Introducere Carte

Cătuşele ţăcăniră strângându-mi încheieturile. Sunt mânat ca o vită. Nu-mi pasă încotro. Să se termine coşmarul şi să mă trezesc. În zadar. Duba miroase a închis şi a urină. Întunerec. Uşi metalice trântite. Am ajuns în prima mea celulă, e drept, pe roţi. Contactul fizic cu peretele de metal a însemnat un cucui, primul, dar am învăţat repede cum se merge cu ,,duba.” Pierd repede noţiunea timpului. Un scrâşnet de frâne, un huruit de portă rulantă şi o comandă seacă: “Jos bă!” Lumină de neon imaterială. Zid cenuşiu. Unde e soarele? Unde e lumea? Unde e lumea mea? Unde sunt eu? Cine sunt eu? EU? Bărbaţi fără vârstă şi fără expresie mă înconjoară. Cenuşii. Îmi iau hainele, îmi iau bagajul. Mi-au rămas: amintirile, fizicul cam şubred pentru un asemenea loc, conştiinţa cam încercată şi sufletul năpăstuit. Doamne, unde eşti? Doamne, cine eşti? Încerc să ţin socoteala timpului. Dacă reuşesc să supravieţuiesc primelor două zeci şi patru de ore… Ceva bâzâie în celulă. Am maxilarele încleştate. Seamănă cu un deşteptător. E chiar deşteptător, doar că celula nu mai e celulă. E dormitor, e propriul dormitor cu pat dublu, cu baia alături şi cu fereastra deschisă spre grădină. Soarele-şi revarsă razele peste dealurile din apropiere. Păsărelele ciripesc parcă furioase. M-am trezit. - Hai, mai puţin şi pierzi trenul. Ce te-ai mai agitat! Ai uitat de întâlnirea aia de la ora un’şpe? - Penitenciarul! Rapid o cafea, un ochi cu jumări, o pâine prăjită… Mă îmbrac. - Da’ un suc de grep roz n-ai vrea? - Tentant, dar prea târziu. Dacă mai vin, îl stoarcem împreună. …………………………………………………………………………………………………………….. Era ora unsprezece. Îmi trece prin minte experimentul nebun din anii ’70 de la Stanmore. O echipă de studenţi îndrumată de un cadru didactic a simulat în subsolul universităţii viaţa într-o închisoare. După două zeci şi patru de ore, orbiţi de rolul care îl jucau, cei ,,dinăuntru” – gardieni şi deţinuţi - ajunseseră foarte aproape de iad. Acum nu este un experiment. Va fi realitatea – o oră, două – dar nu două zeci şi patru de ore. O invitaţie la iad, o invitaţie la rai sau pur şi simplu, doar o invitaţie. Secretara micuţă, cochetă şi puţin cam vorbăreaţă pentru gustul meu a dat doar un telefon. S-a aranjat, o să intrăm. Taxiul mirosea a parfum oriental. Drumul l-am parcurs parcă neprevăzut de lin şi repede: universitatea, spitalul, parcul, apoi gara. Au urmat casele de la periferie în culori variate şi vesele. Copiii ieşeau de la şcoală. Se ţineau de şotii. Câteva fetiţe sporovăiau încă la poarta şcolii. A urmat o curbă strânsă, un drum larg pustiu şi am ajuns. Parcarea aproape plină. Multe maşini noi. Secretara a achitat taxiul. A fost ieftin şi oricum, se decontează. O clădire modernă înconjurată de un gard înalt. Poartă de termopan ieftin. La colţuri, turnuri de pază cu geam tip oglindă. Sigla cu tricolorul, drapelul fâlfâind. În faţa intrării femei, copii şi câţiva bărbaţi cu bagaje mari, parc-ar lucra la en-gross-uri. Baxuri de sucuri şi apă minerală, plase gigantice doldora de te miri ce, un tort ,,Diplomat” personalizat cu un ,,La Mulţi ani!” de-a dreptul hazliu. O femeie tânără, frumoasă şi zâmbitoare îmbrăcată la patru ace îl prezintă la control. Soţie, soră, ,,alt grad de rudenie”? Am înmânat buletinele şi mobilele gardianului cu privire întrebătoare. - La doamna Nedelcu. Ne aşteaptă. Am intrat pe poartă după telefonul de rigoare, însoţiţi de un alt gardian. Relativ curat, dar anost. Panouri cu lozinci, cam ca pe vremea ,,Împuşcatului.” Un birou mare, neobişnuit de mare, cu o masă dreptunghiulară şi scaune ieftine. Două computere şi o fereastră mare. Aerul condiţionat lipseşte. Luăm

1

loc. Doamna Nedelcu apare afişând un zâmbet distant. Prezentările de rigoare. Nu ni se serveşte nimic. Secretara turuie, doamna tace. Ce grad o fi având? Fumează fără să întrebe dacă ne deranjează. Noi nu suntem fumători. Încerc să îmi imaginez cum ar fi fost dacă eu eram femeie şi ea bărbat… Sfidătoare? Dar dacă aş fi fost deţinut? Ei, ce contează! – devin paranoic. - Domnul Ardelean de la fundaţia noastră ar dori să înceapă un program sau o activitate ce i-ar ajuta pe deţinuţi să se reintegreze în societate după eliberare. Aveţi aici CV-ul şi cererea noastră pentru accesul dânsului în penitenciar. - Cred că am putea oferi nişte activităţi mai variate, poate chiar cu personalul… Sprâncenele circumflexe ale doamnei Nedelcu îmi tăiară avântul. Înainte de a-mi exprima îngrijorarea, mi se anunţă prima sentinţă pe un ton ferm ce nu putea contrazis: - În niciun caz! - Poate un program de vizitare a celor ce nu sunt vizitaţi de nimeni… - Nu sunt de acord cu o astfel de activitate. Visele începeau să mi se năruie. Se vede că eram un amator. Habar n-aveam ce să mai spun. Realitatea cu care mă confruntam depăşea încărcătura de bunăvoinţă a intenţiilor mele. Părea un dialog cu peretele. - Aş putea face consiliere. - Nu e cazul să insistaţi. Asta noi o facem. Domnul Ardelean, dumneavoastră puteţi doar să ne ajutaţi pe noi, nu să faceţi ce vreţi. În funcţie de nevoile noastre dumneavoastră vă încadraţi în programul penitenciarului. V-aş putea eu recomanda câteva activităţi. Asta dacă doriţi să vă integraţi. Figura aparent absentă era trădată doar de ţigara care se micşora cu repeziciune. Tăcerea nu prevestea ceva bun, dar cel puţin ostilităţile fură întrerupte de acestă scurtă pauză. În mod evident nu eram pregătit pentru un astfel de dialog. De ce risca o confruntare când eu am venit să ofer ceva gratuit? De ce îi este frică? De mine, de şefi, de eventualele reacţii din interior? Cu un gest reflex îşi consultă ceasul. Audienţa ajunsese într-un impas şi se apropia cu repeziciune de un sfârşit neprevăzut. Mi-am privit şi eu ceasul, ca într-o confruntare contra-cronometru. Era şi jumătate. - De fapt aş dori să am activitatea mea proprie, poate grupul meu. - Şi mă rog ce aţi dori să faceţi? Un curs de limba engleză ne-ar prinde bine. Ultimii dumneavoastră colaboratori au dispărut. Nici măcar nu ne-aţi anunţat. Ce s-a întâmplat cu ei, domnule Ardelean? Figura ei începea să-şi piardă bruma de calm şi starea ei de spirit începea să mă molipsească. ,,Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul!” - încercam să mă calmez şi să invoc divinitatea într-u apărarea mea, poate şi a ei. Ce altceva ar mai fi de spus? - Îmi pare rău, dar şi eu am fost tot atât de contrariat de plecarea englezilor. Ştiţi, eu nu sunt şeful lor, iar ei lucrează ca voluntari, la fel ca şi mine. Relaţiile dintre noi nu sunt dictate de regulamente sau de ierarhie; din această cauză e puţin mai complicat ca aici, la dumneavoastră. Dar poate suplinim prin calitate ce lipseşte la cantitate... - Mda… Secretara era vădit încurcată şi deloc încurajată de evoluţia discuţiei. Relaţia clădită pe banii fundaţiei şi pe amabilitatea personală părea să se clatine. Încercă o diversiune: - La penitenciarul vechi cred că nu sunt probleme şi asistenta noastră socială ar putea continua, nu…? - Da, acolo merge. Cred că Domnul Ardelean ar putea veni cu nişte propuneri mai concrete după ce va vedea ce se întâmplă la noi şi se va obişnui cu mediul. De exemplu, veniţi săptămâna viitoare cu echipa din Australia şi dacă vă integraţi mai vedem ce iese de aici.

2

Un început de zâmbet, mascat de aprinderea unei noi ţigări părea să mai destindă atmosfera. E o cursă, sau mi se pare că trădează un pic de amabilitate? Nu o să resping un deget, dar nici nu o să iau toată mâna. - Ştiu şi eu? Păi, să încercăm. Îmi faceţi accesul, vin cu echipa şi apoi mai discutăm. Ce ziceţi? - Bun, daţi-mi încă o dată datele dumneavoastră. După cinci minute eram într-un alt taxiu ce ne ducea spre lumea noastră. Rămân pe gânduri. A fost un vis? A fost contactul cu o altă realitate? Care dintre ele este cea adevărată? Unde e adevărul? Ce e adevărul? Cine e adevărul? În cazul ăsta filozofia nu pare să ajute, sau cel puţin nu filozofia mea. Ne oprim în faţă la McDonald’s. Altă chitanţă decontabilă. Mă despart de secretara fundaţiei - oricum nu ne prea simpatizăm - cu un ,,Mai vedem noi…” şi un ,,La revedere” neutru. Ea intră în Mac, eu o iau în jos, pe jos, spre gară. Un Pepsi rece şi o plăcintă fierbinte şi crocantă mă delimitează parcă de cei care nu au acces la aşa ceva. Privind în gol, văd ca prin vis un copil ce fuge cu o franzelă într-o mână şi cu ceva ce fâlfâie în cealaltă. Dispare într-o gură de canal. Doi poliţişti burtoşi trec gâfâind şi înjurând. Asta-i viaţa. Ce bine e să fii liber. Merit oare mica mea recompensă cu toate că am fost înfrânt? Înfrânt? Da, dar nu definitiv. Am pierdut o bătălie, dar războiul abia a început! Ce-ar fi să punem la cale o mică aventură ce va sparge monotonia celor ,,dinlăuntru”? Ce-ar zice doamna Nedelcu and company de vreo câteva activităţi bombă? S-ar putea să îmi râdă în nas! Dacă aş găsi pe cineva care să înceapă un cor! Cor? Ce cor? Hei Dane, eşti dus? Ce fel de cor s-ar potrivi într-un loc ca ăla? Hmmm… Poate Gospel spiritual! Râd de unu’ singur pe stradă. În alte vremuri m-ar fi dus la glumeţi. Dar dacă – o pereche mai în vârstă mă priveşte ciudat – unul, doi tineri actori vor pune în scenă o piesă de teatru, una clasică fără riscuri inutile? Nu asta nu merge, implică prea mare libertate pentru deţinuţi şi prea multă muncă pentru gardieni. Sau poate, cine ştie! Trenul meu pleacă la doi’şpe fix. Mai am cinci minute. S-a dus o dimineaţă, dar parcă s-a dus toată ziua. Îngaim obosit ca după un schimb în abataj: - A doua la Sântana. - Trei cin’zeci! ...

3