Limite Versuri

Ec a t e r i n a Ţ a r ă l u n g ă

LIMITE

Coperta de Ecaterina Ţarălungă

© Ecaterina Ţarălungă Limite, 2003, versuri ISBN 973-

2

Ecaterina Ţarălungă

LIMITE

Editura PALLAS, 2003

3

desen de Marin Sorescu, 1988

4

Despre văz Puterea de-a fi orb şi surd la furtunile lumii e avertismentul morţii. Dar puterea de-a trece orb prin tine însuţi ce nume poartă? Cei vechi ziceau: ignoranţă, prostie, uşurătate, farmec şi adăugau cuvântul soartă. Nu s-au opus. Au trăit după firea inimii lor. Ne-au adus în prezent de parc-ar fi spus: descurcaţi-vă, fiecare cu orbirea lui. Diogene e-al nostru, nu poate fi dăruit nimănui. Şi astfel, unii pipăie drumul, alţii cer ajutor, numeroşi se lovesc şi cad, unii mai mor şi restul plutonului alunecă pe toboganul timpului 5

zicând: fie ce-o fi! Puterea orbirii e puterea de-a şti că văzul nu-nseamnă nimic pentru cel ce e dus de torent şi e blând şi supus. Ba chiar, zice-nţeleptul, mai orbi sunt cei ce privesc fix o lumină fie din ei, fie din cer . Ochii li-s arşi de mister şi nu văd alături. Ne calcă mereu în punctele cele mai dureroase. Trebuie loviţi cu sete, la oase, să simtă că văzul e un păcat. Şi plutonul confirmă: adevărat!

6

Generaţii Nesfârşite închisori… Planete pe întortocheate văi alunecând… Jocul fulgurat al întâmplării unei porţi deschise prea curând, dincolo de care, iar şi iar, ferecate ziduri albăstresc în oglinzi mereu mai iluzorii gratiile ochiului flămând.

7

Acasă Doar umbrele acelor oameni care ţineau viaţa pe umeri… Doar umbrele printre castanii din parc. Şi vieţile lor alte umbre purtându-le. Astfel oraşul trăieşte sub făgaşe de timp ce-i zgârie chipul, neştiut respirându-ne.

8

Planete Există în noi mai multe planete pe care trăim nevăzuţi. Mereu căutăm în mările lor adevărul celor necunoscuţi. Ei sunt măştile noastre printre care vâslim spre versanţii de nord. Privim prin ocheane palidul far care ne cheamă timid departe-n adâncul sistem solar. Bănuim pretutindeni planeta Pământ, oceanu-i pierdut prin galaxii. O iubim pân-la ultimul gând şi-i vom fi-n lumi dispărute, solìi… 9

Şi nimeni… Nepedepsiţi vom arde peste vreme aceste bariere ce închid în noi ciudatele cascade cu pulbere din marele fluid al lumii pământene. Nedomoliţi vom prăbuşi prin ere fiinţa propriei speranţe că vrerea cea din noi nu piere şi că-n urmaşi se vor alege căinţa, binele, frumosul. Şi nimeni nu va şti atunci cum azi povara cea mai grea ne-a arcuit vertebră cu vertebră, cum ochiul nostru cel abrupt a agăţat de piatra dură făptura fiecărui pas dinspre durere spre măsură.

10

Lest Ceva este ars, Altceva a rămas, foame adâncă Între cenuşă şi glas.

11

Întrebare Dincolo de propriul meu contur Tulpină, fir cu fir spulberată. E greu? E bine să rămâi înăuntru Totdeauna? Vreodată? Să ştii, să ignori gustul atâtor răni, constelaţii, rădăcini? Cel ce cunoaşte există? Transformă adevărata sa formă?

12

Feed-back De noi înşine mereu vinovaţi, ne rostogolim într-o pândă continuă, victimele celor vânaţi.

13

Via reggia Lumile-s doar clipe dintr-o viaţă şi le privim străfulgeraţi, alunecând într-una… Iar vieţile sunt lumi care ne-nvaţă cum tăinuit să le păstrăm pe totdeauna…

14

Alegere Câţi oare ştiu ce rotund poate fi pământul alegerii? Şi ce încălţări, Doamne, se pot rupe ca să-l străbaţi! Şi câte săgeţi trimite speranţa din ochiul tău arcuit! Târziu abia vezi că te-ntorci de unde-ai pornit, iar din tine rămâne doar ţinta în care-ai izbit!

15

Oceanul Atât de calm oceanul nesfârşit, deşi la orizont dispar corăbii! Şi-atât de tainic freamătul păstrat din duhul lor marinăresc… Mesajul unor omeneşti destine se pierde pe nisipul fin în timp ce arcurile zilei cresc. Târziu, sub steaua albei nopţi vreun singuratic mai aude chemarea nesfârşirilor trecute şi-atunci trimite-n valuri, neştiut, vedeta lui rapidă, sfâşiind mătăsurile apei până unde el şi corăbierii s-au recunoscut.

16

Pasărea Ieri s-a oprit la fereastră O pasăre de lumină. O priveam. Ochii ei rotunzi Într-ai mei străluceau. Mă făcusem de aer curat În casa de gânduri plină. Cu mâini nevăzute prindeam Din urmă trecutul Şi-l tot aruncam Spre trilul clipei, spre geam…

17

Regn Azi dimineaţă-n palma mea suavă a pierit o pasăre bolnavă. Voiam s-o vindec de durere fără să ştiu că legea mea doar mie-mi dă putere. O clipă m-a privit în ochi lăstunul mic şi-a tresărit cu capul către cer. Abia atunci am bănuit ce este zborul şi cum spre moarte, fără milă, l-a umbrit.

18

Bucurie Voiam s-o ating şi era doar lumină, mereu mai aproape, învăluitoare. Ştiam… Mă va cuprinde şi voi pieri, lipsită de aerul umbrelor mele. Dar n-a fost aşa… În miezul ei purpuriu pâlpâia Pământul, rotunjit într-un mugur viu…

19

Geneză Neaşteptate sunete în golul dintre tăcere şi ecou trimite lumii de-ntuneric solul aripilor aflate-n ou. Un foşnet fără nume la hotarul dintre viaţă şi neant e tot ce ştie despre zbor cuibarul rămas în regnul celălalt. Şi când o pasăre ţâşneşte spre lumină zadarnic sunetele cad în spaţiul dintre foşnete şi tină. E singură. Doar aripile-i ard.

20

Luminoasele ploi Luminoasele ploi de aprilie, reci călătorind din altă lume spre noi – întuneric şi ardere. Pulberi de apă, plasturi de ceaţă uşoară, purificator vântul în zori deasupra orbitoarelor răni lăsate de necunoaştere prin labirintul speranţei. Şi iarăşi luminoasele ploi de aprilie ce vin şi dispar… Cu ele trec vii siluete desprinse din noi, mulţimi diafane plutind către larg şi apoi perechi, inşi tăcuţi furişându-se rar, tot mai rar…

21

Între margini M-am născut pe o pleoapă de cântec, într-o zodie verde şi caldă. Nesfârşit unduiau genele timpului, fire de aur privind jucăuş cum mă scaldă. Ci mâinile lui nevăzute apoi peste ochi mi-au lăsat întuneric, o răcoare de seară târzie şi încă sub gene o lacrimă grea, legănată cu mine în tremur de stea căzătoare ce stă să se plângă…

22

Labirint Am pierdut măsura de aur a zilei, limpede speranţa ei traversând lumi fericite… O caut prin mereu mai ascunse răscruci de teroare, îmi înfloresc pe chip firidele cu vrăjitoare şi-mi cresc aripi de Minotaur, semn de albite osuare… Am pierdut firul de aur şi oarbă, pipăi zidul prin care chem altă viaţă să mă soarbă…

23

Alternativă Un vânt uriaş agăţase cu degetul, prin fereastra deschisă, casa şi-o legăna. Vedeam pădurea şi iarba, urechi ciulite sub ea. Nu ştiam ce-i mai bine: proptită-n pământ, micşorată până la gând, ori în colivia feresterei zburând?

24

Se făcea… Tulbure, aspru, nemaiştiut e gustul de sânge şi viaţă. Se făcea că-ntr-un vis l-am simţit, dintr-o stea l-am primit, duhul nopţilor lui mă răsfaţă. Se făcea că din somn m-am trezit flămândă şi tot însetată. N-o să mai dorm, îmi spuneam, niciodată, nu voi iubi şi n-am să trăiesc după legea acelui tărâm pământesc!

25

Clipa Nedefinită clipa cunoaşterii trasa prin aer semne prelungi, apropiindu-se. „E ici, e acolo…” spuneam fără s-o văd. Căutam astfel, cu paşii mărunţi, în timp ce deasupră-mi se arcuiau, mereu mai aproape, meridianele nopţii.

26

Coexistenţă Uneori se ivesc din apele tulburi copiii de fum ai trecutului, chipuri ce-şi strigă dreptul la viaţă şi pier înecate, fragile scuturi de clipe ce mă răsfaţă. Stau lângă ele cu palma întinsă, gata să strâng lângă trupul pietrificat speranţa aceea care-a săpat în carnea copilăriei femeia…

27

Rugă Doamne, inima mea o am pierdut pe nesfârşite cărări de amiazi. Lacuri imense în peştera goală caută barca spre râu. Du-mă din nou la muntele magic, tu, mântuire, gândul dintâiu!

28

Frigul A fost în seara aceea când am descoperit casa goală şi mare, cu lucruri amestecate, printre care pluteam fără rost doar eu, femeia…

29

Răspuns Nu rosti cuvântul nepereche în aripa albatrosului ascuns! Zborul păsării pe ţărmuri zace de săgeata prea-iubirilor răpus. În penajul stins doar spuma târzie vârstă împlineşte. Trupul răstignit anunţă o viaţă care din tăcere creşte.

30

Fuga Ascult ecourile timpului vibrând, pierdute într-o peşteră fără sfârşit. Mă depărtez de ele pe furiş, alerg după lumina unui gând. Simt picături de vechi izvoare pe chipul sufletului rece fumegând şi-n talpa visului brutale răni sub piatra fără de cărare. Mereu mai slabe, depărtate-s fuioarele ecoului arzând plafonul lumii, nemişcat şi scund, unde mă caută şi unde vremelnic încă mă ascund.

31

Respirând Adânc în fluierul oaselor mele s-a trezit oboseala, fiară flămândă. Cum scormone gheara-i, la pândă, iar colţii apucă şi sfarmă. Împrăştiat prin unghere de gând trupul adoarme uşor, părăsit respirând praful clipei, strălucitor…

32

Poveste Cine mi-a spus odată, demult, cu voce de frunză dusă de vânt: carcasa ta, ce dură şi grea, o povară să-ţi fie, mereu să vrei s-o spargi dinăuntru cu inima ta? Şi, Doamne, de ce oare-am crezut că numai gândul îmi e de-ajuns să scot la lumină miezul ascuns, că numai ochii mă pot ajuta ai celor ce cheamă privirea mea? O veche poveste fără sfârşit pe hârtii şifonate, de aruncat, lipite ici-acolo, un veşnic păcat, pe platoşa udă de lacrimi: eul meu, dinăuntru-n afară spălat…

33

Crochiu Ochiul cu cearcăn neştiut în adânc se desface. Se roteşte cum pasărea. Împrăştie cercuri aripa-i. Mereu mai adânc pe mine de mine neabătut mă desparte. Prin orizontul de magmă curată văd cochilia veche tot mai departe…

34

Prag Ascult tiparul formelor vibrând în noapte la porţile timpului nenăscut. Nu mă apără nimeni de ele. Doar firea pe care-o lucrez în formă de scut. E-o tăcere mare peste planeta durerii. Migala târzie nu dă lumină, iar muzica sferelor arar mai trimite eoni de speranţă,-ndoială şi vină. M-ascult. Alte lumi îşi cheamă conturul din oglinda-nvelişului meu cizelat. Ochi pânditori ai formelor vieţii le fură înainte de-a se fi-ntrupat. Presimt mişcarea lor cum mă preface în geometria unui singur sunt şi-n ea se-ascund atâtea viitoare fapte, dar, mai ales, pustiitorul, nordic vânt…

35

Rai-arebi De ce mă credeam regina acelui anotimp de după Luna Teiului? Zile lungi, fără apă şi somn, nopţi când invocam averse şi mă târam cu sceptrul încins, coroana în flăcări, privirile şterse spre Golgota vârstei aceleia când lipsa ploii e-un codru ucis. Alergam între două simboluri pe sub vuitoarele, cereştile goluri, temerar şi zadarnic schimbând speranţa cu cercul în juru-mi închis.

36

Steaua polară Fulgerătoare clipe cad uneori în memoiria veşnică… În apele nopţii culcaţi, cum plutim printre fruzele zilei de ieri, mugurii ierbii de mâine… Oare tot căutăm, mângâietoare, lumina Stelei polare?

37

Tinereţe Ci iată… Uşoară, pe ţărmul uitat cum bărci împletesc, din hârtie. Cum vântul le-aşterne în toarcere blândă pe drumuri străine, departe de oameni, departe de mine. În deşert nisipul cum susură cu semnele viului. Înaltul adoarme, deplin împăcat, peste mâinile mele, dăruite pustiului.

38

Pe ţărm Rămasă pe ţărm, încă aud punctul luminii călătorind. Pe ape se-mprăştie spuma şi-n zvonul ei mişcător pierdută-i fiinţa… Astfel timpul mă fură în stropi nevăzuţi şi oarbă, pe urma speranţei, scriu curcubee la margini de ape…

39

Precum ziua Ne vom închide precum ziua de cornul lunii înserată. Aripi târzii vor sfâşia arar, tăcutele apusuri curgând mai scunde spre zenit… Şi întunericul va izbucni din chiar mişcarea lor, desăvârşit…

40

Cotidian Spre seară perna se umple de mici animale celeste. Roiuri de aripi foşnesc, blăniţe subţiri scânteiază, ochi vineţii îmi privesc obrazul pe care mai este lacrima rece a zilei. Seara hubloul rotund al cerului dinspre obraz mă cheamă, răspund. Mereu mai înalt mă cufund în ceea ce sunt, în ceea ce este netrecută şi vie poveste.

41

Memorie Albastră tâmpla undeva, sub ger. Zbatere tandră, gol etern. Mereu mai pur, mai supt de timp, făgaşul gândurilor prin eter. Jocul luminii, apoi, fulgerat de pleoapa îndoielilor dintâi. Şi orizontul aripii, cicatrizat, sub spada lui „aşa s-a întâmplat”.

42

Un pom fructifer Un pom fructifer cu frunzişul bogat şi-n el, tăinuite, ici-acolo plutind, fantastice fructe de jad. „Când se vor coace, spuneam, voi urca după semnul de rod pân-la ultimul ram…” Şi iată-s în aer miresme de vânt cu frunze şi ierburi prin vreme trecând şi fructele, pietre astrale, cu numele mele în miezul lor săpate plăpând, coapte la fulgerul clipei, căzând…

43

Sens Pământuri noi dacă există pe faţa rotunjită a planetei e pentru că-n adânc puterea cu mult în urmă le-a gândit lumi paralele tresărind de geniul formei, împlinit. Acolo, undeva, mă nasc din nou şi cresc în strania lumină a fulgerelor unui veac nedrept, acoperind cu pânza vieţii, pură, scrumul fierbinţilor vulcani ţâşniţi din pasiuni şi ură.

44

Secol Valul tulbure, marea târzie cu peştii ei morţi legănând… Aspru nisipul clepsidrei sub paşi, dureros, fremătând… Goală lumina, dinăuntru izbită, de peretele lumii, rotund…

45

Poem pentru noi Cine-şi mai aminteşte calea pe care pluteam – ciudată orbire – în veacul acela flămând de-atâta iubire. Şi cine mai ştie cât am sperat măcar urechea să fie trează la vocile lumii rotind necurmat universul celor care cutează. Iar azi ce-avem fiecare-i mirosul de praf al copilăriei apuse şi drumul, şi ochii, şi gândul iscând în noi explozii ascunse.

46

Baroc Niciodată ca azi prizoniera oglinzii. Filtre de aer – ucigaşele umbre desenate de timp pe fruntea credinţei… Niciodată ca ieri iubirea, speranţa filtre de ger în faţa oglinzii. Niciodată ca mâine – străvezie lumină în sine răsfrântă – o lume de muguri ce-n oglinzile veacului mă binecuvântă.

47

Aceasta e… Aceasta e partea cu umbră. Planeta în somn mă cufundă. Rotitoare orbită prin cosmos mi-a dăruit. Fără de timp voi pluti şi fără cunoaştere sufletul lângă săgeata solarelor ore bolnav va pieri.

48

Fiinţa Încet mă fură timpul de tot ce-mi prisoseşte: un gând, iubirea, iarba, un strop de soare strălucind într-o fereastră largă. Apoi mă fură de cuvinte. Şi ele-mi trebuiau cândva… Le foloseam la jurăminte ori cam aşa ceva… Îi dăruiesc chiar eu, cu ciudă, vechi fâşii de crezuri, zdrenţe de temut din flamura singurătăţii, din al neliniştilor scut… Ce încă apăr e statuia pecetluit-a unui zeu pe care nu-l cunosc, dar ştiu că înăuntrul lui sunt eu.

49

Anamnesis Istorii de iarbă îşi derulează statura scundă. Ozonul din ele pluteşte închis în mici sfere albastre şi ele-mi lovesc, ploaie măruntă, retina, timpanul, memoria. Le dizolvă tenace, subtil, după proiectul unor dezastre sub care fragila voinţă speră s-ascundă scheletul meu de copil…

50

Expediţie Ploi de şrapnele lovesc ostaşul tăcut. Şi el aleargă pe drum neumblat, cu steagul vieţii însîngerat, spre zarea unde timpul se-ascunde, sfârşitul, salvarea, desele ploi, căutarea…

51

Leoaica Leoaica tânără cum alerga peste oglinda roşului deşert şi-n urma ei se fisura timpul coloanelor, inert. Azi totu-i neted. Sunt nisip oglinzi, coloane, ceruri clare. Leoaica, fiica lui Oedip, îşi caută cetatea ei de soare. Pe suprafeţe mari de gând mă zgârie leoaica amintirii coloanele iubirii răsturnând peste oglinda goală-a firii.

52

Imperialul Un urlet al muzicii sfâşiase drumul în două. Trombe de aer m-au aruncat, minusculă jucărie de ceaţă, spre bolta cu rouă. De-atunci o tot sparg în cristale mărunte, sorb forma deplină a gândului, de-atunci tot invoc drumul imens de dinaintea cuvântului.

53

Poezia Carnaval pretutindeni sub zodia soarelui negru. Iar într-al dansului tumult imagini din visate lumi prin scrumul zilelor pătrund. Şi-atunci sub masca feţei mele monştri de aer, în cuvinte fumegând, împrăştie duhoarea lor fierbinte, mă luminează şi m-ascund.

54

Drum Colind spre orizonturi nevăzute cu albe flori în gura sângerată. E preţul de-a fi cuvântat Şi-i al iubirii preţul totodată. Tot ce-a pierit rămâne încă prin amintirea drumului ales. Încerc un pisc şi mă doboară ascunse răni, mereu mai des.

55

Atunci Puterea unui flux mă ridicase. Nu ştia ce străină-i sunt. Fiinţa mea strălucitoare mă refuza pe mine, cea din gând. Atunci ne-am ciocnit! Şi azi se văd flăcări dansând, şi azi cenuşa arderii se face cuvânt…

56

Nebănuit cristal M-au părăsit cuvintele. Simt puterea lor dureroasă într-un timp mereu depărtând. Am rămas o cupă a spaimei, cristal transparent, prin vibraţia lor nebănuit existând…

57

Cine Cine în noi ne iartă mereu pentru durere şi laşitate? Şi cine e cel ce ne plânge cu fruntea pe umăr, sfâşietor, pentru ochii tinereţii uitate? Cine aprinde în zori o lumină şi desenează cărarea pădurii? Cine de-aiurea ne vede umblând de urmele paşilor vechi tulburaţi, de tăcerea amară a gurii? Şi cine, pe toţi aceşti nevăzuţi îi urmează, îi crede, îi ştie? Cine pe toţi îi îndrumă zicând: „eu sunt comandantul şi sclavul. Ci iată în palmă piatra luminii, ţel şi solie”?

58

Mâinile tale Mi-e dor de mâinile tale adânci trecându-mi pe faţă, de-o vorbă spusă demult, respiraţia, ochii privind spre dimineaţă… Geana de zori din trecut, aerul rece, un zâmbet uşor, o zi nouă… Mi-e dor…

59

Pe locul acela Peretele alb, uriaş şi musca-ncercându-şi aripa… O palmă străvezie cu oase albastre prăbuşită pe locul acela, pe clipa… Doar eu am văzut urletul înnoptând încăperea. Pe urmă doar zidul, o pată fumurie, tăcerea…

60

Invocaţie Tu, Doamne al iubirii, născut din speranţă şi har! De mult aşteaptă câinele nostru, cu ochii cuminţi, să-ţi lingă palmele tandre! Nu întârzia pe drum! E lină poteca. Doar pietrele sfâşie şi acum gura cu care pipăim nume de sfinţi.

61

Drum M-am purtat în mâini ca pe o torţă sus, sub cerul nopţii, aburit. Orizontul strălucea departe. Eu pluteam, încet şi sigur, către răsărit.

62

Luna Frumoasă şi blândă, lunii-i spuneau, privindu-i chipul de mort. Eu însă vedeam secundele vremii cum îi măsoară în recele tropot giulgiul speranţei fără sfârşit. „Sfâşiaţi-l, strigam, până la miez! Veţi vedea adevărul – o rană adâncă pe faţa ei surâzândă.” Dar Luna, clipind, se roti ascunzând de lume rotunda paloare. Fu doar Erinie faţa a doua, în asprul granit volburare. Timpul stătuse şi el, amuţit. Oamenii toţi mă credeau vinovată şi-atunci dintre ei m-au gonit.

63

Muntele Muntele tăcut, spre ziuă, se-nvelise-n frig. Presuri rare tăinuiau în tufişul jos. Stropii mici şi deşi se aprindeau pe obrazul pietrelor, înalt. Ape iuţi au prins apoi a curge spre lumina verde din adânc. Plângeri vegetale se-mplineau într-un zvon al văii, nesperat de blând… Capre doar sub stâncă aşteptau legănate ca pe lujere, sub vânt, să răsară-n depărtarea lumii soarele, topind acest pământ. Şi speram şi eu să mă topesc, curgere solară spre înalt, fluvii din Casiopeea să mă poarte spre oceanul timpului, etern, să dispar pe totdeauna de pe stânca unde ramurile-nfrânte se aştern.

64

Astfel Întâlnesc uneori luminişuri. Acolo blândele fiare-mi ling genunchii strălucitori şi se culcă. Le binecuvânt ascultarea mergând pe cărarea cu umbră. Pipăi cu talpa urme de melci, le luminez cu trupul mereu irosindu-şi candoarea. Şi astfel cutreier fără putere pădurile veacului…

65

Copacul De câte ori în zorii fragezi, muguri spre primăvara lumii se desfac, visând că aparţin cu toţii aceluiaşi puternic, rămuros copac? Cum speră ei să aibă parte de-mbrăţişarea soarelui înalt şi seva să-i desfacă dintr-odată într-al speranţei abur cald! Dar e copacul nu atât de tânăr în rădăcina-i străbătând pământul, ca-n drumul ei către lumină seva să nu-i mai uite frunzei gândul şi s-o ia razna peste dealuri hrănind ciudate ierburi de amiaz, în care nu-ncolţesc prin idealuri doruri de floare lâng-un rodnic iaz. Cum se usucă dar atâtea frunze şi cum atâtea ierburi se-mplinesc, încât uimit copacul vede că forţele încet îl părăsesc. În ziua plină de culoare nu-şi simte oare scorburile – ochi ucişi, scheletul frunzelor căzute la picioare şi frigul cuprinzându-l pe furiş? Iar mugurii alunecând prin vreme 66

nu văd atâtea ierburi răsărind din sevele pământului complice de roade cum, în taină, se cuprind? Nu le transmit prin generaţii altor frunze visul de-a aparţine, însutit, aceleiaşi păduri în care seva pe toate, fără spaimă, le-a unit? Nu cred năvalnic, cu un ultim gând, că haina lor miraculoasă va răsări în zori atâta viaţă pământul adormit şi fraged în tinereţe nouă îmbrăcând?

67

Salcâmii Au înflorit din nou salcâmii la gura unei cumpene de veac şi iar privesc în zările fântânii la ape ce din vremuri se desfac. Salcâmii tineri ning poveri – speranţe, pulberi de cuvinte – ce curg plutind pe mari tăceri freatice: aducerile-aminte. Ei cresc mereu acolo pe hotar sub legănarea cumpenei uşoare, de mâine către ieri mişcând bizar umbrele veacului, fumegătoare.

68

Tablou după natură Paşii noştri lângă paşii destinului, urcând îngustele punţi cu forme uşor pieritoare, leagănă frunzişuri lunare sub ochii într-una ţintind feţele lui imaginare. Orizontul în ceţuri. Coame de munţi incolori cu ecouri prelungi înmulţind lumina măruntelor ierburi solare.

69

Cerc De noi înşine mereu vinovaţi, ne rostogolim într-o pândă continuă, victime ale celor vânaţi…

70

Ploaie de vară E o ploaie de vară, spune vecina mea de la ţară. Vine şi trece. Se face grâul. Mă uit afară, văd foile lungi sub pietre mărunte, bucăţi de frunze pe geamul ud. Văd cum fulgere dese aprind pădurea… Da, mă gândesc. E furtună. Dacă se mai ridică, se face grâul…

71

Natură statică Ochii aceştia – două ferestre dincolo de care, tăcută, odaia. Un scaun răsturnat, tablouri curate pe albul zidului fără ecou. O masă rotundă, maşina de scris, foi pretutindeni până la uşa din lemn de arţar. Şi doar ştiu: împrejuru-mi, oriunde, lemnul a prins rădăcini, fluturi de aer plutesc albăstrii prin frunzişul său foşnitor. Păsări încă mai cântă, copii gânguresc şi trec în iubire frumoasă vârsta arderii palide. Privesc cu speranţă ferestrele mici, odaia şi uşa cu lemnul uşor. Acolo mai pâlpâie filele scrise şi anii trecuţi mă mai dor. Lovesc cu teamă, cu ură, cu dragoste. Înăuntru nu-i nimeni. 72

Mă fac că plec şi iar vin spre ochii odăii, dincolo de care nu pot să trec.

73

Primăvară Câini famelici aleargă prin oraş topind sub labe zăpezile murdare. O ceaţă verde creşte-ncet dintre gunoaie şi se-adună pe ziduri reci, pe trotuare. Oamenii orbi plutesc cu grijă prin lumea fără de hotare aproape spulberaţi de teama austrului care-i aprinde, care-i doare…

74

Septembrie Aerul devine uşor printre gratii, cerul înalt… Umbre de păsări rarefiază tăcerea zidurilor între care ard. Departe lacul, o barcă la mal… Copacii, galben şi roşu, sub soarele toamnei, călduţ, din norii tuturor trecerilor, în ape căzând, vertical…

75

Vouă M-aţi trimis să fur din fructul oprit! V-a fost teamă! Şi azi sub chipul asprit mă doare încă poama cunoaşterii. Iar pentru toate m-a răsplătit degetul vostru întins: Vei da seamă!

76

Prin vreme

Galera norilor vâsleşte prin anotimpul aşteptat cu petece de fericire tot mai murdare pe catarg. Iar lemnu-i lustruit de sclavi ucide greu în sine viaţa în timp ce mugurii-i devin reci picături de diamant. În depărtare, prin furtuni, doar ţintele strălucitoare închipuie imagini de corăbii ca ochii unor zei uitaţi scurgându-se din cerul navei, la rădăcina albelor sirene încrustaţi…

77

Libertate Ochiul tăcerii, aţintit a spaimă, priveşte la răscrucea dintre Lumi: în întuneric cele două zări. Iar drept lumină, zămislindu-se cu grija soră, minciuna creşte ameninţător.

78

Roşu e vinul Roşu e vinul pe care-l bei într-o seară de iarnă. Şi moale zăpada în lumea albastră. Vine tăcerea, pisică de fum, să zgârie gheaţa uitării. Dar înspre tine nu mai e drum şi înspre mine nici o fereastră. Aşteptăm, cu vinul pe masă, o rece lumină, pe dinăuntru să ne inunde, potecile gândului să le zărim ducând spre niciunde…

79

Cei ce mor Gabrielei Negreanu Cei ce mor sunt mai întâi foarte singuri… Ei umblă prin parcuri, absenţi, văzând lumini dispărute şi sori nenăscuţi… Îi căutăm şi nu-i recunoaştem, îi iubim şi nu-i întâlnim… Ei trec prin lumi foşnitoare care ne-ating cu raza ceţii lor orbitoare… Astfel, pe mări paralele plutind, fiecare pândim miracolul ochiului, mereu ceruri şi lumi făurind, de la roşu spre indigoul nopţii fugind…

80

Cum lunecă Cum lunecă pe ceruri Carul Mare… Împins de Timp şi tras de zei măsură pierderea dreptăţii şi siluirea în idei. Îl urmăresc târziu în noapte, nu-i lună, stelele se pierd… Din orizont de Căi Lactee, prin hău de groază deci purced, fără de capăt şi ecou. Mă strig şi nu mai e nici umbra. Mă chem şi nu mă pot vedea. Să fie asta calea mea?

81

Martie Fragilă, o nouă primăvară îşi împrăştie bănuita putere. Cine mai vrea se trezeşte în zori şi cine mai poate iubeşte până la istovire. O lume întreagă apune în apele acestui pur anotimp. O alta se poate ivi, mai dură, sclipitoare, fără fisuri şi fără credinţa în vreo minune. Sau anotimpul poate rămâne pustiu, fără gânduri, fără pată, mereu spălat de pânzele Timpului, imparţial şi tenace, care separă marea ură de marea iubire. Ca iarba se vor naşte apoi popoare minuscule de eroi pentru care primăvara e doar aspiraţia Cerului prim. Cei adevăraţi vor rămâne pe puntea arcuită subţire şi alb dinspre trecut spre lumea posibilă dincolo de moartea clipei, de nopţile veacului, de morţii nevinovaţi ai planetei, arcuindu-şi orbita prin nenumitele găuri negre ale Universului, către primăverile lui… 82

Massada N-am văzut niciodată marea cea mare unduindu-şi peste comorile vechiului port cavalerii grăbite de lănci vii şi uşoare… N-am văzut cum ies din piaţa cetăţii în iute mişcare negustorii de miere, blănuri de vulpi şi pene de corb, nici sclavi arămii cu brăţări de aur la mâini şi picioare, dar ştiu bătălia de-atunci pentru bogăţii, libertate şi mare, când apele lumii roşite de sîngele marelui mort – oraşul cel mai frumos aflat la ţărmuri de mare – şi-au aşternut recele giulgiu peste iubiri, neştiutele uri, semnele vieţii de bucurie ori de-ntrebare… Mai ştiu cavalerii biruitoare de nori de săgeţi cum plecau spre zarea triremelor, val după val, cu ele purtând visul cetăţii ucise cu faţa la mare… În urmă, pustiul ocean – ce roşie-a planetei înserare! – zi după zi înscenează bătălia trecutei speranţe cu armatele peştilor, tăcute, vii şi uşoare…

83

Asemeni Asemeni copacului, în apă privindu-se, căutând, mereu căutând linia pură-a oglinzii, freamătul ei iluzoriu, dincolo de care există ideea, perechea copacului… Asemeni frunzelor spre apă plutind, dulce sfârşit întru unire al vieţii cu imaginea ei… Asemeni trunchiului, solitar prelungind axul iluziei cu cel al Planetei… Asemeni rădăcinilor, iată, sub oglinzile apei plutind… Scoarţa lor, mereu mai curată, seva spălând-o în apele lumii dintâi… Asemeni copacului, asemeni luminii din ape şi aer, fiind, nefiind, iluzorie spaimă – dulce, etern, freamătul ei…

84

Târziu Târziu, uneori, când se scurge lumina din aer în fluierul gol al trecutului, nebănuit mai vibrează o flacără pe câmpul comorilor… Împlinită e, iată, făgăduiala de-a fi ucis într-un clopot, departe, ultimul cântec…

85

Limita N-am văzut-o, dar o ştiam acolo, nedreaptă şi gravă. Tentacule iubitoare trimitea spre trupul meu de lavă. N-am auzit-o, dar îi simţeam arsura finală. Şi n-am atins-o, să strig, copleşită: „eşti tu, mă ucizi, mă evită!”

Traduceri

Metamorfoze Cartea I - Geneza de Publius Ovidius Naso

86

Ivit e omul. Şi, fie Ziditorul lumii-şi puse în el sămânţa lui divină, fie, ca nou, din Cerul frate planeta şi-l păstra şi-apoi, pierzându-l, crescu chiar ea mlădiţa lui, sublimă stirpe. Amestecat în ape fluviale, ori către humă coborât, ca fiara, primi schelet înalt, zeiescul chip deplin sculptat de Prometeu… Iar Cerul l-a iubit văzându-l. Şi omul, spre el atras, cutezător se ridică… Astfel, pustiu şi fraged, îl răsări Pământul, cerească oglindire şi chip necunoscut…

87

Ca floarea de Chassignet Multor primejdii e supusă floarea. Ori sub picior mulţimea, ori vântul o-înnegreşte, iar volbura de soare o arde-o risipeşte, o sfâşie-animalul, cruzimea-i dă paloarea. Zilele noastre-amestecate cu plânsetul înfiorat asemeni florii sunt şi precum floarea cresc, decad ca ea şi chipul lor ceresc de frig şi arşiţă la fel e torturat. Nici fierul şi nici plumbul, ci doar mirositorul rod vor umple vasul. Tot astfel, zilele, exod, uşoare fi-vor, goale, schimbătoare. Ci doar lăsând în urma lor puţin renume, miros ce trece ca un fruct apus, în zbor se-ating de inimi muritoare.

88

Viaţa de Mohammad Iqbal L-am întrebat pe-un înţelept: „ce-i viaţa?” „Un vin, mi-a zis, minune-i cel amar.” „Un vierme doar, spusei, ce-i bun, i-e răul! Nu-i oare-un vierme din pământ purces?” „Ba nu, luminii fiu, un Phoenix dar.” „Şi cum de-n trupu-i ne-nceput e-atât amar?” „Doar răul este vieţii semnul bun şi plin.” „Plăcut e deci mereu să cauţi semnul?” „Ori căutarea-i lucrul cel ales…” „Cum vine şi se-ntoarce-n humă viaţa, din senin…” „Dar răsărind, seminţele-i învoalte flori devin…”

89

Farurile de Charles Baudelaire Rubens, o grădină calmă, poate fluviu de uitare, Proaspăt rotunjită carne fără de iubire Revărsându-şi veşnic viaţa-n agitare Precum aerul în ceruri, iară marea-n mare. Leonardo, zis da Vinci, sumbră şi adâncă oglindire, Unde minunaţii îngeri cu prea dulcea lor zâmbire De mistere încărcată se ivesc din umbra De gheţari şi pini ce-arată ţara-n mărginire. Rembrandt, bolniţă umplută de murmure Unde-n lacrimi rugăcinea e-o risipă de mizerii, Iară crucifixul, singur în acea împrejmuire, E cutreierat de-un fulger din împărăţia iernii. Michelangelo, o ţară unde umbrele de Chrişti Sfâşiindu-şi giulgiul straniu în al degetelor trosnet Îşi arată în apusuri vajnică fantoma-naltă Ce se-adună cu Herculii laolaltă. Şi Puget cel mic şi galben, melancolic împărat Al ocnaşilor pe care-i răsfăţa în frumuseţe, Inimă urieşească de orgolii mari umflată, Din mânii de bătăuş ori măscări păgâne înviată. Iar Watteau, un carnaval unde suflete de zei Ard aripa lor uşoară în nebune rătăciri, Chipuri zvelte şi curate luminate din plafonul 90

Sub care-şi revarsă balul coloratele rotiri. Goya, un coşmar de unde vin necunoscute lucruri – Nenăscuţii prunci se-agită prin fierbintele sabat, Despuiaţi copii, bătrâne în oglinda din crivat – Invocare către iadul pe măsura lui strigat.

Pământ de flacără, pământ de fum de Cesare Pavese Pământ de flacără, pământ de fum, tu vii din mare, din verde uscat unde-s cuvinte vechi şi trudă-nsângerată şi-ntre pietre-i o muşcată; tu nu ştii cât aduci din ape zvon şi osteneală, bogat ca amintirea, 91

câmpia arzătoare, preadulce, pur cuvânt, atât de vechi prin sânge şi-al nostru în privire izvorând; eşti tânăr ca un fruct ce e trecut şi-i veşnic anotimp, sub cer de august odihnă respirând; cu ochii de măslină tu marea o-ndulceşti, renaşti, trăieşti, tu doar, fără uimire, pământ al Umbriei, teasc de ulei pentru vise şi ani, pământ bătrân ce lumii-i creşti, ca mâinile de mamă la un loc, o alveolă pentru foc! Boemă (Fantezie) de Arthur Rimbaud Cu pumnii-n buzunarele plesnite mă plimbam; paltonul devenise-un ideal uitat; mergeam prin cer, o, Muză, ţie devotat şi, Doamne, ce iubire grozavă mai speram! În pantaloni o gaură măreaţă se iţea – mărunt şi visător Poucet ce-am tot cojit Spre Ursa Mare rimele, grăbit. Un foşnet blând dinspre eterne stele mă-nsoţea. 92

Cum ascultam pe margine de drumuri aşezat prea buna de septembrie-nserare, picurat de roua care vin pe frunte-mi se făcea! Ori versuri printre umbrele fantaste încercând şi din elasticul răniţilor pantofi trăgând piciorul – cânt de liră în inima mea!

Aproape de William Stafford În ăst fel cam prozaic tot vorbind cu toţii ştim că spunem nu doar proză şi-i vremea să vedem – nu chiar acoperind – nendurătorii fulgi cum fără număr ne ating. E vremea, zic, zăpada rece s-o simţim de noi aproape, şovăind, din raiul altora de fum; ascultă, ea se pierde-n zvon tăcut şi tu şi eu pe dedesubt umblăm. Poate că-s trâmbiţe prin casele de lângă drum şi câte-o pasăre de foc în veşnic verde loc pândind, dar nu se va-ntâmpla nimic dacă nu stăm, pân-nu se dă semnalul, să ardem tot ce ştim.

93

Cuprins Despre văz…………………………………………………………………..5 Generaţii…………………………………………………………………..…7 Acasă…………………………………………………………………………8 Planete……………………………………………………………………….9 Şi nimeni……………………………………………………………………10 Lest………………………………………………………………………….11 Întrebare……………………………………………………………………12 Feed back………………………………………………………………….13 Via reggia…………………………………………………………………..14 Alegere…………………………………………………………………..…15 Oceanul………………………………………………………………….…16 Pasărea………………………………………………………………….….17 Regn………………………………………………………………………...18 Bucurie………………………………………………………………………19 Geneză…………………………………………………………………...…20 Luminoasele ploi…………………………………………………………...21 Între margini………………………………………………………………..22 Labirint………………………………………………………………………23 Alternativă……………………………………………………………….….24 Se făcea…………………………………………………………………….25 Clipa…………………………………………………………………………26 Coexistenţă………………………………………………………………....27 Rugă…………………………………………………………………………28 Frigul…………………………………………………………………………29 Răspuns……………………………………………………………………..30 Fuga………………………………………………………………………….31 Respirând……………………………………………………………………32 Poveste………………………………………………………………….…..33 Crochiu………………………………………………………………………34 Prag……………………………………………………………………….…35 Rai arebi…………………………………………………………………….36 Steaua polară………………………………………………………….……37 Tinereţe……………………………………………………………………...38 Pe ţărm………………………………………………………………………39 Precum ziua…………………………………………………………………40

94

Cotidian………………………………………………………………………41 Memorie……………………………………………………………………..42 Un pom frucitfer…………………………………………………………….43 Sens…………………………………………………………………………44 Secol………………………………………………………………………...45 Poem pentru noi……………………………………………………………46 Baroc……………………………………………………………………… 47 Aceasta e……………………………………………………………………48 Fiinţa……………………………………………………………………………...49 Anamnesis………………………………………………………………………..50 Expediţie……………………………………………………………………….…51 Leoaica……………………………………………………………………………52 Imperialul…………………………………………………………………………53 Poezia…………………………………………………………………………….54 Drum………………………………………………………………………………55 Atunci……………………………………………………………………………..56 Nebănuit cristal…………………………………………………………………..57 Cine……………………………………………………………………………….58 Mâinile tale……………………………………………………………………….59 Pe locul acela…………………………………………………………………….60 Invocaţie…………………………………………………………………………..61 Drum……………………………………………………………………………....62 Luna……………………………………………………………………………….63 Muntele……………………………………………………………………………64 Astfel………………………………………………………………………………65 Copacul………………………………………………………………………...…66 Salcâmii……………………………………………………………………..……68 Tablou după natură………………………………………………………….…..69 Cerc……………………………………………………………………………….70 Ploaie de vară………………………………………………………………...….71 Natură statică…………………………………………………………………….72 Primăvară…………………………………………………………………………74 Septembrie…………………………………………………………………..….. 75 Vouă……………………………………………………………………….…… ..76 Prin vreme……………………………………………………………………… .77 Libertate………………………………………………………………………… 78 Roşu e vinul………………………………………………………………..….. .79 Cei ce mor…………………………………………………………………..….. 80 Cum lunecă……………………………………………………………….……. 81 Martie……………………………………………………………………..……. .82

95

Massada…………………………………………………………………..……. 83 Asemeni……………………………………………………………………..…. .84 Târziu…………………………………………………………………………… .85 Limita……………………………………………………………………………. 86 Traduceri Publius Ovidius Naso – Metamorfoze, Cântul I, Geneza………………… ..88 Chassignet – Precum floarea………………………………………………… .89 Mohammad Iqbal – Viaţa …………………………………………………….. .90 Charles Baudelaire – Farurile………………………………………………… .91 Cesare Pavese – Pământ de flacără, pământ de fum……………………… 93 Arthur Rimbaud – Boemă(Fantezie)…………………………………………. .94 William Stafford – Aproape …………………………………………………… .95

96

Atât de departe, trecutul… Şi noi, încă vii, Încă singuri... Atâta iubire desperechindu-şi Cerceii în iarnă… Iar petalele lor scuturând Firele trupului peste trecerea noastră… Atât de pur viitorul, Mereu neatins De glezna subţire a clipei Cufundându-se grav În nisipul unei fericiri Iluzorii… Şi-atât de prezentă Clepsidra… Iar noi atât de vii, Atât de singuri…

97

Ecaterina

Ţarălungă

Limite 98