Niccolo Paganini.docx

Niccolo Paganini

Niccolo Paganini s-a născut la Genova, Italia, la 27 octombrie 1782. A început să studieze mandolina la vârsta de cinci ani, ajutat de tatăl său, Antonio Paganini, muzician amator și docher, iar la șapte ani, vioara cu fratele său Carlo. Observându-i progresele, tatăl l-a încredințat spre formare violoniștilor Giovanni Cervetto și Francesco Gnecco, apoi, pe la zece ani, maestrului Giacomo Costa, descendent al unei vechi dinastii de muzicieni din secolul al XVI-lea. Prima sa apariție în public a avut loc la 26 mai 1794, la biserica San Filippo Neri. Din acest an, începe să susțină reprezentații în biserici locale și saloane private. În acea perioadă, compune ''Carmagnola'', lucrare ce conține variațiuni pe cântecul revoluționar francez ''La Carmagnole''. La 31 iulie 1795, a interpretat, pentru prima oară, această creație, la Teatro Sant Agostino. În urma succesului repurtat a fost luat sub protecție de marchizul Gian Carlo di Negro, protector al artelor și artiștilor. Invazia napoleoniană în Italia, la sfârșitul anilor 1790, a dus la blocarea porturilor și l-a determinat pe tatăl artistului să plece la Livorno pentru a-și găsi de muncă. În aceste împrejurări, Antonio Paganini organizează cu succes, cu ajutorul consulului Angliei, Archibald Mas Neil, concerte pentru fiul său. Au urmat pentru Niccolo Paganini turnee la Milano, Bologna, Pisa și Livorno. Între 1801 și 1807, a compus prima sa capodoperă intitulată ''24 Capricci'' (24 Capricii pentru vioară solo). În 1801, tânărul muzician s-a stabilit în orașul Lucca, unde a avut succes și a început să-și afirme stilul său mai puțin obișnuit, datorat atât interpretării la vioară, cât și atitudinii scenice. În 1805, era remunerat pentru ''vioara întâi în orchestra Republicii, în care cânta și fratele său Carlo'', conform biografiei publicate pe site-ul www.musicologie.org. Odată cu sosirea prințesei Elisa Bonaparte Baciocchi, sora lui Napoleon, la conducerea orașului Luca (1805), viața muzicală trece printr-o reorganizare: cele două mari orchestre au fost dizolvate și înlocuite de o orchestră de cameră. Paganini a fost reținut ca violonist secund și apoi a devenit solist al curții, în 1807, potrivit rubricii ''Legendary Violonists''. În această perioadă, și-a cultivat latura de compoziție, lucrând la prima operă importantă pentru vioară și orchestră, ''Napoléon'' (Sonata Napoleone), utilizând un acord special (scordatura), dedicată aniversării împăratului. Din 1810, a renunțat la activitatea la curte și a devenit artist independent. Întreprinde un turneu în Italia și se bucură de un imens succes, deși este criticat pentru maniera liberă de interpretare față de partiturile originale. Triumfă la Scala din Milano, sub bagheta dirijorului Alessandro Rolla. În 1827, a fost decorat cavaler al Ordinului Pintenul de Aur (Ordine dello Speron d'Oro) de către Papa Leon al XII-lea. În martie 1828, părăsea Milano și sosea la Viena. Primul concert l-a susținut la Redutensaal, la 28 martie 1828, și a avut în program, printre alte lucrări, Concertul nr. 2 în Si Minor ''La Campanella''. A susținut 14 concerte în timpul șederii la Viena și a primit titlul onorofic de virtuoz al muzicii de cameră din partea împăratului Francisc al II-lea și a fost decorat cu medalia Sankt Salvator.

În 1829, a plecat la Dresda, inaugurând astfel seria marilor succese germane. Prima apariție la Berlin a artistului a avut loc la 4 martie 1829. Au urmat concerte la Frankfurt am Main, Darmstadt, Mannheim și Leipzig. În 1831, și-a făcut debutul la Paris, la 9 martie, și apoi, la Londra, la 3 iunie. Au urmat zeci de concerte cu public în peste 30 de orașe britanice, în perioada 18311833. În 1833, s-a stabilit la Paris, unde l-a însărcinat pe compozitorul Hector Berlioz să scrie simfonia ''Harold en Italie'', potrivit enciclopediei online Britannica. În 1824, a cunoscut-o pe Antonia Bianchi, care i-a dăruit un fiu, Achille, în 1825, pe care Paganini l-a recunoscut în 1837. Așa cum evidențiază biografia inclusă în rubrica dedicată violoniștilor legendari de pe pagina www.thirteen.org, reușitele artistice ale lui Paganini au intrat în declin din 1834. Cu o sănătate șubredă, a reușit totuși să-și mențină faima și averea considerabilă. A continuat să susțină concerte sporadice, dar și-a petrecut ultimii ani mai mult în locuința din Parma, vizitând ocazional Parisul. S-a stins din viață într-un spital din Nisa, la 27 mai 1840. Acuzat de erezie, nu a putut fi înmormântat într-un cimitir creștin. Abia după cinci ani, fiul său Achille a obținut aprobarea de a transporta, în secret, sicriul pe teritoriul ducatului Parma și de a-l depune în grădina vilei Gajona, proprietatea sa. În 1876, Attila Paganini, fiul lui Achille, a obținut anularea sentinței de erezie și a depus sicriul bunicului său în cimitirul din Parma. Supranumit uneori ''Violonistul diavolului'', prin prisma dexterității și a flexibilității aproape inumane, Niccolo Paganini este considerat unul din cei mai mari violoniști din toate timpurile.