Mantuire Prin Suferinta

MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII ŞI INOVĂRII UNIVERSTITATEA “1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ SPECALIAZAREA PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC Î.P.S Prof. Dr. Andrei Andreicuţ ABSOLVENT Ioan Cândea

Alba Iulia 2009 1

MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII ŞI INOVĂRII UNIVERSTITATEA “1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ SPECALIAZAREA PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

MÂNTUIRE PRIN SUFERINŢĂ - o analiză a vieţii în Hristos în condiţiile închisorilor comuniste -

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC Î.P.S Prof. Dr. Andrei Andreicuţ ABSOLVENT Ioan Cândea

Alba Iulia 2009 2

CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................................................... 1 CAPITOLUL 1 .............................................................................................................. 4 ARGUMENTĂRI ISTORICE....................................................................................... 4 1.1. Politica internaţională ......................................................................................... 4 1.2. Instaurarea comunismului în România ................................................................ 7 1.2.1. Premisele instaurării comunismului ............................................................. 7 1.2.2. Conceptele ideologice ale noului regim ....................................................... 8 1.2.3. Instaurarea controlului total ....................................................................... 11 1.2.3.1. Genocidul……………………………………………………………….11 1.2.3.2. Securitatea……………………………………………………………...12 1.2.3.3. Pericolul religios………………………………………………………..13 1.2.3.4. Arestări în masă………………………………………………………...16 CAPITOLUL 2 ............................................................................................................ 21 SUFERINŢĂ, SUPLICIU ŞI MARTIRIU .................................................................. 21 2.1. Suferinţa purificatoare ...................................................................................... 21 2.2. Închisori şi deţinuţi ........................................................................................... 25 2.2.1. Deţinutul politic român .............................................................................. 27 2.2.2. Reprezentanţii represiunii .......................................................................... 29 2.3. Metode diabolice de tortură .............................................................................. 32 2.4. Reeducarea – cea mai neagră filă a istoriei noastre ........................................... 36 3

CAPITOLUL 3 ............................................................................................................ 43 TRĂIREA SPIRITUALĂ – O LUMINĂ ÎN IADUL TEMNIŢELOR ......................... 43 3.1. Drumul curăţirii sufleteşti................................................................................. 44 3.2. Virtuţi ale vieţii creştine ................................................................................... 50 3.2.1. Rugăciunea salvatoare ............................................................................... 50 3.2.2. Postul – efort suprauman ........................................................................... 53 3.2.3. Întrajutorarea – o dovadă a trăirii în Hristos ............................................... 57 3.3. Sfintele slujbe – nelipsite binefaceri ................................................................. 59 3.3.1. Învierea Domnului ..................................................................................... 59 3.3.2. Botezul ...................................................................................................... 61 3.3.3. Spovedania ................................................................................................ 64 3.3.4. Sfânta Împărtăşanie ................................................................................... 66 CAPITOLUL 4 ............................................................................................................ 68 SFÂNTUL ÎNCHISORILOR ...................................................................................... 68 4.1. Valeriu Gafencu ............................................................................................... 69 CONCLUZII ............................................................................................................... 79 BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................... 83

4

MOTTO

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el, înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10,32)

5

INTRODUCERE

Se încearcă în epoca post-modernă un proces de unificare mondială pe toate planurile: social, politic, economic, religios. Este de fapt o nivelare a conştiinţei umane pentru o manipulare mai uşoară, pentru o dobândire a puterii asupra întregii lumi de către o mână de oameni cu putere economică colosală. Procesul acesta a fost foarte bine pus la punct încă de mult timp, şi se desfăşoară încet dar sigur chiar sub ochii noştri. În perioade cruciale au avut loc cele două războaie mondiale şi altele în zone specifice intereselor marilor puteri mondiale pentru schimbarea unor regimuri politice cu scopul de a orienta gândirea naţiunilor în anumite direcţii. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în România în urmă cu 60 de ani prin instaurarea regimului comunist care a adus distrugerea unei generaţii cu o conştiinţă ancorată în Dumnezeu şi iubirea de neam. O generaţie de oameni mari care aveau ceva de spus lumii, aveau să schimbe faţa României şi poate a lumii. De acest lucru s-au temut marile puteri, de oamenii care gândesc şi nu pot fi manipulaţi pentru interesele lor. Astfel că România a fost lăsată pradă lupului comunist. Fiara care a înghiţit în închisorile sale generaţia aceasta de oameni verticali. A înghiţit toată atitudinea României. Aceşti oameni propovăduiau importanţa Adevărului, a valorii, a iubirii de patrie şi semeni. Toate acestea erau, pentru comunişti, „elemente duşmănoase” şi „activităţi criminale împotriva regimului”. Aceşti „bandiţi” trebuiau eliminaţi astfel că a fost organizat diabolicul sistem al penitenciarelor, organizat pe categorii după deţinuţii care erau închişi acolo. Deşi închişi şi supuşi unor suplicii de neimaginat, aceşti oameni şi-au păstrat verticalitatea apărându-şi crezul în unele cazuri până la moarte sau plătind acest lucru cu ani grei de puşcărie.

6

În lucrarea de faţă am încercat să arăt, prin mărturiile celor care au trecut prin închisorile comuniste, ce s-a întâmplat de fapt acolo, dar mai ales cum au primit „deţinuţii politici” acest calvar şi cum s-au raportat la el. Am ales acest subiect în primul rând pentru că nu ştiam prea multe despre acestă perioadă istorică a României, ce a însemnat regimul comunist pentru România, fiind intrigat de multele opinii diferite, mai ales contradictorii, cu privire la viaţa oamenilor în perioada 1946-1989. M-am axat pe modul în care comuniştii au ajuns şi au rezistat la putere atât timp, respectiv arestarea elitei ţării şi mai ales a vieţii petrecute în închisoare. S-a format în închisoare o adevărată Biserică prin care oamenii reuşeau să reziste acolo. Preoţii au fost cei care nu şi-au părăsit turma nici în închisori păstrând vie flacăra credinţei pentru cei care credeau sau aprinzând-o pentru cei care nu credeau prin exemplu personal. Lucrarea este structurată în patru capitole mari fiecare cu subcapitolele adiacente. Primul capitol intitulat „Argumentări istorice” ne introduce în politica de instaurare a regimului comunist, de către marile puteri, în România. Urmează apoi câteva subcapitole despre modul concret de preluare al puterii de către o minoritate şi noile principii ale regimului. Subcapitolele următoare tratează despre politica controlului total prin teroare: instituţia securităţii şi arestările în masă. Capitolul al doilea „Suferinţă, supliciu şi martiriu” ne introduce în lumea iadului comunist: închisorile. Capitolul începe cu câteva pagini despre suferinţă şi cum era ea percepută de cei închişi pentru conştiinţa lor religios-naţională. Urmează apoi câteva subcapitole despre închisori şi categorisirea lor, dar mai important portretele celor care se aflau în închisoare dar şi ale reprezentanţilor opresiunii. De la început asupra celor întemniţaţi s-a manifestat o tensiune diabolică cu scopul de a renunţa la crezul lor, realizată prin tortură. Subcapitolul următor tratează o inventariere a metodelor de tortură aplicate de Securitate. Capitolul se încheie cu „reeducarea” cea mai neagră filă a istoriei noastre. Capitolul al treilea se numeşte „Lumina vieţii spirituale în iadul temniţelor comuniste” aici am vrut să scot în evidenţă, prin mărturia celor care au trecut prin temniţe, cum au reuşit să supravieţuiască acolo şi să-şi păstreze verticalitatea, în ciuda torturilor la care erau supuşi. Astfel că primul subcapitol tratează drumul acesta al curăţirii sufleteşti început prin acceptarea suferinţei ca mod de purificare. În continuare am abordat câteva lucruri despre virtuţile vieţii creştine pe care oamenii lui Dumnezeu se străduiau să le practice chiar şi în acele condiţii. Rugăciunea era elementul de bază al rezistenţei morale şi chiar fizice, unii au ajuns la înălţimi cu greu de dobândit în libertate. Postul era un efort suprauman în închisoare dat fiind faptul că se practica o exterminare lentă prin regimul de înfometare. Întrajutorarea 7

reciprocă era un element vital pentru a reuşi să treci unele perioade mai dificile ale detenţiei. Urmează apoi un subcapitol, care încheie capitolul trei, despre slujbele şi Tainele care se săvârşeau de către preoţi în închisoare. Slujba Învierii cea care aducea lumină în sufletele deţinuţilor, botezul care da mărturie de faptul că exemplul trăitorilor în Hristos aducea la credinţă pe cei rătăciţi, spovedania absolut necesară pentru eliberarea sufletească şi dobândirea nădejdii mântuirii şi Sfânta Împărtăşanie ca merinde pentru acest drum anevoios. Capitolul patru încheie lucrarea cu un exemplu de desăvârşire în condiţiile temniţei. Valeriu Gafencu sau „Sfântul închisorilor” dovedeşte faptul că suferinţa te apropie de Dumnezeu, te desăvârşeşte dacă ştii cum să o abordezi. În acest capitol am încercat să conturez chipul duhovnicesc al acestui nevoitor care s-a desăvârşit în închisoare şi care ne-a arătat că Dumnezeu este viu întru oameni şi că dobândirea sfinţeniei este posibilă şi în zilele noastre. Ceea ce eu am vrut să evidenţiez prin această lucrare de licenţă este faptul că Dumnezeu a dat posibilitatea poporului român să-şi revină din letargia spirituală în care l-a aruncat comunismul prin păstrarea vie a memoriei acestor eroi ai neamului care s-au jertfit în închisorile comuniste. Ei sunt astfel un exemplu pentru viaţa noastră spirituală şi o candelă aprinsă înaintea lui Dumnezeu.

8

CAPITOLUL 1 ARGUMENTĂRI ISTORICE „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor.” (Ps. 145,3-4)

Lumea modernă este un dezastru spiritual, moral, politic, social, militar, uman şi economic, o lume alienată, o lume descompusă, o lume ce se autonimiceşte fie pe cale paşnică, fie pe cale armată, e o lume-junglă, e o lume-temniţă, e o lume insuportabilă de haos, nihilism şi neant – pentru că este o lume fără Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu, fără suflet, împotriva întâietăţii spiritului, fără onoare, fără ruşine, fără morală, o lume a minciunii, a urii, a ateismului, a materialismului, a tiraniei, a senzualismului, a rasismului, a obsesiei dominaţiei mondiale, a nimicului, a satanei – şi cu o astfel de lume nu se poate lăuda nimeni. Aceeaşi lume se conturează şi în România zilelor noastre din cauza faptului că oamenii au pierdut busola spre Dumnezeu. După 50 de ani comunismul a reuşit să-i îndepărteze pe oameni de Adevăr. Roadele abia acum se zăresc. În cele ce urmează voi prezenta cum s-a desfăşurat din punct de vedere istoric instalarea comunismului la noi şi ce implicaţii a avut acest lucru.

1.1. Politica internaţională La începutul anului 1939, România încheia o perioadă relativ fericită a istoriei sale, perioadă care a durat numai 20 de ani. Evenimentele dramatice din Europa anilor 1938 şi 1939, culminând cu pactul Molotov-Ribbentrop care avea să ducă la invadarea Poloniei de către Germania şi URSS şi începerea, la 1 septembrie 1939, a celui de-al doilea război 9

mondial au marcat profund situaţia României pe plan politic şi economic, precum şi pe plan intern şi internaţional. În contextul abandonării de facto a ţării noastre de către aliaţii săi tradiţionali, Franţa şi Anglia, România practic înconjurată de neprieteni a fost silită, după cum se ştie, să cedeze Rusiei Sovietice, Basarabia şi Bucovina de Nord, Ungariei – Ardealul de Nord, iar Bulgariei – Cadrilaterul. A urmat abdicarea regelui Carol al II-lea şi, în condiţiile dictaturii mareşalului Ion Antonescu, subordonarea politică, economică şi militară a ţării către Germania nazistă. Angajându-se într-un război, care la început părea menit să redea patriei Basarabia şi Bucovina răpite de sovietici, ţara noastră a fost treptat antrenată într-o aventură militară fără nici o şansă, împotriva colosalelor forţe militare ale coaliţiei antihitleriste, totul soldându-se, după imense sacrificii umane şi materiale, cu actul de la 23 august 1944, care a marcat începutul celei mai întunecate epoci din istoria modernă a ţării. 1 În iunie 1941 România începea „războiul sfânt” de dezrobire a Basarabiei şi Bucovinei de nord, intrând în luptă alături de Germania, împotriva Uniunii Sovietice. Mai mult decât eliberarea provinciilor răpite, războiul era pentru România o încercare de îndepărtare a pericolului bolşevic care-i primejduia graniţele şi sufletul. La 23 august 1944 „războiul sfânt” este pierdut şi România intră sub „puterea şi protecţia” Uniunii Sovietice, alături de alte şapte ţări din sud-estul Europei, conform împărţirii lumii făcută la Yalta, în februarie 1945, de Stalin, Roosevelt şi Churchill. Rusia Sovietică preia rapid controlul politicii româneşti. Alegerile „libere” din 1946 sunt falsificate şi Partidul Comunist devine atotputernic. La 30 decembrie 1947 Regele Mihai este obligat să abdice. Începea „marele întuneric”, sub domnia corifeilor comunişti impuşi de la Moscova.2 Ziua de 23 august 1944 este o dată de covârşitoare importanţă în destinele României şi nu lipsită de pondere şi ecou în istoria omenirii scrisă în zilele acelea, căci atunci românii i-au părăsit pe nemţi, cu care făcuseră războiul din răsărit până la Stalingrad, şi au trecut alături de sovietici, împreună cu care vor face războiul din apus până la Berlin. Pe căi diplomatice, acest act politic a fost impus românilor de Anglia şi America.3 Tendinţele

imperialismului

sovietic

se

manifestă

prin

impunerea

capitulării

necondiţionate a României. Trebuie subliniat faptul că, imediat după 23 august 1944, serviciile secrete din România, încă neaservite Partidului Comunist, au aflat despre intenţia de transformare a României în Republică Sovietică. Stalin, noul zeu al statului comunist ateu rus, 1

***, Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, raport final, Bucureşti, 2006, p. 157. 2 ***, Martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin, Bucureşti, Editura Bonifaciu, 2008, p. 20. 3 Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, document pentru o lume nouă, Bucureşti, Editura Christiana, 2006, p. 384.

10

îşi va cere drepturile asupra ţării noastre. „Stalin era un comunist care credea în doctrina comunistă a cuceririi planetei de către comunism.”4 În aceste condiţii se desfăşoară Tratatul de Pace de la Paris din perioada iulie 1946 februarie 1947, la care Marile Puteri occidentale au fost de acord ca România să piardă teritoriile Basarabiei şi Bucovinei anexate U.R.S.S. şi să plătească sovieticilor o sumă totală de 1,295 miliarde de dolari, la valoarea monedei americane, din anul 1945. Această datorie va ajunge la un total de 2 miliarde de dolari (echivalentul a 32 miliarde de dolari în monedă actuală) constând inclusiv în bunurile şi valorile transportate ulterior în U.R.S.S., în perioada de dominaţie sovietică.5 Astfel s-a aşternut în scris şi s-a parafat, ceea ce fusese stabilit la întâlnirea de la Yalta din 7-11 februarie 1945. La această întâlnire au participat cei trei învingători ai războiului: Stalin (U.R.S.S.), Roosevelt (S.U.A.) şi Churchill (Marea Britanie). Cei trei mari ai lumii, orbiţi doar de interese strategice de dominaţie, vor conveni ca opt ţări europene, inclusiv România şi o treime din Germania să intre în zona sferei de influenţă sovietică. În lucrarea Consilier de taină al Puterii Alexandre de Marenches, şeful Serviciului de Documentare Externă şi Contraspionaj din Franţa anilor 1970-1981 şi omul de legătură dintre generalii De Gaulle şi Eisenhower pe timpul debarcării Aliaţilor, redă explicit modul perfid în care aliaţii au permis înaintarea trupelor sovietice spre Berlin (deşi se putea evita acest lucru) şi arată cum zeci de mii de refugiaţi ruşi, aflaţi în zona de influenţă americană şi britanică au fost predaţi armatei sovietice care i-a ucis. „Noi (americanii, englezii şi francezii) am permis deci, cu sânge rece, masacrarea a mii de anticomunişti.” Este edificator răspunsul categoric al preşedintelui american Roosevelt, rugat să ia măsuri în acest context: „NU, în nici un caz! Este stabilit. Rămânem la ceea ce am hotărât!”6 Iată cât de actuale sunt cuvintele psalmistului: „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. In ziua aceea vor pieri toate gândurile lor.” (Ps. 145, 3-4). În acest fel, stăpânitorii acestei lumi, ignorându-L total pe Dumnezeu, au înţeles să traseze destinul unor popoare pentru 50 de ani înainte. România avea să intre în cea mai neagră perioadă a istoriei sale de două milenii.

4

Christine Ockrent, Contele de Marenches, Consilier de taina al puterii. Ed. Huniamtas, Bucureşti, 1992

5

Corvin Lupu, România în contextul relaţiilor internaţionale actuale, Ed.Techno Media, Sibiu, 2006, p.

6

Christine Ockrent, Contele de Marenches, op. cit., p. 56-57.

p. 41. 18-19.

11

1.2. Instaurarea comunismului în România 1.2.1. Premisele instaurării comunismului România a ieşit din al doilea război mondial ca ţară învinsă şi ocupată, cu economia distrusă de război şi de jaful germano-sovietic, cu pierderi umane de 600 mii de morţi şi 1,5 milioane de răniţi.7 Urmând, după război, linia trasată de puterea sovietică, la 6 martie 1945 se instaurează guvernul „democrat” al lui Petru Groza, „omul Uniunii Sovietice”8, coordonat direct de A. I. Vîşinski. „Ce zi îngrozitoare a fost cea din 6 martie 1945! întreaga ţară tremura de frică. A.I. Vîşinski, trimisul URSS-ului la Bucureşti, s-a dus la Palat. La ammtirea acestei date memorabile din istoria noastră mă cuprinde un sentiment ciudat. Vîşinski i-a impus regelui, bătând cu pumnul în masă, un guvern în întregime comunist, condus de dr. Petru Groza, un burghez vândut. Faptul s-a produs imediat. Astfel comuniştii au avut timp să pregătească simulacrul de alegeri din noiembrie 1946. în acelaşi timp, ei au izbutit să-şi strângă rândurile şi să introducă printre ei tot felul de trădători dizidenţi şi o seamă de oameni naivi. Poporul s-a revoltat. Peste tot s-au născut organizaţii antisovietice şi anticomuniste. Oamenii s-au refugiat în munţi. Dar poliţia politică şi NKVD-ul au înăbuşit orice mişcare. Porţile închisorilor s-au deschis şi cei mai buni oameni ai acestui popor au dispărut în spatele gratiilor.”9 Totul se va definitiva prin interzicerea partidelor politice tradiţionale şi prin abdicarea impusă regelui Mihai la 30 decembrie 1947. Toate acestea se întâmplau sub atenta supraveghere a reprezentanţilor puterii comuniste ruse ce avea, în România anilor 1946, un număr de 600.000 de soldaţi sovietici ca trupe de ocupaţie şi sute de consilieri ruşi care supravizau întreaga activitate politică, economică şi socială a ţării. Influenţa sovietică directă îşi va pune amprenta pe toată activitatea din ţară până în anul 1958.10 Pentru adevărul despre această perioadă este edificator un citat din lucrarea prof. univ. dr. Corvin Lupu: „Analizând perioada societăţii româneşti de model şi dominaţie sovietică absolută (1945-1958), observăm că într-adevăr represiunea comunistă s-a realizat în foarte mare măsură de către reprezentanţi ai minorităţilor naţionale. Lista acestora este foarte

7

Corvin Lupu, op.cit., p. 27. Gabriel Constantinescu, Şah la rege-declinul monarhiei române în secolul XX, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007, p. 334. 9 Nicole Valery-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare..., Editura Duh şi adevăr, Bucureşti, 1998, p. 70. 10 Vasilică Militaru, Biserica din temniţă mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste, România 1948-1964, Bacău, Editura Vicovia, 2008, p. 25. 8

12

lungă. Ea cuprinde sute de înalţi demnitari de partid, de stat, ofiţeri de securitate şi de miliţie.”11 Dar trebuie subliniat faptul că toate aceste fenomene nu s-ar fi putut produce fără o complicitate internă, cu adevărat minoră la început, şi fără lipsa de realism şi de adevărată credinţă a oamenilor aflaţi la conducere în acea vreme. Este aceeaşi situaţie ca şi a credinciosului creştin asupra căruia diavolul, acţionând din exteriorul fiinţei umane, nu are succes fără consimţământul interior - acceptare tacită generată de necredinţa în Atotputernicia divină şi de propriile patimi. Astfel sunt create toate premisele interne ce vor conduce la instaurarea deplină a comunismului în România. În această perioadă, prigoana a fost îndreptată împotriva tuturor instituţiilor ţării. Ea s-a manifestat de la început împotriva cuvântului scris, a autorilor români, clasici şi contemporani ale căror scrieri erau considerate piedici în calea propagandei comuniste. De aceea Monitorul Oficial din 25 martie 1947 publica listele nr. 25, 26 şi 27 ce conţineau cărţile interzise de Comisia de pe lângă Ministerul Informaţiei.12 S-au făcut epurări masive ale aparatului de stat, armatei, justiţiei, învăţământului. Au fost eliminate cadrele vechi şi înlocuite cu elemente compromise şi needucate care au acceptat comunismul ateu. Supravegherea poliţienească crescuse, zilnic pregătindu-se noi tabere de concentrare pentru cei arestaţi. Numeroşi cetăţeni au fost trecuţi în afara legii şi au fost scoşi din activitate prin metode de persecuţie şi teroare.

1.2.2. Conceptele ideologice ale noului regim Astfel în situaţia prezentată până acum s-a instaurat în România sistemul comunist. Comunismul, care s-a pretins o nouă civilizaţie, superioară celei capitaliste pe care a negat-o cu pasiune, a forţat sute de milioane de oameni să traiască într-un univers închis, represiv şi umilitor. La nivelul teoretic, al scopurilor proclamate, comunismul s-a pretins întruchiparea „umanismului absolut”, o societate din care au dispărut distincţiile de clasă şi în care oamenii ar putea trăi într-o deplină libertate. Libertatea însăşi, în concepţia marxistă, singura permisă sub regimul comunist, era definită drept necesitate înţeleasă. Partidul comunist era proclamat drept deţinătorul adevărului universal, având astfel dreptul să definească modalităţile de „înţelegere a necesităţii”. Comunismul a fost o concepţie utopică, înrădăcinată în visul suprimării, cu orice preţ, a proprietăţii private şi a construirii unui univers al egalităţii totale.13

11

Corvin Lupu, op. cit., p. 42. ***, Preot Constantin Sărbu, un mare mărturisitor creştin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2000, p. 66. 13 ***, Comisia prezidenţială..., op. cit., p. 9. 12

13

Totalitarismul, fie de dreapta, fie de stânga, este un regim care neagă drepturile umane şi subordonează individul entităţii colective a partidului-stat. Ceea ce s-a realizat a fost o nouă formă de sclavagism care a inclus, pe lângă controlul vieţii economice, politice şi sociale, şi condiţionarea mentală a subiecţilor statului totalitar. În sistemul totalitar comunist, partidul era cel care definea deopotrivă ceea ce era permis şi ceea ce era interzis. Spre a relua o formulă a lui George Orwell, în universul totalitar, tot ce nu este interzis, este obligatoriu. Inclusiv datoria oamenilor de a fi fericiţi în pofida condiţiilor degradante la care îi condamna sistemul.14 Principalele trăsături ale sistemului comunist din România, care îl califică drept un adversar categoric al principiilor democratice, sunt următoarele: - domnia monopolistă a partidului unic, auto-intitulat „partid al clasei muncitoare”. Dictatura PMR, apoi PCR (după 1965), a fost construită după modelul sovietic şi a fost consfinţită în toate Constituţiile de după 1948 până la finalul din 1989. - distrugerea societăţii civile şi omogenizarea forţată a populaţiei prin atomizare şi dispariţia oricăror garanţii constituţionale ale libertăţii individuale. - represiunea generalizată şi rolul central al poliţiei secrete (Securitatea). În perioada stalinismului dezlănţuit (1948-1964), regimul a creat un întreg univers concentraţionar pe care pe drept cuvânt îl putem numi Gulagul românesc. Teroarea mai subtilă, mai degrabă preventivă, de după 1964, nu a însemnat nicicum o îmblânzire a regimului, ci doar utilizarea unor metode mai puţin şocante şi crude de control al populaţiei. Criminalitatea sistemului, izvorâtă din chiar natura sa ilegală şi ilegitimă, nu a dispărut după 1964. Securitatea a fost aşadar o instituţie ilegală, ilegitimă şi criminală de la începutul şi până la sfârşitul ei. - propaganda neîncetată şi controlul absolut, prin intermediul cenzurii. - îndoctrinarea întregii populaţii cu dogmele marxist-leniniste şi tentativa de revoluţionare, în fapt de mutilare a condiţiei umane, numită construcţia „omului nou”. - distrugerea economiei de piaţă şi impunerea unui model rigid, autoritar, ultracentralizat al economiei planificate. În prima perioadă, economia a fost sistematic jefuită în favoarea URSS. - lichidarea monarhiei constituţionale, distrugerea statului de drept şi impunerea dictaturii proletariatului, în fapt dictatura unei caste parazitare (nomenklatura), exercitată prin utilizarea celor mai brutale metode teroriste. Statul românesc în perioada 1948-1989 a fost în esenţa sa un stat bazat pe teroare, directă sau indirectă, punitivă şi/sau profilactică, iar justiţia a avut ca scop camuflarea şi justificarea crimelor comise de statul totalitar.

14

Ibidem, p. 10.

14

- atacul sistematic împotriva proprietăţii private şi distrugerea ţărănimii prin colectivizarea forţată, prin „noua revoluţie agrară” lansată în octombrie 1981 şi prin experimentul sistematizării satelor. - controlul total asupra mijloacelor statale de exercitare a violenţei, înainte de toate procuratura, miliţia, armata, grănicerii. - controlul asupra corpului uman, prin politica pronatalistă forţată, care a durat până la căderea regimului, şi asupra celui social, prin raţionalizarea aprovizionării prin decretele din 10 şi 17 octombrie 1981, urmate de programul „alimentaţiei ştiinţifice” din 1982. - o politică externă complet subordonată Moscovei în perioada 1948-1963.15 Simplu spus, vreme de patru decenii şi jumătate, statul românesc a fost confiscat de un grup politic străin de interesele şi aspiraţiile poporului român. Inspirat şi motivat de ideologia fals egalitaristă a socialismului de stat marxist-leninist, acest regim şi-a propus şi până la un punct a realizat un sistem de control fără precedent asupra minţii şi trebuinţelor umane. Nu a existat particulă a spaţiului social, inclusiv la nivelul spaţiului locativ, al abecedarului sau al ritualurilor nunţii şi morţii, asupra căreia să nu se exercite ambiţiile regimului. Două au fost principalele instrumente prin care a fost posibilă perpetuarea dictaturii comuniste: poliţia politică şi propaganda. Statul poliţienesc stalinist nu a fost un regim autoritar tradiţional. Scopul său a fost să distrugă cetăţeanul, spiritul civic în genere, şi să construiscă subiectul perfect manevrabil. Faimoasele versuri: „Partidul e-n toate/E-n cele ce sunt/Şi-n cele ce mâine vor râde la soare/E-n pruncul din leagăn/Şi-n omul cărunt/E-n viaţa ce veşnic nu moare” (G. Lesnea), învăţate de şcolarii români vreme de două decenii şi mai bine, captează exact natura ubicuă a dominaţiei totalitare.16 Se vede clar cât de mult conta omul pentru sistemul comunist. În concepţia lor nu conta deloc, căci orice om poate fi înlocuit cu un altul, conta numai sistemul. Or, ideile acestor oameni minau tocmai sistemul şi deci sentinţele erau definite. Acelea au fost vremuri satanice forţele răului s-au dezlănţuit împotriva omului, a societăţii, a României noastre care abia se înfiripase în istoria Europei şi o făcea cu forţă şi talent. Probabil că mulţi nu vedeau cu ochi buni ascensiunea României din perioada interbelică, atunci cînd eram cot la cot şi umăr la umăr cu ţările puternice din Europa, eram mîndri de condiţia noastră. Mîndria aceea nu ne-au iertat-o duşmanii noştri, mîndria de neam şi faptul că economic şi cultural şi moral puteam să decidem între neamurile vlăguite ale Europei. Orice român care avea un pic de bună credinţă şi un pic de credinţă în Dumnezeu nu

15 16

Ibidem, pp. 14-15. Ibidem, p.17.

15

putea să nu fie mîndru de condiţia nouă a României care poate pentru prima oară în istorie ridicase capul din pămînt şi se simţea popor ales în lume.17

1.2.3. Instaurarea controlului total 1.2.3.1. Genocidul Înainte de a începe acest subcapitol este nevoie să menţionăm câteva cuvinte despre conceptul de genocid, care este astfel definit de Convenţia pentru reprimarea crimei de genocid, aprobată de Adunarea Generală ONU din 9 decembrie 1948: „... Genocidul se referă la oricare din actele de mai jos, comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic sau religios, cum ar fi: a) omorârea membrilor unui grup; b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup; c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială...”18 O faptă intenţionată cu caracter de genocid o reprezintă torturarea şi întemniţarea în condiţii de exterminare a deţinuţilor politici, în închisori şi lagăre de muncă. Despre privarea populaţiei de căldură, în timpul iernii, de hrană şi apă în cantităţi normale, de asistenţă medicală corespunzătoare, de protecţie ecologică etc s-ar putea eventual considera ca fiind lipsite de intenţia distrugerii fizice sau parţiale a unor categorii de cetăţeni ai ţării. În ceea ce ne priveşte, considerăm că acele căpetenii comuniste care au gândit şi aplicat aceste măsuri erau perfect conştiente de efectele lor catastrofale, dar le disimulau machiavelic, sub paravanul unor „obiective socio-economice importante pentru ţară”. Astfel, în primele zile de după 23 august 1944, au avut loc şi primele fapte de genocid: capturarea unui număr important de prizonieri (aproximativ 100 000 de militari şi civili) pe frontul de la Iaşi, deşi ostilităţile dintre români şi sovietici (ca urmare a declarării stării de armistiţiu) încetaseră, iar armata noastră nu numai că încetase să opună rezistenţă ruşilor, ci, la ordinul regelui, trecuse de partea lor, împotriva germanilor. În ceea ce ne priveşte, apreciem că această acţiune a fost o represiune în masă, petrecută pe teritoriul ţării noastre, împotriva unei armate care nu mai opunea rezistenţă, ci, practic, devenise aliată. Eliberarea prizonierilor români s-a făcut cu o întârziere nemaiîntâlnită în istoria conflictelor militare, mulţi dintre aceştia fiind exterminaţi în lagăre de muncă sau închisori, fără ca guvernele României să fi făcut proteste energice pentru eliberarea lor (supravieţuitorii fiind eliberaţi după 6 şi chiar 12 ani de detenţii în URSS). În iarna 1944-1945, Armata română 17

Adrian Alui Gheorge, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor, Piatra Neamţ, Editura Conta, 2009, p. 34. 18 Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, vol. I, Bucureşti, Editura Albatros, 1992, p. 44.

16

a luptat din greu, dând noi sacrificii de sânge pe frontul de vest, iar în ţară comuniştii, sprijiniţi de ocupanţii sovietici, se organizau pentru a pune mâna pe putere, deşi numărul membrilor de partid era de doar câteva mii. Cei care îi sprijineau din teamă, oportunism sau pur şi simplu din pasivitate erau însă mult mai mulţi. La 6 martie 1945, Vîşinski, trimis de Stalin, impune formarea guvernului Groza, dominat de comunişti. Nu încape îndoială că, la această capitulare a conducerii ţării, în faţa presiunilor sovieto-comuniste, a contribuit decisiv şi atitudinea de dezinteresare a puterilor aliate occidentale. România era pur şi simplu vândută ruşilor pentru mai multe decenii! În acest context politic avea să se desfăşoare deportarea în URSS a zeci de mii de saşi şi şvabi, din ordinul Moscovei şi cu complicitatea căpeteniilor comuniste din ţară. La 8 noiembrie 1945, agenţii lui Teohari Georgescu, ministrul de Interne comunist, au înăbuşit în violenţă şi sânge o grandioasă manifestare anticomunistă în Bucureşti – ultima de acest fel până la 15 noiembrie 1987 (Braşov). Măsluirea grosolană a alegerilor din noiembrie 1946 a oficializat instalarea regimului comunist. Spre cinstea lor, partidele istorice, Naţional-Ţărăniştii, Liberalii şi SocialDemocraţii conduşi de Titel Petrescu, s-au luptat cu curaj înainte, în timpul şi după alegeri, înfruntând teroarea. Însă şansele lor erau practic nule. La Yalta, România fusese abandonată cu cinism în ghearele sovieticilor. Cele mai dramatice evenimente ale anului 1947 au fost începerea proceselor politice împotriva opoziţiei, culminând cu judecarea şi aruncarea în temniţă a celor mai populari oameni politici români, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, liderii PNŢ, precum şi abdicarea impusă Regelui. Totul era pregătit pentru ca, începând cu anul 1948, România să devină o „republică populară”, în realitate – un satelit al Moscovei. 19

1.2.3.2. Securitatea Înfiinţată la mijlocul anului 1948, Securitatea (şi Trupele sale speciale, ajutate direct de Miliţie) a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste împotriva poporului român. Modalităţile de a exercita teroarea au fost multiple, începând cu represiunea violentă: arestări, anchete, torturi, stabilirea condamnărilor (justiţia, în special cea militară era practic aservită Securităţii), continuând cu teroarea psihologică – organizarea unei formidabile reţele de informatori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune şi dezinformare a maselor, ameninţări, şantaj şi încheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat, economic şi administrativ. 19

***, Comisia prezidenţială...op. cit., p. 157.

17

Declanşarea pe scară mare a terorii politice s-a produs în primăvara anului 1948. Data de 14 mai a acestui an, un adevărat „Sfânt Bartolomeu” al României, a marcat lansarea arestărilor politice în masă. „Campania” de arestări din acest an a început cu membrii Mişcării Legionare, cu care Teohari Georgescu încheiase în anul 1945 un „pact de neagresiune”, şi a continuat cu arestările masive ale naţional-ţărăniştilor, liberalilor şi socialdemocraţilor rămaşi fideli lui C. Titel Petrescu, precum şi asupra numărului de organizaţii anticomuniste apărute spontan, ca urmare a unui reflex naţional de respingere a comunismului, în special în rândurile tineretului. Este locul să arătăm că, abandonată de Occident, ocupată de trupele sovietice şi cu un odios regim represiv la putere, România a găsit forţa de a organiza cea mai numeroasă şi mai activă Rezistenţă anticomunistă din toate ţările est-europene. O categorie specială o reprezintă rezistenţa din munţii României unde, între anii 19451965, au luptat cu arma în mână mii de patrioţi, cei mai mulţi dintre ei căzând în timpul luptelor.20 După instalarea definitivă la putere a comuniştilor, România a devenit cu totul aservită intereselor sovietice. Sub pretextul „despăgubirilor de război”, toate bogăţiile ţării (grâu, petrol, minereuri) au luat calea Rusiei, lipsind pe români până şi de pâinea cea de toate zilele. În paralel a început prigoana politică şi religioasă. Un val masiv de arestări are loc în 1948, în scopul anihilării oricărei rezistenţe anticomuniste în ţară. Colectivizarea după model sovietic este impusă eficient prin bătăi, schingiuiri şi printr-un nou val de arestări în 1958. O atenţie deosebită se acordă educaţiei copiilor. Şoimii şi pionierii patriei sunt crescuţi în cultul pentru partid de dascăli atei, după principiul stalinist conform căruia „învăţătorii credincioşi sunt o contradicţie absurdă”. „Fericirea roşie” aşternea un val de teroare şi moarte peste temniţa cea mare a României bolşevizate. 21

1.2.3.3. Pericolul religios Biserica a fost ţinta predilectă a atacurilor distrugătoare ale comunismului ateu. Printrun decret special, călugării au fost scoşi cu forţa din mănăstiri şi obligaţi „să se integreze în producţie”, cu interdicţia de a mai purta haina monahală. Preoţilor li s-a interzis să mai facă misiune pastorală,

impunându-li-se să vorbească

în predici despre „binefacerile

colectivizării” şi „fericirea societăţii egalitariste”. Ierarhia superioară a intrat sub directivele partidului. Episcopi ca Nicolae Popovici al Oradei sau Grigorie Leu al Huşilor, care au 20 21

Ibidem, p.158. ***, Martiri ai temniţelor româneşti, op.cit., p. 21.

18

îndrăznit să denunţe deschis anticreştinismul comunist, au fost repede eliminaţi: primul, exilat la Mănăstirea Cheia, şi-a sfârşit viaţa hărţuit de Securitate, al doilea a murit otrăvit cu arsenic după o întrevedere avută la Guvern. „Cu astfel de vlădici, comuniştii nu vor reuşi să distrugă Biserica!”, exclamase cu însufleţire un susţinător al Episcopului Nicolae. Bătălia cea mai mare au dat-o însă comuniştii pentru scoaterea lui Dumnezeu din suflete şi înlocuirea Lui cu idolul doctrinei marxiste. Dacă răzvrătirea lui Lucifer ţintea să egaleze ori poate să întreacă pe Dumnezeu, răzvrătirea bolşevică a vrut - mai grav - să nege definitiv pe Dumnezeu, să-L scoată din mintea creaturilor Sale, să-L şteargă dintre realităţile lumii. Pentru aceasta s-a folosit de toate metodele, de la cele brutale - crimă, tortură, constrângere - la cele mai subtile - batjocura, profanarea şi umilinţa care doare mai mult decât durerea. Şi toate acestea pentru a pierde lumea răscumpărată de Hristos, pentru a o duce la apostazie. Împotriva acestei satanizări sistematice, împotriva uciderii lui Dumnezeu din om s-au ridicat milioanele de martiri ucişi de comunişti. România bolşevizată şi-a avut şi ea martirii. În temniţele comuniste mulţi români şi-au asumat suferinţa în sens creştin, înţelegând că sunt acolo pentru a-şi ispăşi păcatele lor şi ale neamului şi, mai ales, pentru a făuri subteran rezistenţa de rugăciune a României creştine. Şi bobul de grâu căzut în pământ, murind, a dat rod însutit...22 Cultele religioase au fost prigonite fără milă. Biserica Greco-Catolică a fost suprimată în 1948, iar cea Romano-Catolică a fost împinsă la limita legalităţii. Biserica Ortodoxă, lipsită de sprijin moral şi material din exterior, prin ierarhia sa de după 1948, a putut fi adusă mai uşor sub controlul puterii totalitare, în pofida faptului că foarte mulţi preoţi au fost arestaţi, condamnaţi, întemniţaţi şi chiar ucişi. Regimul a dus de asemenea o luptă sistematică şi intensă împotriva Bisericilor protestante şi neoprotestante. Lupta se dădea pentru controlul sufletului şi minţii, iar religia, numită de Marx „opiu pentru popor”, trebuia discreditată şi abolită. În perspectiva construcţiei societăţii comuniste, visată de corifeii socialismului zis ştiintific, religia urma să dispară, asemeni mult-hulitei proprietăţi private.23 În ţara noastră, regimul comunist a pricinuit multe greutăţi şi a provocat o avalanşă de ură dezlănţuită asupra neamului românesc şi a trăirii şi gândirii ortodoxe primite de la înaintaşi. În temniţele şi lagărele sistemului, torturile, persecuţiile, înscenările cele mai infame, arestările, asasinatele, atacurile brutale au fost perfecţionate şi aplicate cu o cruzime de neimagmat.

22 23

Ibidem, p. 21. ***, Comisia prezidenţială...op.cit., p. 16.

19

Mulţi creştini care doreau să-şi apere credinţa în faţa ateismului promovat de comunişti, au luat calea munţilor şi au scăpat un timp de calvarul de care ar fi suferit în cine ştie ce lagăre. Astfel a apărut rezistenţa din munţi din diversele zone ale ţării. Rezistenţa împotriva regimului comunist din România a fost generală şi a început după aşa zisa eliberare de la 23 august 1944. Ea a însemnat reacţia de apărare a demnităţii naţionale împotriva arestărilor, a crimelor comise de comunişti. Timp de 12 ani (1946-1958) luptătorii anticomunişti, retraşi şi susţinuţi de populaţia satelor din împrejurimi şi de mănăstirile aflate în zonele de retragere ale luptătorilor au rezistat eroic atacurilor sistemului ateu. Majoritatea au căzut în luptă sau au fost condamnaţi la moarte şi executaţi. Locuitorii satelor de la poalele munţilor care îi ajutau cu provizii au umplut închisorile şi lagărele de exterminare.24 O naţiune care nu-şi respectă trecutul şi obiceiurile creştine, un popor eare-şi pierde credinţa şi nu cultivă iubirea faţă de moşie şi strămoşii săi este un popor condamnat la pieire spunea Nicolae lorga. Incompatibilitatea organică dintre sufletul românesc şi „homo sovieticus”, ca şi avântul naţionalist care a însufleţit poporul după întregirea, la 1 decembrie 1918, a României Mari, au creat în ţară un adevărat curent anticomunist, ce demasca faţa reală a bolşevismului - ateism, crimă, teroare - ascunsă sub lozincile de egalitate şi progres. Primii care s-au manifestat organizat pentru a împiedica înstăpânirea comunismului la noi au fost studenţii. în faţa pericolului bolşevic, dar şi ca ripostă ia politicianismul corupt şi depravat ai vremii, tineretul român universitar s-a organizat într-o mişcare de afirmare a valorilor creştine şi naţionale, militând pentru o „Românie a duhului”, cum avea s-o numească Noica, o ţară în care credinţa, cinstea, munca şi demnitatea naţională să înlocuiască pseudovalorile sociale ale vremii. Mişcarea a căpătat în scurt timp o mare amploare, polarizând oameni de toate categoriile sociale, între care şi renumite personalităţi intelectuale interbelice. Tineretul nostru românesc, în bătaia curentelor contrarii ce vin dinspre Apusul fascist şi dinspre Răsăritul bolşevic, îşi dă un titlu nou: „studenţimea română creştină”. Calificativul de creştin apare astfel în viaţa universitară întâia oară acum, după război. Pentru tineretul nostru, Biserica nu mai e un simplu monument venerabil al trecutului, ci puterea învăluitoare care integrează acest tineret în fiinţa de totdeauna a neamului românesc. Cum altfel s-ar putea explica fenomenul cu totul neobişnuit în viaţa universitară de până ieri, că studenţii aleargă la preot, pe care îl numesc „duhovnicul studenţimii”? Cum altfel s-ar putea explica fenomenul tot atât de neobişnuit că în congresele generale, studenţimea din 24

Şerban Rădulescu Zoner, B. Marinescu, D. Buşe, Instaurarea totalitarismului in România, Ed. Cavallioti, Bucureşti, 1995, p. 74.

20

întreaga ţară cere înfiinţarea capelelor în sânul Universităţilor şi a mai cerut - lucru nemaiauzit! - alungarea profesorilor atei din învăţământul superior? Nu sunt acestea semnele fără greş ale unei renaşteri în spirit? Nu sunt acestea pietrele de hotar ale unei lumi noi, fundamental deosebită de România oficială de azi, pradă dezorientării şi cancerului francmasonic?25 Aderarea masivă a tineretului la valul de rezistenţă naţionalist-ereştină care a cuprins ţara la începutul anilor '30 a creat o generaţie educată în spiritul credinţei şi al dragostei de neam şi ferită, prin aceasta, de ispita curentelor anarhiste aflate în plină efervescenţă în Europa. Pătrunsă de misiunea ei de apărare a valorilor româneşti tradiţionale, această generaţie a fost „piatra de poticnire” a politicii româneşti de dinainte şi de după al doilea Război Mondial, fiind prigonită, întemniţată şi martirizată sub trei regimuri: carlist, antonescian şi comunist.26

1.2.3.4. Arestări în masă În aceste condiţii vor începe arestările masive ale opozanţilor sistemului din anul 1948. Încă din anul 1943 Stalin ordonase înfiinţarea unei unităţi speciale a NKVD, care urma să identifice şi să pedepsească pe toţi cei care, în teritoriile ocupate de germani şi aliaţii lor, au colaborat cu aceştia. Unitatea numită Smerş s-a constituit în România din anul 1944 şi a fost sprijinită de secretarul de stat la Ministerul de Interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici). Smerş a primit numele românesc de Brigada Mobilă şi avea cinci importante misiuni: 1) Să convingă populaţia că întregul aparat de stat al regimurilor burgheze este vinovat de dezastrul ţării şi trebuia neutralizat, iar în anumite cazuri chiar lichidat. 2) Partidele erau agenturi ale spionajului fascist şi imperialist şi trebuiau desfiinţate. Unitatea trebuia să lichideze elita intelectuală, economico-financiară şi politică a ţării, care urma să fie înlocuită cu noile cadre, parţial fomate la Moscova. 4) Să contribuie la crearea în România a unei societăţi de tip sovietic. 5) Să constituie nucleul din care se va organiza noul serviciu de informaţii al României şi poliţia politică internă. 27 Brigada Mobilă a fost organizată de şeful I.N.U. pentru România, generalul A. Saharovski. Pe plan intern unitatea a fost coordonată de generalul Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), dar la vedere, şeful ei era colonelul Boris Grunberg, care şi-a schimbat numele în Alexandru Nikolski şi va deveni general şi unul dintre cei mai temuţi şefi ai procesului de

25

***, Martiri ai temniţelor româneşti, op. cit., p. 15. Ibidem, p. 15. 27 Corvin Lupu, op.cit., p. 30. 26

21

distrugere al elitei româneşti.28 Trebuie remarcată preocuparea acestor oameni de a-şi schimba numele, de a se româniza pentru a-şi ascunde mai bine identitatea lor reală. Operaţiunea de arestare a purtat denumirea de cod de Gayaneh, denumiri dată de Stalin şi încredinţată generalului Gheorghe Pintilie. Ea a început printr-un raport al Ministerului de Interne în care erau analizate: problema legionară, organizaţiile subversive, Biserica, sectele religioase, partidele politice, elementele din fostul P.N.Ţ. şi care concluziona necesitatea declanşării arestărilor. Astfel în noaptea de 14/15 mai 1948 sunt arestaţi 15.000 de membri şi presupuşi susţinători ai Mişcării Legionare. Din centrele universitare Iaşi, Bucureşti şi Cluj au fost arestaţi 1000 de studenţi. În 20 mai sunt arestaţi 3.000 de ofiţeri ai armatei române, 2.000 de membri ai P.N.Ţ. şi P.N.L.. în 19 august 1948 comuniştii infiltraţi în Serviciul Special de Informaţii (sub conducerea lui Ghe. Pintilie şi Emil Bodnăraş) au arestat aproximativ 1.000 de ofiţeri S.S.I. La 1 decembrie este interzisă Biserica greco - catolică şi este arestată ierarhia ei. Acestea au fost loturile masive de arestări ale anului 1948, care se vor desfăşura încontinuu de acum şi până în anul 1959.29 Relatări despre desfăşurarea evenimentelor avem chiar de la cei arestaţi atunci. Arestările s-au făcut inopinat şi prin mijloace diverse. Părintele Iustin Pârvu povesteşte cum a fost ridicat în noaptea de 14/15 mai din camera sa de preot slujitor la Seminarul din Roman şi transportat cu o dubă neagră.30 Părintele Zosim Oancea a fost arestat în noaptea de 7/8 iulie din gara Copşa Mică.31 Virgil Maxim relatează sosirea grupurilor de arestaţi la închisoarea Târgşor începând cu mai 1948, primii 200 care au şi fost duşi la anchete, au părăsit închisoarea până în luna septembrie când au început să fie aduşi tineri. Din toamna lui 1948 până în primăvara lui 1949 au sosit în grupuri, 700-800 de elevi cu vârste cuprinse între 12 şi 18 am.32 Ioan Ianolide relatează în însemnările scrise din anii 1981-1984, că în 1948 au fost arestaţi ţărănişti, legionari, liberali, socialişti şi sute de membri ai unor organizaţii de rezistenţă anticomunistă formate în taină.33 Iată şi unele din motivele arestării, în afară de apartenenţa directă la anumite formaţiuni politice sau organizaţii anticomuniste.

28

Ibidem. Vasilică Militaru, op.cit., p. 38. 30 Ieromonahul Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, Ed. Credinţa Strămoşească, 2006, voi. I, pp. 68-71. 31 Pr. Zosim Oancea, Închisorile unui preot ortodox, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003, pp. 21-22. 32 Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Gordian, Timişoara, 1997, vol. II, pp. 12-13. 33 Ioan Ianolide, op.cit., p. 63 29

22

Părintele Zosim Oancea, pentru ajutorarea unor familii de creştini deja arestaţi, folosind banii din editarea unui calendar creştin-ortodox.34 Părintele Iustin Pârvu pentru că se afla înscris pe o listă de donatori şi susţinători ai celor aflaţi în închisoare.35 Preotul doctor în teologie şi filosofie Gheorghe Chiriac, pentru că a participat cu o sumă de bani la ajutorarea unui proaspăt ieşit din închisoare. Fostul rector al Institutului Teologic din Cluj, protopopul de Bistriţa Liviu Munteanu, pentru ascultarea făcută faţă de episcopul de Cluj ce-i poruncise să emită o circulară care îndemna preoţii la catehizarea credincioşilor, interzisă de Legea cultelor.36 Părintele Arsenie Boca, pentru că i-a ajutat cu alimente pe refugiaţii din munţi şi pe cei paraşutaţi care veneau din Germania să ajute rezistenţa românească. Pentru el dă mărturie Mitropolitul Antonie Plămădeală care afirmă că: o făcea numai în numele credinţei creştine.37 In urma acestor arestări, urmau anchete chinuitoare şi torturări, în care se cereau alte nume şi fapte. Orice mic amănunt scăpat în anchetă era folosit de Securitate drept pretext pentru a aresta alte persoane complet nevinovate. Părintele Nicolae Steinhardt prezintă ancheta sa, şi cum din martor a devenit acuzat pentru simplul fapt că a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor misticolegionari în anul 1961.38 Preotul Liviu Brânzaş, descrie unul din motivele pentru care a fost considerat element duşmănos: la adunări ale elevilor liceului când se scanda îndelung Stalin, Stalin, Stalin... el nu aplauda împreună cu ceilalţi şi a fost demascat într-o adunare publică de către directorul comunist al liceului. El a fost arestat la 15 noiembrie 1951. 39 Mai tîrziu a fost nevoie să se finalizeze şi procesul colectivizării: confiscarea bunurilor, animalelor şi pământurilor de la ţărani şi trecerea lor în proprietatea C.A.P.-urilor (cooperative agricole de producţie) controlate de statul comunist. Ioan Ianolide prezintă arestările din anul 1958: „Pentru a răspândi teama şi nesiguranţa în popor, s-a ordonat arestarea a două sute de mii de oameni ... Dubele negre au cutreierat ţara şi au smuls din sânul familiilor oameni nevinovaţi, care nu avuseseră nici măcar intenţia să purceadă la o mişcare contrarevoluţionară...”40 În anii 1958-1959 au reînceput arestările şi datorită evenimentelor din Ungaria. „Dintro dată represiunea a devenit mai feroce şi persecuţia religioasă se manifesta fără ruşine sub 34

Pr. Zosim Oancea, op.cit., p. 60. Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Ed. Credinţa Strămoşească, 2006, p. 59. 36 Mihai Rădulescu, Rugul Aprins, Ed. Ramida, Bucureşti, 1993, p. 33. 37 Adrian Alui Gheorghe, op.cit., p. 23. 38 Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2001, p. 50. 39 Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, pp. 11-17. 40 Ioan Ianolide, op.cit., p. 196. 35

23

protecţia înaltelor instanţe ecleziastice care colaborau cu regimul. Au fost închişi bărbaţi, femei, adolescenţi. Procesele continuau fără întrerupere. Oameni credincioşi şi bieţi nevinovaţi ce-şi iubeau patria s-au pomenit acuzaţi de tot felul de delicte, unele mai ruşinoase decât altele. Nu lipseau nici dosarele în care oamenii erau acuzaţi că sunt contrarevoluţionari sau spioni în solda imperialiştilor. Ţăranii învinuiţi de asemenea fapte nici măcar nu înţelegeau despre ce e vorba... avocaţii, numiţi din oficiu, erau mai curând acuzatori, iar procurorul cerea pedepse ce depăşeau douăzeci de ani.”41 Părintele Nicolae Grebenea descrie şi un alt mod în care se făceau arestările. Un profesor de la Academia de Muzică, aflat,într-o seară într-un restaurant din Bucureşti, a fost ridicat împreună cu alţi 72 de bărbaţi, pentru că Securitatea n-a reuşit să identifice două persoane căutate. A fost închis la Aiud şi deja avea 6 luni de închisoare fără nici o vină. Părintele spune că a întâlnit mai târziu oameni arestaţi la fel, care au rămas în închisoare mai bine de 2 ani. Tot în cartea părintelui Grebenea se relatează despre cercul de rugăciune Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. Iniţiat de Sandu Tudor, schimonahul Daniil de la Mănăstirea Rarău, acest grup cuprindea 18 personalităţi ale Bisericii şi ale gândirii teologice printre care: părintele Dumitru Stăniloae, profesorul Tudor Popescu, părintele Benedict Ghiuş, părintele Bartolomeu Anania, Antonie Plămădeală, părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Adrian Făgeţeanu, părintele Roman Braga, părintele Andrei Scrima, poetul Vasile Voiculescu, dr. Gh. Dabija, savantul Alexandru Mironescu, filosoful Anton Dumitriu. 42 Toţi au fost arestaţi în anul 1958. Referitor la arestările din 1958, părintele Grebenea expune un alt mod de arestare aflat de la deţinuţi. Fără să facă nimic, au fost arestaţi, duşi în pădure, puşi în spatele unei mitraliere ce avea în faţă ostaşi, fotografiaţi şi apoi obligaţi să dea declaraţii din care reieşea că au ieşit la luptă împotriva regimului comunist. Securiştii le explicau: „Îţi dăm o pedeapsă mare, dar nu stai mult, câţiva ani şi apoi te eliberăm pentru că nu ai făcut nimic.”43 Despre modul în care se dădeau condamnările, este relevantă expunerea părintelui Iustin Pârvu. Arestaţii erau anchetaţi şi li se scotea cu orice preţ nume de persoane: „De exemplu dacă am vorbit cu cineva în 1945 numai 10 sau 15 minute şi apoi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu acea persoană 6 luni sau 1 an mai târziu - numele acelei persoane apărea în anchetă. Trebuia să răspundem întrebărilor: Da, sigur, am avut o scurtă discuţie.; şi anchetatorii întrebau: - Despre ce aţi vorbit? Despre cum să organizaţi rezistenţa?; Eu răspundeam: - Nu, nimic despre aceste lucruri, doar lucruri obişnuite.; dar răspunsul

41

Nicole Valery-Grossu, Binecuvântată fii, închisoare..., Editura Duh şi adevăr, Bucureşti, 1998, p. 218. Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Ed. Scara, 2000, p. 201 43 Ibidem, p. 298. 42

24

adevărat nu era acceptat de ei şi, în sfârşit, eram atât de bătuţi şi de torturaţi fizic şi psihic până acceptam să semnăm o hârtie în care se spunea că noi ştiam totul, pusesem la cale cine ştie ce plan şi că eram criminali. Şi aşa ajungeam de luam 10 sau 15 ani de pedeapsă.... Şi uite-aşa, din om respectat în societate, cinstit, cumsecade, iată-te, fără să ştii nici tu de ce, paria societăţii, bandit, duşman al poporului, fascist şi tot aşa.”44 Nici membrii familiei nu erau cruţaţi fiind urmăriţi, anchetaţi, bănuiţi. Aurelian Gută, fost deţinut politic, afirmă în acelaşi duh al adevărului trăit că: „Erau arestaţi unul sau doi şi, în timpul anchetelor, ăştia erau forţaţi să-i spună şi pe ceilalţi, şi aşa se extindea arestarea, de la om la om.”45 Pedepsele erau mari şi plecau de la câţiva ani de temniţă până la 25 de ani. Mulţi au fost cei care nu au mai fost eliberaţi la termenul stabilit în proces ci abia la eliberarea generală din anul 1964. Se practicau pedepesele administrative conform cărora deţinutul putea fi ţinut în închisoare şi după efectuarea pedepsei. Dacă o comisie, ce analiza comportamentul deţinutului la sfârşitul executării pedepsei, considera că deţinutul este încă „element periculos” se adăugau noi ani de detenţie fără vreo hotărâre judecătorească. Aceasta era necesar pentru reeducarea deţinutului, întrucât pedeapsa iniţială nu dăduse rezultate mulţumitoare. Astfel, majoritatea celor arestaţi în 1948 au făcut obligatoriu 16 ani de închisoare. Numărul total al anilor de detenţie efectuaţi de deţinuţii politici numai din închisoarea Aiud a fost de 200.000 ani. Cam aşa au ajuns în închisori, cei consideraţi incomozi, de regimul comunist şi, paradoxal, după procese, şi judecătorii au fost închişi ajungând colegi de celulă cu cei pe carei condamnaseră.46

44

Ieromonahul Teognost, op.cit., pp. 72-73. Ioana Iancovescu, Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 112. 46 Vasilică Militaru, op.cit., p. 48. 45

25

CAPITOLUL 2 SUFERINŢĂ, SUPLICIU ŞI MARTIRIU “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34)

După cum am arătat în capitolul anterior toată elita României a fost închisă închisori. Începând cu studenţii, viitorul unei naţiuni, pentru că aceştia au realizat intenţiile noului regim şi s-au opus cu vehemenţă, continuând cu profesorii universitari, literaţi, gazetari, gânditori şi politicieni ai neamului care n-au fost de acord cu aberaţiile sistemului. Comuniştii au închis astfel toată atitudinea României, creând un popor de masă uşor de manipulat pentru interesele unui grup de oameni care nu aveau nimic de a face cu poporul român. Toată atitudinea României în faţa valului ucigaş comunist zăcea în închisoare, supus unei torturi şi suferinţe îngrozitoare pentru a-şi lepăda crezul, neamul şi familia şi a deveni unealtă docilă şi manipulabilă în mâna sistemului. Însă oamenii de caracter care au ajuns în închisori au rămas pe mai departe aceeaşi oameni puternici, nerenunţând la nimic din ceea ce credeau şi din ceea ce i-a făurit ca oameni. Astfel că au îndurat chinuri de neimaginat preferând martiriul decât complacerea în mocirla unei minciuni. În cele ce urmează voi prezenta în ce a constat acest supliciu şi la ce suferinţe degardante au fost supuşi aceşti oameni.

2.1. Suferinţa purificatoare Paul Claudel spunea aşa: „Dumnezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”. Şi atunci am înţeles de ce Dumnezeu ne-a dat 26

suferinţa, de ce nu ne-a uşurat-o atunci când I-o ceream. Pentru că, cu cât sufeream mai mult, cu atât prezenţa Lui era mai mare în inima noastră.47 Aşa au înţeles suferinţa cei din închisori. Maestrul Dan Puric o numeşte luciditate hristică: “Dacă vreţi vă mai dau câteva exemple de luciditate hristică. Cei care s-au sacrificat şi au murit în puşcărie au fost lucizi. Lor li s-a spus să renunţe la „prostii”, precum credinţa şi neamul. Când Maniu n-a semnat, în închisoare la Sighet, şi nici Gheorghe Brătianu, că Basarabia e pământ sovietic, erau lucizi. Când Mareşalul Antonescu a murit pentru ţara asta, a murit lucid. Când tot tineretul nostru a murit în închisoare a murit lucid.”48 Suferinţa, oricât de grea ar fi, nu are alt sens decât curăţirea sufletului dornic de mântuire. Toţi cei închişi ştiau lucrul acesta dar ştiau şi mai mult, şi Părintele Iustin ne spune: “La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu

a

binevoit

să

suferim

acest

martiriu ca prin jertfa noastră să ispăşim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate. Închisorile ne-au învăţat adevărata rugăciune, care se naşte din suferinţă, jertfă şi dăruire de sine.”49 Ştiau că luptă pentru un ideal mult mai înalt de aceea au acceptat suferinţa ca din mâna lui Dumnezeu. „Fraţilor, nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul e cu noi. A venit aici înaintea noastră. Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie să nu disperăm. El ne aştepta aici iar noi nu ştiam. El nu este pe Cruce! Ci pe scaunul de slavă, Biruitor, noi suntem acum pe Cruce. Ca să ne ispăşim păcatele şi să ducem, prin El, neamul acesta la biruinţa celui rău, ca să ne învrednicim de aceeaşi slavă! Maica Sa a venit la căpătâiele noastre, să ne vegheze suferinţele şi durerile sufleteşti, rugându-se pentru noi Fiului Său.”50 Toţi tinerii care s-au jertfit în perioada carlistă la Miercurea Ciuc, la Râmnicul Sărat, Jilava, şi apoi în cea comunistă, au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu, cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii. 51 Acest ideal i-a făcut martiri, i-a făcut sfinţi. Marele dascăl al şcolii alexandrine, Clement Alexandrinul, căutând să definească tipul de om creştin ideal, numit de el gnosticul creştin, spune că acesta nu este altceva decât un

47

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Bucureşti, Editura Cathisma, 2007,

p. 81. 48

Dan Puric, Despre omul frumos, Bucureşti, 2009, p. 33. Adrian Alui Gheorge, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor..., op.cit., p. 34. 50 Virgil Maxim, op.cit., p. 73. 51 Părintele Iustin Parvu, Aiudul, jertfă şi sfinţenie, în volumul Din temniţe spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008, p. 13-14. 49

27

martir. Un martir ziua şi noaptea, martir în comportare, martir în cuvânt, martir în viaţă şi în trăire, un martir răstignit pentru lume şi lumea pentru el.52 „Ne gândeam şi noi că suferim pentru păcatele noastre, dar prin ei ne-am limpezit, neam dat seama că am fost chemaţi de Hristos pe baricade în numele poporului român”53- ne spun cei închişi. În puşcărie s-au realizat cei mai puternici oameni. Dacă ieşeau deţinuţii din închisoare şi îşi făceau măcar zece la sută dintre ei cîte o mănăstire, astăzi am fi fost un popor mîntuit, de neînfrînt de nici o putere trecătoare. închisorile au creat: caractere şi au conferit morală indivizilor, au creat patrioţi pentru că deţinuţii n-au confundat niciodată pe torţionari şi pe gardieni cu poporul român. Şi apoi, libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, fâcînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernămîntul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. „Asta nau înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce cîştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decît robi, au sfinţit! pămîntul ţării cu sînge de mucenici.”54 Părintele Iustin Pârvu vorbeşte despre riscul asumat de aceşti mucenici: „Au fost foarte mari luptători şi eroi în închisorile noastre politice, acolo s-a concentrat la un moment dat ce avea mai bun naţia asta. Caracterele frumoase de afară, rămîneau adevărate caractere şi înăuntru. Dar acolo, în închisoare, ca să faci o faptă de ajutorare pentru colegul, pentru camaradul tău, era şi un risc mare”.55 Erau conştienţi de adevărata natură a libertăţii. Natura omului e liberă. Dar libertatea absolută nu e în creaţie, ci în Creator. Nu există libertate în rău. Toate formele de manifestare

52

Părintele Ioan Negruţu, Răstignit lângă Hristos, în volumul Din temniţe spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008, p. 25. 53 Monahul Moise, op. cit., p. 53. 54 Adrian Alui Gheorge, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor..., op. cit., p. 68. 55 „Era, de exemplu, un băiat, Gogea Vasile, din Dobrogea...! Ei, bine, băiatul ăsta, student în anul trei la medicină, numai cu asta se ocupa, să-i ajute pe cei bolnavi, pe cei în suferinţă. Se ocupasă găsească un medicament într-o celulă şi să-1 transfere în altă celulă, acolo unde era nevoie. Dacă era cazul intra pînă şi în celula unde se găsea cel bolnav, prindea el un moment cînd caraliul se îndepărta cîţiva metri. Şi timp de trei ani de zile n-a fost prins în toată acţiunea asta a lui. Dar făcea nişte lucruri de-ţi stătea mintea în loc. Numai Dumnezeu îl apăra...! Noi toţi eram cu sufletele la gură, că dacă îl prindea caraliul, era rău pentru toţi, era groaznic. Nu puteam pricepe cum nu-1 vedea nimeni, trecea nevăzut. Pînă într-o zi, cînd a avut parte de o turnătorie şi a stat şapte zile la „neagra". Ce era „neagra"? Era o celulă betonată, umedă şi n-aveai unde să te aşezi, trebuia să stai numai şi numai în picioare. După două, trei zile te lua o toropeală şi simţeai nevoia să te aşezi cumva şi acolo te lua umezeala care te nenorocea. Cine a trecut pe la „neagra" greu şi-a mai revenit, dacă a mai scăpat.”

28

a libertăţii sunt valoroase numai în Adevăr. Au simţit suferinţa ca pe o câştigare a libertăţii în Adevăr. „Şi într-adevăr, Domnul mi-a dat suferinţa, mi-a dat de toate, mi-a umplut sufletul de bucurie în momentele grele şi mi-l umple şi acum.”56 Este imposibil pentru cineva din afara închisorii să înţeleagă – ne avertizează părintele Gheorghe Calciu. Suntem liberi şi suntem foarte fericiţi că suntem liberi, dar avem un fel de nostalgie pentru închisoare. Şi nu o putem explica altora. Deoarece în închisoare am avut cea mai spirituală viaţă. Am atins niveluri pe care nu suntem în stare să le atingem în libertate. Izolaţi, ancoraţi în Iisus Hristos, am avut bucuria şi iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu există cuvinte care să exprime exact sentimentul pe care l-am avut acolo.57 Aşa cum spunea Sfântul Teodor Studitul, la vreme de prigoană nu contează încotro se duce majoritatea. Dacă sunt trei oameni în dreapta credinţă, cu aceia trei este adevărul, şi nu cu ceilalţi. Pentru că ştim că la vreme de prigoană zeci de episcopi, sute de preoţi şi mii de monahi – şi mireni şi mai mulţi – au căzut în erezie, dar Biserica, adevărul, a fost cu acei puţini mărturisitori.58 Cu adevărat, fraţilor, pentru sfinţi mucenicia e o bucurie! Într-una din cărţile scrise de cei care au pătimit pentru Hristos în închisorile comuniste, se spune că un rob al lui Hristos, fiind anunţat că urmează să fie executat, la sărutat pe obraz pe temnicerul care i-a dat vestea respectivă – pentru că se bucura că va muri pentru Hristos. Şi temnicerul şi-a cerut scuze că îl duce spre locul de execuţie.59 Sfântul sau martirul este eroul neamurilor. El nu este omul mărginit ci este omul care depăşeşte graniţele valorilor. 60 Privind în urmă, părintele Arsenie vede în suferinţa lungilor şi greilor ani de temniţă un binecuvântat prilej de spiritualizare. „Nu a existat nici o altă metodă de studiu, de pregătire, care să ofere posibilităţile de spiritualizare, de adâncire duhovnicească, de relaţie vie cu Dumnezeu ca suferinţa de acolo. Eu binecuvântez timpul acela. Am petrecut ani in pustie, dar n-am avut posibilitatea acolo de a adânci lucrurile de natură veşnică, de natură divină, ca în suferinţă. Suferinţa ne-a şi unit. Cei care am reuşit să ne cunoaştem pe cruce am rămas uniţi.

56

Monahul Moise, op.cit., p. 57. Ibidem, p. 63. 58 Danion Vasile, Despre curajul mărturisitorilor, în volumul Din temniţe spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008, p. 71. 59 Ibidem, p. 72. 60 Părintele Iustin Pârvu, op.cit., p. 11. 57

29

Pe Gafencu, pe Trifan, pe Marian, pe ăştia toţi, Maxim, Pascu, şi ceilalţi, pe toţi i-aş sfinţi (canoniza).”61 Totuşi erau conştienţi că ei ca oameni nu puteau realiza nimic în sensul suportării suferinţei, ci Dumnezeu era cel care îi sprijinea necontenit înfăptuind minuni. „În perioada în care eram în închisoare, Dumnezeu a trimis în mijlocul nostru pe preoţi. Securitatea a arestat, guvernul comunist a arestat preoţii, călugării şi i-au adus în mijlocul nostru, într-o perioadă de totală disperare pentru noi. Preoţii aceştia erau pregătiţi pentru suferinţă, prin educaţia lor, prin pericolul în care au trăit tot timpul, prin refuzul oricărei înclinaţii sau plecăciuni în faţa regimului comunist. Ei au venit pregătiţi pentru suferinţă, cum noi nu eram. Ei au venit cu harul rugăciunii. Ei au venit cu mângâiere pentru noi, cu spovedanie, unii aduceau împărtăşania cusută în cutele cămăşilor. Şi am putut să ne spovedim, să ne împărtăşim, să ne purificăm sufletul.”62 Dumnezeu nu a lăsat singuri pe sfinţii Săi.

2.2. Închisori şi deţinuţi Închisoarea, locul unde se execută pedeapsa şi sunt disciplinaţi infractorii, a devenit în România comunistă locul în care s-a petrecut eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea şi distrugerea fizică şi psihică a tuturor celor care se opuneau, ar fi putut să se opună sau nu puteau accepta noua ordine politico-economico-socială dispusă de autorităţile comuniste. În mod firesc, copiind modelul sovietic al Gulagului, liderii comunişti români au transformat instituţional şi procedural – în termenii regimului detenţiei – întregul sistem penitenciar moştenit, adăugându-i treptat forma şi substanţa unui adevărat infern.63 Întemniţaţii cărora încercăm să le creionăm parcursul în închisoare fac parte din categoria deţinuţilor politici. În această categorie îi includem pe toţi cei care au fost privaţi de libertate din motive politice, fiind închişi în penitenciare, aresturi ale Securităţii, locuinţe conspirative, lagăre de muncă, zone de deportare sau spitale psihiatrice. Perioada în care numărul deţinuţilor politici a fost foarte mare în ţara noastră se întinde din primăvara anului 1948 până în vara anului 1964. Numărul închisorilor şi al altor locuri de detenţie cu relativ mulţi ocupanţi a fost de peste 130. 64 În urma unor calcule relativ simple rezultă că prin închisorile comuniste, în perioada 1948-1964, au trecut peste 2.000.000 de oameni.65 61

Monahul Moise, op.cit., p. 45. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, op. cit., p. 8-9. 63 ***, Comisia prezidenţială ... op. cit., p. 233. 64 În anii 1948-1955 au funcţionat penitenciarele: Categoria I: Aiud, Gherla, Jilava; Categoria II (penitenciare „închise”, pentru deţinuţi cu grad sporit de periculozitate): Arad, Caransebeş, Cluj (Tribunal, Principal), Constanţa, Craiova , Făgăraş (Central/Principal,), Galaţi, Mărgineni, Mislea (femei), 62

30

Este important să afirmăm realitatea că nu toţi cei intraţi în temniţe credeau în Dumnezeu; deasemeni că, dintre cei care credeau, mulţi nu ştiau să creadă cu adevărat. Nu puţini au fost însă cei care au crezut nelimitat. Deci a existat în închisori o varietate largă de oameni aflaţi pe diferite trepte ale relaţiei lor cu dumnezeirea. Fiecare avea credinţa sădită în suflet de familia în care a primit educaţia religioasă, de mediul în care s-a dezvoltat şi a fost educat şi de aspiraţiile pe care le avea. Însă Dumnezeu a rânduit ca mulţi dintre cei ce au intrat în aceste închisori să aducă mărturie că aici au cunoscut cu adevărat ce este credinţa, aici au văzut mila lui Hristos, aici au simţit pronia divină ce-i sprijinea atunci când ei considerau că nu mai pot face nimic. Şi multora, Dumnezeu le-a dat răbdarea sfinţilor. Puiu Teodorescu, deţinut supus unor torturi, văzând dragostea şi comuniunea creştină manifestată de colegi declara: „A trebuit să ajung aici ca să mă pot salva. Pot să-I mulţumesc lui Dumnezeu, pe care nu-L cunoşteam şi în care nu credeam. Se vede că El m-a iubit mai mult decât L-am iubit eu pe El.”66 În baza acestor afirmaţii putem spune că în închisoare s-au conturat mai multe tipuri umane atât de partea deţinuţilor cât şi de partea torţionarilor. Acestea au fost prezentate amănunţit în literatura de detenţie. Vom prezenta câteva tipuri umane desprinse din această literatură.

Ocnele Mari, Oradea, Oraşul Stalin [Braşov] (Tribunal, Cetate), Piteşti , Ploieşti, Rahova, Suceava, Târgşor, Târgu Ocna (penitenciar-spital TBC), Timişoara, Văcăreşti (spital); Categoria III: Alba Iulia, Bacău, Baia Mare, Botoşani, Brăila, Buzău, Cluj (minori), Dej, Deva, Dumbrăveni (femei), Focşani, Iaşi, Rahova II, Râmnicu Sărat, Sibiu, Satu Mare, Sighet (principal, 200), Târgu Mureş; Categoria IV: Bârlad, Bistriţa, Caracal, Carei, Călăraşi (1953/59), Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Codlea, Dăeni, Giurgiu, Făgăraş (raional), Fălticeni, Dorohoi, Huşi, Işalniţa, Lugoj, Miercurea Ciuc (femei), Odorhei, Oraviţa, Petroşani, Piatra Neamţ, Rădăuţi, Râmnicu Vâlcea, Roman, Sfântu Gheorghe, Sighişoara, Sighet (raional), Slatina, Târgovişte, Târgu Jiu, Tecuci, Tulcea, Turda, Turnu Măgurele, Turnu Severin, Vaslui, Zalău. Treptat, ca formă a detenţiei politice, pentru internaţii administrativi, au fost înfiinţate un număr impresionant de colonii sau unităţi de muncă, devenite parte integrantă a sistemului penitenciar. Între acestea remarcăm pe cele de la: Arad, Baia Mare, Baia Sprie, Bârcea Mare, Bicaz, Borzeşti, Brad, Brâncoveneşti, CRM Bucureşti, Buzău, Capu Midia , Castelu, Cavnic, Câmpulung, Cernavodă – cu trei colonii –, Chilia Constanţa, Chirnogi, Crâscior, Culmea, Deduleşti, Doiceşti, Domneşti, Dorobanţu, Dudu, Fântânele, Fundulea, Galeşu , Giurgeni, Ghencea, Iaşi, Iţcani, Km. 31, Lucăceşti, Mărculeşti, Mogoşoaia, Nistru, Oneşti, Oneşti Baraj, Peninsula/Valea Neagră, Periprava, Periş, Poarta Albă , Roşia Montană, Roşia Pipera, Roznov, Salcia, Grădina, Băndoiu, Strâmba, Stoeneşti, Piatra-Frecăţei, Saligny, Sibiu, Simeria, Slatina, Spanţov, Tătaru, Târnăveni, Toporu, Vlădeni, Zlatna. Pentru locurile detenţiei şi cifrele precizate vezi şi Ioan Ciupea, Stăncuţa Todea, Represiune, sistem şi regim penitenciar în România, 1945-1964, în Ruxandra Cesereanu (coord.), Comunism şi represiune în România comunistă. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Editura Polirom, 2006, în special pp. 42-47 şi pp. 7374. 65 ***, Comisia prezidenţială ... op. cit., p.160. 66 Virgil Maxim, op. cit., p. 65.

31

2.2.1. Deţinutul politic român Utilizând observaţia lui George Tomaziu, deţinutul politic român intra, în viziunea aparatului de represiune, în categoria „obiectelor”, a nemişcătoarelor şi a necuvântătoarelor, a celor fără suflare; el este ceva, iar nu cineva, şi uneori ajunge să se perceapă el însuşi ca fiind obiect. Majoritatea memorialiştilor folosesc alt termen, acela de nimic şi nimeni, definind deţinutul ca pe o frântură de neant, dar controlată de funcţionarii neantizării, mai ales în timpul anchetei. Membrii aparatului de represiune îi numesc pe deţinuţi, înscriindu-i într-o serie de jivine abjecte, mai ales „viermi”, „păduchi”, „putregaiuri”, „gângănii”; deţinuţii înşişi îşi radiografiază lucid condiţia impusă, de epave viermuitoare. Perspectiva aceasta voit degradantă urmărea să legitimeze forţat poziţia organelor de represiune care se erijau în postura unor „aleşi” şi „arieni” comunişti. 67 Din punct de vedere ideologic, deţinuţii politici din România comunistă (aşa cum reiese din memorialistică) aveau diferite coloraturi: erau liberali, ţărănişti, social-democraţi, legionari, comunişti. Majoritatea proveneau dintre liberali, ţărănişti şi legionari. Din punct de vedere social, Gulagul românesc a fost populat cu intelectuali, ţărani şi muncitori. Din punct de vedere religios, Gulagul românesc a fost unul „ecumenic”: populat de deţinuţi grecocatolici şi ortodocşi, în principal, dar şi de romano-catolici, protestanţi ori, mai rar, reprezentanţi ai altor culte (evrei, de pildă, sau musulmani). Deţinutul politic român avea un nivel politic deficient, el nefiind organizat în mod conştient şi nici antrenat pentru rezistenţa în Gulag. De aceea, meseria de deţinut politic se învaţă treptat şi anevoios. Totuşi, deţinutul politic român râvneşte să se diferenţieze de semipolitici (frontierişti) şi mai ales de deţinuţii de drept comun. Prin suferinţa care înnobilează şi prin cauza politică, detenţia sa primeşte o altă dimensiune. El este un deţinut de conştiinţă. 68 Petre Pandrea, un mărturisitor şi meditativ fervent al condiţiei deţinutului politic din România comunistă, vede în acesta „un prizonier al războiului civil intern” (între clase), sacrificat printr-un fratricid. „Românii au talent de puşcăriaşi, ştiu să îndure destinul cu resemnare”, comentează Pandrea, referindu-se la o anumită tradiţie a puşcăriei politice la români. Structura deţinutului politic i se revelează lui Petre Pandrea a fi, cel puţin la Aiud, aceea a unui monah silit: deţinutul nu mai are trup şi mers normal, ci se târăşte, iar gestica sa este onctuoasă, de prelat, mimica, supusă şi umilă faţă de autorităţi, fiind vorba însă de o „umilitate monastică”. „Deţinuţii sunt monahi, cu fizionomii patetice, în lupte spirituale, în

67

Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud, ediţie îngrijită de Nadia Marcu Pandrea, Bucureşti, Editura Vremea, 2000, p. 30. 68 Ibidem, p. 50.

32

castitate, posturi şi rugăciuni”. Înfometaţi, caşectici şi filiformi, aproape că nu mai au nevoi fiziologice, ajungând la o corporalitate angelicală: „Devenisem îngeri fără fecale”. 69 Memorialiştii detenţiei comuniste româneşti alternează între a încadra deţinutul politic român într-o postură grandilocventă sau într-una temperată. Adrian Marino refuză eroismul şi emfaza detenţiei, căci, în optica sa, deţinutului român i se potriveşte ipostaza tip Ivan Denisovici (celebrul personaj al lui Aleksandr Soljeniţîn din nuvela O zi din viaţa lui Ivan Denisovici), drept care analistul optează pentru categoria majoritară a rezistentului pasiv, considerând că, în detenţia comunistă, nu poţi fi erou 24 de ore din 24. Atunci când vorbeşte totuşi despre eroism, Adrian Marino se referă la două tipuri: „unul sublim, spectaculos, al marilor gesturi şi sacrificii, şi un altul modest, cotidian, obscur, adesea anonim, al sacrificiului şi mortificării zi de zi”. 70 Unii mărturisitori proveniţi dintre prelaţi văd în detenţie un har de a putea închina lui Dumnezeu suferinţele şi mărturisirea de credinţă. Exagerarea binecuvântării închisorii (chiar ca ipostază a unei probe de încercare a credinţei) este un risc al mărturiilor feţelor bisericeşti. Creştinarea dobândită de N. Steinhardt în închisoare nu-l face mai orgolios în suferinţa sa, dimpotrivă, aceasta îi aduce o seninătate nerăzbunătoare; de altfel, el împarte locuitorii detenţiei comuniste după o grilă religioasă: sfinţi, eroi, seniori, şi îndrăzneţi ai binelui, pe de o parte (aceştia sunt cei pe care tot el îi numeşte unificator „leii”), şi „miorlăiţii înfrângerii şi trădării”, „năpârci şi târâtoare”. 71 Femeile trecătoare prin Gulagul românesc, de la Elisabeta Rizea la Lena Constante, nu apasă pedala eroismului. Oana Orlea, care prezintă felul în care a învăţat meseria de deţinută politică, îşi consideră suferinţa ca fiind minoră faţă de cea a atâtor „sfinţi” anonimi, ierarhizându-şi aspru detenţia (singurii aleşi sunt cei care rezistă la tortură până mor, consideră Orlea). În fiecare memorialist al detenţiei transpare tipul de deţinut pe care el îl reprezintă prin propria experienţă şi se cuvine spus că figura „cruciatului” (în care intră, paradoxal, pe de o parte, un aspect de gherilă, pe de alta, un aspect ascetic) este semnificativ reprezentată. Două cazuri au, în acest sens, un statut aparte: Paul Goma şi N. Steinhardt. Paul Goma este războinicul răspunzând la represiune prin legea talionului; lui N. Steinhardt îi este specifică nonviolenţa hristică. Dificil, cusurgiu, muşcător, Paul Goma este un războinic maliţios: îi atacă pe „răi” cu voluptate, iar pe cei „buni” sau „destul de buni” îşi propune să-i facă

69

Ibidem, p. 83. Adrian Marino, Autobiografie: Ani de închisoare, „Memoria”, nr. 2, 1990 apud ***, Comisia prezidenţială...op. cit., p.168. 71 N. Steinhardt, op.cit, p. 100. 70

33

„foarte buni”; este pătimaş şi face alergie la amorali-imorali; dreapta sa credinţă este propria experienţă, iartă, dacă iartă, dar nu uită. Sfătos, delicat, N. Steinhardt mărturiseşte despre patimile sale în detenţie ca despre o şcoală a creştinismului. El are o graţie anume în suferinţă, fiind un senior candid, gata să ierte şi să uite, generos, paşnic şi milostiv. Doar împreună Paul Goma şi N. Steinhardt alcătuiesc cruciatul deplin, prin unirea contrariilor: primul insistă pe latura ofensivă, al doilea, pe cea ascetică. 72 Au existat puţini asceţi structurali în Gulag, atunci când celula şi mediul nu erau patronate de un suflet tare, de un maestru care să dea ton vieţii spirituale şi să o călăuzească, deţinuţii puteau fi vivificaţi de către un fel de hâtrii sfătoşi, istorisitori de păţanii, al căror rol era acela de a povesti pitoresc. Aceştia facilitau detenţia la nivel sufletesc şi temporal, nu neapărat moral, şi aveau funcţia unor Şeherezade improvizate. Un alt tip de deţinut este decăzutul; acesta poate ajunge astfel datorită temperamentului şi caracterului său sau datorită unor presiuni exterioare care îi manipulează total voinţa şi conştiinţa; majoritatea servesc drept cobai pentru experienţele antropologice şi sociale ale regimului. În această serie intră mai ales deţinuţii marxişti, consideraţi nişte jucători lipsiţi de dexteritate ai sorţii, căci o dată epuizată aventura decepţionantă a comunismului, ei sunt aruncaţi la groapa de gunoi a penitenciarelor, cu statutul de „cadavre vii”. Belu Zilber spune despre ei şi despre sine însuşi, de fapt: „Pentru vechii comunişti, presiunea morală a partidului este extraordinară. Toţi ştiu ce este înăuntru, dar o dată aruncaţi la gunoi se simt gunoi, un fel de mort care ştie că este iremediabil ieşit dintre cei vii şi trebuie să se obişnuiască cu viermii, până devine vierme”.73

2.2.2. Reprezentanţii represiunii În galeria negativă a Gulagului aflată de partea Puterii, se impun trei portrete aşa cum apar acestea în memorialistica de detenţie: anchetatorul, torţionarul şi gardianul; dar se cuvine precizat că aşa cum există un executor propriu-zis al torturii (pe care îl numim torţionar), această funcţie poate să o exercite atât anchetatorul, cât şi gardianul (iar uneori chiar indivizi aflaţi pe o scară ierarhică înaltă, precum ofiţerul politic sau directorul închisorii, al lagărului etc.). Gardianul, anchetatorul sau comandantul închisorii erau studiaţi uneori ca nişte cobai de către deţinutul politic, cu aceeaşi curiozitate cu care gardianul (şi seria ierarhică următoare) îl studia pe deţinut. Rar au existat şi reprezentanţi umani ai represiunii, despre care mărturisesc câţiva dintre memorialiştii detenţiei, aşa cum au existat şi cazuri extreme, dostoievskiene, de 72 73

***, Comisia prezidenţială ... op. cit., p.169. Ibidem, p. 313.

34

convertiţi proveniţi dintre membrii aparatului de represiune. Puţinii gardieni sau anchetatori „normali” erau sancţionaţi atunci când tortura sau brutalitatea nu era aplicată cu originalitate şi râvnă diabolică. Exista deci şi o teroare a terorizatorilor, lesne de înţeles pentru un sistem de represiune care trebuia să provoace spaimă şi într-o parte şi în cealaltă a zidului; prin urmare, au existat şi cazuri de călăi deveniţi victime din cauza inaptitudinii lor structurale de a fi călăi. N. Steinhardt, obsedat de excesul de zel al unor torţionari, va clasifica gardienii în zeloşi şi moderaţi, cruzi-inventivi şi umani, subliniind însă că existenţa gardienilor moderaţi nu probează normalitatea regimului comunist. Dimpotrivă, tocmai fiindcă moderaţii sunt excepţii, „în regimul comunist binele poate fi realizat numai întâmplător, pe căi ocolite, ocolite şi nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale (concluzie: între ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de principiu)”. 74 În general, membrii aparatului de represiune din România comunistă au primit un fel de mitizare malefică: unii mărturisitori îi percep ca pe nişte „lilieci” noptateci, ceea ce trimite la ideea de devoratori, căpcăuni, vampiri. Petre Pandrea se ocupă în mod special de figura acestora, văzându-i şi el ca pe „fiii întunericului”, „întruchipările eternului Caliban”, „cuprinşi de febră genocidală”. Mercenarii tineri mai cu seamă sunt „huligani de stânga, inculţi şi fără informaţie elementară politică, cu ortografie deficitară”. Cum Gulagul se dovedeşte a fi de fapt o formă de canibalism din partea membrilor aparatului de represiune, nu este de mirare că actanţi decisivi sunt atât „licheaua fanatizată”, cât şi „gangsterul ideologic modern”. 75 Unul din personajele lui Marcel Petrişor, care a trecut prin reeducarea prin tortură de la Piteşti, îşi aminteşte în delir de toţi călăii săi, văzând în ei fiara din Apocalipsă. Marcel Petrişor va face chiar portretul unui asemenea individ, care se dovedeşte a fi un hibrid animalic, demn de un bestiar fantastic: „Un trup de porc sub un cap de gorilă, cu fruntea ca o coadă de şobolan, cu ochii permanent injectaţi de sânge şi pe buze cu un grai articulat numai în faţa superiorilor, în clipe de graţie”.76 Fostele deţinute politice opinează variat despre seria anchetator-torţionar-gardian. Întrebată despre raportul victimă-călău, răspunsul Oanei Orlea este unul variat: călăul se mula pe psihologia victimei, astfel că existau atât ultraduri, cât şi călăi îngăduitori, atât călăi culţi, cât şi grosolani notorii, atât fanatici, cât şi blazaţi. Dar toţi aveau structura călăului; deşi gradul lor malefic varia, el ţinea de acelaşi conţinut întunecat al represiunii. Oana Orlea pune problema necesităţii unei mărturii scrise a torţionarilor, nu fiindcă ar fi inflaţie de mărturii ale 74

N. Steinhardt, op. cit., p. 228. Petre Pandrea, op. cit., p. 70. 76 Marcel Petrişor, Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii. Memorii II, Iaşi, Editura Timpul, 1994, p. 75

20.

35

victimelor, dar, susţine fosta deţinută politică, în viaţa de după detenţie, călăii sunt priviţi cu indulgenţă, căci „Românul are tendinţa de a-şi scuza călăii”77 O menţiune aparte o merită anchetatorul fals-serafic (de precizat, figură brută, dar mai onestă, gardianul nu poate fi decât rău sau moderat, niciodată ipocrit), despre care aminteşte atât Nicolae Mărgineanu, cât şi Ion Ioanid. Acest tip de anchetator mimează destinderea şi bunăvoinţa, dar rolul său este nociv, întrucât conceptul subteran pe care mizează este reeducarea pe cale orală: „Noi nu dorim de altfel să distrugem oamenii, ci noi dorim numai să-i îndreptăm ca să-i aducem pe calea cea bună”.78 Ion Ioanid va întâlni şi el un anchetator manierat, abil şi tenace, care captează treptat psihologia anchetatului său. Uneori tocmai anchetatorul „serafic” este cel care provoacă cedarea deţinutului. Lucid, Ion Ioanid meditează asupra acestui adversar cu toate atuurile şi asupra relaţiei de coexistenţă între anchetator şi anchetat. Spartan, Ion Ioanid se antrenează moral şi psihologic în vederea înfruntării, dar el ştie că victoria va fi fără drept de apel, cel puţin exterior, a anchetatorului: „Raportul dintre tortura din anchetă (morală, fizică, de scurtă sau lungă durată) şi rezistenţa fizică şi morală a anchetatului nu poate fi determinată dinainte. De felul în care anchetatorul îşi drămuieşte ancheta, de felul în care îţi administrează şi-ţi dozează torturile în timp, depinde totul. După părerea mea, în teorie anchetatorul perfect ar trebui să câştige întotdeauna partida, chiar şi atunci când ar avea de-a face cu cel mai rezistent şi rutinat arestat”.79 Relaţia anchetat-anchetator este studiată anatomic de N. Steinhardt. Frica, slăbiciunea victimei măresc voluptatea agresorului, observă mărturisitorul, jalonând două structuri psihologice: torţionarul abil, teoretic, şi victima perfectă: „Ori poate că secretul teroarei este de a pune pe terorizat în situaţia de a-l provoca pe terorist să ceară din ce în ce mai mult. De a stabili între cei doi o strânsă colaborare, ca între partenerii actului sexual, ca între operat şi chirurg. De a-l obliga pe terorizat să refacă procesul de gândire al teroristului şi a-i atribui intenţii mai crude şi raţionamente mai subtile decât are în realitate”. 80 Deţinutul devine vulnerabil şi atunci când i se inculcă ceea ce unii memorialişti numesc „complexul delincventului”; candid şi impresionabil, deţinutul politic se lasă uneori impregnat de vinovăţia pe care i-o injectează mental membrii aparatului de represiune. Care este, însă, raportul afectiv dintre victima mărturisitoare a Gulagului şi fostul său torţionar, anchetator sau gardian, după ce evenimentele tragice şi-au pierdut din actualitate? Este posibilă, în general şi în particular, iertarea călăilor? Răspunsul este variat, de la milostivirea creştinească a lui N. Steinhardt, la atitudinea lui Teohar Mihadaş, care nu 77

***, Comisia prezidenţială ... op. cit., p. 315. Nicolae Mărgineanu, Amfiteatre şi închisori, Cluj, Editura Dacia, 1991, p. 86. 79 Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, Bucureşti, Editura Albatros, 1991, p. 271. 80 N. Steinhardt, op. cit., p. 216. 78

36

învinovăţeşte pe nimeni, decât pe sine, la neputinţa individuală de a ierta a Lenei Constante sau la recta sentinţă de Vitorie Lipan a Elisabetei Rizea: „Să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io, cum m-au chinuit ei pe mine…” sau „Îi iert eu, da nu-i iartă Dumnezeu”.81 Unii nu formulează o sentinţă directă, ci apelează la celebrele cuvinte ale lui Nicolae Iorga: „cine uită nu merită”. Pentru Richard Wurmbrand, a cărui vocaţie misionară este primordială, nu se pune problema uitării sau a iertării călăilor, ci a iubirii lor, în sensul în care „Putem urî păcatul, iubind în acelaşi timp pe păcătos”.82 Paul Goma pledează pentru neiertarea călăilor şi pentru judecata lor, adăugând pe lângă acestea neuitarea, începând din chiar clipa în care este torturat: „şi m-am hotărât să nu-i uit în vecii vecilor, nu să mă răzbun, ci să nu-i uit şi, mai ales, mai ales să nu-i tac”; „Trebuie să memorizez, trebuie să înmagazinez, ca să scriu după ce voi ieşi.”; „Lasă, lasă, te ţin eu minte, te pun eu într-o carte!”, îl ameninţă Goma în gând pe unul dintre anchetatorii săi. 83 Alţi memorialişti ai detenţiei discută iertarea călăilor pornind de la exclamaţia hristică „Iartăi, Doamne, că nu ştiu ce fac”, dar demolând-o, căci torţionarii nu sunt simpli roboţi, ci personalizează tortura prin zel, simţindu-se împliniţi prin rău, ştiind deci ceea ce fac. Ion Ioanid are opinia cea mai exact formulată: „Astăzi, toţi sau aproape toţi deţinuţii declară că nu au sentimente de răzbunare. Probabil că nici eu nu încerc asemenea sentimente, dar, în orice caz, resping ideea «convieţuirii victimelor cu torţionarii», fără ca torţionarii să fie traşi la răspundere. Trebuia, trebuie făcut procesul comunismului” […]. „Ar trebui să repet ce-a spus Monica Lovinescu într-un episod al Memorialului durerii: sunt pentru iertare, dar ca să iertăm trebuie să ştim pe cine iertăm”.84

2.3. Metode diabolice de tortură Anii petrecuţi în închisori de deţinuţi s-au remarcat prin cruzimi deosebite, torturi fizice şi psihice care urmăreau distrugerea fiinţei umane. Literatura memorialistică dezvăluie numeroase faţete ale brutalităţii acţiunilor Securităţii din primele ei două decenii de funcţionare. „Câinilor, o moarte de câine”, proclama o lozincă stalinistă, ilustrând duritatea politicii de teroare îndreptată de autorităţile comuniste împotriva celor care se împotriveau regimului totalitar. Securitatea s-a conformat: nu o dată, brutalităţile ei exersate în diverse forme de tortură, după ce au fost cunoscute şi în 81

Lena Constante, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc. 1957-1961, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, p. 88. 82 Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în subterană, traducere de Marilena Alexandrescu-Munteanu şi Maria Chilian, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1994, p. 10. 83 Paul Goma, Culoarea curcubeului '77 (Cutremurul oamenilor), Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 221. 84 Ion Ioanid, Interviu în „România literară”, nr. 25, 1999 apud ***, Comisia prezidenţială ... op. cit., p. 317.

37

afara lagărelor şi închisorilor, i-au cutremurat şi înspăimântat deopotrivă pe cei ce fuseseră închişi, ca şi pe cei liberi. „Braţul înarmat” al partidului, „tăiş al sabiei” în lupta de clasă, Securitatea a utilizat neomenia din închisori şi din lagăre, exersată în anii 1950, drept experienţă pentru violenţa statală dezvoltată ulterior. Arestările în miez de noapte, imposibilitatea de a intra în contact vreme de ani de zile cu cei care luaseră calea temniţelor şi chiar încarcerarea unor oameni fără vină au mărit lipsa de siguranţă a cetăţenilor. În arsenalul de cruzimi ale regimului de dominaţie sovieto–comunistă la care românii au fost supuşi, un rol deosebit de important l-a jucat tortura, cu repercusiuni atât în plan social, ca factor psihologic, de provocare şi utilizare a fricii drept instrument de dominaţie, cât şi pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obţinerea unor informaţii considerate utile de către aparatul de Securitate. În arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român s-a păstrat un document clasificat strict secret, din 1 noiembrie 1967, care trece în revistă aşanumitele „metode necorespunzătoare” folosite înainte de 1964 de către anchetatorii Securităţii. Acestea au fost clasificate în document în patru categorii, după cum urmează: a. Folosirea bătăii, subalimentaţia prelungită şi tortura, în scopul obţinerii de declaraţii acuzatoare; b. Presiuni morale pentru constrângerea anchetaţilor să declare ceea ce li se impunea; c. Falsificarea unor declaraţii date de cei anchetaţi şi folosirea de scrisori plastografiate pentru a obţine recunoaşterea unor fapte; d. Redactarea unor declaraţii în lipsa anchetaţilor sau consemnarea unor răspunsuri ireale, pe care anchetaţii erau constrânşi să le semneze.85 Tortura morală a fost preponderentă atât în cursul anchetelor, cât şi pe parcursul detenţiei. Lena Constante, fostă deţinută în lotul Pătrăşcanu, membră de partid, declara în faţa unui oficial al Comitetului Central în 1967 următoarele: „am fost ameninţată cu arestarea părinţilor mei, domnul anchetator scriind ordinul în faţa mea, dând şi un telefon şi spunând că-mi dă timp de gândire până a doua zi dimineaţa. Îngrozită la gândul arestării acestor bătrâni, mi-am spus că trebuie să duc minciuna pe drumul dictat de anchetă”. Falsificarea declaraţiilor în anchete sau obligarea deţinuţilor să semneze declaraţii cu fapte ireale, dar care trebuiau să justifice noi arestări dublau efectele torturii morale, prin crearea sentimentului de culpabilitate faţă de cei incriminaţi prin aceste falsuri. Cea mai des folosită printre metodele de constrângere, conform depoziţiior foştilor ofiţeri de securitate, a fost bătaia la tălpi şi palme. Arestatul era legat de mâini şi de picioare, iar pe sub legături era trecut un drug de fier. Atârnat de acesta, cel anchetat era bătut cu o curea, până la leşin – procedura era numită, cu cinism de către anchetatori, rotisor. 85

***, Comisia prezidenţială... op. cit., p. 315.

38

Inventivitatea torţionarilor nu avea uneori limite, iar cel torturat nu rezista mijloacelor folosite.86 Informaţiile despre brutalitatea arestărilor şi a mijloacelor de anchetă depăşiseră nu numai zidurile închisorilor, ci şi graniţele ţării. Presa română din exil scria: „Arestările se fac de obicei noaptea. Sub pretextul că s-ar fi primit o reclamaţie, mai mulţi poliţişti, îmbrăcaţi în civil, percheziţionează amănunţit locuinţa denunţatului ca să găsească… arme. Negăsind nimic compromiţător, îşi cer scuze în mod perfid spunând că e vorba probabil de un denunţ calomnios, dar nu fără a invita pe cetăţean la poliţie pentru o scurtă declaraţie. Luarea declaraţiei durează câteodată luni şi ani, fără ca familia să mai poată afla de urma celui dispărut, care zace undeva prin beciurile Securităţii sau între zidurile unei închisori. Imputările cele mai curente sunt acelea de a fi ascultat posturile de radio imperialiste sau de a fi citit cărţi apărute în lumea capitalistă. În prima fază a anchetei, arestatul este tratat cu bineţuri. I se promite iertarea dacă va face o declaraţie completă şi cinstită. În faza a doua, oricât ar fi fost declaraţia de sinceră, el este bătut, torturat, pentru a nu fi divulgat tot. E lovit cu o rangă de fier pe talpa picioarelor, supus la manej sub supravegherea unor câini dresaţi sau aşezat pe plăci fierbinţi de oţel pentru a-l convinge să facă mărturisiri complete. Prin mărturisiri complete, zbirii înţeleg denunţarea şi implicarea a cât mai multe persoane cu care pârâtul a avut de a face”.87 Acestea sunt doar câteva din torturile la care erau supuşi deţinuţii, Cezar Zugravu, un fost deţinut politic, a făcut, într-o comunicare publicată în Analele Sighet 5: Anul 1947 – căderea cortinei, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 478-486, un inventar, desigur incomplet, al metodelor de tortură fizică şi psihică aplicate aşa-zişilor „duşmani ai poporului”. 88 86

Ibidem, p. 316. Ibidem, p. 318. 88 1. înjurăturile cele mai abjecte; 2. loviturile aşa-zis „libere”, aplicate cu palma, pumnul sau piciorul, asupra părţilor sensibile ale corpului (obraz, gât, abdomen, testicole, coloana vertebrală); 3. bătaia la tălpi, cu diferite obiecte (cravaşă, baston de cauciuc sau lemn), victima fiind fixată în poziţii incomode; 4. bătaia la palme; 5. atârnarea anchetatului cu capul în jos; 6. bătaia cu beţe subţiri sau cu „vâna de bou”, anchetatul fiind mobilizat; 7. strivirea unghiilor cu un cleşte special; 8. arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică; 9. bătaia testicolelor cu un creion greu, până la leşin; 10. prinderea mâinilor între două mese şi bătaia la palme; 11. ţipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuţi (înregistrate pe benzi de magnetofon); 12. bătaia în cap cu un ciomag; 13. bătaia cu un ciomag în regiunea renală; 14. bătaia cu un sac de nisip; 15. bătaia cu vârful sau tocul cizmei peste gura victimei; 16. asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp sau de un belciug; 17. spânzurarea (crucificarea) în nişte belciuge fixate pe perete; 18. ancheta cu o pisică introdusă sub cămaşa victimei; 19. bătaia cu un cablu peste gambe; 20. bătaia peste plăgi deschise; 21. aruncarea victimei pe o cale ferată, încât să simuleze o sinucidere; 22. smulgerea unghiilor de la mâini şi picioare; 23. bătaia zilnică a deţinuţilor condamnaţi la termene lungi de închisoare (în Zarca Aiudului, la Gherla şi la Râmnicu Sărat); 24. ciomăgirea deţinuţilor puşi să alerge în cerc, în jurul torţionarului; 25. ancheta cu ţigara aprinsă, aplicată pe scrot sau abdomen; 26. „broasca” (aplicată în lagărul de exterminare Valea NeagrăPeninsula): întorşi de la lucru, deţinuţii erau obligaţi să ţopăie în poziţia „pe vine”, cu mâinile în şolduri, fiecare ţinând în spate un alt coleg; 27. bătaia reciprocă, la comandă, a câte doi deţinuţi; 28. deţinuţii erau obligaţi să stea în poziţia „culcat”, cu obrazul lipit de noroi, în timp ce li se puneau întrebări; 29. „carcera” (în lagărul Valea 87

39

Torturile din timpul anchetelor erau dublate de o perfidă distrugere fizică şi morală din timpul detenţiei. Autorii planului de distrugere sistematică a opozanţilor sistemului comunist ateu au pregătit privarea de hrană a celor întemniţaţi. Planul a dat roade şi urmările s-au văzut rapid. Primii care au căzut au fost cei în vârstă. Mulţi au murit din cauza regimului alimentar insuficient pentru a menţine un trup uman în viaţă. Cei care au supravieţuit, mai ales tinerii, au fost afectaţi prin scăderea rapidă a greutăţii corporale, apariţia unor avitaminoze, distrofii musculare, căderea excesivă a părului şi a dinţilor. Mai târziu, după ani de detenţie, datorită hranei slabe şi a frigului din celule foarte mulţi deţinuţi au contractat TBC pulmonar. Atât de numeroşi erau încât a fost nevoie ca, la un moment dat, aceştia să fie izolaţi în închisoarea de la Tîrgu Ocna. Părintele Iustin Pârvu povesteşte despre perioada anilor 1949 de la Aiud. Era un program de exterminare ce se manifesta şi prin modul de alimentare al deţinuţilor. Păi, ajunsesem la un moment dat să ne ţinem de pereţi când făceam câţiva paşi, aşa de slăbiţi ajunseserăm. Ne dădeau numai napi la masă şi varză ... Aşa a fost vreo trei luni, un regim, încât numai printr-o minune am rămas în viaţă.”89 Prezentăm şi mărturisirea Nicolei Valery-Grossu privind torturile din temniţe. Aceasta a fost concluzia multora dintre cei care au trecut prin cele prezentate mai sus. „Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puterea să-i iert pe toţi cei care au săvârşit atâtea atrocităţi împotriva atâtor nevinovaţi şi împotriva mea. Mulţi oameni nu pot crede în spusele celor care au scăpat din infernul roşu, despre torturile îndurate. Lumea liberă închide capitolul cruzimi omeneşti cu înfrângerea lui Hitler. Mulţi occidentali nici nu vor să asculte. Războiul le este de ajuns! Celor ce cunosc totuşi realitatea şi ştiu că în ţările comuniste există mii de închisori, de lagăre de concentrare, de azile psihiatrice, le pot spune că, în ciuda testelor ce mi s-au aplicat, pacea sufletului meu, care a rămas mereu, prin rugăciune, în legătură cu cerul, n-a fost nicidecum tulburată. Şi că, în timp ce înduram cu resemnare torturile fizice, fiinţa mea spirituală, desprinsă de trup, se bucura în suferinţă...” 90 Iată cum au înţeles mulţi dintre deţinuţii ce aveau să devină martirii şi mărturisitorii întemniţaţi, să urmeze îndemnul Sfântului

Neagră era o cutie fără acoperiş, în care pedepsiţii trebuiau să stea în picioare, înghesuiţi câte doi, câte o noapte întreagă); 30. ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei; 31. interogatoriul fără întrerupere, zile şi nopţi întregi; 32. ancheta cu şocuri electrice; 33. ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă; 34. ancheta cu izolare în celule umede, întunecoase cu şobolani; 35. „camera de chibzuinţă”: în timpul anchetei, deţinutul era trimis să stea în picioare, ore şi zile întregi, într-o cameră de izolare, cu mâinile legate la spate în cătuşe cu „autostrângere”; 36. izolarea de unul singur a deţinutului în celule strâmte, timp de săptămâni, luni sau ani; 37. legarea de pat în poziţii incomode, pentru perioade lungi de timp (1-6 luni), a celor socotiţi „recalcitranţi”; 38. interdicţia de a fi scoşi la WC zile întregi; 39. bărbieritul cu barba nemuiată, torţionarul scuipând obrazul celui în cauză, în loc de apă şi săpun; 40. violarea fetelor şi femeilor deţinute; 41. „Crucificarea” apud, ***, Comisia prezidenţială... op. cit., pp. 185-187. 89 Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate..., op. cit., p. 70. 90 Nicole Valery -Grossu, op.cit., p. 77.

40

Apostol Pavel: Căci de vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia ce e al vostru, de vă priveşte cineva cu mândrie, de vă loveşte cineva peste obraz, - răbdaţi. (II Cor. 11, 20). Cu multă, foarte multă răbdare şi îngăduinţă au reuşit să treacă peste aceste chinuri. Mijloacele deosebit de brutale nu au fost abandonate decât pentru scurte perioade de timp în istoria primelor două decenii ale Securităţii. Atunci când protestele internaţionale puteau pune România în situaţii delicate în plan internaţional, în special după admiterea RPR în Organizaţia Naţiunilor Unite, se ordonau vremelnice îmbunătăţiri ale tratamentelor deţinuţilor din lagăre şi închisori, ca şi evitarea deceselor în anchetă. Efectul acestor măsuri nu era de durată, iar aparatul Securităţii, destinat prin selecţie şi formaţie represiunii brutale, se întorcea după o scurtă vreme, la vechile obiceiuri.91

2.4. Reeducarea – cea mai neagră filă a istoriei noastre Cea mai îngrozitoare pagină din istoria detenţiei a fost reeducarea. În vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea şi conducerea închisorii organizează o acţiune de „reeducare paşnică” a deţinuţilor politici, majoritatea acestora fiind studenţi cu condamnări pentru „activitate legionară” desfăşurată în perioada 1940-1948. Aceştia înfiinţează în penitenciar o organizaţie cu scop de „reeducare” denumită „Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste – ODCC”. În partea a doua a anului 1948, Eugen Ţurcanu, şi el student condamnat pentru activitate legionară şi participant la „reeducarea” condusă de studentul Alexandru Bogdanovici, se declară nemulţumit de modul „nesincer” în care îşi desfăşoară acesta din urmă activitatea şi propune radicalizarea acţiunii. În primăvara anului 1949, sunt transferaţi, de la Suceava la penitenciarul Piteşti, 80 de deţinuţi, printre care şi majoritatea celor care participaseră la „reeducare”. Ajuns la Piteşti, Ţurcanu ia imediat legătura cu Securitatea şi cu directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu, în vederea continuării reeducării. Conform instrucţiunilor primite de la generalul Alexandru Nicolschi, adjunct al ministrului de interne, acţiunea intră într-o fază violentă. Explicaţia mai simplă a reeducării o dă pedagogia celebră a lui Macarenco. Acest pseudo-pedagog a fost un mare fariseu. El, ca orice umanist, îşi bazează educaţia pe blândeţe, convingere şi libertate. Există însă un episod în cartea lui în care spune că, atunci când era director la şcoala de corecţie, i-a fost adus un copilandru de o răutate cumplită. Toate metodele lui de a-l linişti, de a-l atrage, de a-l convinge au fost inutile, căci copilul nu a încetat să-l înjure şi să-l insulte.

91

***, Comisia prezidenţială... op. cit., p. 320.

41

Dar pedagogul Macarenco a fost angelic şi nu şi-a pierdut calmul şi răbdarea. Zâmbindu-i cu multă indulgenţă, seara l-a trimis pe copil la un dormitor comun. A doua zi când l-a chemat la el pe copil, acesta era ca mielul, blând, supus şi docil. Macarenco, adeptul lui Marx, consideră că reeducarea se face în colectivitate, şi nu de la pedagog la elevi. De dragul ideologiei, Macarenco este mincinos şi sadic, şi prin aceasta devine reprezentantul tipic al ipocriziei marxist-leniniste. El înfăţişează la scară mică un procedeu demonic, pe care sistemul ateist tindea să-l generalizeze în întreaga societate omenească. Reeducarea este aşadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboaratoare criminale, încât nu poate da greş. 92 Momentul care marchează începerea torturilor bestiale şi generalizate coincide cu noaptea de Crăciun a anului 1949 şi are loc în încăperea „4 spital”, o celulă mare cu aproximativ 100 de locuri, unde vreo 50 de „reeducaţi”, după o invitaţie la „reeducare” adresată celor din tabăra rezistenţilor şi refuzată de aceştia din urmă, trec la atac înarmaţi cu bâte şi scânduri desprinse din priciuri. Are loc o confruntare disperată, la care, la un moment dat, balanţa înclină de partea „rezistenţilor”. Atunci, au intervenit gardienii penitenciarului care, timp de câteva ore, i-au masacrat literalmente pe cei care se opuneau „reeducării”, transformându-i pe toţi într-o masă de carne sângerândă, având însă grijă să nu omoare pe nici unul dintre ei. „Operaţiunea 4 Spital” – seria I (vor urma şi alte serii), a reprezentat începutul unui coşmar care a durat trei ani. Devine clar pentru victime că nu mai poate fi vorba de rezistenţa făţişă împotriva torţionarilor, ci doar de încercarea de a supravieţui în faţa tăvălugului distrugător declanşat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia – studenţii „reeducaţi”. Supravieţuire, însă cu ce preţ? Cu preţul denunţării în scris a unor fapte nedeclarate la Securitate („demascarea exterioară”) şi a dezvăluirii de către fiecare victimă a gândurilor celor mai intime privind valorile supreme (credinţa în Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia) în scopul terfelirii acestora („demascarea interioară”). 93 Satanismul reeducării se vede şi din cuvintele lui Ţurcanu, păstrate în memoria unui fost deţinut politic: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. N-ar fi fost creştinism, această mare minciună, şi toată lumea ar fi trăit în linişte! Eu sunt Ţurcanu! Primul şi ultimul! Nu s-a născut un altul care să-mi ia locul. Pe mine nu mă poate minţi nimeni, aşa cum vă mint pe proştii ca voi. Eu sunt adevărata

92 93

Ioan Ianolide, op. cit., p. 85. ***, Comisia prezidenţială... op. cit., p. 328.

42

evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre. Ce scriu eu e lucru adevărat, nu basme de dormit copiii!”.94 Bătăuşii au început torturile fără un sistem, ci la cotonogeală, la distrugere. Se intra la tortură în „ture” de către cincisprezece-douăzeci de victime, în mijlocul camerei, în timp ce ceilalţi deţinuţi erau aşezaţi în „poziţie de meditaţie” la marginea priciurilor, cu mâinile pe genunchi, fără drept de a se mişca ori de a vorbi. Bătaia cea mai obişnuită era cu pumnii şi cu ciomagul. Bătăuşii ajunseseră maeştri în lovituri date la cele mai vulnerabile părţi ale organismului. Pe un tânăr l-au răstignit cu sfori de două cuie din perete şi a fost bătut în ficat până a murit. Altuia i s-a dat să bea apă sărată şi a murit în chinuri groaznice. Multora li s-ausmuls unghiile. De mai multe ori s-a folosit picătura chinezească, stropul care cădea în capul victimelor zi şi noapte, până înnebuneau. Alt procedeu folosit era „stiva”. Se făcea o stivă de oameni, cum se fac stivele de lemn în păduri, apoi ciomăgaşii se urcau sus, unde dansau şi loveau, încât victimele urlau de durere. Fantezia torţionarilor ajungea să frizeze macabrul. Se cunoaşte cazul unui tânăr care fusese de atâtea ori cufundat cu capul în tinetă, încât făcuse o idee obsesivă, scârboasă şi zilnic, la o anumită oră, se ducea de bună voie şi îşi băga capul în tinetă, în hohotele de râs ale mulţimii. Un alt tânăr a mărturisit: „Am mâncat atâtea gamele cu fecale, încât nu le ştiu numărul, ştiu însă că eram mulţumit că mănânc propriile mele fecale, decât să mi se dea de la tinetă.”95 Mulţi erau puşi să stea într-un picior, cu o mână ridicată în sus. Dacă se mişcau erau loviţi. Într-un efort disperat de voinţă, înţepeneau într-un picior zile în şir, de necrezut.96 Reeducarea avea patru faze. De-a lungul primei faze, denumită demascarea externă, deţinutul trebuia să-şi arate loialitatea faţă de partid şi de organizaţia O.D.C.C., spunînd tot ce ascunsese la anchetele de la Securitate, denunţând toate legăturile pe care le păstra în afara închisorii, ca şi complicităţile de care beneficiase. În cursul acestor demascări externe, ale căror rezultate erau înaintate Ministerului de Interne, s-a aflat mai mult decît în toate anchetele de pînă atunci de la Securitate. Declaraţiile erau făcute mai întîi verbal, chiar sub schingiuire, apoi scrise pe o placă de săpun, verificate de cineva din comitetul de reeducare, deseori de Ţurcanu însuşi, în sfîrşit, trecute pe hîrtie, semnate de declarant şi trimise la Interne. A doua fază, demascarea internă, dădea şi ea rezultate excepţionale pentru Securitate. Studentul schingiuit trebuia să demaşte pe aceia care-1 ajutaseră să reziste în interiorul

94

Monahul Moise, op. cit., p. 111. Traian Popescu, Experimentul Piteşti, Bucureşti, Ed. Criterion, 1995 p. 65. 96 Ioan Ianolide, op. cit., pp. 91-93. 95

43

închisorii: fie printre ceilalţi deţinuţi (cei care-1 îmbărbătaseră sau îl puseseră în gardă să fie prudent), fie din administraţia închisorii: un anchetator mai binevoitor, un miliţian care-i făcuse vreo favoare în timpul executării pedepsei. Primele două faze aduceau deci servicii directe, concrete, Securităţii, îngăduindu-i să opereze o serie de arestări în afara închisorii şi să elimine din administraţia închisorii elementele mai blînde. Securitate obţinea astfel un supliment de anchetă care n-ar fi putut niciodată fi dus la bun sfîrşit prin metodele clasice de tortură. Celelalte două faze ale reeducării urmăreau un alt scop: anihilarea morală a deţinutului, distrugerea personalităţii sale. Experimentul aparţine, de data aceasta, patologiei mintale. Astfel se trece la faza a treia, demascarea morală publică, în cursul căreia deţinutul e nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfînt şi, în primul rând, familia, Dumnezeul - dacă e credincios - , soţia sau iubita, prietenii, pe el însuşi. Trecutul fiecăruia este analizat punct cu punct, pe temeiul lui trebuie inventată versiunea cea mai monstruoasă cu putinţă. Tatăl, spre pildă, trebuie să apară ca un escroc, un bandit, un şperţar. Cum printre deţinuţi se aflau mulţi băieţi de la ţară — şi deci şi fii de preoţi — aceştia din urmă sînt puşi să descrie cu lux de amănunte scenele erotice la care s-ar fi dedat tatăl lor, chiar în altar, să spunem, pe cînd pregătea cuminecătura. Iar mama e arătată ca o prostituată, deţinutul fiind pus să inventeze, cit mai detaliat, scenele la care ar fi asistat chiar el. Despre el însuşi, deţinutul trebuie, în sfîrşit, să închipuie cele mai rafinate perversităţi. Nimeni nu scapă pînă nu acoperă cu noroi, în public, izvoarele vii ale vieţii lui, pînă ce din trecut n-a dispărut ultima fârîmă de care s-ar putea agăţa apoi spre a-şi reconstitui personalitatea. Şi numai atunci cînd dărimarea îi apare lui Ţurcanu ca definitivă, cînd deţinutul este considerat demn de a intra în O.D.C.C, intervine a patra fază şi ultima condiţie pentru a răpune orice speranţă a unei întoarceri înapoi: reeducatul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mîinile lui şi devenind, astfel, la rândul lui, călău.97 Principiul „reeducării" era acesta: după ce te-ai „reeducat" şi spălat complet de ce ai fost mai înainte, trebuia să-l schingiuieşti pe cel mai bun prieten pe care îl aveai şi să-l „reeduci". Să-l aduci la stadiul de îndobitocire la care erai tu.98 „Trebuie să vă curăţim creierul bucăţică cu bucăţică de vechile idei”, era una dintre lozincile reeducării şi într-adevăr, prin tortură necontenită şi iresponsabilă s-a realizat capitularea unor conştiinţe de rară frumuseţe. Unii au rezistat o zi, alţii o săptămână, alţii o lună, alţii câteva luni, dar nimeni nu putea rezista la infinit.

97 98

Virgil leruca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, pp. 32-34. Gheorghe Andreica, Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti, 2000, p. 133.

44

Rezistenţa lor la Piteşti a depins de trei factori: forţa presiunilor la care a fost supus fiecare om; rezistenţa personală, sufletească şi fizică; conştiinţa fiecăruia, care a avut un cuvânt important de spus, de la caz la caz. La 25 ianuarie 1950 urmează seria a II-a la camera 4 spital, în care a fost torturat şi Gheorghe Boldur Lăţescu, care poartă şi acum, după mai bine de 56 de ani, amintirile loviturilor lui Ţurcanu (fractură de stern cu dureri iradiind în tot toracele). Au urmat apoi alte şi alte serii, în mai toate celulele închisorii Piteşti. Pe parcursul tragic al „reeducării” prin tortură, căreia i-au fost supuşi mii de tineri patrioţi, zeci dintre ei au fost ucişi, iar mai multe sute au fost schilodiţi. Sinistră ironie a soartei, unul dintre primii ucişi a fost Alxandru Bogdanovici, primul conducător al „reeducării” la Suceava. „Reeducarea” de la Piteşti, sub conducerea lui Ţurcanu, a durat până la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, în septembrie 1951. Între timp, primele metastaze ale fenomenului Piteşti aveau să apară la Canal, odată cu trimiterea la muncă silnică a unui grup de studenţi trecuţi prin „reeducare”, în anul 1950. Apoi la penitenciarul Gherla, tot în anul 1950, unde, până la venirea lui Ţurcanu, „operaţiile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia – Ţanu Popa. La Gherla, reeducarea a luat forme demenţiale. Pe lângă bătăile sălbatice aplicate în timpul demascărilor, extinse şi la deţinuţii netrecuţi prin Piteşti, s-au organizat veritabile ritualuri satanice pentru distrugerea morală a victimelor. În această perioadă, mulţi tineri s-au prăbuşit moralmente şi au trecut în tabăra torţionarilor. 99 Fenomenul Piteşti s-a extins, în forme specifice, şi în alte închisori, cum ar fi Târgu Ocna, Ocnele Mari, Târgşor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorită numărului mai mic de „reeducaţi” trimişi să aplice tehnicile de tortură, precum şi curajului deţinuţilor, care, în unele închisori (Târgu Ocna) au reuşit să se opună, „reeducarea” nu a luat formele apocaliptice de la Piteşti şi Gherla. E greu de stabilit cu exactitate când şi de ce conducerea partidului comunist, care a organizat şi supervizat „experimentul” Piteşti, a luat hotărârea de a-l opri. Cert este faptul că, în primăvara anului 1952, Securitatea declanşează primele anchete privind ororile petrecute în penitenciarele şi lagărele de muncă amintite mai sus. Anchetele prin care au trecut torţionarii au fost, în unele cazuri, extrem de dure, fără a atinge însă nivelul de maximă bestialitate a torţionarilor în timpul „reeducării”. La data de 20 septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucureşti, începe procesul lotului Ţurcanu care cuprinde 22 de acuzaţi, împotriva cărora se reţin, în principal, învinuirile de „acte de teroare”, „crimă împotriva securităţii interne” precum şi „înaltă trădare”. Şedinţele

99

***, Comisia prezidenţială ... op. cit., p. 159.

45

Tribunalului Militar, prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu sunt secrete, iar în şedinţa din 10 noiembrie 1954 acesta îi condamnă pe toţi la moarte. La data de 17 decembrie 1954 sunt executaţi, la Jilava, prin împuşcare, Eugen Ţurcanu şi alţi 15 condamnaţi din acelaşi lot.100 În data de 22 iunie 1955 este executat, tot la Jilava, Puşcaşu Vasile din acelaşi lot, în timp ce sentinţele lui Ţanu Popa, Voinea Octavian şi ale altor condamnaţi sunt comutate în „muncă silnică pe viaţă”. În anul 1957 Securitatea organizează al doilea proces al „reeducării” (procesul Vică Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute în închisorile româneşti asupra mişcării legionare care ar fi organizat întreaga acţiune spre a sabota „opera de reeducare a deţinuţilor”. Înscenarea eşuează datorită curajului şi inteligenţei celor acuzaţi pe nedrept, ei arătând, în cursul procesului, că totul a fost organizat din ordinul Securităţii. Întregul lot de 8 acuzaţi a fost condamnat la pedepse între 15-22 ani muncă silnică. Cei condamnaţi, împreună cu 6 alţi deţinuţi politici consideraţi foarte periculoşi, sunt transferaţi la Jilava unde sunt literalmente zidiţi în celule de exterminare special amenajate. Aici îşi vor găsi moartea 8 dintre ei, din cauza tuberculozei şi diareei deshidratante.101 Aşa se face că „ţapii ispăşitori” au fost până la urmă Ţurcanu şi – culmea! – victimele lui. Aceşti oameni sunt nişte munţi vibranţi ai torturilor sufleteşti apocaliptice trăite real, monstruos, satanic prin aplicarea metodei Marxist-leniniste în domeniul educaţiei. Aceşti oameni au fost de o mare frumuseţe morală, dar prin torturi necurmate, exercitate de regimul comunist la ordinele Anei Pauker, au fost transformaţi în monştrii morali. Le-a fost învinsă orice rezistenţă sufletească, voluntară, de conştiinţă, fiind aduşi în stare de alienare, de întoarcere pe dos a personalităţii prin aplicarea principiului materialist al conştiinţei determinate. Toţi ar fi vrut să moară decât să ajungă monştrii, dar acolo era interzisă până şi voinţa de a muri. Aceşti oameni sunt curaţi. Nu ei, ci cei care au conceput şi au condus din umbra puterii reeducarea sunt vinovaţi. Răul porneşte de la Sepeanu, Zeller, Dumitrescu, Popic, Caller, Nicolshi, Teohari Georgescu, Ana Pauker şi mai adânc, până în tainicele arhive ale comunismului, de la acei criminali lucizi care vor uciderea lui Hristos în oameni şi a oamenilor ce nu li se supun lor, prin metode „ştiinţifice”, experimentate şi irezistibile. 102

100

Ibidem, pp. 160. Ibidem, pp. 161-162. 102 Ioan Ianolide, op. cit., p. 119-120. 101

46

O ură ancestrală năvăleşte prin comunism în lume. De aceea oamenii de la Piteşti nu au fost ucişi, ci au fost transformaţi în monştrii, în bestii sadice, în nebuni masochişti, în criminali ai disperării. Nimeni în lume nu a suferit cât au suferit aceşti oameni. Nimeni nu are dreptul să se atingă de suferinţa acestor oameni. În faţa chinurilor lor, noi ne umilim şi plângem, dând slavă lui Dumnezeu că am fost păziţi de ele şi avertizăm lumea întreacă că soarta acestor oameni se pregăteşte fiecăruia, atunci când comunismul va cucerii lumea.103 Reeducaţii aveau o expresie stranie, între groază, febră şi hipnoză. Privirea lor era sticloasă şi instabilă. Erau agitaţi şi veşnic puşi pe ceartă. Depuneau un zel epuizant în a-i tortura pe ceilalţi deţinuţi. Ei între ei se ţineau strâns uniţi, se suspectau reciproc, iar din când în când supuneau pe câte unul sau altul la torturi colective, socotindu-l „nesincer”, „nevigilent” ori „indulgent”. Trebuia să urască, să lovească, să spioneze, să toarne, chiar să ucidă dacă era nevoie.104 Experimentul Piteşti nu poate fi înţeles pe deplin fără a interpreta teologic ceea ce s-a întâmplat acolo. Analizând duhovniceşte acest experiment putem vedea cum oamenii sunt doar nişte vase pentru duhuri. Depinde de om dacă se lasă copleşit de rău şi face voia satanei sau dacă vrea să săvârşească binele şi-i slujeşte lui Dumnezeu. Bătut crunt de cei din comitetul de tortură, în urma loviturilor pierzându-şi cunoştinţa, Dumitru Bordeianu înţelege această locuire temporară a duhurilor răutăţii în trupurile torţionarilor: „Şi totuşi, în clipele acelea, eram convins că nici unul dintre camarazi nu mă atinsese nici măcar cu un deget, ci fiinţe dintr-o altă lume, pline de ură şi cinism, mă loviseră cu bestialitate.”105 Închei acest capitol cu un avertisment al părintelui Iustin Pârvu: „Să ştiţi că şi din această pricină ne bate Dumnezeu, pentru că nu recunoaştem jertfa”.106

103

Ibidem, p. 119-120. Ibidem, p. 125-126. 105 Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Bucureşti, Ed. Scara, 2000, p. 235. 106 Ioan Ianolide, op. cit., p. 532. 104

47

CAPITOLUL 3 TRĂIREA SPIRITUALĂ – O LUMINĂ ÎN IADUL TEMNIŢELOR „Binecuvântat fie Dumnezeu, Cel ce a dat omului prilejul suferinţei pe acest pământ. Nu este alt remediu pentru a te scula din boala inconştienţei, a nepăsării şi a prostiei, decât suferinţa.” (Virgil Maxim)

Groaznicele suplicii la care au fost supuşi condamnaţii politici întrec măsura înţelegerii noastre. Totuşi aceşti oameni au văzut în închisoare scăparea, au descoperit adevărata pocăinţă, au găsit mântuirea, într-un cuvânt s-au desăvârşit. În penitenciar se profila un tip de om complet, deplin, armonios, cu o viziune integrală despre Dumnezeu, om şi lume. Acolo nu se făceau confuzii între valori, nici între planuri existenţiale, nici între duhuri. Acolo nu se împărţeau oamenii în partide politice, nici în clase sociale, nici chiar în naţionalităţi. Acolo valoarea supremă era omul sfânt, viaţa sfântă, duhul sfinţit. Valorile se ierarhizau singure, ca de altfel şi oamenii, care în temniţă fiind nu mai aveau mijloace de a-şi ascunde defectele. Condiţia de claustrare fizică determina procesul eliberării sufleteşti, spirituale. Celula nu mai era cameră de pedeapsă şi tortură a izolării prin care şi din care să plângi lumea care chiar ea te-a pervertit, chiar ea te-a hrănit cu lumina falsă a bucuriilor trupeşti a egoismului şi orgoliului, făcându-te să crezi că în micimea şi ignoranţa ta, ai fi „cineva”. Celula era chilia eliberatoare în care intrai ca să te vezi pe dinăuntru, aşa cum eşti: gol şi ticălos, neputincios şi slab, îndoielnic şi nehotărât, nevrednic în faţa lui Dumnezeu de vreun merit, doar vrednic de mila Lui. Şi atunci: „Binecuvântat fie Dumnezeu, Cel ce a dat omului prilejul suferinţei pe acest pământ. Nu este alt remediu pentru a te scula din boala inconştienţei, a nepăsării şi a prostiei, decât suferinţa. O,

48

dacă Dumnezeu nu ne-ar fi dat acest trup material în care să primim şi să ispăşim prin suferinţă greşelile sufletului, am fi fost alături de satana în veşnicie.”107 Majoritatea mărturiilor ne prezintă temniţa ca pe o adevărată mănăstire iar monahii care au trăit în temniţă au afirmat că acolo au trăit o călugărie mai adâncă duhovniceşte decât cea din mănăstiri. Având şi timpul şi mediul propice pentru aplecarea asupra sufletului, cei preocupaţi au urcat adevărate trepte ale desăvârşirii. Deşi buni creştini şi înainte, unii au înţeles abia în temniţă ce este păcatul şi ce înseamnă adevărata pocăinţă. Majoritatea au început urcuşul duhovnicesc printr-un examen sever al conştiinţei şi printr-o perioadă de conştientizare a stării de păcătoşenie. Pocăinţa la care au ajuns a fost cu adevărat transfiguratoare. Fără această etapă nici un creştin nu poate înainta pe treptele desăvârşirii.

3.1. Drumul curăţirii sufleteşti Trebuie subliniat de la început faptul că etapele de curăţire s-au realizat în perioade lungi de reflectare şi macerare. Nimic nu se dobândeşte fără o reală preocupare şi aplecare, şi fără multă, multă răbdare. Iar în temniţe deţinuţii au învăţat ce înseamnă să ai răbdare, răbdare, răbdare... Unii au acceptat de la început temniţa ca pe o universitate a dăruirii şi a jertfei, cât şi ca prilej de studiu şi meditaţie.108 Astfel Ianolide, prieten cu Valeriu Gafencu, descrie etapele unor trăiri interioare ce au dus la o cunoaştere de sine şi la înlocuirea patimilor cu virtuţi, după modelul Sfinţilor Părinţi. „Am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii...Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului dm mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: sunt un ticălos! Şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti. Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine. Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda 107 108

Virgil Maxim, op. cit., p. 77. Ioan lanolide, op.cit., p. 30.

49

sufletul meu. Eram uimit de prea multa frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aevea, real, treptat, şi tainic naşterea din nou.”109 A fost de mare folos măsura diferită de credinţă a celor întemniţaţi. Aşa, cei care erau mai sporiţi duhovniceşte i-au putut îndruma pe ceilalţi şi împreună, în comunitatea creată, au urcat pe treptele duhovniciei. Părintele Steinhardt spunea despre acest lucru: „Am, din fericire, drept sprijin pe naşul meu şi pe cuviosul Mina. Viaţa de mănăstire (şi poartă rasa de când era flăcăiandru) 1-a pregătit de minune pe călugăr pentru închisoare şi 1-a învăţat ceea ce este esenţial pentru a răbda: să ştii să taci, să nu te mire şi să nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărât a îndura totul fără a crâcni, cu o egalitate oarbă.” 110 Nu putem trăi şi să ne formăm singuri, ci în comuniune cu ceilalţi. Contactul cu alţi oameni, lectura artele, armosfera generală îl modelează pe om. Mediul nu dă nici conştiinţa, nici personalitatea omului, dar le şlefuieşte, le educă, le formează. Clipă de clipă ne influenţăm unii pe alţii prin însăşi trăirile noastre interioare, prin duhul care se degajă din noi, prin manifestările sufleteşti şi intelectuale, prin acţiunile noastre cotidiene, oricât de mărunte ar fi. Rolul educativ al mediului este uriaş şi adesea nu suntem conştienţi de el.111 Comuniunea noastră era de fapt confruntarea dintre noi, pe de o parte, şi dintre noi şi Dumnezeu, pe de alta. Am alergat toţi către acelaşi Arhetip – Hristos şi fiecare şi-a rotunjit propria sa personalitate, încât am realizat unitatea în diversitate. Forţa duhovnicească a acestei lupte a fost tot timpul dragostea.112 În anul 1961 la Jilava, Steinhardt nota: „Perioadă de înăsprire a regimului. Câţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptată cu simplicitate. Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare.”113 Un alt fost deţinut al închisorilor comuniste îi mărturisea părintelui Moise de la Oaşa: „Nu sunt vrednic să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat suferinţa. Pentru mine, închisoarea a fost cristelniţa de aur în care am primit botezul dragostei de Dumnezeu şi de neam. Dumnezeu a fost tot timpul alături de mine. Ca să pot sta de vorbă cu sfinţia ta, am

109

Ibidem, pp. 40-41. Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 139. 111 Ioan Ianolide, op. cit., p. 462. 112 Ibidem, p. 61. 113 Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 276. 110

50

luat porţie dublă de medicamente, dar am o bucurie deosebită că am putut să dau această mărturie…Cea mai mare bucurie în viaţa mea a fost că am reuşit să plâng păcatele mele”.114 Procesul acesta de purificare descoperă adevărata natură a omului, te arată sieşi aşa cum eşti de fapt şi astfel porneşti de jos şi ajungi la desăvârşire. „Am pornit de la credinţa în Dumnezeu şi am ajuns la trăirea în Dumnezeu. Procesul a fost lung, complex, greu, dar minunat.”115 Un deţinut evreu mărturisea: „Era cutremurător pentru mine să mă regăsesc sufleteşte în atmosfera creştină pe care am respins-o cu îndârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat întotdeauna înverşunare în sufletul meu azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucruri umane şi naturale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un evreu!…Şi nu e o farsă mărturisirea mea. În faţa morţii omul devine sincer şi are putinţa să vadă adevărul…Adevăratul Dumnezeu este Hristos!”116 Toţi cei care îşi puneau serios problema duhovnicească ajungeau încet să se descopere tot mai mult şi să realizeze că de fapt sunt departe de Dumnezeu. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite. Îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram. Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreuna în cele duhovniceşti.117 În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre deţinuţi. Învăţau practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă, sau o ştiinţă. „Se iscau tensiuni din nimic, dintr-un gând rău. Şi am înţeles că nu orice gând rău este un păcat, ci numai cel care este acceptat de conştiinţă şi devine patimă.

114

Părintele Moise de la Oaşa Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori, în volumul Din temniţe spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008, p. 59. 115 Ioan Ianolide, op. cit., p. 465. 116 Ibidem, p. 284. 117 Ibidem, p. 40.

51

Mica noastră comunitate era o şcoală a desăvârşirii. Am învăţat că fiecare patimă se poate înlocui cu o virtute, prin care Dumnezeu este activ în om. Orizontul nostru lăuntric s-a lărgit. Am învăţat să ne iubim, să ne îngăduim unii pe alţii, să ne răbdăm reciproc, să ne vedem într-o largă înţelegere umană şi, nepoticnindu-ne de clipă, să alergăm cu sârg către ţinta finală a slavei lui Dumnezeu.” 118 Aşa s-a ajuns la lepădarea de sine, la moartea eu-lui fiecăruia. Mircea Eliade este impresionat de un alt episod petrecut în temniţe: „Aş fi vrut să mai consemnez anumite detalii din ceea ce i-a relatat lui Brutus pastorul Wurmbrand. Acel preot bătut şi torturat îngrozitor de un agent al Securităţii, care va fi el însuşi arestat puţin timp după aceea, torturat, şi care era pe patul de moarte. Dar spunea că nu poate să moară dacă preotul nu îl iartă. Preotul se târâie în patru labe până la el, îl îmbrăţişează, îl iartă şi agentul moare uşurat!”119 Iată două prototipuri de oameni care merg pe calea mântuirii: unul, fostul torţionar, se pocăieşte în ultima clipă a vieţii asemenea tâlharului de pe cruce şi cere iertare de la cel căruia i-a greşit; celălalt se ridică la înălţimea poruncii dumnezeieşti iubeşte-ţi vrăjmaşul şi binecuvintează pe cel ce te blesteamă şi-i dă binecuvântarea de a muri în pace celui care l-a prigonit. Fiecare pe treapta lui şi-a câştigat un loc în împărăţia Cerurilor unde Hristos guvernează cu binecuvântarea Tatălui - Dumnezeu. Atunci când nu mai găseau resurse de rezistenţă, deţinuţii se întăreau cu cuvinte pline de înţelepciune: „Dacă nu putem să trăim frăţeşte în această mare suferinţă, cum putem aştepta ca oamenii să împartă cu dreptate şi dragoste bogăţiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fi buni, cum vom putea fi buni când vom fi puternici şi liberi? Cu puţină dragoste vom simţi bucuria de a face voia şi plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă şi adâncă înţelegere a oamenilor, dacă vrem să trăim în pace şi bunăvoire.”120 Când vreunul dintre ei era în primejdie sufletească, ameninţat să cadă, toţi îi săreau în ajutor. Au învăţat acolo că nu numai rugăciunea unuia pentru altul este necesară, ci şi dragostea mărturisirea, cuvântul, îndemnul, exemplul, curajul şi riscul de a purta povara celuilalt. Căci toţi treceau prin grele încercări fizice şi sufleteşti şi de n-ar fi existat puternica legătură sufletească dintre ei, sprijinul neprecupeţit şi dăruirea deplină, toţi s-ar fi prăbuşit, în condiţiile acelea irezistibile.

118

Ibidem, p. 57-58. Mircea Eliade, Jurnal, Vol. I, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993, p. 557. 120 Ioan Ianolide, op. cit., p. 76. 119

52

Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci, şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui. Armele de apărarea ale mucenicilor erau: credinţa în Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi psalmi, prin recitări din Sfintele Evanghelii pe care unii le cunoşteau pe de rost, prin rostirea Sfintei Liturghii de către preoţi, prin postul de bună-voie întărit cu cel impus de călăi, prin milostenii faţă de cei slabi, prin smerenie şi îndelungă răbdare, prin meditaţii religioase; prin memorări de poezii potrivit situaţiei.121 Valeriu Gafencu era mereu preocupat de viaţa sa lăuntrică. Un subiect la care cugeta îndelung era conştiinţa păcatului. Spunea: „Este foarte greu omului să-şi recunoască păcatul, dar este evident că suntem păcătoşi şi setea noastră de curăţie şi adevăr nu poate fi satisfăcută decât prin zdrobirea păcatului. Viaţa veşnică începe în sufletele smulse păcatului. Cine crede cu devărat în Dumnezeu va ajunge la cunoştinţa păcatului, cine nu crede în Dumnezeu rămâne prizonierul eu-lui său, orgoliului şi păcatului său.” Întreaga educaţie a omului depinde de felul în care funcţionează conştiinţa păcatului. Numai omul care trăieşte în faţa lui Dumnezeu are adevărata măsură a sa, a lumii şi a vieţii. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi, prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii trbuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat frâu liber impertinenţei ateiste. 122 Cuvinte care demonstrează o descoperire a trăirii vieţii creştine în duh evanghelic. Dumnezeu iubindu-ne, văzând gândul şi strădania noastră de a-L sluji, ne-a pus în condiţii care ne dădeau posibilitatea să-I oferim o fiinţă integral purificată (trup şi suflet) spre jertfire. Cine a trăit în acest sens a câştigat mari daruri sufleteşti. Cine n-a înţeles intenţia divină a fost neliniştit sufleteşte, muncit de gândul claustrării, al foamei şi terorii, alarmat de situaţia celor din familie. Unii aveau atitudini protestatare, uneori cutezătoare, expunându-se la sancţiuni care au dus chiar la moarte. Alţii, neancorându-şi întreaga fiinţă în Dumnezeu, au căzut în deznădejde şi s-au prăbuşit sufleteşte, 121 122

Părintele Ioan Negruţu, op. cit., p. 25. Ioan Ianolide, op. cit., p. 78-79.

53

învinuindu-L chiar pe Dumnezeu de nenorocirea în care se află. Cutezătorii s-au aruncat sub securea călăului deznădăjduiţi, iar „călăul” i-a primit în braţe deja morţi.123 Viaţa creştină nu cuprinde numai un sector al societăţii creştine, înseamnă un efort permanent, viu, privind atent la începătorul Vieţii, Hristos. Adică ducând viaţă de control şi cercetare sfioasă, viaţă de smerenie şi dragoste lucrătoare, de ascultare permanentă de ierarhia harică, preoţească, cu post şi rugăciune, cu lacrimi de părere de rău pentru condiţia de degradare spirituală în care ai trăit, care ţi-a mutilat propria fiinţă în adâncul ei spiritual şi ofensând şi rănind Dumnezeirea în Hristos lisus, lovind chiar intenţia Ei de salvare, facându-te prilej de sminteală şi cădere şi celor din jurul tău. Viaţa creştină înseamnă lacrimi de bucurie şi mulţumire pentru biruinţele asupra slăbiciunilor şi patimilor personale şi a tuturor ispitelor, lacrimi de bucurie la picioarele lui lisus Cel răstignit pe Cruce, pentru că nu ai fi cunoscut dragostea de frumosul şi binele moral, de iubirea aproapelui, a întregii creaţii minunat şi sfânt întocmită, dacă însuşi Creatorul nu ti-ar fi descoperit-o ochilor, văzului şi ochiului minţii, venind însuşi şi învăţându-te să iubeşti, cu iubire desăvârşită, punându-Şi viaţa pentru semeni, rugându-Se pentru inconştienţa lor: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac” (Lc 23, 34) . Vieţuirea creştină înseamnă toate acestea şi, ca o încununare a lor, dorul de a intra în comuniune cu El, de a te integra şi de a fi integrat în El: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu.”(Mt. 26, 26); „Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu...(Mt. 26, 27)”; „De nu veţi mânca Trupul Meu şi de nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi!” (In. 6, 53). Descoperindu-l pe Dumnezeu condamnaţii mărturiseau: „Am simţit şi am trăit aici sfinte şi adevărate bucurii. De aceea îl înţelegeam pe prietenul meu Sami, care, după „eliberarea”din '54, în vacanţa dintre două închisori, îmi mărturisea: „Mi-e aşa de dor de Târgu-Ocna!”. Pentru că acolo am înţeles ce înseamnă libertatea în Hristos. Bucuria şi libertatea aceasta nu ni le putea lua nimeni!.”124 Concluzia ar fi următoarea: „Mi se pare că viaţa duhovnicească pe care am trăit-o noi în temniţe este mai densă decât aceea trăită azi prin mănăstiri. Experienţa noastră a fost aşezată pe hotarul dintre viaţă şi moarte, în suferinţe cumplite şi îndelungate, în care numai o ardere sufletească intensă te-ar putea salva. În temniţe s-a realizat maxima confruntare dintre Dumnezeu şi satana. Acolo erau evidente duhurile, acolo nu mai erau posibile dulcegăriile şi jumătăţile de măsură. Temniţele au scos la iveală forţa creştinismului, care este capabilă să învingă acest veac. Lumea va avea de învăţat din experienţa temniţelor.”125

123

Virgil Maxim, op. cit., p. 109. Monahul Moise, op. cit., p. 271. 125 Ioan Ianolide, op. cit., p. 476. 124

54

3.2. Virtuţi ale vieţii creştine 3.2.1. Rugăciunea salvatoare Rugăciunea este sâmburele vieţii duhovniceşti. Este grăirea cu Dumnezeu, sau mai bine zis, trăirea împreună cu Dumnezeu. În sens major rugăciunea este modul omului de a comunica direct cu Dumnezeu, izvorând din necesitatea de absolut a omului. Aflându-L pe Dumnezeu înlăuntrul său. Omul se regăseşte pe sine şi realizează îndumnezeirea, căpâtând conştiinţa de împărat al făpturii. Rugăciunea, în prima ei fază este un exerciţiu de strădanie şi de puternică credinţă. În această fază Dumnezeu apare real dar învăluit, ascuns, depărtat. Sentimentul existenţei Lui dă însă forţa necesară efortului solicitat. Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii. Când, epuizat, închideai ochii, un înger păzitor care îşi făcea stagiul de credibilitate faţă de torţionari, te trezea cu o lovitură în cap sau pe spinare, vorbind cu glas tare, ca să atragă atenţia stăpânilor că este vigilent: - „Ce, banditule, dormi? Ai obosit? - Schimbă-i poziţia, poate se trezeşte, răspundea unul din stăpâni.”126 Lucrători ai rugăciunii lui Iisus, studiind şi învăţând texte din Sfânta Scriptură, Filocalie şi alte scrieri patristice, aceşti deţinuţi vor forma în temniţa Aiudului un curent de trăire în duh filocalic. Uniţi prin dorul lor de a se jertfi pentru Hristos, aceşti monahi în duh – căci, aşa cum vom vedea, viaţă ascetică de înaltă trăire au dus ei la Aiud – s-au sprijinit unii pe alţii, pregătindu-se pentru grelele încercări ce le vor sta în faţă. Pe deplin formaţi în vatra Aiudului, tinerii aceştia vor fi, după risipirea grupului în diverse locuri, adevărate făclii duhovniceşti în bezna temniţelor comuniste, ei mărturisesc: „Din punct de vedere spiritual, închisoarea a fost un noroc pentru noi. Am găsit adunaţi la un loc atâţia oameni duhovniceşti cum nu puteam întâlni în libertate. La Aiud, unde am ajuns după proces, prin 1949 şi apoi prin alte părţi, iam recunoscut pe cei arestaţi după 1941, care de acum erau vechi în închisoare.”127 Practicând rugăciunea continuă, au ajuns la nişte stadii în care sufletul era luminat de rugăciune şi simţeau rugăciunea adevărată. „Să nu faceţi o rugăciune de rutină. Puneţi în mişcare sufletul. Mişcaţi inima. Umpleţi-vă de fiorul rugăciunii. Sunt convins că mulţi dintre dumneavoastră se roagă. Şi eu m-am rugat. Şi am crezut, până am ajuns în închisoare, că ştiam să mă rog. Dar ajungând în închisoare am văzut că nu ştiu să mă rog. Dacă nu-ţi intră sufletul în vibraţie, dacă nu te pătrunde fiorul credinţei din creştet până-n tălpi, nu eşti în rugăciune adevărată. Eşti într-o rutină. 126 127

Virgil Maxim, op. cit., p. 267. Monahul Moise, op. cit., p. 52.

55

Nu este uşor, dar dacă stii să te rogi Dumnezeu îţi dă harul rugăciunii. Dacă persişti, Dumnezeu te ajută şi harul rugăciunii de dă la cerere. Harul rugăciunii se obţine prin strădanie, prin stăruinţă.”128 Deţinuţii aveau un adevărat program de rugăciune care îi ţinea vii, ba mai mult îi înviora sufleteşte încât erau bucuroşi chiar şi în condiţia janică în care se aflau. Făceam câte un acatist sau un paraclis, memorate de top; „după închidere începea cea mai frumoasă parte dintr-o zi, a nopţii. Primită cu temere, propunerea de a realiza o candelă vie, a fost acceptată cu mare bucurie. Această rânduială duhovnicească începea la 9 seara şi se realiza un fel de ştafetă a rugăciunii. Fiecare, în ordinea de pe prici, rostea în taină, în genunchi sau culcat pe spate, cu mâinile pe piept, un acatist. un paraclis şi rugăciunile personale şi ca încheiere, o rugăciune pentru toţi cei în suferinţe, pentru neamul românesc şi pentru toate neamurile, pentru prieteni şi vrăjmaşi, pentru vii şi pentru morţi. Dura cam o oră. Până la ziuă, ştafeta se întorcea de unde plecase, candela vie arzând întru întâmpinarea Mirelui Hristos, în sufletele tuturor, la orice oră din noapte.” 129 Efectele rugăciunii, ale întregului program erau extraordinare. Pe feţele tuturor era o lumină îngerească. Uneori organizau rugăciunea continuă: „Îmi amintesc că pe etajul nostru s-a organizat rugăciunea continuă. Adică celula noastră se ruga, să zicem, o oră, noaptea, după culcare. Eram patru în celulă şi fiecare se ruga un sfert de oră, în timp ce ceilalţi dormeau. După o oră băteam în peretele apropiat şi aşa rugăciunea mergea mai departe, până când se întorcea iar la noi.”130 Virgil Maxim descrie programul duhovnicesc organizat în postul Crăciunului din anul 1949 la închisoarea Târgşor. Programul cuprindea rugăciunile şi psalmii dimineţii, făcute în comun; citirea unui capitol sau a unei pericope evanghelice, din memorie; comentariu exegetic al pericopei, apoi rugăciunea inimii cunoscută celor mai vechi în închisoare din scrierile Sf. Părinţi Grigorie Palama şi Teodor Studitul, exersată sub îndrumarea preoţilor Vasile Serghie, Ion Marinescu sau a mirenilor cu care îşi verificau acest drum greu, dar plin de bucurii duhovniceşti: Anghel Papacioc (viitorul părinte Arsenie Papacioc), Trifan Traian, Valeriu Gafencu.131 „Venea primăvara fără să ne dăm seama. Era efectul programului: degajarea morală a suferinţei. Nimeni nu simţea greutatea penitenţei. Toate le suporta pentru noi Hristos. Eliberaţi 128

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, op. cit., p. 38. Virgil Maxim, op. cit., p. 224. 130 Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ei toţi erau pentru noi sfinţi, în volumul Din temniţe spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008, p. 16. 131 Virgil Maxim, op. cit., p. 37. 129

56

de spectrul condamnării şi al suferinţei ne bucuram în claustrare, căci mărturiseam credinţa în Hristos împotriva stăpânilor atei. Pentru toţi exista doar bucuria întâlnirii în Hristos.”132 La Jilava, într-o zi geroasă, un grup de deţinuţi au primit o bătaie cruntă de la poliţişti şi apoi au fost dezbrăcaţi complet şi aruncaţi într-o cameră îngheţată cu mocirlă de fecale pe jos. Deţinuţii s-au salvat astfel: s-au adunat în grup, lipindu-şi trupurile pentru a se încălzi şi au rostit Rugăciunea inimii. „Ne întărea rugăciunea inimii, pe care o rostea fiecare dintre noi în şoaptă, cu capul plecat pe ceafa celuilalt: Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul! Şoptită aşa, rugăciunea se făcea auzită din toate inimile într-una şi dintr-una în toate, încât şi d-1 Puiu Teodorescu, şi evreul Rubin, şi căpitanul T., şi poliţistul Ghiţescu făceau parte din acest întreg de mădulare ale lui Hristos, cerându-I îndurare şi oferindu-I suferinţa ca jertfă de ispăşire şi mulţumire pentru cinstea ce ne-a făcut-o de a fi aleşi să- L mărturisim.”133 Cei menţionaţi de Maxim erau: unul evreu iar ceilalţi atei declaraţi. Mărturisitorul vrea să ne sublinieze efectul binefăcător şi salvator al rugăciunii, inclusiv asupra unor necreştini. Rugăciunea comună i-a salvat. Iată cum s-au adeverit cuvintele Mântuitorului: Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor.(Mat. 18,20). Cei care ajungeau la stări mai profunde de rugăciune îi ajutau şi pe ceilalţi. Nu numai că le converteau sau întăreau credinţa lor, dar pur şi simplu făceau minunea supravieţuirii, pentru că-n închisoare, fără Dumnezeu, fără rugăciune şi fără iertare nu puteai să supravieţuieşti. Ei făceau această minune în celula în care stăteau, schimbau inima celorlalţi, stingeau vrăjmăşia faţă de gardieni, faţă de Securitate, adică întorceau inima de la răzbunare, sau chiar ură, către Dumnezeu şi către dragoste şi toate aceste schimbări lucrau în inimalor, prin rugăciunea lor, sau prin darurile pe care le făceau. Şi aşa au supravieţuit. Desigur că desăvârşirea este aproape atunci când reuşeşti să-ţi iubeşti vrăjmaşii. Ori aceşti oameni erau cu adevărat sfinţi pentru că deşi erau bătuţi zi de zi ei găseau puterea să se roage pentru asupritorii lor. Rugăciunea pentru vrăjmaşi a deţinuţilor de la Aiud: „Doamne, Iisuse Hrisoase, Tu care ai pătimit pentru întreg neamul omenesc şi pe toţi cei ce s-au căit pentru păcatele lor i-ai iertat, fă ca nici unul din cei ce ne urăsc şi ne prigonesc pe noi să nu pătimească ceva rău, din pricina noastră, la judecata Ta. Ci întoarce sufletele lor spre conştiinţa Adevărului şi dăle lor pocăinţă adevărată, ca şi prin dânşii să se preamărească Prea Sfânt Numele Tău. Iar

132 133

Ibidem, p. 227. Ibidem, p. 64.

57

pe noi învredniceşte-ne să Te mărturisim pe Tine, Dumnezeul cel adevărat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, spre slava numelui Tău şi mântuirea sufletelor noastre! Amin.” 134

3.2.2. Postul – efort suprauman Împletirea postului cu rugăciunea ajută la înfrânarea trupului, înlăturarea patimilor (despătimirea) şi crearea condiţiilor pentru a fi înlocuite cu virtuţi. Acest proces este complex, cu multe urcuşuri şi coborâşuri. Importantă este voinţa credinciosului. În temniţe erau create multe din condiţiile propice pentru un urcuş duhovnicesc. Înfometarea, izolarea, tortura fizică şi psihică făceau parte din viaţa deţinutului. Necesitatea comunicării cu Dumnezeu, prin rugăciune, se făcea simţită. Regimul de hrană din temniţe nu a îngăduit permanentizarea postului ca faptă creştină. înfometarea zilnică şi permanentă a deţinuţilor, gradul avansat de degradare fizică nu mai puteau permite acestor oameni să se mai nevoiască şi prin postire. Regimul lor alimentar era deja o postire continuă. Dar ea, fiind forţată, nu poate fi considerată ca jertfă adusă lui Dumnezeu. Sunt totuşi remarcate multe situaţii în care deţinuţii renunţau şi la puţina hrană ce o primeau. Iar în marile posturi ale Crăciunului şi Paştelui, deţinuţii posteau după putinţa trupească a fiecăruia. Lăcomia a fost una dintre ispite – dar nu cea mai greu de învins – şi împotriva ei a funcţionat bine spovedania comună. Lenea şi comoditatea au tulburat liniştea uneori, dar când s-a tras semnalul de alarmă, au dispărut ca prin minune. Am învăţat că dacă nu laşi mintea să râvnească pofta trupului, atunci trupul se supune duhului. Şi un trup înfrânat ajută mult în sporirea duhovnicească. Aşa s-a ajuns la lepădarea de sine, la moartea eu-lui fiecăruia dintre noi. Ne-am silit să ascultăm unii de alţii, să ne supunem unii altora aşa cum ne-am supune lui Dumnezeu.135 Părintele Iustin Pârvu prezintă jertfirea celor care mai aveau ceva resurse de vitalitate, faţă de cei epuizaţi, aflaţi pe patul de moarte. Erau deţinuţi care renunţau la porţia lor de mâncare, posteau câteva zile pentru a salva de la moarte câte un semen de-al lor.136 134

Ioan Ianolide, op. cit., p. 226. Monahul Moise, op. cit., pp. 81-82. 136 Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate..., op.cit., p. 94. În acest sens părintele Bejan ne povesteşte o faptă cu adevărat măreaţă: „Într-o celulă vecină erau trei deţinuţi. Unul, doctor, rezista regimului de privaţiune alimentară, dar era irascibil şi taciturn. Celălalt, muncitor, era bolnav, foarte slăbit şi orb din cauza diabetului netratat. Al treilea, ţăran, şi el slăbit, era calm şi se ruga toată ziua. Ştia Acatistul Maicii Domnului şi mulţi psalmi pe de rost. îngrijea de muncitor şi discuta cu el. Doctorul nu lua parte, ci privea cu un aer superior. Muncitorului îi era din ce în ce mai rău şi nu se mai putea mişca. Ţăranul a raportat, rugând miliţianul să-1 ducă la spital. Dar miliţianul i-a trântit uşa în nas. După câteva zile mâncarea a devenit mai gustoasă. Se vedeau bucăţele mici de carne, maţe şi zgârciuri. Ţăranul, înainte de a-i da muncitorului porţia, pescuia carnea din gamela lui şi o punea în gamela orbului, apoi îl îndemna să mănânce: - Ia, frate, că şi-au adus aminte Dumnezeu şi Maica Domnului de noi şi ne-a mai îndulcit suferinţa! 135

58

Preotul Brânzaş consemnează: „În Vinerea Mare se ţine post negru. Nu se mănâncă nimic şi nu se bea apă, deşi în adâncul ocnei, se lucrează din greu şi, în multe locuri, în căldură tropicală. Nu-i nimic! în ziua în care Stăpânul ceresc a răbdat pentru noi, trebuie să răbdăm şi noi!”.137 Părintele Steinhardt a sărbătorit Învierea anului 1961 de la Gherla, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. împreună cu ceilalţi doi deţinuţi care au hotărât să se împărtăşească, a ajunat sâmbătă şi duminică dimineaţă. Cu mîncarea păstrată astfel au încropit şi o masă pascală .138 În Vinerea Patimilor, la Zarea Aiudului în anul 1963, majoritatea deţinuţilor au refuzat mâncarea pentru că se hotărâseră să ţină post negru toată ziua. Chiar în acea zi administraţia le-a servit la masă iahnie de fasole cu carne de porc, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci.139 Şi la mina Baia Sprie, în anul 1951 în Vinerea Mare, deţinuţilor li s-a servit după ciorbă cea mai bună mâncare cu friptură. Dar aceştia au preferat să postească.140 Părintele Dimitrie Bejan spune că miercurea şi vinerea prefera să dea mâncarea la alţii care aveau nevoie. Fiind o fire postitoare, a trecut prin puşcărie fără să aibă sindromul înfometării de care au suferit alţi deţinuţi. Atunci când a stat cu un învăţător care nu se sătura niciodată, i-a dat acestuia jumătate din porţia lui.141 Viorica Stănuleţiu Călinescu îşi aminteşte de maica Nicodema de la Mănăstirea Tismana. Era oricând gata să-şi dea porţia de mâncare ori cămaşa celor ce erau lipsite. Zilele de post le ţinea în felul ei: mânca o înghiţitură din fiecare fel de mâncare şi atât. Considera că, drept exerciţiu de înfrânare, e mult mai greu când ţi-e foame să mănânci o înghiţitură, decât să nu mănânci nimic.142 Aspazia Oţel povesteşte despre un moment dramatic de la Mislea, când câteva deţinute au fost anchetate pentru a se dovedi vinovăţia directoarei închisorii. Pentru aceste năpăstuite, mai multe deţinute s-au rugat şi au ţinut post de trei zile numai cu porţia de pâine şi cu apă.143

Muncitorul însă se epuiza pe zi ce trecea. După câtva timp a devenit inconştient. Atunci doctorul i-a zis ţăranului: - Ce faci, domnule? în loc să mănânci dumneata şi porţia lui, că vezi bine că moare, dumneata ii dai şi partea cea mai bună din porţia dumi tale?!... - Da, domnule doctor, văd şi eu că moare, dar n-aş vrea să constate pe lumea cealaltă că aici nimeni nu 1-a iubit... Şi s-a aşezat în genunchi la capul muribundului, rugându-se. Ceva s-a petrecut atunci in sufletul doctorului A început să plângă în hohote. L-a rugat pe ţăran să-l înveţe Acatistul şi psalmii şi petreceau tot timpul în rugăciune.” 137 Pr. Liviu Brânzaş, op.cit., p. 118 138 Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 205 139 Virgil Maxim, op.cit, p. 195 140 Pr. Nicolae Grebenea, op.cit, p. 225 141 Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei, Hârlău-Iaşi, 2002 p. 91. 142 ****, Lacrima prigoanei, Bucureşti, Editura Gama, 1997, p. 199. 143 Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către tine, Doamne..., Bucureşti, Ed. Bunavestire, 2000, p. 239.

59

Într-o altă anchetă a fost crunt bătută de anchetatori. în urma acestei mutilări fizice, Aspazia a trecut printr-o cădere sufletească. „Mi-am propus să ţin post negru până la amiază timp de 40 de zile ca să fiu eliberată de ura şi revolta care clocoteau în sufletul meu. Mă rugam mult în colţul camerei ferit de vizetă. Fetele îmi înţelegeau impasul, mă rugam cu disperare ca să mă ajute. Gica F. m-a învăţat să cânt Îngerul a strigat după glasul bisericesc ştiind că-mi place foarte mult. Nana m-a învăţat La râul Vavilonului considerând că mă va ajuta să trec pragul acestei încercări.” 144 Ceea ce voi prezenta acum succint în faţa cititorilor, despre această viaţă petrecută în starea de claustrare fizică, aş vrea să fie şi un semnal de alarmă pentru toţi cei care, ignorând problema virtuţilor creştine, înfrânarea şi cumpătarea, pierd prilejul valorificării stării de claustrare. Îţi dai seama imediat ce fel de om ai în faţă chiar după felul în care se comportă faţă de hrana ce i se oferă în condiţiile închisorii. Prin două moduri se secătuieşte de energia fizică un organism: înfometarea impusă de cineva, contra voinţei sale şi înfrânarea la care te supui conştient, pentru câştigarea unei forme ideale de stăpânire şi control asupra plăcerilor şi funcţiilor biologice, pentru spiritualizarea trupului. Dacă flămânzirea impusă voinţei de factori externi nu este acceptată şi folosită conştient, însuşindu-ţi-o ca pe o posibilitate unică, oferită de Dumnezeu, pentru a realiza stadii de înălţare şi stăpânire a spiritului asupra materiei, toată existenţa ta va fi chinuită de gândul că vei muri, dacă nu vei mânca sau dacă mâncarea nu satisface saţiu!. Devii robul dorinţei. Dumnezeul tău va fi acest idol, care crezi că nu împlineşte numai nevoia biologică, ci chiar te salvează. Ca şi cum cei sătui ar fi nemuritori.145 Sfântul Macarie cel Mare şi mulţi alţi sfinţi au fost hrăniţi de îngeri cu mană cerească, mâncare îngerească. Renunţând la hrana pământească, nu mor, din contră, trăiesc; legea firească e anulată de legea voii lui Dumnezeu, legea supranaturală a harului divin, prin care şi suntem îndreptăţiţi să nu murim, ci ne mutăm din moarte la viaţă. Majoritatea celor ce-au căzut spiritualiceşte în mâinile vrăjmaşului văzut, au căzut mai întâi în mâinile celui nevăzut, datorită mutării atenţiei şi încrederii de la cele nevăzute în cele văzute. Şi au pierdut încrederea că „La Dumnezeu toate sunt cu putinţă”, deci şi saturarea pântecului. Aceasta omisese satan în calculul lui: că Iisus petrecuse cele 40 de zile în post şi rugăciune. Prin puterea rugăciunii de a oferi trupul şi sufletul în mâna lui Dumnezeu, omul Iisus a biruit ispita căderii în adorarea materiei. Rugăciunea te învaţă să te obişnuieşti cu renunţarea, chiar şi la cele fireşti, încredinţându-te nelimitat voii lui

144 145

Ibidem, p. 240. Virgil Maxim, op. cit., p. 234.

60

Dumnezeu. Nu vei putea birui ispitele grele şi încercările neprevăzute, dacă n-ai exersat renunţarea la trebuinţele reclamate de existenţa biologică. Acceptarea suferinţei a salvat din moarte viaţa dăruită de Dumnezeu, pe care diavolul o ucisese

prin

schimbarea

atenţiei

de

la

ascultarea

de

Dumnezeu,

la

ascultarea

de sugestia sa, falsificând omului libertatea în Dumnezeu cu libertatea voii personale. „El de la început a fost ucigaş şi nu poate sta în adevăr, pentru că este mincinos şi tatăl minciunii". Pe cine a ucis diavolul, întrebăm noi? Pe protopărinţii noştri, Adam şi Eva, pe care Dumnezeu îi făcuse vii, după „Chipul şi asemănarea Sa”.146 Totdeauna cei ce şi-au pus nădejdea în satisfacţii trupeşti au murit, iar cei care şi-au pus nădejdea în Hristos, au supravieţuit, mărturisind şi astăzi, în faţa tuturor, cu viaţa lor această minune. „Cei mai mulţi pe care i-am găsit în camera 5 bis, nu aveau altă preocupare decât grija ce vor mânca şi dacă vor fi vreodată liberi. Obiectul adoraţiei era mâncarea. Erau surprinşi că în grupul nostru acest subiect lipsea. Se uitau la noi când ne făceam rugăciunea şi mâncam în linişte, fără să ne tulburăm că în gamela unuia e mai puţin decât în a altuia”. Uneori se iscau discuţii cu privire la cantitatea şi calitatea mâncării care „s-au înrăutăţit de când au venit ăştia de la Târgşor. Ar fi trebuit ca ăştia să mănânce doi dintr-o porţie, fiindcă ei sunt legionari şi dacă mănâncă unul se satură toţi. Ne bucuram că gândeau aşa. Confirmau inconştient solidaritatea spirituală şi materială dintre noi.” 147 Doream ca în Postul Sfintelor Paşti, care începuse, în vederea scoaterii acestor suflete din întunericul spiritual, să facem ca învierea Domnului Iisus Hristos să strălucească şi peste suferinţa aceasta moartă, lipsită de sens. Şi atunci am început cu fapta: „Ca oamenii văzând faptele voastre cele bune, să creadă în Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan). S-a dat o bătălie de apropiere de cei vechi, printre care unii erau foarte bătrâni. Li s-a reparat şi spălat lenjeria, erau ajutaţi să coboare sau să urce pe prici, erau înlocuiţi la serviciile obligatorii administrative ale camerei, scosul tinetei, a vasului de apă, li se vorbea cuviincios sau li se împrumuta o haină, un ciorap să se încălzească. De la o vreme, apa era dată cu măsură, o cană pe zi, pentru fiecare deţinut, mult sub limita trebuinţelor. Prin rânduială, zilnic, închinând lui Dumnezeu renunţarea noastră, ofeream cana de apă celor ce aveau nevoie. Cu încetul, gândurile celor mai mulţi s-au schimbat în mulţumire, admiraţie şi recunoştinţă, de care nu aveam nevoie, căci nu cu puterile noastre făceam aceasta. Altora, atitudinea noastră le-a provocat şi mai mare aversiune, acuzându-ne de fariseism. „Cei ce vor vrea să trăiască cucernic în Hristos, vor fi prigoniţi”, căci „Dacă pe Stăpânul casei l-au numii Belzebut, cu atât mai mult pe casnicii Lui”.

146 147

Ibidem, p. 235. Ibidem, p. 236.

61

3.2.3. Întrajutorarea – o dovadă a trăirii în Hristos Închisoarea îţi creează condiţii aparte. Celula devine chilie de rugăciune, hrana, prilej de asceză, izolarea, lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie. Necunoscutul, prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui Dumnezeu. Ascultarea cere un superior (duhovnic) căruia să i te supui şi Dumnezeu ne-a oferit şi acest dar prin prezenţa preoţilor. Făceam ascultare şi faţă de programul impus de stăpânirea lumească, act de pedagogie divină, în care voia ta intră în chip conştient în subordinea Voii Divine. Nu e aceasta condiţia monahului? Lepădarea de lume, luarea Crucii şi acceptarea Voii lui Dumnezeu? După „cin" nu eşti monah. Poţi folosi însă această condiţie pentru creşterea ta. duhovnicească, asumându-ţi suferinţa pentru greşelile proprii, aşa cum şi-a asumat-o tâlharul de pe cruce. În aceste condiţii fraţii în suferinţă se ajutau unii pe alţii aşa cum puteau, astfel că jertfa lor era mult mai mare în faţa lui Dumnezeu. S-au jertfit oamenii aceştia chiar acolo, în starea aceea de jertfire şi aceasta a întrecut măsura suferinţei. Exista cîte un om bolnav în celulă, care agoniza, adică era pe ultimile clipe în viaţa asta şi atunci luai două, trei, linguri din gamela ta şi îl întreţineai aşa pînă îl mai puneai pe picioare. La rîndul lor erau oameni care nu mîncau cîte două, trei zile, erau sănătoşi şi în putere şi dădeau din mâncarea

lor, posteau ăştia zile

întregi. Salvau viaţa altora,

astfel. De aceea vă spun că sînt foarte mulţi care au căpătat duhul şi chipul sfinţeniei în închisoare.148 Jertfa era cu atât mai desăvârşită cu cât îngrijeau chiar şi pe cei care le făcuseră rău, acum ajunşi în închisoare. „Am îngrijit pe generalul preşedinte al Completului militar de judecată care m-a condamnat. După ce-i servise pe stăpâni, fusese şi el zvârlit în temniţă. Mia fost dat mie să-i închid ochii. Am luptat cu gândurile, am luptat cu trupul meu, am luptat cu lumea. La sfârşitul acestei amarnice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos. M-am dăruit Lui şi el m-a făcut om. Nu- L pot defini, dar el e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!”149 Gesturi simple, aparent banale, primeau acolo dimensiuni divine. Aflat la izolare, la Gherla prin 1954, preotul Liviu Brânzaş primeşte într-o zi de la plantonul ce împărţea mâncarea în celule, două polonice de mâncare (porţie dublă). Gardianul încearcă să se opună gestului plantonului (deţinut de drept comun). Acesta îi replică: „Lăsaţi don' plutoner, că-i de mult aici săracu!” 148 149

Adrian Alui Gheorge, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor, op. cit., p. 72. Ioan Ianolide, op. cit., p. 18.

62

Impresionat, Brânzaş se retrage într-un colţ al celulei şi începe să plângă. „O, tu, binefăcător necunoscut, hoţ de meserie sau victimă a vreunei drame, nici nu ştii că astăzi, prin gestul tău, ai reabilitat în sufletul meu speţa umană, pe care am văzut-o de atâţia ani numai sub chipul fiarei, gata întotdeauna de a face doar răul. Ai restaurat încrederea mea în oameni şi omenie.”150 Un alt exemplu este cel al lui Puiu Berianu anchetat la Securitatea din Oradea. Fiind bătut, hăituit, înfometat are un semn de la Dumnezeu care îi arată că nu l-a părăsit. Primeşte pe furiş de la un gardian o bucată de pâine câteva zile la rând. Berianu îl întreabă care-i este numele, pentru a-1 pomeni la rugăciune, iar acesta îi răspunde: „Nu contează, dar te rog să nu uiţi că am patru copii! Şi uşa se închide încet, lăsându-1 pe Puiu Berianu în beznă, cu faţa inundată de lacrimi. Pentru o clipă s-a făcut lumină în catacombă. Parcă un fulger a căzut dm cer.”151 Părintele Brânzaş aflat la Zarca, de Crăciun primeşte o nouă pedeapsă de 7 zile de izolare într-o celulă cu beton pe jos, neîncălzită. După cinci zile, epuizat de frig şi de foame, el primeşte un ajutor nesperat. Un gardian omenos, plutonierul Gheorghe Olteanu, îl ia din celula friguroasă şi-l mută într-o celulă mai bună, cu podea de lemn pe jos. Surpriza a fost că, în noua celulă, Brânzaş a găsit 4 bucăţi de turtoi puse acolo de plutonier.152 La mina Baia Sprie, părintele Grebenea a ridicat glasul la o adunare a deţinuţilor, cerând conducerii îmbunătăţiri la locul de muncă şi la regimul de alimentaţie. Răspunsul a fost cel cunoscut deja de deţinuţi: „Nu noi, Bucureştii hotărăsc regimul dumneavoastră.” Părintele a fost pedepsit cu izolarea timp de 10 zile. Deţinuţii i-au sărit în ajutor aducându-i pe furiş o pătură. Apoi, zilnic, i-au adus pâine şi cam 100 grame de zahăr. A fost un ajutor de mare preţ pentru părinte.153 La Aiud, în anul 1959, părintele Grebenea primeşte o altă pedeapsă de 8 zile de izolare. După pedeapsă, ce presupunea şi un regim de înfometare, fiecare coleg de celulă i-a oferit porţia de pâine pe o zi. încercând să respingă, ei l-au ameninţat că dacă refuză gestul lor aruncă pâinea la tinetă.154 Părintele Iustin Pârvu ajunsese la un moment dat în închisoarea din Aiud fără îmbrăcăminte şi desculţ. Era iarnă şi frigul muşca din trupul dezbrăcat. Gardienii îi dau voie să trimită acasă o carte poştală prin care să ceară încălţăminte. In câteva săptămâni părintele primeşte o pereche de bocanci noi nouţi. însă în acele zile a sosit în celula părintelui şi un

150

Pr. Liviu Brânzaş, op.cit., p. 154. Ibidem, p. 228. 152 Ibidem, p. 289. 153 Pr. Nicolae Grebenea, op.cit., p. 237 154 Ibidem, p. 306. 151

63

băiat ce târâia o pereche de bocanci care nu mai aveau tălpi. Bietul băiat abia mai mergea din cauza rănilor de la picioare. Părintele ia bocancii lui noi şi-i dăruieşte băiatului: „Iată măi frate, ţine această încălţăminte şi bucură-te de ea, că mie numi mai trebuieşte, eu sunt mai vechi aici şi mă descurc... !”155 În toamna anului 1953 Grigore Caraza a primit o pedeapsă cu izolarea la carcera din Zarea Aiudului. Era înfrigurat şi înfometat, ca toţi cei care treceau prin izolare. Dumnezeu îi trimite un ajutor neaşteptat. Gardianul Alexa îi strecoară o gamelă plină de fasoale boabe, ceea ce nu primea nici în condiţii obişnuite. Seara, acelaşi gardian cu suflet de creştin i-a dat lui Grigore propria şubă cu care să se învelească. Se pare că Alexa ajuta mulţi deţinuţi, întrucât peste patru ani a fost pârât de cineva şi prins cu scrisoarea unui deţinut adresată familiei. Corespondenţa era interzisă şi Alexa ar fi expediat-o din afara închisorii. Pentru acest fapt, gardianul Alexa a fost condamnat şi închis în aceeaşi închisoare. Părintele Marcu se afla în infirmeria închisorii împreună cu Petre Ţuţea şi cu părintele Ioan Negruţiu. Părintele Ioan ajuta un bolnav ce nu se putea mişca de loc, hrănindu-l zilnic, într-una din zile bolnavul s-a scăpat pe el, eliminând o cantitate mare de urină (aproape o găleată) ce a umplut toată podeaua camerei. Părintele Marcu a strâns totul de pe jos. Văzând acest fapt Ţuţea a exclamat: „Mare examen a dat omul ăsta! Mare examen!”156 Toate aceste mărturii dau dovadă că aceşti oameni au înţeles cu adevărat că în ajutorarea aproapelui fără limite stă mântuirea.

3.3. Sfintele slujbe – nelipsite binefaceri 3.3.1. Învierea Domnului Sărbătoarea Învierii, momentul culminant al vieţii liturgice a tuturor credincioşilor creştin ortodocşi, a fost trăită şi de cei întemniţaţi. Credincioşii practicanţi cunosc stările deosebite pe care le simt după o perioadă de mortificare a trupului şi de pocăinţă din timpul Postului Mare. Învierea Mântuitorului aduce pentru mulţi creştini practicanţi şi învierea sufletelor lor. Vă daţi seama atunci, cum trăiau această sărbătoare întemniţaţii care mai aveau o singură nădejde: credinţa că sufletele lor vor învia, aşa cum Hristos a înviat din morţi. Chiar şi în condiţiile acelui întuneric Învierea Domnului lumina sufletele deţinuţilor uneori săvârşindu-se minuni în acea zi sfântă.157 155

Grigore Caraza, Aiud însângerat, Ed. Conta, 2007, p. 357. Monahul Filoteu, Mărturisirea unui creştin - Părintele Marcu de la Sihăstria, Petru Vodă, 2007, p. 58. 157 „Era o strângere sufletească aşa de mare, încât ai fi preferat să vină să te bată pe tine, numai să nu mai auzi strigătele celuilalt. În dimineaţa aceea când gardianul a deschis uşa, eu mă rugasem toată noaptea lui Dumnezeu. Poate am spus de sute de mii de ori „Hristos a înviat...” ca să intre adânc în mintea şi în inima mea adevărul Învierii. Am stat cu faţa la uşă; atunci a intrat el i-am spus „Hristos a înviat!”, gardianul s-a uitat la mine şi a răspuns „Adevărat a înviat!”. 156

64

Traian Popescu ne descrie sărbătorirea Învierii în anul 1949 în închisoarea Piteşti. Săptămâna Mare au trăit-o cu evlavie, linişte şi pace sufletească. „Şi iată noaptea de înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi au început să apară lumânări aprinse în stradă dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al acelor care nu ne uitaseră şi care acum doream să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte. Nu le-am putut răspunde decât cu un Hristos a înviat! care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile dar mai ales inimile noastre fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a aşternut liniştea ostaşul din post a spus Adevărat a înviat!”158 Părintele Dimitrie Bejan afirma despre Învierea de la Aiud: „Imaginaţi-vă cum făceam noi Pastele! Când cânta toată puşcăria Hristos a înviat!, miliţienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria învierii.... Era directorul care-i îndemna: Bateţi-i măi. Nu vedeţi că sunt creştini?”159 Sărbătorirea Învierii a avut un caracter aparte în minele de plumb. Acolo au fost detaşaţi o parte din deţinuţii din închisori care erau apţi de muncă. Munca în mină avea avantajul unei anumite libertăţi a deţinuţilor în abataje, pentru că nu aveau unde să fugă. De aceea cele mai multe mărturii despre învierea în temniţe sunt relatate din această perioadă a anilor 19501954. Am găsit mai multe relatări despre Învierea anului 1951 petrecută de cei care s-au aflat în schimbul de noapte la mina Baia Sprie. Părintele Iustin Pârvu, părintele Nicolae Grebenea, aviator Vasile Boaru, dr. Florin Strejnicu sunt unii din cei care şi-au amintit acele momente. Slujba s-a desfăşurat într-o grotă mai mare, ce părea o catedrală, la 560 metri sub pământ. A fost pregătită o cruce mare din bârne. Au fost improvizate şi clopote din sfredele de diferite dimensiuni, atârnate pe sfori. La bătaia lor s-au adunat deţinuţii de prin galeriile minei, de la locurile de muncă. Soborul de aproximativ 20 de preoţi şi diaconi, ortodocşi şi greco catolici, era compus din pr. Vasile Antal, pr. Iustin Pârvu, diacon Teodor Bej, Nicolae Grebenea, pr. Sebastian

A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a răspuns, că a fost îngerul Domnului. Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare şi pentru că Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei învieri. Celula mea s-a umplut de lumină.” cf. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Bucureşti, Editura Cathisma, 2007, p. 34-35. 158 Traian Popescu, op.cit., pp. 65-66. 159 Pr. Dimitrie Bejan, op. cit., p. 88.

65

Popescu, pr. Lazarov, pr. Costache şi alţii. Numai preotul Antal avea, drept epitrahil, un ştergar alb de casă. Ceilalţi erau în salopete. în locul lumânărilor, credincioşii deţinuţi au folosit lămpile cu carbid, la chemarea preotului Antal: Veniţi de luaţi lumină!. Diaconul Bej avea o memorie excepţională şi cu ajutorul lui s-a întocmit o slujbă aproape completă. Din toate piepturile răsuna: Hristos a înviat! şi Adevărat a înviat!. Slujba era ascultată în genunchi. La sfârşit toţi deţinuţii au primit anafura, pregătită dinainte. „Cred că niciodată n-a răsunat mai bine Hristos a înviat!, cred că niciodată o liturghie n-a fost mai bine primită de Dumnezeu”160, spune părintele Iustin Pârvu. Virgil Maxim relatează: „La miezul nopţii ne-am sculat. Eram pregătiţi să primim în sufletele noastre pe Mântuitorul lisus Hristos, înviat. Cel ce prin întrupare devenise om, iar prin înviere în-dumnezeise pe om. O parte din copii, cărora le destăinuisem că am Sfânta împărtăşanie, au primit câte o firimitură, cuminecându-se. Cei mai mulţi, nu s-au socotit vrednici de primirea ei. O, dacă am fi totdeauna aşa de riguroşi cu noi înşine! În linişte ne pregăteam ţinuta pentru a începe, cu evlavie şi teamă, dar şi cu îndrăzneală, cântarea imnului Hristos o înviaţi De pe coridor, dinspre intrare, se auzeau zgomote înfundate, lovituri, icneli şi vaiete, care creşteau în intensitate, apropiindu-se însoţite de zăngănitul zăvoarelor. Era obiceiul în acei ani ca marile sărbători creştineşti sau comuniste să fie marcate cu evenimente deosebite, care să rămână în conştiinţa celor întemniţaţi. Bătăile, schingiurile, lanţurile, neagra şi chiar uciderile, erau gândite astfel ca să dea strălucire diavolească acestor momente omagiale. Am început să cântăm Hristos a înviat! din ce în ce mai tare, simţind nevoia să apărăm vieţile noastre cu strigătul învierii. Câtva timp am crezut că mi s-a părut că am auzit bătăi şi strigăte de durere. Apoi m-am convins că pe măsură ce noi cântam, ele scădeau în intensitate şi se depărtau ca şi cum un vânt potrivnic făcea ca flăcările mistuitoare ale unui incendiu, să se abată de la un obiectiv periclitat. Mai târziu am înţeles că Dumnezeu, printr-o hotărâre trimisă de sus, oprise martiriul care trebuia să aibă loc în noaptea învierii Lui. Am rămas liniştiţi la locurile noastre până dimineaţa. Toţi ceilalţi din cameră se uitau la noi cu ochi întrebători.”161 Momente în care deţinuţii au simţit cu adevărat că Hristos a înviat!

3.3.2. Botezul În puşcării s-au savărşit şi Sfintele Taine. Binecuvântarea lui Dumnezeu a fost prezenţa permanentă a preoţilor amestecaţi printre ceilalţi deţinuţi. Astfel, aceştia au avut posibilitatea să-şi continue misiunea şi după gratii. Cei mai mulţi dintre aceşti preoţi au recunoscut că 160 161

Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate…, p. 84. Virgil Maxim, op. cit., p. 243.

66

niciodată şi niciunde nu au avut trăiri mai intense ca în timpul săvârşirii Sfintelor Taine în temniţe. Şi în temniţă Dumnezeu a rânduit, deşi majoritatea deţinuţilor erau botezaţi, să existe oameni aparţinând altor religii, care au primit botezul creştin ortodox. Unul este cazul evreului convertit la creştinism, Nicolae Steinhardt. Preocupat de găsirea adevărului, el a fost convins de mântuirea prin credinţă creştină şi a luat hotărârea de a se boteza în închisoare. Mărturisirea părintelui Steinhardt făcută unui coleg de suferinţă şi frate creştin este plină de învăţăminte teologice: „Gavriluţă, am simţit ceva în mine, erau nişte mişcări, până în cap şi din cap înapoi în picioare; nici într-o religie n-am găsit ce spune Hristos. Dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi, cele rostite în Vechiul Testament, deci răzbunarea, moartea, nu le-am iubit dar când am văzut iertarea, dragostea şi tot ce propovăduieşte Hristos am spus că aici e locul meu.”162 Taina botezului s-a săvârşit în data de 15 martie 1960, în celula numărul 18 a închisorii Jilava. Părintele Mina Dobzeu acceptă să-i fie îndrumător spiritual şi preot slujitor la botez. Părintele Steinhardt era deja familiarizat cu multe aspecte privind cultul creştin ortodox, el frecventând în libertate diferite biserici ortodoxe din Bucureşti. Timp de o săptămână, zi de zi în celulă, are loc catehizarea. Botezul s-a desfăşurat în condiţii de celulă, cu pericolul de a fi prinşi de gardieni. Naş de botez a fost ales avocatul Emanuel Vidraşcu, cunoscător de latină şi greacă, condamnat pentru redactarea ordinului de zi emis de generalul Ion Antonescu Vă ordon, treceţi Prutul!. Iată descrierea părintelui privind săvârşirea tainei Botezului: „La repezeală - dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită- părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.”163 Urmează retragerea de pe patul de sus, unde se săvârşise botezul pentru a nu fi observaţi, şi rostirea mărturisirii de credinţă ortodoxă: Crezul. La ieşirea din închisoare trebuia să se prezinte la un preot numit de părintele Mina pentru a face şi mirungerea (ceea ce a şi făcut), deşi botezul era valabil, având în vedere condiţiile. Este minunată mărturia părintelui privind starea harică de după botez, stare împărtăşită de toţi cei care primesc botezul la maturitate. „Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea 162 163

Constantin Hrehor, Muntele mărturisitor, Ed. Timpul, Iaşi, 2002, p. 244. Nicolae Steinhardt, op.cit., pp. 84-85.

67

aceasta

care mă

împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. In gură, în vene, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Un simţământ de siguranţă absolută ... Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire?”164 În lucrările de memorii privind închisorile comuniste mai găsim o relatare privind un botez ortodox. Ioan Ianolide povesteşte despre botezul făcut de către el evreului Wurmbrand. Deşi botezat luteran, se pare că Wurmbrand a rămas profund impresionat de viaţa duhovnicească din spitalul Tg. Ocna şi mai ales de trăirea lui Valeriu Gafencu. După moartea acestuia (18 feb. 1952) Wurmbrand i-a cerut lui Ianolide să-1 boteze ortodox cu numele sfântului închisorilor: Valeriu. Prudent, Ianolide 1-a amânat din februarie până în vară pentru a cugeta mai bine la acest pas. „El însă dorea cu ardoare viaţa în Hristos cel Adevărat. Dorea să se mântuiască, fiindcă văzuse aievea cum poate intra un om în împărăţia veşnică. In urma stăruinţelor lui i-am îndeplinit dorinţa... Atâta vreme cât am fost împreună, el creştea în adevăr, iubire şi smerenie.”165 Dureros este faptul că aceştia s-au despărţit în toamna lui 1952, iar Wurmbrand a fost eliberat în 1955, frecventând tot luteranii. Rearestat în anul 1958 va fi eliberat odată cu ceilalţi, în anul 1964. Acesta nu se va mai recunoaşte ortodox şi va deveni pastor luteran. Au existat şi cazuri de botezuri ale copiilor născuţi în temniţe de deţinutele ridicate de la casele lor chiar pe timpul sarcinii. Botezul copiilor a fost stabilit mai târziu de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. El a părut ca o necesitate firească din momentul în care comunitatea a devenit predominant creştină. Copiii trebuiau botezaţi de mici pentru ca Duhul Sfânt să vieze şi să lucreze în ei de la începutul vieţii pământene. Botezul unui copil născut în temniţă ne este prezentat de Aspazia Oţel. După ce a născut la închisoarea spital Văcăreşti, deţinuta Olimpia P. a revenit la Mislea. Aici deţinutele au înconjurat cu dragoste mama şi fetiţa nou născută. La un moment dat fetiţa nu mai mânca cum trebuie şi scădea în greutate. Speriate, deţinutele au luat hotărârea să o boteze. în taină, într-un colţ mai retras al celulei, taina botezului a fost săvârşită de o maică greco-catolică soeur Marghita. Naşă i-a fost Aspazia. Ea a ţinut-o în braţe, a rostit Crezul, s-a lepădat de trei ori de satana şi s-a unit de trei ori cu Hristos, aşa cum se face la orice botez. Fetiţa Zoe a fost astfel botezată în închisoare.166

164

Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 86. Ioan lanolide, op.cit., p. 191. 166 Aspazia Oţel Petrescu, op.cit., p. 203. 165

68

3.3.3. Spovedania Spovedania sau mărturisirea este tot o Sfântă Taină a Bisericii Ortodoxe. Prin spovedanie credinciosul îşi dovedeşte pocăinţa şi recunoaşterea păcatelor în faţa lui Dumnezeu, fiind pregătit să primească, prin milă dumnezeiască, iertarea păcatelor mărturisite. În temniţe, ca şi celelalte forme de manifestare creştină, spovedania era aspru pedepsită. Preoţii au făcut această Sfântă Taină pe furiş şi cu riscuri mari. Mulţi au plătit cu izolare şi bătăi îndrăzneala de a uşura sufletele împovărate ale deţinuţilor. În temniţe spovedania era o necesitate, era eliberatoare, deţinuţii au simţit efectul curăţitor al lacrimilor. Pentru creştini lacrima are semnificaţia purificării sufleteşti şi întîlnirea omului cu Duhul Sfînt. Dar pot să mai fie lacrimi şi din durerile pocăinţei tale, expresie a păcatului, taina pocăinţei, mărturisirea. Pot să mai fie lacrimi, în sfîrşit, în viaţa noastră firească, cînd ne e dor de mama, ne e dor de tata, de copii, de soţie şi aşa mai departe. Dar din toate lacrimile, cea mai importantă este lacrima despătimirii şi a întîlnirii omului cu Dumnezeu.167 Părintele Nicolae Grebenea ne dezvăluie necesitatea sufletului uman de a se descărca de povara păcatelor. Deşi nu era încă preot, dar cu viaţă duhovnicească ferventă (era absolvent de Teologie şi a fost hirotonit după eliberare), colonelul Ortinski i se destăinuie. Acesta îi mărturiseşte păcatele făcute în profesia sa de cadru militar. Părintele Grebenea îl povăţuieşte şi-1 linişteşte sufleteşte. „Mi-a mulţumit. Apoi ne întâlneam zilnic şi discutam într-o discretă retragere, cele ce mi se păreau potrivite pentru mersul lui înainte spre câştigarea liniştii şi a păcii lăuntrice. Fireşte, a trebuit să înveţe şi câteva rugăciuni pe care să le spună zilnic de două ori. Mergea bine şi, treptat îşi câştiga liniştea.”168 Momente dramatice ale sufletului uman ne relatează şi Ioan Ianolide. Acesta ne descrie cazul unui tânăr de 22 de ani, M., un tânăr frumos, inteligent, cutezător şi plin de elan, descendent al unei familii de intelectuali. A intrat în „tură” la Piteşti ca „mare bandit” şi „reacţionar”. La primul şoc a încercat chiar să se opună violent, dar a fost anihilat imediat. Timp de trei luni, zi şi noapte, a fost supus unor torturi înfiorătoare până a cedat. După ce s-a terfelit în delaţiuni, divulgări, şi autodemascări, a devenit unul dintre bătăuşi. Lovea cu sete, fără milă, cu forţă nebunească. Privirea îi era îngrozitoare, halucinantă, satanică. Înjura şi scotea din gura lui cele mai groaznice blasfemii. La douăzeci şi doi de ani s-a îmbolnăvit de T.B.C. şi a fost dus la Târgu-Ocna. Aici, M. a asistat la sfârşitul multor oameni care au murit frumos. A auzit de asemenea discuţii de un înalt nivel spiritual, iar în interiorul lui s-a produs o schimbare. Astfel că şi-a deschi sufletul în 167 168

Adrian Alui Gheorge, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor…, p. 55. Pr. Nicolae Grebenea, op.cit., pp. 247-248.

69

faţa celui care îl îngrijea în ultimele zile ale vieţii sale: „Dacă vă este cu putinţă iertaţi-mă! Rog pe toată lume să mă ierte! Am ucis! Sunt un criminal! Am săvârşit cele mai înspăimântătoare ticăloşii. Nu ştiu dacă pot fi iertat. Rugaţi-vă pentru mine…! Nu puteţi înţelege cât vă sunt de recunoscător celor de aici. Nu sunt vrednic de dragostea ce îmi purtaţi. Îmi e groază de faptele mele. Eram nebun. Nu puteam să mă mai controlez. N-am dorit să fac ce am făcut, deşi am făcut-o cu luciditate, cu răutate dar…nu eram eu. Sunt îngrozit că am ucis, că am putut fi atât de ticălos! Acum ştiu că mor. Ce vor zice ai mei despre mine? Ce las în urmă? Cu ce plec…? poate cineva să mă ierte?…”169 Ianolide ne spune că nu a mai văzut pe cineva murind în condiţii atât de cutremurătoare. Tot Ianolide ne descrie modul în care se spovedea Valeriu Gafencu. După moartea lui, duhovnicul, un preot obişnuit le-a povestit celorlalţi: „Sunt impresionat! Spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine cu asprime, îmi zicea: Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci. ... Hristos era viu în el.”170 Au fost multe situaţii în care nu erau preoţi în celulă. Atunci spovedania se făcea prin metode de comunicare improvizate. Semnalele Morse au fost învăţate şi folosite pentru comunicarea între deţinuţii aflaţi în celule diferite. Bătaia în perete, bătăile în ţeava de la calorifer, acolo unde existau calorifere, sau tuşirea în ritmul morse au fost folosite ca înlocuitor al comunicării prin vorbirea articulată între oameni. Ioan Ianolide ne povesteşte cum s-a spovedit în ajunul de Crăciun al anului 1949, la Piteşti. Preotul dintr-o celulă vecină a rostit rugăciunile pentru Sfânta Spovedanie, inclusiv dezlegările. Având în vedere condiţiile limită din temniţă, dezlegările şi iertarea păcatelor erau valabile fără a se mai da un canon pentru păcatele săvârşite. Era mai importantă eliberarea sufletelor de apăsarea păcatelor decât continuarea vieţuirii în stare de păcătoşenie. La un semnal dat de preot, prin ţeava de la calorifer, fiecare se interioriza şi îşi mărturisea păcatele în faţa lui Dumnezeu.171 Iată cum credincioşii ortodocşi s-au adaptat la condiţiile de detenţie şi au păstrat şi tradiţia bisericească de a folosi harul preotului de săvârşire a tainei spovedaniei.

169

Ioan Ianolide, op. cit., p. 131. Ibidem, p. 142. 171 Ibidem, p. 263. 170

70

3.3.4. Sfânta Împărtăşanie Sfânta Împărtăşanie se poate obţine numai prin săvârşirea unei alte taine a Bisericii, Sfânta Liturghie, ce are ca moment culminant tocmai transformarea Cinstitelor Daruri (a pâinii şi a vinului) în Trupul şi Sângele Domnului: Împărtăşania. Unii deţinuţi au avut ascunse, în căptuşeala hainelor, părticele mici, uscate, din Sfânta împărtăşanie pe care le foloseau la mare nevoie. În condiţii grele s-a putut săvârşi şi această slujire tainică. Dumnezeu a rânduit ca preoţii prezenţi în închisori să găsească soluţii pentru a oficia Sfânta Liturghie. Părintele Iustin Pârvu ne descrie modul de săvârşire a unei astfel de Liturghii. Se aflau la infirmierie la Gherla opt bolnavi într-o cameră. Unul dintre ei era muribund. Părintele 1-a spovedit. A doua noapte, împreună cu alţi doi preoţi, a săvârşit Sfânta Liturghie. Părintele Iustin alături de preotul Antal din Topliţa şi de un protopop din Gălăuţaş au oficiat slujba pe trupul muribundului. „N-am săvârşit o liturghie, o rugăciune mai fierbinte, în toate veşmintele, cu toate regulile liturgice, cum am săvârşit-o, pe acest trup.” După oficierea slujbei s-au împărtăşit toţi. Cel pe trupul căruia au săvârşit Sfânta Liturghie a murit peste două ore. Încă trei bolnavi împărtăşiţi atunci au murit într-o săptămână.172 Aflat în mină la Baia Sprie, tot părintele Iustin afirmă că unii dintre caralii, dar erau rari ăştia, îţi aduceau şi vinul de slujbă şi pâinea de prescură.173 Părintele Zosim Oancea povesteşte cum săvârşea Sfânta Liturghie. „Ca prin minune, am găsit asupra mea, cusută într-un colţ de haină, o farâmitură de Sfântă împărtăşanie. Am cusut-o în colţul unei batiste şi aveam, în felul acesta, Sfântul Antimis, socotind că acea fărâmă de cuminecătură înlocuieşte Sfintele Moaşte, care se cos în pânzătură, ca să devină antimis.”174 Astfel, ca slujbă rostită, săvârşea zilnic Sfânta Liturghie. Când era nevoie de Sfântă împărtăşanie, procura vin de la farmacia penitenciarului şi punea pe antimis alături de pâinea din porţia zilnică. Sfinţirea o făcea noaptea cu antimisul şi elementele pe propriul piept, stând pe spate şi acoperit cu pătura. Preotul Liviu Brânzaş îşi aminteşte cum la Zarca din Aiud părintele Ioan Iovan avea un program propriu. în fiecare dimineaţă, după programul comun de celulă, într-un colţ ce nu putea fi zărit prin vizetă, părintele Ioan săvârşea Sfânta Liturghie. Se ruga pentru călugăriţele

172

Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate…, p. 94. Ieromonahul Teognost, op.cit., p. 125. 174 Părintele Zosim Oancea, op.cit., pp; 183-184. 173

71

pe care le păstorise la Mănăstirea Vladimireşti, risipite de regimul comunist, pentru cei aflaţi în suferinţă din temniţe. Era o favoare providenţială când stăteau în celulă cu un preot.175 Aşa se săvârşea Sfânta Liturghie, însă Sfânta Împărtăşanie se mai procura uneori de la noii veniţi care o aveau asupra lor. Renumitul duhovnic de la Petru Vodă ne spune: „Oricând aveam ocazia, puneam câteva firimituri de pâine în cusături. Aşa, dacă reuşeai să ascunzi 20 sau 25 de grame de pâine în cusături, era suficient să prepari Sfânta împărtăşanie pentru 100 de oameni.”176 Părintele Steinhardt povesteşte cum s-a împărtăşit la Gherla, de Pastele din anul 1961. Marinică P. avea păstrate într-un colţ de batistă, câteva fărâme de împărtăşanie, primite de la părintele Ioan Iovan cu vreo trei ani în urmă. Marinică ştia la perfecţie toate rugăciunile de împărtăşanie. Au hotărât ca trei dintre ei să se cuminece de Paşti, în lipsa unui preot. Au ajunat şi s-au rugat sâmbătă şi duminică dimineaţa, apoi: „Duminică la prânz ne urcăm la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Marinică recită pe îndelete întregul şirag al rugăciunilor. Apoi spunem fiecare: Cred Doamne şi mărturisesc...şi Luaţi mâncaţi... De pe podul palmei, cu grijă spălată, înghiţim fiecare câte o firimitură de grijanie; firimiturile sunt necrezut de mici, aproape invizibile. Marinică rosteşte rugăciunile de mulţumire.”177 Virgil Maxim ne descrie noaptea învierii la Jilava, în anul 1951. Deţinuţii trăiau sub teroarea anchetelor, a bătăilor şi a unei continue tensiuni nervoase. Toată Săptămâna Mare şiau impus un program de tăcere, meditaţie, şi rugăciune. In noaptea învierii, s-au trezit la miezul nopţii. „O parte dintre copii, cărora le destăinuisem că am Sfânta împărtăşanie, au primit câte o firimitură, cuminecându-se. Cei mai mulţi, nu s-au socotit vrednici de primirea ei. O, dacă am fi totdeauna aşa de riguroşi cu noi înşine!”178 Dacă unii neagă sfinţenia, alţii îi exagerează caracterul. Sfinţenia este reală, vie, naturală, accesibilă. Putinţa sfinţeniei este un dat al condiţiei umane. Sfinţenia nu este o exagerare, ci dimpotrivă este starea de echilibru şi armonie care aduce o viaţă plină de bucurie. Sfinţii sunt oameni adevăraţi, şi nimic din ceea ce e omenesc nu le lipseşte, doar că în ei binele a învins răul. Adesea trăim lângă sfinţi şi nu îi recunoaştem.

175

Pr. Liviu Brânzaş, op.cit., pp. 279-280. Ieromonahul Teognost, op.cit., pp. 97-99. 177 Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 205. 178 Virgil Maxim, op.cit., p. 58. 176

72

CAPITOLUL 4 SFÂNTUL ÎNCHISORILOR „Iubiţi! Iubiţi! Iubiţi!” (Valeriu Gafencu)

Închisoarea a şlefuit caractere, suferinţa a reorientat sufletele spre Dumnezeu. Mulţi au descoperit sensul existenţei, chiar mai mult, mulţi au devenit sfinţi. Părintele Steinhardt notează în jurnalul său: „Câţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi.”179 Pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit, în predicile şi scrierile lui de după eliberare, că la penitenciarul de la Tg. Ocna el a văzut sfinţi.180 Dintre deţinuţi s-au evidenţiat câteva figuri deosebite. Aceştia au dobândit în timpul detenţiei o mare râvnă la rugăciune, o bunătate deosebită manifestată faţă de cei din jur şi o trăire duhovnicească ce i-a făcut pe cei din jur să-i numească sfinţi din timpul vieţii. Curăţia lor trupească, erau tineri când au intrat în temniţă, alăturată curăţiei sufleteşti a fost baza. Pe acesta ei au construit, treaptă cu treaptă, desăvârşirea sufletului. Ioan Ianolide notează: „Toate acestea şi multe alte asemenea au îmbogăţit sufletele şi minţile oamenilor de acolo. Se profila un tip de om complet, deplin, armonios, cu o viziune integrală despre Dumnezeu, om şi lume. Acolo nu se făceau confuzii între valori, nici între planuri existenţiale, nici între duhuri. Acolo nu se împărţeau oamenii în partide politice, nici în clase sociale, nici chiar în naţionalităţi. Acolo valoarea supremă era omul sfânt, viaţa sfântă, duhul sfinţit. Valorile se ierarhizau singure, ca de altfel şi oamenii, care în temniţă fiind, nu mai aveau mijloace de a-şi ascunde defectele.”181 179

Nicolae Steinhardt, op.cit., p. 276. Ioana Iancovescu, op.cit., p. 31. 181 Ioan Ianolide, op.cit., p. 281. 180

73

Deşi comuniştii au încercat să îngenuncheze o generaţie de oameni mari, cu adevărat mari, a reuşit de fapt să facă o generaţie de martiri, de oameni sfinţi. În acest capitol voi prezenta chipul duhovnicesc unui om care s-a manifestat ca un sfânt în condiţiile închisorii, recunoscut ca atare de toţi cei din jurul său.

4.1. Valeriu Gafencu Valeriu Gafencu (1921 -1952) s-a născut la Sângerei - Bălţi, în Basarabia. Tatăl său, deputat în Sfatul Ţării şi mare luptător pentru unirea Basarabiei cu România, şi-a educat fiul în duhul credinţei şi al dragostei de neam. În 1940, când Basarabia este ocupată de Armata Roşie, Valeriu trece Prutul şi se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi. În scurtă vreme devine şeful Frăţiilor de Cruce din oraş, străduindu-se din toate puterile să formeze elevilor o conştiinţă creştină şi naţională. În 1941 este arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru „uneltire împotriva ordinii de stat”. În închisoare Valeriu îşi alege „partea cea bună”, dedicându-se cu totul vieţii isihaste de rugăciune şi trezvie. Dragostea lui permanentă de aproapele şi grija de a nu-i răni conştiinţa, arderea de tot pentru Hristos, smerenia şi înţelepciunea lui duhovnicească îl vor face iubit de toţi deţinuţii, care-1 vor numi, fără reţineri, „sfântul închisorilor”. Valeriu stă la Aiud şi Galda până în 1948. Este dus apoi pentru o scurtă perioadă de timp la Piteşti unde îmbolnăvindu-se de plămâni, este trimis la penitenciarul - sanatoriu Târgu-Ocna, unde după trei ani de suferinţă se mută la Domnul, pe 18 februarie 1952.182 După cum am văzut este arestat la 21 de ani. Deţinuţii spun că era curat ca o floare. În închisoare a studiat până în anul 1948 când comuniştii au preluat puterea. Înainte de 1948 erau admise cărţile şi deţinuţii aveau acces la biserica din închisoarea Aiud. Printre cărţile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos. A studiat lucrările Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Şirul, Ioan Damaschin şi toate cursurile care se predau la Facultatea de Teologie. În anul 1948, când a început interzicerea Bibliei şi a cărţilor în închisoare, Valeriu a reuşit să ascundă o Biblie pe care a desfăcut-o în fascicule. Aceste fascicule au circulat mai uşor prin celule. Multe capitole au fost memorate de deţinuţi şi aşa au putut transmite mai departe Cuvântul lui Dumnezeu noilor sosiţi ce aveau nevoie. Condiţiile din închisoare şi mai ales o perioadă de izolare de la Zarca Aiudului au fost folosite de Gafencu pentru a aplica ceea ce studiase despre etapele despătimirii, înlocuirea lor cu virtuţi şi treptele rugăciunii. 182

***, Martiri ai temniţelor româneşti..., p. 34.

74

Deosebită este o scrisoare trimisă din temniţă în anul 1943 mamei şi surorilor sale. El descrie procesul interior prin care a trecut şi lupta pentru a înţelege de ce a fost închis. Lacrimile şi recunoaşterea stării de păcat a omului sunt necesare pentru adevărata pocăinţă. Fiind un tânăr curat, Valeriu a ajuns să înţeleagă şi să aplice cuvintele Mântuitorului din Predica de pe munte (Mat. cap. 5,6,7). Astfel el considera păcate inclusiv pe cele săvârşite cu vorba şi cu gândul. Mărturisind aceste păcate nefăptuite preotului, el recunoştea că s-a despovărat de ele, însă lupta cu săvârşirea lor va continua până la moarte.183 „Să ştiţi însă de la mine: nici un om nu e curat, decât Unul Singur Hristos - Dumnezeu. Şi cine fuge de realitatea propriului suflet e un mincinos. Căutaţi de vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace. Veţi fi fericite şi veţi fi mult iubite de orice suflet curat. Iubiţi! Iubiţi! Iubiti!”184 Acestea erau îndemnurile către mama şi surorile lui. La acest nivel duhovnicesc ajunsese Valeriu Gafencu la 22 de ani. Iată descrierea făcută de părintele Grebenea ce 1-a cunoscut încă de la arestarea din 1942: „Smerit, cu preocupări spirituale deosebite. Lecturi alese, prietenii cei mai buni, voia să rămână pe o linie de onoare şi a rămas tot timpul. Oriunde era ceva deosebit şi frumos de făcut era prezent... Citea numai Biblia şi cărţi religioase. Era foarte inteligent şi prindea repede sensul just al textelor sfinte.”185 Pe atunci era un tânăr frumos, bine făcut, cu fruntea lată şi cu ochii albaştri. În februarie 1949, Traian Popescu îl întâlneşte pe Gafencu la Piteşti. Iată cum era descris la 28 de ani, după 7 ani de temniţă grea şi trăire duhovnicească: „Înalt, puţin adus de spate (povara anilor petrecuţi în închisoare îşi pusese amprenta), purta pe cap o căciulită croşetată, care semăna cu o armură medievală, teşită, ce-i acoperea fruntea. Figură ascetică, de mucenic bizantin, dar având o faţă luminoasă.... Părea coborât dintr-o pictură medievală, pentru a răspândi în jur tihna. Cu o vastă instruire teologică şi filozofică, raporta totul, cel mai mic eveniment sau comportament la învăţătura creştină din: Biblie, Vieţile Sfinţilor, Pateric, Filocalii.”186 Valeriu Gafencu dovedea deja semne ale sfinţeniei prin pacea pe care o imprima chiar şi celui mai rău gardian. Valeriu era singurul deţinut ce putea discuta liniştit cu temutul gardian Georgescu şi nu a fost bătut niciodată la Piteşti. De la el, Traian Popescu a învăţat Psalmul 50 şi Rugăciunea inimii: „Am văzut la acest om cum, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, se diminuau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai

183

Vasilică Militaru, op. cit., p. 239. Ieromonahul Teognost, op.cit., pp. 181-190. 185 Pr. Nicolae Grebenea, op.cit, pp. 188-189. 186 Traian Popescu, op. cit., p. 90. 184

75

ridica din pat, dar care nu înceta să ne tălmăcească din tâlcurile evanghelice, se eteriza pur şi simplu, sleindu-se în acelaşi timp fizic.”187 Când L-a aflat pe Domnul, Valeriu a lepădat totul şi I s-a dăruit complet şi definitiv. A urmat lupta cea mare: războiul cu patimile, paza gurii şi a tuturor simţurilor, stăpânirea formelor exterioare de manifestare, curăţirea gândurilor şi a celor mai fine mişcări lăuntrice, aşa încât Duhul Sfânt a pătruns treptat trupul, sufletul, mintea şi toată viaţa lui. În mijlocul tulburatei vieţi a temniţei, Valeriu era stânca neclintită şi pură a credinţei. Omul său lăuntric se desăvârşise. Impetuozitatea îi era blândă, dăruirea lui părea că cerşeşte, înălţimile sufleteşti îi erau pline de smerenie. Era nevinovat ca un copil şi umil ca un păcătos. Deşi ascultat de toţi, era smerit ascultător, deşi slujit în boală, părea că el slujeşte, deşi epuizat de chinuri, puteri tainice îl făceau tare. Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era plin de har, mintea lui era încărcată de daruri şi lumini cereşti. Eul său era mort întru Iisus şi Iisus era viu în Valeriu. 188 „Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii. Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea

hotărârilor.

Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai săţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări. Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar dumnezeiesc care-1 situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere.”189 Mărturiseşte Ioan Ianolide. Un episod care dovedeşte înălţimea duhovnicească a lui Valeriu s-a petrecut la Galda. „Era în iulie 1946. Începusem a doua sapă la vie. Vişan Nicolae şi Paul Vilescu erau doi dintre camarazii simpatizaţi de noi toţi pentru buna dispoziţie pe care o creau totdeauna acolo unde se aflau. Se mai tachinau, fără ca glumele lor să degenereze în cuvinte vulgare sau dure. Apartenenţa regională le favoriza suficient material pentru dispute hazlii. Vişan era oltean, Vilescu prahovean. Într-o zi, săgeţile lor s-au înveninat. Glumele au degenerat de la înţepături fine, fără adresă directă, la ironii şi zeflemisiri cu adresă la persoană şi până la urmă cu insulte

187

Ibidem, p. 93. Ioan Ianolide, op. cit., p. 221. 189 Monahul Moise, op. cit., p. 99. 188

76

directe. Diavolul ce altă treabă are? Să strice liniştea şi prieteniile dintre oameni. Fiecare îl acuza pe celălalt de lipsă de bun simţ, inconştienţă şi alte acuze jignitoare. Discuţia se purta totuşi pe un ton redus. Valeriu Gafencu era în urma lor, pe un rând alăturat şi auzise toată disputa dintre cei doi. Când au ajuns la capătul parcelei, Valeriu şi-a lăsat sapa, a ieşit în fata celor doi camarazi şi îngenunchind, cu emoţie în glas i-a implorat: « Vă rog să mă iertaţi că am auzit cuvintele, frumoase ca din psalmi pe care vi le-aţi spus unul altuia». Cu lacrimi pe obraji, i-a sărutat pe fiecare în parte şi s-a întors la lucru. Cei doi s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt. Cu glasuri sugrumate şi-au cerut iertare de la noi toţi. ”190 Acestea erau lucrările Duhului făcute prin Valeriu în comunitatea aceea, viaţă sfântă de iubire între mădularele trupului mistic al lui Hristos. La sfârşitul lui decembrie 1949 Valeriu a avut o cădere de vreo trei săptămâni. Toţi se aşteptau să moară. Chiar şi el se împăcase cu ideea că este momentul să plece spre viaţa veşnică. O adevărată minune a fost revenirea lui, după o noapte de letargie. Iată cuvintele rostite după întoarcerea din moarte: „Domnul nu m-a vrut, nu sunt încă vrednic de Împărăţia Lui.” A fost luat a doua zi şi dus la Văcăreşti şi apoi la penitenciarul spital Târgu Ocna. Aici, în camera 4 spital, a stat Valeriu Gafencu. Ajunsese la maturitate duhovnicească. Iată cum îl caracterizează cel mai bun prieten al lui, Ioan Ianolide: „Era senin, echilibrat, puternic în cuvânt, controlat în faptă, statornic în rugăciune, intransigent în atitudine, plin de dragoste, răspândind o tainică atracţie” — şi toate acestea din patul în care zăcea ţintuit de o boală grea şi îndelungată. Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. Valeriu era deasupra înţelegerii. Simpla lui prezenţă, simpla lui apariţie, aducea linişte sufletească, pacea inimii şi pacea minţii şi năştea în suflet devotamentul pentru el. 191 Valeriu Gafencu a fost, la Târgu-Ocna, sufletul unei comunităţi creştine deosebite, care este un exemplu pentru noi în condiţiile în care noi ducem o viaţă creştină individualistă. Din păcate astăzi, cel mai adesea, nu mai există comuniune nici în parohii, poate nici chiar în mănăstiri. Trăim viaţa la modul individual: eu şi Hristos. Suntem singuri în familiile

190

Ibidem, p. 101. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ei toţi erau pentru noi sfinţi, în volumul Din temniţe spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008, p. 17. 191

77

noastre, suntem singuri chiar şi în biserică, nu ne cunoaştem între noi. Or, el a reuşit să creeze acolo o comunitate de mare dragoste creştină, în condiţiile acelea de suferinţă. 192 Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine. Faţă de duşmani şi faţă de cei care l-au chinuit şi continuau să o facă, avea o înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. În ambianţa aceasta, s-a format la Târgu-Ocna mai mult decât o comunitate: o adevărată familie duhovnicească. S-au realizat aici legături mai puternice decât legăturile de sânge. Acestei familii i-a dat viaţă Valeriu Gafencu. Setea de cultură şi mai ales setea după Hristos a caracterizat viaţa deţinuţilor de aici. În penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat în foi volante. S-au învăţat texte sfinte pe de rost. Erau tineri care ştiau pe dinafară aproape tot Noul Testament. Nu mai vorbesc de rugăciuni, acatiste, paraclise. Plăcuţa de săpun, în diferite tehnici, a fost tabula cerata care a suplinit, cu mare eficacitate, hârtia modernă. La Târgu-Ocna s-a practicat rugăciunea inimii. Valeriu Gafencu şi Ion Ianolide au dus experienţa duhovnicească a Aiudului, iar cei arestaţi după '48, pe cea isihastă a Rugului aprins de la mănăstirea Antim, unde îi cunoscuseră pe marii duhovnici, părinţii Benedict, Sofian, Daniil, etc. Cu binecuvântarea preoţilor, s-a chemat şi aici, zi şi noapte, numele de putere al Domnului nostru Iisus Hristos. Şi s-au petrecut lucruri de taină, adevărate experienţe mistice. Valeriu Gafencu făcea, zi de zi ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenita lucrare lăuntrică, iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.193 Devenise un simbol şi un exemplu de viaţă, nu prin intenţie, ci prin trăire. Purtător fiind de Hristos, era smerit, evlavios, lucid, mereu mulţumit, întotdeauna slăvind pe Domnul său. în Valeriu se simţea unirea vieţii cu veşnicia, unirea minţii cu inima, unirea trupului cu sufletul, unirea lui Dumnezeu cu omul, unirea omului cu natura, unirea tuturor oamenilor în Hristos, pacea, armonia şi unitatea lumii.

192

Părintele Moise de la Oaşa Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori, în volumul Din temniţe spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008, p. 52. 193 Ioan Ianolide, op. cit., p. 47-48.

78

Deşi adânc interiorizat, el comunica vioi, inteligent, înţelept cu oamenii. Era dăruit cu o putere tainică de a atrage, de a impresiona, de a lumina atât pe prieteni, cât şi pe duşmani. Cuvântul îi era plin de autoritate, de putere, de autenticitate. Valeriu cucerea, polariza, dinamiza, uimea, strălucea. Să nu vă pară însă prea straniu, prea celest, prea sus, căci Valeriu era un suflet cald şi modest, care învăluia în iubirea sa pe toţi. Necruţător cu sine, avea multă înţelegere pentru lume, cu toate rătăcirile ei. Vedea cu luciditate decăderea oamenilor, era trist şi se ruga fierbinte pentru ei, făcându-şi un ţel suprem şi jertfelnic din izbăvirea lor. El singur mărturisea, spre sfârşitul vieţii: „Privesc cu dragoste pe toţi oamenii, deşi pe unii îi laud şi pe alţii îi plâng, cutremurân-du-mă de soarta lor. Iert cu toată libertatea sufletească pe cei ce mi-au făcut mie personal rău. De fapt, cei ce m-au lovit, mai tare m -au împins în braţeleDomnului şi le mulţumesc. mă rog pentru prieteni, pentru creştini şi pentru mântuirea din ceasul al unsprezecelea a duşmanilor.”194 Valeriu personifica luptătorul creştin care se află în acelaşi timp şi pe muntele suferinţei (lepădarea de patimi, stadiul curăţirii) şi în pădurea cu fiare sălbatice (lupta cu duhurile, stadiul iluminativ) şi în mlaştina deznădejdii (despicând-o cu arma Crucii, purtată conştient, subiectiv şi acceptată „nu cum voiesc eu, ci cum voieşti Tu”, stadiul unitiv,

desăvârşirea).

Prezenţa lui dădea încredere oricărui suflet, conştientizându-i dorinţa de înălţare duhovnicească spre desăvârşire. Cuvintele lui erau purtătoare de duh. Gesturile lui erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele lui arareori sau târziu sesizate şi descoperite erau daruri integrale ale fiinţei lui. Valeriu nu dăruia, se dăruia. Capacitatea de jertfă concretizată în cuvintele Mântuitorului: „Dacă îţi dă cineva o palmă pe obrazul drept, întoarce-l şi pe cel stâng”, „Dacă îţi ia haina, dă-i şi cămaşa”, „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă pe jos, mergi cu el două”, „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” şi „Nu este mai mare dragoste decât să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi”, la Valeriu era aşa de firească, încât dacă n-ar fi făcuto în ascuns, tainic, pe mulţi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar. Spovedania lui Valeriu era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine cu asprime. Zicea: „Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci”. Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos.

194

Ibidem, p. 222.

79

Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică ştirbire a Adevărului. Judecata lui era dreaptă şi sinceră. Hristos era viu în el.195 Avea însă o puritate şi o curăţie sufletească ce îl făceau foarte deschis spre lucrarea spirituală. Ştia că boala e gravă şi că nu are şanse să scape dar nu era trist, nu era înspăimântat, ci aştepta cu seninătate şi cu încredere, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. Ultimii ani de viaţă ai lui Valeriu au fost plini de durere: temniţă, foame, frig, prigoană, umilinţă, teroare, izolare, boală, prăbuşirea unor credincioşi şi naşterea altora, un sfârşit care a venit lent, conştient, chinuitor. Suferinţa sa trupească a fost imensă, dar a dominat-o prin puterea dată lui de Sus şi a ajuns la biruinţa din urmă. Strălucirea sfinţilor este reală şi de ea a fost învrednicit Valeriu la sfârşitul vieţii. Deşi murea mereu, el învia necontenit în duh. Moartea murise în Valeriu.196 Suferea de caverne la plămâni, avea pleurezie şi făcea pneumotorax, avea dese hemoptizii (scuipa sânge) şi-şi pierduse pofta de mâncare. În plus simţea dureri reumatice în tot corpul, avea dureri abdominale din cauza unei apendicite şi, în fine, suferea de inimă. În ultimii doi ani nu s-a mai putut aşeza întins pe pat nici ziua şi nici noaptea, ci şedea rezemat de marginea patului, iar capul îi cădea în piept.197 Din cauza lungului şir de luni petrecute în pat, fără mişcare, şi din cauza slăbiciunii şi insuficienţei circulaţiei sângelui, i-au apărut pe corp escare (răni deschise) mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzându-i o mare parte a spatelui, coapselor şi gambelor. Aceste escare erau bandajate de colegii de celulă medicinişti şi se smulgeau de pe răni, la înlocuire, provocând dureri cumplite. Valeriu nu scotea nici un sunet şi nu schiţa nici un gest. Avea o mare stăpânire de sine. Singurul semn al grelei suferinţe erau broboanele de transpiraţie apărute pe frunte.198 La el somnul se contopea cu starea de veghe şi rugăciunea era continuă. Când spasme şi dureri mari îl congestionau, se crispa o vreme, dar chemând tainic numele lui Hristos depăşea suferinţa şi renăştea cu un zâmbet proaspăt, viu, strălucitor, venit din altă lume. Deosebit este că atunci când ridica mâna din degetele lui se răspândeau lumini. Aceste lumini erau sesizate de toată lumea, dar în moduri diferite, în funcţie de ochiul lăuntric al fiecăruia. Lepădarea de sine se vede şi din întâmplarea următoare. La o percheziţie a gardianului, lui Valeriu i s-a confiscat pernuţa pe care se rezema. Un alt gardian, mai omenos, i-a returnato iar el s-a gândit că trebuie să o dăruiască altui coleg de suferinţă anchilozat. Acesta a dăruit195

Monahul Moise, op. cit., pp. 144-145. Ioan Ianolide, op. cit., p. 222. 197 Ibidem, p. 134. 198 Ieromonahul Teognost, op.cit., p. 176. 196

80

o altuia şi tot aşa, până când pernuţa a ajuns să fie dăruită lui Valeriu de cineva care nu ştia de unde pornise milostenia. Dumnezeu l-a dăruit cu harul cuvântului. Spre sfârşitul vieţii, medicii şi prietenii i-au recomandat să nu mai vorbească, pentru a nu se epuiza. Dar el le-a spus: „Nu-mi luaţi această bucurie, căci pentru a-L mărturisi pe Hristos trăiesc; şi de trăiesc, prin mila Lui trăiesc şi fără a-mi exprima dragostea ce vi-o port, n-ar mai avea rost să trăiesc... Vă mulţumesc pentru grijă, dar vă rog să înţelegeţi că nu pot să fac altfel.”199 Martor al celor întâmplate, studentul R. a afirmat: „Lui Valeriu îi datorez adevărata mea încreştinare. El mi-a descoperit nu numai adâncimea propriului meu suflet, ci şi orientarea în viaţă şi în lume.”200 Aurelian Gută, coleg la camera 4 spital, mărturisea: „Timpul care s-a scurs mi-a întărit convingerea că nu mai întâlnisem până atunci o personalitate creştină atât de puternic dezvoltată pe arnbele sensuri ale verticalei: înălţime şi totodată profunzime.”201 Înainte de a fi operat de apendicită cronică, politrucul închisorii a vrut să-1 şantajeze pentru a colabora cu regimul. Valeriu l-a refuzat categoric. După operaţie are loc o nouă tentativă de racolare, respinsă demn: „Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu.” Asemenea martirilor din primele veacuri, Valeriu îi înfrunta cu mult curaj pe ofiţerii politici ce-i cereau lepădarea: „- Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mine? Nu pricepi că nu vrem să facem din voi eroi? Vom face din voi delatori, iar din nevestele şi surorile voastre prostituate! Valeriu era adânc îndurerat şi a răspuns: - Păcatele lumii acesteia trebuie ispăşite. Noi ispăşim aici multe păcate, Cu toţii însă suntem în mâinile lui Dumnezeu. - Eşti un bandit mistic! Aici vei muri! Să nu crezi c-o să scapi cu viaţă! Aşa cum eşti, va trebui să primeşti reeducarea!”202 Este deosebită şi abordarea problemei încreştinării evreilor în viziunea lui Valeriu aşa cum reiese dintr-o discuţie cu pastorul luteran, de origine evreu, Richard Wurmbrand: „Cred că pocăinţa evreilor este o problemă duhovnicească şi nu rasială.... Ar trebui mai multă strădanie creştină pentru întoarcerea evreilor!” 203

199

Ioan Ianolide, op.cit., p. 137. Ibidem, p. 139. 201 Ieromonahul Teognost, op.cit., p. 175 202 Ioan Ianolide, op.cit., p. 145. 203 Ibidem, p. 302. 200

81

Valeriu a preferat să-l salveze pe pastorul Wurmbrand cu streptomicina dăruită lui, care i-ar fi putut salva viaţa. Wurmbrand a supravieţuit temniţei. Valeriu a murit. Aşa a înţeles el iubirea aproapelui! Măsurile la care ajunsese acest om erau deosebite. Astfel Valeriu i-a povestit prietenului Ianolide cum într-o noapte, în timpul rugăciunii, sufletul lui a părăsit corpul fizic. Smerit, Valeriu a refuzat să facă o călătorie a sufletului pentru a-şi vedea familia. I-a fost teamă să nu ispitească diavolul prin acest gest al său. Exemplar este şi testamentul lui Valeriu Gafencu, rostit înainte de a pleca la cele veşnice: „În primul rând gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-E slăviţi şi să-I slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. In măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăjmaşii. îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat Adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit!” 204 Părintele Voicescu afirmă că: „Valeriu Gafencu şi-a luat la revedere pur şi simplu, cum îşi iau la revedere părinţii din pustie de la ucenicii lor - cu zâmbetul pe buze.”205 La întrebarea : „De ce credeţi că Valeriu Gafencu este sfânt?”, părintele Moise de la Mănăstirea Oaşa a răspuns: „Avea darul înainte-vederii, şi-a cunoscut ziua morţii, precum sfinţii, şi au fost câteva minuni întâmplate în preajma lui…Gafencu a văzut-o pe Maica Domnului, şi a lăsat un mesaj foarte interesant privind sensul suferinţei din închisoarea de la Târgu-Ocna; apoi o altă minune, faptul că a suportat, precum sfinţii, prin harul lui Dumnezeu, o operaţie de apendicită fără să fie anesteziat – adică anestezia nu a prins, şi nu şi-au dat seama decât după operaţie, în momentul în care el i-a spus medicului că l-a operat pe viu. Şi-a cunoscut cu două săptămâni înainte ziua morţii, a trecut la Domul pe 18 februarie 1952. în 2 februarie, la Întâmpinarea Domnului, a chemat pe unul dintre cei apropiaţi şi i-a spus că pe data de 18 o să plece din lumea aceasta, spunându-i de asemenea ce să facă pentru pregătire. Pe urmă alţii care vin şi povestesc diferite întâmplări din viaţă… dar dincolo de întâmplările astea, nu astea mi se par aşa de interesante, ci unanimitatea –

204 205

Ibidem, pp. 189-190. Ioana Iancovescu, op.cit., pp. 123-124.

82

asta mi se pare mie deosebit! – unanimitatea celor care l-au cunoscut în a-i declara sfinţenia.”206 Ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie, pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte. E suficient răspunsul pe care l-au dat toţi cei ce l-au cunoscut. A fost un sfânt. Este un sfânt. Concluzionăm şi noi că din mărturiile pe care le avem Valeriu Gafencu este sfânt, şi dorim ca în viitorul apropiat să fie cinstit de creştinii ortodocşi cum se cuvine alături de ceilalţi martiri care şi-au dat viaţa pentru credinţă şi neam în închisorile comuniste.

206

Părintele Moise de la Oaşa Despre eroismul de durată al noilor mărturisitori, în volumul Din temniţe spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008, p. 51.

83

CONCLUZII

Se vehiculează peste tot în mass-media că ne aflăm în criză. O criză datorată formelor de manifestare arhaice a credinţei, pentru că Dumnezeu nu mai este „la modă”, credinţa este pentru cei slabi, oamenii secolului al XXI – lea trebuie să trecă mai departe de credinţa arhaică practicată până secolele trecute, pentru că nu cunoşteau zeul tehnologiei. Omul trebuie să progreseze, era şi lozinca comuniştilor şi Dumnezeu le stătea în cale. Ei nu ştiau însă că orice lucru fără Dumnezeu este de fapt o involuţie şi că doar Dumnezeu dă valoare unui lucru făcut de om. Criza nu e a lui Dumnezeu, nici a credinţei, ci a libertăţii conştiinţei oamenilor. Oamenii ultimelor secole au desacralizat lumea, au pustiit suflete, au exacerbat senzualitatea, s-au lăsat pradă orgoliului materialismului şi ateismului. În acelaşi timp şi forţele satanice sunt mai ascuţite şi mai bine organizate în secolul al XX – lea decât în primul veac creştin. Modul în care pier sfinţii ucişi de fiară în secolul al XX – lea este cu mult mai draconic, mai pervers, mai total, mai bine studiat, mai cumplit decât felul în care au fost ucişi martirii primelor veacuri ale catacombelor. Milioane de creştini de azi nu sunt la nivelul spiritual al catacombelor, dar în acest secol sfinţenia şi martiriul sunt mai mari ca oricând prin intensitate şi forme de manifestare. Am vrut ca lucrarea de faţă să fie un îndemn la luptă, la lupta pentru curăţire sufletească, la o redescoperire a adevăratelor valori spirituale, a demnităţii şi a dragostei neţărmurite pentru semeni, aşa cum au avut-o cei închişi. Sfinţii închisorilor ne-au învăţat să fim demni, să fim curajoşi şi, când duşmanul lui Hristos vorbeşte, să vorbim şi noi. Să nu ne fie frică. Pentru că secretul prigonitorilor este tocmai trezirea fricii în sufletele celor prigoniţi. Pe când, dacă robilor lui Hristos nu le este

84

teamă de moarte, nu le este teamă de mucenicie, biruie, chiar dacă aparent sunt îngenunchiaţi – viaţa lor pământească sfârşindu-se în urma torturilor. După cum în lume Hristos a semănat Învierea pe calea suferinţei, tot asfel, pentru a trezi pe oameni la libertate şi la adevăr, jertfa eroilor a fost singura cale. Jertfa lor este un semnal de alarmă pentru trezirea conştiinţelor noastre adormite. În paginile acestei lucrări am încercat să redau o frântură din gândul şi idealurile pentru care au luptat cei închişi. Idealul care îi anima şi care îi făcea să stea neclintiţi în faţa prigonitorilor era libertatea, libertatea sub toate aspectele ei. Doar ea le garanta întâlnirea cu Dumnezeu în veşnicie şi ei au împlinit acest ideal chiar plătind cu propriul sânge. Căile de dobândire a libertăţii erau greu de găsit însă fiecare le-a căutat şi nu s-a dat bătut până ce nu a dobândit ceea ce căuta. Revolta sufletească faţă de cei care i-au prigonit era normală din punctul nostru de vedere, dar ei, sfinţii au dobândit un alt punct de vedere şi din acel punct nu puteau fi liberi până ce nu iertau şi au iertat. Părintele Calciu ne mărturiseşte: „În perioada de după revoluţie am încetat să mai pomenim nume, am înţeles atunci, era o chestiune mistică, era un război sacru. Era o luptă între bine şi rău, o luptă între Dumnezeu şi diavol. Acestă luptă se dădea pe un câmp de bătălie care era inima noastră. Inima fiecăruia era aceea care decidea în noi biruinţa lui Dumnezeu sau biruinţa satanei. Şi acesta ne făcea responsabili. Şi ştiam că în această luptă noi biruim prin bunătate, noi biruim prin înţelegerea mistică a războiului acesta şi prin lăsarea în mâna lui Dumnezeu a oricărei decizii. Până atunci am fost încrâncenat, până atunci aveam în mine un sentiment de ură, deşi era oarecum disimulat. Nu conştient, ci inconştient disimulam acest sentiment. În clipa în care am luat decizia să nu mai pomenesc numele persoanelor m-am simţit cu adevărat liber.”207 Libertatea a putut fi câştigată în comunism doar aşa, prin jertfă, în faţa aparatului de opresiune care nega omului cel mai fundamental drept, dreptul la libertate, singurii care şi l-au păstrat au fost aceşti mucenici care în suferinţa aceea erau fericiţi. „Sunt fericit, căci dacă-mi este îngrădită libertatea fizică prin legile omeneşti, în schimb mi s-a dăruit libertatea sufletească prin taina iubirii şi această libertate sufletească este bunul cel mai de preţ pe care l-aş fi putut câştiga în lumea asta plină de deşertăciuni. Numai în măsura în care slujim lui Dumnezeu slujim la salvarea neamului, la reînnoirea lui sufletească.”208 Am vorbit despre demnitate păstrată prin suferinţă îndelungată. A fost pus la cale cel mai mare atentat la demnitatea omului cunoscut vreodată: „reeducarea”. Reeducarea a încercat să ia omului tot ce-l defineşte ca om conştiinţa, demnitatea şi libertatea şi aproape că 207 208

Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, op. cit., p. 27. Monahul Moise, op. cit., p. 292.

85

a reuşit, însă Dumnezeu nu a îngăduit ca fiinţa Sa să fie distrusă. Prin jertfa celor care au trecut prin reeducare poporul nostru şi-a ispăşit păcatele. Asumarea suferinţei ca ispăşire pentru păcatele personale şi cele ale poporului, a făcut ca cei ce au văzut astfel lucrurile să poată rezista în iadul acelor torturi. Căderea a existat, ca ceva normal, omenesc, o slăbiciune a firii însă prin iertare şi răbdare unii s-au vindecat. Chiar şi Valeriu Gafencu mărturisea lui Ianolide că „parcă este totuşi prea mult”, fără a-L învinui însă pe Dumnezeu, mulţi au rezistat totuşi căci cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitatea imediată pentru cei ce trăiesc viaţa în duh. Pentru noi oamenii secolului al XXI – lea, care nu mai avem acea disponibilitate spre jertfă, poate părea imposibil din punct de vedere uman suportarea unor astfel de suplicii. Aceasta o spunem însă pentru că nu mai simţim harul lui Dumnezeu care le poate pe toate. Ori sfinţii închisorilor aveau alături de ei harul lui Dumnezeu care îi întărea şi aşa au mers până la capăt. „Dumnezeu lucra cu harul Lui în sufletul fiecăruia dintre noi pentru ca suferinţa pe care o suportam să ni se facă prilej de curăţire şi altarul neamului să primească în jertfele de ispăşire, numai jertfe fără cusur.”209 Au trecut cu mintea întreagă şi cu sufletul nepătat pentru simplul fapt că nu au lăsat credinţa practică, au practicat credinţa chiar şi în închisoare, credinţa pentru care erau bătuţi, înfometaţi, înjuraţi. Credinţa i-a ţinut în viaţă, prin rugăciune, au vorbit tot timpul cu Dumnezeu şi primeau întărire. Au practicat chiar şi postul în condiţiile în care înfometarea era o armă feroce. Şi-au eliberat sufletul prin spovedanie şi au urmat neabătuţi calea lui Dumnezeu. Au reuşit chiar să se împărtăşească, să ia merindea întăritoare. Prin toate acestea au mers pe calea cea strâmtă, cu adevărat strâmtă. Roadele nu au încetat să apară, astfel că unii au devenit sfinţi în urma vieţii pline de suferinţă, dar trăită în sfinţenie. Am exemplificat acest lucru prin viaţa lui Valeriu Gafencu care a fost un far al lui Dumnezeu pentru cei închişi. Cei care au fost închişi alături de el mărturisesc că a fost un ghid spre împărăţia lui Dumnezeu, un învăţător desăvârşit care i-a desăvârşit şi pe ei. Aceştia sunt modele, sunt modelele secolului nostru, Dumnezeu nu a părăsit pe oameni, dovadă sunt martirii închisorilor comuniste. De aceea nouă ne revine sarcina să le păstrăm vie amintirea şi să le călcăm pe urme, să-i cinstim aşa cum se cuvine sfinţindu-ne viaţa căci prin aceasta dovedim că jertfa lor nu a fost în zadar.

209

Virgil Maxim, op. cit., p. 91.

86

Pomenirea eroilor martiri ale căror inimi sunt vii şi lucrează pentru dreptatea lui Dumnezeu, este o lucrare pentru pământul pe care stăm. Atunci şi inimile vii ale eroilor martiri se vor putea odihni în pace pentru jertfa lor, mai luminoasă decât libertatea noastră. 210

210

Diac. Ion Caraza, Inimile vii ale eroilor martiri, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10-12, 1991, p. 61.

87

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.

Cărţi de specialitate

1.

***, Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, raport

final, Bucureşti, 2006. 2.

***, Din temniţe spre sinaxare, despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat

de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008. 3.

***, Lacrima prigoanei, Editura Gama, 1997.

4.

***, Martiri ai temniţelor româneşti, ediţie îngrijită de Matei Marin, Bucureşti, Editura

Bonifaciu, 2008. 5.

***, Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist, Editura

Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2007. 6.

***, Preot Constantin Sărbu, un mare mărturisitor creştin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti,

2000. 7.

Alui Gheorge, Adrian, Părintele Iustin Pârvu: o viaţă de mărturisitor, Piatra Neamţ,

Editura Conta, 2009. 8.

Alui Gheorghe, Adrian, Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Ed.

Credinţa Strămoşească, 2006. 9.

Andreica, Gheorghe, Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti,

2000. 88

10.

Pr. Bejan, Dimitrie, Bucuriile suferinţei, Hârlău-Iaşi, 2002.

11.

Boldur-Lăţescu, Gheorghe, Genocidul comunist în România, vol. I, Bucureşti, Editura

Albatros, 1992. 12.

Bordeianu, Dumitru, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2000.

13.

Pr. Brânzaş, Liviu, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001.

14.

Pr. Calciu-Dumitreasa, Gheorge, Războiul întru cuvânt, cuvinte către tineri şi alte

mărturii, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Ed. Nemira, 2001. 15.

Caraza, Grigore, Aiud însângerat, Ed. Conta, 2007.

16.

Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura

închisorilor şi lagărele comuniste, Iaşi, Ed. Polirom, 2005. 17.

Constante, Lena, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc.

1957-1961, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993. 18.

Constantinescu, Gabriel, Şah la rege-declinul monarhiei române în secolul XX, Ed.

Christiana, Bucureşti, 2007. 19.

Danion, Vasile, Despre curajul mărturisitorilor, în volumul Din temniţe spre sinaxare,

despre mucenicii prigoanei comuniste, volum coordonat de Danion Vasile şi Grupul Areopag, Galaţi, Editura Egumeniţa, 2008. 20.

Eliade, Mircea, Jurnal, Volumul I, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

21.

Monahul Filoteu, Mărturisirea unui creştin - Părintele Marcu de la Sihăstria, Petru

Vodă, 2007. 22.

Pr. Grebenea, Nicolae, Amintiri din întuneric, Ed. Scara, 2000.

23.

Goma, Paul, Culoarea curcubeului '77 (Cutremurul oamenilor), Bucureşti, Editura

Humanitas, 1990. 24.

Hrehor, Constantin, Muntele mărturisitor, Ed. Timpul, Iaşi, 2002.

25.

Iancovescu, Ioana, Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii, Ed. Bizantină, Bucureşti,

2002. 26.

Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos, document pentru o lume nouă, Bucureşti, Editura

Christiana, 2006. 27.

Ieruca, Virgil, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.

28.

Ioanid, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, Editura Albatros, vol. I,

1991. 29.

Lupu, Corvin, România în contextul relaţiilor internaţionale actuale, Ed.Techno Media,

Sibiu, 2006. 30.

Marino, Adrian, Autobiografie: Ani de închisoare, „Memoria”, nr. 2, 1990.

31.

Maxim, Virgil, Imn pentru crucea purtată, Ed. Gordian, Timişoara, 1997. 89

32.

Mărgineanu, Nicolae, Amfiteatre şi închisori, Cluj, Editura Dacia, 1991.

33.

Militaru, Vasilică, Biserica din temniţă mărturisire şi jertfă creştină în închisorile

comuniste, România 1948-1964, Bacău, Editura Vicovia, 2008. 34.

Pr. Oancea, Zosim, Închisorile unui preot ortodox, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003.

35.

Ockrent, Christine, Contele de Marenches, Consilier de taina al puterii. Ed. Huniamtas,

Bucureşti, 1992. 36.

Oţel Petrescu, Aspazia, Strigat-am către tine, Doamne..., Ed. Bunavestire, Bucureşti,

2000. 37.

Pandrea, Petre, Reeducarea de la Aiud, ediţie îngrijită de Nadia Marcu Pandrea,

Bucureşti, Editura Vremea, 2000. 38.

Părintele Calciu Dumitreasa, Gheorghe, Suferinţa ca binecuvântare, Bucureşti, Editura

Cathisma, 2007. 39.

Petrişor, Marcel, Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii. Memorii II, Iaşi, Editura

Timpul, 1994. 40.

Popescu, Traian, Experimentul Piteşti, Ed. Criterion, Bucureşti, 1995.

41.

Puric, Dan, Despre omul frumos, Bucureşti, 2009.

42.

Rădulescu Zoner, Şerban, Instaurarea totalitarismului in România, Ed. Cavallioti,

Bucureşti, 1995. 43.

Rădulescu, Mihai, Rugul Aprins, Ed. Ramida, Bucureşti, 1993.

44.

Steinhardt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2001.

45.

Ieromonahul Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos,

vol. I, Ed. Credinţa Strămoşească, 2006. 46.

Valery-Grossu, Nicole, Binecuvântată fii, închisoare..., Editura Duh şi adevăr,

Bucureşti, 1998. 47.

Wurmbrand, Richard, Cu Dumnezeu în subterană, traducere de Marilena Alexandrescu-

Munteanu şi Maria Chilian, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1994.

Reviste şi studii de specialitate

1.

Bardaş, Ioan, Mărturiile Aiudului, în „Vestitorul Ortodoxiei”, an VIII, nr. 164, 15-30

septembrie 1994. 2.

Bălaşa, Dumitru, Sfânta Liturghie în celulă, în Vestitorul Ortodoxiei, an X, nr. 195, 1-

15 ianuarie 1997. 3.

Boghiu, Sofian, Rugul Aprins şi temniţa, în “Vestitorul Ortodoxiei”, an VIII, nr. 157, 1-

15 iunie 1996. 90

4.

Diac. Ion Caraza, Inimile vii ale eroilor martiri, în revista „Biserica Ortodoxă Română”,

nr. 10-12, 1991. 5.

Drăgulin, Gheorghe, Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia

aghiografului contemporan, în “Biserica Ortodoxă Română”, an CIX, nr. 7-9, 1991. 6.

Drăgulin, Gheorghe, Vieţi şi biserici întemniţate, în “Biserica Ortodoxă Română”, an

CX, nr. 1-3, 1992. 7.

Hurjui, Nicolae, Ortodocşi români victime ale închisorilor comuniste, în “Biserica

Ortodoxă Română”, an CIX, nr. 10-12, 1991. 8.

Ion Ioanid, Interviu, în „România literară”, nr. 25, 1999.

9.

Scorţea, Bogdan, Mărturii. Pătimirea Bisericii în închisorile comuniste, în “Vestitorul

Ortodoxiei”, an VIII, nr. 151, 1996. 10.

Voicescu, Constantin, Viaţa religioasă în închisoarea Târgul Ocna, în “Vestitorul

Ortodoxiei”, an VIII, nr. 154, 1996.

91