Premise Fil-jur La Ob Mat

PREMISE FILOZOFICO-JURIDICE ALE CONCEPTULUI DE „OBIECT MATERIAL AL INFRACŢIUNII” Popa Nelu Dorinel Prin obiect al infracţiunii, mulţi autori au avut în vedere valoarea socială care este apărată de legea penală împotriva atingerii care i se aduce prin săvârşirea infracţiunii. Când este însă vorba de a se preciza în ce anume constă această valoare socială, părerile sunt împărţite. S-a scris în acest sens o bogată literatură juridică, ajungându-se la crearea unei serii întregi de categorii ale obiectului infracţiunii: obiect general, obiect social general, obiect social generic, obiect direct (nemijlocit), obiect juridic, obiect material etc. Termenii amintiţi sunt adesea folosiţi, de la un autor la altul, în înţelesuri diferite.1 1. În privinţa termenului de obiect material al infracţiunii, doctrina românească a făcut aprecieri diferite, cunoscând o evoluţie în acest sens. Profesorul Traian Pop definea în tratatul său din 1923 acest concept ca desemnând obiectul fizic care încorporează, exteriorizează sau încarnează bunul, dreptul sau interesul cu valoare juridică penală, adică obiectul juridic. Unele dintre obiectele juridice puteau fi încorporate, încarnate în obiecte fizice sau reprezentate în simboluri vizibile, altele însă nu. Astfel, viaţa, sănătatea sunt reprezentate prin obiect material, care este corpul omului; onoarea, un obiect juridic, nu este reprezentată prin obiect material.2 Inspirat de doctrina franceză a vremii, autorul definea infracţiunea pornind de la existenţa elementelor obiective şi subiective. Elementele obiective sunt reprezentate de subiectul pasiv, obiectul infracţiunii, actul exterior de executare, rezultatul, subiectul activ şi cauzalitatea, în timp ce elementele subiective constau în actul intern (psihic) al infracţiunii, voinţa, inteligenţa. În Tratatul de Drept şi Procedură Penală, I. Tanoviceanu remarca faptul că obiectul material al unei infracţiuni este lucrul sau persoana asupra căreia se execută direct atacul injust. Existau însă situaţii când obiectul material se identifica cu subiectul pasiv al infracţiunii. La vremea respectivă, obiectul material mai era considerat şi corp delict care reprezenta întreaga materialitate a infracţiunii.3 În accepţiunea autorului, o infracţiune presupunea un subiect activ, un obiect material, un obiect juridic şi o acţiune sau inacţiune generatoare a rezultatului pedepsibil. La rândul său, profesorul Dongoroz definea obiectul material al infracţiunii ca fiind lucrul material sau persoana fizică asupra căreia se îndreaptă, cade sau se realizează materialitatea infracţiunii, fiind considerat în acelaşi timp unul dintre termenii infracţiunii, iar nu un element al acesteia, fiindcă este preexistent infracţiunii şi nu intră în compunerea conţinutului acesteia.4 Infracţiunea era condiţionată de existenţa 1

G. Râpeanu, Obiectul Infracţiunii, Analele Universităţii Bucureşti- Ştiinţe Juridice, 1965, pag. 43. T. Pop, Drept penal comparat, Partea Generală, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1923, pag. 277. 3 I. Tanoviceanu, Tratat de Drept şi Procedură Penală, Tipografia Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924, pag.390. 4 V. Dongoroz, Drept Penal(reeditarea ediţiei din 1939), Editura Tempus, Bucureşti, pag.166. 2

1

unor termeni, ca punct de plecare, şi constau în dispoziţia de lege incriminatoare, obiectul juridic şi obiectul material, subiectul activ şi pasiv, locul şi timpul şi sancţiunea de drept penal, pentru ca structura infracţiunii să fie reprezentată de condiţii intrinsecimanifestarea fizică şi manifestarea psihică şi de condiţii extrinseci, care la rândul lor puteau fi preexistente, concomitente şi subsecvente. În prezent, doctrina românească oscilează între a nu considera obiectul alături de subiect ca elemente ale infracţiunii, ci doar condiţii preexistente ale acesteia, deoarece spre obiect se îndreaptă fapta, pentru ca într-o altă opinie, infracţiunea să fie considerată ca fiind alcătuită din patru elemente- obiect, latură obiectivă, subiect şi latură subiectivă, toate fiind obligatorii pentru existenţa acesteia.5 2. Datorită faptului că în timp, controversele şi discuţiile printre elementele constitutive ale infracţiunii au fost purtate cu predilecţie în jurul termenilor de obiect şi subiect, consider că se impun a fi luate în considerare următoarele premise filozoficojuridice ale acestor entităţi. Într-o abordare prin prisma dreptului obiectiv a instituţiilor de drept penal, s-a considerat de către unii autori că structura infracţiunii constă în primul rând în sistemul de relaţii dintre subiectul şi obiectul infracţiunii.6 Dacă infracţiunea este, înainte de toate, o faptă a unei persoane (subiect) împotriva unei valori sociale, care poate fi materializată sau nu într-un obiect, faptă ce provoacă pericol social, adică primejduieşte valoarea socială dată- înseamnă că subiectul şi obiectul infracţiunii se presupun, se intercondiţionează, nu pot exista unul fără celălalt; drept urmare, se naşte o interpendenţă care marchează o unitate, care se înfăţişează într-o faptă. Pe de altă parte, din moment ce subiectul acţionează împotriva obiectului, care la rândul său se apără, înseamnă că între ele există o contradicţie, o luptă. În esenţă, este şi aici o manifestare specifică în domeniul nostru a legii generale a unităţii şi luptei contrariilor, specificitate care ar putea fi relevată astfel: nu există subiect fără obiect al infracţiunii (unitatea); fapta subiectului produce pericol social, primejduieşte obiectul infracţiunii (lupta). De aceea, se consideră că aceasta este o lege obiectivă a infracţiunii, şi ca atare a dreptului penal. Raportând cele două entităţi la structurile de bază ale infracţiunii (faptă, autor, pedeapsă), se va observa că subiectul infracţiunii se va transforma în obiect al represiunii, după cum obiectul infracţiunii trebuie să fie privit şi în transformarea sa în subiect al represiunii. O dată săvârşită deci infracţiunea şi creat pericolul social, contrariile îşi schimbă locul: subiectul ia locul obiectului, iar obiectul ia locul subiectului, în aceste condiţii lupta continuând. Din această luptă, rezultă pedeapsa reprezentând noul, care va învinge, prin atingerea scopului propus. În plan filozofic, prin subiect se înţelege o fiinţă înzestrată cu conştiinţă şi voinţă. Subiectului îi este opus obiectul, ca lucru exterior, ca obiect al cunoaşterii şi activităţii subiectului. Filozofia idealistă spune că „nu există obiect fără subiect”, adică lumea exterioară nu există în afara conştiinţei şi independent de ea, în timp ce filozofia 5 6

M. Basarab, Studia Universitatis Babes-Bolyai, Jurisprudentia, XXVII, Cluj Napoca, 1982, pag.58. G. Râpeanu, Legi obiective în dreptul penal, Analele Universităţii Bucureşti, Ştiinţe Juridice, nr.2/1971, pag.36.

2

materialistă afirmă că obiectul există independent de subiect, că fără existenţă materială nu există şi nu poate exista nici un fel de conştiinţă.7 Trecând prin filtrul cunoştinţei noastre, nu rezultă altceva decât o continuă stabilire de relaţii între subiect şi obiect. Se pare că între obiect şi subiect este o adevărată luptă, căci fiecare tinde să ia pentru sine o parte din domeniul celuilalt.8 De aceea, în cunoştinţă noi sau reducem întregul obiect al cunoştinţei la subiect, la Eul nostru, şi atunci, prin acest proces de subiectivizare, obiectele devin nişte realităţi dependente de subiect, sau numai nişte funcţiuni ale lui, sau ne înglobăm pe noi înşine în vastul univers, în obiectul infinit, considerând cunoştinţa noastră ca un reflex al fenomenelor exterioare şi atunci se naşte concepţia filozofică obiectivizatoare. Procesele psihice de gândire şi voinţă (care transpuse în materia dreptului penal vizează latura subiectivă a infractorului), raportate la cele două entităţi, obiect-subiect, pot fi exprimate astfel: „atunci când gândesc un obiect, îl transform în gând şi îi iau ce este sensibil; îl transform în ceva care este esenţial şi nemijlocit al meu propriu; căci numai în gândire eu sunt la mine, numai conceperea este sfredelirea obiectului, care numi mai stă în faţă şi căruia eu i-am luat ceea ce îi este propriu, ceea ce, în opoziţie cu mine, el avea pentru sine”.9 Rezultă deci din acest punct de vedere cum un subiect, prin sistemul său interior acţionează asupra unui obiect exterior. Raportul dintre subiect şi obiect îmbracă şi un caracter social întrucât subiectul valorizator acordă preţuire acelor obiecte, activităţi sau creaţii care, prin însuşirile lor obiective, se dovedesc apte să satisfacă trebuinţe, necesităţi, aspiraţii umane, iar aceste trebuinţe, necesităţi, aspiraţii sunt istoriceşte şi socialmente condiţionate de practică.10 Există deci o corespondenţă inalienabilă între însuşirile unui fapt valoric şi trebuinţele şi idealurile umane. Intervine astfel valoarea care implică un raport între „ceva” demn de preţuit şi „cineva” în măsură să acorde preţuire, un raport între obiectul valorizat şi subiectul valorizator. Analizând însă valorile după legătura cu lumea exterioară, nu cu conştiinţa, care am redat-o în câteva cuvinte mai sus, va trebui să fim atenţi la ceea ce poate fi suportul valorilor.11 Tudor Vianu atrage atenţia că „nu orice valoare se poate conexa cu orice suport concret”. De exemplu, dacă vorbim de valoarea carităţii, este limpede că suportul acesteia nu poate fi decât caracterul unei persoane sau fapta acesteia, deci este o valoare personală. Comestibilitatea însă, ca valoare economică, nu poate fi conexată decât cu lucruri, reprezentând o valoare reală. În general vorbind, suportul valorilor poate fi real, personal, dar şi material sau spiritual. În legătură cu suportul său, valoarea se poate afla în relaţie de aderenţă cu acesta (de exemplu, sunt valori care nu pot fi conexate decât cu un singur lucru, aşa cum avem valorile estetice) sau în relaţie liberă (de pildă, valorile teoretice, care pot fi conexate cu suporturi diferite). Concentrându-ne atenţia şi asupra întregii materii a dreptului, privit în sens larg şi examinat în componentele sale esenţiale şi permanente, vom constata că este alcătuit 7

M. Rozental, P. Iudin, Mic dicţionar filozofic, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1954, pag. 633. P. Andrei, Filosofia Valorii, Polirom, Fundaţia Academică „Petre Andrei”, Iaşi, 1997, pag.17. 9 G.W.F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului (traducere V. Bogdan, C. Floru), Editura IRI, Bucureşti, 1996, pag.29. 10 I. Craiovan, Introducere în filozofia dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, pag. 247. 11 I. Biriş, Valorile dreptului şi logica internaţională,Editura Servo Sat, Arad, 1996, pag.107. 8

3

din patru elemente şi anume: subiectul, obiectul, raportul dintre subiect şi obiect, denumit şi vinculum juris şi nu în ultimul rând, sancţiunea sau garantarea raportului juridic prin protecţie şi constrângere.12 Examinând obiectul, ca element al dreptului, se pare că acesta nu ar putea fi decât material (bunuri materiale, mobile etc). Va mai trebui constatat că, în afară de obiectele concrete, respectiv bunurile care cad sub simţurile noastre fizice şi asupra cărora omul îşi exercită cel mai energic şi mai cuprinzător dintre drepturile sale, anume dreptul de proprietate, omul mai are drepturi asupra unor alte numeroase bunuri, care scapă acestei instituţii fizice (dreptul asupra produselor minţii sale, respectiv asupra ideilor; împrejurarea că ideile sunt exprimate în scris nu schimbă natura ideii care rămâne un fenomen, un bun real, dar psihic, nu concret). Dacă însuşirea de abstract sau imaterial a obiectului, în drepturile subiective personale se recunoaşte mai uşor şi este acceptată fără dificultate, s-ar părea că atunci când este vorba de un drept real, ca de pildă dreptul de proprietate, obiectul acestui drept pare să nu fie abstract ci concret, confundându-se cu însuşi bunul asupra căruia, materialiceşte, subiectul îşi exercită facultăţile care decurg din dreptul de proprietate. Materialitatea bunului deţinut de cineva nu este decât aparenţa obiectului dreptului, pentru că în realitate, obiectul dreptului, în cazurile de care vorbim, constă în însuşi capacitatea acelui bun corporal de a fi util, însuşire care nu se poate intui prin simţurile noastre fizice. În ceea ce priveşte legătura dintre subiectul dreptului, respectiv elementul său psihic material şi obiectul acestuia şi anume utilitatea care o prezintă bunurile posedate, aceasta este prin însăşi natura sa imaterială. Legătura aceasta este totdeauna un concept al minţii noastre, deci ceva invizibil, pentru că nu trebuie confundat raportul în sine cu dovada acelui raport. 3. Faţă de abordarea realizată prin prisma dreptului penal obiectiv, infracţiunea a mai fost analizată şi ca instituţie a dreptului penal subiectiv. Astfel, Filippo Gramatica, în lucrarea sa de referinţă „Principii de drept subiectiv” din 1934 considera infracţiunea ca fiind un produs al autorului ei, reprezentând răzvrătirea autorului în faţa preceptului obiectiv cuprins în norma penală, neputând fi apreciată decât în lumina psihicului autorului, fiind o stare sufletească a lui, din care se va deduce intenţia şi voinţa lui.13 Şi din analiza infracţiunii privită subiectiv rezultă următoarele elemente componente: - subiectele (activ şi pasiv), - rezultatul (efectul) ce urmează acţiunii (cauza), - obiectul, care este reprezentat de bunul sau interesul protejat juridiceşte, lezat de acţiunea sau de omisiunea omului, - elementele generale şi speciale. Elementele generale constau din elementul subiectiv sau moral, cuprinzând concursul psihic al infractorului şi din elementul obiectiv sau material ce cuprinde exteriorizarea infracţiunii. Elementele speciale sau 12

N. Buzea, Introducere în Ştiinţa Penală şi Noţiuni de Criminologie, pag.34-39. F. Gramatica, Principii de drept penal subiectiv (traducere Jean Moruzi), Tipografia Ziarului “Universul”, Bucureşti, 1934, pag. 161. 13

4

constitutive sunt rechizitele de fapt şi de drept fără de care infracţiunea nu ar putea exista conform acelor forme delictuoase catalogate de lege. - circumstanţele care se adaugă elementelor. S-a mai apreciat de alţi autori că, dreptul, sub aspectul său subiectiv, este consacrarea voinţei individuale, întrucât năzuieşte la un oarecare obiect.14 Obiectul voinţei constituie un bun sau faţă de subiectul care-l vrea, un interes. Nu putem voi numai, ci trebuie să voim întotdeauna ceva: acest conţinut al voinţei ar fi elementul esenţial al dreptului. De aceea, un alt autor, Jhering, aprecia în lucrarea sa „Scopul în drept” că dreptul subiectiv reprezintă un interes proteguit de lege. Cuvântul interes are pentru acest autor un înţeles foarte larg; se poate aplica la orice lucru, chiar de nu se poate preţui în bani, numai să fie un bun pentru subiect. 4. Revenind la dreptul penal actual şi urmărindu-i evoluţia, se impune a ţine pas cu realitatea, pentru a oferi mijloacele necesare unei protecţii reale a valorilor sociale. Au apărut însă noi incriminări, care pun sub semnul întrebării instituţia obiectului material al infracţiunii, cum sunt infracţiunile din sistemul informatic, cele la regimul drepturilor de autor sau al proprietăţii intelectuale, precum şi unele infracţiuni deja existente în Codul Penal ca furtul diferitelor forme de energie sau infracţiuni prin care se aduc „tulburări însemnate” ale unor instituţii ori „vătămări” ale unor interese legale ale unei persoane etc. Din această perspectivă, se impune o reevaluare a acestei entităţi. Una dintre soluţii ar fi adaptarea unei terminologii adecvate, cum dealtfel se foloseşte în unele legislaţii, cum ar obiect imaterial, nemijlocit, obiect al acţiunii etc. Sau după cum la fel de posibilă ar fi utilizarea unei metode mai vechi, cea a „ficţiunii juridice”, conform principiului antic „arta (dreptul) este un adevărat fals”, care este aptă atât pentru a imita lucrurile naturale, cât şi pentru a crea. Prin acest din urmă procedeu, s-ar „conserva” actuala structură a infracţiunii, rămânând consecventă actualei doctrine. Iată o chestiune care îndeamnă la reflecţii şi aprecieri viitoare, prin prisma argumentelor menţionate în cuprinsul articolului şi asupra cărora vom reveni.

14

Giorgio del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică,(traducere de J.Constantin Drăgan), Editura Europa Nova, Bucureşti, pag. 249

5