Litra.docx

Miron Costin- un mare poet al timpului Om de înaltă cultură, înflăcărat patriot, Miron Costin ne-a lăsat o operă destul de vastă și variată: cronici, scrieri în versuri, discursuri, corespondență etc. Întreaga sa creație poartă pecetea ,,cumplitelor vremi”, care se abătuse asupra Moldovei în cea de a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În cei 38 de ani trăiți în Moldova, Miron Costin a deținut funcții de prim rang: sulger(1657), paharnic(1659), mare vornic de Țara de Sus(1667), mare vornic de Țara de Jos(1669) și, în cele din urmă, înalta dregătorie demare logofăt(1675-1683). Aceste funcții i-au adus o considerabilă avere, sporită și de zestrea soției sale Ileana Movilă, nepoată de frate a domnitorului Simion Movilă, devenind în felul acesta unul dintre cei mai mari latifundiari ai timpului său. Deși a avut puțin răgaz pentru scris, Miron Costin ne-a lăsat opere de mare valoare istorică și literară, precum ar fi Letopisețul Țării Moldovei de la Aaron-vodă încoace, De neamul moldovenilor, dar și poemul Viața lumii. Miron Costin s-a afirmat nu numai ca erudit istoriograf, ci și ca un înzestrat poet pentru timpul său. El a încercat să scrie versuri într-o perioadă când în acest domeniu se făceau abia primii pași. Întâia creație originală în versuri culte se consideră, pe bună dreptate, poemul filosofic-meditativ Viața lumii. Poemul dezvoltă unul dintre motivele frecvente în literatura anticăși cea medievală- fortuna labilis- nestatornicia vieții, caracterulei trecător (,,lunecoasă și puțină viiața noastră și supusă pururea primejdiilor și primenelilor”). Atmosfera vremii, starea grea și apăsătoare în care se afla Moldova, pustiitoarele războaie dintre turci și leși, năvălilire tătarilor în țară, desele schimbări la domnie- toate acestea nu-i puteau inspira scriitorului decât neîncredere în statornicia lucrurilor omenești. Drept motto pentru poemul său, lui Miron Costin i-au servit cuvintele din Ecleziast, glava1, Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sînt deșarte, citate și în varianta slavă. Primele versuri par a fi inspirate din folclorul ritual: ,,A lumii cîntu cu jale cumplită viiața,/ Cu griji și primejdii, cum ieste și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare”. Lumea pentru M. Costin e ,,înșelătoare”, iar timpul trece ireversibil (,,Trec zile ca umbra”, ,,Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară”). Vremea năruie totul, chia și cerl, soarele, luna, pământul, apa- toate vor dispare. Vremea schimbă totul. Marii împărați, regii, vestiții oșteni sînt sortiți și ei dispariției, pentru că ,,moartea, vrăjmașa... pre nime nu lasă”, nici pe cei bogați, nici pe cei săraci, toți pier sub ,,roata norocului”. În poem pot fi depistate și unele elemente de gândire umaistică, strecurate mai ales în partea finală. Vorbind ,,cu jale” de fragilitatea vieții, cărturaul moldovean recomandă o 1

viață cumpătată, chibzuită, nelipsită de speranță: ,,Nime lucruri pre vioe de tot să nu crează,/ Nime grele nădejde de tot să nu piarză”. La steaua de Mihai Eminescu este o meditație pe tema fortuna labilis, fiindcă steaua este un simbol al destinului și, potrivit concepției poporului român, destinul stelei este dependent de destinul omului. Poezia este construită pe simboluri care sugerează si metonimii care inversează rolurile. Spre deosebire de sonetu când însuți glasul, unde poetul caută să readucă icoana iubitei în minte, aici avem o detașare, o renunțare, o înstrăinare. Textul este construit pe o analogie. Așa cum imaginea stelei, pe care-o vedem, din cauza depărtării în timp și spațiu, nu mai corespunde unei realitați (Icoana stelei ce-a murit / încet pe cer se suie / Era pe când nu s-a zărit / Azi o vedem și nu e"); tot astfel, când iubita devenită iubire sau dor, nu mai există, lumina ei, icoana ei incă este prezenăa în conștiința celor din jur: ,,Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă, / Lumina stinsului amor / Ne urmăreste încă". Caracterul filosofic al poeziei este reprezentat de legea sublimării sugerată în versul: ,,Icoana stelei ce-a murit" corelat cu: Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noapte-adâncă", prin conceptele de fortuna labilis si panta rhei, prin legea reației. (Azi o vedem și nu e"), prin legea armoniei și echilibrului (La steaua care-a răsărit"). Poezia poate fi înțeleasă în contextul temei iubirii, ca o idilă trăită sub forma unei amintiri și împletitaă cu o meditație.

2