13. Activitatea Publicistică A Lui Mihai Eminescu (2 Ore) (автосохраненный).docx

XIII ACTIVITATEA PUBLICISTICĂ A LUI M. EMINESCU (4 ore) 1. Să descrie activitatea publicistică a lui Mihai Eminescu la ” Familia„ , ”Curierul de Iași„ și la ziarul ”Timpul„. 2. Să compare opera publicistică eminesciană cu publicistica contemporană. 3. Să estimeze importanța operei publicistice a lui M.Eminescu. M. Eminescu vine în literatură în perioada, cînd în viaţa social-politică a ţării se dezvoltau vertiginos raporturile capitaliste de producţie, care se ciocneau la tot pasul cu rămăşiţele feudalismului. Proletariatul se manifesta tot mai viguros ca forţă însemnată în cadrul dezvoltării vieţii sociale. In poezia lui Eminescu, considerat printre ultimii romantici ai literaturii europene din veacul XIX, şi-au găsit reflectare realistă multe conflicte şi contradicţii ale timpului. Interpretarea poetică şi filozofică a faptelor şi fenomenelor vieţii înconjurătoare avea loc nu în mod stihinic, ci le lega nemijlocit de principalele evenimente din viaţa politică, socială şi economică a ţării şi a continentului european. Anume de aceea ziaristica a fost pentru Eminescu, ca şi pentru majoritatea scriitorilor moldoveni din secolul XIX, o tribună publicistică şi literarestetică, o arenă de aprobare obştească a multor idei şi planuri de creaţie. Timp de mai mulţi ani la rînd munca în redacţiile ziarelor «Curierul de Iaşi» şi «Timpul» a fost pentru marele nostru poet naţional nu numai un adăpost literar, ci şi unica sursă de asigurare materială a existenţei. Precum s-a notat în capitolele precedente, mai mulţi scriitori moldoveni, în primul rînd Gh. Asachi, G. Negruzzi, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, В. Р. Hasdeu, au devenit organizatori, editori şi redactori ai principalelor ziare şi reviste, determinînd prin creaţia proprie şi concepţiile lor orientarea politică a acestor periodice, care au exercitat o influenţă decisivă asupra procesului literar. In perioada de timp cînd în jurnalistică vine M. Eminescu, numai un număr neînsemnat de periodice se edita de către veritabilii entuziaşti ai artei şi literaturii; majoritatea ziarelor şi revistelor aparţineau acum marilor industriaşi, banchirilor, comercianţilor, afaceriştilor politici — într-un cuvînt, reprezentanţilor marelui capital, care foloseau ziarele şi revistele în calitate de instrumente în lupta politică şi, în acelaşi timp, ca mijloace de îmbogăţire. M. Eminescu şi-a început activitatea de jurnalist profesionist la ziarul «Curierul de Iaşi». In pofida caracterului său de buletin semioficial, numit de către Eminescu în bătaie de joc «foaia vitelor de pripas», poetul s-a străduit ca activitatea sa de creaţie la acest ziar să depăşească prin proporţiile şi rezonanţa ei limitele muncii silite. împreună cu tipografia «Curierul de Iaşi» aparţinea unei societăţi anonime de acţionari, de la care Eminescu primea un salariu mai mult decît modest:

mai întîi 100, iar apoi 150 lei pe lună. Fiind responsabil pentru partea neoficială a «Curierului», el avea obligaţia de a asigura în acest buletin cronica vieţii politice, economice şi literare. Cotidianul partidului conservator «Timpul» — următorul adăpost publicisticoliterar al Luceafărului poeziei noastre — avea subtitlul «ziar politic, comercial, industrial şi literar». Ordinea în care se enumerau orientările principale ale acestui cotidian nu era deloc întîmplătoare: ziarul era, în primul rînd, un periodic politic şi comercial, apoi literar. Este şi firesc faptul că în funcţie de lucrător salariat M. Eminescu nu era în stare să determine direcţia social-politică magistrală a acestor publicaţii, în care rolul de diriguitori îl jucau stăpînii financiari şi slugile lor politice. Ignorînd aceste limitări, cît şi măsurile represive întreprinse de cenzură, marele poet a reuşit să creeze şi să publice o mulţime de opere publicistice, ce reflectă concepţiile lui în domeniul politicii interne şi externe, atitudinea sa faţă de problemele acute ale învăţămîntului public, ştiinţei, literaturii, teatrului, ziaristicii. Luînd cunoştinţă de moştenirea publicistică a lui M. Eminescu, vedem că ea frapează mai întîi de toate prin bogăţia tematică şi varietatea genurilor publicistico-literare: articole analitice, corespondenţe, eseuri, portrete literare, recenzii, treceri în revistă, replici, note critice ş. a. In cadrul atenţiei lui Emi-nescu-publicistul au fost timp de peste un deceniu principalele aspecte ale vieţii politice, evoluţia culturii naţionale, probleme ale literaturii, teatrului, învăţămîntului public, ştiinţei, presei periodice. Debutul la«Familia» Numele lui M. Eminescu apare pentru prima dată în

pre-

să la 25 februarie 1866, în nu-mărul 6 al revistei «Familia», care se edita la Pesta de către cunoscutul animator al vieţii culturale, literatul şi publicistul Iosif Vulcan. Revista «Familia» cu subtitlul «Foaie enciclopedică şi biletristică cu ilustraţiuni» a fost opera principală a vieţii lui I. Vulcan. El a editat-o timp de 42 de ani, mai întîi la Pesta (1865-1880), iar apoi — la Oradea (1880—1906). In paginile «Familiei» I. Vulcan a militat pentru prosperarea literaturii şi a teatrului naţional, a familiarizat cititorii revistei cu cele mai mari valori ale culturii europene a timpului. Poezia eminesciană «De-aş avea» este însoţită de o mică notă redacţională, tipărită în subsolul paginii: «Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut». Tînărul «privatist» la gimnaziul din Cernăuţi, M. Eminovici, a acceptat numele de Eminescu, dat de I. Vulcan, şi a scris redactorului-şef al revistei o scrisoare de mulţumire, întrebîndu-1 dacă mai poate trimite în viitor şi alte lucrări. In numărul din 15 mai 1866 al «Familiei» se publică răspunsul: «Cernăuţi, M. E. Vom primi toate cu bucurie, numai te rugăm ca, încît se poate, să scrii după ortografia ce o urmăm şi noi». In decursul următorilor trei ani E. Eminescu publică în paginile «Familiei» 12 poezii: «O

călărie-n zori», «Din străinătate», «La Bucovina», «Speranţa», «Misterele nopţii», «Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie», «La Heliade», «La o artistă», «Amorul unei marmure», «Junii corupţi», «Amicului F. L». M. Eminescu a ţinut mult la revista care a găzduit primele lui încercări poetice. Cu puţin timp înainte de a se îmbolnăvi, în primăvara anului 1883, poetul îi expediază lui Iosif Vulcan şapte poezii, printre care: «S-a dus amorul», «Pe lîngă plopii fără soţ», «Şi dacă...», «Din noaptea...», care au fost de curînd publicate. Astfel, putem constata că la «Familia» începe şi tot aici se încheie colaborarea lui Eminescu în presa periodică a timpului. Colaborator la «Curierul de Iaşi». După înfrîngerea la alegeri a guvernului conservator, la 1 iunie 1876, Eminescu

este concediat din postul de revizor şcolar de către autorităţile

Ministerului de instrucţie ale noului guvern liberal. Rămas fără surse de existenţă, poetul este angajat curînd cu ajutorul prietenilor şi cunoscuţilor săi la redacţia săptămînalului local «Curierul de Iaşi», unde din iunie 1876 pînă-n august 1877 îndeplineşte funcţiile de redactor-administrator şi corector. Ziarul acesta conţinea un compartiment oficial şi o parte neoficială, finanţat fiind de Primăria din Iaşi. «Curierul de Iaşi» avea subtitlul «Foaia publicaţiilor oficiale din resortul Curţii Apelative din Iaşi», care a servit îndemn pentru determinativul inventat de Eminescu — «foaia vitelor de pripas». Pentru o plată lunară extrem de modestă Eminescu purta răspundere pentru conţinutul «părţii neoficiale» a gazetei, care includea în coloanele ei diverse ştiri externe şi interne, cronica vieţii literare şi teatrale, note bibliografice, scrieri literare,

articole pe teme politice.

Timp de un an, cît s-a aflat în funcţie de lucrător salariat al «Curierului», M. Eminescu a făcut foarte mult pentru a îmbunătăţi calitatea compartimentului neoficial, apropiindu-1 de condiţiile celor mai populare săptămînale social-politice din anii 70. Majoritatea articolelor sale M. Eminescu nu le semna; făcea acest gest de modestie şi, mai ales, pentru că se considera dator să scrie la ziarul, care-i asigura existenţa şi care, desigur, promova o linie ce venea deseori în contradicţie cu principiile lui de creaţie. Eminescu este autorul unui grupaj de articole care iau în discuţie probleme ale politicii europene curente: «Turcii şi Europa», «Planul unei confederaţiuni balcaniene», «Dualismul şi federalismul în AustroUngaria», «Rusia şi Europa», «Influenţa austriacă asupra românilor din Principate» ş. a. Deşi poseda o modestă experienţă de activitate publicistică, M. Eminescu se manifestă în aceste şi alte articole un minunat cunoscător al materialului istoric, al situaţiei politice şi ale relaţiilor interstatale, care s-au stabilit în sudul Europei la mijlocul anilor 70 ai sec. XIX.

Materialele proprii ale lui Eminescu completau mai multe generice permanente ale «Curierului de Iaşi»: «Revista internă», «Revista externă», «Revista teatrală», «Revista economică», «Noutăţi», «Diverse». M. Eminescu —cronicar teatral. In perioada serviciului său la redacţia «Curierul de Iaşi» M. Eminescu a acordat o atenţie deosebită fenomenului scenic. El e prezent practic la toate spectacolele teatrului naţional din Iaşi, reflectînd principalele lui realizări şi abordînd multe probleme ce necesitau rezolvare. Articolele despre teatru și dramaturgie mărturisesc despre vastitatea intereselor estetico-cultu-rale şi erudiţia poetului, despre marele rol educativ care-1 atribuia Eminescu artei scenice. Notele eminesciene despre preocupările oamenilor de teatru necesită a fi examinate în legătură indisolubilă cu lupta poetului pentru apropierea literaturii şi artei de principiile realismului, de zugrăvirea veridică a tendinţelor social-politice dominante din anii 70—80 ai sec. XIX. Eminescu considera teatrul unul din institutele cele mai însemnate ale vieţii spirituale a poporului, căruia îi revine funcţia responsabilă de educaţie socială a compatrioţilor. Din conţinutul tuturor materialelor critico-publicistice ale lui Eminescu despre arta Melpomenei reiese concluzia expusă de el în repetate rînduri despre rolul iluminist şi educativ al artei teatrale, determinat de accesibilitatea şi democratismul ei, de transformarea spectatorului în martor ocular şi participant al evenimentelor ce se desfăşoară pe scenă. Acţiunile lui Eminescu, îndreptate spre renaşterea tradiţiilor naţionale în dramaturgie şi în arta scenică, continuă de fapt lupta începută pe acest tărîm încă în anii 30—40 de către scriitorii şi publiciştii moldoveni Gh. Asachi, С Negruzzi, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, A. Russo. Precum se ştie, aceşti combatanţi pentru stabilirea în teatrul moldovenesc a tradiţiilor democratice au întîlnit o împotrivire înverşunată din partea boierimii conservative, inculte, care se stăruia să facă totul ce-i era în puteri pentru ca să asigure dominaţia principiilor teatrale străine.

*

*

*

Precum s-a notat, serviciul de la redacţia «Curierului de Iaşi» i-a asigurat lui Eminescu timp de peste un an existenţa materială. Cu toate acestea, însă, poetul ţinea foarte mult la principiile sale şi nu se lăsa implicat în diferite afaceri şi combinaţii politice ale patronilor săi. în toamna anului 1877 avocatul Mircea, directorul Tipografiei Naţionale, din structura internă a căreia făcea parte şi foaia «Curierul de Iaşi», a hotărît într-un mod foarte straniu să ia apărarea primarului ieşean Pastia, atacat de către revista «Steaua României»: el a prezentat «Curierului» cîteva note de laudă despre primar, semnîndu-le cu numele lui Eminescu. Poetul a reacţionat prompt la această acţiune a patronilor săi financiari, scriind un categoric

demers, prin care îşi declară demisia de la «Curierul de Iaşi»: «...Aceasta (încercarea lui Mircea de a folosi numele poetului pentru a apăra onoarea primarului Pastia — D.C.) îmi convenea şi mai puţin de vreme ce n-aş fi voit cu nici un preţ ca stilul unui om care nu ştie a scrie să treacă drept stil al meu şi idee a mea. Şi fiindcă n-am obiceiul să fac o taină de opinie bună-rea ce o am de fiecare, i-am spus că refuz să fiu amestecat cu orişicine în aceeaşi troa¬că. Acest orişicine e pentru mine acest domn, precum şi oricare l-aş considera drept o nulitate. E drept ca să-mi port greşelile mele, care din mila Domnului vor fi destule, iar nu şi-a oricărui advocat de mîna a treia <...>. Să se ştie că eu nu mai sînt redactorul

ziarului

«Curierul de Iaşi» <...>. M. Eminescu»

REDACTOR LA ZIARUL «TIMPUL» La sfîrşitul lunii octombrie 1877 M. Eminescu soseşte la Bucureşti, unde este angajat la serviciu în redacţia cotidianului partidului conservator «Timpul, ziar politic, comercial, industrial şi literar». Multe din ideile şi concepţiile promovate de acest cotidian nu erau principiile de conduită politică şi estetică ale lui M. Eminescu. Timp de şase ani el este colaboratorul principal, cxecutînd funcţiile de redactor (1877— 1880), iar apoi — de redactor-şef (1880—1883). Depunînd eforturi pe drept cuvînt titanice, el face foarte mult pentru a schimba tematica şi orientarea politi-co-estetică a acestui cotidian. Ţinuta politică, economică şi social-culturală a ziarului «Timpul» este determinată în cea mai mare parte de publicistica militantă a lui Eminescu, care are acum un diapazon foarte larg de teme, o diversitate mare de genuri şi specii. Desigur, publicistica eminesciană din aceşti şase ani nu trebuie calificată nicidecum ca o expresie a politicii promovate de către partidul conservator; ea este un fenomen aparte, de sine stătător în creaţia poetului şi chiar în viaţa social-politică din anii 70—80 ai sec. XIX. Situaţia materială a gazetei «Timpul» în anii cînd aici făcea ziaristică M. Eminescu nu era nici pe departe de invidiat. Precum ne mărturisesc în memoriile lor Ion Slavici şi Alexandru Vlahuţă, ziarul nu era întotdeauna susţinut materialiceşte de către liderii partidului conservator. Dat fiind faptul că partidul conservator era în opoziţie, numărul abonamentelor ziaru-; lui «Timpul» era mic, ceea ce nu permitea recuperarea mijloacelor alocate pentru necesităţile materiale ale ziarului. «Timpul», — scria mai tîrziu I. Slavici, — nu era deci sprijinit cum ar fi trebuit să fie. Abonamentele nu erau destule. Vînzarea cu numărul era neînsemnată. Anunţurile erau puţine. Ceea ce lipsea trebuia să se acopere din cotizaţiuni, care erau pentru fiecare cu atît mai mari, cu cît

mai puţini luau parte la ele»1. Erau destul de complicate relaţiile dintre liderii partidului conservator — generalii Florescu şi Mânu, Manolache Costache, Grigore Păucescu, Alecu Catargiu — pe de o parte şi intelectualii care erau preocupaţi nemijlocit de editarea ziarului — pe de altă parte. Marii demnitari şi boieri de viţă scriau pentru ziar atunci cînd îkvizita» inspiraţia, iar salahorii-publicişti, printre care I. Slavici, A. Odobescu, I. L. Caragiale, A. Vlahuţă, Al. Ma-cedonski ş. a., trebuiau să muncească permanent pentru a asigura cu materie trei numere de gazetă în săptămînă. Sufletul intelectual al acestui colectiv a fost timp de şase ani M. Eminescu, care a contribuit nu numai prin propria creaţie, ci, mai ales, prin îndemn şi atitudine la orientarea ziarului «Timpul» pe un făgaş constructiv. Perioada activităţii lui în funcţie de redactor coincide cu epoca marilor sale realizări poetice. Anume în aceşti ani el publică ciclul «Scrisorilor», scrie «Luceafărul», «Doina». O par te însemnată din ideile politice promovate în editorialele, comentariile şi articolele polemice ale lui M. Eminescu au legătură nemijlocită cu principiile proclamate în operele lui poetice. Pecetea acestor interdependenţe o poartă mai multe lucrări publicistice eminesciene, care nu întotdeauna erau conforme cu tendinţele şi platforma partidului conservator. Este vorba de abordarea în mai multe materiale publicistice a problemelor legate direct sau tangenţial de motivul războiului pentru cucerirea independenţei ţării, de ideile cu privire la independenţa şi suveranitatea României, destinul Basarabiei, Bucovinei, Ardealului: «Vînzarea Bucovinei», «O parte din vatra strămoşilor noştri», «Politica Habsburgilor», «Dreptul nostru istoric», «Austro-Ungaria şi naţionalităţile», «Micile state de la Dunăre», «Elementul etnic al latinităţii din Orient», «Situaţia din Ardeal» ş. a. Polemizînd cu gazetele liberale despre totalurile războiului de independenţă într-un articol din «Timpul», publicat la 26 aprilie 1878, Eminescu notează: «Nu ştim de ce, dar de cîte ori gîndim la războiul ce l-am purtat şi la roadele ce le-am cules, ne vine în minte vestitul monolog al lui Sir Zohn Falstaff, în care el dă definiţia onorii. Gloria nu se bea, nu se mănîncă, nu se îmbracă, ea nu vine decă oasele sfărîmate de ghiule, nu cîrpeşte mantalele rupte prin care suflă amorţitorul crivăţ, nu-nlocuieşte porumbul crud, pe care l-au mîncat soldaţii noştri cu pîine caldă, c-un cuvînt, gloria ce-o cîştigi e frumos lucru, dar pentru dînsa e bine ca omul să nu rişte nici măcar degetul cel mic, necum zeci de mii de oameni şi zeci de milioane de bani, storşi la urma urmelor tot din spinarea muncii productive a 1

«M'op троени ку драг адучерь аминте...» Еминеску вэзут де контемпорань. Кишинэу, 1989, р. 123.

ţăranului»2. Argumentele pe care le reproduce Eminescu pentru a-şi formula concluziile şi sugestiile sale conţin multiple date şi informaţii de ordin politic, economic, strategico-militar, spicuite din literatura ştiinţifică şi politică editată nu numai în România, ci în mai multe ţări europene — Franţa, Austro-Ungaria, Germania, Turcia. Poetul apelează de asemenea la presa periodică, la documente privind relaţii interstatale, tratate ş. a. De acum la începutul colaborării sale la «Timpul» Eminescu constată cu regret că spiritul politic din România suferă de o boală, care tinde să aducă majoritatea oamenilor la o «vecinică vrajbă», botezată încă de istoricii antici cu determinativul «bellum utnnium contra omnes», adică războiul tuturor contra tuturor. Raportînd această apreciere a stării de lucruri la epoca contemporană, Eminescu crede că lupta dintre conservatori şi liberali constituie în fond o expresie a meşteşugului adevăratei politici. «A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale, — sublinia Eminescu în articolul «Bellum omnium contra omnes» din 8 noiembrie 1878, nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat o uneal¬tă a lor şi nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mîinile individului, asta e problema pe care mulţi şi-au încercat s-o deslege, dar de la cezarii Romei şi pînă la cezarii moderni nu s-au găsit încă remedii radicale, ci numai paliative». In acelaşi timp, cunoscînd minunat jocul în culise ale politicienilor români, Eminescu îşi dădea perfect de bine seama că în ţară practic nu există o adevărată luptă între concepţii şi principii, ci război «între grupuri personale de oameni ambiţi¬oşi, pentru care toate mijloacele sunt bune». Cercetătorii manuscriselor eminesciene rămase nepublicate au stabilit că ele exprimă în forme mai directe indignarea poetului în faţa iniţierii a tot felul de combinaţii şi coaliţii care demonstrau pe viu că, de fapt, toate partidele inclusiv conservatorii erau o apă şi un pămînt, doar etichetele sau măştile diferind. Intr-o astfel de înseninare aranjamentele dintre conservatori şi «radicali» erau catalogate drept «machinaţiuni bizantine», admonestîndu-i pe cei care «fraternizau»: «Suntem păpuşi îmbrăcate, cînd roşu, cînd alb, cari azi pun o etichetă, mîine alta, numai să ne meargă nouă personal bine,

numai

ambiţiile noastre să fie satisfăcute?»3.

Cei mai frumoşi ani ai vieţii sale Eminescu i-a trăit cu grijile «Timpului», unde s-a manifestat din plin talentul său de polemist neîntrecut, de publicist, care ştia să răspundă prompt la cerinţele zilei, să combată în mod argumentat demagogia claselor suprapuse, să demaşte

2 3

Eminescu Minai. Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice Chişinău, 1990, p. 152. Citat după: Oprea Al. în căutarea lui Eminescu gazetarul. Bucureşti, 1983, p. 120—121.

frazeologia, lipsa de cultură, intrigile politice. Caracterizînd această perioadă de timp din viaţa lui Eminescu, scriitorul Alexandru Vlahuţă nota în memoriile sale: «Cele mai glorioase pagini în ziaristica română vor trebui să fie căutate în cei şase ani de «salahorie» ai marelui nostru poet, ani petrecuţi fără vacanţă şi fără odihnă în redacţia ziarului «Timpul», ani de mistuitoare muncă, de luptă cinstită pî-nă dincolo de hotarele puterilor lui, ani grozavi, care au fost şi cei din urmă ai amărîtei lui vieţi pămînteşti <...>. Venea vara, toţi plecau la aer curat şi la odihnă, unde citeau cu entuziasm frumoasele articole ale neobositului Eminescu. El rămînea la post. Scria în fiecare zi cîte un articol, traducea depeşele din străinătate, revedea informaţiile şi corespondenţele şi adesea făcea singur toată corectura gazetei. Ideile conservatoare, filtrate prin sufletul lui de o profundă bunătate şi de o mare putere de înţelegere a rosturilor noastre ieşeau limpezi, atrăgătoare, pline de căldură şi de tăria sufletului, prin care treceau, şi mai ales de sinceritatea aceea nobilă, pe care numai un poet mare poate s-o aducă şi s-o păstreze întreagă în toate luptele lui»4. Purtînd răspunderea pentru întregul conţinut al ziarului, M. Eminescu ţinea mult la orientarea politică şi estetică a «Timpului». Exigent faţă de colaboratorii ziarului şi faţă de propria poziţie, Eminescu nu permitea să fie implicat în intrigi şi afaceri politice necinstite. Atunci cînd află că la «Timpul» fără ştirea lui colaborează scriitorul N. Basarabescu, redactorul ziarului liberal «Poporul», unul din adversarii politici ai conservatorilor, M. Eminescu scrie imediat o cerere de demisie cu următorul conţinut: «Bucureşti, 16 februarie 1883 Domnule prezident, Aflu, cu părere de rău, fără ca eu să fi fost întrebat măcar, că d. N. Basarabescu, redactorul poate prea cunoscut al foii Poporul, colaborează în mod regulat la redacţia Timpul. Permiteţi-mi a vă declara că mie unuia nu mi-e încă cu totul indiferent cu cine împărtăşesc onoarea de a colabora la una şi aceeaşi publicaţiune. Am fost pururea — nenumărate coloane din şapte ani ai «Timpului» o dovedesc — în contra celor scriitori care cred a se putea dispensa şi de talent, şi de cunoştinţe, şi de idei, numai dacă vor vorbi într-un mod incalificabil de persoana regelui, pînă cînd mîna monarhului semnează cu dispreţ vreun decret de decorare sau de numire în funcţie. E lesne de înţeles că nu pot primi solidaritatea în asemenea pene, oricît de mare ar fi îndealtmintrelea credinţa mea în principiile conservatoare. 4

«M'op троени ку драг адучерь аминте...» Еминеску вэзут де контемпо-рань. Кишинэу, 1989, р. 280—281.

Avînd părerea de rău a vă declara că, în asemenea condiţii, mi-e peste putinţă de-a mai colabora la Timpul, vă rog să

bine voiţi a primi încredinţarea totală că hotărîrea mea nu-mi

alte¬rează nici credinţa în principiile conservatoare, nici împuţinează respectul pe care vi-1 datoresc. M. Eminescu»5 In modul acesta s-a încheiat colaborarea poetului la ziarul «Timpul».

Coval Dumitru. Din istoria jurnalisticii românești. Chișinău, Ed. Știința, 1992.pp162-180. Bibliografie recomandată: 1.Ecouri dintr-un secol. Pagini din presa periodică moldovenească a secolului XIX, ed. Universitas, 1991.

5

Presa literară românească. Articole-program

de ziare şi reviste (1789— 1848), v. I. Bucureşti, 1968, p. 327.