Islam, Islamism Si Terorism In Orientul Mijlociu

Universtitatea din Bucureşti Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Masterul “Studii de Securitate”

ISLAM, ISLAMISM ŞI TERORISM ÎN ORIENTUL MIJLOCIU

Masterand: Andreea Radu

1

Cuprins Introducere I.Consideraţii teoretice I.1 Regiunea I.2 Religia I.3 Terorismul II Delimitarea geografică şi caracteristicile regiunii III Islam şi islamism • Statistici şi date referitoare la populaţia musulmană din Orientul Mijlociu • Comentarii şi concluzii pe baza datelor prezentate IV. Terorismul religios – Fundamentalismul • Statistici şi date referitoare la terorismul religios în Orientul Mijlociu • Comentarii şi concluzii pe baza datelor prezentate V. Politica în ţările islamice • Ideile pe care se bazează introducerea doctrinelor Islamului în politică • Ideile pe care se bazează grupările radicale implicate în politică • Formele politice actuale ale Islamului VI.Economie şi societate în Orientul Mijlociu • Irak – situaţia actuală • Statistici şi date referitoare la situaţia economică din Orientul Mijlociu • Comentarii şi concluzii pe baza datelor prezentate VII. Concluzii Bibliografie Anexa 1. Hărţi ale Orientului Mijlociu Anexa 2. Hărţi ale distribuţiei populaţiei musulmane pe glob Anexa 3. Organizaţiile teroriste cunoscute în principalele state ale Orientului Mijlociu Anexa 4. Clasificarea atacurilor teroriste din perioada 1993-2003, după ideologia grupărilor teroriste Anexa 5. Atacuri teroriste în perioada 1993 – 2003

2

Anexa 6. Date privind economia unor state din Orientul Mijlociu Anexa 7. Distribuţia zăcămintelor de petrol în Orientul Mijlociu

3

Introducere La începutul mileniului trei, situaţia geopolitică şi geostrategică a cunoscut transformări profunde, cu urmări esenţiale asupra stării de securitate a tuturor statelor, asupra capacităţii acestora de a-şi promova şi proteja interesele naţionale ori ale coaliţiilor din care fac parte. Complexitatea mediului de securitate, rezultată ca efect al proceselor de globalizare, precum şi al altor procese, suprapuse cu tendinţele, aparent contradictorii, de fragmentare şi regionalizare, cu apariţia unor noi actori de securitate statali ori nonstatali, cu accentuarea decalajelor economice şi tehnologice, precum şi cu evoluţiile mediului, au generat şi continuă să genereze noi riscuri şi ameninţări, tot mai puţin predictibile. Mai mult, evoluţia acţiunilor teroriste de la nivelul unor acţiuni izolate la nivel de operaţie organizată şi condusă planificat, în manieră militară a adus omenirea, şi implicit mediul de securitate, într-o stare de securitate deosebită, periculoasă. La nivel global, mediul de securitate rămâne complex şi dinamic, cu evoluţii aparent contradictorii şi cu surprize de mari proporţii. Astfel, apariţia unor noi actori globali de securitate, cum sunt China, India, Iranul, Pakistanul, alături de noii actori nonstatali cu veleităţi globaliste cum sunt organismele internaţionale de protecţie a mediului şi drepturilor omului sau unele organizaţii teroriste, încă nebănuit de dezvoltate şi de eficiente, face tot mai puţin predictibil mediul de securitate pentru următoarele decenii. Este posibil să crească rolul unor state ca superputeri regionale sau mondiale, în jurul cărora să graviteze coaliţii de state aliate sau cele interesate în realizarea aceloraşi obiective, în detrimentul organismelor internaţionale de securitate, ale căror soluţii la problemele globale sunt tot mai puţin eficiente, iar mecanismele de implementare tot mai greoaie. Este la fel de posibil ca, într-o conjunctură diferită de cea de până mai ieri, să apară o nouă variantă de asociere la acest nivel, determinată de evoluţiile, de asemenea globaliste, ale unor fenomene prea puţin luate în seamă la această scară, cum sunt terorismul, migraţia populaţiilor sau accesul la resurse vitale (apă, energie, condiţii normale de mediu). Astfel de evoluţii ar putea da naştere la organisme mondiale specializate, mai eficiente, cu pârghii mai puternice de influenţare ori constrângere în evoluţia domeniilor de referinţă, inclusiv forţa armată.

4

Fenomenul terorist cunoaşte evoluţii fără precedent iar prin evenimentele de la 11 septembrie 2001, a trecut de la faza de acţiune la cea de operaţie teroristă, cu obiective majore. Pe de altă parte, prin atacurile din Statele Unite ale Americii, de la 11 septembrie 2001, fenomenul nu mai are conotaţii strict politice sau religioase, a căpătat amploare şi complexitate mult mai mari, declanşând conflictul între societatea democratică, deschisă, uşor penetrabilă şi societatea închisă, cu acţiuni din umbră, conspirative şi clandestine. În acest context, este de aşteptat ca şi alte organizaţii teroriste să adopte acest model de acţiune sau să-1 perfecţioneze, atacul terorist devenind tot mai distructiv, fără, limite morale, umane ori tehnologice. Din aceste motive am considerat necesară studierea acestei regiuni unde se împletesc mai multe fenomene, Islamul, fundamentalismul islamic, dar şi acţiuni teroriste. Am ales Orientul Mijlociu deoarece această zonă a globului a fost în ultimul deceniu sursa majoră de conflicte a globului (conflicte de natură religioasă), şi în special de natură teroristă. Ne vom referi aici deci la caracteristicile acestei regiuni, şi anume Islamul şi islamismul, şi petrolul, precum şi la terorism. Am considerat necesară alcătuirea acestui dosar tocmai pentru a vedea în ce măsură religia islamică implică, sau, mai degrabă, permite utilizarea unor astfel de metode în numele său, şi în ce măsură ele sunt doar acte teroriste săvârşite de facţiuni sau grupări care utilizează Islamul numai la nivel declarativ şi ca motivaţie de suprafaţă a acţiunilor lor (sau pentru a impresiona sau manipula opinia publică mondială). Lucrarea este structurată pe şapte capitole. Primul se referă la consideraţiile teoretice, la principalele concepte folosite în lucrare, şi anume regiunea, religia şi terorismul. Cea de-a doua parte analizează delimitarea geografică şi principalele caracteristici ale regiunii, care sunt religia islamică şi rezervele de petrol. A treia parte analizează Islamul şi latura sa extremistă, islamismul sau fundamentalismul islamic, încercând să desprindă principalele caracteristici ale acestei confesiuni religioase; este urmată de un subcapitol care cuprinde date şi statistici privind numărul, rata de creştere şi distribuţia populaţiei musulmane pe glob, şi în special în Orientul Mijlociu, precum şi o analiză a acestora. Terorismul religios – fundamentalismul este subiectul părţii a patra, care cuprinde şi o listă a principalelor grupări şi organizaţii teroriste din Orientul Mijlociu, precum şi lista organizaţiilor teroriste străine considerate a fi cele mai

5

periculoase de către Oficiul de Contraterorism din Statele Unite, dar şi principalele acţiuni teroriste revendicate de grupări teroriste din Orientul Mijlociu. În partea a cincea este analizată politica în ţările islamice, felul în care Islamul este nu numai o religie ci şi modul de guvernare dezirabil în multe dintre aceste state. Al şaselea capitol se referă la economie şi societate în Orientul Mijlociu, şi include şi un subcapitol referitor la situaţia actuală din Irak; acesta cuprinde de asemenea date privind elemente de economie şi calitate a vieţii în statele regiunii, care au fost apoi analizate; ultima parte a lucrării cuprinde concluziile extrase.

6

I. Consideraţii teoretice I.1 Regiunea. Regiunea este o delimitare în interiorul unui stat care rezidă din combinarea factorului etnic cu o anumită situaţie geografică şi un anumit profil economic şi demografic (J Fouere apud I. Bădescu şi D. Dungaciu, 1995, vol 2). Chiar dacă acest model se referă la regiuni intrastatale, care ar trebui să capete autonomie regională (obţinând astfel un model artificial ce ar duce la multiplicarea frontierelor interne), definiţia dată regiunii este compatibilă şi unor regiuni suprastatale ale globului, care sunt percepute ca atare în cadrul internaţional. Regiunea este deci un teritoriu spaţial coerent compus din două sau mai multe state (B. Buzan, O. Waever, J. de Wilde, p. 19-20). America Latină, de exemplu este caracterizată prin faptul că este formată din ţările aflate în sudul continentului american, cu populaţie vorbitoare de limbă spaniolă şi cu anumite caracteristici rasiale (culoarea mai închisă a pielii, constituţia fizică, etc.), precum şi printr-o situaţie economică în general precară a cestor state, şi printr-un sistem politic nedemocratic. De asemenea, această regiune este asociată cu un trafic intens de droguri, de arme, şi de carne vie. Regiunea poate fi definită şi ca produsul unui proces de regionalizare a spaţiului social, proces ce suportă două etape: apariţia unui nou tip de relaţie socială între grupuri sau unităţi sociale preexistente, şi generalizarea acestui tip de relaţie (I. Bădescu şi D. Dungaciu, 1995, vol 1, p.305). K. Deutsch arăta că regiunea este cadrul ce circumscrie un set de graniţe multiple şi consistente, adică, care afectează majoritatea contactelor – sociale, economice, politice, militare (K. Deutsch, apud I. Bădescu şi D. Dungaciu, op. cit., p. 327-328). O astfel de regiune este şi Orientul Mijlociu, însă aici este vorba şi despre un alt factor foarte important, şi anume apartenenţa religioasă. Regiunea este deci situată pe continentul asiatic, cu centrul în bazinul est-mediteranean, şi care cuprinde şi statele aflate în jurul Golfului Persic. Din punct de vedere etnic, populaţia Orientului Mijlociu este în majoritate arabă, cu un profil demografic caracterizat printr-o rată de creştere superioară mediei mondiale şi cu un procent ridicat al populaţiei tinere. Din punct de vedere economic, chiar dacă unele state au un potenţial natural foarte ridicat (rezervele de petrol şi gaze naturale din zona Golfului), regiunea este asimilată “lumii a treia”. 7

Caracteristica cea mai importantă însă, mai ales în contextul internaţional actual, este apartenenţa majorităţii populaţiei la religia islamică, fapt care are implicaţii specifice de natură politică şi socială (despre care vom vorbi ulterior pe larg). Aceste trei caracteristici majore, etnia, religia şi petrolul conferă acesti regiuni o importanţă geopolitică majoră. I.2 Religia. În această regiune, religia islamică devine ceea ce Haushofer numeşte pan-ideea islamică. Pan-ideea se referă la agregarea dintre o etnie şi teritoriul său de expansiune legitimă, ceea ce devine o ideologie etno-spaţială (Haushofer, apud I. Bădescu şi D. Dungaciu, 1995, vol 2, ). În acest caz, la cele două elemente enunţate de Haushofer, se adaugă şi Islamul, ideologia fiind una etno-spaţială islamică, constituindu-se practic conţinutul a ceea ce se numeşte o zonă nostalgică. Zona nostalgică se poate constitui în zona vechilor imperii, şi se referă tocmai la acele regiuni ce pot fi atrase foarte uşor în zona pan-ideilor; este desigur şi cazul Orientului Mijlociu, aflat pe spaţiul geografic ocupat în trecut de Imperiul Otoman. Pan-ideea islamică se refră tocmai la ideea de a reconstrui un astfel de imperiu, în care caracteristica principală de apartenenţă să fie tocmai Islamul; apartenenţa etnică nu mai este deci cea decisivă, ci cea religioasă. Acest tip de discurs este cel promovat de fundamentaliştii islamici, pentru care religia islamică nu este doar un palier al existenţei (chiar dacă strâns legat de celelalte) ci singura posibilitate de existenţă, iar situarea în afara ei constituie un păcat de moarte. Ei încearcă deci să lupte împotriva acestui păcat, deci a tuturor popoarelor non-islamice; problema fundamentală însă este faptul că această luptă se duce pe orice fel de căi, inclusiv cele teroriste, în numele Islamului. Toate credinţele religioase, fie ele vechi şi elementare, fie mari religii ale modernităţii, clasifică lucrurile ca fiind fie sacre, fie profane. Cele sacre sunt considerate superioare ca demnitate şi putere celor profane, în timp ce oamenii se autoconsideră în general inferiori lucrurilor sacre şi aparţinând, în absenţa unor calităţi speciale, spaţiului profan. Sacrul şi profanul au deci dimensiuni antagonice şi nu pot să se apropie unul de altul şi în acelaşi timp să-şi păstreze natura caracteristică. Opoziţia dintre sacru şi profan semnifică, în termeni ai modernităţii, o ieşire în afara experienţei religioase şi admite prezenţa unor experienţe diferite, egal valabile şi îndreptăţite; în contextul istoric şi

8

cultural premodern, profanul ca atare nu exista, totul era sacru, dar la niveluri diferite. În cadrul experienţei religioase nu ar trebui de fapt să fie prezent sacrul şi profanul, ci numai sacrul, şi de altfel, în prima faza acesta distingea între ceea ce era şi ceea ce nu era consacrat, dar la nivelul ei, orice participa la sacru. Trecerea de la faza în care totul era religios (la diferite niveluri) la distincţia între religios şi secular, transforma distincţia între sacru şi profan. Pentru lumea modernă, aceasta devine de fapt distincţia dintre natural şi “supra-natural”, care pot coexista. În cazul Islamului însă, situaţia este diferită, deoarece Islamul reprezintă nu numai o credinţă religioasă ci şi un mod de viaţă. Coranul acoperă toate palierele existenţei, ceea ce înseamnă cu un musulman nu aparţine sacrului doar în moschee sau doar în timpul diverselor ceremonii religioase; el se comportă după prescrieri religioase în toate situaţiile de viaţă, deci aparţine în totalitate acestui spaţiu. Distincţia dintre sacru şi profan este deci în acest sens aceeaşi cu cea a premodernităţii: tot ce aparţine religiei islamice, tot ce se realizează în interiorul ei, adică practic întreaga societate musulmană, este sacru, restul spaţiului fiind profan. Mai mult decât atât, în accepţiunea fundamentalistă (despre care vom discuta pe larg în continuare), aceste lucruri sau evenimente sunt nu doar profane, ci considerate a fi păcate impardonabile, ce trebuie împiedicate. Astfel se pot explica fenomenele petrecute în lumea islamică şi care au avut un impact devastator asupra populaţiei globului. La fel ca Iudaismul şi Creştinismul, Islamul este originar din Orientul Mijlociu. Aderenţii tuturor celor trei religii sunt consideraţi a fi copiii lui Abraham. Musulmanii cred că Dumnezeu, pe care ei îl numesc Allah, şi-a trimis revelaţiile către oameni mai întâi prin Moise – prin scripturile ebraice, Torah-ul, apoi prin Iisus – prin Noul Testament din Biblia creştină, şi apoi prin Muhhamad, prin Coran, scripturile islamice. Islamul se bazează deci pe Coran şi pe exemplul profetului Muhhamad. Implicarea Islamului în politică datează de la începuturile sale, prin fondarea unei comunităţi cu caracteristici statale de către Profet, în secolul 7. Sub conducerea politică a lui Muhammad şi a succesorilor săi, cunoscuţi sub numele de califi, Islamul s-a extins din punctul său de origine (actualul teritoriu al Arabiei Saudite) în imperii şi culturi Islamice, care se întind de-a lungul Africii de Nord, prin Orientul Mijlociu, către Asia şi Europa. Islamul îşi revendică astăzi peste 1.2 miliarde de adepţi, mai mulţi decât orice altă religie, cu excepţia creştinismului (Encarta Encyclopedia Online, 2002).

9

I.3 Terorismul. Terorismul nu este un fenomen de dată recentă, el a însoţit toate societăţile umane pe scara istoriei, de la terorismul peşterii la ciberterorism, mijloacele fiind mereu perfecţionate, în funcţie de treapta de civilizaţie la care a ajuns omenirea, esenţa ramânând însă aceeaşi: inducerea fricii, panicii, groazei şi terorii. Terorismul este poate răul cel mai mare care s-a abătut asupra lumii, este criza care la rându-i provoacă alte crize majore, este partea fanatică din noi şi dintre noi. Este rezultatul puterii excesive, al răzbunării şi al egocentrismului. De aceea acest fenomen este specific doar mediului uman şi trebuie investigat, analizat şi luat aşa cum este, de pe poziţii cât se poate de obiective în scopul decelării sensurilor şi mecanismelor, pentru a-i determina cauzele şi a-i limita efectele. De-a lungul timpului, noţiunea de terorism a suferit unele modificări de conţinut. La un moment dat in Evul Mediu, cruciaţii, porniţi să elibereze Ierusalimul şi Mormântul Sfânt din mâinile credinciosilor lui Mohamed, s-au văzut loviţi de împotrivirea băştinaşilor, care-i socoteau pe de o parte invadatori, iar pe de alta şi necredincioşi deoarece creştinii nu-l venerau pe profetul lor. Cei mai înverşunaţi s-au dovedit a fi membrii sectei musulmane arabe “hashihishin” (asasin), care ucideau făra scrupule, luptând până la unul, convinşi că, murind pentru credinţa lor religioasă, vor avea parte de paradisul lui Allah. a devenit de atunci, prin intermediul cruciaţilor, care-i considerau pe musulmanii respective terorişti, un termen care a rămas ca sinonim criminalilor ce ucid cu cruzime. Tot de atunci, deşi religia mahomedană interzice sinuciderea, s-a perpetuat o credinţă sectară, în virtutea căreia a muri pentru Allah ar fi un gest răsplătit prin aşezarea celui ce se jertfeşte direct în Paradis. Aşa s-au născut Intifada şi Jihadul Islamic, organizatorii care stau la baza terorismului de sorginte arabă. Intifada şi Jihadul sunt denumirile pe care le dau musulmanii acţiunilor teroriste asupra evreilor precum şi a celor care îi susţin, indiferent de credinţa lor religioasă (vezi Gh. Arădăvoaice, 1997). Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de complex constând din manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta şi a impune un anumit tip de comportament, uneori pur şi simplu pentru a teroriza, printr-o gamă foarte diversificată de acţiuni limită, în care omul este deopotrivă armă şi victimă,

10

călău şi condamnat (I. Bodunescu, 1978, p. 25). Această definiţie din sfera socialului poate fi întregită de psihologi şi oameni politici, astfel: din punct de vedere psihologic “terorismul reprezintă o conduită agresivă, cronica, caracterizată în special prin folosirea unor mijloace psihologice persuasive, prin prelungirea în timp a aplicării sistematice a acestor mijloace, urmărind cu tenacitate distrugerea îndeosebi morală a partenerului”(P.P. Neveanu, 1978, p. 719). Din punct de vedere politic, terorismul este definit ca acţiune intenţionată de înfricoşare, prin ameninţări de aplicare a represiunii fizice şi a presiunilor psihologice asupra adversarilor politici, asupra demnitarilor, instituţiilor şi chiar a statelor (Dicţionarul politic, 1975, p. 588). Analizând conţinutul definiţiilor de mai sus putem evidenţia unele caracteristici comune ale acestora astfel: terorismul este un fenomen social; el se manifestă prin acţiuni violente duse de către un individ, un grup de indivizi, o organizaţie (militară sau nonmilitară) sau chiar de către un stat; acţiunea este violentă, ofensivă şi este dusă împotriva unor ţinte arbitrar alese, inoculând frica şi teroarea; se urmăreşte obţinerea unor scopuri de natură politică în principal, economică, religioasă, etnică, etc., prin impunerea voinţei terorii asupra unui individ, comunităţi, popor, ba chiar faţă de o întreagă civilizaţie. După părerea noastră terorismul reprezintă un fenomen social, complex, care însumează un mare număr de acţiuni violente săvârşite de unul sau mai mulţi indivizi, grupuri sau chiar organizaţii statale, cu scopul de a atrage atenţia, a pune în vedere, a înfricoşa, îndurera şi înspăimânta ţinte de natură umană (individ, comunităţi, popoare, civilizaţii) şi a impune în acest fel un anumit tip de conduită sau pentru a obţine anumite avantaje în special de natură politică. Actele teroriste se pot clasifica după aria de acţiune în terorism intern şi internaţional. Primul poate fi la rândul lui, terorism de stat (regim de teroare), terorism de stânga sau de dreapta (deci motivat ideologic), naţionalist sau separatist (motivat de idealuri naţionale). Scopurile lor sunt total opuse. Terorismul intern vizează, din punctul de vedere al iniţiatorilor, intărirea statului, iar cel internaţional distrugerea sau compromiterea instituţiilor statale. După cum au demonstrat actele teroriste comise la 11 septembrie 2001 pe teritoriul SUA, terorismul a depăşit stadiul unor simple asasinate şi atentate cu bombe. În prezent unele organizaţii teroriste au capacitatea tactică

11

de a ucide mii de persoane dintr-o singură acţiune şi de a ameninţa comunităţi întregi în timp de pace. Pentru atingerea obiectivelor propuse, organizaţiile şi grupările teroriste, apelează la o mare varietate de procedee de acţiune (după Arădăvoaice, Gheorghe; Iliescu, Dumitru; Niţă, Dan Laurenţiu, 1997, pp. 383; I. Bodunescu, 1978, pp. 28-33 şi Simion, Teodor, 1998). ◆ Acţiunea directă constă în atacul deschis, armat asupra obiectivului vizat, în

scopul ocupării acestuia şi luării de ostatici; distrugerii, capturării sau răpirii unor persoane; creării de panică, deruta şi groaza în rândul personalului obiectivului sau al populaţiei din zonă. În funcţie de natura obiectivului vizat, vulnerabilităţile acestuia, posibilităţile de acţiune, scopul imediat şi îndepărtat urmărit, în cadrul operaţiunii directe pot fi utilizate mai multe procedee: • Atentatul. Se adoptă în scopul suprimării fizice a unor personalităţi marcante din

diferite domenii (şefi de stat şi de guverne, miniştri, şefi de partide, diplomaţi, comandanţi militari, magistraţi, oameni de afaceri) care în activitatea lor au afectat interesele organizaţiei teroriste respective. Ca modalităţi concrete de acţiune asupra persoanelor vizate, teroriştii au la îndemână: • asasinatul; • răpirea de persoane; • sechestrarea de persoane sau luarea de ostatici; • atentatul executat prin atac armat în forţă, rapid şi prin surprindere; • atentatul executat printr-un atac armat izolat; • atacul realizat prin acţiune armată specială (atacul nominal). • Atacul obiectivelor fixe vizează ocuparea unor obiective militare sau civile la

care dacă se produc distrugeri însoţite de victime omeneşti sunt afectate relatiile dintre state, economia, se generează panică în rândul populaţiei. Printre modalităţile de acţiune cele mai răspândite din cadrul acestui procedeu se numară: • atacul simultan pe mai multe direcţii care constă în desfăşurarea rapidă a grupului

terorist, pătrunderea acestuia în obiectiv, anihilarea dispozitivului de pază şi apărare, ocuparea obiectivului, luarea de ostatici, şi declanşarea de negocieri pentru satisfacerea revendicărilor;

12

• atacul pe o direcţie favorabilă, precedat de o acţiune demonstrativă pe o altă direcţie; • atacul legendat, care constă în pătrunderea în obiectiv cu o acoperire credibilă (prin

folosirea unor substituiri de persoane, utilizarea unor documente sustrase sau contrafacute), urmată de sechestrarea personalului sub ameninţarea armelor. • Atacul obiectivelor mobile (deturnarea) este un act premeditat de capturare a

unui mijloc de transport (rutier, feroviar, naval sau aeronaval) urmată de sechestrarea sau uciderea personalului tehnic şi călătorilor în diverse scopuri: obţinerea de fonduri, eliberarea unor membri ai organizaţiei aflaţi în închisoare, crearea unei publicităţi deosebite a organizaţiei prin mass media. ◆ Acţiune acoperită include asasinarea unor persoane, distrugerea sau

incendierea unor obiective prin folosirea unor încărcături explozive, toxice, bacteriologice sau nucleare, plasate în locuri şi medii frecventate de persoanele vizate sau prin lovirea ţintelor de la distanţă. Dintre procedeele utilizate cel mai frecvent, mentionăm: • expedierea sau înmânarea de obiecte explozive (plicuri, colete buchete de flori,

cadouri) prin poşă sau curieri, care se pot declanşa în momentul deschiderii sau cu întarziere; • plasarea obiectelor explozive în interiorul imobilului vizat, prin pătrunderi

legendate sau cu ajutorul unor persoane corupte care-şi desfăşoară activitatea în locul respectiv; • abandonarea de autovehicule pline cu exploziv în apropierea obiectivului vizat

şi declanşarea exploziei prin telecomandă; • lovirea obiectivului de la distanţă cu ajutorul unor mijloace tehnice reactive. ◆ Acţiunea indirectă (psihologică) vizează distrugerea sau slăbirea capacităţii de

rezistenţă psihică a unor persoane, grupuri sau naţiuni ţintă. Procedeele cel mai frecvent utilizate în astfel de acţiuni sunt: • ameninţările sau cererile adresate prin telefon sau scrisori anonime diferitelor

personalităţi, direct sau indirect (membrilor de familie); • lansarea de alarme false prin telefoane anonime sau prin mass media care anunţă

iminenta producerii unui act terorist; • preocupări pentru procurarea şi folosirea de armament chimic bacteriologic şi

nuclear.

13

II.

Delimitarea geografică şi caracteristicile regiunii

Orientul Mijlociu este o zonă geografică cu centrul în bazinul est mediteranian; cea mai limitată versiune a ceea ce include Orientul Mijlociu se referă la Syria, Liban, Israel, Palestina, Iordania. O altă versiune a termenului include şi Ciprul, Turcia, Irakul şi Egiptul, iar cea de-a treia, mai largă, extinde termenul şi la Iran, Kuwait, Arabia Saudită, Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Oman şi Yemen. Versiunea cea mai des utilizată a termenului cuprinde însă şi regiunea aflată la nord-est de această zonă, şi anume Kazakstan, Uzbekistan, Kyrgyzstan, Azerbaijan, Tadjukistan, Turkmenistan, Afghanistan şi Pakistan (vezi harta) dar primele şase state pot fi asimilate şi Asiei Centrale. În unele cazuri, Orientul Mijlociu privit şi mai extins, incluzând ţări din Nordul Africii în legătură clară cu Islamul, precum Libia, Tunisia, Algeria, Maroc, Mauritania şi Sudan, Eritrea, Djibouti,

Somalia

(vezi

www.britannica.com/middle-east.html

şi

http://i-

cias.com/e.o/t.gif). În această lucrare ne vom referi la Orientul Mijlociu ca fiind alcătuit din: Syria, Liban, Israel, Palestina, Iordania, Irak, Egipt, Iran, Kuwait, Arabia Saudită, Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Oman, Yemen, Afghanistan şi Pakistan. În concluzie, criteriul geografic nu este singurul criteriu care delimitează această zonă. Cel mai des în Enciclopedia Britanică şi National Geographic, se utilizează criteriul apartenenţei religioase (corelat desigur cu cel al amplasării pe continentul asiatic), ţările considerate ca făcând parte din Orientul Mijlociu fiind ţări cu o majoritate netă (în medie de peste 90%) de populaţie musulmană. Un alt criteriu utilizat ar fi cel economic; chiar dacă zona Golfului Persic, situat în centrul regiunii, este una dintre cele mai bogate zone ale globului datorită zăcămintelor de petrol, Orientul Mijlociu este considerat ca fiind format în mare parte din ţări ale lumii a treia (Universitatea din Texas, Mohammad Azoob, 1992, Londra) Din punct de vedere geopolitic, Orientul Mijlociu este o zonă a globului ce trebuie analizată din pricina faptului că aici se îmbină două caracteristici de o importanţă majoră: religia islamică şi petrolul. Anual economia mondială utilizează cantităţi imense de combustibil, folosind peste trei miliarde de tone ţiţei (T. Simion, 1998, p. 110); petrolul însă este la limita de epuizare, resursele mondiale fiind suficiente pentru încă maxim 50 de ani. Tocmai din aceste considerente, petrolul are o foarte mare

14

importanţă geopolitică. Eurasia este regiunea cu cele mai importante rezerve de hidrocarburi, aflate în Siberia, în Marea Nordului, China, Caucaz, şi Golful Persic (idem). Golful Persic, “heartland-ul” Orientului Mijlociu, a fost miza geopolitică a petrolului timp de mai multe decenii, fiind astfel cauza a foarte multe conflicte de interese, cele mai importante fiind războiul dintre Irak şi Iran din anii ’80, cel dintre Irak şi Kuwait de la începutul anilor ’90, care a devenit imediat un război între Irak şi comunitatea internaţională (în special SUA, dar cu sprijinul Naţiunilor Unite şi NATO), şi în mare măsură, după părerea mea, actualul război pornit de Statele Unite în Irak. Cea dea doua caracteristică ce trebuie analizată este confesiunea religioasă majoritară din această regiune, şi anume Islamul. Islamul a suferit încă de la începutul secolului 20 o adâncă schimbare de orientare a forţelor pe care apartenenţa religioasă le conferă unei comunităţi, prin apariţia fundamentalismului. Islamismul este o mişcare reformistă ce doreşte întoarcerea la marile surse de credinţă şi la marile modele de organizare a cetăţii, la puritatea iniţială a Islamului (N. Anghelescu, 1933), pretinzând asfel că şterge secolele în care comunitatea credincioşilor a fost lovită de declin. Islamiştii doresc utilizarea Shari’a (legii islamice) în toate domeniile vieţii ceea ce înseamnă că instituţiile şi formele de guvernare seculare sunt considerate inacceptabile într-o societate musulmană. Fundamentalismul a apărut datorită confruntării cu civilizaţiile mai puternice şi mai avansate, sau, mai degrabă, percepute ca fiind mai puternice şi mai avansate, şi se bazează pe ideea că adevărata superioritate, cea morală, şi puritatea nu se găsesc acolo ci în valorile dintotdeauna ale Islamului: “Pentru a-i depăşi pe cei a căror înfăţişare dispreţuitoare răneşte, nu trebuie să imiţi, ci să refuzi idealurile care cinduc spre declin. Trebuie să alegi din trecut elementul cel mai nobil, devenind asfel revoluţionar” (P. Claval, 2001 [1996], p. 192). Prin acest curent început în Egipt în anii ’20, odată cu fondarea Freeriei Musulmane (Egiptul era în acea perioadă cea mai occdentalizată dintre ţările arabe), Islamul începe o revoltă împotriva Occidentului. Creşterea atât ca intensitate cât şi ca răspândire a curentelor fundamentaliste islamice, retransformă deci dimensiunea religioasă într-una din coordonatele majore ale geopoliticii. Fundamentalismul Islamic s-a manifestat şi se manifestă şi în prezent, în toate ţările din Orientul Mijlociu, unele dintre ele devenind chiar republici sau monarhii

15

islamice (Iranul a fost primul stat care a devenit republică islamică, în 1975, când partidul islamic a determinat căderea regelui Mahommed Reza Pahlavi şi preluare puterii de către Ayatolahul Komeiny, iar apoi şi Sudanul, Syria, Egiptul, Libia, Algeria şi Pakistanul au devenit republici islamice, iar Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi Kuwait monarhii sau principate islamice. Între anii 1993 – 1994, pe glob s-au manifestat 109 conflicte de natură etnică şi religioasă, dintre care ţările islamice au fost implicate în 54 (T. Simion, 1998, p. 109). Tot fundamentalişti islamici din Orientul Mijlociu au fost şi teroriştii din Al-Qaeda vinovaţi de Tragedia de la 11 septembrie 2001. Fenomenul este deci unul importanţă globală majoră. Vom analiza deci caracteristicile fundamentalismului islamic şi ale lumii islamice din aceasta regiune, atât din punct de vedere al numărului de membrii şi al evoluţiilor demografice, căt şi din punct de vedere al conţinutului acestei religii, având în vedere implicaţiile sale în viaţa politică şi economică a regiunii dar şi în exteriorul său.

16

III.

Islam şi islamism

Estimările privind numărul total de musulmani de pe glob variază foarte mult, de la 1,2 miliarde în 1999 la 1,5, sau aproximativ 2 miliarde în 2001 (vezi statisticile prezentate). Oricum, ei reprezintă aproximativ 20% din populaţia globului, în timp ce populaţia creştină reprezintă apoximativ 30%. Însă rata anuală de creştere este mult mai mare la populaţia musulmană (2,9 – 3% după estimările ONU) decât cea a întregii populaţii a globului (2,3% în 2000 după aceeaşi sursă), ceea ce înseamnă că există posibilitatea ca în câteva zeci de ani Islamul să cuprindă majoritatea locuitorilor planetei. Între anii 1970 – 1999 populaţia în majoritatea ţărilor musulmane s-a dublat (în Egipt populaţia a crescut de 29,4 milioane în 1965 la 67,5 milioane în 1999). Acelaşi fenomen se petrece şi cu minorităţile musulmane din restul lumii (Macedonia de exemplu); în Statele Unite în aceeaşi perioadă , populaţia musulmană s-a mărit de şase ori, iar în 1998 75 din nou-născuţii din Uniunea Europeană aparţineau comunităţii islamice, în timp ce la Bruxelles cifra acestora se ridica la 57%. De asemenea, dacă piramida vârstelor este îngroşată spre vârf în ţările occidentale, majoritar creştine (deci raportul dintre populaţia vârstincă şi cea tânără este foarte aproape de 1, în unele cazuri chiar supraunitar), în cele musulmane situaţia este inversă; în Algeria de exemplu, în 1999 mai mult de 50% din populaşie era de vârste sub 20 de ani, ceea ce înseamnă că la vârstele fertile ale acestei populaţii va exista o rata a natalităţii foarte înaltă, ceea ce va creşte deci procentul populaţiei musulmane al acestui mileniu. (cazul Algeriei este similar cu cel al majorităţii statelor musulmane din lume şi deci şi din Orientul Mijlociu). Termenul de Islam se referă la religia monoteistă care are la bază Coranul şi al cărei Profet este Muhamad, dar şi la întreaga civilizaţie, cu cadru legislativ unic, structuri politice specifice, cu tradiţii sociale şi morale care se revendică de la această religie (N. Anghelescu, 1993, p. 64). Coranul confirmă că, comunitatea musulmană este “cea mai bună dintre comunităţi” (3, 10) şi deci nici o religie nu realizează transcedenţa lui Dumnezeu mai bine ca Islamul. Comunitatea est împărţită în trei sub-culturi, deosebite prin principiile pe care le promovează în legătură cu conducerea Califatului după moartea lui Muhamad. Există patru califi care se presupune că ar fi condus intre anii 632 şi 661: Abu Bakr (632-634), Omar (634-644), Othman (644-656), şi Ali (656-661).

17

Majoritatea credincioşilor musulmani sunt sunniţi (aproximativ 85%), care consideră că toţi cei patru califi au existat cu adevărat; şiiţii nu îl recunosc decât pe califul Ali (sunna înseamnă tradiţie, obicei, iar shi’a înseamnă grupare separată, facţiune), iar aceştia formează cam 50% din populaţia din Irak, Iran şi Lybia; kharijiţii nu recunosc decât existenţa primilor doi profeţi iar numărul acestora este mai mic (idem p. 56-58). Musulmanii Shi’a (aproimativ 12%) sunt dispreţuiţi de cei Sunni, şi marginalizaţi în statele unde sunt o minoritate precum în Pkistan sau Afghanistan. Ei sunt caracterizaţi prin pasiunea lor pentru martiriu şi sacrificiu de sine precum şi printr-un “puternic sentiment de opresiune, ceea ce îi face foarte buni luptători” (E.S. Margolis, 2001, p.16). Shari’a este “jurisprudenţa islamică” (Seyyd Ebul A’la el Meududi, 1991, p. 90), şi însemnă “calea dreaptă”, cuprinzând toate poruncile lui Allah privind oamenii şi faptele lor. Ea cuprinde două tipuri de reguli: cele privitoare la cultură, politici şi acte juridice, şi cel referitoare la relaţiile dintre sexe, haine, mâncare, etc. Indemnurile privitoare la aplicarea voinţei divine se aplică deci la fiecare circumstanţă de viaţă; esenţa acestei legi canonice este conţinută în Coran (creaţie divină, a lui Allah) şi Hadis (cartea sfântă creată de Profetul Muhamad), existând patru şcoli juridice summite şi una şiită (N. Anghelescu, 1993, p. 77-78), care sunt însă asemănătoare, diferenţele pornind de la faptul că se referă la realităţi diferite. În Shari’a sunt stipulate (şi de alfel în Coran) patru mari obligaţii pe care le are orice musulman: postul , rugăciunea, pelerinajul la Mecca (cel puţin o dată în viaţă) şi obligaţia de a da pomană celor săraci. Jihadul, a cărui posibilă declanşare este văzută în ţările occidentale ca un act terorist, şi sub care s-au “ascuns” diferite organizaţii teroriste nu este un principiu de bază al Shari’a. El este însă foarte important şi apare şi în Coran şi în Hadis. Termenul de “Jihad”, deşi tradus cu expresia “război sfânt”, înseamnă “striving” adică “efort”, “luptă”, dar nu e neapărat luptă fizică; în semnul său primar “Jihad” se referă la un efort interior al individului de a se îndepărta de lucrurile interzise de Coran, în scopul de a atinge standarde morale înalte (Seyyd Ebul A’la el Meududi Islamul, 1991, p. 90-91) nu se rezumă însă la individ ci se extinde la bunăstarea societăţii şi a umanităţii în general, individul neputându-se dezvolta în izolare faţă de comunitate; de aceea credinciosul musulman are datoria de a se “bucura de bine şi de a interzice răul” (Coran, 3:104). Jihadul se referă deci la lupta înpotriva necredincioşilor, până la

18

instituirea Islamului pe întreg pămantul (“Ucideţi necredincioşii oriunde s-ar afla”, Coran, 9:5),dar şi la mobilizarea colectivităţii pentru a rezista unei ameninţări sau agresiuni externe (N.Anghelescu, 1993, p. 67-70). Mijloacele de realizare a acestei lupte sunt variate, de la cele diplomatice, economice sau politice, până la recurgerea la forţă, în lipsa vreunei alte alternative viabile, acest lucru fiind înscris în Coran: “faceţi pace între ele [două grupuri care se luptă], dar dacă unul dintre el persistă în agresiune, luptaţi-vă cu el până se întoarce la Dumnezeu” (Coran, 49:9). Acţiunea militară este deci numai o parte a Jihadului şi nu totalitatea sa, însă Shari’a cuprinde prescripţii foarte clare, pe care orice musulman trebuie respecte, în cazul în care lupta armată este declanşată. Astfel, orice musulman are îndatorirea de a accepta în orice clipă sacrificiul suprem în numele lui Allah şi împotriva duşmanilor care recurg la forţă, iar în orice comunitate, trebuie ca măcar o parte a bărbaţilor să participe la Jihad, pentru ca aceasta să fie absolvită de îndatorire. De asemenea, dacă o ţară este victimă a agresiunii unei puteri neislamice , toţi cetăţenii ei au datoria să participe la Jihad, iar dacă ţara este mică, ţările vecine au datoria sfântă de a o ajuta; în cazul în care duşmanul nu este respins, musulmanii din întreaga lume trebuie să se mobilizeze împotriva agresorului. În aceste cazuri, Jihadul devine un principiu de bază al Islamului, precum rugăciunea şi postul, iar musulmanii care s-ar eschiva de la această obligaţie ar comite un păcat foarte mare. În sensul pe care Coranul îl conferă acestui termen, Jihadul nu ar trebui deci să constituie o ameninţare pentru lumea non-musulmană; de altfel ideea însăşi de ameninţare cu Jihadul contravine Coranului, care se referă la Jihad ca la un mijloc de răspuns la o agresiune din afară şi nu la unul de a începe o ofensivă. Fiind însă vorba de o agresiune ce poate fi de natură psihică, acest lucru poate fi foarte uşor speculat: agresiunea psihică nu trebie să fie probată în faţa unei alte comunităţi, şi mai mult decât atât, un fapt considerat agresiv de către o comunitate poate părea un act normal în cadrul unei alte comunităţi, aparţinând unei alte culturi. Din aceste motive, acte precum atacurile teroriste pot fi justificate într-o anumită măsură prin apelul la legea canonică referitoare la Jihad. Nu se poate spune însă că religia Islamică permite sau susţine în vreun fel terorismul. Actele teroriste săvârşite de organizaţii musulmane (Jihadul Islamic, AlQaeda sau multitudinea de astfel de organizaţii palestiniene), sunt numai atât – acte

19

teroriste – chiar dacă cei ce la revendică încearcă să o facă în numele religiei. În Orientul Mijlociu însă, luarea de ostatici, atacurile cu bombă, coletele capcană, sau asasinarea unor personalităţi cunoscute, au devenit principala armă a celor care lupră pentru Islam. Aceştia crează astfel un climat de insecuritate, prin efectele directe, dar în special prin cele psihologice ale actelor lor (fapt care a “culminat” din păcate cu atacul de la 11 septembrie 2001 din New York), ceea ce a transformat aceste grupări în organizaţii teroriste, indiferent de scopurile lor declarate. Oricum, dacă o astfel de organizaţie proclamă totuşi Jihad-ul, lumea musulmană are obligaţia, din punct de vedere religios, să o ajute. Jihadul nu este singurul act legat de Islam care generază conflicte, atât în Orientul Mijlociu cât şi în întreaga lume. Islamul este învăţat (propovăduit) de către diferiţi mullah-i (profesori, conducători religioşi ai unei zone), dintre care unii pot conduce diferite şcoli religioase (madrass-uri) şi pot fi mujahedini, adică luptători în numele religiei sau a madrass-ului din care fac parte (precum talibanii în Aghanistan). Între aceşti mullah-i pot exista relaţii conflictuale, care pot genera chiar lupte armate, aşa cum s-a întâmplat de alfel în Afghanistan sau Pakistan. În 1992 , de exemplu “ Afghanistanul era “împărţit “ şapte facţiuni mujahedine iar “hoţia şi răpirile erau lucruri comune, în special între triburile sălbatice ce nu cunoşteau nici o lege din trecătoarea Khyber [care face trecerea spre Pakistan]” (Eric S. Margolis 2001, p. 8). De asemenea, conflicte între musulmanii Shi’a şi cei Sunni există în multe dintre ţătile arabe, mai ales în cele în care primii sunt o minoritate (în Afghanistan aceştia au fost îndelung persecutaţi). În aceeaşi ordine de idei în Iran a existat (şi există) o puternică discriminare împotriva populaţiei Baha’is, din rândul cărora au fost ucişi un număr mare de oameni, uneori fără a fi condamnaţi de un tribunal. În Palestina, începând cu 1995, au existat un număr mare de rapoarte privind discriminare a populaţiei creştine de către cea musulmană; în Lyban, chiar după sfârşitul războiului civil, au existat conflicte între populaţii de diferite religii, iar în Arabia Saudită guvernul nu permite construcţia unor clădiri cu destinaţie religioasă aparţinând altei religii decât Islamului. În Irak sunt bine cunoscute discriminările, persecuţiile, şi uciderea chiar, a populaţiei kurde, dar şi a populaţiei Yazidis. • Statistici şi date referitoare la populaţia musulmană din Orientul Mijlociu

20

1. Religiile globului în anul 1994, în milioane de adepţi. Sursa: Britannica Book of the Yearbook, 1995, în T. Simion, 1998 Religia Creştinism Buddism/ Hinduism Islam Iudaism Altele Fără

•

Adepţi în America de Nord 319.9 2

Adepţi în America de Sud 269.7 1.7

Adepţi în Europa

Adepţi în Asia

Adepţi în Africa

Adepţi în Oceania

Total

402.5 0.5

261.2 1469.8

296 1

21.2 0.3

1570.5 1475

5.2 6 5.9 30.6

0.2 0.7 30.6 -

12.9 4 17.3 46.7

529.8 4.4 106.2 2.8

282 0.1 108.5 12.8

0.1 0.1 4.3 3

830.6 15.3 272.8 135.9

Trebuie menţionat însă că, din aceeaşi sursă (T. Simion, 1998, p. 102), aflăm că populaţia islamică se ridica, în 1993, la cifra de 927 de milioane; din păcate, de această dată aici nu mai este menţionată sursa iniţială a informaţiei…

2. Numărul total de musulmani în 1997. Sursa: http://www.i-cias.com/e.o/t.gif Dacă adunăm numărul musulmanilor din ţările musulmane cu cel al musulmanilor ce trăiesc în ţări în care sunt minoritari (784,500,000+308,000,000), obţinem un număr de 1092.5 milioane musulmani în 1986. După cum ştim, populaţia musulmană a avut o rată de creştere de aproximativ 3% (aceste rate se pot găsi în Encyclopedia Britannica Book of the Yearbook). Adăugând acest procent de creştere din 1986 [de când datau cifrele de mai sus], vom obţine un număr aproximativ de 1.780 miliarde de musulmani pe glob [în 1997]. 3. Tabel comparativ privind numărul creştinilor şi cel al musulmanilor (în procente). Sursa: http://muslim-canada.org Procente din populaţia Creştini Musulmani anului… 1900 26.9% 12.4% 1980 30% 16.5% 2000 29.9% 19.2% 2025 (populaţie proiectată) 25% 30% 4. Distribuţia musulmanilor pe glob. www.britannica.com Număr musulmani Continent Africa 308,660,000 Asia 778,362,000 Europa 32,032,000 America Latină 1,356,000

Sursa: Britannica Yearbook, 1997, la Procent 27.4% 69.1% 2.8% 0.1%

21

America de Nord 5,530,000 Oceania 385,000 Total 1,126,325,000

0.5% 0.0% 100%

5. Numărul musulmanilor de pe glob. Sursa: www.islam.about.com/library • Aproape una din cinci persoane de pe glob se declară astăzi musulman. Peste 50 de ţări au o populaţie majoritar islamică, în timp ce alte grupuri de credincioşi trăiesc în comunităţi pe aproape fiecare continent. • 0.700 milioane sau peste, în Barnes & Noble Encyclopedia 1993 • 0.817 milioane, The Universal Almanac (1996) • 0.951 milioane, The Cambridge Factfinder (1993) • 1.100 milioane, The World Almanac (1997) • 1.200 milioane, CAIR (Consiliul pe Relaţii Americano-Islamice) (1999) 6. Numărul şi rate de creştere a populaţiei musulmane de pe glob comparativ cu cea creştină. Sursa: http://www.islamfortoday.com; http://www.ourislam.com … În număr de aproximativ 1.2 milioane, musulmanii reprezintă între 19.2% şi 22% din populaţia globului. Islamul a devenit cea de-a doua mare religie a globului, Creştinismul având adepţi în procent ceva mai mic de 30%. Rata de creştere anuală în Islam (1994-1995)....………………6.40% (conform ONU) Rata de creştere anuală a populaţiei creştine (1994-1995)....…1.46% (conform ONU) Populaţia musulmană (1998)........1,678,442,000 Populaţia musulmană (proiectată in 2000)........1,902,095,000 Procentul de creştere a populaţiei musulmane între 1989-1998: America de Nord….................25% Africa........................................2.15% Asia.........................................12.57% Europe...................................142.35% America Latină..........................4.73% Australia................................257.01% Populaţia musulmană a crescut cu aproximativ 235% în ultimii 50 de ani până la aproape 1.6 miliarde. Prin comparaţie, populaţia creştină a crescut cu numai 47%, cea hindusă cu 117%, iar cea buddhistă cu 63%. Islamul este a doua mare religie în Franţa, Marea Britanie şi SUA. 7.

Religiile în Orientul Mijlociu. Sursa: http://i-cias.com/e.o/t.gif Religia Baha'i Creştinism Druidă Hindu Islam Iudaism Mandea

Numărul credincioşilor 605000 5500000 595000 740000 217000000 4680000 30000

22

Procent din populaţia totală 0.3 % 2.4% 0.3% 0.45% 94% 2% 0.15%

Samaritanism Yazidism Total

10000 700000 230000000

0.05% 0.3% 100%

Notă: totalul rezultă prin însumarea populaţiilor următoarelor ţări: Bahrain, Iran, Irak, Israel, Iordania, Kuwait, Liban, Oman, Qatar, Palestina, Arabia Saudită, Syria, Emiratele Arabe Unite şi Yemen. • Comentarii şi concluzii pe baza datelor prezentate Trebuie menţionat mai întâi faptul că cifrele şi procentele prezentate diferă destul de mult în raport cu sursele de unde au fost extrase. Astfel, în 1995 Encyclopedia Britannica, susţinea că numărul musulmanilor pe glob se ridica la 830.6 milioane, iar în 1997 acesta ajunsese la 1,126,325,000, iar The World Almanach publica o cifră asemănătoare (1,100 milioane) pentru acelaşi an. De asemenea, Consiliul pentru Relaţii Americno-Islamice, considera că numărul populaţiei islamice era de aproximativ 1.2 miliarde în 1999. Acestea sunt surse academice, occidentale. Dacă vom consulta însă sursele electronice cu sediul în interiorul lumii islamice, chiar dacă nu este vorba despre site-uri propagandistice sau instigatoare, vom descoperi cifre considerabil mai mari. Astfel, conform http://www.i-cias.com/e.o/t.gif, populaţia musulmană număra 1.780 miliarde în 1997, conform http://www.islamfortoday.com, în 1998, pe glob erau 1,678,442,000 de adepţi ai Islamului, cifră susţinută şi de http://www.ourislam.com, care vorbeşte despre aproape 1.6 miliarde de adepţi pentru acelaşi an. Oricare ar fi cifrele reale, populaţia musulmană deţine aproximativ 20% din populaţia globului, şi în mod cert are o rată de creştere mult mai mare decât cea a populaţiei creştine (conform tuturor surselor citate), ceea ce înseamnă că într-adevăr, dacă aceste proporţii se păstrează, peste 20 de ani, Islamul va avea mai mulţi adepţi decât creştinismul, devenind deci cea mai mare (ca număr de adepţi) religie a globului. Şi numai din acest considerent este necesar studiul acestei confesiuni; dacă adăugăm că, între anii 1993 şi 1994, de exemplu, dintre cele 109 conflicte de natură religioasă şi etnică de pe glob, ţările islamice au fost implicate în 54 (T. Simion, 1998, p. 109), şi că marea majoritate a acestora provin din Orientul Mijlociu, precum şi faptul că aceste proporţii nu s-au schimbat în mod semnificativ din perioada citată, acest studiu îşi găseşte pe deplin justificarea.

23

IV. Terorismul religios - Fundamentalismul Fundamentalismul fie islamic, creştin sau mozaic, într-un cuvânt religios, nu este numai o mişcare extremistă, cum se crede adesea. El este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori. Selectarea acestora este însă o trecere la limită şi se realizează nu doar prin „decuparea“ unor valori dintre alte valori, ci prin afirmarea exclusivă şi agresivă a celor selectate şi negarea violentă a celor neselectate. Fundamentalismul religios are ca expresie directă terorismul islamic şi este menit să aducă islamismul, prin orice fel de mijloc, la conducerea planetei, deoarece numai această religie – se crede – este adevărată şi importantă, numai ea are o misiune mesianică. El vizează lumea întreagă, dar mai ales civilizaţia occidentală, cu leagănul ei european şi configuraţia ei actuală de influenţă americană. Am putea spune că, din punct de vedere al acţiunilor extreme, fundamentalismul religios a fost una din caracteristicile principale ale secolului al XX-lea. Religia s-a constituit deopotrivă într-un suport al revigorării unor tensiuni vechi, dar şi într-un instrument folosit cu abilitate şi, adesea, cu brutalitate de anumiţi conducători politici pentru legitimarea publică a unor acţiuni. Procesul de mondializare forţată, efectele colaterale ale acesteia, creşterea sărăciei şi a gradului de insecuritate, concomitent cu mărirea enormă a decalajelor între bogăţie şi sărăcie, între lumea bogată şi lumea săracă şi cu explozia demografică au determinat populaţia să-şi pună speranţele în miracolul credinţei. Iar cea mai afectată populaţie a planetei de pe urma procesului de mondializare, îndeosebi din lupta pentru resurse, a fost şi este cea care trăieşte în lumea islamică. În plus, modul de viaţă islamic, valorile străvechi, inflexibile, respingerea acestei lumi de către civilizaţia occidentală, care o priveşte ca un fel de rezervaţie, s-au constituit în factori de consolidare a islamismului în dimensiunea sa fundamentalistă, exclusivistă, punitivă, agresivă. Fundamentalismul religios, în lumea islamică, ţine loc de naţionalism introducând norme morale, civile şi penale într-un stat islamic. El este deasupra naţiunilor, întrucât consideră că toată lumea islamică reprezintă o entitate religioasă şi etno-culturală de sine stătătoare intolerantă. De aceea, în numele legii islamice, grupările fundamentaliste au declanşat războiul sfânt, Jihad-ul.

24

Acest război, deosebit de complex se duce prin toate mijloacele posibile şi are două componente: •

realizarea şi menţinerea cu orice preţ a unităţii religioase şi etno-culturale a lumii islamice, în acest sens principalele acţiuni fiind îndreptate împotriva “liderilor arabi corupţi” şi pentru impunerea regulilor, legilor şi obiceiurilor islamice;

•

organizarea şi desfăşurarea unor ample şi diversificate acţiuni împotriva Israelului şi a Statele Unite ale Americii, ţări pe care fundamentalismul islamic le consideră răspunzătoare pentru situaţia statelor arabe.

Organizaţiile şi grupările fundamentaliste islamice declară că menirea lor este să ducă la realizarea acestor obiective, iar legea lor unică este Coranul. Adevărul este că, uneori, jocul de interese a fost mai presus decât Coranul. În lumea musulmană, Shari’a este considerată o expresie a voinţei lui Allah. Aplicarea acesteia se bazează pe un set de îndatoriri a căror respectare îi face pe supuşii musulmani să devină ţinta favorurilor divine într-o viaţă viitoare. Shari’a a fost definitivată la sfârşitului secolului IX, când de altfel a şi apărut sub forma unor manuale elaborate de jurişti islamici. În forma ei clasică, legea diferă de sistemele juridice normale prin faptul că nu reprezintă doar un cod care să reglementeze relaţiile dintre oameni, ci legiferează şi legăturile oamenilor cu divinitatea. Strict juridic, Shari’a stabileşte limitele legale ale existenţei umane şi are ca principale componente “legea penală” şi “legea familiei”. Webster’s New World College Dictionary on PowerCD (1998) defineşte fundamentalismul ca fiind interpretarea literală a Scripturilor şi respectarea strictă a preceptelor religioase, în special în cazul religiei creştine şi islamice. Încercările de a stabili care sunt trăsăturile fundamentalismului islamic, şi chiar folosirea acestui termen au dus la dezbateri aprinse. Acesta se manifestă ca o întoarcere la credinţa adevărată, întrun Dumnezeu transcendental. Pe de altă parte, fundamentalismul apare ca o ideologie militantă, care implică şi acţiuni politice. Astfel, mişcările fundamentaliste s-au transformat în partide politice din care s-au desprins facţiunile armate. Poziţia acestor grupări s-a schimbat în funcţie de interesele de moment.

25

Liderii islamici au îndemnat popoarele arabe să pornească războiul sfânt împotriva Vestului, ca apoi să determine o reconciliere. Resping capitalismul, dar apără proprietatea privată. Condamnă civilizaţia occidentală, considerând-o un factor de destabilizare a Islamului, dar achiziţionează tehnică de ultimă oră pentru ca statele sau grupările islamice să devină tot mai puternice. Mişcările sunnite au purtat acţiuni militare împotriva ocupaţiei sovietice, cooperând de multe ori cu SUA. America va deveni apoi duşmanul de moarte al lumii islamice. Pornind de la aceste elemente, de la aceste realităţi, putem considera că există două tipuri de fundamentalişti: cei care cred în mod sincer că religia le cere să facă aceste lucruri, şi fanaticii sau extremiştii, care se folosesc de religie în scopuri politice. Dar nici această clasificare nu ajută foarte mult, deoarece primii devin în mod frecvent extremişti şi invers, în funcţie de situaţie şi de schimbările de lider. Membrii acestor grupări aparţin tuturor categoriilor sociale şi sunt situaţi pe diferite trepte ale ierarhiei politice. Însă obiectivul lor este unul singur: să transforme Islamul într-o putere mondială. Ei consideră religia islamică adevărata religie; de aceea, Islamul este şi trebuie să rămână, potrivit concepţiei lor, o putere. Forţa mişcărilor islamice îşi trage seva din credinţa adevărată în Allah. Pentru ei, Islamul reprezintă singura soluţie pentru toate problemele, de la politică până la viaţa particulară a oamenilor, de la diferite aspecte ale vieţii şi până la modul de organizare a lumii şi a statelor. Aceste idei vor putea fi puse în practică numai prin crearea unor state cu adevărat islamice, închinate lui Allah, iar acest lucru trebuie să fie îndeplinit prin toate mijloacele, inclusiv prin violenţă. Reuşita revoluţiei din Iran a încurajat tot mai mult mişcările islamice, acţiunile acestora fiind îndreptate împotriva atât a oficialităţilor, cât şi a oamenilor simpli care se opuneau ideii unui stat islamic. Spre exemplu, numărul persoanelor ucise în confruntările dintre Israel şi palestinieni, de la debutul Intifadei din 28 septembrie 2000 până în noiembrie 2001, era de

1021

persoane,

dintre

care

799

palestinieni

şi

222

evrei

(conform

www.terrorism.com). În ţările musulmane sau guvernate de musulmani, fundamentalismul islamic, ca şi naţionalismul pan-arab, se constituie într-un mijloc de acces la putere. Fundamentalismul nu este doar o mişcare religioasă, cum ar părea la prima vedere; el este deopotrivă o mişcare politică radicală, cu o ideologie (politică, în primul rând) exclusivistă şi extremistă.

26

• Statistici şi date referitoare la terorismul religios în Orientul Mijlociu 1. Principalele grupări şi organizaţii teroriste internaţionale islamice Sursa: Encarta Encyclopedia Online, 2002; www.belie-hype.com; www.terrorism.com. Nr. crt.

DENUMIRE (arii de acţiune în Orientul Mijlociu)

1.

ORGANIZAŢIA ABU NIDAL (ANO) (Irak, Liban)

2.

AL UMMAH

3.

FRONTUL/PARTIDUL POPULAR REVOLUŢIONAR DE ELIBERARE (DHKP/C)

Gruparea promovează o ideologie marxistă şi o opoziţie virulentă faţă de SUA şi NATO.

4.

AL – JIHAD (Egipt, Afghanistan, Pakistan, Liban)

Obiectivul acestei grupări constă în răsturnarea guvernului de la Cairo şi transformarea Egiptului într-un stat islamic, precum şi atacarea intereselor americane şi israeliene din interiorul şi din afara Egiptului.

5.

HAMAS (MIŞCAREA ISLAMICĂ DE REZISTENŢĂ) (Fâşia Gaza, Iran, Syria, Liban)

S-a format în 1987 prin desprinderea din ramura palestiniană a Frăţiei Musulmane. Forţele principale ale Mişcării sunt concentrate în Fâşia Gaza şi în câteva zone din West Bank.

6.

AL-QAIDA (Afghanistan, Pakistan, Irak)

7.

HARAKAT UL MUJAHEDIN (HUM) (Pakistan, Afghanistan)

8.

HEZBOLLAH (PARTY OF GOD) (LIBAN)

DESCRIERE Organizaţie teroristă internaţională condusă de Sabri-al Banna, desprinsă din PLO (OEP – Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei) în 1974; este compusă din nenumărate comitete funcţionale politice, militare şi financiare. Grup radical musulman indian fondat în 1992 de către S. A. Basha.

Este o grupare de sprijin multinaţională, care finanţează şi orchestrează activităţile militanţilor islamici din întreaga lume. A fost înfiinţată în urma războiului afgan împotriva ex-URSS, în 1988 de militantul saudit Osama Bin Laden. Principalul scop al organizaţiei este răsturnarea a ceea ce aceasta consideră guverne corupte şi eretice ale statelor musulmane şi înlocuirea lor cu legea islamică SHARIA. Gruparea este pronunţat antioccidentală şi consideră SUA ca inamicul principal al islamului. În prezent, scopul declarat al grupării este restabilirea “Statului Musulman” în întreaga lume. Grup militant dislocat în Pakistan care operează în Kaşmir. HUM este o filială a organizaţiei lui Osama Bin Laden “Islamic World Front for the struggle against the Jews and the Crusaders” (AlJabhah al-Islamiyyah al-Alamiyyah li-Qital al-Yahud walSalibiyyin). Hezbollah este o organizaţie-umbrelă a diferitelor grupuri radicale shiite şi organizaţii care au aderat la ideologia khomenistică. Hezbollah a fost fondată ca un corp organizaţional al fundamentaliştilor shiiţi condus de clerici religioşi care considerau că adoptarea doctrinei iraniene reprezintă o soluţie la stagnarea politică a Libanului.

27

Nr. crt. 9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

DENUMIRE (arii de acţiune în Orientul Mijlociu) JIHADUL ISLAMIC PALESTINIAN (PIJ) (Syria, Liban) FORŢA 17 (Palestina) JAISH-MOHAMMED (JEM) sau ARMATA LUI MOHAMMED (Afghanistan, Pakistan) MIŞCAREA ISLAMICĂ DIN UZBEKISTAN (IMU) (Afghanistan, Pakistan, Iran) LASHKAR-E-TAYYIBA (LT) (Pakistan) ORGANIZAŢIA MUJAHEDIN-Ă KHALO (MEK SAU MKO) (Iran, Irak) FRONTUL DE ELIBERARE AL PALESTINEI (PLF) (Liban, Syria)

DESCRIERE Este cunoscut din anul 1970 ca o facţiune formată din militanţi palestinieni din regiunea Gaza care luptau pentru distrugerea statului Israel. Forţa 17 a fost formată în 1970 de către reprezentanţii Al-Fatah, chiar în momentul următor expulzării Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) din Iordania. Denumirea acesteia provine din corelarea numerelor 1 şi 7, care reprezintă, printre altele, şi localizarea sediului din Beirut, strada Faqahani nr. 17. JEM este un grup islamist cu baza în Pakistan ce s-a extins rapid după ce maulana masood azhar, fost ultra-fundamentalist al Mişcării HARAKAT UL-ANSAR (HUA), a anunţat constituirea propriei sale organizaţii. Scopul grupării constă în unirea Kashmirului cu Pakistanul. Coaliţie a militanţilor islamici din Uzbekistan şi din alte state din Asia Centrală, ce se opune regimului preşedintelui Islom Karimov. Scopul acestei grupări este stabilirea unui stat islamic în Uzbekistan. LT este aripa înarmată a organizaţiei religioase din Pakistan MARKAZ-UD-DAWA-WAL-IRSHAD (MDI) – organizaţie misionară sunită antiamericană formată în 1989. Formată în 1960, organizaţia urmăreşte o filozofie care amestecă principiile marxiste cu cele islamiste şi luptă împotriva eliminării influenţei occidentale asupra regimului SHAH. A luat fiinţă în 1970, prin divizarea PFLP-GC, ulterior fracţionându-se în două grupări: una pro-OLP, condusă de Muhammad Abbas (Abu Abbas) şi una prolibiană.

2. Lista organizaţiilor teroriste străine. Sursa: Fact Sheet, Office of Counterterrorism, Washington, DC, Mai 23, 2003, pe www.gov.org. Organizaţiile islamiste au fost caligrafiate cu litere îngroşate, iar cele ce se află şi în tabelul de mai sus au fost scrise cu caractere italice. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

Abu Nidal Organization (ANO) Abu Sayyaf Group Al-Aqsa Martyrs Brigade Armed Islamic Group (GIA) Asbat al-Ansar Aum Shinrikyo Basque Fatherland and Liberty (ETA) Partidul Comunist din Filipine/New People's Army (CPP/NPA) Gama’a al-Islamiyya (Islamic Group) HAMAS (Islamic Resistance Movement)

28

11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18.

Harakat ul-Mujahidin (HUM) Hizballah (Party of God) Mişcarea Islamică din Uzbekistan (IMU) Jaish-e-Mohammed (JEM) (Armata lui Mohammed) Jemaah Islamiya organization (JI) al-Jihad (Jihadul Islamic din Egipt) Kahane Chai (Kach) Partida Muncitorilor din Kurdistan (PKK) sau Congresul pentru Libertate şi Democraţie din Kurdistan (KADEK) 19. Lashkar-e Tayyiba (LT) 20. Lashkar i Jhangvi 21. Tigrii libertăţii din Tamil Eelam (LTTE) 22. Mujahedin-e Khalq Organization (MEK) 23. Armata Natională de Eliberare (ELN) 24. Jihadul Islamic Palestinian (PIJ) 25. Frontul de Eliberare Palestinian (PLF) 26. Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP) 27. PFLP-General Command (PFLP-GC) 28. al-Qa’ida 29. Real IRA 30. Forţele Armate Revoluţionare din Colombia (FARC) 31. Revolutionary Nuclei (formerly ELA) 32. Organizatia Revoluţionară 17 Noiembrie 33. Revolutionary People’s Liberation Army/Front (DHKP/C) 34. Salafist Group for Call and Combat (GSPC) 35. Cărarea Luminoasă (Sendero Luminoso, SL) 36. Forţele Unite de Autoapărare din Colombia (AUC)

3. Principalele acte teroriste care în care au fost implicaţi fundamentalişti islamici.

Sursa:

www.emergency.com,

Encarta

Encyclopedia

Online,

2002,

www.terrorismexperts.com, www.jerusalem.indymedia.com. • Ianuarie 14, 2004: Trecătoarea Erez, Fâşia Gaza, Israel. Atac sinucigaş cu bombă, HAMAS (Islamic Resistance Movement) • Ianuarie 12, 2004: Lyon, Franţa. Atac nereuşit, Al Qaida • Noiembrie 8, 2003: Riyadh, Arabia Saudită. Atac sinucigaş, vehicul, Al Qaida • Aprilie 5, 2003: Irak. Maşină cu bombă, nerevendicat • Martie 16, 2003: Gool, Jammu şi Kashmir, India. Ambuscadã, Hizb ul-Mujahedin • Ianuarie 22, 2003: Kolkata (Calcutta), India. Asalt, Harakat ul Jihad I Islami (HUJI) (Movement of Islamic Holy War) • Ianuarie 5, 2003: Tel Aviv, Israel. Atac sinucigaş cu bombă, Palestine Islamic Jihad (PIJ) • Ianuarie 3, 2003: Paris, Franţa. • Noiembrie 21, 2002: Jerusalem, Israel. • Noiembrie 15, 2002: Mormântul patriarhilor, Hebron, Autoritatea Palestiniană. Ambuscadă, The Palestine Islamic Jihad (PIJ) • Noiembrie 9, 2002: Netzarim, Gaza. Mine anti-personal, nerevendicat • Martie 21, 2002: Jerusalem, Israel. Atac sinucigaş cu bombă, Palestine Islamic Jihad (PIJ)

29

• • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

•

Noiembrie 4, 2001: East Jerusalem, Isarel. Asalt cu mitralieră (AK-47), Palestine Islamic Jihad (PIJ) Septembrie 11, 2001: New York, World Trade Center, 2 avioane deturnate, aprox. 5000 de victime, al Qaida Noiembrie 23, 1999: Srinagar, India. Bombă, Tehrik-i-Jihad Ianuarie 18, 1999: Bangladesh. Harakat ul-Jihad-I-Islami (HUJI) Decembrie 28, 1998: Aden, Yemen. Răpire, nerevendicat Iunie 25, 1998, Dhahran, Al-Khobar, bombă, al Qaida Noiembrie 17, 1996: Istanbul, Turkey. Bombă, nerevendicat Noiembrie 1996, Pakistan , ambasada Egiptului, 17 victime, al Qaida Martie 4, 1996: Tel Aviv, Israel. Atac sinucigaş cu bombă, HAMAS Noiembrie 19, 1995: Islamabad, Pakistan. Atac sinucigaş vehicul, nerevendicat Noiembrie 13, 1995: Riyadh, Arabia Saudită, bombă, al Qaida Iunie 1995, Sudan, atentat la viaţa preşedintelui egiptului, Hosni Mubarak, al Qaida Aprilie 9, 1995: Gaza Strip, Israel. Maşină capcană, Palestine Islamic Jihad (PIJ) Noiembrie 25, 1993: Egypt. Maşină capcană, nerevendicat August 18, 1993: Cairo, Egypt. Maşină capcană, nerevendicat Iunie, 1993: atentat la viaţa prinţului Abdullah al Iordaniei, al Qaida. Februarie 26, 1993: New York, World Trade Center, bombă, al Qaida Decembrie 1992, Yemen, bombă, al Qaida Martie 17, 1992: Buenos Aires, Argentina. Maşină capcană, Hizballah (Party of God) February 4, 1990: Rafah - Cairo, Egypt. Ambuscadă, Palestine Islamic Jihad (PIJ) Mai (day unknown), 1988: Nicosia, Cipru. Maşină capcană, Abu Nidal Organization (ANO) Aprilie 14, 1988: Napoli, Italia. Maşină capcană, nerevendicat Martie 16, 1984: Beirut, Liban. Răpire, Palestine Islamic Jihad (PIJ) Octombrie 23, 1983: Beirut, Lebanon. Maşină capcană, Palestine Islamic Jihad (PIJ) Octombrie 23, 1983: Beirut, Lebanon. Maşină capcană, Palestine Islamic Jihad (PIJ) Aprilie 18, 1983: Beirut, Lebanon. Maşină capcană, Palestine Islamic Jihad (PIJ)

• Comentarii şi concluzii pe baza datelor prezentate Se observă că toate organizaţiile teroriste considerate a fi cele mai importante de către site-urile citate la primul punct, se regăsesc în lista oficială a organizaţiilor teroriste internaţionale, emisă în mai 2003 de către Oficiul de Contraterorism american. Dintre cele 36 de organizaţii nominalizate de acesta, 24 sunt islamiste, iar 18 dintre acestea operează în state din Orientul Mijlociu (vezi Anexa 3), deci jumătate din numărul total al grupărilor teroriste menţionate în documentul citat. Lista organizaţiilor teroriste este însă mult mai mare, dar multe dintre ele acţionează la nivel local, şi nu constituie deci o prioritate a oficiului american amintit. Conform datelor din Anexa 3, în principalele state din Orientul Mijlociu sunt cunoscute 72 de organizaţii şi grupări teroriste, pe teritoriul fiecărui stat acţionând mai multe grupări, după cum urmează:

30

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8.

Afghanistan: 12 organizaţii teroriste Pakistan: 50 organizaţii teroriste Iran: 3 organizaţii teroriste Irak: 6 organizaţii teroriste Arabia Saudită: 1 organizaţie teroristă Kuwait: 2 organizaţii teroriste Syria: 5 organizaţii teroriste Liban: 11 organizaţii teroriste.

Se poate observa deci, că dintre cele 72 de grupări, mai multe sunt transfrontaliere, acţionând deci pe teritoriul mai multor state. Acestea sunt: 1. al-Jihad – Afghanistan, Pakistan, Liban 2. al-Qaeda – Afghanistan, Pakistan, Irak 3. ANO – Irak, Liban 4. DFLP – Liban, Syria 5. HUJI – Afghanistan, Pakistan 6. IMU – Afghanistan, Pakistan, Iran 7. LT – Afghanistan, Pakistan 8. HAMAS – Iran, Liban, Syria 9. MEK/MKO – Iran, Irak 10. PFAR – Afghanistan, Pakistan 11. PIJ – Syria, Liban 12. PFLP – Syria, Liban. Dintre acestea, 9 – cele scrise cu caractere îngroşate – se află şi pe lista emisă de Oficiul pentru Contraterorism al SUA. Prin analiza acestor date se poate deci concluziona că Orientul Mijlociu este una dintre regiunile globului cu cel mai mare risc în a produce acţiuni sau acte teroriste (de către grupări şi organizaţii aflate pe acest teritoriu), fie în interiorul său fie în spaţiile vecine sau chiar în cele occidentale. Din aceste considerente este necesară o strictă monitorizare a acestui spaţiu; nu suntem în măsură să apreciem dacă ofensiva este cea mai bună cale de apărare, dar în orice caz este necesară o strategie comună de luptă împotriva terorismului, iar această regiune, indiferent de motivele reale sau invocate pentru utilizarea unor astfel de metode, pare să prezinte în continuare un mare risc din acest punct de vedere.

31

V. Politica în ţările islamice Islamul a exercitat o influenţă politică şi socială considerabilă de-a lungul istoriei sale. Primii conducători din lumea musulmană, şi-au revendicat legitimitatea autorităţii lor în numele Islamului, iar învaţăturile Islamice au conferit structura tuturor faţetelor societăţii. Cu toate acestea, aceste state şi imperii musulmane nu erau theocraţii— conduse prin autoritate religioasă. Nu a existat nici un stat theocratic sau condus de cler în Orientul Mijlociu până la crearea Republicii Islamice Iran în 1979. Cauzele renaşterii, reînvierii Islamului variază de la regiune la regiune, dar există desigur anumite trăsături comune. Printre acestea, este sentimentul larg rãspîndit în multe societăţi musulmane, de eşec şi de pierdere a respectului de sine. Cele mai multe ţări din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord şi-au dobândit independenţa în prima jumătate a secolului 20, însă aşteptările care au apărut odată cu aceasta au fost sfărâmate de prăbuşirea sistemelor politice şi economice şi de efectele negative apărute odată cu modernizarea. Oraşe suprapopulate, cu sisteme de siguranţă socială insuficiente, rate înalte ale şomajului, corupţie guvernamentală şi o prăpastie din ce în ce mai adâncă între cei bogaţi şi cei săraci, caracterizau multe dintre naţiunile musulmane care-şi dobândiseră independenţa. Modernizarea a condus de asemenea la rupturi în valorile tradiţionale privind familia, religia şi societatea. Mulţi musulmani au condamnat modelele politice şi economice de dezvoltare ale Occidentului pentru aceste eşecuri. Astfel, deşi fuseseră iniţial percepute ca simboluri ale modernităţii, aceste modele au fost apoi criticate din ce în ce mai tare, ca fiind sursele declinului moral şi spiritual. În consecinţă, multe ţări au fost dezamăgite de Occident, şi în special de Statele Unite, mai ales că acestea sprijineau liderii musulmani care susţineau valorile Occidentale, precum Mohammad Reza Shah Pahlavi şi duceau o politică proIsrael. Victoria Israelului asupra forţelor unite ale mai multor naţiuni arabe în 1967 a devenit simbolul acestui sentiment de eşec; Israelul a cucerit teritorii din Egipt, Syria, şi Iordania, dar mai ales, Ierusalimul, oraşul considerat al treilea oraş sfânt al Islamului. Renaşterea Islamului a afectat atât viaţa privată cât şi cea publică a musulmanilor. Mulţi musulmani au reînceput să urmeze dogmele de bază ale Islamului, prin mersul la

32

moschee, post, portul de haine musulmane, prin accentuarea valorilor familiale, şi prin abstinenţă în ceea ce priveşte alcoolul şi jocurile de noroc. În ceea ce priveşte viaţa publică, acest lucru s-a manifestat sub forma sistemului bancar islamic (despre care vom vorbi ulterior), a programelor religioase din media, a proliferării literaturii religioase, şi a apariţieie de noi asociaţii islamice dedicate reformei politice şi sociale. Deoarece simbolurile, sloganele, ideologia, şi organizaţiile islamice deveniseră elemente proeminente ale politicii musulmane din anii ‘80, Muammar Qaddafi, conducătorul Libiei, generalul Muhammad Zia ul-Haq, conducătorul Pakistanului, şi alţi lideri guvernamentali, au apelat la Islam pentru a-şi spori legitimitatea şi autoritatea şi pentru a obţine suportul maselor. Mişcările de opoziţie faţă de guvernele din Afghanistan, Egipt, Iran, Arabia Saudită, şi alte state, au abordat aceeaşi strategie. Mişcarea islamică de opoziţie care a înregistrat cel mai mare succes a fost cea din Iran, care a culminat cu instituirea Republicii Islamice Iran în 1979. De-a lungul anilor ‘80, Iranul a inspirat proteste antiguvernamentale în Kuwait şi Bahrain, şi a ajutat la crearea miliţiilor islamice, precum Hezbollah-ul (Partidul lui Dumnezeu) din Liban sau Jihad-ul Islamic, ambele grupări fiind implicate în răpiri şi luări de ostatici. Aceste acţiuni, combinate cu asasinarea în 1981 a preşedintelui Egiptului, Anwar Sadat de către extremişti religioşi, a contribuit la imaginea unei ameninţări din partea radicalilor islamici, fundamentaliştii, la adresa guvernelor, atât din lumea musulmană, cât şi din Occident. Pentru a înţelege renaşterea Islamului, este fundamental să facem distincţia între grupurile islamice moderate, care

existau în interiorul societăţii şi funcţionau în

interiorul său, şi grupurile revoluţionare violente. Mulţi oponenţi ai Islamului ca sistem politic au acuzat toate mişcările islamice ca fiind grupări extremiste, care încearcă să submineze democraţia şi să manipuleze sistemul politic pentru a câştiga putere şi a-şi îndeplini scopurile personale. Această catalogare poate însă să genereze şi ea reacţia de radicalizare a grupărilor moderate (conform teoriei etichetării a lui Thomas!). • Ideile pe care se bazează introducerea doctrinelor Islamului în politică La baza renaşterii politicii islamice, se află mai multe credinţe şi presupuneri. Prima se referă la faptul că lumea musulmană se află într-o stare de declin, iar cauza

33

acestui declin se află tocmai în îndepărtarea de la calea cea dreaptă a Islamului. În consecinţă, singura posibilitate de a îndrepta această stare de fapt, este de a reintroduce Islamul în viaţa personală şi publică, ceea ce va asigura renaşterea identităţii, valorilor şi puterii islamice. Mai mult decât atât, Islamul reprezintă, după cum am mai arătat, nu numai o religie ci un mod de a gândi şi a trăi care afectează toate aspectele existenţei, reflectat în exemplul oferit de Muhammad şi de primul stat-comunitate organizat de Muhammad la Medina, şi întrupat în legile înscrise îm shari’a. În concluzie, pentru revitalizarea guvernelor şi societăţilor musulmane este necesară restaurarea sau reimplementarea legii islamice, care conferă bazele pentru un stat şi o societate islamice în care să domine dreptatea socială (vezi www.meriec.utexas.org). Chiar dacă politica islamică condamnă occidentalizarea şi secularizarea societăţii, ea nu condamnă modernizarea ca atare. Ştiinţa şi technologia sunt acceptate, dar măsura, direcţia, şi gradul în care se produc schimbările urmează să fie subordonate credinţelor şi valorilor islamice, pentru ca societatea să poată fi păzită de pătrunderea sau de dependenţa excesivă faţă de valorile occidentale. • Ideile pe care se bazează grupările radicale implicate în politică În timp ce o mare parte a activiştilor islamici caută să lucreze în interiorul sistemului şi să provoace schimbări în direcţiile dorite (în sensul introducerii Islamului şi a valorilor sale) din interiorul societăţii, există anumite grupări radicale, extremiste, care consideră, sau cel puţin declară, că prin faptele lor îndeplinesc voinţa lui Dumnezeu. Aceste grupări radicale consideră de asemenea că, din cauza faptului că liderii din lumea musulmană guvernează într-o manieră autoritară şi anti-islamică, este necesară o schimbare violentă şi prin violenţă. Ele încearcă să răstoarne guverne şi să obţină puterea pentru a-şi putea impune proria viziune sau interpretare a Islamului asupra întregii societăţi (vezi www.prasebese.com, www.lib.unc.edu). Grupările islamiste radicale funcţionează deobicei ca urmare a prezumpţiei ca lumea islamică şi cea occidentală se află într-un continuu război, ale cărui începuturi se fală la începuturile lumii islamice, o bătălie care a fost profund influenţată de moştenirea cruciadelor şi a colonialismului european, atfel încât prezentul nu este decât o urmare a unei conspiraţii iudeo-creştine. Această conspiraţie, este, conform acestor grupări,

34

rezultatul neocolonialismului superputerilor occidentale şi al puterii sionismului (susţinerea unei comunităţi spaţiale evreieşti, naţionale şi religioase, care este acum statul Israel). Aceste mişcări radicale condamnă Occidentul (Marea Britanie, Franţa, şi în special Statele Unite) pentru suportul lor faţă de regimurile ne-islamice sau injuste, precum şi pentru suportul lor în favoarea Israelului, în ciuda necesităţii deplasării poporului palestinian de pe acel teritoriu (al statului Israel). În concluzie, violenţa împotriva unor astfel de guverne precum şi a reprezentanţilor lor, precum şi a companiilor multinaţionale occidentale, este considerată a fi legitimă autoapărare. Fundamentaliştii islamici consideră de asemenea că Islamul nu este numai o simplă alternativă ideologică pentru societăţile musulmane, ci un imperativ teologic şi politic. Deoarece acesta este porunca lui Allah, implementarea sa trebuie să fie imediată, şi nu graduală, iar obligaţia acestei implementări este is obligatorie pentru toţi adevăraţii musulmani. Tocmai din aceste motive, aceia care ezită, rămân apolitici, sau opun rezistenţă acestor acţiuni—fie ei indivizi sau organizaţii guvernamentale—nu mai pot fi consideraţi adevăraţi musulmani. Ei devin atei sau necredincioşi, inamici ai lui Dumnezeu, împotriva cărora toţi musulmanii adevăraţi trebuie să poarte războiul sfânt, sub forma jihad-ului. • Formele politice actuale ale Islamului La începutul secolului 21, Islamul rămâne o prezenţă majoră şi o forţă politică pe tot teriroriul lumii musulmane. Problema nu este dacă Islamul are un loc şi un rol în societate, ci care este calea cea mai potrivită pentru religie de a-şi asuma acest rol. În timp ce unii musulmani doresc să urmeze o cale mai seculară, mai laică, alţii doresc, dimpotrivă, un rol mai vizibil al Islamului în viaţa publică. După cum am arătat, majoritatea activiştilor şi mişcărilor islamice, funcţionează şi există în interiorul societăţii. Există însă o minoritate distinctă, dar care nu trebuie neglijată, formată din extremişti radicali, care încearcă să destabilizeze sau să răstoarne guverne şi care comit acte de violenţă şi terorism în interiorul şi peste graniţele ţărilor lor, pentru a se face auziţi şi ascultaţi. La sfârşitul anilor ’80 şi în anii ’90, organizaţiile politice islamice au început să participe la alegeri, în cazurile în care acest lucru le-a fost permis, şi să furnizeze astfel

35

servicii educaţionale şi sociale foarte necesare în unele state musulmane. Conduse de persoane educate mai degrabă decât de clerici aceste organizaţii islamice, au atras un spectru foarte larg de membrii, de la profesionişti şi tehnocraţi la oameni needucaţi şi săraci. În acest fel, candidaţii cu orientări islamice sau islamiste au fost aleşi în funcţii înalte în mai multe state. Principalele preocupări ale mişcărilor şi grupărilor islamice sunt de ordin domestic sau naţional, chiar dacă în politicile musulmane au început să apară şi chestiuni internaţionale. Printre chestiunile cele mai importante se află conflictul arabo-israelian şi ocupaţia isaeliană a Ierulsalemului de est, ocupaţia sovietică a Afghanistanului în anii ’80, impactul devastator al sancţiunilor impuse de Statele Unite împotriva Irakului după războiul din Golf (1991) precum şi chestiunea actualei situaţii din Golful Persic. De asemenea este atinsă problema suprimării musulmanilor în Bosnia, Cecenia şi Kashmir. Mai mult decât atât, state precum Iran, Libia şi Arabia Saudită au încercat să-şi extindă influenţa la nivel internaţional prin susţinerea unor programe de islamizare a diferitelor guverne precum şi a mişcărilor islamiste indiferent de originea acestora (vezi http://members.tripod.com/arabicpaper.htm).

36

VI.

Economie şi societate în Orientul Mijlociu

Orientul Mijlociu a însemnat în anumite perioade istorice una dintre cele mai avansate culturi ale timpului său, precum cultura Eiptului, Califatul musulman, şi perioada timpurie a Imperiului Otoman. Astăzi însă, zona este caracterizată de tensiuni politice puternice, precum chestiunea dintre Palestina şi Israel, chestiunea Kurdistanului, problema dreptului la resursele de apă, precum şi problema ca prezenţa sirienilor în Liban, problemele de la frontiera dintre Syria şi Turcia, dintre Egipt şi Sudan, dintre Arabia Saudită şi Yemen, drepturile civile ale minorităţilor Shi’a în Irak şi Bahrain, sau problema creştinilor în Egipt. Ţările Orientului Mijlociu au trecut prin câteva decenii de relativ progres economic, însă bogăţia este distribuită inegal între ţări, Emiratele Arabe Unite şi Israel fiind cele ce oferă standardele cele mai înalte pentru toată populaţialor, iar Sudan şi Yemen sunt cele care au cele mai grave probleme economice, la care se alătură desigur şi situaţia incertă a Afghanistanului. Arabia Saudită a înregistrat o anumită creştere economică, bazată pe exportul de petrol, însă în prezent Egiptul este ţara cu cea mai mare creştere economică din zonă. Din punct de vedere al populaţiei, în Orientul Mijlociu trăiesc în special arabi şi populaţii mongole (turci, hazara, uzbeci, baluci), urmate de kurzi şi apoi evrei, dar şi populaţii cu rădăcini persane (tadjici, iranieni), şi alte minorităţi (armeni, nuristani, nubieni, etc ). Limbile dominante sunt araba şi turca, urmată de kurdă, engleză şi ebraică; există un număr important de dialecte folosite pe arii restânse (vezi www.britannica.com/midlle-east şi http://i-cias.com/e.o/t.gif ). Fundamentaliştii islamici sunt preocupaţi intens de diferenţele sociale între lumea bogată şi cea săracă, dar şi de cele din interiorul lumii islamice; responsabilitatea faţă de cei săraci este centrală în Islam (este o obligaţie prevăzută în Coran, după cum am arătat), de aceea situaţiile în care bogăţia este inegal distribuită iar numărul de săraci este foarte mare, este inacceptabilă pentru un musulman. Din acest motiv, islamiştii au în zone rurale şi în cartierele săracedin oraşe instituţii de asistenţă socială. Desi acestea sunt în număr mic, şi au fost susţinute mai degrabă pentru că s-au dovedit utile prozelitismului islamist, ele au fost foarte utile în multe state islamice deoarece au deservit ca plasă de siguranţă

37

pentru cei ce nu erau cuprinşi în politicile sociale ale statului privind asistenţa medicală sau ajutoarele de şomaj. Islamul este o lume în care religia musulmană şi statul islamic sunt create impreună şi inseparabile, fiind religia care lasă mai puţin loc pentru secularism decât orice altă religie majoră a lumii. Din acest motiv, tendinţele fundamentaliste în cazul Islamului au jucat un rol politic de frunte încă din secolul al XVIII-lea (B.R. Barber, 2002 [1995], p. 199). Există însă diferenţe între statul islamic şi ordinea islamică (unde islamismul nu este politică de stat), în prima formă de organizare, politică şi religia fiind părţi ale Islamului care este unicul întreg, iar in cea de-a doua, politica este doar derivată din spiritul Islamului (nu îl conţine şi nu este conţinută de Islam). Astfel din punct de vedere al organizării politice şi economice, ţările musulmane din Orientul Mijlociu au încercat să copieze fie sistemul capitalist fie pe cel socialist, însă fără prea mare succes în prinipal din pricina grupărilor mujahedine care fărămiţează într-o anumită măsură statul (ducându-l de multe ori la nivelul comuniuni de triburi). Hilal Kashan arată dealtfel (1991, în B. Barber 2002 [1995], p. 200) că “în aproape toate ţările musulmane, democraţia fie nu a fost încercată niciodată fie a fost respinsă după experimente nereuşite”, deoarece “toate condiţiile prealabile necesare democraţiei lipsesc din lumea arabă; democraţia arabă în termeni occidentali nu e decât un vis frumos”. Cu toate acestea, democraţia are antecedente străvechi şi, în formele sale premoderne şi preliberale, nu contravine neapărat Islamului fundamentalist (B.Barber, idem, p.2002). Pe acest teren, apariţia islamismului ca alternativă a fost una facilă şi îmbrăţişată de multe state, în speranţa că va putea restabili acel sistem politic care odată a reuşit să transforme societatea musulmană dintr-o sumă de triburi în conducători ai lumii în numai câteve decenii. Astfel, în prezent islamismul a fost implementat ca o alternativă politică reală în mai multe ţări (aşa cum am arătat anterior), care însă s-au confruntat cu serioase probleme, ceea ce părea a fi o soluţie pentru economie, bunăstare şi siguranţă socială nu au reuşit să rezolve nici una din aceste chestiuni, chiar înrăutăţind de multe ori situaţia (cazul Sudanului, Pakistanului, Iranului sau Afghanistanului sub conducerea talibană).

38

De altfel, G. H. Jansen (1979, p. 187) arată că “Toate ţările mulsulmane sunt împinse – condamnate, s-ar putea spune – fie să nege esenţialul Islamului şi să opteze pentru un stat secular, fie să pornească o luptă asiduă pentru a încerca să creeze statul islamic. Din această alegere nu există scăpare” . Prima alternativă, am adăuga noi, este de neconceput pentru orice musulman, deoarece ar însemna negarea identităţii sale, şi nu doar cea religioasă, deoarece Islamul, după cum am arătat, înseamnă mult mai mult decât atât, înseamnă un stil de viaţă ce cuprinde toate palierele existenţei. Programele politice şi economice islamice sunt foarte clare, fiind bazate exclusiv pe Shari’a, latura legislativă a statului neputând iniţia legi, deoarece ele există deja în Coran. Islamiştii, după cum am arătat, nu sunt democraţi, chiar dacă au existat totuşi tentative de a se integra în structuri democratice (Iordania, Turcia), însă pe o scurtă perioadă de timp; programele islamiste nu sunt totuşi (la nivel ideologic) în favoarea dictaturii, chiar dacă acesta a fost rezultatul în state precum Iran, Sudan sau Afghanistanul taliban. Fundamentaliştii susţin însă că dictatura este numai tranzitorie, structura ideală a societăţii islamice fiind sistemul “shura”, în care liderii sunt în contact cu întreaga societate, ţinând seama de nevoile şi ideile poporului, şi sunt obligaţi să le repecte. Observăm că, teoretic, aceste concepte sunt foarte asemănătoare celor democratice, în practică însă, islamiştii nu au definit nici un fel de structuri care să împiedice liderii acestui sistem “shura” de la a deveni dictatori (şi din păcate acest lucru s-a petrecut destul de frecvent). În ceea ce priveşte politicile economice, fundamentaliştii islamici propun programe apropiate de democraţiile sociale promovate în ţări europene, deci bazate pe un sistem de politici sociale ce au ca obiect o mare pondere a populaţiei, şi care să cuprindă un sistem de plase de siguranţă care să acopere un număr mare de cazuri. Comunismul însă, nu a fost aplicat în nici o ţară arabă, deşi, în teorie ar părea doctrina economică care răspunde cel mai bine obligaţiilor prevăzute de Coran cu privire la păturile sociale defavorizate. Probabil că islamiştii nu au găsit însă o formulă care să disocieze conceptele economice de viziunea marxistă asupra religiei, sau au ignorat pur şi simplu această ideologie tocmai din aceste considerente. Politicile economice cele mai specifice Islamului, sunt cele referitoare la sistemul bancar, şi anume refuzul de a accepta dobânzi aplicate creditelor sau depozitelor bancare. Băncile ar trebui să lucreze

39

ca organizaţii de investiţii financiare, câştigând bani numai din profituri reale. Au existat încercări de a crea astfel de sisteme bancare, dar rezultatele au fost în unele cazuri catastrofale, precum situaţia din Egipt din anii ’80 (http://i-cias.com/e.o/t.gif). În prezent, situaţia este în continuă schimbare, mai ales din pricina prezenţei americane în zonă, după războiul din Afghanistan, dar mai ales după cel din Irak. Să ne oprim deci asupra situaţiei actuale din Irak.

• Irak – situaţia actuală. Sursele media utilizate pentru realizarea acestui subcapitol sunt: www.cnn.com, www.news.yahoo.com,

www.news.com,

www.afp.com,

www.news.bbc.co.uk,

www.abcnews.go.com. Intenţiile americane în ceea ce priveşte economia Irakului sunt destul de evidente. Conform declaraţiilor secretarului Donald H. Rumsfeld, vor fi favorizate sistemele de economie de piaţă, şi nu cele de comandă stalinistă (conform www.cnn.com). Atfel, coaliţia condusă de americani a iniţiat o serie de noi legi menite să transforme economia: tarifele au fost suspendate, a fost adoptat un nou cod bancar, a fost stabilită o limită de 15% pentru toate taxele ulterioare, iar porţile către investiţiile străine în Irak au fost larg deschise. Paul Bremer III, conducătorul Autorităţii Provizorii a Coaliţiei, a abrogat toate legile irakiene care restricţionau capacitatea cetăţenilor străini de a deţine proprietăţi şi de a investi în afaceri irakiene. Actuala lege, cunoscută sub numele de ordinul 39, permite investitorilor străini să deţină companii întregi, fără a fi obligaţi să reinvestească profitul tot în Irak, fapt ce era limitat prin costituţia anterioară numai la cetăţenii statelor arabe. Mai mult decât atât, autoritate a anunţat că intenţionează să vândă aproximativ 150 dintre cele aproape 200 de intreprinderi deţinute de stat în Irak, de la mine de sulf şi companii farmaceutice, până la compania aeriană naţională a Irakului. Toate aceste schimbări, chiar dacă pot fi considerate benefice din punct de vedere economic şi social, din punct de vedere al legislaţiei internaţionale, precum şi din punct de vedere etic şi moral, pot ridica numeroase întrebări, în legătură cu ce este şi ce le este permis ocupatorilor să facă. Dacă din punct de vedere al potenţialilor investitori, noua legislaţie adoptată pentru a ajuta reconstrucţia economică a Irakului este bine-venită, există specialişti în drept care sunt preocupaţi de faptul că Statele Unite ar putea viola

40

anumite legi internaţionale referitoare la ocupaţia militară a unor teritorii de către armatele altor state (vezi www.abcnews.go.com). În ceea ce priveşte situaţia socială (din punct de veder etnic) din Irak, Consiliul Interimar

care guvernează Irakul în prezent a acceptat

(conform unei declaraţii a

judecătorului kurd Dara Nuraddin, membru al Consiliului, preluată de pe www.afp.com) o structură federală pentru acest stat, precum şi să păstreze autonomia administrativă a kurzilor din cele trei provincii nordice (Sulaimaniyah, Dohuk şi Arbil), chestiune ce va fi cuprinsă în constituţia ce va precede alegerile generale din 2005. În aceeşi declaraţie se precizează că soarta altor trei provincii asupra cărora comunitatea kurdă a emis aceleaşi pretenţii (Diyala, Nineveh şi Tamim, provincie bogată în petrol), bazate pe faptul că Saddam Hussein a exilat un mare număr de cetăţeni kurzi în aceste provincii, va fi hotărâtă în 2005 sau 2006. În ceea ce priveşte poziţia kurzilor asupra acestor trei provincii, acelaşi membru al consiliului de guvrnare a declarat că aceştia nu vor accepta o decizie prin care să nu le revină cel puţin oraşul principal al provinciei Tamim, Kirkuk, care ar urma să fie capitala zonei autonome kurde. Kurzii au fost însă de acord să amâne această decizie (graniţele zonei autonome, precum şi soarta oraşului Kiruk). Secretarul de stat Colin Powell a avertizat însă (vezi cnn.com) că teritoriul kurd din nordul ţării trebuie să rămână parte a statului irakian, chiar dacă va avea autonomie administrativă. În concluzie, la nivel declarativ situaţia pare să fie stabilă, însă în Irak se petrec în continuare atentate teroriste, fie asupra populaţiei kurde, fie asupra forţelor occidentale aflate în zonă, ceea ce înseamnă că grupările extremiste teroriste nu au fost încă eradicate, lucru de altfel foarte dificil în condiţiile în care trupele aliate, şi nu organizaţii autohtone sunt în continuare cele care menţin ordinea socială. Considerăm că problema principală pe care Statele Unite o au în zonă, atât la nivel de imagine cât şi la nivel concret, este aceea de a se implica prea mult în treburile şi problemele interne ale statului irakian, fapt ce va fi perceput negativ, atât de poporul irakian (care nu este încă complet convins de bunele intenţii ale ocupatorului – ar trebui probabil dusă o campanie de informare în acest sens), cât şi de opinia publică mondială, care oricum nu a fost de acord cu acest război, şi care încă mai consideră că resursele de petrol ale Irakului au avut un rol important în această operaţiune.

41

• Statistici şi date referitoare la situaţia economică din Orientul Mijlociu 1. Extrase din lista ONU referitoare la calitatea vieţii, pe 2001 – la rangul ocupat de diverse ţări din Orientul Mijlociu din punct de vedere al calităţii vieţii locuitorilor lor. Sursa: http://robots.cnn.com/2000/ASIANOW/south Notă: prima coloană cuprinde rangul internaţional al ţării, iar ultima punctajul ONU, maximul fiind de 100 de puncte (pentru mai multă claritate am înmulţit cu 100 punctajele originale). De asemena trebuie menţionat că Irak şi Palestina nu au fost incluse în această listă, din pricină că erau considerate ţări – sponsor ale terorismului, precum nici Afghanistanul şi Pakistanul, probabil din lipsa unor serii de date care să poată fi considerate veridice. 40. Bahrain 82,4 43. Kuwait 81,8 45. Emiratele Arabe Unite 80,9 48. Qatar 80,1 65. Liban 75,8 68. Arabia Saudită 75,4 71. Oman 74,7 88. Iordania 71,4 88. Iran 71,4 97. Syria 70,0 133. Yemen 46,8 Pentru comparaţie, iată punctajele primelor 10 state: 1. Norvegia 93,9; 2. Australia, Canada şi Suedia 93,6; 6. SUA 93,4 7. Isalnda 93,2; 9. Japonia 92,8; 10. Finlanda 92,5.

5. Belgia 93,5; 8. Olanda 93,1;

2. Statistici privind diferiţi indicatori economici şi de calitate a vieţii în ţările regiunii, pentru anul 2000. Sursa: www.hopia.net/kime/sat/find.htm

Ţara Afghanistan Arabia Saudită Bahrain Egipt Emiratele

Suma anuală alocată educaţiei/ persoană (USD)

Nr. Studen ţi (mii)

Nr. Total şomeri (mii)

Nr. Total paturi de spital

Total populaţi a activă (milioan e)

Rata mortalit ăţii infantile (la mia loc.)

163 20

27864 1704 1698

7.6

42

42 22

Chelt. anuale sănăt./p ers. (USD)

22 30 5

Rata anuală de creştere a pop. (%)

Rata de alfabeti zare la pers. adulte (%)

2.69 3.14

76.10

2.99 2.12 1.03

87.10 75.10

Arabe Unite Iordania Irak Iran Kuwait Liban Oman Pakistan Palestina Qatar Syria Yemen

85

147

1.08 29547

1573

105716

9.5 208

23

9 75 9 155 147

3127 98 7280 469 469

5190 93907 4555 1346 19669 9530

19.4 1.20 0.16 0.70 0.32 4.40 3.62

25 93 33 9 26 17 83 9 24 95

5 50 24 1 96 1

1.66 2.73 1.45 -3.08 1.74 3.45 3.90 4.30 3.57 2.52 3.28

89.20 75.70 81.90 85.60 70.30 45 88.30 73.6

3. Rezervele de petrol şi influenţa acestora asupra situaţiei politice şi sociale din ţările Orientului Mijlociu. Sursa: Fareed Mohamedi, în Oil, Gas and the Future of Arab Gulf Countries, la www.merip.org/graphics/fareed.gif •

Golful Persic este cea mai importantă regiune exportatoare de petrol, ca volum, pentru ţările din bazinul atlantic-mediteranean şi cele din Asia-Pacific.

•

Golful şi-a mărit producţia de petrol cu 4.8 milioane de barili/zi din 1988; regiunea a preluat astfel o treime din creşterea cererii de petrol, care a fost de 12.1 milioane de barili/zi între 1988 şi 1996.

•

În ultimii 20 de ani, hidrocarburile au ajutat familiile conducătoare din ţările Orientului Mijlociu să-şi consolideze şi extindă puterea politică. În următorii 20 de ani totuşi, se preconizează că această putere va fi subminată prin competiţia generată de apariţia altori furnizori de petrol, precum şi prin presiunea economică de a continua dezvoltarea acestui sector prin privatizare şi denaţionalizare.

•

În prezent, în Arabia Saudită, există mai multe companii de petrol şi gaze naturale constituite prin cooperarea între familii de comercianţi cu membrii ai familiei regale (…), ceea ce indică existenţa unei oligarhii, mai degrabă decât monopolul impus de familiile conducătoare din regiune după creşterea preţului petrolului de la începutul anilor ’70.

•

Dacă privim situaţia macroeconomică în unele din ţările din Golf, Arabia Saudită, Iran, chiar Algeria, au acumulat mult capital şi şi-au plătit o mare parte a datoriilor

43

externe. Din punct de vedere financiar, aceste ţări au o situaţie mult mai bună decât acum numai câţiva ani. •

…Dacă sectorul petrolier este controlat de stat, aşa cum se întâmplă în prezent, emergenţa unui regim non-democratic este aproape inevitabilă. Există desigur excepţii, precum Norvegia [dar nu în ţările islamice], dar în general petrolul este un important factor ce contribuie la instaurarea autoritarianismului. Pe de altă parte, o totală liberalizare a sectorului, distribuirea directă a profitului către populaţie prin fonduri controlate, aşa cum Banca Mondială procedat în Ciad, putem obţine un sector eficient ce încearcă maximizarea producţiei. Un astfel de regim al petrolului asigură imposibilitatea unui control individual asupra resurselor şi măreşte posibilitatea instaurării democraţiei, însă ar putea conduce la serioase probleme pe întreg globul. • Comentarii şi concluzii pe baza datelor prezentate Prin corelarea datelor din statisticile prezentate, şi împreună cu informaţiile

cuprinse în anexele 6 şi 7, se observă că statele regiunii pot fi împărţite în mai categorii, în funcţie de nivelul de dezvoltare (trebuie reţinut că datele de care dispunem sunt la nivelul anilor 2000-2001, dar este destul de probabil ca înafara situaţiei Irakului, despre care am discutat, sau a Afghanistanului, să nu se fi produs mari modificări): 1. Statele cele mai dezvoltate din regiune (Bahrain, Kuwait, Emiratele Arabe Unite şi Qatar), care au obţinut un punctaj între 80.1 şi 82.4, ocupând locurile 40, 43, 45 şi 48 în lista ONU. Aceste state au o rată anuală de creştere a populaţiei mare – aprox. 3%, cu excepţia Emiratelor Arabe Unite, unde aceasta este cea mai mică din regiune (1.03%), cu o rată de alfabetizare de aprox. 80%, ceea ce reprezintă aprox. media în statele din regiune (cu excepţia Pakistanului – 45%). Rata mortalităţii infantile este cea mai scăzută din regiune în Kuwait şi Qatar (9 %0 ), şi destul de scăzută în Emiratele Arabe Unite, 22%o, având în vedere că media regiunii este de 47%o, însă aflată în intervalul median (20-30%o) al regiunii. De asemenea, sumele alocate anual pentru sănătate per persoană sunt cele mai ridicate din regiune. În ceea ce priveşte indicele şomajului, nu avem date pentru aclcularea acestuia decât pentru Qatar, iar informaţiile ce rezultă din interpretarea acestora sunt în aparenţă inconsistente cu restul datelor. Astfel, indicele şomajului în

58

Qatar este de 7280000/320000*100, adică 2275% (I.ş.=nr şomeri/pop activă*100), ceea ce înseamnă că fiecare individ care munceşte trebuie să susţină aproximativ 22 de şomeri. Pare desigur o situaţie care ar pune acest stat pe unul dintre ultimile locuri din lume în privinţa dezvoltării economice, ceea ce ar influenţa desigur şi calitatea vieţii locuitorilor săi. Situaţia reală este însă cu totul alta, deoarece aici există mari resurse de petrol, iar populaţia ocupată este deosebit de bogată, puând susţine financiar restul populaţiei. Un alt indicator care susţine această afirmaţie este cel referitor la cheltuielile anuale pentru sănătate/persoană, care sunt cele mai ridicate din regiune (96USD). De asemenea, cifra şomerilor poate fi mărită artificial prin existenţa muncii la negru. 2. State aflate în intervalul mediu din punct de vedere al dezvoltării, faţă de restul statelor din regiune (Liban, Arabia Saudită, Oman), care au acumulat între 74.7 şi 75.8 puncte, şi au ocupat locurile 65, 68, 71 în lista ONU. Ratele anuale de creştere din aceste state sunt de 1.74, 3.14, şi respectiv 3.45, deci, cu excepţia Libanului, sunt mai mari decât în categoria precedentă; unele dintre cauzele pentru care există această excepţie pot fi incidenţa mai mare a atentatelor teroriste în Liban, precum şi o rată mai ridicată a mortalităţii infantile decât în celelalte două state (26%0, faţă de 20%0 în Arabia Saudită şi 17%0 în Oman). Cheltuielile anuale pentru sănătate per persoană sunt de aprox. 23USD, sumă aflată în intervalul median al datelor pentru acest indicator, precum şi foarte apropiată de valoarea medie a acestuia pentru statele din regiune (26USD). Ratele de alfabetizare în aceste state sunt însă foarte diferite (85.6, 76.1, 70.3), şi nu pot deci fi asociate cu punctajele obţinute decât prin faptul că se menţine şi în acest caz ierarhia stabilită de ONU. 3. State aflate pe poziţii inferioare în lista ONU (Iordania, Iran, Syria) – 88 (primele 2), respectiv 97; deşi poziţiile sunt destul de îndepărtate, punctajele obţinute sunt foarte apropiate – 71.4 şi respectiv 70. Ratele de creştere nu sunt foarte mari, 1.66, 1.45 şi 2.52, chiar dacă cea din Syria este mult mai ridicată decât cea din celelalte două state, ea se află totuşi sub media regiunii (2.73, calculată cu datele de care am dispus). Ratele mortalităţii infantile sunt sub media regiunii (25, 33, 24%0, faţă de 47%0), însă mai ridicate decât cele din statele încadrate în categoriile superioare, însă trebuie menţionat faptul că în statele mai puţin dezvoltate decât cele din această categorie ratele mortalităţii sunt foarte mari, ceea ce face ca media să se mute foarte mult către stânga; dacă folosim însă media

59

ponderată (22.8%0), observăm că este vorba despre valori aflate peste medie. În ceea ce priveşte cheltuielile pentru sănătate per persoană, nu avem valorile decât pentru Iordania, iar acestea sunt foarte reduse (5USD). În ceea ce priveşte indicele şomajului, acesta a putut fi calculat pentru două dintre cele trei state (Iordania şi Syria), având valori apropiate – 13.61% şi respectiv 10.65%. 4. Statele cele mai puţin dezvoltate, cu cei mai mici indici de calitate a vieţii sunt Yemen, aflat pe poziţia 133 în lista ONU, cu un punctaj de numai 46.8, dar aici putem include şi Afghanistan, Pakistan, Irak şi Palestina, chiar dacă aceste state nu au fost incluse în lista ONU. În aceste state ratele anuale de creştere sunt mai mari decât în restul statelor (3.28%, 2.69%, 3.90%, 2.73%, 4.30%), la fel ca şi mortalitatea infantilă, care atinge valori foarte ridicate, alarmante – 163%0 în Afghanistan, 95%0 în Yemen, 93%0 în Irak şi 83%0 în Pakistan; trebuie subliniat că aceste valori sunt mult mai mari decât oricare dintre celelalte rate din celelalte state, unde 33%0 este valoarea cea mai ridicată. În ceea ce priveşte rata de alfabetizare în rândul populaţieie adulte, se remarcă valoarea extrem de scăzută pe care o are acest indicator în Pakistan – numai 45%. De asemenea trebuie menţionat că în Pakistan şi Yemen, cheltuielile anuale pentru sănătate per persoană sunt de numai 1USD. Toate aceste statistici ridică probleme foarte serioase privind situaţiile din aceste state şi din regiune în general. În afara resurselor de petrol, această regiune nu are nici o altă bogăţie naturală care să poată fi exploatată (vezi în acest sens şi Anexa 6), deci dacă statul respectiv nu dispune de petrol (Yemen, Afghanistan) sau are anumite embargouri impuse, cum a fost cazul Irakului până anul trecut, posibilităţile de dezvoltare economică sunt foarte reduse. În plus faţă de aceste lucruri, există şi problema modului în care sunt concepute şi aplicate politicile economice şi sociale, şi anume implicarea principiilor Islamului în orice strategie economică, ceea ce în mod evident nu a fost benefic pentru această regiune. Este necesar ca aceste state să realizeze faptul că, cel puţin din punct de vedere economic, capitalismul nu înseamnă numai lucruri rele sau care să contravină Islamului, şi că este necesar să aplice măcar unele dintre principiile economice occidentale (din nou, care să nu contravină religiei lor) pentru a se putea dezvolta şi pentru a-şi putea ridica nivelul de trai.

60

VII.

Concluzii

Orientul Mijlociu este o regiune a globului caracterizată prin elemente distincte, ce o diferenţiază şi îi conferă o identitate distinctă în cadrul sistemului internaţional. Dacă din punct de vedere geografic, regiunea capătă mai multe accepţiuni în lucrările de specialitate sau în diferitele enciclopedii (Encyclopedia Britannica, National Geographic, www.maps.com, Middle East Research Institute Programme – MERIP, etc.), trăsăturile de bază ce îi conferă identitate geopolitică sunt cele referitoare la aspecte demografice, religioase, economice, politice şi sociale. Din punct de vedere demografic, regiunea este caracterizată printr-o rată anuală de creştere (populaţia la momentul t+1 minus populaţia la momentul t, raportată la populaţia la momentul t, unde t este de obicei un an) mult mai mare decât rata medie anuală de creştere pe glob (2.9-3% faţă de 2.3% în 2000, după estimările ONU). Mai mult decât atât, în Orientul Mijlociu, precum şi în restul ţărilor musulmane, procentul populaţiei tinere (sub 20 de ani) este foarte ridicat (în unele ţări se apropie de 50% sau chiar peste, piramida vârstelor fiind foarte îngroşată la bază), ceea ce înseamnă că la vârstele fertile ale acestor populaţii (15-49 de ani), rata generală de natalitate (număr de născuţi vii raportat la totalul populaţiei) va înregistra o cifră foarte mare în raport cu media globală. Dacă luate în sine aceste date pot să nu fie considerate extrem de importante, ele devin fundamentale dacă avem în vedere faptul că populaţia Orientului Mijlociu este în proporţie de 94% musulmană (conform http://i-cias.com/e.o/t.gif), deci prin corelarea lor cu indicatorul apartenenţei religioase. Numărul de musulmani de pe glob este o chestiune controversată, după cum s-a observat din analiza datelor furnizate de sursele citate în partea a treia a lucrării (acesta este şi motivul pentru care am citat toate sursele de care am putut dispune), însă făcând o medie a acestora ajungem la o cifră de aproximativ 1.2-1.5 miliarde de musulmani în 2000, deci aproximativ 20% din populaţia globului. Dacă aceste rate se menţin, putem asista în 2025 la o răsturnare de situaţie în ceea ce priveşte numărul de adepţi ai principalelor culte religioase, populaţia musulmană depăşind ca procent din populaţia globului pe cea creştină (conform unei proiecţii aflate pe site-ul http://muslim-

61

canada.org). Este deci foarte important să înţelegem conceptele şi principiile de viaţă pe care se bazează Islamul. Termenul de Islam se referă nu numai la religia monoteistă care are la bază Coranul şi al cărei profet este Mohamed, dar şi la întreaga civilizaţie, cu cadru legislativ unic, structuri politice specifice, cu tradiţii sociale şi morale care se revendică de la această religie. “Jurisprudenţa islamică”, Shari’a, este în totalitate conţinută în Coran, care reglementează deci toate situaţiile de viaţă. Comunitatea internaţională trebuie să înţeleagă că, pentru un musulman, singurele principii de viaţă viabile, imaginabile chiar, sunt cele înscrise în Coran şi care apar în Shari’a, şi care sunt, de cele mai multe ori, antagonice celor occidentale. Un astfel de principiu este şi cel al Jihadului. După cum am arătat, Jihadul nu ar trebui să constituie o ameninţare pentru lumea non-musulmană; de altfel ideea însăşi de ameninţare cu Jihadul contravine Coranului, care se referă la Jihad ca la un mijloc de răspuns la o agresiune din afară şi nu la unul de a începe o ofensivă. Problema este însă că aceste organizaţii teroriste există şi că ele nu contravin principiilor Shari’a, ceea ce le face desigur foarte periculoase, mai ales că implică faptul că ele pot fi susţinute de un stat islamist (deci fundamentalist) fără a săvârşi un delict moral. Nu cred că sunt în măsură de a da o soluţie acestei chestiuni, dar, în opinia mea, problema nu este abordată funcţional. Se acţionează numai asupra efectului (terorismul islamist), dar nu asupra uneia dintre cauzele probabile: posibila interferenţă psihică a valorilor occidentale , a “McWorld”-ului, în accepţiunea lui B. Barber (2002), asupra tradiţiilor şi modului de viaţă islamic. Această agresiune este desigur una subtilă, dar care a făcut ca ţări precum Egiptul sau Turcia să-şi modifice complet modul tradiţional de existenţă. Este acelaşi tip de influenţă subtilă care se manifestă, de exemplu şi în ţara noastră (descrisă foarte realist în lucrarea citată mai sus), dar dacă la noi poate fi privită şi ca “modernizare” sau “schimbare de mentalitate”, deci privită în general ca având conotaţii pozitive, în lumea islamică ea devine un atac asupra identităţii individului, al cărui unic reper şi ghid în raportarea la lume şi viaţă este Coranul. De alfel, chiar dacă indirect, Vestul şi valorile sale propagate în lumea islamică au contribuit la apariţia fundamentalismului islamic, care luptă tocmai împotriva acestora prin întoarcerea la marile surse de credinţă şi la marile modele de organizare a cetăţii, la puritatea iniţială a Islamului. Acesta este practic curentul periculos, cel care a utilzat orice

62

mijloce pentru a-şi impune obiectivele - dintre cele 109 conflicte de natură religioasă şi etnică de pe glob între anii 1993 şi 1994, ţările islamice au fost implicate în 54 (T. Simion, 1998, p. 109). Există însă două tipuri de astfel de conflicte: cele care pornesc din afara regimului, din pricina unor posibile ameninţări percepute ca venind dinspre lumea occidentală, despre care am vorbit mai sus, dar şi cele petrecute în interiorul regimului şi a religiei islamice. Acestea se petrec intre adepţii celor două şcoli islamice principale, Sunna şi Shia, tot din considerente religioase, dar şi pentru a accede la putere. În ambele cazuri însă, esenţa conflictului este tot în religie (puterea se pate exercita numai prin religie, prin Shari’a), ceea ce nu se poate explica decât prin imensa putere pe care Islamul o exercită asupra fiecăreia dintre componentele existenţei în ţările musulmane. Fundamentalismul islamic se manifestă în prezent în toate ţările din Orientul Mijlociu; în Iran, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit sau Pakistan, precum şi în alte state musulmane din nordul Africii, islamismul este politica şi doctrina de stat. Islamiştii doresc utilizarea legii islamice în toate domeniile vieţii ceea ce înseamnă că instituţiile şi formele de guvernare seculare sunt considerate inacceptabile într-o societate musulmană. În statul islamic politica şi religia sunt forţe ale Islamului, care este singurul întreg, programele politice islamiste fiind bazate exclusiv pe Shari’a (nu exista putere legislativă, deoarece legile există deja în Coran). Programele islamiste nu sunt la nivel ideologic în favoarea dictaturii, chiar dacă acesta a fost rezultatul în majoritatea statelor în care au fost implementate. Fundamentaliştii susţin însă că dictatura este numai tranzitorie, structura ideală a societăţii islamice fiind sistemul de shura, în care liderii sunt în contact cu întreaga societate, ţinând seama de nevoile şi ideile poporului, şi sunt obligaţi să le repecte. Acelaşi lucru se petrece şi cu politicile economice şi sociale, ţările Orientului Mijlociu trecând prin câteva decenii de relativ progres economic, în funcţie de rezervele de petrol sau gaze naturale de care acestea dispun. Petrolul se afla deci în centrul economiilor acestor ţări, fiind practic o miză geopolitică internaţională. Dacă sectorul petrolier este controlat de stat, aşa cum se întâmplă în prezent, emergenţa unui regim nondemocratic este aproape inevitabilă. Un regim liberal al petrolului

ar asigura

imposibilitatea unui control individual asupra resurselor şi ar mări posibilitatea instaurării democraţiei, însă ar putea conduce la serioase probleme pe întreg globul.

63

O altă problemă cu care se confruntă nu numai statele din regiune şi cetăţenii lor, ci întreaga lume, este ameninţarea teroristă care pleacă din zonă. Lumea musulmană trebuie să înţeleagă că actele teroriste precum cel de la 11 septembrie, sau mai recentele bombardamente asupra sinagogelor din Istambul, nu fac decât să aducă un grotesc deserviciu arabilor şi musulmanilor din întreaga lume, care ar trebui să condamne cu tărie astfel de acte, mai ales atunci când criminalii pretind că acţionează în numele lor. Nu doar comunicatele de presă sau guvernele sunt cele ce trebuie să ia atitudine împotriva terorismului: votul de blam decisiv trebuie să fie cel al societăţii civile. Toţi oamenii, de la studenţi sau oameni de afaceri, la asociaţii profesionale sau organizaţii religioase, ar trebui vorbească public despre faptul că reputaţiile lor sunt murdărite prin aceste strategii de vărsare de sânge care nu pot avea alt rezultat decât acela de a face ca acestă regiune să devină şi mai instabilă decât este în prezent. Nimeni nu are dreptul să decidă, pentru toţi arabii sau musulmanii, modul în care sunt percepuţi de restul lumii, cu atât mai mult cu cât această percepţie este una de indivizi care comit masacre sau acte împotriva umanităţii. Lumea arabă şi musulmană a avut întotdeauna dificultăţi în a-şi exprima nemulţumirile sau greutăţile în faţa lumii. Pe lângă faptul că actele teroriste sunt inumane şi deci adânc condamnabile din punct de vedere moral şi uman, ele îngreunează şi mai mult această comunicare, ceea ce reprezintă un motiv în plus pentru ca musulmanii să lupte cu toate mijloacele paşnice împotriva oricărei forme de terorism şi a iniţiatorilor ei. Alternativa este ca o minoritate de extremişti să dicteze cetăţenilor obişnuiţi, care constituie majoritatea, că existenţa lor va fi subminată, reputaţiile le vor fi pângărite, şi, mai mult decât atât, viaţa lor şi a copiilor lor va fi pusă în pericol. În concluzie, avem de-a face cu două tipuri de conflicte. Conlictele ce au pornit din interiorul regiunii (indiferent de faptul că au pornit ca urmare a perceperii unei ameninţări din exterior, sau nu) şi s-au extins sau nu în afara ei, au avut la bază religia. Fie că este vorba despre atacuri teroriste sau alte forme de luptă în numele Islamului, însumate sub denumirea de Jihad, sau de conflicte intra regionale între musulmanii sunniţi şi cei şiiţi, toate aceste conflicte s-au desfăşurat pe considerente religioase. Islamul are deci o putere imensă asupra tuturor tipurilor de acţiune ale statelor din Orientul Mijlociu, şi chiar dacă nu se poate spune că religia Islamică permite sau susţine

64

în vreun fel terorismul, iar actele teroriste săvârşite de organizaţii musulmane (Jihadul Islamic, Al-Qaeda sau multitudinea de astfel de organizaţii palestiniene), sunt numai atât – acte teroriste – , cei ce le revendică o fac totuşi în numele religiei. Cel de-al doilea tip de conflicte se ereferă la cele susţinute sau chiar pornite din exterior, şi care au ca miză (şi cauză) petrolul. Acum, după războiul din Irak, şi având în vedere prezenţa americanilor în regiune, este probabil ca acest tip de conflicte să scadă în intensitate şi frecvenţă. Însă tot din aceste considerente, este posibil ca primul tip de conflicte să-şi mărească probabilitatea de apariţie. Este deci necesară o cunoaştere profundă a stilului de viaţă, tradiţiilor şi valorilor islamice, pentru a evita orice tip de acţiune care ar putea constitui ameninţări la adresa acestora. Chiar dacă nu există scuze, şi cu atât mai puţin motive, pentru atentate teroriste precum cele de la 11 septembrie 2001, lumea occidentală ar trebui, în opinia mea, să încerce să înţeleagă, pe de o parte, conţinutul ideologic al Islamului, şi pe de altă parte, faptul că, în Orientul Mijlociu, şi în orice parte a lumii musulmane, Islamul, religia nu este numai o coordonată a existenţei, ci existenţa însăşi, cu modele şi principii clare, ce nu pot fi încălcate, chiar dacă, din afară, par numai aspecte minore. Poate că Huntington, chiar dacă nu s-a bazat în mare parte pe o ipoteză viabilă, nu a fost totuşi atât de departe de realitate…

65

Anexa 3. Organizaţiile teroriste cunoscute în principalele state ale Orientului Mijlociu Surse:

www.emergency.com,

Encarta

Encyclopedia

Online,

2002,

www.terrorismexperts.com, www.warincontext.com. Grupări teroriste cunoscute care operează în Afghanistan: 1. Al Gama’a al Islamiyya (Islamic 7. Hezb e Islami Group, IG) 8. Islamic Movement of Uzbekistan (IMU) 2. Al Jihad 9. Jaish e Mohammed E Tanzeem 3. Al Qaida 4. East Turkestan Islamic Movement (JEM) 5. Harakat ul Jihad I Islami (HUJI) 10. Lashkar e Tayyiba (LT) (Movement of Islamic Holy War) 11. Popular Front for Armed Resistance 6. Harakat ul Mujahidin (HUM) (PFAR) (Movement of Holy Warriors) 12. Tunisian Combatant Group (TCG) Grupări teroriste cunoscute care operează în Pakistan: • Islamic Students League • Al Badr • Jamaat I Islami • Al Barq • Jamaat ul Fuqra (JF) • Al Jehad • Jamiat ul Mujahideen (JUM) • Al Jehad Force • Jammu & Kashir National Liberation • Al Jihad Army • Al Mujahid Force • Jammu & Kashmir Students Liberation • Al Mustafa Liberation Fighters Front • Al Qaida • Kashmir Jehad Force • Al Umar Mujahideen • Lashkar e Jabbar (LJ) • Baluch Students Organisation (BSO) • Lashkar e Jhangvi (LeJ) • Baluch Students' Organistaion • Lashkar e Tayyiba (LT) Awami (BSO-A) • Mahaz e Azadi • East Turkestan Islamic Movement • Muslim Janbaz Force • Haqiqi Mohajir Quami Movement • Muslim Mujahideen (MQM-H) • Mutahida Majlis e Amal (United • Harakat ul Jihad I Islami (HUJI) Action Forum) (Movement of Islamic Holy War) • Muttahida Jehad Council (MJC) • Harakat ul Mujahidin (HUM) • Muttahida Quomi Mahaz - MQM (A) (Movement of Holy Warriors) • Nadeem Commando (NC) • Harkat ul Ansar • People’s League • Hizb ut Tahrir al Islami • Popular Front for Armed Resistance • Ikhwan ul Mujahideen (PFAR) • Islami Inquilabi Mahaz • Sipah e Mohammed Pakistan (SMP) • Islami Jamaat e Tulba • Sipah e Sahaba Pakistan (SSP) • Islamic Movement of Uzbekistan • Taliban (IMU)

66

• Tehreek e Jaferia Pakistan (TJP) • Tehrik e Jehad • Tehreek e Nafaz e Shariat e • Tehrik e Jehad e Islami Mohammadi (TNSM) • Tehrik e Nifaz e Fiqar Jafaria • Tehrik e Hurriat e Kashmir • Tehrik ul Mujahideen Grupări teroriste cunoscute care operează în Iran: • HAMAS (Islamic Resistance Movement) • Islamic Movement of Uzbekistan (IMU) • Mujahedin e Khalq Organization (MEK or MKO) Grupări teroriste cunoscute care operează în Irak: (MEK or MKO) • Abu Nidal Organization (ANO) • Palestine Liberation Front (PLF) • Al Qaida • Return Party • Ansar al Islam • Mujahedin e Khalq Organization Grupări teroriste cunoscute care operează în Arabia Saudită: • Al Haramein Grupări teroriste cunoscute care operează în Kuwait: • Ahyaul Turaz al-Islami • Jamaat al Islah al Ijtimai Grupări teroriste cunoscute care operează în Syria: • Democratic Front for the Liberation of Palestine (DFLP) • HAMAS (Islamic Resistance Movement) • Japanese Red Army (JRA) • Palestine Islamic Jihad (PIJ) • Popular Front for the Liberation of Palestine (PFLP) Grupări teroriste cunoscute care operează în Liban: • Abu Nidal Organization (ANO) • Al Jihad • Asbat al Ansar • Democratic Front for the Liberation of Palestine (DFLP) • Fatah • HAMAS (Islamic Resistance Movement) • Hizballah (Party of God) • Japanese Red Army (JRA) • Palestine Islamic Jihad (PIJ) • Popular Front for the Liberation of Palestine (PFLP) • Popular Front for the Liberation of Palestine–General Command (PFLPGC)

67

Anexa 4. Clasificarea atacurilor teroriste în perioada 1993 – 2000, după ideologia grupărilor teroriste (procente). Sursa seriilor de date: http://hopia.net

100 90 80 70 60 50 40 30 20 10 0

100

65.3

30.1

0 0 1993-1999 Fundamentalisti

3.8 2000-2003 Nationalisti

68

Grupari de stânga

Anexa 5. Atacurile teroriste în perioada 1993 – 2003 Sursa seriilor de date: http://hopia.net

68 70 60

52

50

Numar 40 atentate 30 20 10

21 4

8

7

4

10 4

5

5

0 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 Anul

69

2003

Anexa 6. Date privind economia unor state din Orientul Mijlociu Surse: Encarta Encyclopedia Online, 2001 http://www.britannica.com/factbook 1. Iran PIB: 426,000,000,000 USD

Moneda: Rial iranian

PIB/cap locuitor: 6,400 USD

Rata de creştere a PIB: 5.00 %

PIB din agricultură: 20.00 %

PIB din industrie: 24.00 %

PIB din servicii: 56.00 % Rata inflaţiei: 13.00 %

Populaţia săracă: 53.00 %

Rata şomajului: 14.00 %

Turism: 1,321,000.00 turişti anual

Exportul de electricitate: 24,000,000,000 USD

Producţia de electricitate: 120,330,000,000 kWh

Importul de electricitate: 22,000,000,000 USD

Consumul de electricitate: 111,907,000,000 kWh

Producţia de electricitate după sursă: Petrol : 94.24 %

Nuclear: 0.00 %

Apă: 5.76 %

Alta: 0.00 %

Datoria externă: 7,300,000,000 USD

Ajutor economic primit: 116,500,000 USD Ajutor economic donat: 0 USD

Produse agricole: grâu, orez, alte grâne, sfeclă de zahăr, fructe, nuci, bumbac; produse lactate, lână; caviar Principalele industrii: petrol, petrochimice, textile, ciment şi materiale de construcţie, prelucrarea produselor alimentare (zahăr, producţia de ulei vegetal), armament. Rata de creştere a industriei: 5.50 % Principalele importuri: 17,200,000,000 USD – materii prime pentru industrie şi produse intermediare, produse alimentare şi de consum, servicii tehnice, produse militare. Parteneri de import: Germania 11%, Italia 8.3%, China 6.1%, Japonia 5.3%, EAU 5% Principalele exporturi: 27,400,000,000 USD - petrol 85%, covoare, fructe şi nuci, metal şi oţel, chimicale. Parteneri de export: Japonia 20.5%, Italia 7%, EAU 5.9%, Franţa 4.7%, China 4.1% Indicele Gini: 0.00 % Forţa de muncă: 18,000,000 Forţa de muncă după ocupaţii: agricultură 30%, industrie 25%, servicii 45%

2. Irak

70

PIB: 59,000,000,000 USD

Moneda: Dinar irakian

PIB/cap locuitor: 2,500 USD

Rata de creştere a PIB: -5.70 %

PIB din agricultură: 6.00 %

PIB din industrie: 13.00 %

PIB din servicii: 81.00 % Rata inflaţiei: 60.00 %

Populaţia săracă:

Rata şomajului:

Turism: 51,000 turişti anual

Producţia de energie electrică: 27,300,000,000 kWh Consumul de energie electrică: 25,389,000,000 kWh Producţia de energie electrică după sursă: Petrol : 98.17 %

Nuclear: 0.00 %

Apă : 1.83 %

Alta : 0.00 %

Datoria externă: $62,200,000,000 USD

Ajutoare economice primite: 327,500,000USD Ajutoare economice donate: $0 USD

Produse agricole: grâu, orez, orz, legume, curmale, bumbac; vite, oi Principalele industrii: petrol, chimicale, textile, materiale de construcţii. Rata de creştere a industriei: 0.00 % Principalele importuri: 11,000,000,000 USD – alimente, medicamente, obiecte de manufactură Parteneri de import: Franţa 22.5%, Australia 22%, China 5.8%, Rusia 5.8% Principalele exporturi: 15,800,000,000 USD – ţiţei Parteneri de export: SUA 46.2%, Italia 12.2%, Franţa 9.6%, Spania 8.6% Indicele Gini: 0.00 % Forţa de muncă: 4,400,000

3. Arabia Saudită PIB: 241,000,000,000 USD

Moneda: Riyal saudit

Rata de creştere a PIB: 1.60 %

PIB per cap locuitor: 10,600 USD

PIB din agricultură: 7.00 %

PIB din industrie: 48.00 %

PIB din servicii: 45.00 % Rata inflaţiei: 1.70 %

Populaţie în sărăcie:

Rata şomajului:

Turism: 3,700,000 turişti anual

Producţia de electricitate: 123,500,000,000 kWh Exportul de electricitate: 42,000,000,000 USD Consumul de electricitate: 114,855,000,000 kWh Importul de electricitate: 54,000,000,000 USD Producţia de electricitate după sursă:

71

Petrol : 100.00 %

Nuclear: 0.00 %

Apă : 0.00 %

Alta : 0.00 %

Datoria externă: 23,800,000,000 USD

Ajutoare economice primite: 0 USD Ajutoare economice donate: 548,000,000 USD

Produse agricole: grâu, orz, roşii, pepeni, curmale, citrice; oi, pui, ouă, lapte. Principalele industrii: producţie de ţiţei, rafinării de petrol, petrochimicale, ciment, construcţii, fertilizatoare, mase plastice. Rata de creştere industrială: 1.00 % Principalele importuri: 29,700,000,000 USD – maşini şi echipamente, alimente, chimicale, vehicule motorizate, textile. Parteneri de import: SUA 21.1%, Japonia 9.4%, Germania 7.4%, Marea Britanie 7.3% Principalele exporturi: 66,900,000,000 USD – petrol şi produse petroliere 90% Parteneri de export: SUA 17.4%, Japonia 17.3%, Koreea de Sud 11.7%, Singapore 5.3%, India Indicele Gini : 0.00 % Forţa de muncă: 7,000,000 Forţa de muncă după ocupaţii: agricultură 12%, industrie 25%, servicii 63%

4. Kuwait PIB: 30,900,000,000 USD

Moneda : dinar kuwaitian

Rata de creştere a PIB: 4.00 %

PIB per cap locuitor: 15,100 USD

PIB din agricultură: 60.00 %

PIB din industrie: 39.70 %

PIB din servicii: 0.30 % Rata inflaţiei: 2.70 %

Populaţie in sărăcie:

Rata şomajului: 1.80 %

Turism: 77,000 turişti anual

Exportul de electricitate: 11,500,000,000 USD

Producţia de electricitate: 31,200,000,000 kWh

Importul de electricitate: 17,200,000,000 USD

Consumul de electricitate: 29,016,000,000 kWh

Producţia de electricitate după sursă: Petrol : 100.00 %

Nuclear: 0.00 %

Apă : 0.00 %

Alta : 0.00 %

Datoria externă: 6,900,000,000 USD

Ajutor economic primit: 0 USD Ajutor economic donat: 0 USD

Produse agricole: nu există culturi; peşte Principalele industrii: petrol, petrochimice, desalinizare, alimentară, materiale de construcţii

72

Rata de creştere industrială: 1.00 % Principalele importuri: 7,400,000,000 USD - alimente, materiale de construcţii, vehicule, îmbrăcămint Parteneri de import: SUA 12%, Japonia 8%, Marea Britanie 8%, Germania 7%, China 5%, Franţa 4%, Australia 3%, Olanda 2% Principalele exporturi: 16,200,000,000 USD – ţiţei şi produse de rafinărie, fertilizatori. Parteneri de export: Japonia 23%, SUA 14%, Koreea de Sud 13%, Singapore 7%, Olanda 6%, Pakistan 6%, Indonesia 4%, Marea Britanie 2% Indicele Gini : 0.00 % Forţa de muncă: 1,300,000

5. Liban PIB: 18,800,000,000 USD

Valuta: liră libaneză

PIB per cap locuitor: $5,200 USD

Rata de creştere a PIB: 1.00 %

PIB din agricultură: 12.00 %

PIB din industrie: 21.00 %

PIB din servicii: 67.00 % Rata inflaţiei: 0.50 %

Populaţie în sărăcie: 28.00 %

Rata şomajului: 18.00 %

Turism: 673,000 turişti anual

Producţie de electricitate: 7,950,000,000 kWh

Import de electricitate: 8,900,000,000 USD

Consum de electricitate: 8,643,000,000 kWh

Export de electricitate:

Export de electricitate: 4,600,000,000 USD

Import de electriciate: 1,250,000,000 kWh

Producţia de electricitate după sursă: Petrol : 96.86 %

Nuclear: 0.00 %

Apă : 3.14 %

Alta : 0.00 %

Datoria externă: 8,400,000,000 USD

Ajutor economic primit: 3,500,000,000 USD Ajutor economic donat: 0 USD

Produse agricole: citrice, struguri, roşii, mere, legume, cartofi, măsline, tutun; oi, capre. Principalele industrii: bancară; alimentară; bijuterii; ciment; textile; produse minerale şi chimicale; lemn şi mobilă; rafinării ţiţei; produse metal. Rata de creştere industrială: 0.00 % Principalele importuri: 6,600,000,000 USD - alimente, maşini şi echipamente de transport, bunuri de consum, chimicale, textile, metale, combustibili, produse agricole. Parteneri de import: Italia 11%, Franţa 8%, Germania 8%, SUA 7%, Suedia 6%, China 5%, Siria 5%, Marea Britanie 4%.

73

Principalele exporturi: 700,000,000 USD – alimente şi tutun, textile, chimicale, pietre preţioase, metale şi produse din metal, echipamnte şi produse electrice, bijuterii, hârtie şi produse din hârtie. Parteneri de export: Arabia Saudită 11%, EAU 11%, Suedia 7%, SUA 7%, Franţa 5%, Irak 4%, Iordania 4%, Kuwait 4%, Siria 4% Indicele Gini: 0.00 % Forţa de muncă: 1,500,000

(Anexele 1,2 şi 7 nu au fost puse la dispoziţie publicului de catre autor – n.r.)

74

Bibliografie: 1. * * *, Dicţionarul politic, Ed. Politica, Bucureşti, 1975. 2. * * *, Webster’s New World College Dictionary on PowerCD, 1998 3. Anghelescu, Nadia, Introducere în Islam, Ed. Enciclopedică, Buc., 1993 4. Arădăvoaice, Gheorghe; Iliescu, Dumitru; Niţă, Dan Laurenţiu, Terorism, antiterorism, contraterorism, Ed. Antet, Bucureşti, 1997 5. Bădescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Sociologia şi geopolitica frontierei, Ed. Floare Albastră, 1995 6. Barber, Benjamin R., Jihad vs McWorld – Modul în care globalizarea şi tribalismul modelează lumea, Ed. Incitatus, Buc., 2002 7. Bodunescu, Ion, Flagelul terorismului internaţional, Ed. Militară, Bucureşti, 1978 8. Buzan, Barry, Waever, Ole, de Wilde, Jaap, Security – A New Framework for

Analysis, Lynne Renner Publishers, London 9. Claval, Paul, Geopolitică şi geostrategie, Ed. Corint, Buc., 2001 10. Jensen, G.H., Militant Islam, Pan Books, London & Sydney, 1979 11. Margolis, Eric S., War at the top of the world. The struggle for Afghanistan, Kashmir and Tibet, Routledge, NY, 2001 12. Mohamedi, Fareed, în Oil, Gas and the Future of Arab Gulf Countries, la http://www.merip.org/graphics/fareed.gif 13. Popescu-Neveanu, Paul, Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti 1978 14. Rotariu, Traian (coord.), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Ed. Polirom, Iaşi, 1999 15. Seyyd Ebul A’la el Meududi, Introducere în Islam, S.C. Charter S.R.L., Buc., 1991 16. Simion, Teodor, Geopolitica în pragul mileniului trei, Ed. Roza Vânturilor, Buc., 1998 17. Tamaş, Sergiu, Geopolitica – o abordare prospectivă, Ed. Noua Alternativă, Buc., 1995

75

18. Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr (coord.), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Ed. Babel, 1998 19. * * * Encarta Encyclopedia Online, CD, 2000 - 2002 20. http://i-cias.com/e.o/t.gif 21. http://members.tripod.com/arabicpaper/country.html 22. http://muslim-canada.org 23. http://robots.cnn.com/2000/ASIANOW/south 24. http://www.abcnews.go.com 25. http://www.afp.com 26. http://www.belie-hype.com 27. http://www.britannica.com/factbook/middle_east.html 28. http://www.cia.gov/cia/publications/factbook 29. http://www.emergency.com 30. http://www.globalsecurity.org 31. http://www.hopia.net/kime/sat/find.htm 32. http://www.islam.about.com/library 33. http://www.islamfortoday.com 34. http://www.jerusalem.indymedia.com 35. http://www.lib.unc.edu 36. http://www.maps.com 37. http://www.nationalgeographic.com 38. http://www.news.bbc.co.uk 39. http://www.news.com 40. http://www.news.yahoo.com 41. http://www.ourislam.com 42. http://www.prasebese.com 43. http://www.terrorism.com 44. http://www.terrorismexperts.com

76