Iooon

Romanul obiectiv LIVIU REBREANU - ION I. Geneza romanului Romanul a apărut în anul 1920 şi este rodul unui îndelungat efort de elaborare. Nucleul său epic a fost generat de câteva fapte reale: • un ţăran surprins de autor sărutând pământul, într-o atitudine de adoraţie, ca pe o fiinţă iubită; • discuţia autorului cu un tânăr, Ion al Glanetaşului care, lipsit fiind de pământ, vorbea despre „pământ” cu patimă, ca despre un ideal; • istoria Rodovicăi, o fată bogată din Prislop, care „păcătuise” şi rămăsese însărcinată; tatăl său, un văduv bogat, îşi snopeşte fata în bătaie, nu atât pentru greşeala comisă, cât pentru că iubitul ei era cel mai sărac tânăr din sat; • experienţa autorului care şi-a petrecut copilăria şi tinereţea în satele din Ardeal (s-a născut la Târlişua şi a copilărit în Maieru); • o mare influenţă a avut asupra scriitorului răscoala ţărănească de la 1907: „Problema ţărănească mi s-a arătat mai vastă. Ea mi-a apărut atunci ca însăşi problema existenţei poporului român.” („Mărturisiri”) Acestea sunt faptele care, după mărturisirile autorului, au stat la baza scrierii romanului („Mărturisiri”, 1932). Pornind de la aceste impresii, Rebreanu a început scrierea unei nuvele „Ruşinea”, rămasă nepublicată, iar mai apoi a unui roman, intitulat iniţial „Zestrea”. După ani de zile romanul va fi dat publicităţii cu titlul „ION”. 2. Construcţia subiectului şi a discursului narativ Romanul are o structură bine organizată, cu secvenţe narative clare: romanul are două mari părţi : „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, sugerând cele două mari alternative dintre care Ion nu se poate hotărî ce să aleagă. Aceste părţi sunt împărţite în capitole, cu titluri scurte, care concentrează într-un cuvânt esenţa fiecărui capitol. Prima parte a romanului „Glasul pământului” are şase capitole: „Începutul”, „Zvârcolirea”, „Iubirea”, „Noaptea”, „Ruşinea”, „Nunta” iar volumul al doilea „Glasul iubirii” are şapte capitole: „Vasile”, „Copilul”, „Sărutarea”, „Ştreangul”, „Blestemul”, „George”, „Sfârşitul”. Un alt element compoziţional remarcabil este aspectul circular al romanului dat de dispunerea simetrică a incipitului şi a finalului. Romanul se deschide cu imaginea unui drum, care şerpuieşte printre coline şi ajunge în satul Pripas. „Din şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul când în dreapta când în stânga...se desprinde un drum alb mai sus de Armadia... ca să ea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline. ” Motivului drumului prin care intrăm în sat este reluat la final în sens invers. Drumul poate semnifica şi o trecere de la lumea realităţii la lumea ficţiunii, pentru că, în final, pe acelaşi drum părăsim lumea fictivă revenind la realitate: „Apoi şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenuşie. Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit de peste Someş şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început.”

1

Romanul a fost structurat astfel pentru a corespunde intenţiei autorului de a da o formă geometrică romanului: „am ajuns, frământând planul romanului să-l sintetizez într-o imagine grafică...De aceea romanul, un corp sferoid, se termină precum a început.” Finalul romanului este închis, o dată cu trăsura Herdelenilor, care părăseşte Pripasul, ne rupem şi noi, cititorii, de lumea zbuciumată a Pripasului, după ce am asistat la câteva drame petrecute aici: „Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări palide ale unui uragan uriaş ” Acţiunea romanului se desfăşoară pe două planuri care trimit la două medii sociale diferite: planul ţărănimii şi cel al intelectualităţii săteşti. În primul plan al romanului urmărim viaţa ţăranilor din Pripas. În centrul acestui plan se află Ion al Glanetaşului, fiul lui Alexandru Glanetaşu şi al Zenobiei, un tânăr sărac dar harnic şi ambiţios. Ion o place pe Florica, cea mai frumoasă fată din sat, dar pentru că este săracă, Ion o părăseşte pentru Ana, fiica lui Vasile Baciu, care este slabă şi urâţică dar bogată. Vasile Baciu refuză să i-o dea de nevastă, plănuind să o mărite cu George al lui Toma Bulbuc, unul dintre „bocotanii” satului. Ion găseşte o modalitate de a-l sili: o seduce pe Ana şi o lasă însărcinată. Totuşi nu se căsătoreşte cu ea până când nu se asigură că primeşte şi zestrea mult râvnită: toate pământurile lui Vasile Baciu, nemulţumindu-se doar cu o parte din acestea. După căsătorie se poartă foarte urât cu Ana, care este alungată de tatăl său şi tratată ca o servitoare de soacra sa. Nici măcar naşterea copilului, Petrişor, nu ameliorează relaţia dintre Ion şi Ana. Înte timp Ion, care şi-a satisfăcut „glasul pământului” începe să o râvnească pe Florica. Aceasta între timp se căsătorise tocmai cu George Bulbuc, care spera ca în felul acesta să se răzbune şi el pe Ion care i-o luase pe Ana. Văzându-se abandonată şi maltratată de toţi, Ana se sinucide, spânzurându-se. Ion priveşte moartea ei cu un sentiment de uşurare, iar de copilse interesează numai în măsura în care el reprezintă o garanţie a faptului că poate păstra pământul. Dar şi copilul, neîngrijit cum se cuvine, moare iar Ion face planuri să o aibă pe Florica. Se foloseşte de orice pretext pentru a o vizita, mai ales în absenţa soţului ei. George, avertizat de Savista, oloaga pe care o ţineau de milă, înscenează o plecare la pădure dar se întoarce brusc pentru a-i prinde pe Ion şi pe Florica împreună. În beznă îl loveşte cu sete pe Ion, care moare fără să-şi mai fi satisfăcut „glasul iubirii”, iar averea pentru care luptase atât devine proprietatea bisericii din sat. Într-un alt plan al romanului se prezintă viaţa intelectualilor din Ardeal. În centru se află familia învăţătorului Zaharia Herdelea. În familie sa domneşte armonia, în ciuda neajunsurilor materiale. Leafa învăţătorului nu este suficientă pentru cheltuielile casei şi cu atât mai puţin pentru a pregăti zestrea cuvenită fiicelor: Laura şi Ghighi. Din această pricină Laura se va căsători grabnic cu tânărul preot George Pintea, care era dispus să o ia din dragoste fără să pretindă vreo zestre. Învăţătorul are probleme şi cu Titu, fiul său, care, visător şi cu pretenţii de poet, nu se grăbea să-şi facă un rost, complăcându-se în aventuri galante, ca aceea cu Roza Lang, soţia învăţătorului din Armadia. Până la urmă Titu, nutrind 2

idealuri înalte, se hotărăşte să plece în România, pentru a scăpa de autoritatea maghiară, pe care nu o putea suferi. Reuşeşte să plece cu ajutorul rudelor lui Pintea, cumnatul său, care locuiau la Bucureşti. Încercând să obţină favorurile autorităţilor, învăţătorul Herdelea trece de partea ungurilor în perioada alegerilor, ceea ce-i aducea faima de „renegat”. Pentru că a scris o „jalbă” pentru Ion, este acuzat de calomnie, condamnat la închisoare şi destituit din învăţământ, dar până la urmă este salvat de la sărăcie şi de la închisoare tocmai de avocatul român Grofşoru, împotriva căruia votase. Învăţătorul se confruntă şi cu alte probleme de natură profesională: deoarece nu-i învaţă temeinic pe copii să vorbească ungureşte, este forţat să iasă la pensie înainte de termen. Este implicat şi într-un conflict cu Belciug, preotul din Pripas, dar neînţelegerile lor se rezolvă, cei doi dându-şi mîna pentru cauza românilor din Ardeal. În relatarea întâmplărilor naratorul foloseşte procedeul alternanţei, fiecare capitol combinând episoade din fiecare plan. Pauzele descriptive sunt numeroase mai ales în partea de început a romanului, când naratorul descrie minuţios intrarea în sat, casele personajelor principale, ogoarele ce împrejmuiau satul. Întâmplările sunt relatate în ordine cronologică, dar naratorul nu acordă o importanţă egală tuturor episoadelor, ci se opreşte mai mult asupra unor scene semnificative cum ar fi: • hora - un pretext pentru narator da a prezenta personajele mai importante din roman şi relaţiile dintre ele, scena în care Ion, aflat la cosit, admiră cu jind ogoarele, porumbiştile, livezile, „ – Cât pământ, Doamne!” strivit de dorinţa de a avea şi el mai mult pământ; • scena nunţii Anei cu Ion, prilej pentru observarea dilemei lui Ion, între iubirea pentru frumoasa Florica şi dorinţa de a obţine pământ prin Ana. Până în ultimul moment Ion oscilează între cele două femei: „ Adică ce ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume, să scap de urâţenia asta?” dar îşi reprimă repede acest gând: „Şi să rămîn tot calic...pentru o muiere!”. • Scena sărutării pământului: ajuns stăpân al unei întinse moşii, îmbătat de fericire, Ion nu se mai poate abţine şi sărută lutul „ca pe o ibovnică” • Scena balului din Armadia, unde intelectualii zonei petrec, prilej pentru domnişori şi domnişoare de a se întâlni şi pentru părinţi de a pune la cale partide matrimoniale pentru odraslele lor. Romanul foloseşte procedeul contrapunctului, tehnnica simetriilor antitetice: • glasul pământului şi glasul iubirii, cele două pasiuni ireconciliabile ale protagonistului • nunta Anei în opoziţie cu nunta Laurei; • reacţia diferită pe care o stârneşte naşterea copilului în familia lui Ion şi în familia lui George Pintea; • Relaţia lui Ion cu Ana şi relaţia lui cu Florica;

3

• Petrecerea ţăranilor: hora şi petrecerea „domnilor”: balul de la Armadia. 3. Instanţele comunicării în textul narativ: Autorul Liviu Rebreanu, (1885-1944) s-a impus ca unul dintre cei mai de seamă prozatori din istoria literaturii române. Cele mai cunoscute creaţii ale sale sunt inspirate din viaţa satului: romanele „Ion”, „Răscoala”, nuvela: „Răfuiala”, sau din experienţa primului război mondial: romanul „Pădurea spânzuraţilor”, nuvelele: „Calvarul”, „Hora morţii”, „Iţic Ştrul dezertor ”. Naratorul este anonim, omniscient, cunoscând nu doar faptele personajelor ci şi motivele interioare care generează aceste fapte. Naratoul este obiectiv, neimplicându-se în cele relatate; nararea se face la persoana a III-a. Viziunea naratorului a fost asemănată cu tehnica cinematografică. Ochiul obiectiv al naratorului- ca un obiectiv cinematografic - înregistrează totul aşa cum este, fără nici un retuş sau comentariu personal. Personajele: Roamnul, cuprinzând un material epic vast, antrenează un număr mare de personaje, din toate categoriile sociale şi economice, de etnii diferite, reconstituindu-se astfel pestriţa societate transilvăneană de la începutul secolului al XX-lea. Din mulţimea personajelor se remarcă portretul lui Ion, personajul central şi titular. Despre portretul său fizic nu ni se oferă detalii, ştim doar că e voinic şi bănuim că e chipeş, deoarece multe fete din sat îl consideră atrăgător. Din punct de vedere moral reţinem că: • este un personaj complex deoarece defectele sale se îmbină cu calităţi deosebite. Este inteligent şi încă din perioada şcolii, învăţătorul Zaharia Herdelea a remarcat acest lucru, îndemnându-l să studieze mai departe. ( inteligenţa lui Ion a fost remarcată de criticul E. Lovinescu „Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită...” şi negată de G. Călinescu „Ion nu este decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune...Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse.”) Ion renunţă însă deoarece este atras mai mult de munca pământului care, de mic „i-a fost mai drag ca o mamă”; harnic şi ambiţios, reuşeşte să ţină gospodăria mult mai bine decât tatăl său şi are grijă să nu se mai piardă nimic din pământul familiei; ştie să fie serviabil şi respectuos cu domnii din sat, atrăgându-şi simpatia familiei Herdelea şi prietenia lui Titu. Între flăcăii din sat este considerat lider, eclipsând alţi tineri mai bogaţi precum George Bulbuc. Din momentul în care îşi propune să obţină pământurile lui Vasile Baciu, o serie de defecte ies la lumină prin gândurile şi comportamentul său; deosebit de violent şi răzbunător, el îşi varsă asupra lui George furia acumulată în confruntarea de la horă cu Vasile Baciu; nu admite să fie sfătuit sau contrazis nici măcar de părinţii săi pe care nu ezită să-i ia la bătaie sau să-i acuze de sărăcia în care trăiesc; calcă în picioare sentimentele Floricăi şi ale Anei şi promisiunile pe care i le făcuse acestora, urmărindu-şi machiavelic, numai interesele sale; lipsit de scrupule nu se dă înapoi de la nimic pentru a obţine pământ mai mult, intră în ogorul vecin al lui Simion Lungu, îl dă în judecată pe Vasile Baciu, o bate şi o alungă pe Ana, efuzând să o ia de 4

nevastă, chiar dacă purta copilul lui; este indiferent faţă de opinia celorlalţi, nu ia în seamă reproşurile pe care i le fac consătenii şi foştii prieteni (familia Herdelea); • este un personaj dilematic: el trebuie să aleagă între atrăi fără dragoste, dar cu pământ şi a trăi cu dragoste dar în umilinţă. Alege mai întâi să asculte de chemarea pământului, dar după ce-l obţine, rămâne tot neîmplinit: „Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău? Acum glasul iubirii se aude mai puternic şi Ion încearcă să recupereze iubirea pe care o trădase, dar plăteşte scump ambiţia lui de a se realiza pe toate planurile. • este un personaj tragic. El luptă să-şi depăşească limitele impuse de destin, condiţia de om sărac, care-l pune într-o postură inferioară în comnunitatea de oameni între care trăieşte. Pământul îi era necesar pentru a dobândi respect şi demnitate, pentru a scăpa de statutul de „sărăntoc”. Ambiţia însă îi va fi pedepsită prin sfârşitul năprasnic. Trăsăturile personajului sunt evidenţiate atât prin caracterizarea directă cât şi prin cea indirectă. Pe lângă prezentarea comportamentului, a gesturilor personajului (sărutarea pământului), a cuvintelor lui (îşi insultă soţia şi nu-i pasă de suferinţa acesteia: „Da’ omoară-te dracului că poate aşa am să scap de tine!”), găsim în roman elemente de analiză psihologică, naratorul prezentând zbuciumul interior al lui Ion, în încercarea acestuia de a găsi cea mai bună rezolvare a dilemei sale. Părerile celorlalţi oscilează între dispreţ şi admiraţie, compătimire şi reproş în funcţie de modul în care acţiunile lui corespund cu aşteptările lor. 4. Ion - roman realist, obiectiv Romanul „Ion” poate fi integrat în sfera romanului realist deoarece îndeplineşte principii ale realismului precum: • Obiectivitatea naratorului este un principiu al esteticii autorului. În articolul „Cred” el afirma: „M-am sfiit întotdeauna să scriu pentru tipar la persoana întâi”, autorul avea convingerea că amestecul eului său în operă ar fi afectat impresia de veridicitate. Naraţiunea se face la pesoana a III-a, naratorul povesteşte detaşat evenimentele. Naratorul este omniprezent şi omniscient, cunoscând nu doar faptele personajelor ci şi motivele interioare care generează aceste fapte. • Reconstituirea fidelă a realităţii. În spatele operei stă un îndelungat efort de documentare. Rebreanu a prezentat realităţi pe care le-a cunoscut îndeaproape de aceea romanul poate fi considerat el însuşi un document despre viaţa Ardealului la începutul secolului al XX-lea, o monografie literară deoarece cuprinde informaţii despre toate aspectele vieţii din Ardeal: viaţa politică, conflictele inter-etnice, ocupaţiile oamenilor; stratificarea socială şi economică, mentalităţi, cultură, obiceiuri etc. • Goana după îmbogăţire este o temă specifică realismului (vezi şi nuvela „Moara cu noroc”, romanul „Enigma Otiliei”); • Personajele tipice aflate în împrejurări tipice: romanul aduce în faţa cititorului preocupări cotidiene ale unor oameni obişnuiţi. Ion poate fi considerat ţăranul tipic, luptând pentru a obţine mai mult pământ. • Limbajul textului, lipsit de podoabe artistice, caracterizat prin claritate şi sobrietate, este în concordanţă cu principiile realiste. Rebreanu declara că

5

„strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei... e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact” 5. Ion – între tradiţional şi modern Încă de la apariţie, romanul Ion a fost întâmpinat cu entuziasm de către critica literară. Eugen Lovinescu, mentorul modernismului românesc, vedea în Liviu Rebreanu „ctitorul romanului românesc modern” şi aprecia că romanul face un pas important spre sincronizarea literaturii noastre cu cea modernă europeană. Faţă de romanele scrise anterior la noi, „Ion” prezintă câteva elemente de noutate precum: • elementele de analiză psihologică; • structura riguros construită; • tehnica circulară; • obiectivitatea naratorului, care prezintă viaţa rurală realist, fără elemente idilice (ca în romanele lui D. Zamfirescu-„Viaţa la ţară”) sau lirice (ca în unele proze ale lui Sadoveanu); Totuşi, dacă avem în vedere accepţia actuală a conceptului de „roman modern” şi „roman tradiţional”, observăm că romanul lui Liviu Rebreanu intră mai degrabă în categoria romanului tradiţional prin: • omniscienţa naratorului; • obiectivitatea naratorului; • structura riguroasă; • relatarea la persoana a III-a; • prefeinţa pentru personaje tipice; • tematica rurală; 6. Ion – roman Ca specie literară, „Ion” poate fi considerat un roman deoarece respectă trăsăturile specifice: • operă epică de mare întindere; • acţiune complexă, cu mai multe planuri narative; • personaje numeroase, bine conturate; • intrigă complicată, mai multe conflicte

6