Istoria Medievala A Romanilor Partea I

UNIVERSITATEA “AL.I.CUZA” IAŞI FACULTATEA DE ISTORIE Invăţământ la distanţă

ISTORIA MEDIEVALĂ A ROMÂNILOR PARTEA I (Sec. VIII-XVI)

Prof. univ. dr. Ion TODERAŞCU

SEMESTRUL I 2004 - 2005

CUPRINS EPOCA MEDIEVALĂ. Concept şi periodizare ………………………...……..3 I. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII …………………...……4 1. Românii în izvoarele medievale timpurii …………………………………….4 2. Românii şi ultimile neamuri migratoare ……………………………………...5 3. „Ţări”, cnezate şi voievodate româneşti ……………………………………...7 4. Românii din Peninsula Balcanică …………………………………………..9 II. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI ………………….12 1. Trăsături generale …………………………………………………………...12 2. Ţara Transilvaniei …………………………………………………………..14 3. Ţara Românească …………………………………………………………...17 4. Ţara Moldovei ……………………………………………………………...20 5. Ţara Dobrogei ………………………………………………………………22 6. Concluzii …………………………………………………………………….23 III. ECONOMIA ……………………………………………………………………….26 IV. INSTITUŢIILE ………………………………………………………………........34 V. ÎN APĂRAREA ŢĂRII ŞI A CREŞTINĂTĂŢII ………………………………….39 1. Trăsături generale …………………………………………………………...39 2. Consolidare şi afirmare politico-militară ……………………………………39 3. Acţiunea politico-militară a Ţărilor Române la jumătatea secolului al XV-lea ……………………………………………42 4. Convergenţa politico-militară a Ţărilor Române în a doua jumătate a secolului al XV-lea …………………………………...44 5. Moştenirea ştefaniană ……………………………………………………….46 6. Constituirea principatului autonom al Transilvaniei ………………………..48 VI. CREAŢIA CULTURALĂ ………………………………………………………..49 - BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ ……………………….…………………………….51

2

EPOCA MEDIEVALĂ Concept şi periodizare Ceea ce în mod obişnuit, dar şi impropriu, numim Ev Mediu, adică „timpul de mijloc” (expresie folosită întâia oară de umaniştii italieni în a doua jumătate a secolului al XV-lea, spre a desemna perioada intermediară dintre Antichitate şi Renaştere), constituie în istoria noastră o durată lungă, de aproximativ un mileniu, pentru care se mai folosesc şi denumirile de orânduire feudală, feudalism, epocă medievală. Cea mai cuprinzătoare, mai suplă şi mai adecvată este formula de epocă medievală, care desemnează tot ceea ce ţine de civilizaţia românească în răstimpul veacurilor VIIIXVIII: structuri, instituţii, spiritualitate, viaţă zilnică pe întreg portativul social. Aceasta nu exclude însă utilizarea celorlalte concepte-noţiuni, fie şi pentru că sunt intrate în obişnuinţă şi fiecare se justifică într-un fel. Începutul epocii medievale în istoria României se situează, după o opinie în general acceptată de istoriografia noastră, în secolul al VIII-lea. Această limită iniţială a putut fi aproximată mai cu seamă prin rezultatele oferite de cercetarea arheologică. În ultimul sfert de secol, pe această cale s-a putut dovedi existenţa unei civilizaţii unitare în spaţiul carpato-danubiano-pontic. De asemenea, s-au observat schimbări importante în structura economică, se produce, treptat, o diferenţiere de situaţie, este subminată egalitatea economică şi socială. Se conturează, începând cu secolul al VIII-lea, o altă imagine socială, apare proprietatea privată. Nu au întârziat nici reflexele politicomilitare, edificarea aşezărilor fortificate care trebuie asociate cu existenţa unor conducători locali, ridicaţi din cadrul obştilor. Este vorba, în ansamblu, despre prefigurarea unei noi epoci istorice. Sfârşitul epocii medievale româneşti este socotit, după cea mai chibzuită opinie, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când se pun toate problemele abolirii feudalismului şi sunt sugerate perspectivele unei noi ordini sociale în Ţările Române.

3

I. SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII 1. Românii în izvoarele medievale timpurii Românii sunt menţionaţi în scris multă vreme după ce etnogeneza a fost încheiată, sub etnonimul de vlah-vlahi, termen de origine germanică cu care, în diferite variante, au fost desemnate toate popoarele romanice. Ei înşişi, având conştiinţa descendenţei romane, s-au numit român-români. De altfel, suntem singurul neam neoromanic care purtăm, prin nume, amintirea directă a strămoşilor noştri. Constituirea primelor forme de organizare prestatală, „ţări”, cnezate, voievodate, proces care se desfăşoară în continuarea etnogenezei, a făcut ca românii să intre în atenţia acelora care consemnau evenimentele, oamenii de cancelarie şi cronicarii. Cea mai veche amintire istorică scrisă despre români ca popor se referă la ramura balcanică a neamului nostru. Ea aparţine cronicarului Gh. Kedrenos, datează din anul 976 şi se referă la un conflict dintre vlahi şi conducerea statului bulgar din Macedonia. Cele dintâi informaţii privitoare la românii nord-dunăreni şi organizarea lor politică incipientă se referă la Transilvania. Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim al regelui Bela al Ungariei, consemnând impactul dintre triburile maghiare şi populaţiile din Panonia şi Transilvania, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, menţionează pe români şi „ţările” (sau ducatele) lor, căpeteniile politice şi fortificaţiile, forţa umană, configuraţia şi bogăţiile pământului românesc transilvan. Geograful persan Gardizi, în tratatul săi intitulat Podoaba istoriilor, care datează din a doua jumătate a veacului al XI-lea, vorbind despre situaţia politică şi etnică din Europa răsăriteană, plasează între slavi (bulgari), ruşi şi unguri „un popor din Imperiul Roman, care toţi sunt creştini”. Gardizi situează geografic acest popor între Dunăre şi „un munte mare”, pe care unii istorici şi geografi l-au identificat cu Carpaţii Meridionali. Istoricul bizantin Ioan Kinamos, secretar al împăratului Manuel I Comnenul, îi arată pe românii norddunăreni angajaţi, în 1167, la o campanie împotriva ungurilor alături de armata bizantină. Despre românii nord-dunăreni, pe care amintitul istoric bizantin îi numeşte vlahi (ca, de altfel, întreaga istoriografie din acele secole), adaugă o informaţie deosebit de importantă: „se zice că sunt coloni veniţi de demult din Italia”. Această formulare trebuie socotită drept prima dovadă despre conştiinţa originii romane la românii de la nord de Dunăre. Poemul german Cântecul Nibelungilor, datând de pe la 1200, consemnează, de asemenea, existenţa românilor în spaţiul nord-dunărean, ceea ce este încă o dovadă în favoarea continuităţii şi împotriva teoriei imigraţioniste. Cam în acea vreme, românii de la est de Carpaţi încep să-şi manifeste prezenţa în unele acţiuni militare, ceea ce nu se putea face în afara unui început de organizare teritorial-politică. Prezenţa românilor ca etnie conturată, făuritoare a unei civilizaţii proprii, în spaţiul dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră la cumpăna mileniilor I şi II este atestată nu numai prin informaţii scrise, ci printr-o sinteză de mărturii: arheologice, etnologie, instituţionale, lingvistice, confesionale (unitatea ritului ortodox) etc.

4

2. Românii şi ultimile neamuri migratoare În perioada timpurie a epocii medievale, societatea românească a fost confruntată cu ultimul val al neamurilor migratoare: ungurii (maghiarii), pecenegii, uzii, cumanii şi tătaro-mongolii. Dacă maghiarii au înrâurit preponderent situaţia din Transilvania, ceilalţi au influenţat, mai cu seamă, evoluţia societăţii româneşti din spaţiul sud-est carpatic. Ungurii sau maghiarii, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai (Siberia apuseană până la râul Kama), au înaintat, datorită deteriorării cadrului ecologic, spre apus, ocupând ţinuturile de stepă dintre cursul mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, apoi cele dintre Don şi Nipru (pe la 830), iar pe la 839 au ajuns în Atelkuz (formă derivată din cuvântul maghiar Etelköz = „între râuri” sau „mesopotamie”), regiune delimitată de Nipru şi Nistru. Înfrânţi de pecenegi şi bulgari, ei au părăsit acest spaţiu, în 895, şi s-au îndreptat spre nord, au trecut pe lângă Kiev (după informaţiile vechilor cronici ruseşti şi maghiare), apoi prin pasul Verecke din Carpaţii Păduroşi şi s-au aşezat în regiunea Tisei şi a Dunării mijlocii, zonă propice pentru un neam de păstori. De acolo au organizat o serie de expediţii (35 la număr) de pradă spre vest, până când au fost înfrânţi categoric la Lech, în Bavaria (10 august 955), de trupele împăratului german Otto cel Mare. Spre răsărit de locul aşezării lor, de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au întâlnit pe strămoşii românilor, neam vechi şi sedentar, cultivator de pământ şi crescător de animale, dar şi rămăşiţe ale slavilor şi avarilor. Pe timpul lui Ştefan I (997-1038), maghiarii s-au creştinat în rit catolic. Drept recompensă, papa Silvestru II i-a trimis lui Ştefan (ca prinţ se numea Vajk) coroana de rege, în 1001, cerându-i să lupte împotriva „necredincioşilor”. Misiunea apostolică a noilor creştinaţi de papalitate avea să fie resimţită, foarte curând, de românii din Transilvania, unde ungurii au pătruns pentru aşi extinde stăpânirea. După plecarea ungurilor din Atelkuz, locul lor a fost luat, la sfârşitul sec. al IXlea, de pecenegi, care făceau parte, ca şi uzii şi cumanii, din neamurile turanice sau vechi-turcice. La începutul sec. al X-lea, pecenegii se aflau deja în apropierea Dunării. Cronicarul bizantin Gh.Kedrenos ni-i prezintă ca fiind numeroşi şi puternici, împărţiţi în 13 triburi. În anul 934, pecenegii au traversat, prima dată, Dunărea şi au invadat Imperiul Bizantin, pentru ca în anii următori astfel de incursiuni să se repete. Neam de păstori, pecenegii au preferat ca loc de viaţă câmpia. Aşa se face că în teritoriul românesc ei s-au aşezat în Bugeac şi Bărăgan. Un trib peceneg a pătruns şi s-a sedentarizat, nu se ştie precis când, în Transilvania, unde, în 1224, privilegiul dat saşilor de regele ungurilor Andrei al II-lea menţionează, în partea de sud, „pădurea românilor şi a pecenegilor” („sylva Blachorum et Bissenorum”; în izvoarele latineşti pecenegii sunt numiţi bessi). În anul 1068, un grup peceneg, condus de Osul, a întreprins o mare invazie prin pasurile Carpaţilor contra Transilvaniei şi a Ungariei. Ei au ajuns până la cetatea Biharia (lângă Oradea). La întoarcere au fost înfrânţi, nu departe de Dăbâca, de trupele regelui Solomon. Uzii (sau oghuzii), care în sec. al X-lea sălăşluiau în părţile Mării Caspice şi ale Volgăi, s-au deplasat pe două direcţii, din care una spre vest, spre Dunăre, datorită presiunii cumanilor şi lovind, la rândul lor, pe pecenegi. Stabiliţi în stepele nordpontice, uzii aveau să se deplaseze, pe la 1050-1060, sub loviturile cumanilor, în regiunile nord-dunărene de câmpie. Staţionarea lor aici a fost de scurtă durată; în 1064, forţând Dunărea, au trecut în Imperiul Bizantin. Invazia aceasta soldându-se cu un eşec, unele grupuri de uzi au revenit în Câmpia Română şi în Bugeac, unde au convieţuit cu rămăşiţe al pecenegilor.

5

Locul uzilor în vecinătatea gurilor Dunării a fost luat, prin 1065-1078, de către cumani. De altfel, în 1078, cumanii împreună cu pecenegii au făcut prima expediţie în Peninsula Balcanică. La sfârşitul sec. al XI-lea, cumanii erau prezenţi în Câmpia Română, de unde au întreprins expediţii în Imperiul Bizantin, în Transilvania şi în Ungaria. Dominaţia cumană în regiunile de câmpie ale viitoarelor state Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-a prelungit foarte mult, până la marea invazie tătaromongolă din 1241. Stăpânirea pecenego-cumană în ţinuturile carpato-dunărene, vreme de peste trei secole, se reflectă copios în toponimie, hidronimie şi onomastică. De origine turanică (veche-turcică) sunt toponime precum: Peceneaga, Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal, Caraiman, Cozia, Comani, Comanca, Comăneşti, Oituz, Valea Uzului, Ozinca; toponimele terminate în ui- precum: Vaslui, Covurlui, Călmăţui, Bahlui, Teslui, Derehlui şi numele de persoane terminate în – abă: Toxabă, Tîncabă, Talabă, Băsărabă. Spre sfârşitul dominaţiei lor, cumanii încep să se creştineze. Din iniţiativa papei Grigore al IX-lea, în 1227-1228, s-a înfiinţat un episcopat al Cumaniei, pentru convertirea cumanilor (şi, desigur, a românilor cu care convieţuiau) la catolicism. Tătaro-mongolii, originari din Mongolia, au fost un neam de păstori călăreţi neîntrecuţi şi războinici pe măsură. Ascensiunea puterii lor s-a produs sub Temugin sau Ginghis-han, la începutul sec. al XIII-lea. În scurt timp, mongolii reuşesc să-şi extindă stăpânirea de la Pacific până la Urali şi în Asia Mică. După Ginghis-han (care a murit în 1226) a urmat Ogodai, până în 1241 când a avut loc marea invazie asupra Europei, una din cele mai însemnate şi mai „spectaculoase” din istoria universală, purtată cu 150.000 de oşteni, admirabili mânuitori ai arcului, sub conducerea vestitului general Subotai. Au fost înfrânţi mai întâi cumanii din nordul Mării Negre, apoi au fost atacate cnezatele ruseşti. La 6 decembrie 1240 a căzut Kievul. În ianuarie 1241, apele fiind îngheţate, cavalerii mongoli au continuat ofensiva. Au fost înfrânte armatele polone, au fost cucerite Cracovia şi Wroclav (atunci Breslaw). La 9 aprilie 1241, lângă Liegnitz, o coloană tătară a biruit oştirea formată din cavaleri poloni, moravieni şi silezieni. Partea principală a armatei tătăreşti, condusă de Batu-han şi Subotai, s-a îndreptat spre Ungaria şi ţinuturile româneşti, împărţită în mai multe corpuri şi acţionând pe mai multe direcţii. O coloană a trecut Carpaţii Păduroşi prin pasul Verecke (Poarta Rusiei) şi a pătruns în Câmpia Panoniei. O alta a trecut Carpaţii prin Bucovina şi s-a îndreptat spre Transilvania, cucerind Rodna, Bistriţa, Clujul şi Oradea. Alt corp expediţionar a traversat Moldova spre sud, acolo unde se găsea episcopatul cumanilor, a trecut prin pasul Oituzului în Transilvania şi a distrus Braşovul, Sibiul, Alba Iulia şi Aradul. Un şef tătar, pe nume Budjak, a străbătut drumul Siretului („drumul românilor”), a intrat cu oştirea sa în „Ţara Cara Ulag” (= ”ţara românească”) şi a biruit poporul „Ulag” (= românii). Izvorul arab care ne oferă aceste date aminteşte şi de un stăpânitor, pe nume „Mishelav” (în care istoricii au văzut pe voievodul Seneslau de la Argeş, cel amintit în diploma din 1247), a cărui oaste a fost înfrântă de tătari. La 11 aprilie 1241, armata maghiară a fost distrusă la Mohi, pe râul Sajó, un afluent de pe dreapta Tisei, spre nord-est de Buda. Bela al IV-lea, regele Ungariei, s-a salvat cu greu, fugind pe o insulă în Marea Adriatică. După ocuparea Budei, tătaromongolii au înaintat pe coasta Dalmaţiei, producând mari pagube umane şi materiale. De asemenea, au fost devastate Bosnia, Serbia şi Bulgaria. Moartea marelui han Ogodai la Caracorum în decembrie 1241, luptele de succesiune în care s-a angajat şi Batu-han, explică de ce, în 1242, tătarii au început să se retragă din Ungaria şi Transilvania. Ţinuturile de la răsărit şi sud de Carpaţi, până la Olt, au rămas sub dominaţia tătarilor vreme de un secol („veacul stăpânirii tătare”), până la constituirea statelor medievale independente Ţara Românească şi Ţara Moldovei. Ca şi 6

în cazul dominaţiei precedente, a neamurilor turcice, stăpânirea tătară a lăsat urme în toponimie (vârfurile montane Tătarul Mare şi Tătarul Mic, sate cu numiri precum Tătarul, Tătarca, Tătăraşi) şi onomastică (Mârza, Mârzac, Cantemir, Hulubei). Ultimul val al migraţiilor a avut consecinţe multiple asupra societăţii româneşti, nu numai negative, cum în mod obişnuit se crede, ci şi pozitive. Dominaţia nomazilor asiatici, turanici şi mongoli, vreme de peste patru secole în teritoriul românesc a cauzat pierderi demografice şi economice. Autohtonii erau cultivatori de pământ, iar cele mai bune pământuri pentru agricultură, cele din câmpie, fuseseră ocupate de asiatici. Aşezaţi în Câmpia Română, turano-mongolii au stânjenit legăturile tradiţionale, economice şi culturale, cu lumea Bizanţului. Localnicii au fost supuşi la prestaţii tributare, o dovadă în acest sens fiind şi originea cuvântului bir (derivat din verbul bérmek, care în limba pecenego-cumană înseamnă „a da”). Adăugăm şi termenul iliş, însemnând dare din cereale (şi ilişar, cel care strânge darea), cuvânt de origine veche-turcică (din ülüs, care înseamnă parte). Românii au trebuit să dea, prin urmare, o parte din cereale neamurilor nomade, care nu practicau decât cu totul accidental cultivarea pământului. De asemenea, dominatorii asiatici au stânjenit şi încetinit procesul de organizare politică, evoluţia societăţii româneşti spre organizarea statală. Dar, spuneam mai sus, consecinţele acestei dominaţii nu sunt în exclusivitate negative. Călăreţii stepei au fost pentru români şi o pavăză. Ei au împiedicat înaintarea ungurilor peste Carpaţi. Apoi, marele imperiu euroasiatic al tătaro-mongolilor a dispus de excelente comunicaţii poştale şi de călători (pe lângă cele militare), ceea ce a deschis drumul misionarilor şi al negustorilor. S-a creat o punte între Europa şi Extremul Orient, fapt care a determinat, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, o mare înflorire a negoţului. Marea Neagră a devenit, după expresia lui Gheorghe I. Brătianu, o adevărată „placă turnantă” a comerţului internaţional. 3. „Ţări”, cnezate şi voievodate româneşti Structurile incipient-statale au avut ca punct de plecare obştea teritorială (=satul). Obştile de pe văile râurilor ori din depresiuni s-au unit formând uniunile de obşti. Astfel de formaţiuni, constituite în zone precis delimitate geografic precum depresiunile, au fost numite cnezate de vale şi voievodate de vale. Acestea, la rândul lor, erau părţi componente ale „ţărilor”, care acopereau întreg pământul românesc, din Oaş în Banat şi de aici până în Codrii Tigheciului din partea de răsărit a Ţării Moldovei. Cele mai vechi informaţii despre organizarea politică începătoare a românilor se referă la Transilvania. Trei voievodate româneşti sunt menţionate, la finele secolului IX şi începutul veacului următor, în cronica maghiară numită Gesta hungarorum (= Faptele ungurilor). „Ţara” sau voievodatul lui Menumorut în Crişana, cu reşedinţa la Biharea (lângă oraşul Oradea), voievodatul lui Gelu, „ducele românilor” în podişul Transilvaniei, centrul de conducere fiind, probabil, Dăbâca, şi voievodatul lui Glad care cuprindea Banatul în întregime, de la Mureş la Dunăre. În afara acestor formaţiuni, menţionate în cronica amintită, au existat şi altele, precum voievodatul Albei, situat pe Mureşul mijlociu şi „Ţara Făgăraşului” (= terra blachorum), menţionată în scris la 1222. În secolul al XI-lea se constată o extindere şi consolidare a unora dintre aceste structuri prestatale. Urmaşul lui Gelu a fost Gyla, nume care vine, ne informează izvoarele bizantine, de la o dregătorie. Voievodatul din Banat era condus acum de Ahtum. Pătrunderea şi aşezarea ungurilor în Transilvania, începută în a doua jumătate a secolului al XI-lea, a determinat însemnate modificări în structurile social-politice 7

existente, întrerupând procesul de reunire a „ţărilor” într-un stat medieval unificat. Formele româneşti de organizare, „ţările”, s-au dovedit puternice şi au rezistat multă vreme, conferind o notă particulară Transilvaniei medievale. Organizarea politică premergătoare statului feudal unificat în teritoriul carpatonistrean este atestată mai întâi (secolul VII-XI) de concentrările demografice descoperite arheologic, care urmează contururi naturale (mai ales văile râurilor). Într-o următoare etapă dispunem şi de informaţii scrise. „Ţări” ale românilor sunt menţionate în izvoare orientale, germane, polone. Cel mai puternic voievodat de la est de Carpaţi s-a constituit pe valea râului Moldova, cu reşedinţa la Baia (aşezare care la început s-a numit Moldavia, după râul omonim). Aici a fost reşedinţa lui Dragoş „descălecătorul”. Între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, pe teritoriul viitorului stat Ţara Românească, s-au putut delimita, de asemenea, arheologic, concentrări demografice care au fost puse în legătură cu formele incipiente de organizare statală. Renumiţii „Codri ai Vlăsiei”, aflaţi în zona de astăzi a oraşului Bucureşti, sugerează o „Ţară a Vlăsiei” (=ţara românilor). Judeţul Vlaşca, din centrul Câmpiei Române, ne duce cu gândul tot la o veche „Ţară a vlahilor” (=ţara românilor). Aceste denumiri, „Vlăsia”, „Vlaşca” au fost date de slavi unor structuri politice româneşti existente la venirea lor. Invazia neamurilor turanice (pecenegi, uzi, cumani) şi a tătaro-mongolilor a prejudiciat evoluţia societăţii româneşti. Şefii politici locali au reglementat relaţiile cu migratorii şi viaţa a continuat. La numai şase ani de la marea invazie tătaro-mongolă (1241), în spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţii Meridionali sunt atestate mai multe formaţiuni politice incipiente, în diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247), elaborată de cancelaria regelui Bela al IV-lea al Ungariei. Documentul în discuţie ne arată existenţa a cinci formaţiuni statale incipiente, patru în dreapta şi una în stânga Oltului. În dreapta Oltului se aflau: Ţara Severinului, voievodatul lui Litovoi şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş, iar în stânga Oltului „ţara” lui Seneslau, „voievodul românilor”. Din toate aceste cnezate şi voievodate se va constitui, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, statul feudal Ţara Românească. Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, viitorul stat feudal Ţara Dobrogei, se integrează aceluiaşi proces de evoluţie social-politică. Începând cu secolul al X-lea, avem informaţii despre unii feudali, probabil fruntaşi politici. Contextul în care sunt amintiţi ne face să credem că jupanii Dimitrie şi Gheorghe, Tatu, Sestlav şi Satza (Saccea) erau căpetenii politico-militare. O „ţară” românească se constituise în regiunea Dunării maritime, cu centrul, probabil, la Niculiţel (jud. Tulcea). Pe litoralul Mării Negre, între Mangalia şi Varna, s-a dezvoltat „Ţara Cărvunei”, amintită documentar în 1230. O altă formaţiune politică se numea „Ţara Dristrei” (=Silistrei) şi s-a constituit în jurul centrelor urbane Silistra şi Păcuiul lui Soare. Toate aceste „ţări”, cnezate şi voievodate din cuprinsul teritoriului fostei Dacii erau dotate cu instituţii corespunzătoare, necesare exercitării funcţiilor interne şi externe. Întrebări recapitulative 1. Care au fost consecinţele ultimului val al marilor migraţii? 2. Ce vă sugerează cartarea structurilor teritorial-politice prestatale?

8

4. Românii din Peninsula Balcanică Aşezarea slavilor în Balcani (secolul. VI-VII) şi, apoi, constituirea statului bulgar (679/681-701, sub Asparuh) au dizlocat unitatea romanităţii carpato-balcanice, împărţind-o în două mari grupe: dacoromânii la nord de Dunăre şi românii balcanici la sud de marele fluviu, aceştia din urmă vorbitori ai dialectelor romanice: aromâna, meglenoromâna şi istroromâna. Românii de la sud de Dunăre, numiţi (ca şi cei de la nord) în izvoarele istorice vlahi (termen de origine germanică, cu care au fost desemnaţi romanicii), erau divizaţi în trei grupuri mari: cel sudic, sau aromânii, cu o concentrare masivă în Tesalia (Vlahia Mare) şi cu ramuri în Epir (Vlahia de Sus), în Etolia şi Acarnania (Vlahia Mică), în Macedonia şi în Rodope; grupul nordic, care se afla în Munţii Balcani (Haemus), cu prelungiri spre Dunăre şi spre sud; grupul apusean, care era situat în Serbia, Muntenegru, Bosnia, Dalmaţia, Croaţia şi Istria. Prima informaţie sigură despre românii sud-dunăreni datează din 976 şi se află la cronicarul bizantin Gh. Kedrenos. Atunci, fratele ţarului bulgar Samuel, pe nume David, a fost ucis între Prespa şi Castora, la locul numit „Stejarii Frumoşi”, de nişte „vlahi călători”. A doua menţiune este din anul 980, când împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul a acordat tesalianului Niculiţa „domnia peste vlahii din Elada”, „themă” (provincie) bizantină care cuprindea Grecia de nord cu Tesalia şi Pindul. Românii de aici (Vlahia Mare) se bucurau de autonomie fiscală şi militară, pe care şi-au putut-o asigura şi datorită protecţiei naturale, fiind, precumpănitor, o populaţie de munte. Ştirile din 976 şi 980 sunt foarte importante pentru rosturile politice pe care românii din Balcani le-au avut în Imperiul Bizantin. După desfiinţarea primului Ţarat Bulgar (în 1018), împăratul bizantin Vasile al II-lea Bulgaroctonul, cel ce dăduse lovitura de graţie statului lui Samuel, la Kimba Longos (1014), a promulgat un edict, în 1020, prin care hotăra ca „vlahii din întreaga Bulgarie” să fie, în privinţa vieţii bisericeşti, sub ascultarea arhiepiscopiei din Ohrida. Mai mult, pentru ca împărăţia bizantină să-i aibă alături, basileul a dispus ca în dieceza de la Ohrida să funcţioneze un episcopat al vlahilor. Din secolul al XI-lea se cunoaşte o însemnare despre „Ioan preotul sfintei episcopii a vlahilor”. Istoria politică a românilor sud-dunăreni din secolele de afirmare include două momente mai însemnate: revolta vlahilor din Tesalia (1066) şi răscoala Asăneştilor din 1185, în urma căreia s-a constituit statul românilor şi al bulgarilor. Mişcarea insurecţională antibizantină din 1066, relatată de generalul bizantin Kokaumenos, a fost provocată de excesele fiscului bizantin. Consfătuirile, organizarea s-au desfăşurat în casa unui român din Larissa, pe nume Verivoiu (Berivoiu), între căpetenii fiind Grigore Bumbăcarul şi Teodor Scriban Petestas, români şi ei. Purtătorul de cuvânt al răsculaţilor a fost Niculiţa, un urmaş al celui ce avea domnia în „thema” Elada la anul 980. Gravitatea situaţiei l-a făcut pe împăratul bizantin Constantin al X-lea să suprime dările care provocaseră nemulţumirea din luna iunie 1066, în plin sezon agricol şi pastoral. În secolul împăraţilor bizantini din familia Comnenilor (1081-1185), românii balcanici s-au bucurat de o atenţie specială. Explicaţia a fost căutată în posibila origine românească a acestor basilei, susţinută pe baza a două surse istorice. Este vorba, mai întâi, despre învăţatul bizantin Mihail Psellos, după care familia Comneilor era originară din satul Comné (Tracia), regiune de locuire românească densă, iar apoi despre rabinul spaniol Beniamin din Tudela călător prin lumea Balcanilor, care spune despre Comneni că erau „de acelaşi neam cu vlahii”, cărora le-au purtat, în consecinţă, o simpatie aparte. 9

Judecată cu rigoare, politica Comnenilor de încurajare a autonomiilor locale nu poate fi limitată doar la vlahi. Ea a fost generală şi a voit, în concepţia acestor împăraţi, să asigure pacea internă şi să consolideze puterea centrală. Românii balcanici au fost buni militari în toate timpurile, iar Comnenii, care au redat în secolul al XII-lea strălucirea Imperiului Bizantin, le-au preţuit cum se cuvenea calităţile. Răscoala Asăneştilor din 1185, care a dus la constituirea statului româno-bulgar din Balcani, stat cu o evoluţie foarte interesantă, rămâne cel mai de seamă eveniment din viaţa politică a vlahilor sud-dunăreni. Declanşarea mişcării a fost determinată de politica fiscală a împăratului Isac al II-lea Anghelos, cu repercusiuni directe asupra proprietarilor de turme şi cirezi. Istoricul bizantin Nicetas Choniates, om cu rosturi înalte în stat, este, prin Cronica sa, care cuprinde evenimentele dintre 1118-1206, principalul izvor pentru această revoltă. Vlahii care locuiau în Munţii Haemus (Balcani), ne informează Choniates, nemulţumiţi de măsurile basileului Isac al II-lea Anghelos, care anulase privilegiile fiscale ale vlahilor atribuite de împăraţii Comneni, au trimis pe doi fruntaşi, fraţii Petru şi Asan, să prezinte curţii imperiale necazurile lor. În loc de înţelegere, ei sunt insultaţi, Asan e chiar pălmuit. Ofensate, cele două căpetenii îndeamnă pe români şi bulgari la răscoală. Pe un fond de criză politică generală prin care trecea statul bizantin (conflictele cu unguri, cu normanzii, uzurpări interne), insurgenţii au avut la început unele succese, Petru încoronându-se după obiceiul bizantin şi adoptând o costumaţie imperială. Rolul principal în izbucnirea răscoalei din 1185 l-au avut românii, dar bulgarii veneau cu tradiţia statală şi bisericească a primului ţarat bulgar, care fusese recunoscut de Bizanţ. Guvernul bizantin a ignorat existenţa noului stat în Balcani. Împăratul Isac al IIlea Anghelos a trecut la înăbuşirea mişcării, făcând mai multe expediţii în Balcani. În sprijinul răsculaţilor au venit românii şi cumanii de la nordul Dunării, unde se retrăseseră, într-un moment de înfrângere, Petru şi Asan. Conflictele continuă până când, în 1190, armata bizantină este înfrântă grav în pasurile Balcanilor, iar Asăneştii rămân stăpâni peste teritoriul dintre Dunăre şi Balcani. După uciderea lui Asan (în 1196) şi Petru (în 1197), conducerea statului românilor şi bulgarilor este luată de Ioniţă, zis şi Caloianul, ‚cel mai reprezentativ dintre Asăneştii. El a reuşit să consolideze tânărul stat şi să-i dezvolte hotarele, în 1201, spre sud de Balcani, până în părţile Munţilor Rodope şi la Varna. În urma acestor izbânzi, s-a încheiat pacea cu Imperiul Bizantin, împăratul de la Constantinopol recunoscând, foarte probabil, independenţa statului Asăneştilor. Apoi, Ioniţă Caloianul, vrând să-şi legitimeze situaţia, s-a adresat Papei Inocenţiu al III-lea solicitându-i coroana de împărat şi sceptrul, ca şi rangul de Patriarh pentru arhiepiscopul bisericii valahe şi bulgare. La capătul tratativelor, în 1204, noiembrie 7, delegatul papal a „uns” pe arhiepiscopul Vasilie de la Târnovo ca Patriarh al bulgarilor şi valahilor. A doua zi, acelaşi trimis al Papei, cardinalul Leo, încorona pe Ioniţă ca „rege al bulgarilor şi valahilor” (nu ca împărat cum ceruse el, anticipându-şi titlul de „imperator Bulgariae et Blachiae”), oferindu-i diadema, sceptrul, hrisovul de recunoaştere şi un steag cu chipul apostolul Petru, toate acestea trimise de Înaltul Pontif. Originea românească a celor trei fraţi, Petru, Asan şi Ioniţă, contestată de unii istorici, mai ales bulgari, este în afara oricărui dubiu. Informaţiile cronicarului bizantin Nicetas Choniates, ca şi acelea oferite de cronicarii francezi ai Imperiului Latin de la Constantinopol (înfiinţat în 1204, în urma cruciadei a IV-a, când Bizanţul a fost dezmembrat, până în 1261), converg total în acest sens. Documentele cancelariei papale mărturisesc, de asmenea, obârşia valahă a lui Ioniţă.

10

Implicat în conflictele dintre bizantini şi Imperiul latin de la Constantinopol, Ioniţă „regele bulgarilor şi a vlahilor”, a afişat şi pretenţii la coroana bizantină. Voind să-şi extindă stăpânirea asupra regatului Tesalonicului, şi acesta un „stat latin”, întemeiat după succesul cruciadei a IV-a (1204) împotriva Imperiului Bizantin, Ioniţă a fost ucis prin trădare de către comandantul cuman aliat, la asediul Salonicului (8 octombrie 1207). La conducerea statului româno-bulgar a urmat Borilă (1207-1218), nepot de frate al lui Ioniţă, iar apoi Ioan Asan al II-lea (1218-1241), fiul lui Asan cel Bătrân. Acum, statul Asăneştilor, cu capitala la Târnovo, a cunoscut cea mai mare întindere, de la Marea Neagră la Marea Adriatică şi de la Dunăre până la Adrianopol şi la Orhida. În vremea lui Ioan Asan al II-lea, ceea ce se întemeiase din iniţiativa românească ca stat al românilor şi bulgarilor a evoluat şi s-a transformat într-un stat bulgar. Elementul vlah este abandonat din limbajul politic, Ioan Asan al II-lea se intitulează, în pisania din 1230 a bisericii înălţate la Târnovo, „credinciosul ţar şi singur stăpânitor al bulgarilor”, fiul bătrânului Asan (subl. ns.). Faptul acesta nu trebuie să surprindă. În structura politică creată după răscoala din 1185, bulgarii veneau cu tradiţia politică de stat. Asăneştii erau, în fond, nişte continuatori ai vechilor ţări, Krum, Boris, Simeon, Samuel. Ioan Asan al II-lea a renunţat la formula de existenţă statală asigurată de Papă, care implica dublul caracter, bulgăresc şi românesc. Orice aluzie la coroana trimisă de Înaltul Pontif dispare. Ioan Asan al II-lea s-a sprijinit pe câteva instrumente sigure: doctrina imperială bulgară (decurgând din aceea bizantină), biserica bulgară (ortodoxă, precum în Bizanţ) şi cultura slavă (slavii fiind elevii bizantinilor). El nu acceptă să devină un suveran catolic, ci un protector al ortodoxiei greceşti (bizantine). Nu există nici un document care să menţioneze stăpânirea Asăneştilor la nord de Dunăre. Au existat legături cu românii de la nord de marele fluviu, ca şi cu neamul cumanilor de aici. N-a lipsit nici tendinţa de a-i îngloba pe românii nord-dunăreni în statul Asăneştilor, dar fără finalitate. De altfel, toate imperiile care şi-au întins stăpânirea până la Dunăre, roman, bizantin, otoman, au voit să-şi extindă dominaţia şi dincolo, pe malul stâng. Prin dinastia Asăneştilor, românii sud-dunăreni au dat măsura capacităţii lor în viaţa politică de stat. Apoi, tot mai izolaţi între celelalte popoare din Peninsula Balcanică, ei au fost supuşi deznaţionalizării şi asimilării de către acestea. De-a lungul timpului s-a dus o politică de separare a lor faţă de masa principală a românilor de la nord de Dunăre. Au fost integraţi, pe toate căile, în formele de viaţă ale popoarelor balcanice pentru a-şi pierde individualitatea. Politica aceasta, profesată vreme îndelungată, a dat rezultate. Meglenoromânii şi istroromânii şi-au abandonat numele etnic propriu, spunându-şi ei înşişi vlasi sau vlaşi, termeni cu care fuseseră denumiţi cândva de sârbi şi de bulgari. Mulţi dintre românii din întinsa arie balcanică n-au uitat cine sunt, de unde descind, care le este trunchiul comun. De aceea, a persistat la neamul nostru suddunărean conştiinţa romanităţii, a comunităţii, cu lumea românească nord-dunăreană.

11

II. CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI 1. Trăsături generale La capătul a mai multor secole de evoluţie istorică nouă, când s-au cristalizat relaţiile de tip feudal, societatea românească a acumulat disponibilităţi demografice, economico-sociale, politice şi spirituale necesare unei noi etape de organizare statală. A fost parcurs şi ultimul „segment”, acela de la „ţară” la stat, din evoluţia definită atotcuprinzător prin expresia de la sat la stat. Constituirea statelor medievale româneşti a avut resorturi interne, care au rezultat dintr-o situaţie demografică corespunzătoare, mulţimea locuitorilor, creşterea aşezărilor rurale şi organizarea vieţii urbane. A existat o viaţă economică îndestulătoare, aşa cum reiese din izvoarele contemporane. În diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247) se vorbeşte despre „venituri” şi „foloase” pe care regalitatea maghiară şi ordinul militar colonizat le realizau din spaţiul viitorului stat Ţara Românească. Voievodul Litovoi şi-a răscumpărat fratele, pe nume Bărbat, luat captiv de unguri în timpul conflictului dintre 1271-1277, cu o importantă sumă de bani. Basarab I a oferit regelui Carol Robert de Anjou, în toamna anului 1330, o despăgubire de 7.000 de mărci de argint, ceea ce echivala cu 1.680.000 de dinari, cu 1.447 kg argint, sau cu 3.00 kg aur fin. Cnezii şi voievozii români au avut curţi, fortificaţii şi au înălţat numeroase biserici cu pictură de factură bizantină, precum acelea de la Curtea de Argeş, Cetăţeni (Argeş), cele din Ţara Haţegului, Zarand, Bihor sau Maramureş. Tezaurele monetare şi obiectele de podoabă sugerează, de asemenea, o societate închegată, cu putere economică, angajată în relaţiile de schimb internaţional. Să nu se uite, totodată, că pentru reglementarea relaţiilor cu dominatorii asiatici, pecenegi, cumani, tătari, s-au plătit dări, care n-au fost nici mici şi nici puţine. Conjunctura externă a fost, şi ea, favorabilă. Ungaria traversa de mai multe decenii o criză politică. O adevărată anarhie cuprinsese regatul, Ştefan, fiul lui Bela al IV-lea (1235-1270), ieşind de sub autoritatea tatălui său şi conducând Transilvania, vreme de 13 ani (1257-1269), ca un adevărat suveran. În vremea regelui Ladislau al IVlea Cumanul (1271-1290), care a preluat puterea la vârsta de 15 ani, anarhia feudală a luat proporţii. În Transilvania puterea voievodului ţării sporeşte, au loc aici împotriviri faţă de autoritatea regelui de la Buda, precum răzvrătirea saşilor. De semnalat, apoi, răscoala din Banat, ridicarea voievozilor români din Oltenia, Litovoi şi Bărbat, care se află în strânsă relaţie cu situaţia din ţara intracarpatică. Ţărănimea din colţul sudic al Transilvaniei, care reuşise să-şi păstreze pământul şi o anumită libertate, s-a răsculat contra feudalilor care erau sprijiniţi de stat. Între cei răzvrătiţi erau şi românii din Făgăraş. De teama represaliilor o parte a acestora a trecut la sud de Carpaţi, trecere care a antrenat şi unele căpetenii politice. Aceste treceri au impulsionat constituirea statului Ţara Românească, proces aflat atunci în desfăşurare. Aici trebuie căutat sensul „descălecatului” Ţării Româneşti de către românii din Făgăraş, în frunte cu Negru-vodă. După o scurtă redresare în vremea lui Andrei al III-lea (1290-1301), Ungaria a trecut, din nou, printr-o perioadă de criză. O dată cu acest rege s-a stins pe linie bărbătească dinastia arpadiană şi au început tulburări de succesiune, care au durat până în 1308 şi s-au terminat cu victoria lui Carol Robert de Anjou. Începutul domniei sale a fost frământat de nesupunerea voievodului Transilvaniei Ladislau Kan, care a refuzat să-l recunoască pe noul suveran şi să-i restituie (până în 1310) coroana regală pe care o avea „în păstrare”.

12

O situaţie dificilă a traversat şi puterea tătărească din Hoarda de Aur (cu centrul pe Volga inferioară şi reşedinţa la Sarai-Batu). La sfârşitul secolului al XIII-lea s-au înfruntat pentru putere hanul Toktai şi emirul Nogai. Acesta din urmă şi-a găsit sfârşitul în luptă, iar fiii săi s-au refugiat în regiunile vestice, continuând rezistenţa. Principalul teatru de operaţiuni ale războaielor interne din cadrul Hoardei de Aur s-a mutat în nordul Dunării de Jos. Disensiunile apărute între fiii emirului Nogai au uşurat misiunea hanului Toktai, care a reuşit să-şi impună, prin unul din fiii săi, controlul asupra regiunilor occidentale ale Hoardei. În deceniul doi al secolului al XIV-lea, pe vremea hanului Uzbec (1313-1342), poziţia Hoardei de Aur în spaţiul est-carpatic şi în nordestul Peninsulei Balcanice s-a consolidat. Către jumătatea secolului al XIV-lea, puterea Hoardei de Aur era în regres, între altele şi ca urmare a loviturilor primite din partea armatelor ungare. Cu sprijinul Papalităţii, regele Carol Robert de Anjou a organizat mai multe acţiuni contra tătaro-mongolilor, ceea ce corespundea politicii sale de expansiune în spaţiul extracarpatic. Dintre evenimentele politice externe, care s-au repercutat asupra societăţii româneşti aflate pe drumul constituirii statale, cele din cnezatul de Halici-Volhinia au avut, de asemenea, un rol important. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, acest cnezat a cunoscut o perioadă de criză, ceea ce a stimulat tendinţele de anexare din partea Ungariei şi Poloniei. În 1340, cnezatul de Halici-Volhinia a fost invadat de oştile lui Cazimir al III-lea, regele Poloniei, care a revendicat moştenirea asupra tronului halician pe baza unor legături de rudenie. Actul suveranului polon era socotit şi ca o măsură de apărare contra atacurilor mongole ce veneau prin acest cnezat. Cum Haliciul era tributar Hoardei de Aur, hanul a reacţionat, trupele mongole au intervenit în Halici şi au alungat pe cele polone. Dar Polonia avea alianţă cu Ungaria. Carol Robert de Anjou, interesat şi el în stăpânirea statului halician, încheiase o înţelegere cu Cazimir al III-lea, conform căreia suveranul polon se obliga ca, de va fi lipsit de urmaşi pe linie bărbătească, succesor la coroana Poloniei să fie unul din fiii lui Carol Robert. De aceea Ungaria a sprijinit Polonia în pretenţiile ei asupra cnezatului de Halici-Volhinia. Alianţei dintre Polonia şi Ungaria i s-a opus aceea dintre Hoarda de Aur şi Lituania. Aceste grupări s-au găsit în contradicţie şi în ceea ce priveşte interesele din spaţiul carpato-nistrean, unde Ungaria dorea să-şi extindă dominaţia eliminând pe aceea a Hoardei de Aur, scop în care au acţionat Carol Robert de Anjou (1308-1342), şi, mai ales, fiul şi urmaşul său Ludovic I cel Mare (1342-1382). Bulgaria, statul vecin de la sud, fusese istovită de loviturile tătaro-mongolilor, care pe vremea hanului Uzbec (1313-1342) şi-au întărit poziţiile în părţile vestice ale Hoardei de Aur. Ţaratul bulgar a continuat să fie tributar Hoardei, cete mongole sălăşluiau încă în dreapta Dunării la începutul secolului al XIV-lea. În mai multe rânduri Bulgaria a fost invadată de mongoli, detaşamentele acestora luând parte la disputele cu caracter local din Balcani. Ţaratul Bulgar a avut conflicte cu bizantinii şi cu sârbii. Învingători în războiul cu Imperiul Bizantin, purtat pe vremea lui Theodor Svetoslav (1300-1321), bulgarii au pierdut războiul cu Serbia, dus în timpul lui Mihail Şişman (1323-1330). În bătălia de la Velbujd (28 iulie 1330), cneazul sârbilor Uroş al III-lea a obţinut victoria în faţa lui Mihail Şişman, care a căzut în captivitate, unde a şi murit. Din coaliţia antisârbească a făcut parte, alături de basileul Andronic al III-lea, care era cumnat cu ţarul bulgar, şi domnul Ţării Româneşti, Basarab I. Existau relaţii de rudenie între casa domnitoare de la Argeş şi casa domnitoare bulgară. Teodora, fiica lui Basarab, s-a căsătorit cu Ivan Alexandru, nepotul ţarului Mihail Şişman. În 1323, oştile româneşti ale lui Basarab I Întemeietorul au fost în sprijinul bulgarilor contra Bizanţului, iar în 1330 în luptele contra sârbilor. 13

Împărţirea Bulgariei pe vremea lui Ivan Alexandru (1331-1371), în ţaratele de la Târnovo şi Vidin a slăbit forţa acestui stat, uşurând sarcina cuceritorilor otomani. Viaţa politică internă din Imperiul Bizantin, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, a fost dominată de războaiele civile. Între 1320 şi 1328 a fost conflictul dintre Andronic al II-lea şi Andronic al III-lea, care s-a complicat prin intervenţia sârbilor pentru cel dintâi şi a bulgarilor pentru celălalt. Andronic al III-lea a ieşit victorios, dar conflictul a slăbit statul şi a încurajat acţiunile otomane antibizantine. Al doilea război civil s-a desfăşurat între 1341-1351, când împotriva succesorului minor Ioan al V-lea (fiul lui Andronic al III-lea), tutelat de mama sa Ana de Savoia, s-a ridicat marele feudal Ioan VI Cantacuzino, fost prim-ministru, comandant al armatei şi al flotei. Uzurpatorul s-a aliat, în 1346, cu Ştefan Duşan (1331-1335), regele Serbiei şi cu sultanul Orkhan (1326-1359). Ana de Savoia a cerut sprijin de la Balica, stăpânitorul Ţării Cărvunei. Acesta i-a trimis, în 1346, „o mie de ostaşi aleşi”, în frunte cu fraţii Theodor şi Dobrotiţă. Pentru serviciile aduse, Ana de Savoia i-a oferit lui Dobrotiţă o căsătorie aleasă, cu fiica ministrului Apokaukos şi titlul de generalisim în armata bizantină. Mai apoi, Dobrotiţă a primit şi titlul de „despot” pentru stăpânirea sa, care se întindea pe litoralul Mării Negre, între Mangalia şi Varna. Războiul civil dintre cei doi Ioan, al V-lea şi al VI-lea, încheiat pentru moment, a reizbucnit în 1352. De aceasta au profitat otomanii care s-au stabilit în Peninsula Galipoli (în 1354), primul pas făcut în Europa. A început, treptat, expansiunea puterii otomane, cu care va fi confruntată mai întâi lumea balcanică, apoi şi lumea românească. 2. Ţara Transilvaniei Ţara Transilvaniei s-a constituit ca voievodat într-un mod particular şi a avut o situaţie cu totul proprie până către jumătatea secolului al XVI-lea. Cum s-a arătat în capitolul anterior, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, când a avut loc impactul între triburile maghiare şi populaţia Transilvaniei, formată din români şi resturi ale slavilor, neasimilate total, existau aici forme de organizare care prefigurau statul, voievodatele, trei la număr în Cronica lui Anonymus, mai multe în realitate. Au fost şi altele, contemporane cu cele conduse de Menumorut, Glad şi Gelu, care n-au intrat însă în vederile naratorului regal pentru că ele n-au fost în zona de contact. Existenţa acestora este o certitudine din perspectiva a ceea ce ştim astăzi. Unele „ţări”, precum Maramureşul, Haţegul, Făgăraşul, cu puternice structuri româneşti, rezistente mult timp la penetraţia organizată de regalitatea maghiară, au coexistat cu voievodatele menţionate de cronicile ungureşti pentru secolele IX-XI. În secolul al XI-lea se constată progrese notabile pe întreg portativul social. Din punct de vedere politic avusese loc un proces de unificare, izvoarele narative înregistrând două voievodate în spaţiul celor trei anterioare. Unul în Banat, cu prelungiri dincolo de Mureş până la Crişul Alb, condus de Ahtum, care descindea din neamul lui Glad îşi avea reşedinţa la Urbs Morisena (Oraşul Mureşana, Cenad). Celălalt, al lui Gyla, „duce mare şi puternic”, era „foarte întins şi foarte bogat”, depăşind limitele voievodatului condus de Gelu. El se întindea, aproximativ, din hotarul Ţării Făgăraşului şi Haţegului până la marginile Ţării Maramureşului şi Porţile Meseşului. Urmaşul lui Gelu din Ţara Ultrasylvană a intrat în conflict cu regele maghiar Ştefan I, motivul declarat, poate numai un pretext, fiind cel religios, refuzul voievodului transilvan de a împărtăşi creştinismul de tip apusean. Ştefan I a căutat să-şi extindă stăpânirea în Transilvania purtând război, în 1002-1003, cu căpeteniile de aici. Nimic nu probează, însă, instalarea, la această dată, a dominaţiei maghiare în ţara intracarpatică. Ceea ce nu exclude aşezarea unei populaţii maghiare paşnice de păstori şi agricultori, 14

care au convieţuit cu populaţia românească. Să reţinem că în 1068, pecenegii conduşi de Osul au pătruns în Ungaria după ce au distrus „prisăcile” (=întăriturile) de la Porţile Meseşului. Informaţia aceasta, transmisă de Cronica pictată de la Viena, este deosebit de importantă: spre sfârşitul secolului al XI-lea înaintarea maghiară ajunsese până aici, la întăriturile de la Porţile Meseşului. De altfel, pe emisiunile monetare din secolul XI regii maghiari se intitulau „rex Pannoniae”. În a doua jumătate a secolului XI şi la începutul secolului următor, regii arpadieni (Geza I, 1047-1077, Ladislau cel Sfânt, 1077-1095, Coloman Cărturarul, 1095-1116) şi-au extins stăpânirea asupra unei părţi din Transilvania. Sunt ocupate şi reconstruite mai vechi cetăţi, precum Dăbâca, Turda, Biharea, Medieş (lângă Satu Mare), Moreşti, Şirioara, Alba Iulia. Cucerirea maghiară atinge arcul carpatic pe la 1200, iar Maramureşul în secolul XIV. În 1111 şi 1113, între dregătorii regali înregistraţi ca martori în documente apare şi un „Mercurius principele Transilvaniei”. Sunt singurele menţiuni ale acestui dregător, care nu pare să fi jucat un rol real în istoria acestei ţări; el nu şi-a exercitat în practică atribuţiile. Nici instituţia principatului nu s-a impus, fiind străină de realităţile Transilvaniei, de instituţiile ei consacrate, cnezatul şi voievodatul, presărate pe tot cuprinsul ţării. Dacă principatul nu s-a putut impune, instituţia superioară rămânând voievodatul, regalitatea ungară a introdus ca instituţie locală politico-administrativă comitatul. A fost nevoie de peste un secol pentru a fi organizate câteva comitate ardelene în jurul unor cetăţi, cea mai veche menţiune documentară fiind din 1111, anume comitatul Bihorului (cu sediul în cetatea Biharea, apoi la Oradea). Pe pământul ocupat, regalitatea maghiară a făcut colonizări, secuii, saşii, apoi Cavalerii Teutoni. Secuii, neam de origine controversată, greu de precizat (după o opinie ei erau o populaţie composită, formată din huni, avari, chazari, pecenegi; după o alta, ei sunt de origine cabară, trib de elită dintre chazari), au participat la ocuparea Panoniei în 895896 alături de unguri, iar apoi au locuit cu aceştia în câmpia Panoniei şi a Tisei. Când cetele lui Arpad au pornit împotriva voievodatului Bihorului, secuii se găseau în fruntea acestora, iar după lupte au rămas acolo convieţuind cu românii bihoreni. În următoarea etapă, la sfârşitul secolului XI şi începutul secolului XII, îi întâlnim spre interiorul Transilvaniei, în părţile Târnavelor, iar apoi, pe la începutul secolului XIII, spre estul Transilvaniei, până la linia subcarpaţilor răsăriteni. Dincolo de Carpaţi n-au putut trece deoarece îi întâmpina forţa cumană. În cazul secuilor n-a fost vorba despre o aşezare (=colonizare) organizată. Ei sugerează itinerarul penetraţiei maghiare în Transilvania, fiind însărcinaţi de regii arpadieni cu paza marginilor teritoriilor cucerite. Mai întâi au fost lăsaţi în Bihor, apoi în părţile Târnavelor (unde ajunsese cucerirea maghiară pe la jumătatea secolului XII), iar în final în teritoriile viitoarelor scaune Ciuc şi Treiscaune, la marginea răsăriteană a Trasilvaniei, pentru strajă la Carpaţi faţă de primejdia cumană ce venea dinspre Moldova. Secuii au găsit la venirea lor în Transilvania o populaţie românească statornică de agro-păstori, cu care au convieţuit. De la românii din Bihor, spun vechile cronici maghiare, secuii au învăţat „scrisul”, foarte probabil scrierea pe răboj. În 1210 îi întâlnim pe români alături de secui, saşi şi pecenegi în oastea comitelui Ioachim din Sibiu; în 1241, românii şi secuii din părţile răsăritene ale Transilvaniei au închis pasurile pentru a opri trecerea tătarilor. Saşii au venit în Transilvania din cauze multiple şi în mai multe etape. Cel mai important motiv al plecării acestor germanici din teritoriile lor de baştină se socoteşte a 15

fi schimbarea situaţiei sociale, feudalizarea societăţii germane, care ameninţa libertatea locuitorilor din obşte. N-a fost exclusă, dintre cauze, deteriorarea cadrului ecologic (inundaţii, foamete), ori curentul european al cruciadelor (a doua 1147-1149 şi a treia 1189-1192) care stimula aşezarea pe tărâmuri depărtate. Cel mai vechi grup de populaţie germanică a venit în Transilvania din Flandra (flandrenzi, flamanzi), în vremea regelui Geza II (1141-1161). Au urmat alţi ţărani şi meşteşugari din regiunea Rinului şi a Mosellei, numiţi în documente teutoni. Un alt grup, cel mai numeros, sosit în Transilvania pe la sfârşitul secolului XII şi începutul secolului XIII, a venit din Saxonia (saxones, saşi). Aceştia din urmă, mai mulţi şi mai bine organizaţi, şi-au impus instituţiile, formele de organizare şi obiceiurile şi celorlalţi veniţi în Transilvania, numiţi de aceea cu toţi saşi. Primii oaspeţi germani s-au aşezat în părţile Albei şi Hunedoarei, apoi au fost colonizate teritoriile din jurul Sibiului, întinzându-se până la Rupea, Miercurea-Sebeş şi Orăştie. Zonele Bistriţei şi Rodnei şi-au primit oaspeţii germani pe la 1200, pentru ca la începutul secolului al XIII-lea să fie colonizată Ţara Bârsei. Mai apoi s-au aşezat coloniştii germani în părţile Sighişoarei şi Mediaşului. Noii veniţi au dispus, la aşezarea în Transilvania, de însemnate privilegii din partea regilor unguri: au avut libertatea de a se organiza social, juridic, religios, de a valorifica pământul, a practica meşteşugurile şi negoţul. În schimb, aveau obligaţia de a apăra teritoriile de colonizare faţă de pericolul cuman, de la sud şi est de Carpaţi. De aceea, coloniştii germani au construit fortificaţii. Saşii au trăit în vecinătatea românilor, care au fost găsiţi aici, organizaţi în obşti, multe încă libere. Arheologia şi toponimia confirmă prezenţa românilor, anterioară colonizării săseşti. Pământul acesta n-a fost deşert (terra deserta), ci mai curând deşertat, cu un oarecare deficit demografic şi insuficient organizat. Neam vrednic, înzestrat, ordonat şi harnic, germanii transilvăneni au avut un aport substanţial la propăşirea acestei provincii. Cavalerii Teutoni, ordin cavaleresc-religios, înfiinţat de Papalitate în „locurile sfinte” (Ierusalim), în 1190, au fost chemaţi în Transilvania de regele Andrei al II-lea, în 1211. Prin noii colonişti, aşezaţi în Ţara Bârsei, regalitatea ungară urmărea un dublu scop: apărarea sud-estului Transilvaniei de atacurile cumanilor, care dominau în câmpiile de la sud şi est de Carpaţi, şi extinderea stăpânirii ungare asupra zonei controlate de cumani. Trebuie amintite şi interesele bisericii catolice, care îşi făcuse un program din convertirea populaţiei ortodoxe şi a păgânilor cumani din vecinătate. Condiţiile de aşezare oferite de regele Andrei al II-lea erau iniţial foarte bune şi au fost mereu sporite în anii următori. Uşurinţa cu care li s-a dăruit mai mult i-a determinat la abuzuri, încălcarea înţelegerii, le-a potenţat apetitul de cucerire spre sudul Carpaţilor. Teutonii şi-au construit cetăţi din piatră, au bătut monedă proprie. S-au sustras autorităţii episcopului de la Alba Iulia supunându-se direct Papei. De asemenea, au practicat o fiscalitate aspră, au supus populaţia la dijme grele, i-au constrâns pe localnici să se catolicizeze şi au făcut ei înşişi colonizări de populaţie germanică, din cea venită deja în Transilvania, ori adusă din Renania şi Flandra. În felul acesta, populaţia românească a trebuit să-şi mute aşezările. Tendinţa acestor cavaleri-clerici, puţini dar puternici, a fost de a ieşi de sub orice autoritate, de a deveni stăpâni autonomi în spaţiul de colonizare, pe care şi-l doreau mereu extins. Conflictul cu regalitatea ungară era de aşteptat şi el a izbucnit în 1221, când Teutonii au fost alungaţi. Intervenţia Papei Honoriu al III-lea a ameliorat situaţia, diploma de danie este reînnoită, în 1222, cu sporirea privilegiilor şi recunoaşterea unor noi teritorii: cetatea Cruceburg cu împrejurimile, până la hotarele brodnicilor („ad terminos Brodnicorum”) spre răsărit, la sud până la izvoarele Bârsei şi de acolo până la Dunăre. Papa Honoriu al III-lea le-a mai 16

adăugat, după puţin timp, dreptul de organizare bisericească proprie, cu prepositură şi, în viitor, episcopie. Regele Andrei al II-lea, încurajat de nobilimea locală şi de înaltul cler, i-a alungat pe Cavalerii Teutoni din Transilvania în august 1225. * Cucerirea, organizarea şi colonizarea făcute de regalitatea maghiară în Transilvania a produs însemnate mutaţii în structurile demografice, social-economice, politice şi spirituale locale, româneşti, contenind procesul de reunire a „ţărilor” într-un stat unificat. Peste instituţiile autohtone s-au suprapus altele, ale noilor veniţi, ocupanţi şi colonişti. O lungă coexistenţă de forme vechi şi noi avea să caracterizeze istoria acestei provincii. Deşi a făcut parte din regatul Ungariei până către jumătatea secolului XVI, Transilvania şi-a păstrat individualitatea. Înainte de toate, ea a fost o unitate fizicogeografică distinctă faţă de Câmpia Panoniei. Pământul Transilvaniei se leagă organic de întregul pământ românesc; mai mult, el este „inima teritoriului etnic românesc”. Românii autohtoni formau majoritatea absolută a locuitorilor. Transilvania a avut o economie ce a individualizat-o de regatul maghiar, regim vamal propriu şi monedă proprie. Din necesităţi reale, Transilvania s-a orientat economic spre Ţara Românească şi Moldova. Zona mlăştinoasă a Tisei a constituit o adevărată barieră între Transilvania şi Ungaria, pe când Carpaţii au oferit căi de comunicaţie mai multe şi mai practicabile. Transilvania a dispus de o organizare militară proprie în care românii, cu cnezii şi voievozii lor, au deţinut un rol foarte important. Situaţia confesională a Transilvaniei, cu o populaţie preponderent ortodoxă, era diferită de cea a Ungariei. În a doua jumătate a secolului trecut, un istoric maghiar scria că „busola Transilvaniei părea fixată cu totul spre răsărit, mai ales din cauză că populaţia ei aparţinea în majoritate bisericii răsăritene”. Transilvania a avut o organizare şi o conducere proprie, cu voievozi, cancelarie, congregaţii generale şi instituţii administrative vechi, precum districtele, care au continuat cnezatele şi „ţările” anterioare. Tendinţa de autonomie, conştiinţa unei existenţe politice separate constituie o trăsătură fundamentală a vieţii de stat din voievodatul transilvan. La viaţa politică a Transilvaniei au participat şi românii cărora, până la mijlocul secolului al XIV-lea, li s-a recunoscut statutul propriu printre „stările” ţării. Erau, prin urmare, nu numai realitate etnică, ci şi constituţională. Erau chemaţi să decidă în adunările locale şi în adunarea ţării. Românii sunt atestaţi cu atribuţii militare, iau parte la acţiunile de apărare a ţării, dar sunt prezenţi şi în campaniile ofensive. Cnezimea şi voievozimea românească au constituit un potenţial militar apreciabil în războiul antiotoman. Angajarea elementului românesc în politica şi viaţă militară a ţării a asigurat un plus de consistenţă orientărilor autonome ale voievodatului Transilvaniei. 3. Ţara Românească Întemeierea statului românesc dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre a fost pusă, de tradiţia literată păstrată în cronicile muntene, pe seama „descălecatului” din Făgăraş. Din Ţara Făgăraşului ar fi venit Negru Vodă, la sfârşitul secolului al XIII-lea „cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade” şi, coborând pe apa Dâmboviţei, „a început să facă ţara nouă”. Mai întâi a făcut oraşul Câmpulung, apoi Argeşul, unde „şi-a pus scaunul de domnie”. Basarabeştii şi boierimea de peste Olt i s-au închinat şi i s-au supus lui Negru 17

Vodă. Aceeaşi tradiţie literară a reţinut şi motivul pentru care voievodul făgărăşean a trecut munţii: „să se fi învrăjbit domnul românilor (= voievodul făgărăşean) cu domnul ungurilor (=regele Ungariei) şi cu al saşilor (=comitele de Sibiu) pentru nişte pricini”. Tradiţia „descălecatului”, repusă în valoare, conţine un mare adevăr: adaosul de populaţie din Transilvania, populaţie românească mai ales, silită de ofensiva feudală maghiară împotriva instituţiilor şi obiceiurilor vechi obşteşti să treacă munţii. Aceste treceri sunt mai vechi (prima înregistrare scrisă este din 1234), dar s-au amplificat cu timpul şi au antrenat şi pătura boierească românească din Făgăraş. Atunci, la sfârşitul secolului al XIII-lea (1290), va fi trecut şi un voievod din Ţatra Făgăraşului (care intrase în conflict cu regele Ungariei pentru stăpânirea acestei „ţări”), reţinut de tradiţie cu numele de Negru Vodă. Contribuţia Ţării Făgăraşului, ca, de altfel, şi a Ţării Haţegului la constituirea statului muntean este un fapt real, perceput ca atare de istoriografia românească. Un proces aflat în plină desfăşurare a putut fi stimulat, potenţat la un moment dat, de factorul românesc de la nord de Carpaţi. Pornind de la legăturile permanente şi puternice dintre Ţara Transilvaniei, Ţara Românească şi Ţara Moldovei, pe care le socotea o adevărată „stare osmotică”, Gh.I.Brătianu a mers mai departe cu reabilitarea tradiţiei întrebându-se: „Dar însăşi tradiţia ce o aflăm din cele mai vechi cronici ale noastre, tradiţia descălecării […], însăşi descălecarea din Ardeal a voievodului întemeietor de ţară, cu oştenii şi curtea sa, faptul acesta nu cuprinde în el cel puţin instinctul, dacă nu conştiinţa unei origini comune a românilor de dincolo şi de dincoace de Carpaţi?” Constituirea statului medieval Ţara Românească, terminologie politică în care N. Iorga a văzut un adevărat program de unificare, s-a desfăşurat în timp şi a cunoscut mai multe etape. A fost, mai întâi, răzvrătirea lui Litovoi (acelaşi de la 1247, ori poate altul, un urmaş, Litovoi II?), care a avut loc după anul 1272, pe timpul minoratului regelui ungar Ladislau al IV-lea. Împreună cu fraţii săi, Litovoi, „în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru aflătoare dincolo de Carpaţi şi cu toate îndemnurile noastre nu s-a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte […]”. Aşadar, voievodul român din Oltenia a ignorat autoritatea suveranului de la Buda. Confruntarea armată s-a terminat nefericit pentru români. Litovoi a căzut în luptă, iar fratele său, Bărbat, luat captiv , a fost dus la curtea regală, de unde s-a eliberat contra unei însemnate sume de bani. Voievodul din Oltenia a pierdut controlul asupra Ţării Haţegului (care la 1247, şi după aceea, ţinea de Ţara Litua sau Ţara lui Litovoi), unde în 1276 este menţionat un comite, dregător regal. Ce a urmat după răscoala lui Litovoi este greu de reconstituit. Pentru aproape o jumătate de secol informaţiile lipsesc. La capătul acestei perioade, în 1324, Ţara Românească exista ca entitate statală, condusă de un mare voievod ca unic stăpânitor. Basarab este primul domn, un stăpân al întregii ţări. Într-o diplomă a regelui Carol Robert de Anjou, din 26 iulie 1324, este amintit Basarab „voievodul nostru transalpin”, de unde se poate deduce că la acea dată suveranul Ungariei era suzeranul voievodului Ţării Româneşti. Într-un alt act, Basarab este înfăţişat ca „fiu al lui Tihomir”. Foarte probabil, Tihomir a fost un voievod în stânga Oltului, un urmaş al lui Seneslau. Acţiunea începută de Litovoi, căreia nu i se cunoaşte precis data (după 1272, dar înainte de 1282) a fost continuată, prin urmare, de voievozii din stânga Oltului, care rezidau la Curtea de Argeş. Am avea astfel succesiunea Seneslau-Tihomir-Basarab. Pe ce cale s-a făcut unificarea structurilor politice existente anterior, este greu de spus. A fost o unificare prin violenţă sau, poate, o confederare, o recunoaştere a preeminenţei unuia dintre voievozi. Oricum, Basarab ne este înfăţişat ca „mare voievod”, superior, prin urmare, celorlalţi cnezi şi voievozi. 18

Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre are la bază un lung proces, o evoluţie de la sat la stat, o succesiune de etape social-politice care au prefigurat statul. Ultima etapă, trecerea „de la ţară la stat”, s-a putut realiza într-o conjunctură externă favorabilă (înfăţişată la începutul acestui capitol). Este vorba, mai ales, despre situaţia critică prin care a trecut regatul Ungariei, măcinat de lupte interne, situaţie care a fost folosită de voievozii români de la sud de Carpaţi. Când în Ungaria criza politică s-a încheiat prin victoria la tron a lui Carol Robert de Anjou, noul suveran a reluat politica transcarpatică. Documentul din 1324, unde este menţionat Basarab „voievodul nostru transalpin”, aminteşte de mai multe solii precedente acestei date (ceea ce sugerează şi anterioritatea domniei lui Basarab), pe care magistrul Martin le îndeplinea în Ţara Românească. Relaţiile bune dintre Ungaria şi Ţara Românească au durat până în 1330, când s-a ajuns la un conflict armat a cărui principală consecinţă a fost independenţa Ţării Româneşti. Cauzele acestui diferend ne sunt înfăţişate de Cronica pictată de la Viena. Regele Carol Robert a fost îndemnat de câţiva mari nobili, precum Toma Szécsény, voievodul Transilvaniei şi Dionisie Szécsi, fost castelan de Mehadia, „ca să alunge din ţara aceasta pe Basarab, sau […] să o dea unuia din sfătuitorii săi”. Dionisie Szécsi dorea Banatul de Severin, aflat atunci în stăpânirea Ţării Româneşti, pe care l-a şi căpătat la începutul expediţiei. Cât despre Toma Szécsény, aspiraţiile lui se pare că vizau chiar ţara lui Basarab. Voievodul muntean a fost acuzat, fără motive, de „necredinţă”, de „nesupunere” şi „răzvrătire”. Expediţia maghiară contra Ţării Româneşti a început în septembrie 1330, oştirea condusă de regele însuşi a urmat itinerarul: Severin (cetatea este cucerită şi dată, împreună cu titlul de ban, lui Dionisie Szécsi), a traversat Oltenia şi s-a îndreptat spre Curtea de Argeş, reşedinţa marelui voievod Basarab. Domnul Ţării Româneşti a trimis solie de pace, oferind regelui condiţii foarte avantajoase: cedarea Severinului, plata unui tribut anual, un fiu ca ostatic şi o despăgubire de război în valoare de 7.000 mărci de argint (= 1.680.000 dinari). Trufaşul rege angevin a respins oferta deşi fusese avertizat că, de va continua expediţia „înlăuntrul ţării, primejdia niciodată nu o va putea înlătura”. Armata maghiară a continuat înaintarea, dar avea să simtă curând efectele drumului pustiit şi, în consecinţă, regele a ordonat retragerea. A trebuit s-o facă pe calea cea mai scurtă, spre Transilvania. Şi aceasta a fost, cred cei mai mulţi istorici, pe valea Argeşului superior, prin Loviştea, spre Sibiu. Cronica pictată de la Viena, care narează întreaga campanie, spune că, în drumul ei de întoarcere, oştirea lui Carol Robert de Anjou a trebuit să traverseze o vale lungă şi îngustă, „un loc crângos şi păduros închis cu dese întărituri”. În acest defileu a fost atacată de armata lui Basarab I, între 9-12 noiembrie 1330; este ceea ce s-a numit „bătălia de la Posada”. Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi – spune izvorul citat – alergând din toate părţile arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul văii, pe un drum care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie, strâmtă […]”, unde „ostaşii regelui erau cu totul prinşi ca nişte peşti în mreajă”. Pierderile au fost mari, au căzut acolo, de partea maghiară, „tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire”. Au murit trei administratori ai bisericii catolice din Ungaria, din care unul, fiind şi vicecancelar,. „a pierit cu sigiliul regelui”. Românii au luat mulţi prizonieri şi captură de război: arme, haine preţioase, bani de aur şi argint, vase scumpe, cai cu şei şi frâie. Regele Carol Robert de Anjou, pentru a scăpa „şi-a schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie”, care fiind luat drept rege „românii cu cruzime l-au omorât”.

19

Victoria din noiembrie 1330 constituie un moment de referinţă în istoria românilor. Statul cârmuit de Basarab I Întemeietorul şi-a dovedit puterea, disponibilităţile economice şi militare, iar marele voievod şi-a înscris numele între oamenii de seamă ai neamului nostru. Basarab I a fost nu numai întemeietor, ci şi un apărător, care a asigurat independenţa Ţării Româneşti. Acest mare voievod, „singur stăpânitor”, a fost fondatorul dinastiei muntene care-i va purta numele, Basarabii. Mai mult, după numele său va fi numit uneori şi statul: Ţara Basarabească. 4. Ţara Moldovei Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Orientali şi Nistru a fost socotită, de tradiţia literară târzie, tot ca produsul unui „descălecat”. În fond, un dublu „descălecat”, al lui Dragoş mai întâi, apoi al lui Bogdan. În cazul Ţării Moldovei, realitatea personajului ”descălecător” este în afara oricăror îndoieli. Dragoş şi Bogdan au fost voievozi ai Maramureşului care, în anumite condiţii istorice, au trecut la răsărit de Munţii Carpaţi. Statutul lor aici e diferit fundamental. Cel dintâi a fost voievod dependent de regele Ungariei, cel de al doilea a fost voievod şi domn independent. Istoriceşte se poate spune că Dragoş a fost un „descălecător”, iar Bogdan un întemeietor. Realitatea istorică a îmbrăcat, în secolul al XVII-lea, haina legendei. Trebuia explicat „cum s-a început Ţara Moldovei”, trebuia explicat numele ei şi, de asemenea, stema ei. Şi atunci s-a născut legenda despre vânătoarea lui Dragoş Vodă. Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă, scris în secolul XVII şi atribuit lui Grigore Ureche, relatează despre ieşirea lui Dragoş Vodă din Maramureş la vânătoare, întâlnirea unui bour („au dat de o hiară ce se chiamă bour”), pe care l-a gonit prin munţi „cu dulăi” până la şesul apei Moldovei. Acolo „fiindu şi hiara obosită, au ucis-o la locul unde se chiamă acum Boureni […]”. Apa pe malul căreia a avut loc această întâmplare s-a numit Moldova, după numele căţelei Molda „cu care au gonit hiara aceia”. Numele apei a dat numele ţării, Moldova, iar stema noului stat („hierul ţării”) s-a hotărât să fie un cap de bour. Legenda s-a creat din nevoia de explicaţie a unor fapte reale. Exista o ţară, cu domnul, instituţiile, însemnele ei şi trebuia desluşit cum s-a ajuns aici. Ţara Moldovei s-a dezvoltat din acumulări structurale şi instituţionale proprii. Reglementându-se relaţiile cu dominatorii asiatici, turcici (turanici) şi mongoli, ajungându-se la o viaţă de vecinătate cu aceştia (nu, însă, la o comuniune de viaţă) datorită achitării dărilor, mai ales din cereale, românii din acest spaţiu au putut rezista şi evolua. Situaţia demografică s-a îmbunătăţit, satele se înşiruiau de-a lungul văilor, la marginea codrilor, în luminişul pădurilor şi la poalele munţilor. Se făcea comerţ, iar la întâlnirea drumurilor de negoţ se ţineau târguri, unele dintre ele fiind nuclee ale viitoarelor aşezări urbane. Exista o pătură socială superioară, dovadă fiind şi tezaurele monetare, ca şi podoabele descoperite arheologic. Din rândul acesteia s-au ridicat fruntaşii locali, conducătorii de „ţări”, cnezate şi voievodate de văi. Către jumătatea secolului al XIV-lea şi condiţiile externe au fost favorabile. Pe vremea hanului Djanibek (1341-1357), fiul hanului Uzbek, dominaţia Hoardei de Aur în părţile de vest (deci şi în teritoriul românesc) a slăbit. Concentrându-şi atenţia spre răsărit, hanul Djanibek a lăsat rezolvarea problemelor din această zonă cumnatului său, principele Athlamos. De această situaţie au profitat regii angevini, mai ales Ludovic I cel Mare, care şi-a făcut un program din lichidarea dominaţiei tătare la est de Carpaţi şi asigurarea drumului spre Marea Neagră. Vreme de un secol, tătarii au făcut numeroase incursiuni în Transilvania şi Ungaria. Regele Ludovic cel Mare a hotărât să pună capăt 20

acestor prădăciuni. În 1345, a organizat o expediţie împotriva lor pusă sub comanda lui Andrei Láckfi, comitele secuilor, fratele lui Ştefan, voievodul Transilvaniei. La această campanie au participat şi românii din Maramureş sub comanda voievodului Dragoş. Expediţia a avut loc în sudul Moldovei şi s-a terminat cu un succes. Tătarii au fost înfrânţi şi împinşi spre răsărit, iar principele lor Athlamos a fost ucis. Cronicarul Ioan de Târnave scria că „acei dintre tătari care mai rămăseseră au fugit la ceilalţi tătari, departe, spre părţile mării”. Dar, tătarii constituiau, încă, un pericol şi ameninţau, dinspre răsărit, Ungaria. Apărarea se putea lesne realiza de pe versantul Carpaţilor Orientali. De aceea, Ludovic s-a hotărât să înfiinţeze aici o marcă de apărare a regatului în fruntea căreia a numit pe Dragoş, voievodul românilor din Maramureş. Structura aceasta (cu reşedinţa la Baia, oraş care iniţial s-a numit Moldavia, după râul omonim), de esenţă militară, s-a suprapus formaţiunilor politice „de văi” existente, care au constituit o etapă din evoluţia de la sat la stat. Dragoş a condus aici ca vasal al regelui Ungariei. Letopiseţul de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei, scris în vremea lui Ştefan cel Mare, atribuie lui Dragoş doi ani de domnie, începând cu 1359, ceea ce, evident, nu se poate accepta. Venirea lui Dragoş în Moldova, ca voievod dependent de regele Ungariei, Ludovic I cel Mare, a fost pusă de istorici la ani diferiţi, data cea mai acceptabilă fiind 1346-1347. După cercetări mai noi, Dragoş ar fi murit în 1354, fiind înmormântat la Volovăţ. Lui i-a succedat fiul său Sas şi apoi, efemer (mai curând desemnat pentru a domni), Balc, fiul lui Sas. În paralel cu evenimentele de la răsărit de Carpaţi, Ţara Maramureşului cunoştea o mişcare de mare interes, condusă de voievodul Bogdan. Regii angevini ai Ungariei, Carol Robert şi ludovic I, au voit să desfiinţeze vechile libertăţi ale românilor, ceea ce a dat naştere la tulburări. Românii s-au răsculat în frunte cu Bogdan din Cuhea, pentru aşi apăra viaţa de obşte, cu obiceiurile ei şi cu deplina ei libertate. La 21 octombrie 1343, Bogdan apare documentar ca rebel (infidelis) şi fost voievod al Ţării Maramureşului. Fusese, prin urmare, destituit de rege pentru „necredinţa” lui. Peste şase ani, în 1349, la 15 septembrie, Bogdan este pomenit ca „infidel notoriu”, ceea ce arată durata nesupunerii. Documentul acesta este foarte important pentru datele despre familia lui Bogdan şi deţinerea dregătoriei de voievod în cadrul ei. Voievozi au fost şi Iuga, fratele lui Bogdan şi, de asemenea, Ioan, fiul lui Iuga şi nepotul lui Bogdan. Revolta lui Bogdan a durat încă mulţi ani. Când n-a mai putut rezista în Maramureş el a trecut la răsărit de Carpaţi cu fiii, rudele şi colaboratorii săi, care au voit să-l urmeze. Data când a avut loc această trecere este pusă, de cei mai mulţi istorici, în 1359. Recent s-a propus, printr-o nouă interpretare a documentelor, anul 1363, ceea ce schimbă total cronologia primilor voievozi moldoveni, de la Dragoş la Bogdan. Venit peste munţi, în Ţara Moldovei, Bogdan a înlăturat pe Balc, urmaşul voievodului Sas, desemnat să urmeze părintelui său şi l-a obligat să părăsească Moldova şi să se întoarcă în Maramureş. Voievodul Bogdan a devenit exponentul dorinţei de emancipare a boierilor moldoveni şi a organizat rezistenţa împotriva oştirii lui Ludovic I, care nu putea să consimtă la pierderea controlului dincolo de Carpaţii Orientali. Intervenţia regelui maghiar a fost inutilă, Ţara Moldovei n-a mai putut fi recuperată (într-un document regal se vorbeşte despre restaurarea „Ţării Moldovei”). În anul 1364 armata lui Ludovic cel Mare a suferit o grea înfrângere în Ţara Moldovei şi suveranul maghiar a trebuit să renunţe la „restaurarea” pe care şi-o dorea. Dovadă este documentul din 2 februarie 1365, socotit un adevărat „act de naştere” al statului independent Ţara Moldovei. Regele Ludovic I al Ungariei răsplătea, prin documentul citat, pe Balc, fiul lui Sas, pentru „serviciile sale strălucite, mai ales în ţara noastră moldovenească, pe care le-a făcut nu fără vărsarea propriului său sânge şi fără răni şi cu moartea fraţilor săi, a celor apropiaţi şi a slujitorilor săi; îi dăm o moşie numită Cuhea, în ţara aceasta a 21

Maramureşului cu satele Ieud, Bascov, amândouă Vişăele, Moiseni, Borşa şi amândouă Seliştele din aceeaşi ţară a Maramureşului, cu toate pertinenţele sale, anume ape, păduri şi munţi şi orice s-ar ţine de ele, pe care moşie am luat-o de la Bogdan voievodul şi de la fiii lui, infidelii noştri notorii. Căci Bogdan şi fiii lui, prin lucrarea diavolului, duşmanul neamului omenesc, depărtându-se de la credinţa ce ne datorau, au trecut pe ascuns din regatul nostru ungar în ţara noastră amintită a Moldovei şi s-au silit s-o păstreze spre ofensa Majestăţii Noastre”. Prin donaţiunea pe care i-o făcea lui Balc, fiul lui Sas, suveranul Ungariei recunoştea eşecul încercărilor de a-l îndepărta pe Bogdan din Moldova. În 1365 statul românesc Ţara Moldovei era constituit şi independent. Bogdan I Întemeietorul a avut o domnie scurtă, până în 1367. Nu se ştie exact care era întinderea statului său. Este de presupus că el cuprindea întreg versantul răsăritean al Carpaţilor Orientali, cu văile Siretului şi Prutului, de la Ceremuş la Oituz şi până în Vrancea. Procesul de unificare s-a desfăşurat şi în următoarea perioadă, statul extinzându-se către răsărit şi sud, spre Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Statul s-a desăvârşit, foarte probabil, în vremea lui Petru I (1375-1391) sau Roman I (1391-1394). Într-un document din 30 martie 1392, acesta din urmă se intitula „marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare”. Bogdan I a fost îngropat la biserica domnească din Rădăuţi, ctitorie care i se pune în seamă. Mai târziu Ştefan cel Mare a refăcut acest lăcaş de închinăciune, pe care l-a transformat în necropolă domnească. Cu acest prilej, marele domn a înfrumuseţat mormântul Întemeietorului cu o lespede pe care stă scris: „Cu mila lui Dumnezeu, Io Ştefan Voievod, Domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a împodobit acest mormânt strămoşului său, bătrânului Bogdan Voievod, în anul 6988 (1480, n.n), luna ianuarie, în 27”. 5. Ţara Dobrogei Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră se integrează aceluiaşi proces de evoluţie social-politică. Vecinătatea Mării Negre, posibilitatea participării la mişcarea internaţională de mărfuri şi, de aici, agonisirile băneşti au generat o civilizaţie înfloritoare. Numeroase oraşe-porturi, cu o vie activitate comercială, precum Mangalia, Constanţa, Chilia, Tulcea, Vicina, Cernavodă, Dârstorul adunau laolaltă o populaţie „de toate limbile”. În acest mozaic etnic s-a impus politic, treptat, elementul românesc. Începând cu secolul X sunt menţionaţi, în scris, şefii politici locali, se constituie, şi aici, „ţări”. Statul dintre Dunăre şi Marea Neagră s-a format prin unificarea acestora, într-o perioadă şi printr-o succesiune greu de reconstituit. Nucleul statului dobrogean l-a constituit „Ţara Cărvunei”, amintită prima oară documentar în 1230, într-o diplomă a lui Ioan Asan al II-lea pentru negustorii raguzani. „Ţara” aceasta era situată pe litoralul Mării Negre, între Mangalia şi Varna. În 1235, patriarhia de la Constantinopol a numit un nou „mitropolit de Varna şi Cărvuna”, pe arhiereul Mathodie, ceea ce s-a socotit a fi o „recunoaştere bizantină, ecleziastică şi imperială, a entităţii statale a Ţării Cărvunei”. Prin anii 40 ai veacului al XIV-lea, formaţiunea aceasta se afla sub cârmuirea arhontelui Balica, al cărui nume se întâlneşte, sub diferite variante (Balc, Baliţa, Bale, Bală, Bălcescu), în tot spaţiul românesc medieval. Arhontele Balica (desigur un voievod, precum peste tot în mediul românesc) a putut furniza împărătesei Ana de Savoia, văduva basileului Andronic al II-lea şi mama lui Ioan al V-lea Paleologul, un corp de oşteni aleşi, o mie la număr, puşi sub comanda fraţilor Theodor şi Dobrotiţă, drept 22

ajutor în războiul civil purtat cu Ioan al VI-lea Cantacuzino. Lui Balica, dispărut în 1347, i-a urmat Dobrotiţă rânduit, se spune în Memoriile lui Ioan al VI-lea Cantacuzino, „printre românii cei mai de vază”. Ţara Cărvunei a fost o formaţiune puternică, iar conducătorul ei un bun politician, care a ştiut să se folosească de conflictul dintre Genova şi Veneţia, ca şi de rivalitatea ţarilor bulgari de la Târnovo şi Vidin. Dobrotiţă s-a aflat în relaţii bune cu Bizanţul, primind de la împăratul Ioan al V-lea Paleologul titlul de „despot”. Moneda de aramă bătută la Caliacra de stăpânitorul Ţării Cărvunei poartă iniţiala T (de la „Tomprotiţa”, forma grecească a numelui) asociată cu semnul despotal. Dobrotiţă, unificatorul „ţărilor” dintre Dunăre şi Marea Neagră, a avut legături politice strânse cu Vladislav I, domnul Ţării Româneşti. Despotul Dobrotiţă, unificatorul Ţării Dobrogei, şi-a sfârşit domnia şi viaţa, foarte probabil, în vara anului 1386, când expansiunea otomană se anunţa tot mai ameninţătoare. Ioancu, fiul lui Dobrotiţă, nu a putut organiza rezistenţa. În sprijinul ţării danubiano-pontice a intervenit atunci Dan I, voievodul Ţării Româneşti şi fratele lui Mircea, viitorul domn, rude foarte apropiate ale despotului Dobrogei. În bătălia din 23 septembrie 1386 cu forţele otomane-bulgare, Dan I şi-a pierdut viaţa, iar Mircea, succesor la domnie, a unit Ţara Dobrogei cu Ţara Românească. Actul istoric al constituirii unei singure stăpâniri politice din Severin până la Marea Neagră, cârmuită de la Curtea de Argeş, este de o mare importanţă şi semnificaţie. Avem în vedere aici atât avantajele economice şi strategice cât şi, mai ales, începutul unui proces unificator la nivelul statelor româneşti, care s-ar fi putut continua şi desăvârşi, rezultând o singură Ţară Românească în spaţiul românesc medieval, dacă conjunctura internaţională, factorul extern ar fi fost favorabil. 6. Concluzii Din cele patru state româneşti, constituite cam în aceeaşi perioadă, numai unul s-a numit Ţara Românească, fapt care poate nedumeri. Prin fondul lor etnic de bază, românesc, toate au fost ţări româneşti. Acela format între Carpaţii Meridionali şi Dunăre a avut parte de acest nume, expresie politică a romanităţii, pentru că, cronologic, a fost primul stat unificat, întemeiat în spaţiul românesc nord-dunărean. Dar, Ţara Românească s-a mai numit şi Ţara Muntenească sau Muntenia. Marea suprafaţă de munte cuprinsă în hotarele sale, mai ales când voievozii de la Argeş şi Târgovişte au stăpânit feude dincolo de Carpaţii Meridionali (Severinul, Haţegul, Amlaşul, Făgăraşul), a sugerat, desigur, denumirea aceasta care s-a format în mediul politic al Ţării Moldovei. Ţara românească din spaţiul intracarpatic poartă un nume ce stă în legătură cu o mare bogăţie a pământului dacic: pădurea. Ea a fost, privită dinspre Câmpia Panoniei, „ţara de dincolo de păduri”, Terra Ultrasilvana, Transilvania. Statul românesc dintre Carpaţii Orientali şi Nistru s-a intitulat Ţara Moldovei, de la numele râului Moldova, pe valea căruia se constituise o „ţară” importantă, cu un rol deosebit în unificarea celorlalte cnezate de vale. Aici, în cnezatul de pe valea râului Moldova a fost şi prima reşedinţă a statului, oraşul Moldavia (=Baia). Românii epocii moderne au numit statul românesc din spaţiul carpato-nistrean simplu, Moldova, dar în epoca medievală el a fost Ţara Moldovei. Cârmuitorii lui şi-au spus, constant, „domni ai Ţării Moldovei”. În cazul Ţării Dobrogei, omul a dat numele statului. Ţara Dobrogei a fost Ţara lui Dobrotiţă, cel mai de seamă dintre conducătorii acestui stat în perioada formării şi consolidării lui. 23

Rememorând, se poate constata că etnicul, omul-personalitate politică, muntele, pădurea şi apa au generat numirile statelor medievale româneşti. * Istoricii s-au întrebat stăruitor: de ce românii nu şi-au constituit un singur stat unificat în Evul Mediu. De ce au existat, prin urmare, mai multe state româneşti într-un teritoriu unitar, cu un etnic, o limbă şi o cultură unitare? Ţările Române au avut o viaţă economică comună, rezultat al simbiozei dintre factorul uman şi cel geografic, care ar fi putut determina, de timpuriu, şi o unitate politică. A existat, de asemenea, o puternică conştiinţă a unităţii de neam, o viaţă confesională pentru toţi românii, instituţii asemănătoare, o convergenţă politicomilitară, aceeaşi limbă, mai unitară, cum au dovedit şi cercetările străinilor, decât multe limbi europene. Şi totuşi, un stat al tuturor românilor nu s-a putut realiza în epoca medievală, pentru că anumite situaţii politice şi economice, create de factorul extern, au prevalat asupra elementelor interne de unitate. Cum se explică, deci, pluralitatea statală românească medievală? Experienţa antică şi aceea medievală, statul dacic şi unirea lui Mihai Viteazul dovediseră că Transilvania, prin aşezarea sa geografică, prin situaţia sa de „centru natural”, trebuie să fie „leagăn al statului românesc”. Dar platoul transilvan, „sâmburele tare al unităţii româneşti” a intrat de timpuriu în stăpânirea regatului arpadin. Centrul pământului românesc a rămas în afară, s-a produs o scindare teritorială cu repercusiuni asupra evoluţiei organizării politice. Fără Ţara Transilvaniei, este limpede la o simplă imaginare a hărţii, că Ţara Moldovei şi Ţara Românească rămân în situaţie excentrică, lipsite de nucleul central. Ocuparea Ţării Transilvaniei de către Ungaria arpadiană constituie una din cauzele principale ale inexistenţei unui singur stat pentru tot spaţiul locuit de români. Unificarea structurilor teritorial-politice de la sud şi est de Carpaţi a început, în etapa hotărâtoare, din două direcţii şi din două centre, îndepărtate unul de celălalt: din zona Argeşului şi respectiv, de pe valea râului Moldova. Au rezultat, astfel, două entităţi statale în spaţiul românesc extracarpatic. Tradiţia dinastică, conştiinţa că fiecare ţară românească îşi are domnul ei, „bun şi mare”, „unsul lui Dumnezeu” (moştenire politică bizantină), s-a instalat tot mai puternic pe măsura trecerii timpului, a devenit o stare permanentă. A existat o dinastie a Basarabilor şi una a Muşatinilor. Au fost domnii separate, în care a operat sistemul ereditar-electiv, s-a creat o obişnuinţă politică care n-a mai putut fi depăşită în epoca medievală. Ţara, fiecare dintre ele, a văzut în domnul şi voievodul ei elementul de garanţie, de stabilitate şi de permanenţă politică. Atât de puternică a fost tradiţia ţărilor separate, încât nici aceia care au dezvoltat în scris unitatea etnică a românilor n-au mers mai departe şi n-au avansat necesitatea unui stat unitar pentru un popor unitar. Ideea de stat nu se suprapunea încă ideii de neam. În schimb, ideea de stat corespundea ideii dinastice. Conjunctura internaţională din Europa răsăriteană şi sud-estică („zonele de influenţă politică”, despre care a vorbit P.P.Panaitescu) a înrâurit decisiv menţinerea separatismului politic românesc. Curând după formarea ca state independente, Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-au orientat spre grupări de forţe internaţionale cu interese politice şi economice divergente. Moldova s-a îndreptat spre regatul Poloniei de al cărui protectorat a simţit că are nevoie şi pe care l-a socotit a-i fi de folos. A deveni atunci vasalul unui stat puternic era o necesitate şi era o asigurare. Recunoscând suzeranitatea puternicului regat de la nord, Polonia, Moldova a prevenit expansionismul Ungariei. Ţara Românească, ameninţată direct de otomani, s-a îndreptat spre 24

colaborarea cu Ungaria. Rivalitatea dintre regatele vecine, polon şi maghiar, în care concurenţa pentru controlul marilor artere comerciale ce duceau, străbătând teritoriul românesc, spre porturile de la Dunăre şi Marea Neagră a fost fundamentală, s-a răsfrânt negativ şi asupra Ţării Româneşti şi Ţării Moldovei, întreţinând şi stimulând separatismul. Factorul politic extern a acţionat permanent şi hotărâtor în sensul prelungirii pluralităţii statale româneşti. A existat o preocupare din afară de a menţine separate Ţările Române. Destrămarea organismului politic realizat de marele voievod român Mihai Viteazul, în anii 1599-1600, prin acţiunea celor trei puteri ce voiau să domine spaţiul românesc, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Polonia, arată clar o asemenea politică. Puse în balanţă, cauzele pluralităţii statale româneşti medievale au fost în primul rând de natură externă. Nu doar mai numeroase, ci şi cu consecinţe mai grave. * Constituirea statelor româneşti unificate a însemnat un cadru politic corespunzător pentru societatea românească. Este drept, nu un cadou politic unitar, dar cu o existenţă neîntreruptă şi o evoluţie istorică unitară. Două state, Ţara Românească şi Ţara Moldovei, aveau să asigure pentru o mare parte a poporului nostru o dezvoltare liberă. Întrebări recapitulative 1. Definiţi factorii externi favorizanţi constituirii statale româneşti; 2. În ce constă individualitatea voievodatului Transilvaniei? 3. Legendă şi adevăr în tradiţia „descălecatului”. Care este raportul?

25

III. ECONOMIA Îndeletnicirile poporului român au constituit un ansamblu format din agricultură (cultura cerealelor, viticultura, pomicultura, legumicultura), creşterea animalelor, exploatarea subsolului şi meşteşuguri. Sunt, acestea, preocupări specifice populaţiei sedentare atestate fără întrerupere, arheologic şi documentar, pe tot teritoriul României. Economia agrară constituie ocupaţia de bază a locuitorilor. Ea asigura necesităţile alimentare şi de materii prime oferind, totodată, mai ales în ceea ce priveşte Ţara Românească şi Ţara Moldovei, însemnate cantităţi de produse pentru export. Transilvania s-a remarcat prin exploatarea subsolului şi prelucrarea metalelor. Dezvoltarea meşteşugurilor săteşti şi, mai ales, orăşeneşti, satisfăcea necesităţile pentru întreg spaţiul românesc. Fiecare din Ţările Române şi toate laolaltă îşi puteau astfel acoperi necesităţile materiale esenţiale prin produse proprii, fapt confirmat şi de relatarea umanistului transilvănean Georg Reicherstorffer care constata că „în această ţară nimic nu lipseşte din cele care ar putea folosi oamenilor”. În acelaşi timp, condiţii naturale (resurse, fertilitate) şi istorice (aşezarea geopolitică a Ţărilor Române), influenţa factorului extern – turanic, maghiar, germanic, contactul cu alte medii şi civilizaţii – bizantină, slavă, occidentală, drumurile continentale de comerţ, au înrâurit fundamental evoluţia structurilor economice româneşti şi au determinat caracterul complementar al economiei Ţărilor Române. Complinirea a stat la baza legăturilor economice strânse între Transilvania, pe de o parte, şi Moldova şi Ţara românească, pe de altă parte, intensificate îndeosebi în condiţiile progresului economic înregistrat în Ţările Române cu începere de la mijlocul secolului al XV-lea, când dezvoltarea producţiei meşteşugăreşti din Transilvania şi a economiei agrare din Ţara Românească şi Moldova a creat posibilitatea unor surplusuri pentru exportul şi importul reciproc de bunuri. Structura geografică a teritoriului românesc a înlesnit, de asemenea, multiplele legături dintre Ţările Române. Carpaţii Orientali şi Meridionali sunt brăzdaţi de trecători şi pasuri uşor accesibile, de numeroase drumuri (16) care au uşurat relaţiile dintre spaţiul intracarpatic (Transilvania) şi cel extracarpatic (Moldova, Ţara Românească, Dobrogea). Practic, orientarea economică a Transilvaniei era preponderent spre răsărit şi sud (spaţiul românesc) şi mai puţin spre vest (Regatul Ungariei, din care făcea parte), fapt recunoscut şi de geograful maghiar Jenö Cholnoky, care scria că Transilvania „nu gravitează spre Buda; ea rămâne în afară, ca o unitate fizică cu o viaţă geografică aparte”. Aşezarea Ţărilor Române de-a lungul drumurilor comerciale care legau apusul şi centrul Europei de sud-estul continentului şi de Marea Neagră a contribuit, în mare măsură, la strângerea relaţiilor economice dintre Transilvania, Moldova şi Ţara Românească şi la atragerea lor în circuitul comerţului internaţional. Relaţiile economice interromâneşti cuprind nu numai schimbul de produse (care rămâne totuşi cea mai importantă componenţă), ci şi schimbul de cunoştinţe profesionale, de iscusinţă şi experienţă meşteşugărească. Întâlnim tineri moldoveni şi munteni în Transilvania, învăţând ori completându-şi cunoştinţele, iar meşteşugari din toate Ţările Române sunt cuprinşi, câteodată, în aceleaşi organizaţii profesionale (bresle). Adeseori meşteri din Transilvania erau solicitaţi pentru a onora diverse comenzi din partea domnilor, boierilor sau clericilor din Ţara Românească şi Moldova (edificarea unor biserici, case domneşti ori boiereşti, făurirea unor obiecte de podoabă, tipărirea de cărţi pentru „toată seminţia românească”).

26

O dată cu circulaţia bunurilor au circulat şi oamenii: românii se întâlneau, schimbau mărfuri şi gânduri având, astfel, încă un prilej să constate că aparţin aceluiaşi neam. De altfel, în relaţiile comerciale se folosea curent limba română. Aşadar, legăturile economice dintre Ţările Române s-au statornicit în condiţiile caracterului unitar al limbii, al felului de viaţă, al fondului spiritual-religios al poporului român şi însoţite de ample mişcări demografice pe teritoriul lor. Acestea se desfăşurau de o parte şi de alta a munţilor şi a ţărmurilor Dunării de Jos, antrenând ţărani români din Transilvania, ce treceau munţii (apăsaţi de exploatarea feudală şi de stăpânirea maghiară) şi se statorniceau la sud şi est de Carpaţi, oieri transilvăneni ce-şi păşteau turmele din primăvară până în toamnă pe păşunile alpine de pe versantele carpatice, meşteşugari din Transilvania veniţi temporar ori stabiliţi în Moldova şi Ţara Românească, boieri pribegi din cele două ţări române stabiliţi în oraşe transilvănene. Unul din factorii importanţi în sporirea potenţialului economic al Ţărilor Române a fost cel demografic. La cumpăna dintre mileniul I şi al II-lea, Europa centralrăsăriteană şi de sud-est cunoaşte o perioadă de linişte, în urma dispariţiei Caganatului avar (la 803), perioadă care se concretizează în creşteri demografice pe întinse spaţii geografice (inclusiv spaţiul carpato-danubiano-pontic). Cele peste 1.000 de localităţi cercetate arheologic, până în anii ’80, pun în evidenţă concentrări importante de populaţie în zone de convergenţă umană, ceea ce va duce la accentuarea tendinţei de urbanizare şi la mai buna valorificare a resurselor naturale. Existau aşezări rurale, aşezări miniere, fortificaţii, aşezări cu caracter urban, oraşe-porturi, complexe monastice în jurul anului 1000, pe întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic, ceea ce probează existenţa unei societăţi sedentare. Pentru secolele următoare ştirile devin mai numeroase, putându-se face şi estimări ale numărului locuitorilor. Trebuie precizat că sporirea sensibilă a populaţiei în secolele XIV-XV s-a datorat unor diverse cauze: creşterea naturală a populaţiei, faptul că spaţiul românesc n-a fost afectat de flagelul ciumei din 1348-1349, admigrări din Transilvania, Polonia, Peninsula Balcanică (români, saşi, secui, unguri, ruteni, armeni, greci, bulgari, sârbi – stabiliţi în oraşe ori aşezări rurale, numite slobozii). Concentrarea aşezărilor nu a fost uniformă, cele mai dens populate zone fiind cea subcarpartică, Oltenia, spaţiul dintre Siret şi Prut, regiunile de şes transilvănene. Oricum, la 1370 un act sinodal arăta că „poporul acelei ţări se întâmpla să fie mult, ba aproape nenumărat”. S-a putut estima că în a doua jum. a sec. al XVI-lea în spaţiul românesc existau vreo 6000 de aşezări. Factorii care au determinat oscilaţii frecvente pe plan demografic au fost marile invazii, epidemiile, creşterea obligaţiilor feudale şi a abuzurilor. În secolul al XV-lea, sa estimat, desigur, pe baza unor izvoare incomplete, că Transilvania avea 1.700.0001.800.000 de locuitori, iar Moldova şi Ţara Românească, fiecare, câte 500.000 de locuitori. Aşadar, pe la 1500, în Ţările Române erau aprox. 3 milioane de locuitori. Marea majoritate a populaţiei era aşezată în sate, iar oraşele aveau o populaţie puţin numeroasă (Braşovul – 10.000 de locuitori, Clujul – 5.000 de locuitori, Cetatea Albă – circa 20.000 de locuitori) şi neomogenă din punct de vedere etnic. Căderea Ţărilor Române sub suzeranitatea otomană efectivă (păstrându-se, însă, o pronunţată autonomie) a încetinit ritmul lor de dezvoltare, Imperiul Otoman, impunându-şi dreptul de prioritate asupra comerţului Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei, care devin „grânarele”Constantinopolului. Cea mai însemnată ocupaţie a românilor în Evul Mediu a fost cultivarea pământului. Aceasta are temeiuri adânci în viaţa neamului nostru, fapt dovedit, înainte de toate, de terminologia fundamentală, care este de origine latină: aratru, a ara, a semăna, a culege, a secera, a măcina, a cerne, grâu, secară, mei, orz, spic, seceră, paie. 27

În primele secole ale Evului Mediu s-au extins suprafeţele agricole (prin desţelenire şi defrişare, fapt sugerat de toponimice, precum: Runc, Laz, Arsura, Secătura, Pojorâta, Văratec), s-au perfecţionat uneltele, s-au obţinut randamente superioare (mai ales în anii favorabili din punct de vedere climateric). Alături de plugul primitiv de lemn (aratrul) se folosea şi plugul cu brăzdar şi cuţit lung de fier; totuşi tehnica agricolă nu permitea utilizarea unui teren mai mult de trei ani, lăsându-l apoi să se refacă („în pârloagă”) şi semănând locuri noi defrişate. Este ceea ce s-a numit „agricultura itinerantă” sau „în moină”. Cele mai răspândite cereale cultivate erau: grâul – de toamnă şi de primăvară, meiul, orzul, secara, ovăzul, trifoiul. Se înregistrează preocupări în direcţia ameliorării utilajului agricol, prin diversificarea acestuia şi importul unor piese din fier de peste graniţe, iar asolamentul bienal şi trienal se folosea mai ales în sudul Transilvaniei. Randamentele erau similare altor zone ale Europei, recolta ajungând la de patru ori sămânţa la grâu şi orz, de 3,5 ori la ovăz şi secară. Schimbul cu produse cerealiere se realiza mai ales dinspre Ţara Românească şi Moldova spre Transilvania, dar existau numeroase situaţii când se importau grâne din spaţiul intracarpatic (socotit un „obicei strămoşesc”). Viticultura a cunoscut o constantă evoluţie, în Ţara Românească viile coborând tot mai mult în regiunile de şes, iar în Moldova constituindu-se puternice zone viticole în preajma unor oraşe – Cotnari, Hârlău, Huşi, Iaşi, Odobeşti. Podgorii existau şi în comitatele transilvănene Bihor, Arad, Timiş, Alba, Bistriţa şi Cluj. O „ţară a vinului” (Weinland) este atestată în jurul Mediaşului, iar numeroase documente menţionează crame, teascuri, pivniţe de piatră, butoaie, vieri (şi în acest caz principalii termeni folosiţi sunt de origine latină). Umanistul Anton Verancsics din Sebenic arată că „Moldova şi Ţara Românească au un pământ roditor şi sunt foarte bogate în vin”, iar vinurile din Transilvania „fie că le vrei tari sau slabe şi aspre sau dulci, ori albe sau roşii, sunt aşa de bune la gust şi de soi ales, încât nu mai doreşti nici vinurile de Falern din Campania şi chiar comparându-le între ele îţi plac cu mult mai mult acestea”. Dimitrie Cantemir scria în Descriptio Moldaviae că vinul de Cotnari e „cel mai de seamă şi cel mai ales din toate vinurile Europei, socotind şi vinul de Tokaj. Dacă se ţine trei ani într-o pivniţă adâncă de piatră, cum se obişnuieşte la noi, dobândeşte într-al patrulea an atâta tărie încât ia foc”. Pomicultura şi legumicultura. Documentele atestă existenţa unor suprafeţe întinse de livezi şi grădini de legume. Interesant este că numele multor localităţi au fost inspirate de soiuri pomicole din zona respectivă – de exemplu: Agriş, Aluniş, Cireşu, Corni, Cornăţel, Merişor, Merişani, Valea Cireşului, Valea Nucului, Vişina. Se cultivau pruni, nuci, meri, peri, cireşi, vişini, iar dintre legume mai răspândite au fost pătrunjelul, varza, lintea, bobul, ceapa, sfecla. Din grădinile de legume nu se lua dijma. Prisăcăritul s-a bucurat de o însemnată atenţie în Evul Mediu din partea domniei şi a proprietarilor de pământuri, pentru că mierea era singurul aliment ce îndulcea bucatele, iar ceara era folosită la iluminat. Prisăcile erau delimitate, în conformitate cu obiceiul pământului, prin aruncarea „în toate părţile” cu toporul, piatra sau arcul. S-au constituit şi prisăci întinse, având hotarele indicate ca pentru sate. Taxa percepută pentru desfăşurarea acestor activităţi era dijma din stupi (vama stupilor). 28

Toponimia şi onomastica sunt, şi în acest caz, semnificative: Prisaca, Prisăcani, Prisecaru, Stupina. Pescuitul şi vânătoarea au satisfăcut o parte din cerinţele de carne şi blănuri, anumite cantităţi devenind disponibile şi pentru export. Bogata reţea de ape curgătoare, iazurile, bălţile, ca şi întinsele păduri au constituit condiţiile naturale ce au înlesnit practicarea acestor îndeletniciri. Vânatul se practica în lovişti şi branişti, mai ales de către nobili, aceştia rezervându-şi anumite terenuri de vânătoare. Ţara Maramureşului devenise de timpuriu un spaţiu destinat vânătorilor regale (pentru regele Ungariei). Domnii români au acordat frecvent danii care constau din bălţi şi pescării, iar unul dintre domnii moldoveni (Petru Rareş) se ocupa cu negoţul cu peşte, înainte de a urca treptele tronului domnesc (1527). Creşterea animalelor domestice s-a dezvoltat în strânsă legătură cu cultura cerealelor şi viticultura. Domnia, boierii şi mănăstirile şi-au creat rezervaţii întinse (branişti), folosite şi pentru creşterea animalelor. Despre păşunile din Moldova, Matei de Muriano scria, în spiritul ficţiunii, că ar putea hrăni „peste 100.000 de cai”, iar în Ţara Românească era semnalată „o mare mulţime de vite”, hergheliile de cai fiind „abia mai puţin numeroase ca turmele de vite mărunte”. Caii moldoveneşti („caii buni de ţară”) erau vestiţi şi nu puteau fi exportaţi. ”Un tânăr persan şi un cal moldovean sunt mai lăudaţi decât toţi ceilalţi” – scria Dimitrie Cantemir. Se creşteau nenumărate turme de oi. Oierii din Transilvania veneau în Ţara Românească şi Moldova pentru a-şi păşuna animalele (transhumanţa, rezervată satelor de munte şi care a lăsat puternice urme şi în literatura populară – Mioriţa). Mineritul a cunoscut o dezvoltare mai mare în Transilvania. Bogăţiile subsolului erau considerate drept proprietate a statului (drepturi regaliene). Prosperitatea sau decăderea mineritului indică prosperitatea sau decăderea economică generală a ţării, puterea sau şubrezenia regimului său politic. În spaţiul intracarpatic existau rezerve bogate de „aur, argint, fier şi alte metale” (Nicolaus Olahus, Georg Agricola). Regii Ungariei, voievozii Transilvaniei, domnii munteni şi moldoveni au stimulat procesul de dezvoltare a mineritului, acordând privilegii şi, uneori, apelând chiar la specialişti din afara graniţelor (Slovacia). În Ţara Românească se exploata fierul, arama şi sarea (importante resurse de sare se găseau şi în Transilvania şi Moldova). Fierul, exploatat mai ales în spaţiul intracarpatic, era cel mai important pentru economie şi apărarea ţării (făurindu-se, în primul rând, unelte şi arme). Începând cu secolul al XIV-lea se înregistrează progrese în tehnica producţiei miniere (se utiliza forţa motrice a apei pentru sfărâmatul minereului sau pentru a pune în mişcare foalele de la cuptoarele-furnal). Într-un capitol al celebrului manuscris de la Sibiu, redactat de Conrad Haas şi Ioan Românul (sec. XVI) sunt expuse principiile de prospectare magnetică a minereului de fier. Sarea era exploatată de către tăietorii calificaţi, „ciocănaşi” şi constituiau unul din principalele articole exportate (mai ales în Peninsula Balcanică şi Ungaria, lipsite de asemenea resurse). Există în spaţiul românesc localităţi cu nume sugestive: Ocna Mică, Ocna Mare, Ocna Dejului, Ocna Sibiului, Târgu Ocna, Slănic. Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, avea să spună cavalerilor burgunzi, în 1445, vorbind despre cetatea Giurgiului: „nu e piatră în acest castel care să nu-l fi costat pe tatăl meu un bolovan de sare”. Toate veniturile rezultate din comercializarea acestor bogăţii ale subsolului reveneau, cum s-a arătat, domniei. 29

Meşteşugurile din mediul sătesc au cunoscut o intensificare mai ales după încheierea năvălirilor populaţiilor migratoare, deci în perioadele de stabilitate de după secolul al XIII-lea şi o dată cu creşterea nevoilor populaţiei de obiecte din fier, lemn, de îmbrăcăminte etc. Meşteşugurile casnice apăruseră de timpuriu, erau destul de variate, dar au constituit o frână în calea dezvoltării meşteşugurilor specializate, îndeosebi a celor din mediul urban. Se pot remarca activităţile meşteşugarilor care prelucrau fierul (mai ales în Transilvania), lemnul – fiind menţionaţi documentar rotari, tâmplari, dogari, dulgheri, ce făureau uneltele agricole, care, case şi biserici de lemn – meşteşugari specializaţi în prelucrarea pieilor, numeroşi tăbăcari, cojocari, cizmari, activând în toate cele trei ţări româneşti. De asemenea, ţesătorii, croitorii, morarii, olarii, zlătarii au prestat activităţi utile în economia satului medieval; trebuie să luăm în considerare, însă, faptul că pentru meşteşugarii satelor îndeletnicirile agricole aveau, de obicei, o pondere mult mai ridicată. Obligaţiile faţă de feudali au constituit piedici în calea unui avânt al meşteşugarilor în acest mediu. Pe lângă mănăstiri, curţi boiereşti ori nobiliare au apărut de timpuriu meşteşugarii, uneori aceştia fiind scutiţi de dări şi beneficiind de dreptul de a face negoţ scutit de vamă în toată ţara (cazuri mai frecvente în Moldova). Oraşele. Meşteşugurile orăşeneşti. Apariţia şi dezvoltarea aşezărilor urbane în Ţările Române (în jurul cetăţilor, a curţilor domneşti, la intersecţia căilor de comerţ) a reprezentat un adevărat salt în economia feudală. Oraşele din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova aveau unele caracteristici pe care le regăsim la toate oraşele europene – anumite elemente de urbanistică, o economie specific urbană, un sistem de organizare şi mentalităţi în mare măsură deosebite de cele din mediul rural. În ceea ce priveşte rolul lor, oraşele din Ţara Românească şi Moldova au fost, în primul rând, centre de schimb şi mai puţin de producţie meşteşugărească (cum au fost cele din Transilvania). Cele mai multe şi-au menţinut şi trăsăturile de economie agricolă, întinsele terenuri pentru agricultură reprezentând baza de aprovizionare cea mai apropiată, hinterlandul oraşelor. Oraşele concentrau mulţi negustori şi meşteşugari, din diverse branşe, întreţineau strânse legături cu mediul urban transilvan şi polon, iar în unele cazuri întâlnim tineri ucenici trimişi „cu mare cheltuială” să se perfecţioneze în anumite domenii peste graniţe. Evident, nivelul atins de producţia meşteşugărească în oraşele din Ţara Românească şi Moldova a fost inferior celui atins în centrele urbane transilvănene, beneficiare ale privilegiilor regale şi ale îndemânării recunoscute a saşilor. Producţia meşteşugărească din Ardeal a dominat în secolele XIV-XXV piaţa spaţiului extracarpatic. Se pun în practică unele inovaţii tehnice, se adânceşte specializarea meşteşugarilor (apar, deci, noi ramuri şi subramuri, dar şi noi meşteşuguri), se organizează mai bine procesul de producţie şi desfacere a mărfurilor, apar breslele – primele în Transilvania, încă din secolul al XIV-lea, numite frăţii, societăţi, asociaţii, comunităţi. Breslele au avut şi funcţii militare, politice, sociale şi religioase. Dintre meşteşugari oraşelor s-au remarcat mai ales cei care se ocupau cu prelucrarea fierului – executând arme şi unelte şi cei ce lucrau aurul ori argintul, făurind obiecte de podoabă şi de cult atât de necesare vieţii cotidiene.

30

Existau meşteri specializaţi în prelucrarea pietrei şi a lemnului, precum şi meşteri zidari, care au contribuit la edificarea cetăţilor, bisericilor şi mănăstirilor din spaţiul românesc. De o importanţă care trebuie subliniată era activitatea meşterilor ce prelucrau pieile şi confecţionau îmbrăcămintea – sunt menţionaţi tăbăcari, blănari, cojocari, cizmari, şelari, curelari etc. Ţesătorii erau concentraţi mai ales în oraşele transilvănene Sibiu, Braşov – unde apare o casă a postăvarului (Gewandhaus), Cluj, Bistriţa, obţinând cantităţi mari de postav, de obicei de calitate inferioară – boboul. De asemenea, sunt menţionaţi croitorii, care îşi procurau desigur materiile prime din materialele autohtone, dar şi din import – mai ales postav din Flandra, Cehia, Franţa, Germania. Meşteşugurile alimentare sunt reprezentate de morărit, brutărit, prepararea berii, a miedului şi a brăgii – activităţi atestate frecvent de documentele medievale. Meşterii tipografi, apropiaţi prin munca lor de activitatea intelectuală, au avut un rol deosebit în dezvoltarea legăturilor spirituale dintre români. Introdus mai întâi în Ţara Românească (Târgovişte, 1508), tiparul se va dezvolta în a doua parte a epocii medievale. Comerţul a cunoscut o evoluţie, în general, ascendentă până la mijlocul secolului al XVI-lea, când suzeranitatea otomană asupra Ţărilor Române se accentuează, însoţită şi de o exploatare economică mai intensă. Schimbul intern, deşi stânjenit într-o anumită măsură de existenţa vămilor, a meşteşugurilor casnice şi săteşti – ce produceau o mare parte a bunurilor de care localnicii aveau nevoie – a antrenat mărfuri tot mai variate, fiind organizate, periodic, nedei, bâlciuri şi iarmaroace, la care participau cu produsele lor ţăranii, meşteşugarii şi mai ales negustorii. Unii erau scutiţi de vamă pentru mărfurile lor, „după obiceiul cel vechi”, fapt ce sugerează o implicare tot mai accentuată a puterii de stat în reglementarea vieţii comerciale. Negustorii transilvăneni, care circulau liber prin Ţara Românească şi Moldova, bucurându-se de numeroase privilegii din partea domnilor acestor ţări, au exercitat o vreme (secolele XIV-XV), aproape în exclusivitate schimbul de mărfuri în spaţiul românesc. Astfel de privilegii au fost acordate de Alexandru cel Bun ( la o dată necunoscută) şi de Mircea cel Bătrân (în 1413), actele fiind înnoite de şapte ori până la 1444, în cazul Ţării Româneşti, şi de nouă ori, până la Ştefan cel Mare, în cazul Moldovei. Legăturile comerciale dintre Transilvania, Ţara Românească şi Moldova se realizau, mai ales, prin centrele comerciale şi meşteşugăreşti de margine – Sibiul, Bistriţa, Caransebeşul şi Braşovul (cu cea mai numeroasă populaţie din Transilvania, având şi un rol deosebit pentru întreg spaţiul românesc, adevărat „atelier” şi „piaţa comună” pentru cele trei ţări române). Importanţa oraşelor transilvănene a crescut şi datorită privilegiilor pe care le aveau de „loc de depozit” (obţinute în secolul al XIV-lea), drept obţinut mai târziu şi de unele oraşe moldovene ori muntene – Suceava, Câmpulung, Târgovişte. Oraşele, fiind subordonate direct domniei, sunt tot mai mult stimulate printr-o adevărată politică de stat, ce-şi are începuturile în timpul domniilor lui Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Pentru lărgirea activităţii negustorilor locali au fost reduse privilegiile şi limitată pătrunderea negustorilor străini pe teritoriul Ţării Româneşti şi Moldovei, cerându-se, în acelaşi timp, regilor Poloniei ori Ungariei să aplice negustorilor moldoveni şi munteni acelaşi tratament pe care-l aveau negustorii ţărilor respective în Ţara Românească şi Moldova. Ideea de protecţionism a orăşenimii locale, acreditată pe la jumătatea sec. al XV-lea, este exprimată şi în tratatele internaţionale, cum ar fi cel din 1499, încheiat între Moldova şi Regatul Polon. 31

Pe numeroasele căi de legătură existente între Transilvania, Ţara Românească şi Moldova negustorii transportau variate produse (vite, ceară, peşte, grâne, miere, brânză, vin, piei, lână, blănuri, metale, unelte agricole, articole de uz casnic, postavuri, pânzeturi, arme etc.), contribuind şi la întărirea coeziunii interne a poporului român. De altfel, este sugestiv faptul că, începând cu secolul al XVI-lea, în actele şi corespondenţa folosite în cadrul relaţiilor comerciale dintre Ţările Române pătrunde limba română, ilustrând procesul de participare covârşitoare a negustorimii române la comerţul intern şi cel de tranzit. Deosebit de important a fost faptul că Ţările Române se găseau situate pe axul unor drumuri comerciale internaţionale, produsele lor fiind căutate în multe ţări ale Europei. S-au stabilit relaţii comerciale cu Ungaria, Polonia, Cehia, Austria, Veneţia, Raguza, Germania, Imperiul Otoman (care va deţine ponderea după mijlocul secolului XVI, existând şi un adevărat drept de preempţiune asupra unor produse, cum ar fi oile, grânele, lemnul de construcţie, ceara, mierea, seul, brânzeturile etc). Principalele articole exportate din Ţările Române au fost vitele – oi, boi, cai, (socotiţi „dintre cei mai frumoşi, dintre cei mai buni din Europa”), pieile, blănurile, lâna, brânza, peştele (se exportau anual „mai multe mii de care”), mierea, ceara, grânele, lemnul, sarea, vinul. Pe baza privilegiilor comerciale primite de la Alexandru cel Bun şi Mircea cel Bătrân negustorii polonezi (în special cei lioveni) au desfăşurat o vastă activitate comercială în oraşele Moldovei (îndeosebi) şi Ţările Româneşti. „Drumul moldovenesc”, care făcea legătura cu Marea Neagră, al cărui control devenise foarte important pentru marile venituri aduse, explică, parţial desigur, strădaniile regilor Poloniei de a-şi institui suzeranitatea asupra Moldovei. Aşezarea Ţărilor Române de-a lungul marilor drumuri comerciale ce legau apusul şi centrul Europei de sud-estul continentului a uşurat desfacerea şi tranzitul a numeroase articole occidentale şi orientale. Prin mijlocirea Transilvaniei şi mai ales a Braşovului, Sibiului şi Bistriţei se aduceau din apusul şi centrul Europei şi se desfăceau în Ţările Române sau erau tranzitate, spre Peninsula Balcanică postavuri din Ţările de Jos, Franţa, Germania, Italia, Cehia, Polonia, apoi pânzeturi, îmbrăcăminte, încălţăminte, blănuri scumpe, coloniale, podoabe, arme şi felurite alte „mărunţişuri”. Prin mijlocirea, îndeosebi al Ţării Româneşti se aduceau din Imperiul Otoman şi se desfăceau în Ţările Române, ori erau tranzitate mai departe, spre centrul Europei, însemnate cantităţi de articole orientale sau „turceşti” – mirodenii, ţesături, podoabe, arme. Comerţul de tranzit a fost benefic pentru economia Ţărilor Române, prin marile venituri încasate de către domnie, boieri şi nobili, mănăstiri, orăşeni, la vămile de hotar ori din interior. Negustorii străini aflaţi în trecere prin ţările noastre (cei italieni din Levant, armeni din Polonia) aveau frecvent nevoie de serviciile unor meşteşugari locali – fierari, rotari, hămurari, brutari – stimulând în felul acesta dezvoltarea meşteşugurilor respective. Contactul negustorilor străini cu ţările noastre, precum şi activitatea negustorilor români în străinătate au avut largi implicaţii pe plan politic, militar, administrativ şi cultural. Circulaţia monetară a fost intensă şi în directă legătură cu negoţul intern, extern sau de tranzit. S-au bătut monede „naţionale” mici de argint (aspri) începând cu Vladislav-Vlaicu (1364-1377) şi terminând cu Radu cel Fumos (1462-1473) şi Laiotă Basarab (1477) în Ţara Românească, iar în Moldova din vremea lui Petru I (1375-1391) şi până în domnia lui Ştefăniţă (1517-1527). Acest „drept regalian” de a bate monedă a fost, apoi, contestat de Poartă. Au circulat şi numeroase monede străine, dovadă a 32

implicării în comerţul internaţional, precum perperi, ducaţi, florini, groşi, aspri (bani), zloţi. În Transilvania principala monedă era marca, asemănătoare cu marca de Colonia (Köln), adusă de către coloniştii veniţi din regiunea Rhinului. Moneda divizionară era dinarul şi grosul. Au mai circulat şi dinarii banali, bătuţi la Zagreb, cei de Frisach şi cei vienezi, iar în secolul al XVI-lea existau, în paralel, mărci de Transilvania (de Alba, de Bistriţa, de Cluj, de Sebeş, de Sibiu), de Buda şi de aur, dinari (vechi, noi, banali, de Ungaria, tătăreşti de aur). Monedele se băteau în cămările regale de la Sibiu, Lipova, Oradea şi Satu-Mare. Evoluţia economică a Ţărilor Române în Evul Mediu a fost, în general, ascendentă, constituind unul din factorii fundamentali în conturarea profilului poporului român. Întrebări recapitulative 1. Definiţi caracterul complementar al economiei din Ţările Române (sec. XIV-XVI); 2. Ce efecte a avut politica domnilor munteni şi moldoveni de privilegiere a negustorilor din Transilvania? 3. Ce vă sugerează dezvoltarea permanentă a meseriilor şi specializarea meşteşugarilor?

33

IV. INSTITUŢIILE Întemeierea statelor româneşti a asigurat poporului nostru dezvoltarea într-un cadrul instituţionalizat. O dată unificat, statul a cunoscut un proces de centralizare, de ierarhizare a puterii. În acest sens s-au creat instituţii şi s-au cristalizat normele de ordine politică şi socială. Vechiul drept românesc, jus valachicum, care a rămas în vigoare, a fost completat cu legea scrisă de origine bizantină, laică şi bisericească. Societatea românească, pusă sub o ordine de stat, a cunoscut o altă dinamică a evoluţiei. De la structural la suprastructural s-au făcut progrese însemnate, oamenii s-au simţit în siguranţă, ceea ce a stimulat iniţiativele. Populaţia a sporit, fapt sugerat de creşterea numărului satelor şi a aşezărilor cu caracter urban. De asemenea, recrutările pentru oştire, cifrele avansate de izvoare pentru oştenii români participanţi la marile bătălii din sec. XIV-XVI pot fi şi ele un indiciu. Ameliorarea climei, progresele economice, îmbunătăţirea şi diversificarea hranei, creşterea indicelui de siguranţă, statutul, preponderent, de libertate pentru „cei mulţi”, inexistenţa unor mari epidemii (precum ciuma), aşezarea unui însemnat număr străini (unguri, secui, germani, sârbi, bulgari, armeni, „husiţi”), toleranţa religioasă, toate acestea pledează în favoarea dezvoltării indicelui demografic. Structura socială a urmat principiile statului centralizat. Este important de relevat că, în primele două secole de după întemeierea statală, în societatea românească a prevalat statutul de libertate pe întreg portativul social. Raportul libertate-dependenţă era în favoarea libertăţii. Indiscutabil, au existat relaţii de dependenţă, şi economică şi personală, dar până la agravarea suzeranităţii otomane şi dezvoltarea relaţiilor de schimb majoritatea ţăranilor erau liberi din punct de vedere juridic. Imaginea unei societăţi româneşti formată preponderent din oameni supuşi, o „majoritate tăcută” tratată inuman şi supusă la dări „tot mai grele şi mai greu de suportat”, trebuie revizuită. Solidaritatea „naţională”, participarea celor valizi la apărarea ţării se explică, în primul rând, prin statutul social al majorităţii populaţiei. Viaţa socială, care era determinată de regimul proprietăţii, s-a cristalizat treptat, după întemeierea statelor româneşti. Schema binară, de cupluri antitetice, precum bogat/sărac sau puternic/sărac care defineşte societatea medievală apuseană, se poate aplica şi la noi, pentru un mod general de raportare. Într-un asemenea binom „încap” toate clasele şi categoriile sociale, definite prin termeni diverşi, de origine latină ori slavonă. Dar, terminologia socială comportă unele suprapuneri, paralelisme explicabile prin schimbarea statului social-juridic, prin nevoia de a defini categoriile intermediare, pe cei cu o situaţie specială, scutiţii temporar, veniţii din afară etc. Nu lipsesc ambiguităţile, care se explică şi prin precaritatea ori liniaritatea surselor. În fruntea societăţii se aflau, în Transilvania, nobilii ( barones, comites), iar în Ţara Românească şi în Ţara Moldovei boierii mari (velichi boliari, vlastelini, jupani, pani). Existau şi nobili mici numiţi în voievodatul intracarpatic familiares, servientes sau, în cazul românilor din Banat, Haţeg, Făgăraş şi Maramureş, cnezi, la secui purtau numele de primores, iar în ţările româneşti extracarpatice malinki boliari, curteni, viteji, nemeşi. Alături de privilegiaţi şi în număr mult mai mare se aflau, în întreg spaţiul românesc, ţărani liberi (răzeşi în Moldova, moşneni în Ţara Românească) şi, mai ales, ţărani dependenţi de proprietăţile nobililor, boierilor, episcopilor sau mănăstirilor (iobagi în Transilvania, rumâni în Ţara Românească, vecini în Ţara Moldovei). Situaţia acestora din urmă s-a agravat treptat, fiind legaţi de glie (în Transilvania după marea 34

răscoală condusă de Gheorghe Doja, din 1514, în Ţara Românească prin „legătura” lui Mihai Viteazul, în Ţara Moldovei prin Pravila lui Vasile Lupu). Orăşenii erau oameni liberi din punct de vedere juridic, practicau meserii, se ocupau cu negoţul şi nu lipseau îndeletnicirile agricole în hotarul târgului. Îşi alegeau organele de conducere şi luau parte la oastea mare a ţării. Robii constituiau categoria socială cea mai de jos. Proveneau din ţigani şi din tătari. Erau buni meşteri fierari, zlătari, muzicanţi recunoscuţi, dar făceau şi diferite munci pe domeniile feudale. Robia era o stare socială ereditară. Robii puteau fi vânduţi, dăruiţi ori lăsaţi moştenire, dar nu puteau fi ucişi, precum sclavii din antichitate. În această perioadă, proprietatea asupra pământului, principalul bun care dădea statutul social individual, a cunoscut interesante mutaţii. Astfel, în voievodatul intracarpatic regii Ungariei, iar în Ţara românească şi în Ţara Moldovei domnii îşi exercitau un drept superior de proprietate asupra pământului (dominium eminens). Nobilii şi boierii deţineau importante proprietăţi funciare, unele foarte întinse. De asemenea, cu ajutorul regalităţii şi al bisericii catolice în Transilvania, al domnilor şi boierilor în Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-au format mari domenii ecleziasticeepiscopale, mănăstireşti. Ţărănimea liberă deţinea, de asemenea, în proprietate deplină anumite suprafeţe de pământ. Ţăranii dependenţi erau lipsiţi de proprietăţi funciare, având numai un drept de folosinţă asupra pământului (jus utile). Organizarea politică. În Ţara Românească şi Ţara Moldovei în fruntea statului se afla domnul (dominus), care se intitula şi voievod sau mare voievod, pentru a sublinia calitatea sa de conducător militar al statului. El era un monarh absolut, care ocupa tronul pe baza aşa-numitului sistem ereditar-electiv, fiind desemnat de către domnul anterior şi ales de boieri şi înaltul cler dintre membrii legitimi, legitimaţi sau nelegitimaţi ai familiilor Basarabilor în Ţara Românească şi Bogdăneştilor (Muşatinilor) în Ţara Moldovei. Domnii aveau prerogative de ordin politic, executiv, judecătoresc, fiscal şi militar. Potrivit ideologiei feudale, puterea domnului ţării venea de la Dumnezeu, fapt simbolizat prin ceremonialul ungerii cu mir, în urma căruia suveranul dobândea atribute charismatice. „De la Dumnezeu se dă împărăţia şi domnia”, se spune în Învăţăturile lui Neagoe Basarab. În Transilvania, aflată sub stăpânirea regilor maghiari, îşi exercita autoritatea voievodul. Acesta era numit de rege şi atribuţiile sale se întindeau doar asupra unei părţi a Transilvaniei, în şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Târnava şi Hunedoara. Zonele locuite de saşi şi secui, comitatele apusene (Satu Mare, Crasna, Bihor, Zarand, Arad, etc.), comitatele din Banat, comitatul Maramureşului ca şi feudele acordate de regii Ungariei domnilor din Ţara Românească şi Ţara Moldovei (Amlaş, Făgăraş, Ciceul, Cetatea de Baltă, Bistriţa, Rodna, Unguraşul) ca şi unele oraşe se aflau sub dependenţa directă a regelui. Voievodul era ajutat de un vicevoievod, ales de el dintre „familiarii” săi. Pentru realizarea multiplelor sarcini ale domnilor şi voievozilor, un rol important a avut, în Ţara Românească şi Ţara Moldovei, sfatul domnesc, iar în Transilvania notarii, protonotarii, comiţii şi juzii curţii. Sfatul domnesc era alcătuit din dregători care îndeplineau importante funcţii în stat (banul, vornicul, logofătul, vistierul, comisul etc.), dar şi la curtea domnească (postelnicul, stolnicul, paharnicul, spătarul etc.). Când ţările se confruntau cu probleme mai complicate (declararea unui război, încheierea unei păci, raporturi speciale cu alte state), erau convocate congregaţiile generale (în Transilvania) şi sfatul de obşte sau marea adunare a ţării (în Ţara

35

Românească şi Ţara Moldovei). Din aceste organe de conducere făceau parte doar elementele privilegiate ale societăţii. Organizarea administrativă. Cele trei ţări româneşti nu au avut o organizare administrativă identică, dar existau destule elemente comune. Astfel, unitatea de bază era satul, condus de un cnez, uneori de un jude (în Ţara Românească şi Transilvania), sau de un vataman (în Ţara Moldovei). Forma superioară de organizare în Ţara Românească era judeţul (16 la număr), în frunte cu un sudet, în Ţara Moldovei era ţinutul (24 în total), condus de un vătav sau staroste, iar acolo unde se găseau cetăţi de un pârcălab. În Transilvania, unitatea administrativă era comitatul, având în frunte un comite. Tot în ţara intracarpatică s-au menţinut, timp îndelungat, „ţările” româneşti sau districtele. Secuii şi saşii aveau ca forme de organizare teritorială scaunele (sedes), conduse de un căpitan şi un jude scăunal (judex sedis) (în cazul secuilor) şi de un jude scăunal (în cazul saşilor). Regele Ungariei îşi avea şi el un reprezentant, judele regal. Organizarea oraşelor cunoaşte importante progrese. În Ţara Românească şi în Ţara Moldovei oraşele aparţineau domniei. Conducerea lor era asigurată de un sfat format din 12 pârgari conduşi de un judeţ (în Ţara Românească), de un şoltuz sau voit (în Ţara Moldovei). În Transilvania, oraşele aveau în frunte un jude şi 12 juraţi. La Sibiu, Sighişoara, Mediaş, Orăştie, alături de jude orăşenii alegeau şi un bürgermeister (sau magister civium). De la sfârşitul sec. al XV-lea, în unele oraşe (Cluj, Braşov, Bistriţa) este menţionat centumviratul, sfatul celor o sută de bărbaţi care alegeau, dintre ei, pe jude şi juraţi. Autoritatea domnilor munteni şi moldoveni era reprezentată în oraşe de vornicii de târg sau, după caz, de pârcălabi, iar cea a regilor maghiari în oraşele din Transilvania de juzii regali. Organizarea judecătorească. În toate zonele locuite de români problemele de natură juridică erau rezolvate de „oamenii buni şi bătrâni”, juzi şi cnezi adunaţi în scaune de judecată, pe baza dreptului nescris, aşa-numitul jus valachicum („dreptul românesc”, „obiceiul pământului”), a cărui origine trebuie căutată în vremurile antice. După constituirea statelor feudale au apărut şi alte instanţe de judecată. Astfel, în Ţara Românească şi în Ţara Moldovei, domnul, unii dregători, boierii judecau adeseori diferite cauze. Domnul ţării era instanţa supremă de judecată. Numai el avea drept de viaţă şi de moarte (jus gradii).Uneori judecata se făcea pe baza unor legiuiri scrise de origine bizantină (Zakonicul, Syntagma lui Matei Vlastares). În Transilvania s-au impus norme juridice specifice secuilor şi saşilor, s-a exercitat dreptul de judecată al stăpânilor de pământ (nobili, episcopi), al comiţilor, voievodului, regelui. În sec. al XVI-lea, Ştefan Werböczi, juristul regatului maghiar, a întocmit o legislaţie fundamentală, Tripartitul (1517), care a îndeplinit rolul de constituţie şi pentru Transilvania până la 1691, când administraţia habsburgică a elaborat ceea ce s-a numit Diploma Leopoldină. Organizarea fiscală. Aparatul fiscal al celor trei ţări româneşti era foarte complicat, trebuind să asigure strângerea unor dări multiple percepute de puterea centrală (voievod, rege) sau de stăpânii de moşii (nobili, boieri, mănăstiri, episcopi) de la supuşi. Ţăranii iobagi din Transilvania plăteau stăpânului de pământ o dare în bani, terragium (apoi s-a numit cens), nona (în cereale), munera (daruri). Bisericii catolice îi achitau dijma din toate produsele, iar faţă de stat plăteau venitul cămării (lucrum camerae). Românii din Transilvania dădeau a 50-a parte din oi (quinquagessima ovium), cei din Oaş, tretina (o dare în animale de trei ani), iar secuii signatura boum (datul boilor). 36

În Ţara Românească şi Ţara Moldovei, ţăranii dependenţi plăteau stăpânului de moşie, laic ori ecleziastic dijme din produse, executau diferite munci, făceau munci la cetăţi şi drumuri, făceau transporturi. Nobilimea şi înalţii prelaţi din Transilvania, boierii şi clerul înalt din Moldova şi Ţara Românească nu plăteau, de obicei, dări şi nu făceau munci. Dregătorul care se ocupa de problemele fiscale era vistierul sau marele vistier (în Ţara Românească şi Moldova) şi trezorierul (în Transilvania). Subalternii lor (birarii, desetnicii, ilişarii, goştinarii etc) trebuiau să adune dările în bani şi produse şi să supravegheze prestarea muncilor. Organizarea militară. După constituirea statelor feudale, structurile militare sau putut organiza mai bine, s-a ridicat un adevărat sistem defensiv şi s-a perfecţionat armamentul. În Ţara Românească şi Ţara Moldovei un rol însemnat a avut „oastea cea mică” sau „curtea”, formată din boieri mici, din „steagurile” de sub comanda dregătorilor teritoriali care luptau, de obicei, călare. În vremurile de mare primejdie se convoca „oastea ce mare”, în componenţa căreia intrau ţăranii şi târgoveţii. Din prima jumătate a secolului al XV-lea s-au folosit şi mercenari. În dotarea armatelor muntene şi moldovene se găsea un armament variat, săbii, suliţe, arcuri şi săgeţi şi, de asemenea, arme de foc. Boierii foloseau cămăşi de zale, platoşe, coifuri, scuturi. Un puternic sistem defensiv, cetăţi de margine şi de interior (Turnu, Giurgiu, Brăila, Poenari, Suceava, Neamţ, Roman, Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Chilia) a asigurat tăria şi continuitatea statală. În fruntea oştirii se afla voievodul ţării, care putea fi înlocuit de fiul asociat la domnie sau de un mare dregător (vornic, pârcălab, spătar). Oastea era împărţită în cete şi steaguri comandate de boieri. Oştirea din Transilvania se găsea sub autoritatea superioară a regelui Ungariei. Voievodul Transilvaniei comanda oastea recrutată din cele şapte comitate aflate sub jurisdicţia sa. Nobilii, episcopii, abaţii, aveau detaşamente proprii (banderii). În Transilvania s-a folosit armament perfecţionat (în sec. XIV, arbaletele, în veacul următor, tunurile), s-au ridicat cetăţi (Bran, Făgăraş, Deva, Chioar, Gherla, Ciceu, Cetatea de Baltă, Unguraşul), s-au fortificat oraşe şi mănăstiri. Un rol militar important l-au avut cnezii români din Banat, Haţeg şi Maramureş, unii dintre ei fiind înnobilaţi pentru faptele lor de arme. Secuii au fost buni oşteni formând, de obicei, avangarda sau ariergarda, iar saşii, mai puţin afirmaţi în acest domeniu, aveau şi ei obligaţia să trimită oşteni, mai ales pentru defensivă. Organizarea bisericească a făcut importante progrese după constituirea statelor medievale. Astfel s-au putut înfiinţa structuri ecleziastice şi s-a încurajat edificarea de biserici şi mănăstiri. O importanţă deosebită a avut-o întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti, la Argeş, în 1359, şi aceea a Ţării Moldovei, la Suceava, în 1381-1386. Mai apoi, instituţia bisericească s-a consolidat şi s-a diversificat, au luat fiinţă încă două episcopii în Muntenia (la Râmnic şi la Buzău) şi trei episcopii în Moldova (Rădăuţi, Roman şi Huşi). Toleranţa ortodoxă a făcut posibilă înfiinţarea unor episcopii catolice şi armeneşti (la Siret, Baia, Suceava). În ambele state au fost edificate numeroase mănăstiri, adevărate opere de artă şi centre de creaţie artistică: Vodiţa, Cozia, Tismana, Dealul, Snagov, Bistriţa, Neamţ, Voroneţ, Moldoviţa, Humor, Putna etc. În Transilvania, organizarea bisericească a fost mai complexă. Românii ortodocşi au fost sprijiniţi de domnii munteni şi moldoveni. Ştefan cel Mare a ridicat la Vad, în părţile Dejului, o biserică de zid, devenită episcopie. Din 1401, autoritatea mitropolitului de la Argeş s-a extins şi asupra românilor din Transilvania. Ungurii, saşii şi secuii au fost, până în secolul al XVI-lea, catolici, principalele structuri organizatorice fiind episcopiile de Cenad, Oradea şi Alba Iulia. 37

* Cum se poate vedea din această succintă prezentare, instituţiile medievale din Ţările Române s-au dezvoltat şi s-au mulat pe specificul vieţii românilor. Odată constituit, statul şi-a creat structuri corespunzătoare exercitării puterii, a funcţiilor interne şi externe. Asemănările şi identităţile instituţionale, ca şi paralelismele ţin de acea unitate în diversitate a societăţii româneşti medievale. Întrebări recapitulative 1.Care este specificul instituţional în Transilvania? 2. Ce efecte a avut toleranţa ortodoxă?

38

V. ÎN APĂRAREA ŢĂRII ŞI A CREŞTINĂTĂŢII 1. Trăsături generale Constituirea statelor româneşti a însemnat un moment de apoteoză politică. S-a creat, astfel, cadrul de siguranţă pentru dezvoltarea poporului nostru în structuri proprii. Numai sub protecţia statului, o comunitate etnică este capabilă să-şi păstreze identitatea, să dea măsura calităţilor şi a capacităţilor sale. Ceea ce s-a întâmplat în secolele Evului Mediu şi la începutul epocii moderne cu statele din vecinătatea românilor, repercusiunile dispariţiei acestora pentru popoarele respective (bulgari, sârbi, albanezi, greci, unguri, poloni) constituie un argument fundamental pentru importanţa edificării şi continuităţii statale în istoria românilor. Urmaşii „ctitorilor”, „cavalerii” şi „vitejii” sec. XV şi XVI au apărat statul (=ţară) pe calea armelor (atunci când s-au aflat în situaţii limită) şi a dialogului (soluţie primă şi preferată). Ţara, care era moşia cea mare, însemna, în accepţiunea politică de atunci, dinastia, boierimea şi biserica cu tot ceea ce acestea deţineau. „Majoritatea tăcută”, „cei mulţi”, „cei mici” erau ai ţării, constituiau forţa de muncă, de apărare şi sursa principală de venituri. Astfel, într-o societate, precum aceea românească, în care războiul de apărare se purta cu toţi cei valizi, conceptul de ţară a căpătat sensuri multiple, definind uneori atât statul cât şi societatea. Libertatea de stat, legitimată în 1330 (Ţara Românească) şi 1364 (Ţara Moldovei), a stimulat diverse mijloace politico-militare, între care şi relaţiile de tip suzeran-vasal, cunoscute şi răspândite în lumea feudală. Acceptarea suzeranităţii unui stat mai puternic nu însemna, conform principiilor de drept internaţional din Evul Mediu, pierderea a ceea ce, cu un termen modern, se va numi independenţa. Relaţia suzeran-vasal a fost considerată drept protectorat, suzeranul fiind dator vasalului cu protecţie şi ajutor. Este ceea ce s-a numit suzeranitate-protectoare. La rându-i, statul protejat era obligat la anumite datorii convenţionale („consillium et auxilllium”) în raport cu protectorul său, fapt care nu-i limita, însă, atributele externe. Vasalitatea era un contract reciproc între doi parteneri feudali. Omagiul şi învestitura îi punea pe cei doi contractanţi în situaţie de egalitate faţă de toţi ceilalţi factori politici rămaşi în afara sistemului. Funcţiile externe ale statului vasal nu erau, astfel, afectate. În secolele XIV-XV, Ţara Moldovei a recunoscut suzeranitatea Poloniei, uneori (şi) pe aceea a Ungariei, iar Ţara Românească pe aceea a Ungariei. Voievozii români, vasali fiind, dispuneau de toate prerogativele suveranului. Îşi spuneau „domn din mila lui Dumnezeu”, purtau coroană, foloseau purpura la costumul de ceremonial, erau legislatori şi judecători, făceau danii, afişau generozitate şi indulgenţă. 2. Consolidare şi afirmare politico-militară Urmaşii lui Basarab I Întemeietorul au continuat politica de organizare a statului, de centralizare a puterii şi de afirmare externă. Ei au asigurat independenţa Ţării Româneşti printr-o politică chibzuită, care a ţinut seama de expansionismul Ungariei la sud şi est de Carpaţi şi, totodată, de înaintarea otomană în Balcani. Reglementarea relaţiilor cu Ungaria, după războiul din 1330, a devenit posibilă o dată cu venirea lui Ludovic I la tronul Ungariei, în 1342. Tânărul rege îşi făurise obiective politice de anvergură şi numai o politică abilă, care să implice toţi factorii din zonă şi care să nu-i ignore nici vanitatea, putea să-i tempereze exaltarea. Reconcilierea 39

româno-maghiară a avut loc în 1355, când domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), l-a recunoscut ca suzeran pe Ludovic I. Suveranul puternicului regat cu veleităţi imperiale dorea, de fapt, să-şi instaureze o stăpânire efectivă asupra Ţării Româneşti. La începutul anului 1365, Ţara Românească, condusă atunci de Vladislav I (1364-1377), a fost ameninţată cu o agresiune directă din partea Ungariei, dar expediţia a fost redirijată, în ultimul moment, contra Vidinului, punct strategic pentru expansiunea în Balcani. La scurt timp, în 1368, s-a produs şi o campanie împotriva Ţării Româneşti, oştirea Transilvaniei condusă de voievodul Transilvaniei Nicolae Lackfi fiind învinsă de armata munteană condusă de pârcălabul Dâmboviţei, Dragomir. Ostilitatea Ungariei faţă de Ţara Românească a continuat şi în anii următori, sub domnia lui Radu I (1377-1385), când domnului român i-au fost retrase feudele „de peste munţi”, Amlaşul şi Făgăraşul, posesiuni muntene în Transilvania care, urmărite în timp, pot sugera evoluţia raporturilor politice dintre suzeran (regele Ungariei) şi vasal (domnul Ţării Româneşti). Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi-a ameliorat relaţiile cu Ungaria unde rege devenise, după o perioadă de criză politică, Sigismund de Luxemburg (1387-1437). Ţara Românească şi Ungaria au avut direcţii comune în politica externă, cea mai importantă fiind lupta antiotomană. Prima incursiune otomană la nord de Dunăre a avut loc în 1369, fiind respinsă de oştenii lui Vladislav I. Peste doi ani, oştenii munteni au participat, alături de sârbi, la bătălia de la Cirmen (1371, în Bulgaria), unde au fost învinşi de turci. Foarte probabil Mircea cel Bătrân s-a alăturat oştilor sârbilor, bosniecilor şi maghiarilor în lupta de la Kossovopolje (1389, în Serbia), unde otomanii au obţinut victoria. Drept represiune, sultanul Baiazid I (1389-1402), succesorul lui Murad I (asasinat la Kossovo), a organizat o expediţie în Ţara Românească (1391), iar în replică Mircea cel Bătrân a iniţiat o incursiune la sud de Dunăre, până la Karânovasî. Succesele turceşti în Balcani, căderea Bulgariei răsăritene (1393) au determinat consolidarea apropierii dintre Ţara Românească şi Ungaria. La 7 martie 1395, Mircea şi Sigismund au încheiat, la Braşov, un tratat de alianţă prin care îşi făgăduiau „sprijin şi ajutor împotriva turcilor”, ca şi „împotriva oricăror altora ce ţin cu ei”. Curând, în primăvara anului 1395, Baiazid I a organizat o mare expediţie în Ţara Românească. Bătălia decisivă s-a dat undeva pe râul Argeş, „la rovine”, adică „la şanţuri”, în 17 mai 1395 şi „au biruit Mircea Vodă pe turci care făr de număr au pierit”. Se crede că în acele împrejurări a avut loc o „defecţiune boierească”. Politica autoritară a lui Mircea cel Bătrân, starea de război cu turcii care însemna nesiguranţă, distrugeri de bunuri, i-a făcut pe unii boieri să dorească îndepărtarea voievodului şi să susţină un pretendent, Vlad, zis „Uzurpatorul”. Acesta pare să se fi recunoscut vasal lui Baiazid I şi să fi plătit primul tribut. Regele Ungariei a simţit pericolul pierderii poziţiei în Ţara Românească şi a intervenit. Voievodul Transilvaniei, Ştibor, la cererea suveranului Ungariei, a sprijinit pe Mircea pentru alungarea „Uzurpatorului” şi a otomanilor. Sigismund de Luxemburg a iniţiat, apoi, o mare cruciadă antiotomană, la care au participat, alături de unguri, cavaleri italieni, francezi, burgunzi, englezi, germani, transilvăneni şi oşteni munteni sub comanda marelui voievod. Prin Timişoara, Orşova şi Vidin, cruciaţii au ajuns la Nicopole. O greşeală tactică făcută de Sigismund de Luxemburg, rege tânăr şi vanitos, a costat scump oştirea cruciată. Turcii, militari renumiţi, echipaţi uşor şi foarte mobili, au masacrat cavaleria cruciată, echipată excesiv, greoaie, imobilă. După victoria de la Nicopole (15 sept. 1396), Baiazid I a ocupat Vidinul, apoi Turnu făcând o bază de atac contra Ţării Româneşti. Starea de război româno-otomană a continuat şi s-a amplificat. Domnul Ţării Româneşti şi-a consolidat relaţiile cu Transilvania şi Moldova. Regele Ungariei, 40

recunoscându-i virtuţile, i-a confirmat lui Mircea cel Bătrân stăpânirea asupra Severinului, Amlaşului şi Făgăraşului. De asemenea, prin intermediul lui Alexandru cel Bun şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Polonia. Criza din Imperiul Otoman de după moartea lui Baiazid I (1403) i-a prilejuit lui Mircea cel Bătrân o politică abilă, de alimentare a disputelor pentru tronul vacant. Rezolvarea succesiunii la tronul sultanilor în favoarea lui Mehmed I (14131421), l-a făcut pe Mircea cel Bătrân să se angajeze pe calea tratativelor, în final acceptând statutul de „ahd” care, în schimbul plăţii tributului (3000 de galbeni), asigura continuitatea statală, respectarea teritoriului, a instituţiilor, limbii şi religiei. A fost, în acele împrejurări, o poziţie realistă, gândită ca o soluţie cu caracter temporar. La est de Carpaţi, succesorii lui Bogdan I Întemeietorul s-au arătat vrednici gospodari, asigurând Ţării Moldovei o organizare instituţională şi o dezvoltare politică în acord cu imperativele timpului. Politica externă a domnilor moldoveni a fost determinată de o conjunctură foarte complicată: ocuparea Galiţiei de către regii poloni (1366) şi apropierea lor de hotarele Moldovei, alegerea lui Ludovic I, regele Ungariei, şi ca rege al Poloniei (1370), realizarea uniunii polono-lituaniene (1385), diferendele dintre Polonia şi Ungaria pentru spaţiul est-carpatic şi evenimentele de la Dunărea de Jos, unde otomanii erau în plină ascensiune. În vremea lui Petru I (1375-1391), Ţara Moldovei şi-a definit, pentru mai bine de un secol, orientarea prioritară în politica externă. Interese economice şi politice au decis o colaborare strânsă cu Polonia şi Lituania, care se constituiseră într-o puternică uniune (1385). La 26 septembrie 1387, Petru I a depus omagiu de vasalitate în faţa regelui Vladislav Iagello la Liov. Prin acest gest politic, domnul Ţării Moldovei îşi asigura un protector, un garant faţă de alţi factori de agresiune, cum era Ungaria. Să amintim că şi Mircea cel Bătrân a încheiat, prin mijlocirea lui Petru I, un tratat cu Polonia (Radom, 1389) urmărind acelaşi scop politic, prevenirea expansionismului Ungariei. La adăpostul Poloniei, Moldova a putut desfăşura un comerţ activ pe marele drum comercial care lega Liovul de Cetatea Albă. Ţara a agonisit venituri însemnate, care explică disponibilităţile băneşti. În 1388, Petru I împrumuta suzeranului său, regelui Poloniei, 3000 ruble argint (= aprox. 52 kg aur), pentru care primea în gaj ţinutul Haliciului (cunoscut şi sub numele de Pocuţia). De asemenea, Petru I şi-a îngăduit să cheltuiască însemnate sume de bani pentru construirea de biserici şi cetăţi de piatră, la Suceava (care a devenit reşedinţă domnească) şi la Neamţ. În acord cu împăratul bizantin Ioan V Paleologul a creat Mitropolia Moldovei, cu sediul la Suceava. Roman I (1391-1394) a continuat aceeaşi direcţie în politica externă. El a înnoit, la 5 ianuarie 1393, vasalitatea faţă de regele Poloniei, introducând, însă, unii termeni limitativi în ceea ce privea sprijinul militar oferit suzeranului în Ţara Prusiei, Lituania şi în ţinuturile „de dincolo de Cracovia”. În schimb, Ştefan I (1394-1399), determinat de împrejurări, şi-a asumat obligaţii mult mai mari faţă de Polonia. La 6 ianuarie 1395, el recunoştea suzeranitatea lui Vladislav Iagello, obligându-se la sprijin militar chiar şi „împotriva voievodului Basarabiei”. De asemenea, a fost silit să renunţe la Pocuţia. Voievodul Moldovei spera, prin toate acestea concesii, să obţină sprijin în eventualitatea unui atac din partea Ungariei. Ajutorul scontat pare să nu fi venit, voievodul Moldovei trebuind să întâmpine numai cu forţele ţării campania maghiară din ianuarie-februarie 1395, când i-a învins pe agresori la Hindău, unde „au curs multe valuri de sânge creştin”. Pe fondul unei situaţii externe complexe (moartea reginei Hedwiga, înrăutăţirea relaţiilor dintre Polonia şi Ordinul Teutonic), tronul Moldovei a fost ocupat, în 1400, de Alexandru cel Bun (1400-1432). A fost o domnie lungă şi calmă, care a desăvârşit formele instituţionale şi a arătat mult realism în politica externă. Noul voievod a avut 41

bune raporturi cu Ţara Românească (unde domn era Mircea cel Bătrân), relaţii prefigurate de sprijinul primit la instaurarea în domnie şi a urmat traseul impus de Petru I în raporturile cu Polonia. În 1402, el a recunoscut suzeranitatea regelui Vladislav Iagello, căruia îi promitea ajutor „contra oricărui duşman al său, neexceptând niciodată pe nimeni”. La 1 august 1404, în Cameniţa, a depus personal jurământ de vasalitate, omagiul fiind reînnoit la 6 octombrie 1407, la Liov. Ca altădată Petru I, Alexandru cel Bun a mijlocit o alianţă între Mircea cel Bătrân şi Vladislav Iagello. Voievodul Ţării Moldovei şi-a respectat obligaţiile asumate colaborând cu polonii şi lituanienii împotriva Rusiei moscovite, a Ungariei şi a Cavalerilor Teutoni. La 15 iulie 1410, contingente moldoveneşti au participat, alături de polono-lituanieni, la bătălia de la Grünwald, contra Teutonilor, unde aliaţii au obţinut o victorie strălucită. În anii următori situaţia s-a complicat. Polonia a intrat în tratative cu Ungaria, iar Alexandru cel Bun a trebuit să recunoască şi suzeranitatea lui Sigismund de Luxemburg. Mai mult, cei doi regi, ai Poloniei şi Ungariei, au încheiat un tratat secret la Lublau (1412), prin care îşi precizau pretenţiile asupra Moldovei. Dacă în cazul unui război antiotoman Moldova nu şi-ar fi onorat obligaţiile de vasal, ea urma să fie împărţită între cele două regate. În realitate regatul Iagellomilor nu dorea să se angajeze atunci într-un război cu turcii şi nici să sacrifice Moldova. Moartea lui Mircea cel Bătrân, în 1418, şi frământările interne din Ţara Românească, armistiţiul încheiat de regele Ungariei cu turcii (în 1419), au oferit Imperiului Otoman prilejul să atace, în 1420, nu doar Transilvania şi Ţara Românească, ci şi sudul Moldovei, ajungând până la Cetatea Albă, pe care n-a putut-o cuceri. Deşi în acele împrejurări ajutorul polon pare să nu fi venit, Alexandru cel Bun şi-a trimis oştenii să lupte alături de poloni la Marienburg (1422), contra Cavalerilor Teutoni. Vladislav Iagello, regele Poloniei, s-a dovedit un bun protector al Ţării Moldovei. Când, în 1423, la Kiezmark şi în 1429, la Luck, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a cerut aplicarea tratatului de la Lublau (1412) pentru împărţirea Moldovei, suveranul polon a refuzat încă o dată. Astfel, la capătul unei domnii de peste trei decenii, Alexandru cel Bun reuşise să asigure Moldovei un statut care s-ar putea defini prin conceptul modern de independenţă. * Urmaşii lui Mircea cel Bătrân (până la 1456) şi ai lui Alexandru cel Bun (până la 1457) n-au arătat aceeaşi vrednicie. Ţara Românească şi Ţara Moldovei au cunoscut o perioadă de criză politică, explicabilă în parte prin neexistenţa unui cod de reguli pentru succesiunea la tron, dar şi prin intervenţiile externe (Polonia, Ungaria, Imperiul Otoman) în statutul dinastic al Ţării Româneşti şi Ţării Moldovei. Ţara Românească a cunoscut, în 38 de ani (1418-1456), 9 domni şi 18 domnii, iar Moldova, în 25 de ani (1432-1457), 7 domni şi 16 domnii. Puterile vecine, aflate în competiţie pentru controlul liniei Dunării şi al bazinului Mării Negre, au influenţat decisiv viaţa politică în Ţările Române. 3. Acţiunea politico-militară a Ţărilor Române la jumătatea secolului al XV-lea Criza politică care a urmat stabilităţii de la sfârşitul secolului XIV şi începutul secolului XV a avut şi efecte pozitive. Ea a arătat că societatea românească era pregătită 42

să reziste şi în condiţii mai puţin favorabile ori foarte grele, că are disponibilităţi umane şi economice. De asemenea, a relevat care îi erau direcţiile şi priorităţile politice şi totodată, ce soluţii trebuia să adopte. A existat, şi în deceniile de criză, o continuitate politică, atât ca idee, cât şi ca acţiune. Către jumătatea sec. al XV-lea, Europa s-a confruntat cu o nouă etapă a expansiunii otomane. Peninsula Balcanică a fost în întregime ocupată şi inclusă în hotarele Imperiului Turcesc. Planurile Semilunei erau din ce în ce mai îndrăzneţe şi mai mari. Bizanţul şi Europa centrală intrau în programul de perspectivă al Islamului, iar tensiunea dintre cele două luni, creştinătatea şi păgânătatea, se accentua. Ungaria şi Polonia, puteri creştine, n-au acţionat constant, în consonanţă şi cu toate forţele, ceea ce a încurajat ofensiva otomană. Ţările Române au devenit, astfel, pentru multe decenii, un adevărat scut-protector pentru Europa, au fost, cum avea să spună mai târziu un agent imperial habsburgic, „în gura Turcului”. Bazele sistemului militar al Ţărilor Române au fost puse de Iancu de Hunedoara, cel mai mare voievod al Transilvaniei şi, totodată, cel mai mare general al Ungariei medievale. În anii lui de guvernare (1441-1456) au fost aliate resurse militare din tot spaţiul românesc. În 1442 a respins o oştire turcească din Transilvania şi a înaintat în Ţara Românească unde a restabilit ordinea şi a biruit, pe valea Ialomiţei, o altă oştire turcească. Un an mai târziu, din iniţiativă papală, s-a organizat o cruciadă care trebuia să-i alunge pe „păgâni” din Europa. Campania din 1443, desfăşurată în Balcani (numită şi „campania cea lungă”), nu a adus rezultatele scontate. Marele voievod realizase, cu această ocazie, exigenţele unei ofensive de durată într-o zonă geografică aşa de dificilă, precum Balcanii, şi a îndemnat la chibzuinţă şi pregătire asiduă. N-a fost ascultat şi, în 1444, o altă campanie, în frunte cu regele Vladislav I (care era şi rege al Poloniei) şi Iancu de Hunedoara s-a terminat cu un dezastru în lupta de la Varna, unde regele şi-a pierdut viaţa. Iancu de Hunedoara, a ajuns, în 1446, guvernator al Ungariei (regele succesor fiind minor). În 1447, el a dus o vie activitate diplomatică pentru închegarea unei coaliţii antiotomane, solii săi ajungând la Veneţia, Vatican, Aragon, Franţa şi Germania. Campania din Balcani (1448) s-a desfăşurat, însă, numai cu forţe din Ungaria, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova şi s-a încheiat cu un eşec. Marele strateg n-a putut face joncţiunea cu forţele albaneze ale lui Skanderbeg şi a fost biruit de turci la Kossovopolje (oct. 1448). După această înfrângere, Iancu şi-a pierdut funcţia de guvernator al Ungariei, devenind căpitan suprem al regatului. Imperiul Otoman a încheiat un armistiţiu cu Ungaria (1451), concentrându-şi toate eforturile în direcţia cuceririi Constantinopolului, ceea ce s-a şi întâmplat în mai 1453. Încurajat de această biruinţă, cu deosebite efecte morale asupra Europei, Mehmed II s-a orientat spre o altă cetate care nu putea fi ocolită şi care figura în programul european al marelui sultan: Belgradul, supranumit „cheile” regatului Ungariei. Apărarea acestei vestite cetăţi, atacată de otomani în iulie 1456, a fost asigurată de Iancu de Hunedoara, care a obţinut acolo o mare victorie. La scurt timp după biruinţă, marele erou, intrat în calendarul creştin al Europei, a fost răpus de ciumă, dar fapta lui a asigurat încă o vreme liniştea Europei Centrale. Cel ce sporise „gloria românilor”, cum a spus umanistul Enea Silviu Piccolomini, rămâne un simbol al luptei contra „limbilor păgâne” a „necredincioşilor”, cum erau numiţi turcii otomani în diplomatica şi cronistica timpului. Din Transilvania, misiunea rezistenţei armate antiotomane a trecut la Ţara Românească, care se afla în hotar direct cu Imperiul Otoman. Linia Dunării trebuia apărată cu orice preţ şi în acest sens interesele Ţării Româneşti şi ale Ungariei erau în convergenţă. Cel ce s-a arătat vrednic de o asemenea misiune a fost Vlad al III-lea, supranumit Ţepeş, dar zis şi Dracula, personalitate foarte controversată. Negreşit, acest

43

descendent al Basarabilor a fost un monarh viteaz, apărător de ţară, dar care s-a impus prin măsuri proprii tiraniei. Vlad al III-lea Ţepeş a venit la domnie în împrejurări externe nefavorabile. Ungaria era marcată de tulburări, Moldova devenise, din 1456, tributară turcilor, iar în Transilvania îşi găsiseră adăpost mai mulţi competitori la domnia Ţării Româneşti. Vlad Ţepeş a procedat cu tact atunci când a acceptat să plătească un tribut ridicat (10.000 de galbeni), ameliorându-şi relaţiile cu Poarta. În primăvara anului 1457, el a sprijinit pe Ştefan, cel ce avea să se numească „cel Mare”, să ocupe tronul Moldovei. Constanta politică a lui Vlad Ţepeş a fost războiul contra turcilor. Exista deja, după un secol de la impactul româno-otoman (1369), o mentalitate antiotomană. În 1459, el a încetat să mai plătească sultanului cei 10.000 de galbeni ca tribut, motivânduşi în diverse chipuri gestul. În 1461, Mehmed II l-a chemat pe „beiul” Ţării Româneşti la Istanbul, dar Ţepeş a căutat alte motivaţii pentru a nu se prezenta. Sultanul a recurs, atunci (în 1461), la o soluţie–vicleşug, încredinţată grecului Catavolinos şi lui HamzaPaşa de Vidin pentru a-l prinde pe Ţepeş „prin orice chip”, a-l duce la împărăţie şi a-i transforma ţara în paşalîc. Acţiunea a eşuat, dar conflictul era deschis şi o campanie otomană în Ţara Românească era de aşteptat, ceea ce s-a şi întâmplat în vara anului 1462. O armată otomană de aprox. 100.000 oşteni, pe care „abia o ducea pământul” (cum spune cronicarul turc Enverî), a pornit să transforme Ţara Românească în paşalîc. Vlad Ţepeş a convocat „oastea cea mare”, toţi cei valizi, foarte probabil vreo 22.000 oşteni. Cu această oştire a purtat un război de hărţuire, de pustiire a itinerarului şi de înfometare a duşmanului. La 16-17 iunie 1462, în preajma reşedinţei voievodale, Târgovişte, Vlad Ţepeş a iniţiat ceea ce s-a numit marele „atac de noapte”, care i-a adus victoria. Anul 1462 a rămas un an de referinţă în ansamblul cruciadei europene antiotomane. Aflat în duşmănie prelungită cu o grupare boierească, Vlad Ţepeş a fost detronat, iar domnia ţării a fost luată de fratele său Radu cel frumos, sprijinit şi de sultanul Mehmed II. În urma unui conflict, în fond artificial, cu regele Matei Corvin al Ungariei, Vlad Ţepeş a fost arestat şi întemniţat vreme de 12 ani la Buda. În toamna anului 1476, cu sprijinul lui Ştefan cel Mare, a revenit în jilţul domnesc de la Târgovişte. A fost o domnie meteorică, sfârşită tragic, Ţepeş fiind ucis de boierii care îi erau potrivnici. Este vorba de partida boierească care nu agrea autoritatea şi care, din motive imediate, pactizase cu Imperiul Otoman. 4. Convergenţa politico-militară a Ţărilor Române în a doua jumătate a secolului al XV-lea Istoria Ţărilor Române în a doua jum. a sec. al XV-lea se identifică cu personalitatea lui Ştefan cel Mare, voievodul care a intrat în posteritate ca simbol al luptei pentru independenţă. El a iniţiat şi a purtat un „război total”, mobilizând pe toţi aceia capabili să poarte arma, oameni liberi sau dependenţi. Consemnarea medicului italian Matei de Muriano, trimis în Moldova de către dogele Veneţiei la solicitarea lui Ştefan cel Mare, este cu totul revelatoare: ”Eu, i se mărturisise Ştefan în primăvara anului 1502, sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei ţări, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut 2”. Politica externă a lui Ştefan cel Mare a fost una dinamică şi echilibrată, care punea accent pe neutralizarea duşmanilor. Primul său instrument politic a fost diplomaţia, solii Ţării Moldovei purtând ideea de cooperare creştină la Cracovia, Buda, Viena, Veneţia, Vatican, Milan, Vilnius ori Moscova. Vecinii Moldovei, Polonia, 44

Ungaria, Hanatul Crimeii au fost ţinuţi sub o observaţie continuă, iar otomanii, „duşmani ai creştinilor”, „neam fără de lege”, sub o atenţie specială. În relaţiile cu Polonia, Ştefan cel Mare a urmat direcţia statornicită şi, la 2 martie 1462, a recunoscut suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea, promiţând că „în ziua şi la locul pe care craiul ni le va hotărî, noi ne vom închina şi vom face jurământ de credinţă”, promisiune mereu amânată de voievodul Moldovei, până în 1485. Cu Ungaria, raporturile au evoluat spre un conflict deschis, ocuparea Chiliei de către Ştefan cel Mare, în ianuarie 1465, fiind un motiv de precipitare a războiului (cetatea fusese stăpânită de unguri începând cu 1448, când voievodul Moldovei, Petru II, o dăruise lui Iancu de Hunedoara). La sfârşitul anului 1467, regele Matei Corvin a organizat o expediţie în Moldova. Armata maghiară, formată din 40.000 de ostaşi, a fost învinsă de moldoveni (12.000 de luptători) la Baia (14-15 decembrie 1467). A fost o biruinţă de mare ecou, primită cu satisfacţie de suveranul polon Cazimir IV, căruia Ştefan cel Mare i s-a recunoscut din nou vasal. În schimb, regele Poloniei promitea să apere Moldova „de turci, de tătari şi de unguri”. În 1469, Ştefan cel Mare i-a înfrânt la Lipnic pe tătari şi tot în acelaşi an Petru Aron, care îl precedase pe Ştefan în domnie şi care continua să aspire la tronul Moldovei, a fost atras într-o cursă şi ucis. Perspectiva unui război cu otomanii, l-a preocupat permanent pe Ştefan cel Mare. Ea se poate descifra dintr-o sumă de măsuri luate în timp şi focalizate pe consolidarea capacităţii de apărare precum: recuperarea cetăţilor Chilia şi Hotin, construirea cetăţii de la Orhei, numirea unor pârcălabi de încredere la cetăţi, remanierea sfatului domnesc, aplicarea unor pedepse capitale boierilor vinovaţi de trădare („hiclenie”), ori recomandarea făcută noilor pârcălabi puşi la Chilia, în 1465, să păzească cetatea „de limbile necredincioase” şi, nu în ultimul rând, prevederea expresă din tratatul cu regele polon (1468), unde Cazimir I se obliga să-l protejeze şi să-l apere „de turci”. Până în 1473, Ştefan cel Mare a întreprins unele acţiuni care aveau conotaţii antiotomane, dar nu declarate. El a achitat tributul stabilit, după ocuparea Chiliei (1465), la 3000 de galbeni, ceea ce semnifica „ascultarea” faţă de sultanul-suzeran. Deteriorarea relaţiilor cu Poarta şi începutul emancipării afirmate s-a produs în 1473, socotit an-cheie al domniei lui Ştefan cel Mare. Momentul a fost bine ales: în Mediterana se desfăşura războiul otomano-veneţian, rezistenţa albaneză sub Skanderbeg continua, în Asia Mică sultanul avea rivali de temut, precum hanul turcoman Uzun Hasan. Dar sultanul a obţinut succese şi în Mediterana şi în Asia Mică, ceea ce defavoriza pe Ştefan cel Mare. Acţiunile domnului moldovean în Ţara Românească, în 1470 şi 1473, contra lui Radu cel Frumos, protejatul turcilor, au fost socotite un afront şi consecinţele n-au întârziat. Un ultimatum venit de la Mehmed II cerea voievodului Moldovei să aducă personal tributul la Istanbul, „cum face beiul Ţării Româneşti”, şi să predea Porţii Chilia şi Cetatea Albă. Refuzul lui Ştefan cel Mare a echivalat cu o declaraţie de război. O campanie otomană în Moldova, pusă sub comanda lui Soliman, beglerbegul Rumeliei, desfăşurată cu 120.000 de oşteni, a întâlnit rezistenţa unei armate de 40.000 de moldoveni, cei mai mulţi fiind ţărani, cărora li s-au adăugat 5.000 de secui, 1.800 de unguri şi 2.000 de poloni. Confruntarea a avut loc la sud de Vaslui, loc numit Podu Înalt, la 10 ianuarie 1475. A fost o mare victorie românească, viu comentată în Europa creştină. Ştefan cel Mare a trimis, la două săptămâni după luptă (25 ianuarie 1475) o scrisoare de biruinţă principilor Europei. Este ceea ce s-a numit scrisoareacirculară expediată „către coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această scrisoare”. Ea a ajuns, într-adevăr, la Buda, Cracovia, Viena, Veneţia, Milan, Vilnius şi Moscova. Anunţând victoria, marele domn îşi arăta îngrijorarea ce plana 45

asupra Moldovei, pe care o considera „poartă a creştinătăţii”. Ştefan îndemna la o acţiune generală, pe mare şi pe uscat, arătând că el va lupta „până la moarte pentru legea creştinească”. Sultanul şi-a reluat acţiunile contra Moldovei în 1476, când a condus personal o mare campanie. I-au fost alături tătarii din Crimeea care erau vasali Porţii şi, de asemenea, oastea munteană a lui Basarab Laiotă. Domnul Moldovei a aplicat tactica veche, clasică, a ars aşezările şi proviziile de pe itinerar, ţara a devenit „pustie”. Lupta a avut loc la Valea Albă (loc numit, apoi, Războieni), în ţinutul Neamţului la 26 iulie 1476. Turcii, superiori ca număr şi dotare, au obţinut o biruinţă, dar victoria finală a fost a moldovenilor. Cetăţile, Suceava, Neamţ, Hotin, au rezistat, iar foamea şi ciuma au făcut ravagii în rândul invadatorilor. La vestea că se apropie ajutorul trimis lui Ştefan de regele Matei Corvin, sultanul a ordonat retragerea spre Dunăre. La 8 mai 1477, prin solul său Ioan Ţamblac, Ştefan cel Mare prezenta dogelui Veneţiei situaţia grea prin care a trecut, accentuând din nou pe rolul Moldovei, pe care o socotea o adevărată „strajă” a Europei. Dezamăgit de atitudinea creştinătăţii, care l-a lăsat singur, contrar „învoielilor şi jurămintelor”, Ştefan cel Mare a crezut în cooperarea Moldovei cu Ţara Românească şi Transilvania. De aceea a intervenit Muntenia, unde a instalat la domnie pe Vlad Ţepeş, iar apoi pe Basarab cel Tânăr şi Vlad Călugărul. Spre sfârşitul veacului XV, conjunctura politică internaţională a evoluat în favoarea Imperiului Otoman. Pacea cu Veneţia (1479), înfrângerea definitivă a rezistenţei albaneze (1479) au consolidat poziţiile Porţii. În 1484, turcii au ocupat Chilia şi Cetatea Albă, Baiazid II finalizând, astfel, un vechi deziderat al părintelui său Mehmed II. Pierderea acestor fortificaţii, pe care Ştefan la considera „Moldova toată”, a fost o grea lovitură pentru comerţul şi defensiva Moldovei. În această situaţie, Ştefan s-a deplasat în Polonia, la Colomeea unde, la 15 septembrie 1485, a depus omagiu de vasalitate lui Cazimir IV. A fost un gest de speranţă, oficiat într-un moment de cumpănă. Anul următor, 1486, Ştefan a încheiat pacea cu Imperiul Otoman, acceptând să plătească tribut ca semn al închinării. În ultimii ani de domnie, Ştefan cel Mare a fost confruntat cu ceea ce s-a numit planul iagellonic, care reunea Polonia, Lituania, Ungaria şi Boemia. Ştefan cel Mare era ameninţat, tronul Moldovei fiind „rezervat”, conform acestui plan, lui Sigismund Iagello, fiul lui Cazimir IV şi fratele noului rege al Poloniei, Ioan Albert. Acesta a fost mobilul principal al campaniei polone în Moldova din august-octombrie 1497, când oştirea leşilor a fost grav înfrântă la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). Reconcilierea moldo-polonă a venit prin pacea de la Hârlău (1499 iulie 12), care redeschidea perspectiva colaborării antiotomane. Este interesant de remarcat că statele semnatare, Moldova şi Polonia, ne apar în deplină egalitate, ceea ce înseamnă renunţarea Moldovei la statutul de vasalitate. * Domnia lui Ştefan cel Mare este una de referinţă în istoria noastră. Mare gospodar, mare oştean şi diplomat, Ştefan a creat epocă în istoria românilor. 5. Moştenirea ştefaniană Urmaşii lui Ştefan cel Mare au moştenit o situaţie de prestigiu. Ţara Moldovei era pretutindeni cunoscută, faptele eroice avuseseră un mare ecou în Europa. Existau resurse umane şi materiale, cetăţi de strajă şi numeroase edificii religioase. Creaţia

46

culturală, fastul de la curte, preţuirea eroilor, toate acestea au avut un puternic ecou în posteritate. În prima jumătate a sec. al XVI-lea, Ţara Moldovei a fost mereu confruntată cu situaţii războinice. Bogdan al III-lea, zis „cel Chior” (1504-1517), a avut conflicte cu Polonia pe tema Pocuţiei, a cărei situaţie nu fusese rezolvată prin tratatul de la Hârlău (1499). După multe negocieri, în 1510 s-a încheiat tratatul „de pace veşnică şi bună înţelegere” dintre Moldova şi Polonia, unde se precizau termenii acestei „bune înţelegeri”: respectarea hotarelor, slobozirea negoţului, retrocedarea fugarilor şi o comisie mixtă moldo-polonă, pusă sub arbitrajul regelui Ungariei, care să clarifice statutul Pocuţiei, „această bucată de pământ, cum a fost în vremurile vechi şi de demult” Cam în aceiaşi termeni, tratatul a fost reînnoit în 1518 de Ştefan cel Tânăr (1517-1527) şi în 1527 de Petru Rareş (1527-1538). Prevederile tratatului nu au fost respectate de partea polonă. Boieri moldoveni potrivnici autorităţii centrale s-au refugiat în Polonia şi n-au fost extrădaţi. Apoi, statutul Pocuţiei n-a fost clarificat, ceea ce a întreţinut o stare de tensiune. Petru Rareş a revendicat Pocuţia pe care o considera „adevărată şi legiuită moşie” şi această cerere insistentă a dus la un război. În 1530 prima oară şi, apoi, în 1531, oştirea Moldovei a ocupat Pocuţia, dar a fost înfrântă, în final, la Obertyn (22 august 1531) şi acţiunea a eşuat. Petru Rareş, fire autoritară şi cu aspiraţii care depăşeau Moldova, a intervenit în Transilvania, unde se desfăşura un război de succesiune la tronul Ungariei. A pendulat între a-l sprijini pe Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, şi a rămas în final alături de aceasta din urmă. A întreprins mai multe expediţii în Ardeal (cea mai importantă a fost în 1529, când i-a înfrânt pe partizanii lui Ferdinand de Habsburg la Feldioara, 22 iunie 1529) şi a obţinut legitimarea vechilor feude stăpânite de Ştefan cel Mare, Ciceul şi Cetatea de Baltă, la care Ioan Zápolya a adăugat Bistriţa, Rodna şi Unguraşul. Intervenţiile lui Petru Rareş în Polonia şi Transilvania i-au creat domnului moldovean o situaţie de război cu Imperiul Otoman. În 1533 se încheiase „pacea veşnică” polono-otomană, iar în Ungaria şi Transilvania sultanul Soliman Magnificul se dorea un arbitru al situaţiei, scop în care îşi trimisese acolo un comisar, pe Aloisio Gritti. În 1534, acest reprezentant al sultanului fusese ucis la Mediaş, iar Petru Rareş îşi avusese partea sa de contribuţie la încheierea „episodului Gritti”. Deteriorarea relaţiilor dintre Petru Rareş şi Soliman Magnificul a fost grăbită şi accentuată de o parte a boierilor moldoveni, adversari ai domnului ţării. Campania sultanului în Moldova, din august-septembrie 1538, a avut consecinţe foarte grave. Ameninţat în acelaşi timp şi de poloni şi de tătari, Petru Rareş a trebuit să acţioneze pe trei fronturi şi să găsească soluţii optime. A renunţat la Pocuţia în favoarea Poloniei, i-a înfrânt pe tătari la Ştefăneşti şi s-a decis să înfrunte numeroasa oştire otomană. N-a putut-o face din cauza „defecţiunii boiereşti”. Domnul Moldovei s-a retras în Transilvania şi de acolo a plecat la Istanbul unde a reuşit reconcilierea cu sultanul şi revenirea pe tronul Moldovei (15411546). Campania otomană din 1538 a agravat situaţia Moldovei. Pentru prima oară principiul succesiunii la tron a fost încălcat, sultanul numind domn pe Ştefan Lăcustă. Tezaurul Ţării Moldovei a fost confiscat, iar cetatea Tighinei, cu teritoriul aferent, a fost transformată în raya. Relaţiile moldo-otomane au intrat într-o altă etapă, aceea a dependenţei efective. Ţara Românească s-a aflat, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, la confluenţa marilor interese şi conflicte dintre Imperiul Otoman şi Ungaria. Comparativ cu Moldova, situaţia a fost acolo şi mai gravă. Prin poziţia ei geografică, Ţara Românească era mult mai expusă, riscând să ajungă în situaţia teritoriilor din Balcani, 47

unde se instalase regimul de paşalâc. Domnii munteni au acceptat mai devreme regimul de „pământ al legământului păcii” (dar-al-ahd), care asigura autonomia ţării. Radu cel Mare (1495-1508), Mihnea Vodă cel Rău (1508-1510) şi Vlad cel Tânăr (1510-1512) au fost obedienţi faţă de sultan, au plătit conştiincios tributul, au mers chiar în persoană la Istanbul pentru a primi confirmarea domniei. Pe aceeaşi poziţie s-a situat şi Neagoe Basarab (1512-1521). În paralel, unii domni (Vlad cel Tânăr, Neagoe Basarab) au cultivat relaţii bune cu Ungaria, gândind la o întoarcere de situaţie dacă se va pune problema unei noi cruciade antiotomane. La moartea lui Neagoe Basarab situaţia Ţării Româneşti s-a agravat brusc. A existat, atunci, pericolul transformării ţării în paşalîc, tronul fiind revendicat de Mehmed beg de la Nicopole, care pretindea că descinde din neamul Basarabilor. Boierii ţării, conştienţi de pericol, s-au grupat în jurul lui Radu de la Afumaţi (1522-1529), care a pornit un greu război cu turcii. Piatra lui de mormânt de la Curtea de Argeş înregistrează, în pisanie, lupte la Gubavi, Ştefeni, Clejani, Ciocăneşti, Bucureşti, Târgovişte, Plata, Alimăneşti, Grumazi, Poenari, Gherghiţa, Slatina. Rucăr etc. O adevărată cronică a unui război care a salvat autonomia Ţării Româneşti. Depedenţa faţă de Imperiul Otoman a fost acceptată în continuare. Chiar voievodul Radu de la Afumaţi a fost nevoit să meargă la Istanbul, în 1525, să facă act de supunere şi să accepte creşterea haraciului. Urmaşii viteazului domn au urmat aceeaşi direcţie faţă de Imperiul Otoman, acceptând statutul de „supuşi ai sultanului”. 6. Constituirea principatului autonom al Transilvaniei Statutul Transilvaniei, de voievodat autonom în cadrul regatului maghiar, s-a schimbat către jumătatea secolului al XVI-lea, în condiţiile asaltului otoman spre Europa Centrală. În 1526, la Mohàcs, armata maghiară a suferit o gravă înfrângere din partea celei otomane. În această bătălie şi-a pierdut viaţa şi regele Ungariei, Ludovic II, ceea ce a deschis o luptă acerbă pentru tronul regatului între Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei şi Ferdinand de Habsburg. Sultanul Soliman Magnificul a intervenit direct în această criză, şi la 29 august 1541, a ocupat Buda, capitala ţării. Ungaria centrală şi de sud a fost transformată în paşalîc. Partea de dincolo de Dunăre a trecut în stăpânirea Imperiului Habsburgic, iar Transilvania, Banatul şi Partium (comitatele vestice-Satu Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc, Solnocul Exterior, Zarandul, Aradul) au format un principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane. Transilvania a avut, de la această dată, un alt statut politico-administrativ. Ţara era condusă de o dietă formată din 150 persoane, care continua tradiţia adunărilor nobiliare din perioada voievodatului şi care era convocată, în mod obişnuit, de două ori pe an. Dieta alegea principele, care trebuia confirmat de sultan. Principele era comandantul oştirii şi judecătorul suprem, decidea în problemele războiul şi ale păcii. El conducea ţara cu sprijinul unui sfat constituit din 12 persoane, numit Consiliul principelui. O dată cu statutul de principat, Transilvania a intrat sub suzeranitatea otomană până la sfârşitul secolului al XVII-lea, plătind ca semn al „protecţiei” sultanului un tribut anual, fixat la început la 10.000 de florini. Întrebări recapitulative 1. Definiţi raportul suzeranitate-vasalitate în relaţiile dintre state. 2. Care au fost zonele de influenţă politică pentru Moldova şi Ţara Românească? 3. Când şi cum s-a format principatul autonom al Transilvaniei? 4. Care a fost semnificaţia tributului plătit de Ţările Române faţă de Imperiul Otoman?

48

VI. CREAŢIA CULTURALĂ Creaţia culturală în secolele Evului Mediu s-a manifestat pe două registre: cel popular şi cel al elitelor. Cultura populară a fost greu de recuperat, interesul pentru culegerea folclorului manifestându-se destul de târziu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Apoi, ea este o creaţie orală, anonimă şi colectivă, ceea ce face imposibilă plasarea exactă în timp. Cele mai multe producţii populare stau în legătură cu muncile agricole, sărbătorile de iarnă, cu momentele principale din viaţa omului, naşterea, căsătoria şi „trecerea la Domnul” sau cu lupta pentru independenţă. Unele creaţii populare în versuri, precum Mioriţa şi Meşterul Manole, s-au răspândit pe tot teritoriul românesc. Cultura oficială. Constituirea statală a oferit un cadru favorabil dezvoltării vieţii culturale. Dinastia, biserica, boierii au promovat şi au protejat diferite forme ale culturii. Se constată o grijă pentru ocrotirea şi tezaurizarea valorilor culturale. Sunt recuperate piese scumpe căzute în „captivitate duşmană”. Condiţia de ctitor devine o cinste, de aceea mulţi râvnesc să intre în pomelnice. Meşterii profilaţi pe artele frumoase sunt preţuiţi şi răsplătiţi pentru operele lor. Elitele sociale sunt interesate de şcoală, care se dezvoltă pe lângă aşezămintele religioase (mănăstiri, episcopii), iar în Transilvania, şi în oraşe (Braşov, Sibiu, Sighişoara). Tineri de la noi , fii de boieri sau patricieni ai oraşelor sunt trimişi la studii în străinătate (Cracovia, Viena, Praga). S-a dezvoltat interesul pentru carte, ca obiect de învăţământ, artă, dar şi marfă. Pe teritoriul românesc s-au realizat manuscrise celebre, precum Tetraevanghelul grecoslav, scris la mănăstirea Neamţ (1429), care se află astăzi la Biblioteca Bodleiană de la Oxford. Apoi, Tetraevangheliarul de la Humor (1473), unde se află portretul lui Ştefan cel Mare, pe care Petru Rareş l-a luat în pribegia lui din Transilvania şi, apoi, la Istanbul. La Biblioteca din München a fost descoperit un Evangheliar copiat în Moldova la 1493. Un manuscris de mare valoare este Evangheliarul călugărului Nicodim, scris în 1404-1405. Între 1500 şi 1505 au apărut şi primele texte în limba română, precum psaltirea Şcheiană, Psaltirea Voroneţeană şi Codicele Voroneţean. Din 1521 datează scrisoarea în limba română a marelui negustor Neacşu Lupa din Câmpulung Muscel către judele Braşovului, Hans Benker. Pătrunderea tiparului, la începutul secolului XVI, a fost o adevărată cucerire pentru cultura noastră. Primele texte au fost imprimate la mănăstirea Dealu (Târgovişte) de către tipograful Macarie, chemat din Muntenegru de voievodul Radu cel Mare. Pentru început s-au tipărit în limba slavonă trei texte religioase: Liturghier (1508),Octoih (1510) şi Evangheliar (1512). Meşteşugul tiparului s-au dezvoltat puternic în a doua jumătate a secolului XVI, prin diaconul Coresi, care a imprimat la Braşov 36 de cărţi în română şi slavonă. Istoriografia a fost un domeniu fecund şi foarte important. S-a scris în limba slavonă, o adevărată limbă latină a Răsăritului ortodox, cronicile au avut un caracter oficial, în centrul atenţiei fiind domnia. La curtea lui Ştefan cel Mare a fost redactat Letopiseţul de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei, care s-a transmis sub cinci variante. În vremea lui Petru Rareş, episcopul Macarie a scris o cronică în care sunt tratate evenimentele de la 1504 la 1552. A fost continuată de călugării Eftimie şi Azarie. Pentru Ţara Românească sunt de menţionat cunoscutele Povestiri despre Vlad Ţepeş, variante în slavonă şi germană, care fixează pentru posteritate o imagine 49

defavorabilă voievodului (mai ales cele în limba germană). Cea mai importantă elaborare o constituie Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, „falnic monument de literatură, politică, filozofie şi elocvenţă” (B.P.Haşdeu). Din sec XVI se afirmă umanismul, curent care a promovat plenipotenţa raţiunii. A fost reprezentat de N.Olachus, Ioan Vitéz, Ioan Honterus şi Valentin Wagner. Arhitectura constituie un capitol fundamental al creaţiei Evului Mediu. Arhitectura militară, cetăţile de margine şi de interior sunt bine reprezentate în tot spaţiul românesc. De la Severin la Măgurele, Giurgiu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Soroca, Hotin, sau în interior Poenari, Dâmboviţa, Suceava, Neamţ, Roman, apoi în Transilvania Bran, Râşnov, Deva, Gherla sau Chioar, cetăţile formează adevărate nervuri. Se adaugă, pentru Transilvania, oraşele şi bisericile fortificate. A existat, ca pretutindeni în lumea medievală, o grijă pentru sistemul defensiv, loc de retragere şi de rezistenţă. Faima meşteşugului şi a artei o constituie arhitectura religioasă. Unele ctitorii sunt celebre, precum Cozia, Curtea de Argeş, Dealu, Voroneţ, Moldoviţa, Putna, Neamţ, Cotedrala Sf. Ladislau (Oradea), Biserica Neagră (Braşov), Biserica Sf. Mihail (Cluj). Cel mai mare ctitor al secolelor XIV-XVI a fost Ştefan cel Mare, în seama căruia se pun, după cercetările cele mai noi, 33 de biserici, din care 21 se păstrează „în picioare”. O caracteristică fundamentală a arhitecturii bisericeşti a fost pictura interioară şi exterioară, socotită a fi „literatura analfabeţilor”. În acest domeniu, nordul Moldovei, prin bisericile de la Voroneţ, Moldoviţa, Humor, Arbore, Bălineşti au dus faima măiestriei şi bunului gust. Domnia lui Petru Rareş a făcut epocă în domeniul picturii exterioare. Sculptura în piatră şi în lemn s-a dezvoltat mai puţin în mediul ortodox şi mai mult în mediul catolic. Orfevrăria este reprezentată prin numeroase obiecte de cult (cădelniţe, ripide, ferecături de cărţi), iar arta cusutului prin broderii celebre, precum epitrahilul dăruit mănăstirii Argeş de Neagoe Basarab şi cel de la mănăstirea Putna cu imaginea lui Ştefan cel Mare şi a fiului său Alexandru. Cultura, ca formă superioară de exprimare a virtuţilor unui popor a găsit în mediul românesc medieval mari resurse umane şi materiale. Operă de sinteză, cu preponderenţa factorului autohton, creaţia culturală românească este o frumoasă carte de vizită receptată şi preţuită pretutindeni. Întrebări recapitulative 1. Prin ce se caracterizează, în general, creaţia culturală în Evul Mediu românesc (sec. XV-XVI)? 2. Care sunt principalele domenii de creaţie? 3. Ce domeniu de creaţie a asigurat românilor o faimă deosebită în străinătate?

50

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ – Constantin C.Giurescu, Dinu C.Giurescu, Istoria Românilor, II, Bucureşti, 1976. – Vlad Georgescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1992. – Ion Agrigoroaiei, Ion Toderaşcu (coord.), Istoria românilor, Iaşi, 1996. – Ştefan Ştefănescu, Istoria medie a României, I-III, Bucureşti, 1991-1993. – Petre P.Panaitescu, Introducere la Istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969. – Gh. I. Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1980. – Victor Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei, Iaşi, 1999. – Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1972; vol. IV, ClujNapoca, 1989. – Ioan Aurel Pop, Românii şi maghiarii în sec. IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996. – Şerban Papacostea, Geneza statului în Evul mediu românesc, Cluj-Napoca, 1988. – Ştefan S. Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997. – *** Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980; – Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în sec. XIV-XV, Bucureşti, 1973. – Ion Toderaşcu, Unitatea românească medievală, I, Bucureşti, 1988. – Ion Toderaşcu, Permanenţe istorice medievale, Iaşi, 1994. – Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (sec. XIV-XVI), Bucureşti, 1965. – Şt. Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, Bucureşti, 1969. – Cristina Feneşan, Constituirea principatului autonom al Transilvaniei, Bucureşti, 1997. – P.P. Panaintescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965. – Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, I, Bucureşti, 1959. – *** Instituţii feudale în ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988.

51