Povestea Celor 4 Amorezi Gelosi - De Radu Pintea

Povestea celor patru amorezi geloşi de Radu Pintea

C

ine erau cei patru oameni se ştie. Cum arătau ei înainte de a se întâlni unde s-au întâlnit ? - greu de spus. Unde s-au întâlnit şi cum arată ei azi ? – ca să explice cineva ar trebui să fie familiarizat cu o duzină de cărţi groase pline de cuvinte explicate prin alte cuvinte înşirate unul după altul ca nişte exponate într-un muzeu, de un custode obsedat de ordine. Se ştie că erau becheri şi râvneau de-acum să se însoare. Împrejurările în care s-au cunoscut nu erau de natură să-i împrietenească ; toţi patru făceau curte aceleiaşi fete. Deşi este de neânchipuit patru oameni mai deosebiţi între ei decât erau cei patru becheri, câteşpatru erau de acord să o considere a fi de o rară frumuseţe. De fapt nu exista o fată mai frumoasă decât ea ; fiindcă nu exista o alta. Cei patru erau : omul de aer, omul de p`mânt, omul de foc şi omul de apă. - Alege-mă pe mine, fată frumoasă, că eu sunt puternic, adie omul de aer. Eu cu un deget numai sting toate flăcările lumânărilor de pe Pământ, cu alt deget umflu pânzele corăbiilor ce plutesc pe ocean, cu un al treilea împrăştii adierea trandafirilor, iar cu al patrulea damful duhorilor, ca să nu mai vorbesc de toate păsările, gâzele şi fluturii pe care tot eu îi ajut neobosit. Cu un al cincilea deget numai ... şi câte şi mai câte sunt eu în stare să fac ! - Ba, alege-mă pe mine, fată frumoasă, dogorâ arzând de furie omul de foc. Cu un deget sunt în stare să aprind toate lumânările de pe Pământ, cu alt deget sunt în stare să coc tot grâul şi toată pâinea ; numai să-mi pocnesc cel de-al treilea deget de celelalte, că fulgere strâmbe se şi ivesc pretutindeni unde crede omul de aer că s-ar afla el ; cât despre al patrulea şi al cincilea deget, uită-te numai pe cer. Soarele e buricul inelarului meu, Luna – buricul celui mic, stelele nopţii – aşchii din unghiile mele tăiate. - Ba, pe mine alege-mă, fată frumoasă, susură omul de apă. Cu unghia mea am zgâriat toate râurile ce sclipesc ca argintul în lumina zilei, În căuşul palmelor mele nasc şi cântă balenele cele greoaie şi delfinii cei sprinţari, sudoarea degetului meu cel mare e ploaia cea roditoare ce cade

1

-

-

-

-

peste holde, în vreme ce sudoarea degetului meu cel mic este roua cea scânteietoare a dimineţii. Arătătorul meu ştie rostul tuturor lacrimilor ceau curs şi vor curge la bine şi la rău. Ce putere mai mare decât a mea poate fi ? Aşa că ai face bine dacă pe mine ai să mă alegi de soţ. Nu-i asculta, fată frumoasă ! Eu singur sunt demn să-ţi fiu soţ, se cutremură omul de pământ. Din trupul meu mare şi rece cresc ierburile şi pădurile, în buricul meu scărpinându-mă scot când vreau diamant, rubin, smarald şi opal ; bagă de seamă numai cum mânia mea pârjoleşte cu lavă şi cutremur, cum când sunt supărat şi-mi mai dezmorţesc oasele nici un dobitoc nu mai găseşte trai la adăpostul din vizuina lui, oricât de bine chitită ! Eşti un lăudăros ! clocoti omul de apă către cel de pământ. Uiţi că furia mea îţi crestează cele mai semeţe şi mai tari stânci, că pripoarele, bulboanele, cataractele şi cascadele mele îţi prefac veşnic trufia în mâl moale şi puturos dus pe fundul oceanelor mele, mâl puturos, da, sălaş pentru gângănii abisale, scârnave, oarbe şi urâte. Să nu-l alegi pe el, fată frumoasă, ci pe mine, că am să-ţi dau copii limpezi, cu priviri adânci ca lacurile sub clar de Lună şi îngheţaţi ca banchiza polară, prin vinele lor o să curgă energia de înfricoşătoare maşinărie lichidă a tuturor cascadelor mele, urechile lor vor auzi cântecul balenelor şi tânguirea ca]aloţilor parfumaţi, vor percepe chiţăitul zglobiilor delfini şi se vor zbengui cu pinguinii cei timizi, vor dezmierda focile cele voluptuoase, vor săruta şi dezmierda valvele scoicilor de mărgăritar şi ghiocii feciorelnici şi vor scărpina ţep cu ţep ursujii arici de mare, maşinăriile lichide ale fiilor noştri vor şti descântecul şi legile lacrimilor oamenilor şi animalelor, ei vor pricepe tâlcul trudei prin transpiraţie şi vor avea în veci temple în oazele deşertului ! Neapărat cu omul de apă trebuie să te însoţeşti, fată frumoasă. Lasă-i să se certe, dar tu ce-ai spune ca prin vinele copiilor tăi să curgă lavă, ce-ai zice ca sărutul lor să dogorească iar îmbrăţişarea lor să topească ? răbufni încins de la locul său becherul de foc. De ce, mă rog, să duhnească răsuflarea lor, când dacă ea mi-ar dărui mie copii, gura lor ar adia veşnic a scorţişoară, vanilie şi cacao, subsorile lor ar răspândi parfum de oleandri, pântecele lor ar avea aroma mâinii – Maicii Domnului, iar mângâierile lor ar răcori frunţile transpirate, ar undui lanurile, ar alina din arşiţa ta nebună, vara, iarna ar şuiera cântece de leagăn trecând printre firele de telegraf legate între stâlpii oraşelor sau între cei înşiraţi de-a lungul drumurilor. Eu sunt cel care aprinde fiecare lumânare a vieţii ! fulgeră omul de foc, mânios cum nu se mai poate împotriva becherului de aer. 2

- Iar eu sunt cel care le suflă când le-a sosit sorocul ! şuieră certăreţ omul de aer. - Sunt greu, lipicios şi inevitabil ! se cutremură din rărunchi omul de pământ. - Sunt mai mare şi mai puternic decât tine ! se învâlvoră omul de apă. Când am chef te pot zgâria şi în urma mea să apară … Cearta celor patru holtei deveni atât de aprinsă, încât până la urmă se luară la păruială în toată regula şi de aici se încleştară aprig holteii pretendenţi, amorezaţi geloşi şi lăudaroşi. Nici până azi n-au isprăvit sfada; de câte ori unul aprinde focul în vetrele oamenilor, altul suflă în lumânările lor, când un munte se semeţeşte ici, râurile se şi grăbesc să-l fierăstruiască şi să-l prefacă în mâl moale şi puturos dus spre fundul oceanelor; când un vulcan bolboroseşte din adânc, alături un sloi de gheaţă sclipeşte victorios şi se eliberează din banchiză. Şi fără să mai apuce să se hotărască la unul dintre ei, fata frumoasă priveşte şi-acum sfădălia încâlcită a celor patru peţitori alcătuind în pizma lor, pe cerul negru, globul pământesc.

3