O analiza asupra acestui fapt este facuta de catre Tarski, pentru ca apoisa fie sustinuta si analizata de catre autor. Obtinerea adevarului se realizeaza conform teoriei lui Tarski, prin folosirea unui metalimbaj (semantic) in care se foloseste un limbaj obiect, in concordanta cu faptele la care se refera. Apar in acest context, alte trei teorii care se opun teoriei corespondentei, a adevarului obiectiv sau absolut: teoria coerentei, care confunda consistenta cu adevarul,

teoria dovedirii, care confunda ceva “cunoscut ca adevarat” cu ceva “adevarat” si teoria pragmatica sau instrumentalista, care confunda utilitatea cu adevarul. Toate teoriile subiectiviste incearca sa defineasca adevarul in functie de originea opiniilor si surselor analistilor, sau in termenii operatiilor de verificare, a unei multimi de reguli de acceptare, sau dupa propriile convingeri subiective. O teorie poate fii adevarata chiar daca nimeni nu crede in validitatea ei, sau poate fi falsa, cu toate ca exista convingeri in ceea ce priveste validitatea. Teoria obiectiva, sau a adevarului absolut, ne spune ca nu stim niciodata cand am atins adevarul absolut, dar stim de existenta clara a lui. Faptul ca noi nu putem sa dovedim un adevar nu inseamna ca el nu exista si ca din punct de vedere teoretic el nu exista. Autorul ne afce o comparatie evidenta intre teoria subiectivista, psihologica, epistemologica si teoria obiectivista, logica, ontologica. In teoria logica luam adevarul in corespondenta cu faptele dupa cum ama mai spus; in cealalta, adevarul etse o proprietate a starii noastre mentale, a opiniei, a cunoasterii. In prima teorie vorbim despre o probabilitate obiectiva supus unor teste statistice, iar in cea subiectiva si probabilitatea este la fel, in functie de gradul nostru de opinie. Este subliniata totodata si necesitatea adevarului nou ca scop al stiintei; acel adevar interesant la care este greu sa ajungi, cu un inalt grad de putere explicativa dar improbabil logic. Se doresc raspunsuri la problemele dificile. Ca si adept al teoriei falsificationistilor, autorul ne spune ca mai degraba adopta o incercare indrazneata de a demonstra o problema, incercare ce mai apoi este dovedita ca fiind falsa; aceasta, deoarece el considera ca odata ce au descoperit falsitatea conjecturii, sunt mai aproape de ceea ce inseamna adevar. Luand in consideratie veridicitatea unui enunt, am putea spune ca atunci cand un enunt este fals( sau adevarat) el are un anumit grad de falsicitate; adica, fiecare dintre enunturi are la baza mai multe alte enunturi care pot fi adevarate sau false; daca toate enunturile care il compun sunt adevarate atunci si enuntul final este adevarat si viceversa. Insa daca spunem despre un enunt final ca este fals, aceasta nu inseamna ca toate enunturile de baza care il compun sunt false: pot fi atat adevarate cat si false la un loc, iar prin legaturi logice, existenta chiar si numai a unui enunt fals conduce la un fals general.