Psihologia Miracolului

PSIHOLOGIA MIRACOLULUI (repost) Numeroase rapoarte de caz arată că bolnavi de cancer s-au vindecat spontan, am zice miraculos, dovedind astfel că psihicul uman are puterea de a se vindeca singur. Se poate vorbi de o psihologie specială a auto-vindecătorilor? Iată o relatare tipică extrasă din jurnalul Cancer care descrie cazul unui pacient cu tumoare abdominală mare cu metastaze la ficat – o boală cu evoluţie rapidă şi invariabil fatală. Stomacul bolnavului a fost operat dar, când chirurgii a evaluat răspândirea zonei maligne, nu au făcut decât să-l închidă şi să-l trimită acasă ca să moară. Surprinzător, 12 ani mai târziu, omul lăsat să moară a reapărut în camera de urgenţă a Spitalului pentru Veterani din Boston şi s-a înfăţişat chirurgului Steven Rosenberg cel care participase la prima intervenţie. Acest caz, unul dintre primele din cariera sa de rezident părea un caz de rutină, deşi rezultatul fusese deprimant pentru el ca medic. Pacientul, pe nume, DeAngelo, ale cărui simptome l-au condus pe Rosenberg la o concluzie corectă şi care acum suferea de o infecţie a vezicii biliare, era un veteran cu părul grizonat aflat din nou la strâmtoare. Ei bine, DeAngelo l-a regalat pe Rosenberg cu o poveste fantastică pe care doctorul a pus-o pe seama vârstei şi alcoolului. DeAngelo insista să-i reamintească lui Rosenberg că avusese cancer în faza terminală dar că acesta a dispărut! Scotocind prin raportul patologic original, scepticul Rosenberg a fost surprins să descopere că era adevărat – omul din faţa sa cu părul sur şi o mină binevoitoare era un fel de miracol al medicinei, condamnat la moarte şi totuşi înviat. La sfârşitul operaţiei de vezică biliară, Rosenberg a avut răgazul necesar ca să verifice prezenţa cancerului de a cărui prezenţă era sigur şi care, probabil, îşi încetinise evoluţia. Ei bine, nu era nici urmă de cancer! "Am ieşit în goană din secţia de chirurgie," scria mai târziu Rosenberg în cartea sa "The Transformed Cell", "cu mănuşile chirurgicale încă pline de sânge. Era imposibil! Au existat doar 4 cazuri documentate, nu 4 într-un an în SUA ci 4 din toate timpurile şi în toată lumea, de remisie completă şi spontană a cancerului de stomac." |i-a dat seama imediat că DeAngelo era purtătorul unui miracol medical remarcabil. Din acea clipă, Rosenberg s-a dedicat descifrării mecanismului prin care organismul uman reuşeşte să lupte cu succes împotriva cancerului. La vârsta relativ "fragedă" de 34 de ani a fost numit şef al departamentului de chirurgie la National Cancer Institute. In urmă cu 3 ani, a elaborat o metodă experimentală de tratament a formelor avansate de cancer folosind celule transformate genetic pentru a produce factorul de necroză a tumorilor (tumor necrosis factor – TNF), o enzimă capabilă să dizolve tumorile masive la animalele de expereinţă. Este posibil ca acesta să fi fost atuul din mâneca lui DeAngelo cu care a uimit lumea medicală. Ce anume a făcut DeAngelo spre deosebire de ceilalţi pacienţi suferinzi de cancer terminal sau, pur şi simplu, cine era de fapt DeAngelo? La aceste întrebări nu fusese găsit răspunsul şi, practic, nici nu au fost puse până atunci. Raportul de caz redactat de dr. Rosenberg în 1972 era teribil de banal. "Nici o tumoră sau alte mase suspecte nu au fost găsite în abdomen. Nu a putut fi palpată nici o adenopatie." Trecând prin sită analele medicale, ceea ce a găsit au fost doar articole - relatări extrem de seci. Dacă aveau pacienţii calităţi sau personalităţi speciale, pentru autorii articolelor acestea păreau să fie neimportante. Pentru un om obişnuit, aflarea teribilei veşti că suferă de o boală necruţătoare reprezintă o traumă majoră care declanşează stări, trăiri şi introspecţii aparte. "In urmă cu câţiva ani, ceva mi-a schimbat viaţa," povesteşte Marc Barasch (Psychology Today) - am fost diagnosticat cu cancer. Totuşi, când medicul mi-a dat teribila veste, nu am simţit nici o teamă ci mai curând o stare bizară. Ceva din adâncuri mă obliga să-mi activez toate resursele interne pentru a revizui tot ceea ce ştiam despre mine şi, în general, despre viaţă. Pe când medicul, afectat şi el, încerca să mă liniştească, în mine a încolţit o speranţă fugară, familiară tuturor celor aflaţi în aceeaşi situaţie. Imi ziceam: cine ştie, poate va fi un miracol. Pe vremea aceea eram editor al

unei reviste New Age şi auzisem despre bolnavi care s-au vindecat, deşi speranţele de supravieţuire erau nule. Acum, astfel de poveşti sunau fals, când propria-mi viaţă era pe muchie de cuţit. Am fost operat şi declarat vindecat. Am fost uimit de felul în care boala mă afectase, de modul în care vestea neplăcută mă aruncase într-o realitate paralelă care îmi era la fel de străină ca şi faţa nevăzută a Lunii. Am simţit în mine răscolirea unor forţe puternice pe care cu greu le înţelegeam. M-am simţit brusc ameninţat de moarte şi aruncat într-o mare aventură; eram înşelat de viaţă şi totodată regăsit într-o individualitate mai profundă. Emoţii diverse mă cotropeau în torente, iar vocea psihicului era mai tunătoare şi mai clară ca niciodată. După operaţie mă întrebam, minunândumă: oare lumina pe care o simţeam în timpul chinurilor bolii era doar delirul unui naufragiat, sau era doar o cale prin care boala aducea la suprafaţă puteri vindecătoare de care nu aveam habar? » Remisia spontană, în care organismul se vindecă singur în mod miraculos fără ajutorul medicului, este mai des întâlnită decât cred medicii. Neobişnuitul fenomen a revenit recent printre ştirile de senzaţie când Andrew Stimpson, fost bolnav de SIDA, s-a vindecat de la sine. De-a lungul secolului 20, medicii raportau sporadic cazuri de remisie spontană, însă în urmă cu 17 ani, doi cercetători Caryle Hirshberg şi Brendan O’Regan de la Institutul de |tiinţe Noetice (IONS - fondat de Edgar Mitchell, fost astronaut pe Apollo 14) au depus o muncă susţinută adunând toate aceste cazuri într-o lucrare masivă de peste 500 de pagini: Spontaneous Remissions: An Annotated Bibliography, în care sunt menţionate 1576 de cazuri. (http://www.noetic.org/research/sr/r_biblio.html). După unii cercetători, factori psihologici ca: atitudinea faţă de boală, expunerea crescută la stress, dispoziţia, suportul social şi un anumit tip de personalitate pot fi implicaţi în evoluţia cancerului. Persoanele cu tendinţă la suprimarea emoţiilor sunt diferite de cele cu risc pentru afecţiuni coronariene sau alte boli majore şi au anumite trăsături de personalitate caracteristice: sunt introverte, tăcute în general, conştiincioase, demne de încredere, îşi neagă (reprima emotiile negative): furia, resentimentele, ostilitatea sau agresivitatea; sunt amabile, îşi fac griji ca să placă, se conformează uşor, pun nevoile altora înaintea celor proprii, refuză să se plângă de ceva, putere de sacrificiu mare, sensibile la critică, încăpăţânate, distante, superactive, rigide, controlate, fac efort să fie independente, venind în contradicţie cu ele însele, căci sunt foarte dependente de alţii. Acest profil a fost numit tipul C de personalitate şi este frecvent întâlnit la bolnavii de cancer. Tipul C de personalitate (cu suprimarea emoţiilor) se asociaza cu scăderea apărării imunlogice în cancer la care se adaugă factori agravanţi printre care: Evenimentele stresante din timpul vieţii ca de ex. separarea şi divorţul, decesul unui membru al familiei, sau al unei rude apropiate (răspunsul afectiv la ele) pot creşte susceptibilitatea pentru cancer. Mai ales pentru femei, izolarea socială, puţinele contacte cu rude sau prieteni sunt predictori importanţi pentru cancer, indiferent de localizarea şi natura lui, la aceste persoane constatându-se şi o creştere a hormonilor legaţi de cancer (de ex. hormoni sexuali, corticosuprarenali). Atitudinea faţă de boală - cea mai bună prognoză este pentru pacienţii cu spirit luptător şi cea mai scăzută pentru cei neajutoraţi, anxioşi şi fără speranţă. Dr H. Schilder din Olanda a remarcat comportări neobişnuite la 7 cazuri de remisii spontane Unul dintre cazurile lui a fost o femeie cu cancer mamar în faza terminală. A fost transferată la un azil pentru că soţul nu se simţea capabil să o îngrijească în timpul agoniei finale. Realizând că a fost mutată într-un loc unde avea să moară, femeia a devenit brusc extrem de agresivă. "Dintr-o persoană cumsecade şi educată,” povesteşte Schilder, "s-a transformat întro femeie care înjura şi cânta cântece deocheate. A dus-o aşa cam 3 săptămâni." Nu mult după

aceea, un internist a observat cu uimire că tumora începea să dea înapoi. Zece ani mai târziu, femeia era în viaţă, cu o sănătate acceptabilă şi cu un psihic bine ancorat în cele lumeşti. Cercetătorul japonez Yujiro Ikemi, unul dintre pionierii studierii remisiilor spontane, a mai observat o creştere a expresivităţii emoţionale şi a comportamentului autonom. Un alt exemplu: In 1996, faimosului ciclist american Lance Armstrong i se descoperă un cancer testicular. In pofida tratamentului chemoterapic, cancerul se răspândeşte şi provoacă metastaze cerebrale. I se acordă şanse mai mici de 50% de supravieţuire. Şi totuşi, miracolul se produce. Lance Armstrong nu numai că se vindecă, dar revine în activitatea competiţională cu o singură obsesie: să câştige Turul Franţei (pe care-l va câştiga de 7 ori). In 1998, când a reluat competiţia, Armstrong era cu 10 kilograme mai uşor, iar cadenţa la pedalare era sensibil sporită. Incă din perioada de debut a carierei sale profesionale, Armstrong era cunoscut pentru aroganţa sa şi prin încrederea nelimitată în forţele proprii. "Nu chiar oricine se alege cu o boală de cele mai multe ori mortală ŞI ARE NOROCUL MEU” spune L. Armstrong. "A fost cel mai miraculos lucru care mi s-a întâmplat. Acum folosesc acest exemplu ca pe o reţetă pentru a depăşi obstacole. Am privit boala ca pe o întrecere sportivă. Cancerul mi-a fost adversarul. Am vrut să câştig. Această experienţă mi-a ridicat voinţa la un cu totul alt nivel. Boala face lucrurile mult mai simple. Un antrenament dur, o cursă foarte grea sau o căţărare de 40 km, toate acestea mi se par acum glume, în comparaţie cu suferinţa adusă de cancer. Boala m-a învăţat că nu ai absolut nimic de pierdut dacă abordezi situaţia cu curaj sau dacă mai faci o încercare. Când am avut o serie eşecuri, în prima faza a bolii, pentru mine a fost momentul în care am atins fundul lacului. Dar a fost un punc care, odată atins, mi-a adus linişte. După acest punct, tot ce mi se întâmpla era o veste bună. Am început să mă încarc pozitiv." Un alt exemplu: David Bishop, căpitan în US AirForce, a fost diagnosticat cu cancer pulmonar cu 5 zile înainte ca avionul de vânătoare pe care-l pilota să se prăbuşească în fluviul Eufrat (Irak). La câteva ore după salvare, la spitalul militar american din Bagdad s-a constatat că Bishop nu mai prezenta nici urmă de cancer! Tipul M de personalitate care favorizează vindecarea miraculoasă. Orice combinaţie de factori individuali se pot dovedi cruciali – zestrea genetică, medicamentele naturiste cu proprietăţi imunostimulatoare, şi poate un declic nedetectabil în circuitele neuroimune ale persoanei în cauză. Trecem în revistă câţiva factori favorizanţi ai remisiei spontane. Transformarea interioară. Auto-vindecătorii adeseori semnalează un fel de tranziţie existenţială adică a felului în care se consideră ca persoane şi cum privesc propria existenţă. Un bolnav de cancer a reuşit o vindecare spectaculoasă după ce şi-a reluat cariera de cântăreţ. Unii cercetători vorbesc de "o trecere de la starea de dependenţă la cea de autonomie" care începe de regulă din momentul în care diagnosticul este comunicat bolnavului. Fostul suferind de cancer, Peter Hettel povesteşte: "De îndată ce am fost diagnosticat, mi-a fost teamă, desigur, dar am simţit ceva ca un fel de dezlegare interioară: In regulă! Nimeni nu-mi va spune acum ce să fac. Am o posibilitate onorabilă ca să dau deoparte celelalte responsabilităţi şi să mă pun pe primul plan." Regresia. Psihanalistul Ainslee Meares crede că autovindecarea se bazează pe "o revenire la modul anterior de viaţă", o stare pe care a numit-o "ataraxie mentală" şi o compara cu stările asemănătoare hipnozei. Adeseori această revenire cuprinde şi reactivarea amintirilor de mult uitate din copilărie. Auto-vindecătorii relatează adesea despre plăcerea irezistibilă de a face lucruri copilăreşti. Capitulare activă. Mitchell May (vindecat după ce suferise un accident cu fracturi multiple din care s-a refăcut miraculos) povesteşte: “Când m-am trezit după accident, nu m-am gândit de ce mi s-a întâmplat tocmai mie? Intotdeauna am considerat viaţa aşa cum este, nici dreaptă, nici nedreaptă. Universul nu se învârte în jurul Ego-ului meu.“ Unii medici au remarcat un fel

de respingere/negare selectivă la bolnavii care s-au vindecat prin remisie spontană. Ei nu neagă gravitatea diagnosticului de boală în fază terminală, ci resping ideea că vor muri. Stări alterate. Calităţi cum este hipnotizabilitatea, înclinarea spre fantezie şi chiar tendinţa spre disociere par să fie corelate cu abilităţile de autovindecare. Mulţi bolnavi au semnalat vise extrem de veridice sau alterări ale percepţiei în timpul procesului de remisie. Stările alterate sunt asociate şi cu aşa-zisa plasticitate a conexiunii minte-corp, care adesea are tendinţa să “transporte” bolnavul înapoi în copilărie. O tânără care, caz extrem de rar, s-a vindecat spontan de SIDA, spunea că era în stare să-şi paralizeze picioarele la dorinţă pentru a nu mai merge la şcoală, stare confirmată de medicul şcolii prin absenţa reflexelor. Expresia emoţională. Autovindecătorii manifestă schimbări bruşte ale stării sufleteşti. Neconformismul, spiritul rebel şi labilitatea emoţională recent instalate sunt caracteristici tipice ale autovindecătorilor. Schimbările sociale. Aproape toţi cercetătorii notează o modificare a relaţiilor interpersonale. David Smithers trage concluzia că o cauză a cancerului poate fi interacţiunea traumatică dintre pacient şi mediul social, iar catalizatorul principal în vindecare îl reprezintă ameliorarea intenţionată sau accidentală a relaţiilor interumane. Charles Weinstock face o listă de exemple, între care: "un mariaj fericit la o bolnavă de 40 de ani, moartea salvatoare a soţului alcoolic care a blocat cariera muzicală a bolnavei, încurajarea nesperată şi entuziastă în plan profesional venită din partea unei personalităţi experte într-un anumit domeniu favorizează vindecarea spontană." Prin reprogamerea subconştientului, se pun în mişcare resursele de vindecare ale organismului, se activează mai mult aşteptările legate de viaţă şi astfel pacientul îşi poate stabili scopuri pe o perioada mai lungă. Mântuitorul a zis: “Credinţa ta te-a vindecat” sau :”dacă aţi avea credinţă cât un bob de muştar i-ati spune muntelui acestuia – mişcă-te- şi el se va muta în mare”. In ciuda multor eforturi, rolul factorilor psihologici in evolutia cancerului rămâne neclar şi controversat. Multi cercetători sunt convinşi că factorii psihologici joacă un rol important în dezvoltarea cancerului şi că suportul emoţional pozitiv, învăţarea de a face faţă stressului şi adoptarea atitudinii unui spirit luptător sunt esenţiale pentru supravieţuire. Stilul de viaţă şi schimbările de atitudine pot ajuta bolnavul să facă faţă mai bine cancerului, dar nu sunt prezentate ca o cură în sine pentru cancer. Este posibil, totuşi, ca o condiţie esenţială pentru declanşarea procesului de autovindecare spontană să fie tocmai trecerea/mutaţia de la tipul de personalitate C, care favorizează apariţia cancerului, la tipul M, care favorizează autovindecarea (uneori spontană), pe fondul unei autoanalize sincere, lucide şi profunde a situaţiei, care vizează toate palierele fiinţei şi de care sunt în stare doar unii (puţini) bolnavi suferinzi de maladii grave!