Mihai Golu - Fundamentele Psihologiei

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI Prof. univ. dr. MIHAI GOLU

OBIECTIVE

Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care contribuie, în mod esenţial, la dezvoltarea orizontului de cunoştinţe al studenţilor, la orientarea lor în spaţiul teoretic şi deopotrivă în cel al cercetării ştiinţifice. Sinteza pe care o prezentăm vizează trei obiective principale: să releve cu pregnanţă schema logică internă a psihologiei generale ca nucleu comun şi cadru de referinţă al tuturor celorlalte ramuri particulare ale cunoaşterii psihologice; să faciliteze însuşirea, în spirit modern, a principalelor noţiuni referitoare la natura şi esenţa psihicului, în general, a celui uman, în special, să ofere elementele de bază ale metodologiei cunoaşterii psihologice şi să capaciteze studenţii cu schemele logico-operaţionale necesare efectuării independente a unei cercetări ştiinţifice în domeniu. I. Obiectul psihologiei 1. Psihologia, ca ştiinţă independentă, s-a constituit relativ târziu, „certificatul ei de naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea, la Leipzig, de către savantul german Wilhelm Wundt a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima dată, fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi speculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice sistematice, aplicându-li-se operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii. Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură cu definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea părea să impună de la sine identitatea acestui obiect – psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a dovedit că, în realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a 57

psihicului uman nu a fost câtuşi de puţin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientări diferite şi în mare măsură opuse, şi anume: a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi care susţinea că obiectul psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei (respectiv, al proceselor psihice conştiente); b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al vieţii psihice a omului este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud); c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate psihologică o constituie reacţiile externe de răspuns (secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi, ca atare, obiectul psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913). 2. În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care se bazau orientările menţionate . Astfel, se admite că sfera noţiunii de „psihic uman” este mai largă decât sfera noţiunii de „conştiinţă”, ea incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei componente: inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formând domeniul de studiu al psihologiei. Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv (comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu se mai opun ca entităţi antagonice ireductibile; dimpotrivă, se recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor sub egida principiului unităţii „conştiinţă-activitate”. Finalmente, psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază, cu ajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psihocomportamentală sub aspectul determinismului, mecanismelor şi legilor devenirii şi funcţionării ei, în plan animal şi uman, în unitatea contradictorie a individualului, particularului şi generalului, universalului. Această definiţie stabileşte în mod real sfera de cuprindere a domeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările existente în interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia umană. Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală care ne oferă tabloul global al organizării psihocomportamentale a omului normal (mediu), făcând abstracţie de vârstă, sex, context socio-cultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latură particular-diferenţială, care se centrează pe studiul şi explicarea ipostazelor concrete în care se poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie de: vârstă, sex, mediu socio-cultural, activitate profesională, nivel de dezvoltare, 58

natura deviaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi a dezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolară, psihologia muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comercială şi economică, psihologia socială, psihologia medicală, psihopatologia etc. II. Specificul cunoaşterii psihologice. Metodele psihologiei 1. Specificul cunoaşterii psihologice. Modelul tradiţional al cunoaşterii ştiinţifice constituit sub autoritatea mecanicii şi fizicii clasice formula cerinţa ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, să posede proprietăţi nemijlocit observabile şi perceptibile, care să poată fi măsurate şi cuantificate. Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietăţi, el nu are nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici gust. Singura dimensiune care se recunoştea proceselor şi trăirilor psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibilă construirea unui sistem complet de coordonate şi măsurători, care să fie tratabil matematic. Acesta era principalul argument invocat de marele filosof german, Immanuel Kant, pentru a respinge, în mod categoric, posibilitatea desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei într-o ştiinţă independentă. În aceste condiţii, ca unică modalitate de obţinere a datelor necesare descrierii conţinuturilor şi stărilor psihice interne (ale conştiinţei) era considerată metoda introspecţiei (privirea cu propriul ochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena conştiinţei şi relatarea verbală a celor constatate). Psihologia bazată pe utilizarea exclusivă a acestei metode a primit denumirea de introspecţionistă şi ea s-a afirmat puternic în ultimele două decenii ale sec. XIX şi în primele trei decenii ale sec. XX (Th. Lipps, N. Ach, O. Kűlpe, E. Titchener). Pentru a satisface cerinţa observabilităţii nemijlocite, behaviorismul a aruncat peste bord lumea subiectivă internă a conştiinţei, reţinând ca obiect al cunoaşterii psihologice reacţiile de răspuns ale subiectului la stimulii obiectivi din afară. Dar, aşa cum se va remarca ulterior, procedând astfel, behaviorismul a constituit o „psihologie fără suflet”, o psihologie nu a „omului subiect”, ci a „omului robot”. Ieşirea din acest impas metodologic este posibilă numai în măsura în care se admite că o cunoaştere ştiinţifică poate să aibă nu numai un 59

caracter nemijlocit, ci şi unul mijlocit, observarea obiectului realizându-se indirect prin intermediul unor efecte şi fenomene prin care el se manifestă şi se exprimă. Cunoaşterea psihologică devine, prin excelenţă, o cunoaştere mijlocită: datele şi informaţia obiectivă despre natura, conţinutul şi dinamica proceselor psihice particulare se obţin pe baza observării, înregistrării şi analizei răspunsurilor şi conduitelor subiectului în situaţii obiective concrete. 2. Metodele psihologiei. Cunoaşterea psihologică se realizează prin utilizarea unui larg repertoriu de metode şi procedee. După poziţia pe care o au faţă de fenomenul studiat, metodele psihologiei le împărţim în două grupe: pasive şi active. Pasive sunt considerate acele metode care se adresează fenomenelor a căror declanşare se produce spontan, în situaţia concretă în care se află subiectul în momentul dat. În rândul lor includem: metoda observaţiei şi metoda biografică. Active sunt metodele prin care cercetătorul acţionează direct asupra subiectului şi provoacă manifestarea procesului psihic, a trăsăturii de personalitate sau a comportamentului propus pentru a fi studiat. Din această categorie fac parte: experimentul de laborator, experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor activităţii, testele sau probele psihometrice. Metoda centrală în cercetarea psihologică trebuie considerată experimentul de laborator. El depăşeşte toate celelalte metode în precizie, obiectivitate şi grad de controlabilitate a variabilelor. Metoda experimentală permite cercetătorului: să intervină activ şi să provoace fenomenul studiat; să izoleze, să dozeze şi să controleze variabilele – independente, dependente şi intermediare; să modifice şi să varieze condiţiile de manifestare a fenomenului; să compare rezultatele grupului experimental cu cele ale grupului de control, care nu a fost supus regimului experimental; să repete acelaşi model experimental de mai multe ori, pe acelaşi subiect sau grup de subiecţi; să releve condiţionarea reciprocă dintre variabile. Ca limite ale experimentului de laborator se menţionează: caracterul relativ artificial al situaţiei în care este plasat subiectul, izolarea acestuia de contextul natural al existenţei şi activităţii sale; nu poate fi folosit în mod universal, existând anumite fenomene psihocomportamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite, din punct de vedere etic, să se provoace experimental. 60

3. Strategii în cercetarea psihologică. Fiind subordonată unor obiective şi finalităţi cu semnificaţie generală, cercetarea psihologică dobândeşte un caracter continuu şi sistematic. Ea nu se reduce la simple explorări secvenţiale, independente unele de altele, ci se realizează ca un demers integrat, întemeiat pe anumite principii şi consideraţii metodologice generale. Un asemenea demers îl numim strategie de cercetare. Complexitatea şi diversitatea fenomenelor psihocomportamentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii, şi anume: a) strategii transversale, care constau în studiul nivelului de dezvoltare şi funcţionare a organizării psihocomportamentale la indivizi de aceeaşi vârstă; b) strategii longitudinale, care rezidă în studiul organizării psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe parcursul mai multor etape de vârstă, de exemplu: la vârsta de 3 ani, la vârsta de 5 ani, la vârsta de 7 ani, la vârsta de 11 ani etc; folosind asemenea strategii, se pot identifica şi stabili particularităţile curbei evoluţiei psihice, amplitudinea diferenţelor dintre etapele de vârstă; c) strategii genetice; prin care se urmăreşte cunoaşterea mecanismelor, legităţilor şi factorilor formării şi dezvoltării proceselor psihice şi comportamentelor – în plan istoric, filogenetic şi în plan individual, ontogenetic; d) strategii diferenţiale, prin care se evidenţiază şi se evaluează deosebirile de ordin calitativ în organizarea psihocomportamentală între: om şi animal, copil şi adult, bărbat şi femeie, normal şi patologic, între persoane de aceeaşi vârstă şi acelaşi sex etc; studiul deosebirilor interindividuale şi intergrupale este la fel de important pentru cunoaşterea psihicului în toată complexitatea sa ca şi studiul asemănărilor şi aspectelor comune; e) strategii clinice, care au ca scop studiul şi explicarea abaterilor şi tulburărilor patologice în sfera psihicului şi comportamentului, cauzate de focare organice sau de dereglări funcţionale ale creierului. III. Principiile metodologice ale psihologiei Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată de un set de principii metodologice generale care să asigure coordonatele de referinţă ale analizei şi interpretării fenomenelor concrete. Esenţiale sunt următoarele principii: a. principiul determinismului (extern); 61

b. principiul relaţionării neuro-psihice; c. principiul reflectării şi modelării informaţionale; d. principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate; e. principiul genetic şi al istorismului; f. principiul sistemicităţii. a) Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei şi explicării psihicului pe baza unor condiţii şi cauze reale obiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea asupra organelor de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şi grade de complexitate. În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de a face cu un determinism mijlocit. Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul extern se refractă şi se modifică în funcţie de stările şi condiţiile interne ale subiectului. Ca urmare, relaţia dintre stimulul extern (S) şi reacţia de răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip probabilist: stimulul extern dat nu duce în mod necondiţionat şi invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de răspuns, ci numai cu o anumită probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul să dea şi o altă reacţie sau chiar să nu răspundă deloc, în funcţie de starea lui psihofiziologică internă la momentul respectiv. Astfel, conchidem că procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în sfera unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic. Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determinativi externi, pentru psihicul şi comportamentul uman rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul determinismului luând forma specifică a principiului condiţionării social-istorice şi istoricoculturale. Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul socializat, care se naşte, trăieşte şi-şi desfăşoară activitatea într-un anumit mediu social. b) Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca psihicul în întregul său, inclusiv forma lui superioară de manifestare – conştiinţa umană – să fie considerat şi definit ca funcţie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii oricărui proces psihic, de la cel mai simplu, până la cel mai complex, este de natură reflexă, fiind mediat de procese fiziologice nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc.). Creierul însă nu generează percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării, 62

prelucrării şi interpretării stimulilor din afara sa. Din principiul relaţionării neuro-psihice derivă mai departe principiul unităţii dialectice a psihologicului şi fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu se poate realiza fără un anumit ansamblu de transformări şi fenomene neurofiziologice specifice. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede şi condiţionează psihologicul; psihologicul posedă însă caracteristici şi determinaţii calitative proprii, devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai proceselor psihice, nu şi celor fiziologice, care aparţin fenomenelor substanţial-energetice obiective). Pe măsură ce structura psihică a individului se maturizează şi se consolidează, ea capătă o relativă autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă asupra stării generale a organismului – influenţa psihosomatică, care face posibile sugestia, autosugestia şi psihoterapia. c) Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la baza înţelegerii naturii existenţiale sau a statutului ontologic al psihicului. El ne răspunde, aşadar, la întrebarea: „în ce formă sau modalitate există psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă particulară de reflectare, respectiv, reflectare de speţă subiectivă şi ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie. Percepţiile, reprezentările, noţiunile care alcătuiesc scheletul intelectului, al conştiinţei sunt în sine modele informaţionale interne ale lucrurilor, fenomenelor şi situaţiilor obiective externe. Faptul că psihicul este de natură reflectoriu-informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut din necesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai complex, caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte pretutindeni şi în orice moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca şi informaţia, psihicul exprimă şi ne dă măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale şi umane. d) Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne obligă să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul comportamental extern şi planul subiectiv intern. Forma primordială de manifestare a psihicului, în ontogeneză, o constituie acţiunea directă a copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizare treptată, stadială, schemele de organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de descompunere, de comparare (măsurare), de grupare, de asamblare etc. devin matrici ale structurării operaţiilor mentale, care dobândesc autonomie completă, putându-se desfăşura fără apelarea la suport obiectual sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani. 63

Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile interne ale conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii externe, condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide astfel circuitul acţiune conştiinţă acţiune. e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu trebuie considerat ca un dat sau ca ceva predeterminat şi imuabil, ci ca ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în ansamblul său, cât şi diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic, istoric şi în plan individual, ontogenetic. Identificarea şi descrierea stadiilor şi formelor pe care le îmbracă în fiecare stadiu trebuie să constituie unul din obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice. Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde să se suprapună cu traiectoria dinamicii organismului, punând în evidenţă trei mari segmente: – segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au loc procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare; – segmentul optimum-ului funcţional, în cadrul căruia toate componentele sistemului se menţin la valori ridicate; – segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se acumulează efectele entropice, de regresie şi dezorganizare. f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigenţelor metodologiei cibernetico-sistemice. Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale cărui componente (procese, stări, trăsături) se află într-o relaţie legică unele cu altele, condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionare este atât de puternică, încât generează acea calitate emergentă a unităţii supraordonate, graţie căreia, în orice proces particular se imprimă pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte. Abordarea sistemică se opune astfel abordării atomare, bazată pe principiul descompunerii-recompunerii, dezvoltată de asociaţionism. IV. Problema legilor în psihologie Scopul principal al oricărei ştiinţe este acela de a descoperi şi formula legi, prin care să explice riguros şi obiectiv modul de fiinţare şi manifestare (desfăşurare) a fenomenelor pe care le studiază. Legea este înţeleasă ca o relaţie de condiţionare sau determinare mai mult sau mai puţin stabilă şi repetabilă între două sau mai multe fenomene. 64

Cu cât cerinţa stabilităţii şi repetabilităţii este satisfăcută mai bine, cu atât legea este considerată mai valabilă şi mai veridică, şi invers. Din acest punct de vedere, cele mai „tari” sunt considerate legile mecanicii şi fizicii clasice. Multă vreme, psihologia a mers pe linia descoperirii unor asemenea legi. S-a dovedit însă că bilanţul este mai mult decât nesatisfăcător, întrucât doar legile psihofizice care descriu relaţia dintre intensitatea stimulului şi intensitatea reacţiei (senzaţiei) pot fi încadrate în categoria legilor tari (dinamice). În rest, relaţia dintre variabilele independente (stimulii, situaţiile) şi cele dependente (procesele psihice, comportamentele) se înscrie în sfera probabilităţii. Ca urmare, legea care o exprimă devine una statistică. Aceasta înseamnă că ea se deduce şi se formulează pe baza unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de măsurători; de asemenea, ea nici nu poate fi verificată şi confirmată pe cazuri individuale, ci numai la nivel de grup sau de „populaţii”. Aşadar, orice lege psihologică presupune şi se bazează pe general, dar nu-l exprimă în mod direct, ci numai indirect, prin intermediul unei tendinţe centrale (o medie aritmetică, de pildă) şi al unui indice de dispersie (abaterea standard, de pildă). Cum continuumul probabilităţii se cuprinde între 0 şi 1, punând în evidenţă grade diferite de nedeterminare (incertitudine), rezultă că şi legile statistice cu care operează psihologia vor avea grade de tărie diferite. Gradul cel mai slab de tărie îl vor avea acelea care gravitează în jurul probabilităţii de 0,50; corespunzător, cu cât relaţia descrisă de lege se îndepărtează mai mult de 0,50 spre 1 sau spre 0, cu atât gradul de tărie creşte. După sfera de cuprindere, legile psihologice se împart în: particulare, care se referă la anumite procese psihice (ex. legile senzaţiei, legile percepţiei, legile memoriei etc.) şi generale, care se referă la organizarea şi funcţionarea sistemului psihic în ansamblu (ex. legile dezvoltării, legile asociaţiei, legile organizării ierarhice, legea motivaţiei). După conţinut, legile psihologice au fost împărţite în: legi de funcţionare, legi de compoziţie, organizare sau structură şi legi de dezvoltare. Din prima categorie fac parte: legile senzaţiei, percepţiei, memoriei, gândirii; din a doua categorie pot fi menţionate: legea pregnanţei, legea bunei forme, legea integrării; din categoria a treia fac parte legea diferenţierii-individualizării, legea stadialităţii. Unul şi 65

acelaşi proces, ca şi psihicul în ansamblu, se subordonează concomitent tuturor celor trei categorii de legi. V. Psihicul uman 1. Noţiunea de psihic. Probabil că, în istoria ştiinţei, nu există un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute şi controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va subordona psihicul determinaţiilor şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihicul de determinaţiile pur spirituale, extramateriale, transcendente. Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii materialiste, considerând psihicul ca fenomen natural, care se individualizează prin atribute calitative specifice, ireductibile la atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizează printr-o serie de raportări corelate, şi anume: a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa existenţială de formă subiectivă, ideală de reflectare şi de formă particulară de informaţie la nivelul organismelor animale, bazată pe semnalizare-designare-reprezentare; b) raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezultă statutul lui de funcţie specifică a creierului realizată în cadrul comunicării informaţionale a individului cu lumea externă; c) raportarea la sarcinile de adaptare şi de reglare ale organismului animal, din care decurge statutul său de formă specifică, calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul instrumental-reglator în desfăşurarea comportamentului. 2. Specificul psihicului uman. Privit pe scară evolutivă, filogenetică, psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform, ci o succesiune de trepte, distanţate unele de altele, după gradul de diferenţiere şi complexitate structural-funcţională. Treapta cea mai de sus, care se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară, o ocupă psihicul uman. Putem astfel afirma că principala caracteristică a psihicului uman constă în aceea că el este forma cea mai înaltă de organizare şi funcţionare, dintre toate formele de psihism cunoscute nouă. Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor informaţionale cognitive, a capacităţii de înţelegere, explicare, interpretare, decizie, creaţie (proiecţie, planificare, anticipare etc.), precum 66

şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul devenind cel mai perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor (informaţiei). La om, psihicul se realizează şi în forma conştiinţei. Această superioritate o punem pe seama a doi factori esenţiali: a) complexitatea structural-funcţională extraordinară a creierului uman şi b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului socio-cultural. 3. Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporană abordează psihicul ca sistem, de pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin natura componentelor sale, este un sistem informaţional-energetic, deci nonsubstanţial. Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice (evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi probabiliste. De asemenea, se include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de stabilizare – homeostazia psihică), feedback pozitiv antientropic (de optimizare şi de dezvoltare), feed-throowght (de mediere şi de transfer), feed-before (de prospectare-anticipare). Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient, subsistemul subconştient sau preconştient şi subsistemul conştient. Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută, ansamblul tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane, şi o componentă dobândită, ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a societăţii, asimilate şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă. Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile informaţional-cognitive şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără controlul conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intră succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii. Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă. Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specifică, numai omului. Funcţionarea sa se bazează pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a scopurilor), al planificării, al realităţii. Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţional-afective, structuri motivaţionale (trebuinţe, interese, idealuri etc.), acţiuni şi acte 67

voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem controla şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este mediată de limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive. Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric, subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în succesiunea istorică a generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi generaţii, de la un individ la altul. De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomportamentale a unei persoane, elementul de referinţă esenţial trebuie să fie subsistemul conştient. Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile cele mai ridicate funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale de transformare a realităţii imediate, de crearea unei realităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare – predicţie şi de reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială. Interacţiunea dintre cele trei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influenţa inconştientului asupra subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie finalistă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de pildă, inconştientul la momentul dat poate să fie respins de conştient şi viceversa). De aici, derivă dramatismul şi imprevizibilitatea comportamentelor umane. VI. Procesele de prelucrare-gestionare a informaţiilor Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un minimum de „date” şi „informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi situaţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea, despre legităţile care le guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea externă şi utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns, a acţiunilor instrumentale reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. La nivelul omului, această funcţie se va realiza prin intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia, percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria. 68

1. Senzaţia. Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a informaţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici şi ale propriului organism. La baza ei, stă sensibilitatea – funcţie de recepţie-semnalizare, care derivă din excitabilitatea sau iritabilitatea primară – şi se realizează de mecanisme structurale specializate denumite analizatori. Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pe care le reflectă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate de modalităţi (tipuri). Distingem: a) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre lumea externă (exterocepţia): senzaţiile cutano-tactile, senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative; b) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre poziţiile posturale şi actele motorii ale membrelor, capului şi trunchiului (propriocepţia); c) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre modificările şi variaţiile mediului intern al organismului (interocepţia). Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt: integritatea structural-funcţională a analizatorului şi acţiunea stimulului specific la intensitatea corespunzătoare (să fie cel puţin egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective). Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi principale: modalitatea (calitatea), intensitatea, durata şi tonul afectiv. a. Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflecta selectiv anumite însuşiri ale stimulului specific (de pildă, în cazul senzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul cromatic; în cazul senzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.). b. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia încărcătura energetică sau forţa de acţiune a stimulului specific. c. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se manifesta pe durata de acţiune a stimulului. Nici o senzaţie nu se produce concomitent cu declanşarea acţiunii stimulului specific, ci cu o anumită întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici nu dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului, continuând câteva miimi de secundă şi după aceea – efectul de urmă sau imaginea consecutivă. d. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o anumită trăire emoţională – plăcută sau neplăcută, agreabilă sau dezagreabilă. 69

Legile sensibilităţii. Sensibilitatea este o funcţie dinamică evolutivă. Dinamica ei este surprinsă într-o serie de legi generale: 1) legi evolutive (legea diferenţierii, legea specializării, legea complexificării); 2) legi psihofizice (legea raportului invers proporţional între valoarea pragului absolut şi nivelul sensibilităţii E = 1/I, unde E = nivelul sensibilităţii, I = intensitatea stimulului; legea raportului constant al pragurilor diferenţiale dx/x = constant, unde dx = fracţiunea de intensitate a stimulului specific ce trebuie adăugată la stimulul iniţial pentru a determina o modificare abia conştientizabilă a intensităţii senzaţiei; legea progresiei: în timp ce intensitatea stimulului creşte în progresie geometrică, intensitatea senzaţiei creşte în progresie aritmetică E = K log. X + C, unde E = intensitatea senzaţiei, X = intensitatea stimulului, K şi C = constante; aceste legi au fost formulate de francezul Bouguer şi germanii Weber şi Fechner (purtându-le numele); 3) legi psihofiziologice (legea adaptării, legea sensibilizării, legea depresiei, legea contrastului, legea sinesteziei); 4) legi socioculturale (legea învăţării-optimizării, legea estetizării, legea profesionalizării). 2. Percepţia. Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informaţiei extrase din interacţiunea actuală a subiectului cu obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se constituie prin articularea şi integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum susţinea Şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este un model informaţional complex, care ne raportează la obiect ca întreg, în identitatea lui individuală sau categorială specifică. A percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce este acesta?” Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce stimulul specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător, percepţia presupune o implicare mai activă a subiectului, care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare, căutare, selecţie, evaluare, comparare. De aceea, definirea percepţiei ca reflectare nemijlocită sau imediată este improprie, ea fiind mediată în realitate de operaţiile succesive ale subiectului. Astfel, desfăşurarea percepţiei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existenţa următoarelor faze: a) detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimulului şi încadrarea lui în spaţiu şi timp; b) discriminarea, care rezidă în desprinderea stimulului din contextul celorlalţi; c) identificarea, care se concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al 70

stimulului şi în elaborarea răspunsului „este x”; d) interpretarea, în cadrul căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune în relaţie cu scopul activităţii subiectului. După conţinut şi mecanism, distingem: percepţii monomodale (ex. percepţia vizuală, percepţia auditivă, percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale, care au la bază interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe genuri de însuşiri ale obiectului. În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ: percepţia spaţiului (formă, volum, distanţă, poziţie), percepţia timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percepţia mişcării (direcţie, viteză), percepţia limbajului (oral, scris), şi percepţia muzicii (raporturi de înălţime, linie melodică, structură armonică). Legile percepţiei. Aspectele esenţiale ale percepţiei sunt exprimate de un ansamblu de legi, pe care le împărţim în următoarele grupe: a) legi ale asociaţiei (asemănare, contrast, contiguitate spaţio-temporală), care acţionează în etapele iniţiale ale formării mecanismelor şi schemelor perceptive în raport cu o clasă sau alta de obiecte); b) legi de structură (legea bunei forme, legea pregnanţei, legea bunei continuităţi, legea destinului comun, legea unum-duo etc), care exprimă funcţionarea mecanismelor şi schemelor perceptive consolidate şi atestă ireductibilitatea percepţiei la o simplă sumă de senzaţii); c) legi generale, supraordonate (legea integralităţii, legea selectivităţii, legea semnificaţiei, legea constanţei, legea obiectualităţii). 3. Reprezentarea. Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii despre obiectele care acţionează hic et nunc asupra organelor noastre de simţ, reprezentarea reflectă şi ne oferă informaţii despre un obiect sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima treaptă în organizarea şi funcţionarea activităţii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene percepute cândva în trecut şi ale căror modele informaţionale au fost stocate şi păstrate în memoria de scurtă şi lungă durată). Termenul de reprezentare desemnează două realităţi: a) procesul de ecforare-reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect în absenţa lui şi b) produsul, respectiv, imaginea conştientizată. Procesul poate avea o desfăşurare spontană, involuntară, luând aspectul unui flux de reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin haotice, amalgamate sau una intenţionată, voluntară, imaginile succedându-se într-o ordine logică şi fiind subordonate unui scop. Produsul poate fi caracterizat după 71

următoarele calităţi (proprietăţi): a) claritatea sau pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări intense sau vii şi reprezentări pasive sau şterse; b) completitudinea, pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care tind să se suprapună peste imaginile perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare (în principiu, imaginea-reprezentare este mai săracă, mai rezumativă decât imaginea-perceptivă); c) relevanţa sau semnificaţia, care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului, şi reprezentări derizorii, care conţin note accidentale, nesemnificative (de regulă, reprezentarea reflectă în mai mare măsură semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percepţia); d) gradul de generalitate, după care distingem reprezentări individuale, care reflectă obiecte concrete singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumit obiect etc.) şi reprezentări generale, care reflectă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare (reprezentarea de casă în general, de om, în general, de copac, în general); de regulă, imaginea-reprezentare are un grad de generalitate mai înalt decât perceptul; e) caracterul mijlocit, care constă în aceea că elementele informaţionale constitutive ale imaginiireprezentare sunt furnizate de senzaţii şi percepţii; f) caracterul panoramic, care rezidă în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni (însuşiri) care se etalează în percepţie în configuraţii simultane. Semestrul II 4. Gândirea. Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului, esenţialului şi necesarului din realitatea externă. Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic et nunc, gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică, întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente şi stări ale „obiectului„: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor. Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstractizării, predicţiei, anticipării, teoretizării. Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă complexitate, gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite: cognitiv-procesual, structural-operaţional, structural-informaţional. 72

Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea intelectuală discursivă de prelucrare criterial-logică a informaţiilor furnizate de percepţie sau memorie, în vederea înţelegerii, explicării şi interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate), a rezolvării diferitelor tipuri de situaţii problematice, a elaborării diferitelor proiecte şi planuri de activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor optime de acţiune. Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un sistem ordonat de operaţii sau de transformări care se aplică unei situaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare finală (scop) (A*), ce reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie. În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită organizare dinamică internă, în cadrul căreia vom identifica două tipuri mari de operaţii: generale şi particulare (specifice). Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, concretizarea. Analiza constă în descompunerea, pe plan mintal, a obiectului în părţi componente, pentru dezvăluirea şi descrierea-explicarea structurii lui interne; sinteza este operaţia inversă, de reconstituire, pe plan mintal a obiectului, extrăgându-se şi reţinându-se informaţia esenţială despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză); abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor esenţiale şi lăsarea în afară a celor neesenţiale, secundare; generalizarea este operaţia de extindere a unor însuşiri sau relaţii extrase prin abstractizare la toate obiectele care fac parte din aceeaşi clasă; concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare. Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se utilizează în interiorul diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie, sociologie etc. Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor constructe ideale, simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi reversibil, în sensul că pentru orice transformare există una inversă sau opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau starea iniţială. Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie definită ca un sistem de noţiuni, organizat după criteriile esenţialităţii şi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz unitatea structurală de bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri neesenţiale, desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene, 73

şi ştiinţifice, reflectând însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. După sfera de cuprindere, se delimitează: noţiuni individuale, care se raportează la obiecte singulare, luate separat, noţiuni particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiecte şi noţiuni generale, categoriale care cuprind însuşirile esenţiale comune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor (ex. noţiunea de „existenţă”). Un nivel superior de integrare a conţinuturilor informaţionale (respectiv, a noţiunilor) este judecata. Aceasta afirmă sau neagă ceva despre altceva, suportând testul adevărului. Orice judecată este adevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nu realităţii. La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se integrează în structuri informaţionale şi mai complexe de tipul raţionamentelor. În raţionament se surprinde discursivitatea gândirii, mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi. Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă, în care, pornindu-se de la judecăţi individuale, particulare se ajunge la o concluzie generală, deductivă, în care se porneşte de la general, particular şi se merge spre particular, individual, şi analogică, în care se compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă asemănările, ceea ce au în comun. Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi informaţional, îmbrăcând mai multe forme: a) În plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2) gândirea euristică şi, de asemenea: 1) gândirea convergentă şi 2) gândirea divergentă. Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că aplicarea unei anumite succesiuni de operaţii (transformări) duce în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristică are un caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-eroare, succesiunea de operaţii nu duce în mod necesar la găsirea soluţiei corecte; gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de elemente, de date pentru a ajunge în final la un număr mic de elemente sau date (ea comprimă câmpul informaţional); gândirea divergentă porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul informaţional). 74

b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-concretă şi 2) gândirea simbolic-abstractă. Gândirea intuitiv-concretă se caracterizează prin predominarea codificării figural-imagistice a conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv; gândirea simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării informaţionale şi prin detaşarea de suportul perceptiv. 5. Imaginaţia. Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imaginaţia este un proces distinct de prelucrare şi utilizare a informaţiei. Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezentării, bazându-se pe memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care începe spre gândire, ocupând astfel o poziţie aparte pe continuumul activităţii cognitive a omului. Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente: a) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară, fie crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, fără legătură aparentă cu realul; b) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare şi ale fanteziei, realizându-se combinări, amplificări, reordonări etc.; c) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a produsului final; d) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei designative a imaginilor elaborate. Imaginaţia este elementul central în structura creativităţii, ca dimensiune globală a personalităţii. Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă sub mai multe forme, diferenţierea făcându-se după natura produsului şi după domeniul de aplicaţie. După primul criteriu, se delimitează: 1) imaginaţia reproductivă şi 2) imaginaţia creatoare. După cel de-al doilea criteriu, distingem: 1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică); 2) imaginaţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii; 3) imaginaţia ştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor şi proiectelor de cercetare, în elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imaginaţia arhitectural-constructivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi de construcţii; 5) imaginaţia managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente moduri de conducere şi administrare etc. Procedeele imaginaţiei. Ca activitate intelectuală finalistă, imaginaţia se sprijină pe o serie de procedee specifice, precum: a) Schimbarea proporţiilor lucrurilor prin diminuarea sau amplificarea lor (ex. „Guliver în ţara piticilor”, „Flămânzilă”, „Setilă” etc.). 75

b) Amalgamarea – combinarea de elemente şi trăsături esenţiale luate de la lucruri diferite (ex. Ducipalul lui Al. Macedon). c) Schimbarea raporturilor cauzale (ex. un piepten aruncat de Făt-Frumos duce la apariţia unei păduri). d) Substituţia (înlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiecte cu altele). e) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relaţii printro schemă); f) Tipizarea (redarea unei trăsături generale printr-un prototip individual: avariţia întruchipată de Hagi Tudose). 6. Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engramare, păstrare, reorganizare şi reactualizare. Ea conferă Eului nostru identitate şi continuitate în timp şi asigură transformarea necunoscutului în cunoscut. Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după următorii parametri: a. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă, cu atât mai bine). b. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură percepere (prezentare). c. Trăinicia păstrării materialului memorat. d. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii. e. Completitudinea reproducerii. f. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai întinsă, cu atât mai bine). Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi (particularităţile individuale şi stările subiective de moment), cât şi de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de prezentare, gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în mod adecvat asupra acestor factori, memoria poate fi îmbunătăţită. Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se poate realiza la niveluri integrative diferite şi în forme diferite. După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar, se disting: 1) memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi reactualiza un fapt, o informaţie etc.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a scopului). După gradul de înţelegere a celor memorate, se diferenţiază: 1) memoria mecanică şi 2) memoria logică. După durata păstrării celor 76

achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria de scurtă durată, pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2) memoria de lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu durata vieţii individului. După conţinut, se delimitează: 1) memoria informaţional-cognitivă, prin care se achiziţionează, se păstrează şi se actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre noi înşine, 2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea întregii experienţe emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în dispoziţia generală de fond, 3) memoria motivaţională, legată de păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor secundare, dobândite; 4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia. După canalele senzoriale implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei, se diferenţiază: 1) memoria vizuală, 2) memoria auditivă, 3) memoria tactilă, 4) memoria olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6) memoria kinestezică. În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem trecutul în actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian, trebuie admisă existenţa şi a unei memorii prospective, de fixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi acţiunilor ce urmează să se producă în viitor. Această formă de memorie maximal dezvoltată la om face posibilă programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea comportamentului. Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor, experienţelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latură pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm de informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora mai importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a unei activităţi. Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului memorat. Astfel, uitarea se produce mai rapid şi în raţii mai mari în cazul unui material fără sens (ex. silabe, cuvinte fără înţeles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine sistematizat şi organizat logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material lipsit de semnificaţie pentru noi, decât în cazul unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu acţionează ca o fatalitte 77

decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod normal, ea poate fi ţinută sub control, determinând-o să acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea efectului negativ al uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea) periodică a celor pe care le apreciem ca fiind importante şi necesare în activitatea noastră viitoare. VII. Procesele de energizare, potenţare, direcţionare a comportamentului Dacă din procesele cognitive omul reuşeşte să diferenţieze, să identifice, să interpreteze, să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi se întâmplă în jurul său, prin procesele de energizare, potenţare şi direcţionare el devine capabil să ia o anumită atitudine şi să se exprime activ şi selectiv prin comportamente specifice. În categoria acestor procese includem motivaţia şi afectivitatea. 1. Motivaţia. Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg ansamblu de „entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile, disonanţele şi deficitele care apar în cadrul diferitelor componente ale sistemului personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în direcţia înlăturării lor şi restabilirii echilibrului. Luată global, motivaţia reprezintă, aşadar, forţa motrice internă a comportamentului şi activităţii, conferindu-ne caracterul de fiinţe active şi relativ autonome. Orice act comportamental integrat are o anumită bază motivaţională, iar motivaţia devine o lege generală de organizare a comportamentului. Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. Aceasta exprimă nevoia puternic consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer, odihnă, mişcare, adăpost, informaţie, frumos etc. Nesatisfacerea îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale echilibrului psihic al personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare, generează cele mai puternice motive sau mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţele umane se împart în două grupe mari: primare sau înnăscute (aici intrând, în primul rând, trebuinţele biologice şi fiziologice) şi secundare sau dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice, trebuinţele religioase, trebuinţele morale). Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow a construit „piramida trebuinţelor”, larg acceptată în psihologie. În forma ei finală, piramida cuprinde 8 clase, care, în ordine, de jos în sus, sunt următoarele: 78

I – trebuinţe biologice II – trebuinţe de securitate III – trebuinţe de afiliere socială IV – trebuinţele Eului V – trebuinţe de autorealizare VI – trebuinţe de cunoaştere VII – trebuinţe estetice VIII – trebuinţe de concordanţă. Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii: 1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai continuu satisfăcută; 2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută; 3) efectul perturbator al nesatisfacerii cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât trebuinţa respectivă se situează mai aproape de baza piramidei; 4) activarea şi satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei – o trebuinţă o dată satisfăcută se retrage, lăsând locul alteia. Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului intră alte două componente: interesele şi idealurile. Interesele realizează legătura noastră selectivă şi relativ stabilă cu diferite aspecte ale realităţii şi domenii de activitate; idealurile reprezintă forţa de proiecţie şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire a propriei personalităţi. După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot fi împărţite în pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi menţinerea proceselor de dezvoltare, şi negative, care determină degradări şi tulburări serioase ale tabloului psihocomportamental (ex. trebuinţa de alcool, trebuinţa de droguri etc.). Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă o anumită intensitate optimă – optimum motivaţional. În principiu, activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin conţinutul lor reclamă o motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi atractive prin conţinut reclamă o stare de motivaţie mai slabă. 2. Afectivitatea. Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un ansamblu de structuri specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele, persoanele din jur). Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin următoarele proprietăţi: a) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie, bucurie, sau semn negativ – tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă); b) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională; aceasta poate fi slabă, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele); 79

c) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată scurtă, sentimentele sunt de durată lungă); d) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica semnul în timp: iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece în iubire); e) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trăiri de semn opus, pozitiv şi negativ, ex. gelozia). Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica, plăcerea, bucuria) şi emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele morale). După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple (tonul emoţional care acompaniază procesele cognitive, trăirile de esenţă organică, stările de afect), emoţiile complexe (emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţare etc.) şi structurile afective superioare (sentimentele). Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă, necesară a vieţii noastre psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi selectiv. În funcţie de semnul dominant al organizării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în lume, să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau, dimpotrivă, să ne retragem şi să ne izolăm de lume. Fără emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul ar fi un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la stimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă, la celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană, fiecare din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne autopercepem şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne relaţionăm cu ceilalţi. Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi orientând, ca şi motivaţia, desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă intensitatea pe care trebuie s-o posede o trăire emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a activităţii. De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra intensităţii trăirilor emoţionale, pentru a nu le permite să ne dezorganizeze gândirea şi acţiunea. 80

Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de firea omului, de individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă să-şi controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind instalarea timidităţii, după cum şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un climat educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă dure, dramatice poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la acţiunea factorilor afectogeni. VIII. Comunicare şi limbaj Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este aceea de a comunica, adică, de a emite către cei din jur anumite mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a recepţiona de la aceştia mesajele lor. Această capacitate are premise şi mecanisme naturale, neurofiziologice, şi este modelată şi structurată socio-cultural. Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sinonim cu termenul de schimb în general, sub influenţa teoriei informaţiei şi a teoriei organizării, cel puţin în lingvistică şi psihologie, sfera lui se limitează la procesele de emitere, transmitere şi receptare a mesajelor informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane, o persoană umană şi computer sau altă maşină, o persoană umană şi un animal. După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interumană este de două feluri: nonverbală şi verbală. Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme: comunicarea prin corp (ţinută, îmbrăcăminte, machiaje, gestică, mimică), comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul de organizare a ambianţei, distanţe fizice interpersonale şi intergrupale în diferite situaţii), comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema). Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor lingvistice – alfabete, reguli gramaticale – elementul principal de codificare a mesajului fiind cuvântul. Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel individual; limba este o categorie socio-istorică, fiind produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei colectivităţi. Ea se compune 81

dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet (pentru codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice, semantice şi sintactice). În raport cu indivizii concreţi, luaţi separat, limba se prezintă ca un dat obiectiv, pe care aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze ca instrument de comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal individual, şi organizarea lui va prezenta diferenţe mai mari sau mai mici de la o persoană la alta. Structura psihologică a limbajului include trei componente principale: componenta fizică, componenta formal-gramaticală şi componenta semantică. Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale şi consoane) care formează cuvintele (unităţi fonetice de bază ale limbii) şi literele care se pun în corespondenţă sunetelor articulate, obţinându-se codificarea grafică a mesajelor. În măsura în care limbajul realizează transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine suportul substanţial-energetic indispensabil de obiectivare şi codificare a lor. Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor şi regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura informaţională pe care o poartă să poate fi uşor şi corect decodificată. Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de designare dintre cuvinte – ca semne – şi mulţimea obiectelor, lucrurilor, fiinţelor, fenomenelor, relaţiilor etc. din jurul nostru. Legătura designativă este mediată de o imagine, o schemă sau un construct conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act de învăţare condiţionată. Rodându-se şi consolidându-se treptat în procesul comunicării, o asemenea legătură devine atât de puternică, încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cu cealaltă devin organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar. În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma unei reţele ierarhizate, cu conexiuni atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru individual: a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele cele mai familiare, cu frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene; b) zona secundară, în care se integrează cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în procesul 82

comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele mai puţin cunoscute şi rar folosite în comunicarea obişnuită. Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare măsură competenţa lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea sa de comunicare. Astfel, cu cât zona centrală are o arie mai întinsă, iar celelalte două – una mai redusă, cu atât nivelul de competenţă verbală este mai înalt, şi invers. Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc important în diagnosticul inteligenţei şi al profilului personalităţii. În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa verbală şi performanţa verbală: prima este o capacitate virtuală, latentă, cea de a două este o capacitate în act. În legătură cu cea dintâi sunt încă dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste susţinută de N. Chomsky, şi reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată de J. Piaget. O soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând principiul interacţiunii ereditate x mediu şi al dublei condiţionări. Nu se poate merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că structurile verbale şi gramaticale sunt integral înnăscute, condiţiile de mediu şi stimularea din afară neavând nici o importanţă, după cum nici invers, nu se poate merge atât de departe cu ipoteza genetistă, încât să se afirme că limbajul se dobândeşte printr-un act mecanic de implantare, indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului. Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de obiectivare şi codificare a informaţiei, ci şi un mod de conduită – conduita verbală – limbajul se structurează şi funcţionează în mai multe forme. O primă diferenţiere se produce după natura componentei fizice, rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua diferenţiere se face după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern, utilizat în principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul intern, utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu sine însuşi. O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern), delimitându-se: monologul, comunicarea se desfăşoară într-un singur sens – de la emiţător la receptor (auditoriu), şi dialogul, comunicarea se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi receptorul schimbându-şi succesiv locurile. Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul verbal îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală şi socială. Există însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale între autori în 83

clasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm, vom regăsi următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) de cunoaştere (cuvântul este un instrument de extragere, organizare şi prelucrare a informaţiilor lor); c) de reglare (cuvântul influenţează desfăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv). IX. Procesele de reglare: atenţia şi voinţa 1. Atenţia. Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost puternic controversată: din element central în psihologia introspecţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism. De asemenea, s-a discutat mult dacă trebuie considerată un proces, o stare, o activitate sau o condiţie facilitatoare. Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definirea atenţiei trebuie să fie aceea că ea nu posedă un conţinut informaţional propriu; cea de a doua constatare trebuie să fie aceea că atenţia caracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi toate actele comportamentale finaliste, conştiente. Din cele două constatări se desprinde concluzia că termenul cel mai adecvat pentru definirea atenţiei este cel de mecanism psihic de reglare. Astfel, atenţia este mecanismul psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se orientează selectiv activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi activitatea motorie externă, creându-se condiţii psihofiziologice optime de finalizare. Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi, care au valori diferite la diferite persoane, ceea ce face necesară testarea şi evaluarea ei. Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi măsurate sunt: 1) concentrarea, care exprimă gradul de activare şi intensitatea focalizării conştiinţei şi controlului voluntar în cadrul percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2) distributivitatea, care constă în concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra a două sau mai multor obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea, proprietate a atenţiei de a se menţine la nivel optim de concentrare pe toată durata desfăşurării unei activităţi; opusă ei este instabilitatea, care are influenţă puternic perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra activităţii profesionale; 4) mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul 84

optimei concentrări în concordanţă cu succesiunea evenimentelor şi secvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea – stagnarea atenţiei într-un punct. În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele: fiziologice şi psihofiziologice. Primele pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent şi pe raporturile de inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plan comportamental reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea succesivă şi selectivă a dominantelor funcţionale. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe interacţiunea dintre mecanismele neuronale şi factorii psihici, cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului, dependenţa sau independenţa de câmp, respectiv, introversia şi extraversia., forţa voinţei, autocomanda şi autostimularea verbală. 2. Voinţa. Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a sistemului psihocomportamental, care în forma sa completă, este proprie omului şi se împleteşte strâns cu dezvoltarea funcţiilor conştiinţei. Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional al reglajului voluntar sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora individul uman trebuie să le facă faţă încă din primele zile după naştere. Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa proceselor nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor procese, motivaţia, rezistenţa la tentaţii. Rezultă atunci că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre acţiune şi nu este nici o forţă spirituală pură, ci o construcţie psihofiziologică complexă, care se dezvoltă treptat în ontogeneză în contextul activităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu obstacole de diferite grade de dificultate. O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să depăşim atât teoria liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă primordială, situată în afara oricărui determinism, cât şi teoria fatalistă, a destinului implacabil, care consideră acţiunile voluntare ale omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliză, sau ambiental, ca în behaviorism. Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului uman atributul autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensul sustragerii acţiunii unor factori extravoliţionali, ci în sensul libertăţii de a face opţiuni şi de a elabora decizii care să concorde cu principiul necesităţii obiective. 85

Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând în evidenţă câteva verigi, şi anume: 1) apariţia impulsului spre acţiune şi formularea scopului, 2) analiza şi lupta motivelor (atunci când subiectul este confruntat cu mai multe cerinţe sau solicitări, care trebuie supuse evaluării comparative); 3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şi instalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”, „Vreau să acţionez aşa”; 4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care pot apare pe traiectoria acţiunii); 5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei feedback de validare sau de corecţie. Ca mecanism reglator cu sferă de acţiune la nivelul sistemului supraordonat al personalităţii, voinţa se concretizează printr-un set de trăsături generale, precum: 1) forţa sau tăria, care exprimă gradul de efort pe care o persoană poate să-l susţină pentru învingerea obstacolelor interne sau externe; 2) perseverenţa, care constă în menţinerea sau repetarea efortului voluntar până la finalizarea acţiunii; 3) consecvenţa, care reprezintă rezistenţa liniei de conduită adoptate la influenţa perturbatoare, precum şi concordanţa dintre vorbe şi fapte; 4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţine hotărârea luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercită din afară asupra lui; 5) independenţa, care reprezintă capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei şi hotărârii de acţiune, fără a apela la sprijin extern; 6) iniţiativa, care exprimă gradul de activism intern al subiectului, promptitudinea de implicare în acţiune într-o situaţie sau alta. X. Personalitatea 1. Precizări terminologice. În psihologie, ca de altfel, şi în celelalte ştiinţe socio-umane, circulă, de cele mai multe ori ca sinonime, trei termeni: individ, persoană, personalitate. La o analiză mai atentă, cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite. Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care este determinată biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a oricărui organism viu – plantă sau animal. Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în plan biologic. El desemnează individul uman ca entitate concretă într-un cadru relaţional dat, aşa cum este perceput de cei din jur. Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică, filosofie de atributul valorii; în psihologie el se ia într-o accepţiune 86

diferită, ca desemnând modul şi gradul de integrare şi ierarhizare sistemică a componentelor biologice, psihice şi socioculturale la omul normal, considerat într-un mediu social concret. Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, personalitatea este un concept integrator supraordonat, care subordonează toate celelalte concepte ale psihologiei, inclusiv pe cele de psihic, conştiinţă, comportament. Din punct de vedere ontologic, personalitatea reprezintă o realitate complexă, care face obiect de studiu pentru biologia umană, pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etică şi filosofie. Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a comportamentelor mediate psihic, ale acestei realităţi. 2. Direcţii de definire a personalităţii în psihologie. De când personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologică (deceniul al treilea al sec. XX), definirea ei a suscitat mari controverse, ceea ce a făcut să apară un număr foarte mare de definiţii: în 1950, McClelland inventaria nu mai puţin de 100 formulări diferite, iar la începutul deceniului al nouălea, numărul acestora depăşea 150. Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a definiţiilor existente, el identificând trei grupe mari: 1) definiţii prin efect extern; 2) definiţii prin structură internă şi 3) definiţii pozitiviste. Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este următoarea: „Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în ontogeneză şi determină un mod specific şi relativ stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”. În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante: 1) modelul analitic al trăsăturilor; 2) modelul factorial (trăsăturile sunt înlocuite cu factori, numeric mai puţin şi mai riguros definibili); 3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic (temperamentul), blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile), blocul de orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante); 4) modelul Big-Five, care pune la baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia (arată capacitatea de orientare a persoanei către exterior, modul de implicare în acţiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include diferenţe individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere); conştiinciozitatea (vizează, modul concret al individului de a aborda sarcinile, activităţile, problemele care apar în viaţa lui); stabilitatea emoţională (diferenţe individuale referitoare la caracteristicile structurii 87

emoţionale); cultura sau intelectul (arată diferitele caracteristici ale funcţiilor intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienţă). Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în principiu elaborate la vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la adolescenţa târzie la maturitate. În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-un mod specific: generalul („În anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel”) particularul („În anumite privinţe unii oameni sunt la fel) şi individualul („În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”). În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul clasificărilor tipologice. Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe care-l vizează şi prin aria de cuprindere: criterii temperamentale (personalităţi introvertite şi personalităţi extravertite, sau: personalităţi flegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale (personalităţi integre şi personalităţi coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţi înalt productive şi eficiente, personalităţi medii, personalităţi slab productive şi eficiente); criterii de organizare internă (personalităţi mature şi armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate, personalităţi imature etc.). BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE 1. Golu, M., Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000, vol. 1, vol. 2; Compendiu, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000. 2. Golu, M., Dicu, A., Introducere în psihologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972. BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ 1. Radu I. şi colab., Introducere în psihologia contemporană, Cluj-Napoca, Editura Sincron, 1991 (p. 93-304).

88