O Parte Dintro Poveste

Vânturi de război

Vânturi De Război Stan Cătălin Capitolul 1 „O nouă speranţă” Toată lumea era agitată. Nimeni nu mai avea răbdare, însă Regele Bofut era de departe cel mai agitat. Nu mai putea suporta suspansul. Simţea nevoia să dea un ordin, aşa cum face el de obicei, pentru ca toate acestea să se termine de îndată, toată aşteptarea să ia sfârşit, iar gemete de copil, de prinţ, de viitor rege, gemetele unei noi speranţe să rupă tăcerea de nestăvilit din camera sa, unde din când în când mai ajungeau semne ale agoniei prin care trecea preafrumoasa regină Thesda. Secundele devineau minute, minutele se scurgeau precum se roteste pământul, timpul părea că a intrat în hibernare. Regele Bofut se gândea deja la zilele însorite ce şi le va petrece alături de fiul său, învăţându-l artele sabiei şi a arcului, învăţându-l ce e bine şi ce e rău pentru popor, învăţându-l cum să fie autoritar cu cei din jur, învăţându-l să fie un rege de care se va pomeni peste [1]

Vânturi de război veacuri şi veacuri. Începu să plângă de fericire. Ce putea fi mai de preţ pentru un rege decât un urmaş la tron, demn de numele său. Numai că acest urmaş întârzia să apară. Nu mai avea răbdare. Ieşi din cameră şi se îndreptă spre Camerele Tămăduiri ale Tizanului. Regele intră în încăpere, se duse la o îngrijitoare şi o întrebă ferm: - Ce se întâmplă? De ce nu apare fiul meu? E bolnavă regina? Va supravieţui? Se citea teama în vocea sa. Teama de a nu pierde atât prinţul mult dorit cât şi regina sa preaiubită. - Liniştiţi-vă, Majestate. Totul merge foarte bine. Aşa sunt toate naşterile. Nu aveţi de ce vă teme. Regele se mai linişti puţin, însă tot rămăsese cu un nod în gât. - Am nevoie de aer. Mă scuzaţi. Afară era frig. Era mijlocul iernii. Data de 20 ianuarie. Anul 5500. Un an ce se anunta măreţ, un nou început într-un nou og. Al şaselea og de la Marele Stratus încoace, cel mai de seamă rege al ţinutului Cirlayei, regele în a cărei domnie Cirlaya a devenit independentă de Kalid, ţinutul de apus, în care se zice că răul are înfăţişare omenească şi se amestecă printre urmi, locuitorii Kalidului, şi le intră în case şi în suflete, prefăcându-i şi pe ei de o seamă cu dânsul. Erevan, generalul armatei Cirlayei, veni să vadă dacă urmasul regelui s-a născut. El îl găsi pe rege pe terasa din faţa palatului, aşteptând cu nerăbdare. Se uită de jos de pe trepe la el, şi nu putu să nu observe măreţia lui Bofut, chiar asa, stând acolo cu privirea pierdută înspre Limanuri, cu garda jos, cu capul uşor aplecat, cu spatele încovoiat de bătrâneţe, cu pletele sale albe revărsate pe umeri şi cu barba lui scurtă şi rară, de altfel atipic pentru un rege, fluturând în adierea vântului venit de deasupra mării. Erevan se simţea vinovat, vroia chiar acum să fugă, să cadă la picioarele lui Bofut şi să-şi ceară iertare pentru faptele ce încă nu le comisese. Dar îşi păstră sângele rece şi se duse la el. - Frumoasă noapte, nu-i aşa, Majestate? - Întradevăr, preabune prieten, Erevan. Cât mă bucur să te văd. Cei doi se îmbrăţişară. Veşti noi despre Lima? - Nu, Măria Ta. Dispariţiile încă nu au fost elucidate. - Se ocupă cineva de asta? - Da, Măria Ta. Avem momentan treizeci de cavaleri călare cutreierând codrul, însă nu am descoperit nimic, nici o urmă. Urmară clipe de linişte, în care amândoi păreau adânciţi în frământăriile proprii. Erevan rupse tăcerea. - Cum se simte Regina Thesda? Sper că bine. Am auzit că se află în Casele Tămăduirii - E bine, însă mă tem ca nu cumva să se întâmple ceva rău cu ea. - Sunt sigur că va fi bine. În acel moment liniştea fu spartă de un urlet lung şi dureros, după care mici gemete de bebeluş. Erevan ridică suspicios din sprânceană. Regele atât aştepă. Fugi cât îl ţineau picioarele în Casele Tămăduirii şi direct la patul reginei sale. Thesda zâmbea fericită, dar total vlăguită. Se uită la soţul ei şi i spuse: - Iată-ţi fiul mult dorit, după care închise ochii, încercând să se odihnească.

[2]

Vânturi de război Regele ceru să i fie adus copilul. O îngrijitoare veni cu o mogâldeaţă învelită într-un cearşaf de un alb imaculat, şi il înmână regelui. Acesta luă în braşe copilul, cu mâinile-i tremurânde, şi spuse: - Un prinţ nu putea fi mai frumos de atât. Numele lui este Toa, şi va fi un mare rege cândva. * Trecură cinci zile de la naşterea lu Toa, iar în toată Cirlaya era mare sărbătoare. Regina îşi revenise parţial, iar regele era numai zâmbet. Aproape toată ziua stătea lângă patul copilului şi îl privea cât de mic şi firav era, cu mânuţa lui cât degetul mic al regelui, şi cu chipul său atât de frumos, deşi era numai un copil. Regina venise la el şi i spuse: - Haide, lasă copilul să doarmă, vino şi tu şi te mai ocupă de regatul tău, nu se rezolvă nimic stând aici şi uitându-te la Toa. Hai. Regele se lăsă cu greu desprins de pătuţul fiului său, dar îi dădu dreptate reginei. În dupamiaza aceia, avu loc o petrecere la care regele avea să anunţe către popor naşterea copilului, întrucât regina nu avuse voie să iasă din castel, iar nimeni nu dăduse vestea, din ordinul regelui. Cirlenii se strânseră în număr mare la palat, aştepând cu nerăbdare vestea cea mare ce avea să le-o da regele. Toată lumea era curioasă. Unii erau de părere că avea să îi anunţe că scade taxele, alţi că la va mării şi acum urmăreşte să îi îmbuneze, alţii că urmează să anunţe că schimbă generalul armatei, deoarece Erevan erau un cirlen foarte temut de mulţi, mai ales ca urmare a cruzimii cu care îşi omora inamicii. Însă nimeni nu se aştepta la vestea ce urma să le-o dea regele. După aproape 70 de ani de la începutul domniei sale au fost 3 copii născuţi în primii 10 ani, însă toţi au murit la naştere. Regele a fost distrus, nu mai vroia să audă de copii, devenise ursuz cu toată lumea din jur, îşi pierduse bunătatea ce o avea demult in suflet. Până acum cinci ani, când a cunoscut-o pe frumoasa Thesda, pe vremea aceea fiica primarului din Ilom, Thesin, om cunoscut în tot ţinutul de la Ered Luin până la Marea Mare şi de la Marea Mare până la Munţii Verzi. Regele parcă se reîndrăgostise de viaţă, devenise alt om, îşi recăpătase sufletul şi inima, toată lumea era de părere că Thesda era o adevărată binecuvântare pentru ei, ca „o nouă speranţă”. Regele ieşi în faţa poporului, şi din vârful scărilor, grăi către multime: - Dragi supuşi. De multă vreme necazul şi întunecimea m-au acoperit, nu mi-au dat nici un strop de speranţă, speranţa că vă voi putea oferi un nou rege, un urmaş al casei regale, care să vă îndrume mai departe în aceste vremuri de răscruce. Zei mi-au auzit rugăciunea mea disperată, şi s-au hotărât să îmi împlinească acest vis. Pe data de 20 ianuarie s-a născut noul vostru rege, noul meu fiu. Numele lui este Toa. Iată-l. Regele îşi luă fiul în braţe şi îl ridică deasupra capului astfel încât să îl vadă toată suflarea strânsă în Tizan. Nimeni nu scoase un sunet. Era o linişte deplină. Toţi oamenii erau muţi de uimire. Dupa câteva secunde lungi ca veacurile, se auzi un glas din mulţime. [3]

Vânturi de război - Trăiască prinţul Toa. - Uraaaa! Uraaaa! Uraaaa! începu să vibreze măreaţa cetate. * Vinul începu să curgă, bucatele se aşezară pe mese, muzica începu să cânte, toată lumea era fericită. Multă lume începu să bârfească despre prinţ. Cum de mai fu în stare regele la vârsta lui să conceapă un copil, de ce îi dăduse un nume aşa de scurt si de nesperiat la rostirea lui, dacă regele va muri înainte ca prinţul să împlinească vârsta de 15 ani, acesta va fi izgonit şi alt rege va trebui să ocupe tronul, dar cine va fi acel cineva. Toată lumea era puţin îngrijorată, însă îşi văzură de petrecere. Regele, regina şi toţi generalii şi sfetnicii de seamă se retrăseseră în încăperea principală, o încăpere de dimensiuni colosale, şi de o frumuseţe covărşitoare. Un culoar lung, imprejmuit de stâlpi de susţinere înalţi şi frumoşi, decoraţi cu inscripţii şi cu scene din bătălia de pe Câmpiile Hazu, când Marele Stratus a condus cirlenii în lupta lor pentru independenţa faţă de Kalid. Cea mai amre bătălie a tuturor timpurilor. Peste 30 de mii de săbii ale Cirlayei au mărşăluit spre moarte, în timp ce 40 de mii de suliţe ale urmilor stăteau între ei şi Hazu. Bătălia durase timp de 2 zile şi 2 nopţi, timp în care cele 2 armate se decimaseră considerabil. Atunci marele rege al Kalid-ului şi-a recunoscut înfrângerea, lăsându-i în pace pe cirleni de atunci până acum. Ca de obicei, toţi se aşezară la masă şi închinară un pahar în cinstea Marelui Stratus, apoi începu ospăţul. Veniră muzicieni, dansatori, bufoni, pentru a-i încânta pe fericiţii conducători. Toa stătea undeva în apropierea regelui, păzit de 4 gardieni. Toată lumea se simţea bine, muzica era plăcută, la un moment dat, regele şi regina au jucat dansul, stârnind chicote printre cei aflaţi la masă, şi chiar regele începu să râdă. Însă generalul Erevan părea frământat de gânduri. Se duse la rege şi îi ceru acestuia permisia să plece, deoarece tocmai aflase nişte veşti în legătură cu Codrul Lima. Regele se întunecă la faţă, dar îi dădu acordul să părăsescă festinul. Erevan îşi luă sabia, cojocul, se duse în grajduri, îşi luă calul şi porni precum săgeata pleacă din arc. Merse ca vântul şi ca gândul, nu se oprea pentru nimic în lume, iar peste 6 ore, când calul aproape că îşi dădea sufletul, acesta ajunse la hotarele Codrului Lima. Se opri, se dădu jos, părea că se uită după ceva pe pământ. După zece minute se ridică cu o fluierice în mână, şi suflă tare din ea, de două ori. Începuse să se audă paşi din pădure, şi îşi făcură apariţia patru urmi. Cel mai mare şi mai urât dintre ei îl întrebă, cu arcul aţintit asupra inimi sale. - Cine eşti şi ce doreşti. - Erevan. Vin cu veşti. Termină cu prostiile şi du-mă la Odim, preabunule Famir. Se citea sarcasmul în vocea lui Erevan. Nu vroia decât să îşi îndeplinească misiunea şi să plece cât mai repede, nu îi plăcea compania în care se afla. Famir se uită la el cu ochi de tigru gata să îşi măcelărească prada, însă îşi aminti ce îi spuse Odim: „Aşteaptă să ne folosim de el cât putem de mult, apoi te voi lăsa să faci cu

[4]

Vânturi de război el ce pofteşte inima ta. Încă puţin, şi pe urmă e numai al tău”. Famir rânji, dezvelindu-şi dinţii îngălbeniţi, şi spuse: - Urmează-mă. Capitolul 2 „Lucrurile nu vor rămâne aşa” Famir îl conduse pe Erevan prin pădure, deşi Erevan cunoştea drumul ca în palmă, întrucât în ultimul an venea aici dese ori. Lui Erevan îi era silă de compania în care se afla. Mirosul urmilor îi intra în nări, prin plămâni, îi străpungea oasele şi se înrădăcina acolo. Se gândea că regele îl va mirosi de cum va intra pe porţile castelului. Merseră aşa timp de o oră, pe o potecă atât de bine mascată, ca dacă îţi ridicai privirea din pământ îi pierdeai urma. Copacii deveneau din ce în ce mai deşi, se luptau pentru fiecare locşor liber, fiecare să ocupe cât mai mult spaţiu. Poteca era acoperită de buruieni, aproape invizibilă. Se auzeau voci în faţă certându-se. Ervean îşi ciulii urechile şi auzi două frânturi de conversaţie. Era o voce groasă, a generalului Odim, şi una subţire, străpungătoare, nemaiauzită de el până atunci. Acea voce subţire părea că zbiară la Odim, şi îi spunea: - Nu mai putem avea încredere în ei. Trebuie să acţionăm cât de curând. Să-l omorâm acum pe Erevan, simt că ne va trăda, şi să atacăm în timpul nopţii. Copilul acesta este condamnarea noastră. Nu vezi? De atâta timp, aproape un an aşteptaţi în pădurea asta blestemată, şi nu aţi făcut nimic. Şti cât de greu mi-a fost să intru în castel? Era chiar să fiu descoperit, eu, maestrul camuflajelor. Nici măcar să slăbiţi gărzile nu aţi fost în stare. Puteam să îl omor eu pe rege. Chiar acum 10 ore stăteam cu arcul întins asupra, în timp ce el dansa fericit, puteam să termin misiunea acum, dar tu nu îmi dai voie niciodată, NIMIC! M-am săturat. Plec la Varlaam să îi raportez incompetenţa ta. - Dragul meu Stel, îi spuse Odim cu o voce atât de calmă încât te băga în sperieţi. Relaxează-te. Eşti prea stresat. Nici nu mă mir că Varlaam nu te-a trimis pe tine în această misiune, s-ar fi ales praful. Acum taci, avem musafiri. Erevan îşi făcu apariţia în poieniţa din mijlocul Codrului Lima. Acolo stăteau Odim, vreo 20 de urmi, şi un urm foarte difert faţă de ceilalţi. Era mic, cocoşat, aproape ca un trol, cu gluga trasă peste cap, dacă nu ar fi fost umbra sa din cauza focului ar fi trecut pe lângă el fără să îl observe. Deduse, din conversaţia auzită, că acesta este Stel. Stel se uită la el urât, scuipă, după care se retrase. - Generale Odim. Parcă ţi-am exprimat dorinţa mea de a nu a mai fi însoţit de gorilele tale, mă descurc şi singur să merg pe un drum relativ drept. Famir răcni, dar Odim ridică o mână, şi acesta se linişti îndată, ca un mieluşel. - Îmi pare rău Erevan, dar nu îmî mai pot permite, nu de cînd trupele tale cutreieră codrul în lung şi în lat în cautarea unei bestii ce cauzează aceste dispariţii. Bună născocire, te felicit, dar nu sumtem cu nimic mai în siguranţă ca înainte. - Se pare că nici viaţa mea nu e mai în siguranţă aici ca la palat. Am auzit din greşeală conversaţia ta cu ... Stel, nu-i aşa? Se pare că încrederea mea este de neîncrezut, dacă îmi permit exprimarea. Stel scoate un şuierat, dar Odim îl potoli ca şi pe Famir, cu o mână ridicată.

[5]

Vânturi de război - Linişteşte-te, Erevan. Eu am încredere în tine, deocamdată completă în mintea sa Odim. Cu toate că strădaniile tale de a te apropia de rege nu par a da roade. Misiunea ta este să te bagi sub pielea lui, să îi câştigi încrederea şi .... - ... şi să mă asigur că eu voi fi numit rege după moartea lui Bofut, ştiu, însă regele mai mereu este însoţit de gărz, rareori pot vorbi în privat cu el. Şti şi tu, doar la fel este şi Măria Sa Varlaam. Eu fac tot ce pot, te asigur. Şi se pare că la fel face şi Stel. A fost o greşeală să pătrundă în castel. A fost VĂZUT, zise Erevan, cu un ton de sarcasm. Dacă nu eram eu lângă gardă, să îi distrag atenţia, ar fi fst descoperit. Cu toate astea, chiar dacă i-am ordonat gărzii să îşi vadă de treaba ei, spunând că a fost doar o pisică, garda tot a rămas cu o urmă de îndoială. Şi dacă lai fi omorât pe rege, se întoarse spre Stel, ce ne-am fi făcut atunci. Odim îl opri pe Stel şi răspunse el, deşi părea că îl ceartă pe Stel. - Dacă îl omra astăzi pe rege, nu am fi fost în stare niciodată să punem mâna pe tron. Cine s-ar fi urcat la putere? Bofut nu are suficientă încredere în tine, Erevan, iar alt rege al nostru nu există. Ar fi venit Thesin, tatăl Thesdei, şi ar fi trebuit să o luăm de la capăt cu totul, sau poate am fi fost descoperiţi, deoarece Thesin bănuieşte, şi bănuieşte destul de bine. Ai fi distrus munca mea de un an încoace. Dacă ai fi încercat să intri în palat înainte să venim noi aici ai fi fost omorât cu doi kilometri în afara zidurilor, că tot întreba ce am făcut noi. Nu îţi dai seama cât de delicată este situaţia. Apropo, Erevan. Veşti? - De asta am şi venit, generale, dar deja bănuiesc că ai aflat de la Stel. Cirlaya are prinţ. Aşa ceva nu am bănuit nici măcar eu, nu a spus nimănui, nimic. A ţinut secret total. Cred că îi era teamă ca regina să nu păţească ceva şi să nu îi moară copilul. Şi bine a făcut, zic eu, altfel am fi otrăvit-o pe Thesda. Odim se aşeză lângă foc şi căzu pe gânduri. Stătu aşa mai bine de 5 minute fără să scoată un cuvânt, fără să mişte un muşchi. Era ca o statuie. Dintr-o dată, spuse: - Copilul ăsta ar putea fi salvarea noastră. Misiunea ta se schimbă. Acum este să îi câştigi încrederea Thesdei, prin dădăcirea copilului. Tu vei fi ca o dădacă. Incearcă să te împlici în educaţia lui. Învaţă-l să folosească sabia şi arcul, antrenează-l, deoarece regele nu cred că mai e în stare la vârsta lui. Şi ai grijă ca regina să te vadă, este cel mai important. - Dar cum... - ŞI, continuă imediat Odim, nu îi stârni gelozia regelui. Ai mare grijă. Şi încearcă să te implci în problemele palatului, să înveţi să fi rege, şi totodată să câştigi încrederea regelui. Ţi-o repet de atâtea ori pentru că asta este vital acum. Nu va mai dura mult până planul nostru va fi complet. Când crezi că dacă regele va dispărea tu te vei urca pe tron, atunci vom ataca. Iar dacă tu vei eşua, atunci vom lua tronul cu forţa armelor, deşi aşa nu vom avea poporul de partea noastră. În curând, tărâmul pe care ne aflăm acum va purta numele de Kalid. Odim răzbucni într-un râs malefic, asemănător cu cel al lui Varlaam. Deşi nu îl auzise niciodată, era sigur că râsul acesta poate aparţine doar unui conducător al răului. Începea să se urască că se aliase cu oamenii aceştia. Îi produceau silă de viaţă. - Acestea fiind spuse, şi bănuiesc înţelese, adăugă Odim, eşti liber. Lipsa ta poate de de banuit. Dute. Spune-i regelui că au fost doar urme de lup, alarmă falsă. [6]

Vânturi de război - O nouă ordine ne aşteaptă. Una care ne va şoca, care nu ne va plăcea, un final trist, în care toată lumea plăteste intr-un fel sau altul. Vânturi de război bat deasupra noastră. Voi credeţi că e aşa uşor, vorbiţi de parcă dacă apeşi un buton tot ce s-a construit de la Marele Stratus încoace va dispărea, iar Varlaam va deveni nu nou Stratus, dar al întunecimii? Ne vedem peste 5 ani. În atât timp sper să îmi duc misia la bun capăt. Dacă nu voi muri încercând să mă urc pe tronul acela, ca să vă împiedic pe voi să nu o faceţi completă în mintea s-a Erevan. Erevan se întoarse pe călcâi şi dădu să plece. Famir se ridică greoi, dar Erevan se opri, se uită urât la el şi spuse: - Nici să nu te gândeşti. Plecă furios şi pe drum se gândii dacă ce face e bine sau rău. Începea să aibă regrete. Îşi iubea regele ca pe un tată. Nu ştia ce e mai bine de făcut. De anu trecut viaţa lui era în pericol şi ştia. Auzi vocea lui Stel în depărtare. - VEZI? Ţi-am spus eu. E un TRĂDĂTOR. Trebuia să mă laşi să îl omor. Erevan spuse cu voce tare, dar suficient de încet încât să nu fie auzit: „Lucrurile nu vor rămâne aşa. Veţi vedea voi cine va fi rege în Cirlaya”.

Capitolul 3 „E frumos ca soarele” Timpul zbura, iar Toa creştea văzând cu ochii. Era mândria regelui. Toa începuse să vorbească la vârsta de 18 luni, ceea ce era foarte devreme, iar coerent vorbea de la 3 ani. Era foarte zburdalnic, tot timpul pe coridoare se auzeau paşi de copil fugind. Regele era puţin îngrijorat că fiul său nu prea stă acasă, ci hoinăreşte prin toată cetatea. Ajunse să cunoască toate culoarele şi holurile principale, iar acum, după cum i se lăuda tatplui său, se afla în proces de explorare a celor secundare. Regelui îi era frică să nu îl fure cineva. Întărise santinelele pe ziduri, iar tot ce ieşea din cetate era controlat. Erevan devenea îngrijorat, astfel încât îi spuse într-o bună zi regelui: - Măria Ta. Cred că sunteţi prea îngrijorat. Nimeni nu ar îndrăzni să facă o astfel de faptă. Este prea bine păzit. - Chiar grezi, Generale? Multă lume ştie că dacă Toa ar dispărea, nu aş mai avea urmaş la tron. Şti prea bine că am mulşi duşmani, chiar aici, în hotarele ţării mele, să nu mai vorbim de tărâmul de la răsărit. - Numeronia, Majestate? - Cât de naiv eşti. Numenoria este neutră. Nu o interesează absolut nimic ce o afectează. Vorbesc despre celălalt tărâm de la răsărit. Everan se încruntă. Regele îşi dădea seama că ceva se întâmplă acolo. - Exact. Kalid.

[7]

Vânturi de război - Însă, majetate, sunteţi sigur? Urmi nu au mai trecut hotarele Al Dimarului de mai bine de un og. Avem dovada în toate documentele istorice. Nu cred că tocmai acum se gândesc să facă această greşeală. Au jurat că nu vor mai călca aceste ţinuturi. - Iar jurământul acesta a fost făcut acum 5504 ani. Crezi că îl mai ia cineva în considerare? Mă îngrijorează Codrul Lima. Simt că are legătură cu toată tensiunea asta. - Sunt sigur că în codru nu locuieşte nimic mai mult decât o bestie ... - ... care nu şi-a făcut apariţia decât acum 12 luni. Foarte nouă este bestia asta. La festinul fiului meu, de botez, ai plecat în cordu. Nu te-am mai întrebat. Ai găsit ceva? - S-a dovedit a fi nişte urme de lup. Nimic mai mult. - Nimic mai mult, repetă regele, cu jumătate de gură. Regele tăcu. Se vedea că e cufundat în frământări. Lui Erevan îi veni o idee. - Am o idee, Majestate. Dacă aţi încerca să îl învăţaţi pe micul Toa artele luptei, poate că l-ar captiva, şi nu ar mai simţi nevoia să alerge haihui prin cetate. - Eşti nebun? Are doar 4 ani. Nu e mai răsărit de la pământ decât grâul primăvara. O sabie este de două ori mai grea ca şi el. Şi arcul de două ori mai înalt. Tosuşi, s-ar putea să meargă. Mâine vreau să vorbesc cu fiul meu, Erevan. Fi sigur că va fi în poligon când soarele va fi de 2 suliţe pe cer. - Am înţeles. O zi bună, Majestate. - La revedere, generale. Erevan plecă, mulţumit de sine. * Ziua următoare, micul Toa fu trezit de Erevan. Acesta avea armura şi saba în teacă. Toa crezu că pleacă la război şi îl lua şi pe el. - Ce se întâmplă, generale? - Haid micule prinţ. Tatăl tău doreşte să îţi arate ceva. Toa sări nerăbdător din pat, se îmbrăcă foarte repede, şi dădu să plece. Erevan puse o mână în usă. - Graba strică treaba, prinţe. Ai luat haina pe dos. Şi nu ai mâncat nimic. Micul dejun te aşteată pe măsuţă. Aşa era. Toa însă nu mai puta de nerăbdare. - Putem să merge, te rooooog. - Nu, spuse Erevan cu voce blândă, tatăl tău a insistat să mănânci, ca să ai puteri pentru restul zilei. Va fi una foarte lungă. Toa înfulecă repede. Nu îţi dăduse seama cât era de înfometat până nu puse gura pe bucatele delicioase pregătite special la ordinele regelui. După ce termină, aproape linse farfuria, ăi spuse cu o voce timidă lui Erevan. - Se mai poate încă o porţie? Erevan izbucni în râs. Un râs plăcut, care îl binedispusese pe Toa. Ereva spuse: - Sigur. Du-te în sala principală, acolo tocmai ce ia masa mama ta.

[8]

Vânturi de război Toa fugi numai decât, obligândul pe Erevan să strge după el, însă Toa nu se opri, fugi direct în sala mare. Acolo mama lui stătea linişită la masă şi mânca o friptură de porc foarte gustoasă. Când Thesda îl văzu, faţa i se lumină. Toa fugi în braţele ei, gata gata să o dărâme de pe scaun. - Uşor, copile, şi Thesda începu să râdă şi îl sărută pe frunte. - Am venit să mănânc cu tine, mami. - Prea bine. Servitor, fi bun şi adu încă o farfurie pentru prinţul meu. - Îndată, Doamnă. Imediat răsăriră pe masă încă o porţie de friptură gustoasă în dreptul scaunului lui Toa, care stătea pe cel mai înalt scaun, şi cu 2 perne sub el, şi abia ajungea la masă. Servitoarea începu săp îi taie friptura în bucăţele, dar regina spuse: - Astăzi vreau eu să îl hrănesc. Regina îşi trase scaunul lângă Toa, şi începu să îi dea mâncare ca unui bebeluş. Toa făcu botic de supărat, cum face doar el, îşi încruntă buzele, şi îşi strânse nasul. Thesda chicoti, era farte simpatic. - Nu sunt bebeluş, mami. - Nu, dar eşti puiul meu. Astăzi vreau să te răsfăţ. Erevan privea din pragul uşii toate acestea, şi îl cuprinse un sentiment de fericire, parcă începea să se ataşeze de copil, deşi ştia că e cea mai amre greşeală posibilă. Stătu acolo timp de încă 15 minute, timp în care Toa mâncă şi îi explică mamei şui ce coridoar mai descoperii, cum căzuse şi îşi jusile genunchiul, iar Thesda îl sărută, ca să îi treacă mai repede. Toa mai spuse că tatăl lui vrea să îi arate ceva, şi că se grăbeşte. - Atunci haide, fugi. Thesda îl puse jos de pe scaunul neobşnuit de înalt, iar Toa o zbughi ca din puşcă. Thesda îl observă pe Erevan, şi merse la el. - Ce are aşa de importatn Bofut să îi arate fiului meu de e aşa nerăbdător? - Vrea ca fiul lui să ţină în mână prima lui sabie. - Doamne. Dar nu vezi cât de mic e? E imposibil. Erevan scoase un mic pumnal din cingătoare, iar regina începu să râdă. - Aia e o sabie foarte periculoasă. - Şi nu a fost ascuţită de 10 ani. Nu s-ar putea tăia nici dacă ar vrea. Regina păşi afară, urmată de Erevan, şi privi cum fiul ei fuge prn curte, nerăbdător să îl ducă generalul la marele secret. - Mami! Unde e generalul Erevan. - Vine acum dragule. Îşi întoarse capul spre Erevan, zâmbi, şi i spuse. - „E frumos ca soarele”, nu crezi? - Întradevăr, Majestate. Seamănă pe dumneavoastră la înfăţişare, însă la temperament este numai tatăl său. Mai bine aş pleca acum, nu vreau să îi stric entiziasmul. Omagiile mele. - Ai grijă de el, spuse Thesda, după care se duse la balustradă şi îi privi pe cei doi cum se îndepărtează. * - Mai încet, prinţe. Eu sunt mai bătrân ca tine, nu pot merge aşa repede. [9]

Vânturi de război - Dar vreau să văd surpriza. Te rog, generale, grăbeştete. - Micule Toa. Răbdarea este o virtute foarte greu de obţinut, şi mai ales de stăpânt. Trebuie să înveţi să îţi controlezi sentimentele. Când vezi o gazelă, nu sari direct la gâtul ei, ci o ademeneşti, pas cu pas, până când e în raza optimă, şi apoi ... LOVEŞTI. Toa se sperie, căci Erevan scoase sabia din teacă, şi când strigă loveşti, lovi un stâlp de lemn de pe marginea drumului. Însă apoi se linişti, şi întelese ce vroia generalul să spună. I se părea că e aşa măreţ şi înţelept, aproape ca şi tatăl său. Îi ajungea până sub talie lui Erevan, şi de aceea îl respecta mult. Erevan fusese lângă el atunci când cutreiera piaţa cea mare, şi îl apărase de un bătăuş, care mai apoi primi 2 zile de pedeapsă, pentru că se luase de fiul regelui. În timp ce Toa gândea aceste lucruri, văzu că se apropie de poligon. Acesta întrebă: - De ce mergem în poligon? - Răbdare, prinţe. Ţi minte? Răbdare. Însă e cam greu pentru un copil de 4 ani să fie răbdător. Intrară în poligon, şi Toa îl văzu pe tatăl său antrenându-se cu sabia. Fugi spre el, iar regele îl prinse în braţe şi îl ridică deasupra capului său. Toa râdea. Erevan se apropie şi îi dădu pumnalul luzi Bofut pe la spate, astfel încât să nu vadă Toa. - Ei, fiule. Am o surpriză pentru tine. - Hihi. Ce este, spune-mi tati, nu mă mai ţine în suspans. Te rooooog. Toa sărea în sus şi în jos, sperând că va primi nişte nalbă, sau o nouă jucărie. - Am văzut că ai crescut, şi eşti destul de mare pentru a avea ... o sabie a ta, şi scoase de la spate pumnalul. Îi luă mâna lui Toa şi îi puse pumnalul în ea. Degetele lui Toa erau aşa de mici că abia prindeau mânerul mini-sabiei. Lui Toa îi dispăru dintr-o dată zâmbetul. Stătea şi admira pumnalul, ca şi când ar fi cel mai de preţ obiect dim lume. Mâinile i se lipiră de mâner, ca şi când ar fi fost făcut pentru el. Se îndrăgosti de obiectul acela pe loc. Regele stătea şi se uita la el cum admiră jucăria ce o primise. Pentru că nu era decât o jurărie, ceva care nu taie şi e mai mic decât o palmă şi jumătare. Însă lui Toa i se părea că e o adevărată maşină de ucis oameni. - Deci, îţi place? Degeaba aştepta regele un răspuns, Toa nu ma avea cuvinte. Într-un final dădu uşor din cap că da, însă el era cu privirea tot la minunea din mâinile sale. - Vrei să înveţi să îl foloseşti? - Da, spuse Toa, cu vocea pierdută. Era tot preocumat de tăişul zimţuit şi imperfect. În dimineaţa aceea, Toa învăţă cum să ţină corect pumnalul şi cum trebuie să îţi loveşti inamicul. Erevan îi spunea: - Ţine-l drept, trage uşor mâna pe lângă corp, şi mişcarea se face din brâu. Vezi? Dacă mişti mijlocul, se mişcă şi umărul. Dacă se mişcă umărul, se mişcă şi mâna. Dacă se mişcă mâna, nu trebuie decât să îţi faci griji să loveşti unde trebuie. Erevan era maestru în mânuirea săbiilor şi pumnalelor. Nici măcar regele nu se putea măsura cu el. Poate în tinereţe, însă acum Bofut era bătrân. Toa înţelese îndată ce are de făcut, însă nu putea pune în practică ceea ce învăţase. Mişcarea sa era întreruptă, pumnalul îi cădea din mână, deoarece era prea mare pentru el.

[10]

Vânturi de război Însă el e distra, iar dacă el se distra regele râdea, iar când regele râdea parcă toată lumea prindea viaţă. După câteva ore de distracţie pentru Toa, regele spuse: - Haide, luptătorule, este vremea mesei. Un mare luptător are nevoie de energie pentru a creşte. - Of, tati, dar mă distrez, zise Toa, şi mai schăpă o dată pumnalul din mână. Râse şi îşi dădu seama cât de înfometat e. - Ascultă-l pe tatăl tău, Toa. El ştie cel mai bine, întări Erevan. - Oh, bine. Cei trei porniră pe uliţa principală înspre palat. Toa era încântat, fugea printre cei doi, şi dădea cu sabia fermecată prin aer, şi de fiecare dată se auzea un bing şi pumnalul cădea la pământ. Şi când pumnalul cădea regele râdea. Şi când regele râdea, toţi cetăţenii ziceau că vin vremuri înfloritoare pentru ei. Până şi Erevan începu să râdă. Toa o zbughi în fugă spre mama sa când o văzu pe balustradă, aşteptându-i. Îi sări în braţe şi îi arătă sabia lui măreaţă, şi începu să îi povetească ce mare luptător devenise el deja, încât îl puse la pământ pe tatăl său. Şi atunci Toa alergă spre rege care tocmai urcase scările, şi se urcă pe el, iar regele căzu la pământ. Toată lumea era bine dispusă. - Şi acum haide, mărite luptător, să mănânci. Ai nevoie de energie, spuse tandru Thesda. Mama şi fiul porniră spre marea sală, să prânzeze. Regele mai auzi doar entuziasmul lui Toa spunând: - După ce mănânc pot să merg să le arăt prietenilor mei sabia? Te rooooog. - Hihi. Să vedem. Mai întâi hai să mănânci. Regele se întoarse spre Erevan. Îl îmbrăţişă, şi îi spune. - Mulţumesc, prietene. Ai făcut un prinţ fericit. Şi acel prinţ a făcut un rege şi o regină fericiţi. Eşţi liber pentru restul zilei. Dute şi te ocupă de problemele personale. Mulţumesc încă o dată. - Doar îmi făceam datoria, Majestate. Eu trebuie să vă mulţumesc pentru că miaţi oferit această onoare, de a vă putea ajuta. La revedere. Erevan dădu din cap, se întoarse pe călcâi şi plecă la casa lui, aflată lângă marele zid al cetăţii. Intră în casă, îşi aruncă sabia pe pat, şi se aşeză la masă. Îi era foame. Strigă după servitoare. - Meli! Hai cu mâncarea. - Îndată, se auzi din bucătărie. Meli veni cu un castron de supă, şi plecă. Erevan căzu pe gânduri. Era singur. Avuse o soţie, şi un copil, însă aceştia muriseră în urmă cu douăzeci de ani. Nu vroia să îşi amintească de ce, deoarece de fiecare dată când se găndea, cineva murea. Îşi mâncă suba incet, frământat de gânduri, după care ieşi să se mai îngrijească de treburile Tizanului, deşi regele îi oferi zi liberă. Seara se întoarse şi merse direct la culcare. *

[11]

Vânturi de război Toa începu să mănânce precum un porc sălbatic, căruia îi este foame de o lună de zile. Thesda îl potoli repede, zicându-i că nu se cuvine ca un prinţişor să înfulece aşa. - Mami, mie foarte foame. - Nu contează. Răbdare, fiule. Răbdare. Învaţă să îţi stăpâneşti foamea. - Tot asta îmi spune şi generalu Erevan, zise Toa cu o voce supărăciosă, şi făcu boticul de supărat. Regina chicoti şi se întoarse la farfuria ei. Regele o privi şi îi spuse: - Ce frumoasă eşti astăzi, regina mea. De mult nu te-am mai văzut aşa fericită. - Tu şti cel mai bine, Măria Ta, spuse Thesda roşind. Am auzit că antrnamentul lui Toa a mers ca la carte. - Întradevăr, se pare că pumnalul ăla vechi este făcut pentru el. Mă bucur că îi place arta mânuirii sabiei. Nu-i aşa, Toa? - Aha-i, hahă, îmi plahe foae mul, zise Toa cu gura plină. - Mai uşor, prinţişorule. Toa nu răspunse. Era prea preocupat cu mâncatul. Capitolul 4 „Nu este gata” Erevan avea un somn liniştit. Visa că este rege, că este puternic, dădea ordine în stânga şi în dreapta, precum Bofut. Stătea pe tron, pe terasa cea mare, la marginea balustrăzii, şi privea în jos, spre regatul său. O servitoare îi dădea cireşe şi nişte menestreli îi încântau urechile cu o muzică uşoară. Soarele strălucea frumos şi totul părea a şopti că va fi o zi minunată. Erevan stătea aşa conformatibl în tronul său, încât nici războiul nu îl putea clinti. După scurte momente de linişte, soarele dispăru după un nor. Toţi servitorii dispărură ca prin farmec. Era o linişte de moarte. Toată suflarea Cirlayei amuţise. Erevan deschise leneş un ochi să vadă ce se petrece. El tresări atât de tare încât căzu de pe tron. Pe cer era capul lui Varlaam însuşi, holbându-se cu ochii cât Tizanul la Erevan. Pământul începu să vibreze în timp ce vocea strigă: - Erevan. De ce ne-ai trădat. Ai de făcut o datorie, dacă nu vei fi înlăturat. Capul lui Varlaam se mărea şi se mărea, şi aveai impresia că sanul lui se va lovi de pământ şi va distruge totul. Erevan se ascunse disperat în spatele tronului, dar acesta zbură cât colo. Atunci căzu în genunchi şi spuse cu voce disperată: - Am făcut doar ce mia-ţi cerut, înălţimea voastră. Vă rog, îndurare, îndurare, ÎNDURARE! Erevan se trezi dintr-o dată. Era tot transpirat, iar plapuma zăcea pe jos. Se aplecă după ea, însă un zgomot îl făcu să ingheţe pe loc. Un arc perfect întins era aţintit spre el. O voce subţire şi totodată de gheaţă îi spuse: - Bună ziua, prietene! Hahaha! râse el înfundat. Au trecut cinci ani, mai ţi minte? Şi atunci Erevan îşi aminti totul. Era în noapte botezului lui Toa, când el stătea în Codrul Lima într-o companie deplorabilă, cu Odim şi Stel. El le spunea „ne vedem peste 5 ani. În atât timp sper să îmi duc misia la bun capăt”, iar apoi plecă. Stel rânji când văzu expresia lu Erevan.

[12]

Vânturi de război - Au trecut cinci ani. Cinci ani în care am fost obligaţi să aşteptăm faptele unui bufon. Stel lăsă arcul jos. Erevan se ridică în picioare, dar privea ca o statuie la Stel. - Ia spune, drag aliat. Te-ai ţinut de promisiune? Ţi-ai dus misia la bun capăt? - Am încer... - Odim te aşteaptă, spuse Stel rece. - La noapte. Voi veni la noapte, deşi nu cred că are rost... - Odim te aşteaptă, cu veşti. spuse Stel din nou şi zbură pe geam, în noapte. * Toa stătea în camera sa. Abia împlinise vârsta de cinci ani. Primise o mulţime de cadouri, printre care şi un băţ de luptă cioplit de mari artişti ai Cirlayei, însă cadoul lui preferat era tot pumnalul cel vechi şi neascuţit primit de la tatăl său. În lungile nopţi în care nu îl scăpase nici o secundă din mâini şi din ochi, el făcu o descoperire uimitoare. El a observat, sub straturile adânci de rugină, că exista un simbol, complet necunoscut de el. Într-o zi chiar i-l arătă tatălui său, însă acesta îi zise: „probabil este însemnul celui care l-a făcut. Mai demult meşterii îşi însemnau lucrările, pentru a le putea recupera dacă sunt furate”. Toa nu putea să creadă această explicaţie. Era pur şi simplu prea complex simbolul acela pentru ceva atât de simplu. Simbolul era desetul de mic şi semăna cu un oval în mijlocul căruia erau trasate o mulţime de linii, ce delimitau nişte regiuni, iar în fiecare din regiune era gravat un element al naturii şi în mijloc era un pumnal mititel, iar pe marginile ovalului era un fel de scris, aproape indescifrabil şi într-o limbă necunoscută. Însă în scurt timp, Toa uită de acel semn. Toată ziua se juca cu acel pumnal. Deja îi încăpea perfect în mână. Era ca şi când ar fi fost făcut perfect pentru el. Tatăl său însă nu îl lăsa să îşi ducă pumnalul cu el la joacă, căci l-ar putea pierde, sau să i-l fure cineva. Toa le povestise prietenilor săi totul despre sabia lui magică, însă prietenii lui nu îl credeau pe cuvânt, căci nu o văsuseră de aproape. Toa era frustrat, mai ales că micuţa Rosie râdea de el. Într-o zi, Toa o luă de mână pe Rosie şi îi spuse: - Hai cu mine, dar nu mai spune nimănui. Toa o conduse pe nişte coridoare ascunse până aproape de camera sa. Toa deja ştia aproape fiecare gardă ce patrulează prin faţa camerei lui. Ştia că o dată la 5 minute, cineva trecea pe acolo. Aşteptară doar două minute până să treacă cineva pe acolo, iar după ce soldatul plecă, cei doi zbughiră pe hol, şi intrară repede în camera lui Toa. Rosie rămase impresionată de camera micului prinţ. Aceasta era de 3 ori mai mare decât camera ei, cu un par uriaş, în care încăpea toată familia regală. - Oau ce pat mare. Hihi. Haide să ţopăim în el. Cei doi se urcară în vârful patulu işi săreau fericiţi. Deodată Toa se opri şi o opri şi pe Rosie. Aceştia ascultară speriaţi ce se aude afară. Era regele, şi se părea că se îndreaptă înspre camera lui Toa. Acesta încremeni. Avea să fie aspru pedepsiţi amândoi, şi nu vor mai avea voie să se vadă vreodată. Rosie va fi expulzată din regat, împreună cu familia ei, şi toate acestea din cauza lui Toa, şi a idei lui de a-i arăta lui Rosie camera sa. Regele se opri cu mâna pe clanţă. Se hotărâse că nu e momentul oportun. Se întoarse pe călcâie şi plecă [13]

Vânturi de război . Toa abia îşi reveni. Se întoarse la Rosie şi îi spuse că ar fi mai bine să plece. - Nu până nu îmi arăţi sabia ta magică. Toa uitase complet de ce o aduse pe Rosie în camera sa. Fugi la cufărul său de „comori” şi scoase cu grijă pumnalul, după care se întoarse la Rosie. Aceasta era uimită. Întradevăr, Toa nu minţise. Se vedea clar semnul, complet necunoscut pentru oricine. Rosie puse mâna pe pumnal, dar imediat ţipă şi îl aruncă cât colo. Aceasta începu să plângă şi i se adresă lu Toa mânioasă. - De ce l-ai încins aşa de tare, vroiai să mă prăjeşti? - Nu înţeleg. - Ma fript, Toa, şi Rosie îi arătă mâna pe care începură să apară mici băşici. Toa se duse lângă pumnal, şi îl atinse uşor. Era rece ca gheaţa. Îş ridică şi îi arătă lui Rosie că el nu se frige. - Uite. Nu am nimic. - Jur că m-a fript. Jur. Se citea o urmă de ură în vocea lui Rosie, ură către Toa, pentru că a fripto. - Bine. Te cred. Dar e rece ca gheaţa. Toa credea că Rosie îşi bate joc de el, iar Rosie credea că Toa glumeşte cu ea cum face el de obicei. Cei doi se supărară, şi Rosie plecă. Toa se aşeză pe pat furios. Îşi zicea: „crede că mă poate păcăli aşa uşor. Dar totuşi, de unde avea băşicile alea? Nu mă interesează. Nu mai vorbesc cu ea până nu îşi cere iertare.” Toa nu mai avuse ocazia să vorbească cu Rosie. * Erevan se trezi dimineaţa devreme, mâncă, apoi s-a echipat şi a încălecat spre Codrul Lima. La porţile cetăţii el fu oprit de către un soldat. - Ziua bună, generale. Îmi pare rău pentru întârzierea cauzată, însă este de datoria mea să întreb pe oricine pleacă din cetate şi vine în cetate, scopul călătoriei sale. - Nici o problemă soldat. Mă îndreptam spre Lima, vroiam să verific starea în ceea ce priveşte dispariţiile codru. - Generale. Aveţi mare grijă. Multă lume zice că e doar o bestie, însă eu cred că e altceva. Ceva de pe alte tărâmuri. Ceva necurat e întâmplă în pădurea aceea. Nu ştiu ce mă face să cred asta, însă de multe ori când trec pe lângă codru simt că sunt urmărit. Dar de fiecare dată nu e nimic acolo. O dată mi s-a părut că văd o pereche de ochi printre copaci, însă au dispărut ca prin farmec. - Mulţumesc de avertisment, soldat. - Mi-a făcut plăcere, generale. Iertat îmi fie deranjul. Drum bun să aveţi. - Pe loc repaus, soldat, zise Erevan şi plecă la pas, ca pe urmă să înceapă galopul. *

[14]

Vânturi de război Erevan se opri după 4 ore de drum la un han de la marginea drumului. Descălecă şi înmână calul slugilor de la han. - Ai grijă să îl hrăneşti bine şi dă-i şi apă. Mai am drum lung. - Da domnule. Erevan intră în han şi ceru o masă. Hangiul îl servi cu o friptură de porc şi o halbă de bere. Erevan începu săp mănânce, cînd la celălalt capăt al mesei se aşeză o persoană. Erevan ridică ochii şi nu schiţă nici un gest. El i se adresă cu o voce glaciară şi total fără interes acelei persoane, care avea o amre bănuială cine e. - Şti cât de periculos este să fiu văzut în compania ta? Am spus că voi veni la noapte, ce mai vrei? - Termini de mâncat şi pleci de îndată. Nu mai putem aştepta până la noapte. - Doar nu vă gândiţi să atacaţi acum. Nu se poate. Trebuie să anulaţi, nu se poa... - Vreo problemă, generale? întrebă hangiul. - Absolut deloc. Omul acesta tocmai pleca. Cred că a confundat masa. Dar Stel dispăruse deja. Erevan termină de mâncat, plăti, şi spuse hangiului că doreşte să plece. - Nu se poate să plecaţi pe stomacul plin, nici calului nu îi face bine. - Îmi pare rău, dar am treburi urgente de rezolvat. În numele majestăţii sale. - Bine atunci. Slujnic, adu calul generalului. Slujitorul aduse calul, care părea puţin adormit. Erevan încălecă, şi fără să mai spună nimic, plecă precum un fulger. * Erevan ajunse la marginea codrului pe înserate. Nu mai căută nici un fluier, nu îl mai aşteptă pe jegosul de Famir, ci intră direct în pădure, galopând spre inima codrului. În 10 minute ajunse, însă era pustiu. Nu era nici urmă de Odim, nici de Stel, de nimic. Nici un foc făcut recent, era beznă aproape totală. - Asta-i bună, spuse Erevan, izbind furios o piatră de la pământ. Stătu acolo timp de 15 minute, aşteptând în zadar. Vru să înhame şi să plece, când un urm îşi făcu apariţia dintre copaci. Acesta îi spuse lui Erevan să îl urmeze. Merseră timp de 20 de minute prin nişte desişuri bine ascunse, şi nimeriră într-un luminiş mult mai bine ascuns ca poiana în care se aflau înainte, însă mult mai încăpător. Erau aproximativ 30 de urmi, iar în mijloc stăteau Odim şi Stel. Toţi se opriră când ajunse Erevan. Odim se ridică în piioare, îi spuse lui Stel să îşi facă de lucru în altă aprte, după care i se adresă lui Erevan, cu aceeaşi voce glaciară. - Dragă prieten. Cât mă bucur să te văd. Ai îmbătrânit. Câţi ani să fie de când nu ne-am văzut? Cred că astăzi este ajunul celui de-al cincilea. Măi, măi. Cine ar fi crezut. 50 de ani. Te felicit. Stai jos. Erevan tăcea şi asculta. Se aşeză, după care se ridică precum trăznit şi întrebă: - Ce e în minte ta? Să îl trimiţi pe Stel, în plină zi, să îmi transmită un mesaj, întrun loc plin de oameni. Dăm de bănuit. Hangiul se uita foarte suspect. Cred că bănuieşte ceva. [15]

Vânturi de război - Atunci ar trebui să rezolvăm chestia asta. Nu? Odim făcu semn cu capul, şi trei urmi dispărură în noapte. - Nu se rezolvă aşa de uşor. Un soldat de la cetate mi-a spus chiar astăzi că a văzut o pereche de ochi între copaci. Fiţi mai atenţi, sau vom muri cu toţii. Odim făcu o pauză în care se uită îndelung la soldaţii săi, ca şi când le-ar spune: „tembelilor”, după care se întoarse la Erevan. - Şi acum să revenim la „afaceri”. După cum spuneai în urmă cu cinci ani, o să ne vedem în noaptea asta, iar totul va fi aranjat pentru marea răstunrare de conducători.. - Am încercat tot ce am putut. Regele mă simpatizează, regina nu îmi poartă pică, iar fiul mă admiră. - Foarte bine. Ţi-ai făcut treaba, se pare. - Nu chiar. Poporul mă respectă, dar nu prea are încredere în mine. - Ei, asta se poate rezolva, zise Odim, ducându-şi mâna simbolic la sabie. - Mai am nevoie de timp, zise Erevan rece. „Nu este gata”. Riscăm compromiterea misiunii, şi o să simţim furia lui Varlaam. - Iar eu zic că ţi-ai îndeplinit datoria şi că totul este aşa cum am plănuit. - Nu tu locuieşti în cetatea aia, tu habar nu ai ce se întâmplă acolo. - Aici greşeşti, nătângul meu prieten. Cred că ştiu chiar mai bine decât tine ce se întâmplă. Dacă cu atacăm în seara asta, cel târziu mâine, am putea fi demascaţi. - De ce eşti aşa sigur? - PENTRU CĂ ŞTIU! zise Odim aproape strigând de nervi. Capitolul 5 „Să nu facă ceva nesăbuit” Urmă o linişte de moarte. Erevan nu mai îndrăznea să scoată nici un cuvânt. Odim începu-se să se plimbe, şi pentru pima dată în viaţa lui, arăta îngrijorat. Se aşeză şi el lângă Erevan, şi începu să se frece la ochi. Se întinse mai comfortabil în scaun, îşi aşeză picioarele unul peste altu, şi începu să povestească. - După ce ai plecat atunci, acum cinci ani, am ştiut că nu avem cum să grăbim lucrurile. L-am trimis pe Stel să te supravegheze în primele câteva zile. Erai tot timpul nervos, nu vroiai să vorbeşti cu nimeni, iar regele a observat. Stel şi-a dat seama, căci regele se uita după tine lung şi gânditor. Norocul nostru că ţi-ai revenit în fire, căci altfel ne-ai fi dat de gol. Ca urmare, după încă o săptămână, am hotărât să plecăm. Am plecat unul câte unul, mascaţi ca negustori şi am reuşit cumva să ne strecurăm în Kalid. Să şti că toată lumea bănuieşte ceva. Santinelele Minasului umblă peste tot, iar Al Dimar este păzit de ambele părţi. La fel cred că se întâmplă şi în Cirith, între Kalid şi Numeronia. Măcar Cirlaya şi Numeronia nu au nimic de împărţit, momentan. Nimeni nu mai are încredere în nimeni. Toată lumea pe cont propriu pot să spun. Toţi aşteaptă un semnal, pentru a începe prăpădul. După cum ziceam, am ajuns în Kalid. Am făcut un popas la Opij, cetatea mea, pentru a-mi recăpăta forţele după călătoria lungă de aproape o lună de zile, în care am fost forţat să rabd foame, şi să mănânc doar ce puteam fura. Vezi tu, lumea nu mă prea place ...

[16]

Vânturi de război Odim făcu o pauză. Odim avea o cicatrice urâtă pe o parte a feţei, iar un deget de la mâna stângă îi lipsea. Se mângâie pe cicatrice, parcă amintindu-şi de unde o are, ar apoi continuă. - ... şi apariţia mea ar fi putut stârni nelinşte. Nu puteam risca aşa ceva. Am plecat din Opij către Hazu după două săptămâni de la sosirea mea. Drumul a durat aproape 5 zile. Însă când am revăzut cetatea Hazu, cea mai amre cetate construită vreodată. Vezi tu, în Hazu, când cetatea este relativ goală, încap 6 mii de suliţe şi 300 de cai. Zidurile sale te fac să te gândeşti cu mândrie la putere, vîrful turnului, ce se observă de la 100 de kilometri depărtare, este ca un rege între acei munţi mititei ... Odim vorbea cu atâta mândrie despre Hazu, perla Kalidului, încât te făcea să te gândeşt la cetatea viselor tuturor pământenilor. Însă nu era chiar aşa. Hazu era un loc malefic. Toată lumea trăia pentru război acolo. Întradevăr, dacă cetatea era încărcată la maxim, avea resurse de hrană şi apă şi armament pentru aproximativ 3 luni de zile, şi în jur de 20 de mi de soldaţi, gata să moară pentru a apăra acel sălaş al marilor regi malefici. Era imposibil de cucerit. Mai uşor era să parcurgi înot distanţa între Ricar şi Zid pe apă, decât s încerci să cucereşti cetatea Hazu. - Am înţeles ideea, Odim. Hazu întradevăr este un loc incredibil. Însă ce s-a întâmplat mai departe. Lui Odim nu îi plăcea că a fost întrerupt, şi îi aruncă o privire ucigătoare, însă îşi reluă povestea. - Cum spuneam, am ajuns în Hazu. M-am dus la Varlaam. Acesta a fost dezamăgit să afle că trebuie să mai aştepteîncă 5 ani pentru a putea să cucerească Cele Trei. Aşa denumeşte el ţinutul ocupat de Cirlaya, Numeronia şi Kalid. I-am explicat lui Varlaam cu calm că poporul nu are încredere în tine, că această încredere se construieşte în timp, şi dacă am fi atacat în acel moment, am fi riscat să pierdem chiar şi ce am realizat până atunci. Varlaam s-a mai liniştit, însă furia lui nu e niciodată potolită până nu curge sânge. Odim îi arătă lui Erevan degetul lipsă. - După ce s-a calmat de tot, şi m-a lăsat într-o baltă de sânge, mi-a spus să îmi urmez planul exact aşa cum decurge până în momentul de faţă. M-am înclinat şi am plecat. M-am întors în Opij, şi am aşteptat. Am aşteptat pentru aproape cinci ani nenorociţi. Am stat şi am numărat zilele. Am mai avut expediţii de cercetare în teritoriul Cirlayei, pe lângă Minas, când prindeam santinele care se avântau prea mult şi le omoram. Era misiunea preferată a lu Famir. Se auzi un rânjit scârbos de undeva din umbră. Era Famir. Erevan nici nu îl băgase de seamă până atunci. - Se apropia momentul în care trebuia să ne întoarcem. Mai erau 3 luni până se împlinea termenul de 5 ani. Am pus în ordine toate „afacerile”, şi am lăsat instrucţiuni clare „să nu cumva să facă ceva nesăbuit”... - ... ceea ce s-a întâmplat, spuse Erevan cu jumătate de gură. - Ce? Ce ai zis? - ... că ordinele tale au fost încălcate cu sfinţie. - Ce vrei să spui. Erevan zâmbi. Era sigur că Odim nu ştie despre ce este vorba, şi că în sfârşit putea să îi închidă gura. [17]

Vânturi de război - S-a întâmplat acum 2 luni de zile. Stăteam liniştit de gardă deasupra porţii Tizanului. Am văzut cum de la depărtare venea un călăreţ foarte grăbit. Când s-a apropat suficient de bine încât să îl văd, am observat că avea pe coif însemnele regale. Era un sol pentru rege. I-am ieşit imediat în cale, l-am oprit, l-am băgat la mine în casă şi i-am ordonat să îmi spună care e solia, deoarece regele mi-a permis acest drept. După ce am mai insistat, am reuşit să îl fac să vorbească. Erevan tăcu. Stătea şi aştepta, parcă un semnal din partea celorlalţi, că sunt interesaţi despre ce era solia regelui. - Ei? Spune o dată. Sau ţi-ai înghiţit limba. - Solul venea din Minas, cetatea de veghe a Cirlayei. A fost trimis de marele supraveghetor din Minas, Ighim. Solul mi-a spus exact aşa: „Mă numesc Hamar, generale. Am fost trimis de Ighim, căpitanul Minasului, în urmă cu 5 zile. Acesta este foarte ingrijorat în ceea ce priveşte ţinuturile Kalidului. În ultimele luni au fost destul de multe raiduri în ţinuturile noastre de către urmi nelegiuiţi, ba chiar am capturat unul dintre ei, şi am reuşit să îl facem să vorbească. Zicea ceva despre eliberarea căii pentru marele general, după care a murit. Ighim crede că Varlaam pregăteşte ceva, şi crede că regele ar trebui să facă o alianţă cu Numeronia. Noi deja am întărit graniţele cu santinele suplimentare, şi suntem pregătiţi să dăm alarma.” Se pare că cirlenii nu sunt proşti, şi nici ignoranţi, cum aţi crezut voi, zise Erevan cu dispreţ. Odim era serios. Pentru prima oara în viaţa lui, se citeau sentimente pe faţa sa. Şi nu sentimente de fericire. Odim se ridică şi începu să dea cercuri focului. - Şi tu ce ai făcut. - I-am spus că e liber să plece, după care, înainte să iasă din casă, i-am înfipt sabia în spate. Am chemat alt sol, pe care l-am trimis cu vorbă înapoi. I-am zis să îi transmită lui Ighim că regele consideră aceste manifestări ca fiind fireşti pentru nelegiuiţii din Kalid, doar că de data asta au întrecut măsura. Să captureze toţi aceşti scandalagii şi să îi trimită înapoi în Kalid, pentru a nu porni o confruntare. - Şi solul omorât de tine? - S-a îmbolnăvit grav şi a murit, probabil a băut o apă infectată, zise Erevan, zâmbind puţin forţat. Odim zâmbi. Orice fel de şiretenie îl făcea să se simtă bine, iar aceasta era chiar foarte bună. - Te-ai descurcat destul de bine prietenul meu. Nu mă aşteptam. Însă ceva nu mi-ai zis. Corpul mortului... - Probabil îşi are sălaşul prin stomacul vreunu lup. L-am adus aici în codru şi l-am lăsat lângă o vizuină. - Admirabil, remarcă Odim, cu o voce total lipsită de interes. Admirabil de neghiob, însă tupeist. - Ce vrei să spui? - Mai întâi lasă-mă să îmi termin povestea, îi închise gura Odim, punându-se picior peste picior şi zâmbind satiric. - În regulă. Ascult. - După cum spuneam în momentul în care m-ai întrerupt Am pus în ordine toate „afacerile”, şi am pornit pe rînd, unul câte unul, deghizaţi în negustori, exact ca atunci când ne-am întors în Kalid. Am călătorit bine, spre surprinderea mea. Eu am [18]

Vânturi de război ajuns ultimul în codru. Asta se întâmpla acum o săptămână. Ne-am strîns în acelaşi loc ca şi înainte, şi am început să ne aşezăm tabăra. Unul dintre urmii mei s-au dus in cercetare prin împrejurimi. Nici după cinci minute a apărut fugind mâncând pământul, şi o gardă regală călare era pe urmele lui. Cînd ne-a văzut, s-a speriat şi a încercat să fugă. Ne-am luat după el, şi am început să tragem cu săgeţi în el, cu punale, suliţe, orice numai ca să îl oprim. Din păcate nu am avut noroc, şi călăreţul a fugit. Stel a pornit în urma lui de îndată. Şi iată ce mi-a povetit Stel: - I-am luat urma. Nu a fost uşor, deoarece calul nu avea potcoave, şi urmele sale erau foarte puţin vizibile. Bănuiam eu că se îndreaptă spre castel, însă nu era aşa. Nebunul acela sa dus la cel mai apropiat han şi s-a ascuns acolo să se odihnească. Când am ajuns şi eu la han, călăreţul stătea într-o cameră de la parter, singur, aproape în întuneric, şi era terifiat de frică. Îl auzeam prin geam cum tremură şi cum îşi tot repeta „Erau urmi, erau urmi, sunt sigur. Dar nu puteau, sunt atât de departe. Trebe să mă duc la rege să îi spun, însă mă va crede nebun. Urmi în Lima? Niciodată.” A ţinut-o aşa timp de aproape o oră, după care s-a dus la culcare. Am intrat tainic pe fereastră şi i-am tăiat beregata. Am aşteptată până dimineaţa să aud ce zice hangiul. După cum mă aşteptam, călăreţul nu a spus nimănui despre ce s-a întâmplat în codru. Sper că am scăpat.” - Dar ce căuta călăreţul acela în mijlocul pădurii? - Am reuşit să aflu şi asta. Stel a mai rămas câteva zile pe lângă castel, şi a reuşit să audă o conversaţie între două santinele. Cică s-a găsit primul cadravru în Codrul Lima, şi era pe jumătate mâncat de o bestie. Cadravrul se află lângă peştera din apropierea mijlocului codrului. Adică la doi paşi de ascunzătoarea noastră, şi exact unde ai lăsat tu cadravrul solului. Se pare că ai fost urmărit. - Nu se poate. M-am asigurat că sunt singur. - După cum spuneai, Cirlenii nu sunt proşti. Erevan tăcu. Făcuse una din cele mai mari greşeli din ultimii cinci ani. - Şi regele a aflat? - Se pare că da. Însă eu ştiu că ai fost văzut intrând în pădure, şi în zilele următoare a fost găsit cadavrul. Nu putem spera că regele este atât de naiv încât să nu facă legătura, chiar şi la vârsta lui. - Şi de ceea ziceai că trebuie atacat cel târziu mâine. - Exact. După ce călăreţul ne-a descoperit, nu am mai putut sta în mijlocul pădurii, şi a trebuit să ne mutăm aici. Chiar dacă suntem mai acoperiţi, suntem foarte aproape de marginea pădurii. Nu mai avem loc de ascunzătoare. Mâine noapte va fi noaptea de totul sau nimic. - Însă uiţi un lucru. Cum naiba vă bag eu în castel. - O, sunt sigur că şti deja. Erevan stătu pe gânduri ceva vreme, însă nu îi veni în minte nici o idee. - Nu, nu ştiu. - Atunci ai grijă să îl ajuţi pe Stel să deschidă uşa secretă ce vine dinspre munţi, prin spatele cetăţii. - Ce? Cum aţi aflat de uşa aia? - Orice cetate o are. Până şi Hazu are o astfel de uşă. - Însă nu aşa bine păzită ca şi asta. Are permanent pază de o parte şi de alta, şi la ieşirea din tunel. Este imposibl să pătrunzi pe acolo. [19]

Vânturi de război - Deci ţi se pare mai posibil să intrăm pe poarta principală, şă cinăm cu regele, ca oaspeţi de seamă, iar apoi să âi spunem că trebe să îl omorâm, şi el să ne dezvelească gâtul, să o facem mai uşor, dar nu înainte să ne roage să nu îi murdărim hainele regale. Erevan se uita cu ură la Odim. - Oricum vrei, însă va trebui să ne mişcăm foarte repede. Şi o dată ce vă bag în castel, nu va mai trebui să fiu văzut deloc. - Cu asta sunt şi eu de acord. Va trebui să apari doar a doua zi dimineaţa. - Să îţi spun totuşi planul meu. Vă ajut să intraţi, cum nu mă interesează, voi vă faceţi treaba, şi eu omor un pe cineva, să pot ieşi la iveală cu ucigaşul, să fiu văzut de Thesda. Odim începu să râdă. - Doar nu o omorâţi şi pe Thesda, şi pe Toa. - Nununu, pe ei îi punem ca general major şi ca damă de companie. - Nu asta am prevăzut în plan. - Şi ce vrei, să îi laşi să trăiască? - De ce trebuie să moară? - Pentru că dacă Toa nu moare, el va fi rege. Şi dacă Thesda nu moare, nu te va lăsa să fi rege niciodată. Va conduce ea. - Asta este o minciună. - Şti bine că nu. Erevan ştia. Ştia chiar foarte bine. Începea să se îndoiască de planul lor. - Şti, în tot acest timp, nu ne-am gândit cum va reacţiona poporul, când va fi pus în faţa faptului împlinit. - Aceasta nu cred că va fi o problemă. Cine este generalul lor? - Eu. - Cine a fost aproape de rege în ultimi cinci ani? - Eu. - În cine au văzut cancelarii că se încrede regele cel mai mult? - În mine. - Exact. - Dar în orice moment cancelarii pot forma un consiliu de conducere... - ...care va trebui să lase un rege până la urmă să conducă. Şi pe cine? Pe bufonul curţii? Sau pe generalul lor devotat? - Hmmm, nu ştiu ce să zic. - Atunci taci. Şi acum, cred că ar fi cazul să mergi la castel să ai grijă de calea noastră de acces. - Numa aveţi grijă să nu fiţi văzuţi toţi. Maxim unul. Pentru că doar un ucigaş va intra, teoretic, în castel. Asta este treaba voastră. - Noi ştim ce avem de făcut. - Bine. Erevan se ridică. Vroia să plece cât mai repede. Mirosul pădurii îi făcea rău. - Erevan. Zise Odim, cu o voce intunecată şi poruncitoare - Da. - Ai grijă ce faci, să nu cumva să eşuezi, căci există multe alte căi de acces în castel. [20]

Vânturi de război Erevan nu înţelesese la ce se referea Odim. Îşi luă mantia şi plecă. Erevan călărise aproape 3 ore, până la hanul de unde plecase. Se opri ca şi atunci când veni, şi îşi comandă o cameră pentru restul nopţii. Se aruncă pe pat, şi începu să se gândească. Cum avea el să elibereze acea uşă secretă. Şi la ce se referise Odim în ultima lui poruncă. Doar nu îşi închipuia că îi va trăda. Pentru că îşi închipuia destul de bine. Se temea să nu fie descoperit de Odim. Stel oricând putea să îl omoare. De atâtea ori se strecurase în camera sa. Se temea. Erevaen se temea, mai tare de moartea regelui decât de va fi apoi. Adormi către răsărit.

[21]