Individ Si Grup - Per For Manta Si Influenta Sociala

MODUL 3 INDIVID ŞI GRUP: PERFORMANŢĂ ŞI INFLUENŢĂ SOCIALĂ 1. INFLUENŢA SOCIALĂ Influenţa socială se defineşte ca modul în care comportamentul individual este influenţat de prezenţa reală sau imaginară a altor persoane. Cele mai multe studii iau în discuţie trei tipuri de influenţă socială:  Conformitate vs. Independenţă – o persoană se poate conforma normelor grupului sau îşi poate păstra independenţa (comportându-se independent de acestea).  Complianţă vs. Asertivitate – o persoană poate fi compliantă la solicitările pe care ceilalţi i le fac sau poate să fie asertivă (să le refuze într-o manieră asertivă).  Obedienţă vs. Sfidare – o persoană poate să se supună autorităţii celorlalţi (sau a grupului) sau să o sfideze. Influenţa socială poate fi manifestată de o instituţie, un grup sau o persoană. Continuumul influenţei sociale: Acceptă influenţa socială Supunere

Complianţă

Rezistă influenţei sociale Conformitate

Independenţă

Asertivitate

Sfidare

Conformitatea Conformitatea reflectă tendinţa de a ne schimba opiniile, percepţiile şi comportamentul sub influenţa normelor grupului din care facem parte. Opiniile cercetătorilor în legătură cu conformitatea sunt divergente. Unii susţin faptul că conformitatea este esenţială pentru existenţa grupului. Este esenţial pentru existenţa speciei ca oamenii să se conformeze, să respecte anumite norme comune (normele etice şi de conduită în situaţii sociale). Alţi autori însă susţin faptul că conformitatea are consecinţe nefaste (ex., consensul de alcool în situaţii sociale). LECTURĂ OBLIGATORIE Înainte de a trece mai departe citiţi studiile asupra conformităţii realizate de către Sherif (1936) şi Asch (1951). 1

Puteţi lectura aceste studii în subcapitolele 1.1. Studiul lui Sherif (p. 37-40) şi 2.2 Experimentul lui Asch: când opinia majoritară este absurdă (p.51-54) din cartea Drozda-Senkowska, E. (2000). Influenţa socială, Polirom: Iaşi. Aceste pagini sunt ataşate în documentul arhivat numit „influenţa socială”, la sfârşitul suportului de curs. Sherif, 1936: percepţia unui punct luminos –în mişcare sau static? „Pe ce distanţă şi în ce direcţie se deplasează spotul luminos?” În prima fază a experimentului, subiecţii trebuiau să răspundă individual la această întrebare. Mediile răspunsurilor lor s-au polarizat în jurul a două valori: m1=13-20 cm; m2=3-5 cm. În a doua condiţie experimentală subiecţii au fost puşi câte 3 în sală şi li s-a cerut să facă aceleaşi aprecieri. În acest caz cele două medii s-au apropiat. În a treia zi toate estimările au convers spre 7 cm. Concluzia lui Sherif a fost că deşi realitatea obiectuală e contantă, percepţia e influenţată de prezenţa celorlalţi. Prin acest studiu, Sherif a pus bazele studiilor de influenţă socială, studii consacrate de Asch. În experimentul său clasic, Asch a dat subiecţilor o sarcină perceptivă: pe un display apăreau două imagini: o linie etalon şi trei linii (A, B, C) de comparaţie. Într-o primă fază comparaţia se făcea individual. În această situaţie toţi subiecţii apreciază corect lungimea liniei corespunzătoare etalonului. Sarcina perceptivă era simplă şi evidentă. Spre deosebire de grupul de control, subiecţii din lotul experimental aveau de rezolvat aceeaşi sarcină în grupuri de 3, 4 sau 5 persoane. Din grup doar un subiect era naiv, restul fiind complici ai experimentatorului, instruiţi să dea drept corectă o apreciere greşită; ei îşi exprimau părerea înaintea subiectului naiv. În consecinţă subiecţii naivi alegeau acelaşi răspuns ca majoritatea grupului, deşi răspunsul era evident eronat. Dintre subiecţi 25% nu s-au conformat deloc, 37% doar în unele cazuri, în timp ce aproape 50% s-au conformat în mai mult de jumătate din încercări. În cazul replicărilor transculturale, experimentele au fost invalidate la eschimoşi şi africani. O posibilă explicaţie rezidă în faptul că în aceste culturi experienţa perceptivă acurată este implicată în mod direct în supravieţuire, şi este mult mai importantă decât grupul. Ambele studii demonstrează faptul că experienţele perceptive pot fi puternic influenţate de prezenţa altor persoane şi de opiniile exprimate ale acestora. În studiul lui Sherif subiecţii erau efectiv în întuneric, mediul experimentului era ambiguu, deci ei s-au orientat spre ceilalţi, fiind nesiguri în legătură cu propriile judecăţi (estimări). În acest caz, ceilalţi sunt utilizaţi ca o sursă valoroasă de informaţii. Orientându-se 2

spre ceilalţi, persoanele încearcă să dezambiguizeze situaţiile ambigue cu care se confruntă. Astfel, se negociază o interpretare colectivă a realităţii nestructurate. În experimentul lui Asch, sarcinile experimentale sunt simple, subiecţii văd cu proprii lor ochi faptul că liniile sunt inegale. Mulţi dintre subiecţii care nu s-au conformat grupului spuneau că se simt ciudat, sunt suspicioşi, iar cei care s-au conformat susţin că deşi au împărtăşit opinia majorităţii nu sunt convinşi de corectitudinea acesteia. Cei 60% de subiecţi care s-au conformat cel puţin o dată au fost însă influenţaţi de mecanisme diferite în răspunsul pe care l-au dat: unii au ajuns efectiv să vadă linia greşită ca fiind corectă, aşa cum susţineau restul membrilor grupului (distorsiune perceptivă), alţii au văzut corect, dar se îndoiau de propria lor judecată şi au decis că e mai bine să aibă mai multă încredere în opinia majorităţii (distorsiune de judecată), în timp ce o a treia categorie a preferat să se conformeze doar la nivelul acţiunii, conştienţi fiind că dau răspunsul greşit (distorsiune a acţiunii). Se desprind aşadar două tipuri de influenţă: influenţa informaţională şi influenţa normativă. Influenţa informaţională apare atunci când oamenii se conformează deoarece doresc să ofere răspunsuri corecte şi speră că răspunsul cu cel mai înalt grad de acord social este cel corect. În acest caz, cauza conformismului este dată de un conflict informaţional, care duce la o distorsiune a judecăţii (care distorsiune reprezintă mecanismul de producere a influenţei informaţionale). Influenţa normativă se referă la faptul că persoanele se conformează deoarece se tem de consecinţele negative pe care le-ar putea avea devianţa lor de la grup. Ea este dată de un conflict motivaţional care duce la distorsiunea acţiunii – mecanismul de producere a influenţei normative. Care sunt factorii care influenţează conformitatea? 1. Relaţia şi tipul interacţiunii dintre individ şi grup: cu cât similaritatea percepută de individ în relaţie cu grupul este mai mare, cu atât este mai mare posibilitatea ca acesta să se conformeze grupului (Feldman). Cu cât grupul este mai atractiv pentru individ, cu atât este mai mare probabilitatea de a se conforma lui. Statusul persoanei în grupul respectiv este un alt factor ce influenţează conformitatea, cei cu un statut înalt conformându-se mai puţin. Cu cât statusul unei persoane este mai ridicat, cu atât probabilitatea de a se conforma este mai redusă (Homans, 1950; Feldman). 2. Condiţiile în care se oferă răspunsul: probabilitatea de a se conforma grupului este mai amre atunci când răspunsul individului este public (poate fi cunoscut de toţi membrii grupului) decât atunci când răspunsul dat de individ este secret. 3. Caracteristicile sarcinii pe care o realizează grupul: gradul de dificultate al sarcinii şi competenţele membrilor grupului. Cu cât este mai dificilă sarcina pe care grupul trebuie să o 3

îndeplinească şi cu cât competenţele individului sunt mai reduse, cu atât sporeşte posibilitatea de a se conforma grupului. De aici rezultă prevalenţa influenţei informaţionale (nevoia de a găsi informaţii care să-i susţină punctul de vedere). 4. Compoziţia grupului: În urma unei analize, Allen (1965) a arătat că majoritatea studiilor arată că femeile au tendinţa de a se conforma într-o mai mare măsură decât bărbaţii. O altă metaanaliză realizată de Eagly (1983) a arătat însă că deşi există un efect semnificativ al variabilei sex în compoziţia grupului, în condiţiile în care grupul este supus presiunii timpului, (femeile conformându-se mai mult decât bărbaţii), totuşi există o variabilă de care trebuie să ţinem seama. Din studiile cuprinse în metaanaliză, 80% erau realizate de bărbaţi, în studiile realizate de femei neevidenţiindu-se diferenţe semnificative între bărbaţi şi femei. 5. Mărimea grupului: vârful de conformitate se întâlneşte în grupuri de 3-4 indivizi. Cu cât grupul creşte ca număr, gradul de conformitate rămâne constant (Gerard, Wilhelmy & Connoley, 1968; Rosenberg, 1965) sau chiar scade (Stanford & Penrad, 1964). 6. Unanimitatea: un studiu al lui Allen (1975) arată că dacă individul ştie că se bucură de suportul a cel puţin unul din membrii grupului, el rămâne independent şi nu se conformează. Complianţa Complianţa reflectă tendinţa de a ne schimba comportamentele la cerinţa directă a membrilor grupului. Dacă prin conformitate individul se raliază la normele implicite ale grupului, prin complianţă individul satisface solicitări explicite ale acestuia. Cialdini (1994) enumeră şase principii ce stau la baza complianţei. Acestea sunt: •

Simpatia (tehnici: lauda celuilalt, managementul impresiei)

•

Angajament şi consistenţă (tehnici: “piciorul în uşă”, “lowball”)

•

Reciprocitate (tehnici: “uşa în faţă”, “asta nu e tot”)

•

Validare socială (tehnici: “piciorul în gură”)

•

Resurse limitate (tehnici: “playing hard to get”, termenul limită)

•

Autoritatea (expertiza) Vom ilustra în continuare unul din aceste principii (norma reciprocităţii) şi una dintre

tehnicile circumscrise principiului angajamentului şi consistenţei, şi anume tehnica „piciorului în uşă”. LECTURĂ OPŢIONALĂ Pentru cei interesaţi să aprofundeze tehnicile de creştere a complianţei propuse de Cialdini, precum şi mecanismele lor de funcţionare, recomandăm cartea: Cialdini, R.B. (2004).Psihologia persuasiunii, Bucureşti: Business Tech International Press. 4

Norma reciprocităţii se referă la a-i trata pe ceilalţi aşa cum ai fost tratat. Un studiu demonstrativ este cel realizat în 1971, Regan. Sub masca unui experiment de estetică, experimentatorul pune câte un subiect în contrast cu un complice care se comportă fie într-o manieră plăcută sau dizgraţioasă. În una din condiţiile experimentale, complicele face subiectului o favoare neaşteptată: după o scurtă pauză se întoarce cu două cutii de Coca-Cola, una pentru sine şi una pentru subiect. În una dintre condiţii nu face nici o favoare. În ultima condiţie, subiectul primeşte o favoare, dar din partea experimentatorului (tot o cutie de Cola). În următoarea etapă însă complicele îi comunică subiectului din toate cele 3 condiţii faptul că deţine bilete de la o agenţie de pariuri care costă 2 cenţi şi îl întreabă dacă nu doreşte să cumpere. Cei care au primit Cola de la complicele ce se purta plăcut cumpără în medie 2 bilete, iar ei care au primit Cola de la complicele ce se purta dizgraţios au cumpărat în medie 1,7 bilete. Tehnica piciorului în uşă spune că o solicitare importantă are mai mari şanse de a fi acceptată după ce una nesemnificativă a fost acceptată. Ea se bazează pe principiul angajamentului şi consistenţei. Primul pas constă în a-l face pe interlocutor să accepte o cerere mică (de ex., să se oprească pe stradă pentru a răspunde la un chestionar despre copiii orfani) . În momentul în care această primă cerere a fost acceptate , se realizează şi o atribuire internă pentru realizarea acţiunii, atribuire ce duce la modificarea unor cogniţii şi atitudini („stau aici de 5 minute să răspund la acest chestionar, deşi mă grăbesc, pentru că sunt o persoană responsabilă civic, mă interesează soarta copiilor orfani”). În pasul doi se realizează o cerere mai mare (de ex., o donaţie pentru copiii orfani). Această cerere este acceptată datorită nevoii de consistenţă a interlocutorului şi a angajamentului pe care el l-a făcut deja în primul pas. Primul pas serveşte aşadar ca o ancoră ce modifică atât comportamentul, cât şi atitudinea persoanei, cea de-a doua cerere fiind asimilată primei. Într-un experiment (Freedman & Fraser, 1966) cercetătorii s-au prezentat ca membrii unei organizaţii de protecţia consumatorului şi au telefonat unor femei casnice solicitându-le să răspundă la o serie de întrebări vizând produsele electrocasnice. Celor care au fost de acord li sau adresat câteva întrebări despre produsele pe care le foloseau şi apoi li s-a mulţumit pentru participare. Într-un moment ulterior li s-a telefonat din nou (după 3 zile) şi experimentatorii le-au făcut o altă solicitare, de data asta aproape aberantă. Le-au solicitat să pornească în ziua următoare cinci sau şase persoane (bărbaţi) care să le cotrobăie prin dulapuri pentru aproximativ două ore pentru a vedea ce produse electrocasnice folosesc şi în ce stare sunt acestea. 53% din 5

cele chestionate au răspuns pozitiv la această solicitare. În condiţia în care nu a fost făcută nici o solicitare anterioară, doar 22% au acceptat solicitarea. Adesea însă, mult mai important este modul în care solicităm ceva decât solicitarea în sine, după cum demonstrează Langer (1978). În acest studiu, studiu, experimentattorul cerea unor persoane dintr-o bibliotecă să-i cedeze locul la maşina de copiat. În prima variantă, ei se adresau cu următoarea replică: „Scuzaţi-mă, am cinci pagini de copiat. Pot folosi copiatorul?”. În a doua variantă, replica era: „Scuzaţi-mă, am cinci pagini de copiat. Pot folosi copiatorul, deoarece mă grăbesc foarte tare?”. A treia replică era „Scuzaţi-mă, am cinci pagini de copiat. Pot folosi copiatorul, deoarece trebuie neapărat să fac aceste copii.” Obedienţa Obedienţa reflectă acceptarea necondiţionată a solicitărilor sau comenzilor directe realizate de o autoritate sau o persoană cu influenţă. Dacă în cazul conformismului individul nu îşi pierde autonomia, atunci când vorbim de obedienţă, el trece într-o stare agentică, adică se consideră agentul exclusiv al unei voinţe care îl depăşeşte. El nu se mai consideră responsabil de actele sale. Bickman (1974) a realizat un studiu în care experimentatorul oprea trecători şi arătând spre o pungă de hârtie aruncată pe jos, el spunea: „Ridică hârtia de jos”. O treime din subicţi se supuneau acestei cereri. Când experimentatorul făcea acelaşi lucru îmbrăcat în poliţist, 90% dintre subiecţi se supuneau cererii. Cele mai celebre experimente asupra obedienţei a fost realizat de Stanley Milgram între şi publicate în „Obedience to authority”. În aceste studii erau implicaţi experimentatorul, complicele acestuia (dl. Wallace, o persoană uşor supraponderală) şi câte un subiect naiv. Subiecţilor li se spunea că este vorba despre un studiu asupra memoriei, sarcina fiind aceea de a vedea influenţa pedepselor asupra procesului de memorare. Complicele şi subiectul naiv intrau deodată în sala de experimente şi li se împărţeau rolurile. Bileţelele erau însă măsluite şi dl. Wallace primea întotdeauna rolul elevului, iar subiectul naiv cel al profesorului. Într-o cameră separată, dl. Wallace este conectat la un electrod care generează şocuri electrice, subiectului naiv aplicându-i-se ca test un şoc de intensitate slabă. Subiectul citeşte o listă de cuvinte, apoi pune o serie de întrebări. Sarcina lui este de a aplica un şoc electric ori de câte ori subiectul face câte o greşeală. Şocul trebuie să crească în intensitate cu 15 volţi la fiecare greşeală, până ce se ajunge la 450 V. Designul experimentului prevedea următoarele reacţii standard ale domnului Wallace: 6



75-105V – geme



120-150V – strigă că şocurile sunt dureroase



150-180V – cere să iasă



180-270V – urlete de agonie



270-300V – imploră să fie scos din sala de experimente



300-330V – ţipă şi refuză să răspundă



de la 330V nu mai reacţionează deloc Răspunsul experimentatorului la cerinţa subiectului de a întrerupe experimentului era

standard: la prima astfel de cerere, el îi spunea: „Te rog să continui”; la a doua „Experimentul trebuie continuat”, la a treia „Este esenţial să mergem mai departe”, iar la a patra cerere spunea „Nu ai de ales, trebuie să continui”. La a cincea cerere a subiectului, experimentul era oprit. În tabelul următor redă la ce nivel de electroşocuri s-au oprit subiecţii, şi câţi subiecţi s-au oprit la fiecare nivel. V 300 315 330 345 360 375-435 450

Nr. Subiecţi 5 4 2 1 1 1 26

Procentajul 12,5% 10% 5% 2,5% 2,5% 2,5% 65%

Printre factorii ce influenţează obedienţa se numără: •

proximitatea faţă de autoritate

•

proximitatea faţă de victimă (scade procentajul la 30%)

•

prestigiul autărităţii

•

discordanţa în sânul autorităţii

•

contestatarii autorităţii

•

asumarea responsabilităţii propriilor fapte

2. PERFORMANŢA INDIVIDULUI ÎN CONTEXT SOCIAL 7

Facilitarea socială Primele studii riguroase au fost realizate de Norman Triplett în 1898-1897. Acesta studiază timpii realizaţi de ciclişti în două condiţii: (1) cicliştii realizează cursa singuri sau (2) realizează cursa în cadrul unei competiţii. Rezultatul a fost că în cea de-a doua situaţie performanţa a fost semnificativ mai ridicată. Explicaţia lui Triplett este că prezenţa celorlalţi activează un instinct al competiţiei care are ca efect creşterea energiei nervoase şi sporirea performanţei. Rezultatele ulterioare sunt însă inconsistente. Zajonc (1965) propune teoria arousalului, care afirmă că creşterea nivelului difuz de activare (arousalul) are ca efect tendinţa individului de a realiza un răspuns/reacţie dominantă supraînvăţată. Dat fiind că pentru sarcini simple răspunsul dominant este corect, creşterea arousalului va duce la creşterea performanţei, în timp ce pentru sarcini complexe răspunsul dominant este incorect, deci creşterea arousalului va duce la scăderea performanţei. Schematic, acest mecanism ar putea fi reprezentat în felul următor: Răspunsul dominant e potrivit în acea situaţie

Prezenţa altora (audienţi sau co-actori)

Creşte arousalul

Performanţă superioară

Apare tendinţa de a da răspunsurile dominante

Răspunsul dominant e incorect în acea situaţie

Performanţă inferioară

Cercetările lui Zajonc susţin această ipoteză: prezenţa membrilor din aceeaşi specie creşte arousalul şi influenţează diferenţiat performanţa. Pentru a demonstra acest lucru, unul dintre experimente a fost realizat pe gândacii de bucătărie. Aceştia erau puşi într-un labirint şi se aprindea o lumină, ştiut fiind faptul că ei fug de sursa de lumină. Gândacii puteau fugi pe două tipuri de culoare (V1): în linie dreaptă sau în labirint. De asemenea, ei erau puşi să fugă sau individual sau cu un alt gândac (V2). Rezultatele obţinute sunt redate în următorul tabel.

Condiţia de fugă: singuri Condiţia de fugă: în perechi

Linie dreaptă 40 sec 30 sec

Labirint 100 sec 120 sec 8

Se observă că într-un labirint complex, gândacii obţin un timp mai bun atunci când fug singuri decât în perechi, în timp ce în linie dreaptă e preferabilă situaţia de fugă în perechi. Simplitatea acestor studii, precum şi subiecţii (sic!) lor i-a făcut pe cercetători să se întrebe dacă simpla prezenţă a altor con-specifici e suficientă pentru a afecta performanţa cuiva. Teoria preocupării pentru evaluare (evaluation apprehension) (Cottrell, 1968; Henchy & Glass, 1968; Jones & Gerard, 1967) susţine că prezenţa celorlalţi afectează performanţa doar în condiţiile în care ei o pot evalua. Într-un studiu, Cottrell (1968) cere unor atleţi să fugă în diferite condiţii: când sunt de faţă colegi care îi priveau; când sunt de faţă colegi care desfăşoară o altă activitate; când nu e altcineva de faţă. Într-un studiu similar, subiecţilor li se cerea să rezolve o anumită sarcină în prezenţa altor subiecţi despre care li se spunea că sunt orbi, în prezenţa altor subiecţi care îi privesc şi singuri. Rezultatele obţinute de aceste studii sunt în acord cu asumpţia acestei teorii, şi anume că facilitarea socială apare doar în condiţiile în care te ştii observat, nu şi dacă ceilalţi (observatorii) sunt orbi sau dezinteresaţi. Disputa s-a desfăşurat în continuare în jurul gândacilor de bucătărie, care infirmau asumpţiile teoriei preocupării faţă de evaluare prin faptul că în sarcini simple gândacii aveau performanţe superioare în prezenţa altor gândaci, chiar dacă aceştia nu-i evaluau. Teoria distragerii atenţionale (Baron, 1986) vine să împace cele două categorii de rezultate obţinute până în acel punct. Integrarea oferită de această teorie e redată în cele ce urmează: Tendinţa de a fi atent la ceilalţi Prezenţa altora (audienţi sau co-actori)

Conflict între cele două tendinţe

Arousal crescut

Facilitare socială pentru răspunsurile dominante

Tendinţa de a fi atent la sarcină

Prin conceptualizarea ei, această teorie explică atât mecanismele care stau la baza facilitării sociale (mai mult decât face Zajonc), cât şi rezultatele obţinute pe studii atât cu oameni, cât şi pe animale (ceea ce teoria lui Cottrell nu reuşeşte). Ea postulează că audienţa duce la 9

facilitare socială numai când a-i acorda acesteia atenţie interferează cu concentrarea asupra sarcinii. Teoria inhibiţiei sociale Cercetările în această ramură au fost iniţiate de Max Ringelmann. între 1880-1890, studii publicate în 1913. Concluzia sa este că performanţa individuală scade în prezenţa celorlalţi, iar una dintre explicaţiile avansate este că într-o astfel de sarcină nu se poate face evaluarea persoanei. În studiul său, sarcina subiecţilor era tractarea unei greutăţi ataşată la o frânghie. Subiecţii ridicau în medie 63 kg când erau singuri, 53 kg/persoană când ridicau câte doi, şi 31 kg/persoană când opt persoane trăgeau de frânghie. Aceste concluzii sunt confirmate de către Latane (1979), care demonstrează într-un studiu că studenţii care bat din palme şi ovaţionează au o performanţă individuală mai scăzută în prezenţa celorlalţi (zgomotul produs de fiecare individ în prezenţa celorlalţi fiind cu până la 60% mai redus decât atunci când ovaţionau de unii siguri). Latane explică aceste rezultate prin difuzia responsabilităţii în grup. Un model care explică comprehensiv acest fenomen este propus de Karau şi Williams (1993). Acest model, numit Modelul Efortului Colectiv, susţine că inhibiţia socială se datorează faptului că legăturile percepute între efortul individual şi rezultatele lui sunt mai slabe în cazul mucii în grup. Acest model porneşte de la teoria expectanţă-valenţă, care afirmă că indivizii vor lucra mai bine dacă: 

cred că a depune un efort mai mare duce la o performanţă mai bună (expectanţa)



o performanţă superioară e recunoscută şi respectată (instrumentalitate)



recompensele disponibile sunt cele valorizate şi dorite (valenţa) În grup însă o persoană vede că performanţa depinde şi de alţi factori decât propriul efort

(este slăbită expectanţa) şi că recompensele sunt împărţite între membrii grupului, fără ca fiecare să primească proporţional cu efortul depus (slăbind astfel instrumentalitatea). Pornind de la acest model Karau şi Williams realizează o metaanaliză a studiilor de inhibiţie socială şi concluzionează că inhibiţia socială este mai redusă dacă: 

grupul e mai mic



sarcina e personal relevantă (Brickner, 1986), atrăgătoare (Zaccaro, 1984) sau interesantă (Haskins & Petty, 1982).



lucrezi cu persoane pe care le respecţi



îţi vezi contribuţia personală ca unică şi importantă 10



te aştepţi ca ceilalţi să aibă o performanţă slabă (apare compensarea)



membrii grupului provin din culturi colectiviste



grupul se aşteaptă să fie pedepsit pentru o performanţă slabă Cele două teorii (facilitarea şi inhibiţia socială) care s-au războit de la ănceputurile

psihologiei sociale au dat naştere, după cum am văzut, la multiple modele explicative. Harkins şi Szymonski (1987) propun o integrare a rezultatelor obţinute de cele două tradiţii de cercetare. Astfel, cei doi autori susţin că atunci când contribuţia personală poate fi identificată (evaluată), performanţa creşte în sarcini simple şi scade în sarcini complexe (aspect consistent cu rezultatele din facilitarea socială). Atunci când contribuţia personală nu poate fi identificată (evaluată), performanţa scade în sarcini simple (apare plictiseala, demotivare) şi creşte în sarcini complexe, deoarece dispare teama de a fi blamat pentru eşec şi creşte motivaţia.

Sarcină simplă

Sarcină complexă

Performanţă identificabilă Performanţa creşte

Performanţă neidentificabilă Performanţa scade

(facilitare socială 1)

(inhibiţie socială – „lenea”

Performanţa scade

socială) Performanţa creşte

(facilitare socială 2)

(siguranţă socială)

În tabelul redat se observă pe prima coloană cele două situaţii prezentate de teoria facilitării sociale, prima, în care activarea răspunsului dominant duce la creşterea performanţei, şi a doua, în care activarea răspunsului dominant atrage după sine scăderea performanţei. Rezultate asemănătoare sunt obţinute şi la nivel individual în cazul creşterii motivaţiei (vezi legea YerkesDodson). În cea de-a doua coloană avem situaţia inhibiţiei sociale, când lipsa unei evaluari atrage scăderea motivaţiei şi a efortului depus în sarcini simple, dar prin aceeaşi demotivare reduce de fapt anxietatea de performanţă în sarcini complexe, ducând la o performanţă superioară.

11