Pisica, Leul Si Oglinda

Pisica, Leul şi Oglinda Îmi aduc aminte că am citit pe undeva, cîndva, nu mai ştiu unde, următoarele... Se spune că înainte de timpurile moderne, înainte de istorie, cînd oamenii erau în comuniune directă cu Dumnezeu, popoarele erau conduse cu înţelepciune, dreptate şi bunătate. Întrun asfel de ţinut regele avea un car de aur care era tras de lei. Regele trebuia să fie o fiinţă desăvîrşită, trebuia să manifeste un asemenea grad de dreptate, cinste, bunătate sufletească şi de autocontrol încât leul să nu îl sfăşie pe el, sau pe ceilalti din jurul său. Pe atunci leii erau mult mai apropiaţi de om, şi aveau altă înfăţişare, căci ei însuşi sunt simbolul soarelui. Ei sunt reprezentanţii dreptăţii, cinstei şi bunătăţii de pe pămînt. În timp însă, oamenii au devenit din ce în ce mai ancoraţi în planul material, au uitat de vechile obiceiuri ale străbunilor lor şi au căutat să obţină mai multă putere. Leii începuseră să facă victime pînă şi în rîndul regilor, căci şi aceştia fuseseră corupţi de setea de putere. În cele din urmă, leii nu au mai putut sta lîngă oameni, căci deveniseră nişte fiinţe slabe, grosolane, barbare, şi s-au îndreptat către sălbăticie, departe de om. Omul a scăzut, s-a coborît şi mai mult în cele din urmă. Stăteam în parculeţul din apropierea mea, şi mă gîndeam la această istorisire, generată de un pisic pe care îl urmăream, slabuţ şi amărât, dar cu o blaniţă impecabilă, gri, în timp ce îşi făcea drum prin iarbă, ferindu-se cît mai mult posibil de oamenii ce treceau neafectaţi pe lîngă el, şi de copiii deosebit de curioşi. Îl vedeam că îşi făcea loc printre copăcei, printre plante, doar-doar de nu l-ar băga nimeni în seamă. Strategia sa a dat greş, căci a fost reperat de un copil mult prea curios în legătura cu tainele naturii animalului... ceea ce pisicul a simţit de îndată, căci imediat ce atenţia copilului a fost atrasă de activitatea sa, a zbughit-o printre tufişuri şi se îndrepta spre locul din care eu urmăream toată scena. Profund mişcat de reacţia sa, aş fi sărit cu totul de pe banca pe care stăteam, ca să nu cumva să stînjenesc goana pisicului care fugea ca şi cum viaţa lui ar fi depins de rezultatul acelei fugi. Pînă să schiţez un gest, totuşi, pisicul s-a oprit în faţa mea, la nici un metru. Priveam ochii ca de jad, care mă priveau înapoi. Nu aveam cuvinte, căci mi le înghiţise pisicul... dar nu vroiam să îl sperii şi eu. Mi-am adus aminte de leii din poveste, care puteau fi îmblînziţi prin bunătate şi dreptate. Am încercat să eman cît mai multă bunătate, prin toţi porii, către acel pisic. Nu ştiu dacă a avut efectul scontat, dar cert este că pisicul stătea pe loc. Copilul cel năzdrăvan, observînd ca pisicul intrase în jurisdicţia mea, a renunţat la oricare ar fi fost intenţiile sale. Pisicul, totuşi, stătea în faţa mea. Parcă să zic că ar fi vrut ceva de la mine, dar nu am idee ce aş fi putut face pentru el, atunci. M-am apropiat, în cele din urmă, l-am mîngâiat, şi l-am lăsat să plece mai departe. El s-a apropiat de banca pe care stăteam, a intrat sub ea, şi s-a pus să doarmă. Eram puţin încurcat căci nu aş fi vrut să îl deranjez din somn... Astfel am aşteptat puţin, acolo, gîndindu-mă la semnificaţia întâmplării. M-am ridicat după un timp şi am plecat mai departe păstrînd în minte imaginea unui pisic care se uită în oglindă şi se vede un leu maiestuos. Toate cele bune!