Iii_ Fr Stuparu Le_curs Dr. Comercial- .pdf

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA FACULTATEA DE DREPT COMPARTIMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

LECT.UNIV.DR. LAVINIA ELENA STUPARU

DREPT COMERCIAL Note de curs pentru IFR

2018

1

I. Informaţii generale Numele cursului: Drept comercial Codul cursului: D16DRFRL549 An, semestru: An III, Sem. I Tipul cursului: Obligatoriu Coordonatorul de disciplină: Lavinia Elena Stuparu Birou: Calea București nr.107 D, C 4.11, Craiova, Facultatea de Drept E-mail: [email protected] Consultaţii: Marți 18.00-20.00

Introducere Cursul de „Drept comercial” se predă în semestrul I, anul III, la Specializarea Drept, și are ca scop studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor specifice dreptului comercial.

Obiective  dobândirea cunoștințelor teoretice fundamentale privind: conceptele de drept comercial; izvoarele dreptului comercial; întreprinderea comercială; profesioniștii comercianți; fondul de comerț; particularitățile formării și executării obligațiilor în activitatea comercială; contractele comerciale speciale aferente exploatării întreprinderii comerciale;  formarea capacităților intelectuale ale viitorilor juriști pentru a opera cu metode și tehnici de muncă intelectuală în procesul de aplicare și interpretare a normelor juridice aplicabile profesioniștilor.

Rezultate așteptate  să înţeleagă conexiunea dintre activitatea economică și dreptul comercial  să cunoască conceptele fundamentale ale dreptului comercial  să cunoască, să interpreteze și să aplice normele juridice aplicabile profesioniștilor în diferitele cazuri concrete din activitatea economică  integrarea în sistem a cunoștințelor și noțiunilor de drept comercial în cadrul formării intelectuale a viitorilor juriști, cu consecința facilitării integrării pe piața muncii juridice.

Structura cursului Cursul este structurat pe 10 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor specifice dreptului comercial. Modulul Tema 1 Noțiuni introductive privind dreptul comercial 2 Întreprinderea – formă juridică de desfășurare a activității cu caracter profesional 3 Profesioniştii comercianţi şi auxiliarii lor 4 Obligațiile profesionale ale profesioniștilor comercianți 5 Fondul de comerţ 6 Regimul juridic al profesioniștilor comercianți. Regimul juridic general al profesioniștilor comercianți persoane fizice 2

7

8 9 10

Regimul juridic general al profesioniștilor comercianți de tipul regiilor autonome, companiilor/societăților naționale, grupurilor de interes economic, grupurilor europene de interes economic, societăților cooperative, organizațiilor cooperative de credit, societatilor cooperative europene Regimul juridic general al profesioniștilor comercianți de tipul societăților reglementate de Legea nr. 31/1990 Particularități ale formării și executării obligațiilor în activitatea comercială Contracte speciale aferente exploatării unei întreprinderi comerciale

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs Desfășurarea activităților în vederea acoperirii temelor în cadrul modulelor va consta în întâlniri față în față cu studenții. Pentru eficiența dezbaterilor în cadrul înâlnirilor, studenții vor trebui ca în prealabil să parcurgă prin studiu individual temele respective. În cadrul întâlnirilor vor fi clarificate cu studenții problemele pe care aceștia le-au identificat în cadrul studiului individual și vor fi făcute aplicații pentru aprofundarea și consolidarea cunoștințelor dobândite.

Competențe obținute  Cunoaşterea conţinutului instituţiilor dreptului comercial;  Formarea capacității de interpretare și aplicare a normelor dreptului comercial;  Înțelegerea conexiunii dintre dreptul comercial si alte ramuri de drept;  Formarea capacității de a înţelegere și dobândirea unei gândiri logice în analiza fenomenelor economico-juridice.

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ Evaluarea studenţilor se realizează în mod continuu pe întreg parcursul anului universitar, prin intermediul următoarelor activităţi: participarea activă a studenţilor la seminar; verificarea continuă a cunoştinţelor dobândite; rezultatul/rezultatele obţinute la testarea/ testările semestriale; evaluarea finală. Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare prevăzută în planul de învăţământ. Nota finală va fi calculată având în vedere cele două note şi ponderarea (20% şi 70%) conform algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,2) + (notă evaluare finală x0,7)+1p (pentru îndeplinirea procentului de prezenţă). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2 +5,6+1 =7,8.

Informații evaluare Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice referitoare la Dreptul comercial. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul regăsindu-se mai multe unităţi de învățare, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă următoarea succesiune: 1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice. 2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu. 3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu). 4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul). 5. Pregătirea schemei de discuţie pentru 3seminar.

II. Suport curs

MODULUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

Unităţi de învăţare: 1. Tranziția dreptului comercial în sistemul de drept român 2. Obiectul și definiția dreptului comercial 3. Izvoarele dreptului comercial

Timpul alocat: 1 oră

Bibliografie: 1. Stuparu, L.E. O.S. Gerjikov, O.S. Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech, Craiova, 2018, p.7-11; 2. Smarandache (Stuparu), L.E., The Transition of Commercial Law in the National Legal System under the Influence of the Romanian Civil Code, în Revista de Ştiinţe Juridice nr.1/2016, Editura Universul Juridic, Craiova, p. 33-44; 3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 11-31; 4. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.129; 5. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 1-30;

Obiectivele modulului:  Identificarea poziţiei dreptului comercial în sistemul de drept şi stabilirea conexiunilor cu celelalte ramuri ale dreptului  Determinarea conceptelor de obiect al dreptului comercial și definiția dreptului comercial  Cunoaşterea izvoarelor dreptului comercial

I. TRANZIȚIA DREPTULUI COMERCIAL ÎN SISTEMUL DE DREPT NAȚIONAL 1. Considerații introductive Intrarea în vigoare a actualului Cod civil român, adoptat prin Legea nr. 287/2009 și pus în aplicare de Legea nr. 71/2011, iar ulterior a unui nou Cod de procedură civilă, a adus modificări 4

substanțiale dreptului privat ca diviziune a sistemului de drept român. Noul Cod civil este actul normativ în care legiuitorul a urmărit să încorporeze totalitatea reglementărilor privitoare la persoane, relațiile de familie, relațiile comerciale, precum și cele cu element de extraneitate. Acesta este contextul normativ în care a fost repusă în discuţie poziţia dreptului comercial în sistemul nostru de drept. Problematica ocazionată a fost aceea de a stabili dacă, începând cu 1 octombrie 2011, dreptul comercial a continuat să rămână o ramură autonomă a sistemului de drept național sau a devenit o subramură a actualului drept civil. 2. Dreptul comercial ca ramură de drept privat Până la data aplicării actualului Cod civil, sistemului românesc de drept îi era caracteristic duaslismul dreptului privat, atât dreptul civil cât și dreptul comercial fiind ramuri de drept autonome, fiecare dintre ele având un obiect propriu de reglementare. În ramura dreptului commercial, obiectul de reglementare era format din relațiile sociale cu conținut patrimonial sau personal nepatrimonial născute din fapte de comerț. Reglementarea generală a faptelor de comerț era asiguată de prevederile Codului comercial român de la 1887 (art. 3, art.4, art. 56). Faptele de comerț erau considerate acele operațiuni juridice, constând în acte și fapte prin care se realiza schimbul și circulația bunurilor și valorilor, precum și producerea de bunuri și prestarea de servicii, efectuate cu intenția de a obține profit și care dobândeau acest caracter datorită calificării dată de lege sau a calității de comerciant a părților care participau la operațiunea juridică respectivă. În baza reglementării asigurată faptelor de comerț de prevederile Codului comercial, acestea erau grupate în trei categorii: fapte de comerț obiective; fapte de comerț subiective; fapte de comerț unilaterale (mixte). Legătura juridică dintre dreptul civil și dreptul comercial era consacrată de art. 1 din Codul comercial, în sensul că dreptul comercial avea ca drept comun dreptul civil. Acesta din urmă se aplica raporturilor juridice comerciale numai dacă în legislația comercială nu existau dispoziții sau acestea erau insuficiente pentru a le reglementa. Ca definiție, dreptului comercial era aceea ramură a sistemului de drept formată din ansamblul de norme juridice care reglementau relațiile sociale patrimoniale și personal nepatrimoniale născute din fapte de comerț și cele la care participau comercianții. În concluzie, în dreptul comercial faptele de comerț consacrate de Codul comercial erau cele care generau raporturile juridice comerciale. Acestea din urmă erau reglementate, în principal, de legislația comercială, iar în cazul în care generau litigii soluționarea lor era de competența instanțelor și/sau a secțiilor comerciale. În dreptul civil raporturile civile aveau un regim juridic diferit de raporturile comerciale, deopotrivă sub aspectul dreptului substanțial și al dreptului procedural. Acestea erau guvernate de legislația civilă, iar litigiile civile erau soluționate de secțile civile ale instanțelor de judecată. 3. Dreptul comercial ca subramură a dreptului privat Prin intermediul Codului civil actual, legiuitorul național a urmărit să implementeze teza unității dreptului privat, schimbând sistemul de reglementare a dreptului comercial. Modelul urmat în procesul de codificare este cel al Codului civil Québec (1994). S-a făcut trecerea de la sistemul autonomiei dreptului comercial (sistemul dualismului dreptului privat) la sistemul unității dreptului privat (sistemul monist al dreptului privat). S-a renunțat la diviziunea tradițională a dreptului privat în drept civil și drept comercial și, pe cale de consecință, la delimitarea raporturilor juridice civile de raporturile juridice comerciale. În prezent, dreptul comercial este o subramură a dreptului privat. Dreptulul comercial nu a încetat să fie o ramură a dreptului privat deoarece nu mai are un obiect propriu de reglementare.

5

3.1. Teoria monistă și critica acesteia În sistemul de drept român transpunerea concepției moniste a generat critici în doctrină, cauzate de redactarea deficitară a Codului civil. Conținutul acestuia nu relevă, așa cum presupune în esența sa teoria monistă, existența unei veritabile reglementări unice (de integrare a reglementărilor comerciale în dreptul civil) și unitare (de normare egalitară pentru toate subiectele de drept privat) a tuturor raporturilor de drept privat. Cea mai mare parte din legislația specifică comercială a supraviețuit aplicării actualului Cod civil și a rămas exterioară acestuia. Abrogarea unor acte normative comerciale (de ex. prin art. 230 lit. c), e), f), u), ww) din Legea nr. 71/2011], modificarea sumară a altora [de ex. prin art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011] și preluarea de dispoziții din altele în cuprinsul noului Cod civil nu sunt suficiente pentru a susține concepția declarat integratoare adoptată de legiuitor în privința dreptului privat. Un număr considerabil de instituţii juridice din dreptul comercial (de ex: anumite contracte specifice comercianților; statutul organic al comercinaților și obligațiile lor profesionale; registrul comerțului; titlurile de credit; procedura insolvenței) continuă să fie reglementate de preexistenta legislaţie comercială în materie, ele nefiind menţionate sau dezvoltate de Codul civil şi pentru care este irelevantă abrogarea parțială a Codului comercial [art. 270 lit. c) din Legea nr. 71/2011] şi a celor câtorva acte normative comerciale. Mai mult, Codul civil reglementează diferențe de regim juridic pentru subiectele de drept civil, în raport de criteriul subiectiv al deținerii calității de profesionist. Aplicarea de reguli derogatorii profesioniștilor (comercianții fiind o categorie a acestora) este evidentă în raporturilor juridice obligaționale reglementate de Codul civil.

3.2. Efectele implementării teoriei moniste În ciuda oricăror critici, deși la nivel practic nu s-a realizat o fuziune autentică a dreptului civil cu dreptul comercial, totuși, la nivel legislativ, Codul civil a condus la pierderea autonomiei dreptului comercial. Principalul argument este dispariția obiectului de reglementare juridică propriu, deținut anterior. Codul civil a reinterpretat fundamentele originale ale dreptului comercial, care sunt actele de comerţ şi comerciantul, în prezent acestea fiind inseparabile de instituțiile profesionistului şi întreprinderii. Comercianții beneficiază de un tratament juridic derogator determinat prioritar de actualul lor statut de profesioniști și, în secundar, de statutul lor organic fixat de legislația specială rămasă exterioară Codului civil. Legătura dintre dreptul civil și dreptul comercial este una de tip ramură-subramură. Schimbarea sistemului de reglementare juridică a dreptului comercial a antrenat, sub aspect legislativ, calificarea civilă a raporturilor juridice la care participă comercianții (ca profesionști care exploatează întreprinderi cu scop lucrativ), iar litigiile pe care le generează astfel de raporturi juridice sunt de competenţa instanţelor civile (chiar dacă de cele mai multe ori soluționarea revine unor complete specializate). 4. Obiectul dreptului comercial 3.1. Criteriul subiectiv. Potrivit criteriului subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice care reglementează relaţiile sociale născute din actele juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant. Dreptul comercial apare în această concepţie ca un ansamblu de norme juridice cu caracter profesional destinate unei anumite categorii profesionale, denumită comercianţi. 3.2. Criteriul obiectiv. Conform criteriului obiectiv, dreptul comercial apare ca un ansamblu de norme juridice destinate unei categorii de operaţiuni juridice, denumite de lege fapte de comerţ, fără a avea vreo relevanţă calitatea persoanei care le realizează. Dreptul comercial apare ca un ansamblu de norme juridice destinate unei categorii de operaţiuni juridice denumite de lege fapte de comerţ. 6

3.3. Criteriul subiectiv consacrat de Codul civil român. În concepţia Codului civil român este consacrat sistemul subiectiv, deoarece acesta precizează că dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil (art. 3 din Codul civil român). Comercianţii sunt persoanele fizice sau după caz persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului (art. 6 din Codul civil român). Ei sunt o categorie de profesionişti. În consecinţă, sistemul de determinare a obiectului dreptului comercial este sistemul subiectiv, iar obiectul dreptului comecial constă în normele juridice aplicabile profesioniştilor comercianţi. 5. Definiţia dreptului comercial Dreptul comercial român este un ansamblu de norme juridice de drept privat care reglementează relațiile sociale patrimoniale și personal nepatrimoniale la care participă profesioniștii comercianți în exploatarea întreprinderilor cu scop lucrativ.

6. Interferenţe şi delimitări ale dreptului comercial faţă de ramurile dreptului privat și dreptuluipublic Dreptul comercial se află în interferență și se delimitează față de celelalte ramuri ale dreptului privat (dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul comerțului internațional). În identificarea interferențelor și a delimitărilor dintre dreptul comercial și celelalte ramuri ale dreptului privat trebuie avute în vedere obiectul, principiile și metoda de reglementare din cadrul acestora. Dreptul comercial se află în interferență și se delimitează față de celelalte ramuri ale dreptului public (dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul fiscal). În evaluarea interferențelor și delimitărilor trebuie ținut cont de obiectul, principiile și metoda de reglementare din cadrul acestora.

II. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL 1. Identificarea izvoarelor dreptului comercial Noțiunea de izvor de drept are două accepțiuni: izvor de drept în sens formal adică formele de exprimare ale normei de drept; izvor de drept în sens material adică autoritățile care sunt abilitate să creeze dreptul, adică acele entități recunoscute a fi apte să creeze reguli generale şi abstracte obligatorii la nivelul grupului şi susceptibile de a fi sancționate prin intervenția statului. Ceea ce ne interesează în materie de izvor de drept este conceptul de izvor formal. Prin izvor de drept comercial în sens formal se înțelege forma de exprimare a normelor juridice care reglementează relațiile profesioniștilor comercianți în exploatarea întreprinderilor cu scop lucrativ. Izvoarele dreptului comercial pot fi clasificate după criteriul naturii lor în izvoare normative (creative) şi izvoare interpretative. Izvoarele normative ale dreptului comercial sunt: Constituția României; Codul civil român; legislația specială; uzanţele, principiile generale ale dreptului, legislația Uniunii Europene, tratatele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, iar izvoarele interpretative ale dreptului comercial sunt: doctrina juridică şi practica judiciară comună. 2. Izvoarele normative ale dreptului comercial

7

2.1. Constituția României. Constituția României din 2003 este izvor de drept comercial deoarece conține norme juridice incidente activității economice din România și consacră anumite principii în materie, reluate în diverse forme de legislația specială comercială. 2.2. Codul civil român. Actualul Cod civil a fost aprobat prin Legea nr. 287/2009, modificată și completată de legea sa de punere în aplicare (Legea nr. 71/2011). Dispozițiile Codul civil (art.3-4) referitoare la obiectul, conținutul și sfera sa de aplicare explică statutul său de izvor de drept comercial. Prevederile Codului civil reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane ca subiecte de drept civil. Acestea se aplică și raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Codul civil este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera şi spiritul dispozițiilor sale. Această reglementare instituie statutul Codului civil de drept comun pentru legislația specifică profesioniștilor de tipul comercianților care exploatează întreprinderi cu scop lucrativ. Dintre dispozițiile Codului civil au relevanță în materia comercială, în principal, cele privind statutul juridic al persoanelor, obligațiile, prescripția, anumite contracte (de ex: contractul de societate, contractul de agenție, contractele bancare).

2.3. Legislația specială. Legislația specială este formată din totalitatea actelor normative, exterioare Codului Civil și legii sale de punere în aplicare, care reglementează instituțiile tradiționale de drept comercial raportate în prezent la instituția profesionistului de tipul comerciantului care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ. După caz, formele de exprimare a acestor acte normative sunt cele de: legi; decrete-legi; ordonanțele şi hotărâri de Guvern; norme, regulamente şi ordine adoptate de o diversitate de organe competente în baza delegării funcției legislative în condițiile legii. O componentă aparte a legislației speciale este reprezentată de actele normative abrogate de Legea nr. 71/2011. La nivel general, actuala legislație specială este formată din actele normative care reglementează instituții specifice dreptului comercial precum: - comercianții persoane fizice și comercianții persoane juridice (de ex: O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale; Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților de stat ca regii autonome şi societăți comerciale; Legea societăților nr. 31/1990; O.U.G. nr. 30/1997 pivind reorganizarea regiilor autonome; Legea nr. 161/2003; Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcționarea cooperației; O.U.G. nr. 99/2006 privind instiuțiile de credit și adecvarea capitalului); a) registrul comerțului (de ex: Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului; Ordinul Ministrului Justiției nr. 2594/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor); b) contractele specifice profesioniștilor de tipul comerciant (de ex.: Legea nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing şi societățile de leasing; O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei; Ordinul Ministrului transporturilor nr. 66/2007 privind aprobarea normelor uniforme privind aplicarea regulamentului de transport pe căile ferate din România); c) titlurile comerciale de valoare (de ex.: Legea asupra cecului nr. 59/1934; Legea cambiei şi biletului la ordin nr. 58/1934); d) insolvența (de ex: Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență); e) concurența (de ex: Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale; Legea concurenței nr. 21/1996; Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului); f) piața de capital (de ex.: Legea nr. 297/2004 privind piața de capital); g) activitatea bancară (de ex: Norma B.N.R. nr. 4/2005 privind efectuarea operațiunilor de schimb valutar; Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar). 8

Într-o proporție covârșitoare actele normative care alcătuiesc în prezent legislația specială sunt anterioare schimbării sistemului de reglementare a raporturilor juridice de drept privat, iar conținutul cvasimajorității acestora nu a fost modificat de prevederile Codului civil. La nivel particular, sunt sau pot redeveni componente ale legislației speciale o serie de acte normative comerciale abrogate de actualul cadru normativ civil. Un astfel de caz este cel al Codul comercial din 1887, mai exact Cartea a II-a «Despre comerțul maritim și despre navigație», precum și dispozițiilor art. 948, 953, art. 954 alin. (1) și art. 955. Prevederile art. 230 lit. c) din Legea nr. 71/2011 au abrogat parțial Codul comercial, fiind exceptate dispozițiile anterior nominalizate care se vor abroga la data intrarii în vigoare a Codului maritim. De asemenea, prevederile din Codul comercial și din alte acte normative comerciale, abrogate de Legea nr. 71/2011 (art. 230), se vor aplica în condițiile stabilite de art. 6 C. Civ. privind aplicarea legii în timp. 2.4. Uzanțele. Codul civil (art. 1) a impus ca noutate caracterul normativ al uzanțelor, stabilindu-le regimul de aplicare și de probațiune. În accepțiunea Codului civil prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale. În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea și numai dacă acestea sunt conforme cu ordinea publică şi bunele moravuri. În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului. Partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară. 2.5. Principiile generale ale dreptului. Prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Codul civil au recunoscut principiile generale ale dreptului ca izvor de drept. Aplicarea acestora se face în absența oricărei alte surse de drept normativă, respectiv în cazurile neprevăzute de lege dacă nu există uzanțe și nici dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare. 2.6. Dreptul Uniunii Europene. Legislația europeană este sursă de drept comercial român atunci când este obligatorie și relevantă în domeniul comercial. În acest sens, au statut de izvor a dreptului comercial român tratatele de bază și regulamentele Consiliului European, iarmod excepțional, directivele și deciziile europene. La nivel naţional, legătura ierarhică dintre legislaţia Uniunii Europene şi cea a României este stabilită prin dispoziţiile art. 148 alin. (2)-(3) din Constituţia României. În sfera dreptului privat, aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene mai este consacrată prin prevederile art. 5 C. civ. şi ale art. 4 C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziții, în materiile reglementate de Codul civil și de Codul de procedură civilă, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor. 2.7. Tratatele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Tratatele privind drepturile omului ratificate de România în condițiile legii sunt izvor de drept comercial dacă vizează materia comercială. Reglementarea modului în care acesta se aplică în ordinea juridică națională revine, la nivel general, dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României. În completare, în sfera dreptului privat, dispozițiile art. 4 din Codul civil și ale art. 3 din Codul de procedură civilă sunt cele care reglementează aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului în materiile reglementate de cele două coduri. Astfel, în materiile reglementate de Codul civil și de Codul de procedură civilă, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi Codul civil, respectiv Codul de procedură civilă, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care cele două coduri conţin dispoziţii mai favorabile. 9

3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial 3.1. Doctrina juridică. Doctrina juridică reprezintă totalitatea opiniilor exprimate de către cei care predau, scriu sau transpun în practică dreptul. Aceste opinii se concretizează în diverse forme de lucrări juridice de specialitate (de ex.: cursuri universitare, tratate, monografii, coduri comentate, articole, comentarii de lege sau de jurisprudență, prelegeri etc.). Doctrina nu este un izvor de drept normativ, adică nu este creatoare de norme de drept și nu are forță juridică obligatorie. Relevanța doctrinei constă în oferirea de idei, soluții, critici, interpretări care pot conduce la perfecționarea dreptului comercial, după caz, prin intermediul legiuitorului sau al judecătorului. 3.2. Practica judiciară comună. Practica judiciară desemnează totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de toate gradele. Ca regulă, soluțiile pronunțate de instanțele de judecată nu sunt izvoare creatoare de drept. Judecătorii interpretează și aplică legea în cazurile deduse judecății, hotărârea pronunțată fiind obligatorie doar pentru părțile litigiului. Chiar dacă astfel de hotărâri judecătorești nu sunt izvor de drept comercial ele contribuie la perfecționarea dreptului, putând să fie o sursă de inspirație pentru legiuitor și, în anumite cazuri, chiar pentru judecători (de ex.: la soluționarea recursului în interesul legii sau în cazul dezlegării unor chestiuni de drept). În mod excepţional, jurisprudența dobândește putere de lege în anumite cazuri. Reținem în acest sens: a) decizile Curţii Constituţionale de acceptare a excepţiilor de neconstituţionalitate, ridicate împotriva unor dispoziţii din sfera dreptului comercial; b) recursul în interesul legii, declarat în condiţiile legii, judecat şi soluţionat prin admitere de secţiile reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie și Justiție; c) deciziile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție; d) deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului; e) jurisprudența Curții de Justiția a Uniunii Europene; f) hotărârile preliminare ale Curții de Justiție a Uniunii Europene în procedura întrebărilor preliminare. Concluzii: Sistemul de determinare a obiectului dreptului comercial este sistemul subiectiv, iar obiectul dreptului comercial constă în normele juridice aplicabile profesioniştilor comercianţi. Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat aplicabile raporturilor juridice la care participă profesioniștii comercianți în exploatarea întreprinderilor cu scop lucrativ. Dreptul comercial se află în interferență și se delimitează față de celelalte ramuri ale dreptului privat. Izvoarele dreptului comercial pot fi clasificate după criteriul naturii lor în izvoare normative (creative) şi izvoare interpretative. Test de autoevaluare: 1. În ce constă teoria monistă și care sunt criticile aduse acesteia în cazul dreptului privat român? 2. Care sunt efectele implementării teoriei moniste în dreptul privat român? 3. Care este sistemul de determinare a obiectului dreptului comercial? 4. Cum se defineşte dreptul comercial? 5. Care este poziţia dreptului comercial în sistemul de drept? 6. Care sunt izvoarele dreptului comercial? Spețe: 1. În soluţionarea litigiilor care apar între comercianţi aceştia pot să utilizeze calea amiabilă sau pot să apeleze la instanţele judecătoreşti ori la arbitrajul comercial organizat ad-hoc 10

sau instituţionalizat. Pentru fiecare dintre aceste posibilităţi există cadru legal în legislaţia românească. Întrebări şi teme: (1) Precizaţi dacă această posibilitate conferită comercianţilor este un privilegiu generat de condiţia de comerciant sau este o derivată a principiului libertăţii comerţului. (2) Precizaţi dacă părţile unui astfel de litigiu pot uza concomitent de cele două forme de jurisdicţie. 2. Dreptul comercial ocupă o nouă poziție în cadrul dreptului privat odată cu intrarea în vigoare a Codului civil. El nu este totuși izolat în cadrul sistemului național de drept, aflându-se în interferenţă cu celelalte ramuri. Întrebări şi teme: (1) Care sunt teoriile privind autonomia sau unitatea dreptului privat? (2) Care sunt interferenţele şi delimitările dreptului comercial cu dreptul civil?

Grile: 1. În perioada de aplicare a Codului comercial, poziția dreptului comercial în sistemul de drept român era de: a) ramură de sine stătătoare a dreptului privat; b) ramură autonomă a dreptului public; c) subramură a dreptului privat. 2. Sistemul de reglementare a dreptului comercial în condiţiile Codului civil constă în: a) autonomia totală a dreptului comercial ca efect al pluralismului dreptului privat; b) integrarea dreptului comercial în dreptul civil ca efect al teoriei moniste privind unitatea dreptului privat; c) autonomia relativă a dreptului comercial faţă de dreptul civil. 3. Constituie critică a teoriei moniste de reglementarea a raporturilor de drept privat: a) supraviețuirea majorității legislației speciale comerciale anterioară; b) introducerea unui regim unitar de reglementare pentru toate subiectele de drept civil; c) reglementarea tuturor instituțiilor de drept comercial în Codul civil. 4.Constituţia României este izvor de drept comercial deoarece: a) cuprinde norme privind organizarea statului; b) cuprinde norme de principiu privind economia şi finanţele publice; c) cuprinde norme privind administrația publică centrală şi locală. 5. Codul civil român este izvor de drept comercial pentru că: a) conţine norme privind profesioniştii şi întreprinderea; b) consacră juridic statutul persoane fizice; c) cuprinde norme privind relaţiile de familie. 6. Constituie izvoare interpretative ale dreptului comercial român: a) uzanţele la care face trimitere legea civilă; b) principiile generale ale dreptului; c) doctrina şi jurisprudenţa.

11

MODULUL II. ÎNTREPRINDEREA – FORMĂ JURIDICĂ DE DESFĂȘURARE A ACTIVITĂȚII CU CARACTER PROFESIONAL

Unităţi de învăţare: 1. Reglementarea, noţiunea, elementele constitutive şi categoriile de întreprinderi 2. Întreprinderea comercială formă specifică de întreprindere 3. Întreprinderea civilă formă specifică de întreprindere

Timp alocat: 1 oră

Bibliografie: 1. Smarandache (Stuparu), L.E., The enterprise in the Romanian Legal System - Past and Present, în Revista de Științe Politice (Revue des Sciences Politiques) nr. 52/2016, Ed. Universitaria, Craiova, pp.48-59; 2. Stuparu, L.E. O.S. Gerjikov, O.S. Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech, Craiova, 2018, p. 12-17;

3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 32-37; 4. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 41-57. 5. Găină, V., Drept comercial român. Introducere în dreptul comercial. Întreprinderea. Fondul de comerț. Comercianții, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2017; 6. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.3179.

Obiectivele modulului  Cunoaşterea evoluţiei conceptului de întreprindere  Determinarea conceptului de întreprindere în condiţiile actualului cadru normativ  Identificarea şi cunoaşterea particularităţilor întreprinderii comerciale şi ale întreprinderii civile

I. REGLEMENTAREA, NOŢIUNEA, ELEMENTELE CONSTITUTIVE ŞI CATEGORIILE DE ÎNTREPRINDERI 1. Evoluția reglementării noțiunii întreprindere 1.1. Reglementarea întreprinderii sub imperiul Codului comercial român În perioada de aplicare a Codului comercial (anii 1887-1948 și 1990-2011), noțiunea întreprinderii a fost tratată atât de Codul comercial, dar și de alte acte normative, accepțiunile date acesteia fiind uneori diferite. Cadrul normativ invocat evidențiază două tendințe de înțelegere și definire a conceptului de întreprindere, respectiv întreprinderea ca activitate economică (de ex. în cazul Codului 12

comercial, O.U.G. nr. 44/2008 sau Legii nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şimandatului ad-hoc) și întreprinderea ca subiect de drept (de ex în cazul Legii nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii sau Legii nr. 217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de întreprindere). Întreprinderea reglementată de Codul comercial a avut o pondere semnificativă în cadrul faptelor de comerț, fiind pe cale de consecință una dintre sursele principale ale raporturilor juridice comerciale. La rândul lor, întreprinderile reglementate de legislația specială menționată, având sensul de activitate economică sau de subiect de drept, au constituit în majoritatea cazurilor criteriu de comercialitate pentru raporturile juridice. 1.2. Reglementarea întreprinderii în perioada comunistă În intervalul de timp corespunzător perioadei comuniste Codul comercial român a fost căzut în desuetudine, aplicarea sa devenind imposibilă motivat de transformarea economiei naționale într-o economie socialistă planificată centralizat. În ce privește noțiunea de întreprindere, sensul acesteia era exclusiv de subiect de drept. Întreprinderea era desemenată prin sintagma ”întreprindere socialistă” și indica subiectele de drept specifice economiei socialiste, adică operatorii economici bazați pe proprietatea de stat. 1.3. Reglementarea întreprinderii sub imperiul Codului civil Abrogarea Codului comercial, abrogarea sau modificarea altor acte normative, precum și adoptarea unor noi acte normative, deși au determinat schimbări în optica legiuitorului național, nu au simplificat înțelegerea conceptului “întreprindere”. Actualul cadrul legislativ în materie este complex și pune în evidență deopotrivă elemente de noutate și de continuitate. Ca elemente de noutate reținem faptul că actualul Cod civil este cel care asigură principala reglementare a noțiunii generale de întreprindere, conferindu-i totodată un sens mai extins. Întreprinderea este însă definită mediat prin intermediul sintagmei “exploatarea unei întreprinderi”. Potrivit art. 3 alin. (3) C.civ., constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică de către una sau mai multe persoane a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii indiferent dacă are sau nu scop lucrativ. Determinarea juridică a întreprinderii prin raportare la exploatarea întreprinderii este criteriul esențial în atribuirea calității de profesionist. Conform art. 3 alin.(2) C.civ. sunt profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. De asemenea, viziunea Codului civil asupra sensului întreprinderii este una mai extinsă în raport de cea anterioară. În sinteză, întreprinderea desemnează o activitate economică sau o activitate profesională organizată și desfășurată cu scop lucrativ sau nelucrativ. Ca element de continuitate, Codul civil este dublat de legi speciale care mențin sensul de activitate sau de subiect de drept. Impunerea unor sensuri distincte sau particularizante, raportat la cel dedus din Codul civil, revine unor acte normative ce au supraviețuit abrogării Codului comercial (de ex: O.U.G. nr. 44/2008, Legea nr. 346/2004 sau Legea nr. 217/2015), precum și unor legi adoptate sau ajustate ulterior Codului civil (de ex: Legea concurenței nr. 21/1996, Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, Legea nr. 219/2015 privind economia socială sau Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale). Acestea din urmă relevă preferința pentru definirea întreprinderii ca o entitate pentru care contează mai puțin forma juridică, modul de finanțare sau existența scopului lucrativ, ci natura activității desfășurată pe piață. 2. Noţiunea întreprinderii în concepţia Codului civil român Textul Codului civil este sursă de controverse în materia întreprinderii. Definiția asigurată întreprinderii de Codul civil [art. 3 alin. (3)] este una indirectă, dedusă din sintagma „exploatarea unei întreprinderi”. Din această reglementare rezultă înțelegerea întreprinderii ca o activitate organizată și exercitată sistematic, de către una sau mai multe persoane, care constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii indiferent dacă are sau nu scop lucrativ. Carența legislativă privind sensul exact al noțiunii „întreprindere” este dublată, în cazul reglementării unor instituții juridice, de utilizarea unei terminologii oscilante și de inconsecvența 13

asupra sensului întreprinderii. Dispozițiile Codului civil folosesc atât termenul „întreprindere” (nereglementat), cât și sintagma „exploatarea unei întreprinderi” (în sensul reglementat). Mai mult, noțiunea întreprindere este utilizată în formulări terminologice care induc ideea că întreprinderea este subiect de drept, îndepărtându-se de sensul de bază, dedus din art. 3 alin. (3) C.civ.. Pentru clarificarea conceptului, susținem că întreprinderea este o activitate organizată în condițiile art. 3 alin. (3) C.civ. de către un profesionist. Ansamblul dispozițiilor din Codul civil alocate întreprinderii trebuie interpretate doar în acest sens, formulările generatoare de dubii fiind expresia unor derapaje terminologice, cazuri de tehnică legislativă eșuată. Accepțiunea de subiect de drept pentru întreprindere este posibilă exclusiv în baza legilor speciale care reglementează expres acest sens specific. Raportat exclusiv la Codul civil, întreprinderea este activitatea organizată și desfășurată în mod sistematic de către un profesionist care are ca obiect producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori prestarea de servicii și un scop lucrativ sau nelucrativ. 3. Elementele constitutive ale conceptului de întreprindere în viziunea Codului civil Dispozițiile Codului civil alocate “exploatării unei întreprinderii” și „profesionistului”, precum și cele ale Legii nr. 71/2011 rezervate „profesionistului” constituie sursa pentru identificarea elementelor constitutive ale conceptului „întreprindere”. În primul rând, întreprinderea este în esență o activitate (economică sau profesională) organizată în condițiile legii și desfășurată în mod sistematic. În al doilea rând, întreprinderea are întotdeauna ca titular un profesionist (persoană fizică, persoană juridică sau entitate fără personalitate juridică). Acesta suportă riscul activității, adică posibilitatea de a câștiga sau de a suporta o pierdere, și poate acționa singur sau împreună cu alte persoane. Acestea din urmă pot dobândi calitatea de profesionist potrivit anumilor legi speciale. În al treilea rând, obiectul întreprinderii constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii. În al patrulea rând, scopul întreprinderii poate fi de natură lucrativă sau nelucrativă. Raportat exclusiv la Codul civil, întreprinderea este activitatea organizată și desfășurată în mod sistematic de către un profesionist care are ca obiect producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori prestarea de servicii și un scop lucrativ sau nelucrativ.

5. Categorii de întreprinderi 5.1. Elemente de referință privind clasificarea întreprinderilor Codul civil român și legea sa de punere în aplicare nu reglementează o clasificare a întreprinderilor. Acestea permit însă diverse clasificări ale întreprinderii în raport de elementele constitutive ale noțiunii de întreprindere. Elementele constitutive ale întreprinderii pot fi privite ca un tot unitar și apreciate drept criteriu unic sau pot fi utilizate separat, ca și criterii distincte (de tipul titularul, obiectul și scopul întrepinderii). La rândul lor, aceste criteriile distincte permit și alte clasificări ale întreprinderii. Clasificări ale întreprinderii sunt consacrate, în mod explicit sau implicit, și de legislațiile speciale care reglementează sensuri specifice al noțiunii de întreprindere (de ex: Legea nr. 346/2004, O.U.G. nr. 44/2008, sau Legea nr. 217/2005). Pentru aceste cazuri, criterii de clasificare a întreprinderilor sunt diferite de cele desprinse de legislația civilă

5.2. Clasificări privind întreprinderile. Dacă considerăm toate elementele constitutive ale noțiunii de întreprindere un criteriu unic, putem clasifica întreprinderile în întreprinderi comerciale (economice) și întreprinderi civile. Ambele tipuri de întreprinderi au 14

aceeași structură constitutivă, însă fiecare dintre elementele constitutive prezintă particularități care le delimitează și le imprimă un regim juridic distinct. După tipul profesionistului, distingem între întreprinderi individuale și întreprinderi colective. În funcţie de obiectul întreprinderii, acestea pot fi întreprinderi de producere de bunuri, întreprinderi de administrare de bunuri, întreprinderi de înstrăinare de bunuri şi întreprinderi de prestări de servicii. În raport de scopul întreprinderii, acestea pot fi întreprinderi cu scop lucrativ (comerciale) şi întreprinderi fără scop lucrativ (civile).

II. ÎNTREPRINDEREA COMERCIALĂ 1. Reglementarea întreprinderii comerciale Întreprinderea comercială este o categorie specifică a întreprinderii consacrate de Codul civil, sintagma fiind creația doctrinei. Reglementarea întreprinderii comerciale are ca sursă primară Codul civil, acesta conturând structura și regimul juridic general al întreprinderii. Legile speciale care normează statutul organic și activitatea profesioniștilor de tipul comercianților adaugă doar note de specificitate. 2. Elementele constitutive ale întreprinderii comerciale Întreprinderea comercială conservă integral structura întreprinderii, respectiv activitate organizată, titular, obiect și scop. Fiecare element constitutiv relevă particularități, permițând identificare unei întreprinderi comerciale. 2.1. Activitate organizată Întreprinderea comercială este o afacere organizată, respectiv exclusiv o activitate economică organizată cu factori de producție specifici și desfășurată în mod sistematic. Legiuitorul menționează sintagma „activitate economică” în reglementarea statutului juridic al diverselor subiecte de drept, dar și în alte contexte. O definiție este consacrată doar de prevederile O.U.G. nr. 44/2008 [art.2 lit a)], în accepțiunea căreia activitatea economică este activitatea cu scop lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii. Definiția vizează doar activitățile economice accesibile persoanelor fizice autorizate ca persoane fizice autorizate, întreprinderilor individuale și întreprinderilor familiale. Definiția anterioară poate fi folosită ca reper și pentru cazurile în care legile speciale nominalizează activitatea economică fără a o defini, însă ea trebuie adaptată în raport de eventualele particularități desprinse din corpusul fiecărei astfel de legislații. Factorii de producție, necesari inițial pentru organizarea activității economice, iar ulterior pentru exercitarea acesteia, vor fi diferiți în funcție de tipul activității economice concret desfășurată. În ansamblul său, categoria factorilor de producție conține: resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație. Activitatea economică, organizată cu ajutorul factorilor de producție, trebuie exercitată sistematic, adică cu caracter de permanență, stabilitate, continuitate. Nu se încadrează în calificare operațiunile ocazionale sau singulare, ce nu evidențiază derularea într-un cadru organizat. 2.2. Titularul întreprinderii comerciale Titularul este cel care suportă riscul și are răspunderea exploatării întreprinderii comerciale. Titularul întreprinderii comerciale este profesionistul de tipul comerciantului. Calitatea de comerciant este deținută de persoanele fizice și persoanele juridice pentru care legea recunoaște acest statut. În considerarea diverselor legi speciale calitatea de comerciant se poate suprapune cu cea de întreprinzător, operator economic sau persoană autorizată să desfășoare activități economice în condițiile legi. Profesionistul comerciant poate exploata întreprinderea comercială singur sau împreună cu alte persoane, care acționează în numele și/sau pe seama sa. Statutul de auxiliari ai 15

comercianților este deținut de intermediari de genul: mandatari, comisionari, agenți comerciali, intermediari ocazionali (curtierii). Diversele persoane care acționează în numele sau pe seama comerciantului pot fi considerate profesioniști în baza legislației speciale care atribuie comerciantului un sens specific, extins, ce include astfel de persoane, respectiv instituie acest sens explicit chiar profesionistului [de ex.: Legea nr. 193/2000 [art. 2 alin. (2)] sau O.U.G. nr. 34/2014 (art. 2 pct.2)]. 2.3. Obiectul întreprinderii comerciale Obiectul întreprinderii comerciale este însuși obiectul activității economice. Acesta constă în producția, comerțul sau prestarea de servicii. Sintagma „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii” este cea care a înlocuit expresiile „acte de comerţ” şi „fapte de comerţ” în toate actele normative în vigoare. Deși expresia “activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii” nu este explicitată de legiuitor, susținem că aceasta poate viza producerea, administrarea, înstrăinarea, schimbul ori circulația bunurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, în sensul general al întreprinderii din Codul civil și în sensurile specifice din legislația specială. În raport de specificul activității economice, obiectul întreprinderii comerciale se concretizează în încheierea unei diversități de acte juridice şi în săvârşirea unor fapte juridice care au o natură juridică civilă. 2.4. Scopul întreprinderii comerciale Scopul întreprinderii comerciale este întotdeauna lucrativ. Ca regulă, la întreprinderile comerciale scopul lucrativ constă în obţinerea de profit. Ca excepție, anumite întreprinderi comerciale pot avea ca finalitate obținerea unor avantaje sau beneficii, acest scop putând să dublează sau nu scopul obținerii de profit. Se încadrează în excepție întreprinderile exploatate de comercianții de tip cooperatist (societățile cooperative, oganizațiile cooperatiste de credit, societățile cooperative europene) și întreprinderile exploatate de grupurile de interes economic (inclusiv de grupurile europene de interes economic). În primul caz, scopul urmărit este promovarea intereselor sociale, economice și culturale comune ale membrilor cooperatori, care se poate concretiza în obținerea de profituri, distribuirea de dividende, întrajutorarea membrilor cooperatori prin acordarea de facilități sau obținerea de servicii. În cel de al doilea caz, scopul urmărit este înlesnirea sau dezvoltarea activităţii economice a membrilor, precum şi îmbunătăţirea rezultatelor respectivei activităţi. 3. Definiţia întreprinderii comerciale Întreprinderea comercială este o activitate economică, organizată cu ajutorul factorilor de producție și exercitată în mod sistematic de un profesionist de tipul comerciantului, care are ca obiect producția, comerțul sau prestarea de servicii și care urmărește un scop lucrativ.

III. ÎNTREPRINDEREA CIVILĂ 1. Reglementarea întreprinderii civile Întreprinderea civilă este o categorie specifică a întreprinderii conscarate de Codul civil. Sub aspect terminologic, sintagma „întreprindere civilă” este o creație a literaturii de specialitate. Întreprinderea civilă este reglementată, în principal, de Codul civil și de Legea nr. 71/2011, iar în completare prin diversele acte normative care normează statutul organic și activitatea profesioniștilor necomercianți. 2. Elementele constitutive ale întreprinderii civile Întreprinderea civilă conservă integral structura întreprinderii, respectiv activitate organizată, titular, obiect și scop. Fiecare element constitutiv relevă particularități, perimițând identificarea unei întreprinderi civile.

16

2.1. Activitatea organizată Activitatea organizată desemnează, ca regulă, o activitate profesională organizată cu factori de producție specifici. Ca excepția, activitatea organizată poate consta și într-o activitate economică organizată cu factori de producție specifici. Regula vizează activitățile desfășurate în cadrul profesiilor liberale. Excepția vizează activitățile economice desfășurate de asociații și fundații, de instituții publice sau de alte subiecte de drept (necomercianți). Factorii de producție, necesari inițial pentru organizarea activității profesionale sau a activității economice, iar ulterior pentru exercitarea acesteia, vor fi diferiți în funcție de tipul activității concret desfășurată. Categoria factorilor de producție conține factori diverşi, de natură umană și materială. Activitatea profesională sau economică, organizată cu ajutorul factorilor de producție, trebuie să fie exercitată în mod sistematic, adică cu caracter de permanență, stabilitate, continuitate. 2.2.Titularul întreprinderii civile Titularul întreprinderii civile este un profesionist necomerciant. Categoria profesioniștilor necomercianți este foarte diversificată. Ea include persoanele care exercită profesii liberale (de tipul medicului, avocatului, arhitectului, expertului contabil etc.), dar și alte categorii de subiecte de drept (de ex.: asociații, fundații sau instituții publice care desfășoară activități economice). Titularul poate exploata întreprinderea civilă singur sau împreună cu alte persoane. Profesionistul necomerciant este cel care suportă riscul și răspunderea organizării și exploatării întreprinderii civile. 2.3.Obiectul întreprinderii civile Obiectul întreprinderii civile constă, ca regulă, în prestarea de servicii, iar ca excepție în producția, administrarea sau înstrăinarea de bunuri. Obiectul întreprinderii civile se concretizează în încheierea unei diversități de acte juridice şi în săvârşirea unor fapte juridice în cadrul activităţilor pe care le presupun, după caz, exercitarea profesiilor liberale sau desfășurarea de activități economice (de ex.: activităţile medicale, activităţile de practician în insolvenţă, activităţile avocaţiale, activităţile agricole, etc.). 2.4.. Scopul întreprinderii civile Scopul întreprinderii civile este întotdeauna nelucrativ. Scopul întreprinderii civile constă, ca regulă, în punerea la dispoziţia celor interesaţi de cunoştinţe şi competenţe de specialitate, pentru care se primesc onorarii şi nu profit. În cazul în care întreprinderea civilă constă într-o activitate economică, beneficiile realizate din derularea acesteia sunt utilizate pentru atingerea scopului nelucrativ. Scopul devine astfel elementul esențial în delimitarea întreprinderii civile de întreprinderea comercială. 3. Definiţia întreprinderii civile Întreprinderea civilă este activitatea profesională sau economică organizată cu ajutorul factorilor de producție specifici și exercitată în mod sistematic de un profesionist necomerciant, care are ca obiect prestarea de servicii, producția, administrarea sau înstrăinarea de bunuri și care urmărește un scop nelucrativ. Concluzii: Noțiunea de întreprindere a fost în mod constant în atenția legiuitorului național. Codul comercial român, actualul Cod civil, dar și numeroase legi speciale cu o existență concomitentă celor două coduri au alocat întreprinderii dispoziții imprecise sau contradictorii. De-a lungul timpului întreprindera a fost reglementată ca o componentă a instituției juridice a faptelor de comerț, ca subiect de drept, ca activitate economică sau ca element indispensabil al calității de profesionist. Principala clasificare a întreprinderilor, realizată de doctrină în considerarea actualului cadru normativ, vizează întreprinderea comercială (economică) şi întreprinderea civilă. 17

Întreprinderea comercială este o activitate economică, organizată cu ajutorul factorilor de producție și exercitată în mod sistematic de un profesionist de tipul comerciantului, care are ca obiect producția, comerțul sau prestarea de servicii și care urmărește un scop lucrativ. Întreprinderea civilă este activitatea profesională sau economică organizată cu ajutorul factorilor de producție specifici și exercitată în mod sistematic de un profesionist necomerciant, care are ca obiect prestarea de servicii, producția, administrarea sau înstrăinarea de bunuri și care urmărește un scop nelucrativ.

Test de autoevaluare: 1. Ce este întreprinderea în concepţia Codului civil român? 2. Care sunt elementele determinante ale întreprinderii? 3. Cum pot fi clasificate întreprinderile după obiect? 4. Ce este întreprinderea comercială? 5. Ce este întreprinderea civilă? Spețe: 1. Un intreprinzător persoană fizică a organizat o activitate de prestări de servicii de transport prin combinarea de resurse financiare, materiale şi forţă de muncă. Pentru desfăşurarea activităţii s-a înregistrat la registrul comerţului şi a obţinut licenţele de transport corespunzătoare. Prestaţiile de servicii de transport le efectuează cu plată şi din acestea îşi asigură cele necesare existenţei. Întrebări şi teme: (1) Dacă activitatea astfel organizată are regimul unei întreprinderi şi care este natura acesteia după scop şi obiect? (2) Dacă persoana fizică respectivă poate fi considerată profesionist şi care este calitatea acesteia. 2. Trei avocaţi au constituit o societate civilă profesională de avocatură pe care au înregistrat-o în registrul de evidenţă a formelor de exercitare a profesiei la baroul din care acestea faceau parte. După constituirea societăţii menţionate cei trei avocaţi au început să desfăşoare activitate cu plată conform obiectului societăţii, constând în servicii de asistenţă juridică, cu caracter permanent sau periodic prestate pentru diferite persoane fizice sau juridice. Întrebări şi teme: (1) Dacă forma de organizare a societăţii civile menţionate poate fi considerată întreprindere având în vedere obiectul şi scopul activităţii. (2) Dacă societatea civilă de avocatură poate avea calitatea de profesionist persoană juridică având în vedere că nu este înregistrată la registrul comerţului.

Grile: 1. În concepţia Codului civil român întreprinderea este: a) o persoană juridică de drept privat; b) o formă de organizare a activităţii profesionale; c) o structură asociativă fără personalitate juridică. 2. Privite cumulativ, elementele determinante ale întreprinderii sunt: a) forţa de muncă; bunurile în natură; capitalul; b) organele de deliberare şi decizii; organele de adminsitrare; organele de control; c) activitatea organizată; obiectul; scopul lucrativ sau nelucrativ. 3. În funcţie de scop, întreprinderile pot fi clasificate în: a) întreprinderi de producere de mărfuri și întreprinderi de comerț ; b) întreprinderi comerciale şi întreprinderi civile; 18

c) întreprinderi de prestări de servicii și întreprinderi de administrare de bunuri. 4. Întreprinderea comercială are ca scop: a) obţinerea de profit; b) prestarea de servicii; c) producerea de bunuri. 5. Întreprinderea civilă are ca scop: a) punerea la dispoziție de cunoștințe și competențe contra onorarii; b) organizarea de spectacole cu plată; c) obţinerea de profit.

19

MODUDUL III. PROFESIONIŞTII COMERCIANŢI ŞI AUXILIARII ACESTORA

Unităţi de învățare 1. Reglementarea, definițiile, elementele determinante și categoriile de profesioniști 2. Comercianţii – categorie specifică de profesionişti; 3. Auxiliarii profesioniștilor comercianţi.

Timpul alocat: 1 oră

Bibliografie: 1. Angheni, S., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. C.H.Beck, București, 2014, p. 1-10 ; 2. Cărpenaru, St. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 35-43, 108-110; 3. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. .H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 31-82. 4. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.80154. 5. Găină, V., Drept comercial român. Introducere în dreptul comercial. Întreprinderea. Fondul de comerț. Comercianții, Ed. C.H. Beck, București, 2017.

Obiectivele temei:

1. 2. 3. 4. 5.

Determinarea şi cunoaşterea conceptului de profesionist; Identificarea categoriilor de profesionişti ; Cunoaşterea specificului profesionistului comerciant; Identificarea categoriilor de profesioniști de tipuk comercianţilor. Identificarea şi cunoaşterea auxiliarilor comercianţilor.

I. REGLEMENTAREA, DEFINIȚIILE, ELEMENTELE DETERMINANTE ȘI CATEGORIILE DE PROFESIONIȘTI 1. Reglementarea profesionistului În contexul legislativ generat de Codul civil, subiectele dreptului comercial sunt inseparabile de statutul de profesionist, fiind o categorie a acestuia. În raporturile juridice civile profesioniștii au o pondere superioară simplilor particulari și un regim juridic diferit. Primul palier normativ este format din Codul civil și legea sa de punere în aplicare, acestea stabilind regimul juridic general al profesionistului, aplicabil inclusiv comercianților. Potrivit Codului civil, profesioniștii sunt subiecte de drept civil, iar dispozițiile sale se aplică raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil [art. 3 alin. (1)]. Tot Codul civil determină juridic profesionistul prin raportare la exploatarea întreprinderii, dispunând prin art. 3 alin. (2) că „sunt profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”. Mai mult, numeroase prevederi ale Codului civil, alocate raporturilor juridice obligaționale, contractelor speciale sau altor instituții de drept civil, consacră 20

reguli derogatorii care se aplică, după caz, exclusiv profesioniștilor sau deopotrivă profesioniștilor și anumitor neprofesioniști . La rândul său, Legea nr. 71/2011 precizează că noţiunea de profesionist prevăzută de art. 3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a Codului civil [art. 8 alin. (1)]. Al doilea palier normativ cuprinde actele normative care trasează regimul juridic specific pentru fiecare categorie de profesioniști. După caz, acestea consacră fiecărei categorii de profesioniști definiții, aspecte privind activitatea și/sau statutul lor organic. Majoritatea acestor acte normative sunt adoptate anterior Codului civil (de ex: Legea societăților nr. 31/1900, Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat). Al treilea palier normativ include acte normative ce stabilesc reguli particulare pentru profesioniștii aflați în diverse contexte. Acestea evidențiază intenția legiuitorului de valorizare nemijlocită sau de nuanțare a instituției profesionistului (de ex: O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori; Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante). 2. Definițiile profesionistului Codul civil a definit mediat profesionistul, prin intermediul sintagmei "exploatarea unei întreprinderi", iar legea sa de punere în aplicare a enumerat entitățile care beneficiază de o astfel de calificare. Potrivit art. 3 alin. (3) C.civ. „sunt profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”. Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, noțiunea de profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrarii în vigoare a Codului civil. Definiția vagă desprinsă din Codul civil a fost succedată de definiții neunitare consacrate de legile speciale. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este considerat profesionist orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența Legii nr. 193/2000, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia. Dispozițiile O.U.G. nr. 34/2014 (art. 2 pct. 2), păstrează definiția anterioară cu două modificări, respectiv: menționează că persoanele fizice sau juridice pot fi publice sau private și elimină condiția autorizării. În schimb, Legea nr. 72/2013 (art. 2 pct.2) definește termenul profesionist ca orice persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ. 3. Elementele determinante ale noțiunii profesionistului În absența unei definiții normative unice a profesionistului, ne limităm la a face mențini în privința elementelor ce conturează statutul de profesionist, raportat la întregul cadru normativ incident în materie. Elementul esențial al statutului de profesionist este însăși exploatarea întreprinderii. O persoană fizică sau juridică ori o entitate colectivă fără personalitate juridică este profesionist dacă desfășoară în mod sistematic o activitate (economică sau profesională) organizată cu ajutorul unor factori de producție specifici, având ca obiect producția, administrarea, înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii și un scop lucrativ sau nelucrativ. Ca regulă, profesioniștii trebuie să se înregistreze în registre publice de specialitate în funcție de tipul acestora. Prin efectuarea înregistrării este asigurată în toate cazurile opozabilitatea față de terți a existenței profesionistului, iar în condițiile legii inclusiv dobândirea personalității juridice (pentru persoanele juridice) și/sau autorizarea pentru începerea activității. 21

Acest element nu este esențial pentru statutul de profesionist, argumentat de următoarele situații posibile: a) cazul profesionistului clandestin (acea persoană sau entitate ce exploatează o întreprindere în sensul art. 3 C.civ, fără a fi înregistrată într-un registru public deși are această obligație pentru a fi legal constituită și/sau pentru autorizarea activității), care este supus regimului juridic al profesioniștilor; b) cazul profesioniștilor pentru care termenul include, potrivit unor legi speciale, și persoanele care acționează în numele sau pe seama acestora (evident acestea din urmă neînregistrate în registre publice, întreprinderea aparținând sau fiind exploatată de altă persoană); c) cazul profesioniștilor care exploatează o întreprindere fără să aibă obligația legală de înregistrare într-un registru public, aceasta fiind suplinită eventual de alte forme de încunoștințare a terțior (ex: grupurile de societăți, anumite societăți civile). Exploatarea înreprinderii implică afectarea unui patrimoniu profesional. Elementul are titulaturi diferite în funcție de tipul profesionistului (ex: universalitate de fapt, patrimoniu social, patrimoniu de afectațiune, fond de comerț) și vizează, după caz, bunurile, drepturile și/sau obligațiile afectate exploatării întreprinderii și/sau dobândite în scopul sau pe parcursul exploatării. 4. Categoriile de profesionişti Potrivit Legii nr. 71/2011, profesionistul include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale. II. COMERCIANŢII – CATEGORIE SPECIFICĂ DE PROFESIONIŞTI 1. Noţiunea de comerciant Dacă în perioada Codului comercial, comerciantul era subiectul de drept specific raporturilor juridice comerciale, cu un regim juridic diferit de cel al necomercianților, statutul actual de categorie a profesionistului evidențiază natura secundară dobândită de această calitate. Trecerea dreptului privat român la sistemul monist a determinat în raporturilor juridice civile ca relevant să fie însuși statutul de profesionist (antrenând un regim juridic diferit de cel al neprofesioniștilor), calitatea de comerciant devenind insignifiantă. Legiuitorul pare să fi urmărit inclusiv anihilarea termenului “comerciant”, cel puțin în accepțiunea sa generală. Astfel, Legea nr. 71/2011 a stabilit în art. 6 alin.(1) că referirile la comercianți, din cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil, se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului. Intenția de a înlătura termenul “comerciant” și de a-l înlocui cu sintagma mai sus amintită nu vizează însă accepțiunile specifice atribuite acestuia de numeroase acte normative. Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 se menține termenul "comerciant" prevăzut în: a) Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice; b) O.G. nr. 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță; c) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori; d) Legea pomiculturii nr. 348/2003; e) Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului; f) Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor; g) Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă; h) Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare; i) orice alte acte normative în care termenul "comerciant" are un înțeles specific dispozițiilor cuprinse în aceste din urmă acte normative. Analiza strictă a art. 6 relevă ideea că apelativul comerciant nu mai trebuie utilizat pentru a desemna categoriile clasice de comercianți persoane fizice și juridice, acestea fiind și cele pentru care, anterior actualului Cod civil, exista obligația expresă de înregistrare în registrul 22

comerțului. În schimb, termenul este menținut pentru a desemna persoanele care erau comercianți în înțelesul specific al unor legi speciale. În accepțiunea generală, termenul comerciant viza persoanele fizice și persoanele juridice enumerate de Legea nr. 26/1990 și reglementate de Codul comercial și de actele normative aferente fiecărei categorii în parte. Potrivit acestora, categoria comercianților persoane fizice cuprindea: titularii de întreprinderi individuale; membrii înreprinderilor familiale; persoanele fizice autorizate ca PFA (dacă îndeplineau condițiile art. 7 C.com.) . Categoria comercianților persoane juridice viza: societățile comerciale; regiile autonome; companiile sau societățile naționale; organizațiile cooperatiste de credit; societățile cooperative; societățile europene; societățile cooperative europene; grupurile de interes economic cu caracter comercial; grupurile europene de interes economic cu caracter comercial. Toate aceste persoane fizice și juridice formau categoria desemnată în mod tradițional prin termenul „comerciant”. Accepțiunile speciale ale termenului “comerciant” au ca sursă diverse legi speciale, majoritatea nominalizate chiar de Legea nr. 71/2011. După caz, acestea pot fi grupate în legi care definesc comerciantul, termenul fiind acoperitor pentru o categorie de persoane mai extinsă sau mai restrânsă decât categoria clasică, și în acte normative care se limitează la o utiliza termenul “comerciant” fără a indica persoanele vizate. Actele normative ca O.G. nr. 130/2000, Legea nr. 193/2000 , Legea nr. 363/2007 sau Legea nr. 158/2008 definesc comerciantul, în principiu, de aceeași manieră, de tip exhaustiv. Potrivit acestora este comerciant orice persoană fizică sau juridică care, după caz, în temeiul sau în executarea unui contract ori în practicile comerciale ce intră sub incidența acestor legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop, în numele sau pe seama acesteia . În toate aceste cazuri, înțelesul specific consacrat nu elimină sensul tradițional, ci doar îl completează. Astfel, termenul “comerciant” este acoperitor și pentru alte persoane, decât cele general recunoscute ca având acest statut și, incontestabil, acestea derulează și alte tipuri de activități decât cele rezervate în mod obișnuit comerciantului. Actele normative ca Legea nr. 296/2004 și Legea nr. 321/2009 instituie definiții de tip mai restrictiv pentru comerciant. Dacă în viziunea Legii nr. 296/2004 comerciantul este persoana fizică sau juridică autorizată să desfășoare activitatea de comercializare a produselor și serviciilor de piață, potrivit Legii nr. 321/2009 comerciantul este persoana fizică sau juridică autorizată să desfășoare activități de comercializare directă către consumator a produselor alimentare. Nici în aceste cazuri sensul termenului “comerciant” nu exclude categoriile clasice de comercianți, ci subliniază accentul legiuitorului pe tipul activității desfășurate, indiferent de forma juridică de înființare. În schimb, actele normative precum Legea nr. 84/1998 și Legea nr. 348/2003 nu conțin o definiție a comerciantului, ci doar menționează termenul în contextul unui număr redus de articole . În niciuna dintre cele două situații nu rezultă faptul că termenul “comerciant” ar avea un sens specific, diferit de cel tradițional. Înțelesul specific al termenului “comerciant”, desprins din analiza diverselor acte normative și menținut de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, nu afectează existența formelor juridice accesibile și recunoscute în mod tradițional comerciantului și care îi determinau acest statut. Legislația specială evidențiază atribuirea calității de comerciant de însăși activitatea desfășurată și nu de forma jurică de înființare, ducând astfel la extiderea sau restângerea categoriilor de persoane ce au acces la statutul de comerciant. Astfel, comerciantul în înțeles specific se poate înființa în formele juridice accesibile comerciantului în înțeles general (înregistrându-se în registrul comerțului) sau se constituie și în alte forme juridice (neînregistrându-se în registrul comerțului ci, eventual, în alte registre publice de evidență). În concluzie, apreciem că legiuitorul a instituit prin intermediul art. 6 din Legea nr. 71/2011 un dualism terminologic inutil (sintagama “persoane fizice și persoane juridice supuse înregistrării în registrul comerțului” și cuvântul “comerciant”) fiind mult mai practic și realist dacă ar fi fost menținut doar termenul “comerciant”, indiferent de sursa sa normativă și de 23

accepțiune. De altfel, cvasitotalitatea doctrinei tratează comerciantul strict din perspectiva formelor juridice clasice de înființare. Interpretarea corelată a dispozițiile art. 6 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 conturează interogația dacă legiuitorul, atunci când a nominalizat comerciantul drept o categorie a profesionistului, a vizat sensul “persoane fizice și persoane juridice supuse înregistrării în registrul comerțului” , înțelesul specific din legile speciale sau ambele accepțiuni. În ciuda textului profund criticabil al celor două articole, apreciem că profesionistul de tipul comerciantului desemnează actualmente persoanele vizate de ambele accepțiuni ale termenului “comerciant”. Sintetizând impactul actualului cadrul normativ în materia comerciantului, apreciem că acesta permite clasificarea comercianților în două mari categorii: a) comercianți care se înregistrează în registrul comerțului. Această categorie este instituită de Legea nr. 71/2011 prin modificarea adusă art.1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990. În opinia noastră, art. 6 alin. (1) a consacrat doar o nouă terminologie nu un criteriu atributiv pentru calitatea de comerciant (calitate, în esența sa, irelevantă în prezent, important fiind identificarea calității de profesionist). b) comercianți care nu se înregistrează în registrul comerțului. Această categorie include persoanele fizice și persoanele juridice, altele decât cele pentru care forma juridică de înființare sau o lege impun înregistrarea în registrul comerțului. Pentru aceste categorii, noțiunea “comerciant” are înțelesul specific dat de anumite legi speciale. 2. Conturarea conceptului de comerciant Comerciantul este o persoană fizică sau juridică, din categoria profesioniştilor, care exploatează o întreprindere comercială. 3. Categoriile de comercianţi Comercianţii pot fi clasificați în două categorii şi anume: comercianţi persoane fizice; comercianţi persoane juridice.

III. AUXILIARII PROFESIONIȘTILOR COMERCIANŢILOR 1. Noţiunea de auxiliari ai profesioniștilor comercianţi Terminologia „auxiliarii comercianților” este creația literaturii de specialitate, fiind anterioară reglementării instituției profesionistului. Raportat la cadrul normativ generat de Codul civil sintagma se pretează, în anumite contexte, la redenumirea sa sub forma „auxiliarii profesioniștilor comercianți”. Actuala formulare nu exclude existența auxiliarilor și pentru celelalte categorii de profesioniști necomercianți nominalizate de Legea nr. 71/2011, după cum nu este exclude nici posibilitatea auxiliarilor de a deține la rândul lor statutul de profesionist inclusiv de tipul comerciantului (de ex: în cazul incidenței unor legi speciale ca Legea nr. 193/2000 sau O.U.G. nr. 34/2014 sau atunci când auxiliarii exploatează o întreprindere în sensul Codului civil). Auxiliarii profesioniștilor comercianți sunt persoanele care acționează în numele și/sau pe seama profesioniștilor comercianți în derularea activităților lor economice. După caz, aceste persoane încheie sau intermediază încheierea de acte juridice pentru profesioniștii comercianți ori îi ajută în exploatarea întreprindelor comerciale. 2. Categoriile de auxiliari ai profesioniștilor comercianţi Doctrina a clasificat auxiliarii, în funcție de natura raporturilor juridice stabilite între aceștia și profesioniștii comercianţi, în : auxiliari dependenţi şi auxiliari independenţi. Dacă auxiliarii dependenți depind de profesionistul comerciant (cazul salariaților, mandatarii cu drept de reprezentare), auxiliarii independenți sunt însă autonomi față de acesta (cazul mandatarilor fără drept de reprezentare - comisionarii, consignatarii, expeditorii-, agenților comerciali sau al intermediarilor ocazionali). Titulatura persoanelor care se încadrează în fiecare categorie de auxiliari și regimul lor juridic sunt stabilite de Codul civil și legislația specifică. 24

3. Auxiliarii dependenţi Categoria auxiliarilor dependenţi include persoanele care sunt față de profesioniștii comercianți în raporturi de subordonare, generate de un contract de muncă sau de un contract de mandat cu reprezentare. După caz, cele două forme de subordonare pot coexista, mandatul cu reprezentare dat auxiliarului putând fi grefat pe un raport de muncă. Regimul juridic al auxiliarilor dependenți este trasat, în principal, de prevederile Codului muncii în materia contractului individual de muncă și ale Codului civil în materia contractului de mandat și ale contractului de mandat cu reprezentare (art. 2009-2038). Auxiliarul de tipul mandatarul cu drept de reprezentare este persoana care, în baza unei împuterniciri date de profesionistul comerciant, încheie acte juridice în numele și pe seama acestuia din urmă. 4. Auxiliarii independenţi 4.1. Noţiunea auxiliarilor independenți Categoria auxiliarilor independenți include persoane care sunt autonome faţă de profesioniștii comercianţi și care îi sprijină pe aceștia în realizarea obiectului întreprinderii comerciale. Raporturile dintre profesioniștii comercinați și auxiliarii independenți au întotdeauna o bază contractuală, regimul juridic al contractelor încheiate între aceste părți fiind guvernate de prevederile Codului civil și/sau ale legislației specifice. Categoria auxiliarilor independenţi include: mandatarii fără drept de reprezentare (de tipul comisionarului, consignatarului și expeditorului), agenții comerciali și intermediarii ocazionali. 4.2. Mandatarii fără drept de reprezentare Codul civil (art. 2039 - 2071) reglementează mandatul fără drept de reprezentare, precum și principalele sale aplicații: contractul de comision, contractul de consignație și contractul de expediție. Raportat la aceste dispoziții, pot fi auxiliari ai profesionistului comerciant comisionarul, consignatarul și expeditorul. Indiferent de tipul mandatului fără drept de reprezentare, în baza raportului juridic intervenit între părți, auxiliarii (de tipul comitentului, consignatarului și expeditorului) vor încheia actele juridice ce fac obiectul mandatului primit în nume propriu, dar pe seama profesionistului comerciant. Comisionarul este persoana care, în baza contractului de comision, primește un mandat de la profesionistul comerciant (comitent) având ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii și care va acționa cu titlu profesional în schimbul unei remuneraţii denumită comision. Consignatarul este persoana care, în baza contractului de consignație, primește o împuternicire de la profesionistul comerciant (consignant) care are ca obiect vânzarea de bunuri mobile pe care consignantul le-a predat în acest scop, cu obligația consignatarului de a remite consignantului prețul obținut sau de a restitui bunul nevândut. Expeditorul este persoana care, în baza contractului de expediție, se obligă să încheie în nume propriu şi în contul profesionistului comerciant (comitent) un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii, în schimbul unui comision. 4.3. Agenţii comerciali Agentul comercial este întotdeauna un intermediar profesionist. Profesioniștii comercianți pot apela la serviciile oferite de această categorie de auxiliari prin încheierea de contracte de agenție. Regimul juridic al contractului de agenție este stabilit de dispozițiile art. 2072-2095 din Codul civil. În cazul în care agentul comercial acționează pe piețe specializate (de ex: piața de capital, piața de asigurări sau piața burselor de mărfuri) se aplică cu prioritate legislația specifică în materie. Agentul comercial este persoana care, în baza contractului de agenție, este împuternicit în mod statornic de profesionistul comercinat (comitent) fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât 25

și să încheie contracte în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau mai multe regiuni determinate. 4.4. Intermediarii ocazionali Intermediarii ocazionali (curtierii sau mijlocitorii) își desfășoara activitatea în baza contractului de intemediere reglementat de dispozițiile art. 2096-2102 din Codul civil. Intermediarul ocazional este persoana care, în baza unui contract de intermediere, se obligă faţă de profesionistul comerciant (client) să îl pună în legătură cu un terţ în vederea încheierii unui contract. Intermediarul are dreptul la o remuneraţie din partea profesionistului comerciant numai în cazul în care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii sale. Concluzii: Profesionistul este persoana fizică sau juridică ori entitatea colectivă fără personalitate juridică care exploatează o întreprindere în condițiile art. 3 din Codului civil și a legislației speciale. Sfera profesioniştilor cuprinde comercianţii, întreprinzătorii, operatorii economici, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale aşa cum acestea sunt prevăzute în lege la data intrării în vigoare a Codului civil. Comercianţii sunt cea mai numeroasă categorie de profesioniști. Ponderea comercianţilor în sfera profesioniştilor este determinată de ponderea activităţilor economice din economie. Auxiliarii profesioniștilor comercianți sunt persoanele care acționează în numele și/sau pe seama profesioniștilor comercianți în derularea activităților lor economice.

Test de autoevaluare: 1. Ce sunt profesioniştii? 2. Care sunt elementele determinanate ale noțiunii profesionistului? 3. Care sunt categoriile de profesionişti? 4. Ce sunt profesioniştii comercianţi? 5. Care sunt categoriile de auxiliari ai profesioniștilor comercianți? Spețe: 1. Trei avocaţi au constituit o societate civilă profesională de avocatură pe care au înregistrat-o în registrul de evidenţă a formelor de exercitare a profesiei la baroul din care acestea faceau parte. După constituirea societăţii menţionate cei trei avocaţi au început să desfăşoare activitate cu plată conform obiectului societăţii, constând în servicii de asistenţă juridică, cu caracter permanent sau periodic prestate pentru diferite persoane fizice sau juridice. Întrebări şi teme: (1) Dacă forma de organizare a societăţii civile menţionate poate fi considerată întreprindere având în vedere obiectul şi scopul activităţii. (2) Dacă societatea civilă de avocatură poate avea calitatea de profesionist persoană juridică având în vedere că nu este înregistrată la registrul comerţului. 2. O societate comercială cu răspundere limitată are în obiectul de activitate desfăşurarea de operaţiuni de comerţ cu amănuntul prin magazine specializate şi operaţiuni de alimentaţie publică şi turism prin restaurante. Pentru comercializarea produselor menţionate încasează preţul mărfurilor şi obţine profituri pentru care plăteşte impozitele şi taxele aferente în mod constant la organele fiscale.În desfăşurarea activităţii societăţii mobilizează bunuri materiale, forţă de muncă şi mijloace financiare. Întrebări şi teme: (1) Dacă activitatea societăţii poate fi considerată întreprindere civilă având în vedere obiectul şi scopul acesteia. (2) Dacă societatea comercială poate fi considerată profesionist comerciant. 26

Grile: 1. Titularul unei întreprinderi civile are calitatea de: a) profesionist persoană fizică; b) comerciant persoană fizică; c) nu are nicio calitate. 2. Profesionistul de tipul comerciantului persoană juridică: a) exploatează o întreprindere comercială cu scop nelucativ; b) exploatează o întreprindere comercială; c) exploatează o întreprindere civilă. 3. O societate comercială are calitatea de: a) profesionist persoană juridică; b) formă asociativă comercială fără personalitate juridică; c) nu are nicio calitate. 4. Un fond mutual de pensii este: a) profesionist entitate colectivă fără personalitate juridică; b) profesionist persoană juridică; c) formă asociativă comercială. 5. Categoria auxiliarilor independenți ai comercianților include: a) agentul comercial și intermediarul ocazional; b) comitentul și expeditorul; c) comisionarul și consignatarul.

27

MODULUL IV. OBLIGAȚIILE PROFESIONALE ALE PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI

1. 2. 3. 4.

Unităţi de învățare Obligaţia de publicitate prin registrul comerţului; Obligaţia de organizare şi conducere a contabilităţii; Obligaţia de exercitare a comerţului în limitele concurenţei loiale; Obligaţia de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor.

Timpul alocat: 1 oră

Bibliografie: Cărpenaru, St. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 62-88; 2. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. .H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 31-82. 3. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.80-

1.

154. 5. Găină, V., Drept comercial român. Introducere în dreptul comercial. Întreprinderea. Fondul de comerț. Comercianții, Ed. C.H. Beck, București, 2017.

Obiectivele temei: Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de publicitate prin registrul comerţului; Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de organizare şi conducere a contabilităţii; 3. Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele concurenţei loiale; 4. Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor. 5. 1. 2.

I. OBLIGAŢIA DE PUBLICITATE PRIN REGISTRUL COMERŢULUI 1. Determinarea juridică a obligaţiei de publicitate Codul civil (art. 18) menționează, ca noutate, registrul comerțului în categoria modalităților generale de publicitate. Legislația specială este cea care conturează însă regimul juridic al registrului comerțului, respectiv Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului și alte actele nomative (de ex: Ordinul M.J. nr. 2.594/C/2008, pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor, H.G. nr. 83/2010, de aprobare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi a oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale.) Registrul comerţului este un sistem complex de evidenţă şi publicitate al profesioniștilor 28

comercianţi, dar și al altor persoane fizice sau juridice prevăzute de lege, precum şi a anumitor acte și operațiuni ale acestora. Evidența și publicitatea prin registrul comerțului se realizează în condițiile și conform procedurii prevăzută de legislația specifică, având ca scop ocrotirea intereselor generale ale societăţii, ale comercianţilor ori ale terţilor. Pentru comercianți, înregistrările în registrul comerțului constituie o obligație profesională. Potrivit Legii nr. 26/1990, înainte de începerea activităţii economice, au obligaţia să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării activităţii lor sau la încetarea acesteia, au obligaţia de a solicita înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege. 2. Structura organizatorică Registrul comerțului este ținut de Oficiul Registrului Comerțului (ORC) după structura consacrată la nivel normativ. Oficiul Registrului Comerţului este organizat la nivel central prin Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, instituţie publică cu personalitate juridică, care funcţionează în subordinea Ministerului de Justiţie și este condus de un director general numit de ministrul justiţiei. Oficiul Naţional al Registrului Comerţului are în subordine, la nivel teritorial, în cadrul fiecărui judeţ şi în Municipiul Bucureşti, oficii ale registrului comerţului, unități fără personalitate juridică, care funcţionează pe lângă tribunale și sunt conduse de directori numiţi de ministrul justiției. Oficiul Naţional al Registrului Comerţului ține registrul central al comerțului, în baza înregistrărilor operate în registrele comerțului de oficiile registrului comerţului teritoriale care au obligația să comunice electronic orice înmatriculare și mențiune operată, în termen de cel mult 15 zile de la efectuare. Oficiile registrului comerţului teritoriale ţin registrele teritoriale ale comerţului. Registrul central al comerţului şi registrele teritoriale ale comerţului sunt alcătuite din următoarele registre: a) registru pentru persoanele juridice societăţi, companii /societăţi naţionale, regii autonome, grupuri de interes economic, organizaţii cooperatiste, societăţi europene, grupuri europene de interes economic, alte persoane juridice expres prevăzute de lege, cu sediul principal/sedii secundare în România; b) registrul pentru înregistrarea persoane fizice autorizate, întreprinderilor individuale şi familiale; c) registrul pentru înregistrarea societăţilor cooperative şi societăţilor cooperative europene cu sediul principal/sedii secundare în România. 3. Caracterul public al registrului comerțului Legea nr. 26/1990 (art. 4) instituie caracterul public al registrului comerțului. Orice persoană interesată poate avea acces la înregistrările operate în registrul comerțului, pe bază de cerere sau prin corespondență, ORC fiind obligat să elibereze, pe cheltuiala solicitantului, documentele solicitate. 4. Persoanele care au obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului Titularii obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului sunt comercianţii (în accepțiunea tradițională), dar şi alte persoane fizice sau juridice pentru care legile speciale instituie expres această obligaţie. Categoria necomercianților, care trebuie să se întregistreze în registrul comerțului cuprinde persoane precum: grupurile de interes economic şi grupurile europene de interes economic, cu sediul în România, cu caracter civil; institutele naţionale de cercetare-dezvoltare. 5. Persoanele exceptate de la obligaţia înregistrării în registrul comerţului Legea nr. 26/1990 [art.1 alin.(3)] exceptează categorii de persoane de la obligaţia de înregistrare în registrul comerţului, precum: meseriaşii şi ţăranii care desfac produsele din gospodăria proprie, persoanele care exercită profesii civile (medicii; avocaţii; experții contabili; cadrele didactice). 6. Principalele categoriile de operaţiuni care se înregistrează în registrul comerţului Legislația specifică registrului comerțului nominalizează operaţiunile supuse înregistrării și le detaliază regimul juridic. Principalele categoriile de operaţiunile care sunt supuse înregistrării în registrul comerţului sunt următoarele: înmatricularea comercianţilor; înscrierea de 29

menţiuni privind comercianţii sau actele lor; radierea comercianţilor din registrul comerţului. Pentru fiecare categorie de operaţiuni care se înregistrează în registrul comerţului trebuie îndeplinite anumite formalităţi. 6.1. Înmatricularea și autorizarea funcționării Înmatricularea în registrul comerţului este operaţiunea de luare în evidenţă a comerciantului sau a altor persoane care sunt obligate să se înregistreze în registrul comerţului. Înainte de a solicita înmatricularea în registrul comerţului, trebuie îndeplinite următoarele operaţiunile prealabile:verificarea disponibilităţii şi/sau rezervarea firmei; verificarea disponibilităţii şi/sau rezervarea emblemei (dacă este cazul). Comercianţii supuși înregistrării în registrul comerțului trebuie să solicite înmatricularea înainte de începerea activităţii. Înmatricularea comercianților implică o cerere însoțită de actele doveditoare stabilite de lege pentru fiecare astfel de categorie (art. 4 din Anexa 1 la Ordinul M.J. nr. 2594/C/2008). Solicitarea înmatriculării, adresată Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă tribunalul în raza căruia îşi stabilesc sediul social, sediul profesional sau, după caz, locul desfăşurării activităţii, este făcută de comerciant, după caz, direct (personal sau prin reprezentant), prin corespondenţă sau prin mijloace electronice. Dacă legea nu prevede altfel, cererea trebuie făcută în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, respectiv de la data actului de înființare (art. 17 din Legea nr. 26/1990). Înmatricularea comercianţilor este realizată în baza rezoluţiei directorului Oficiului Registrului Comerțului sau a persoanei ori persoanelor desemnate de către directorul general al Oficiului Național al Registrului Comerțului. Un extras al rezoluției, cu conținutul stabilit de lege, se comunică spre publicare din oficiu Monitorului Oficial al României. Odată efectuată înmatricularea, solicitantul primește certificatul de înmatriculare, în termen de 3 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii dacă persoana competentă să soluţioneze cererile de înregistrare nu dispune altfel, pentru completarea documentaţiei. Acesta cuprinde inclusiv numărul de ordine în registrul comerțului, codul unic de înregistrare atribuit de către Ministerul de Finanțe, precum şi, după caz, identificatorul unic la nivel european (EUID) şi alte date, stabilite prin ordin al ministrului justiţiei.. Simultan cu formalitățile de înmatriculare este derulată și procedura pentru autorizarea funcționării comerciantului prevăzută de Legea nr. 359/2004. În baza unei declarații-tip pe propria răspundere, depusă odată cu cererea de înregistrare, solicitantul și asumă responsabilitatea privind legalitatea activității desfășurate. Din aceasta trebuie să rezulte, după caz, că persoana îndeplinește condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică. Solicitantul va primi, odată cu certificatul de înregistrare, un certificat constatator privind înregistrarea declarației-tip în registrul comerțului din care rezultă că acesta îndeplinește condițiile legale. Efectele înmatriculării în registrul comerţului, respectiv ale autorizării funcționării, comune pentru comercianții persoane fizice și persoane juridice, sunt dobândirea calității de profesionist de tipul comerciantului, respectiv a dreptului de a exercita activitatea economică. În plus, de la data înregistrării în registrul comerțului, comercianții persoane juridice dobândesc personalitate juridică. Înființarea de sedii secundare trebuie înregistrată de comerciant. Sucursalele se înregistrează în registrul comerțului de la sediul sucursalei, iar celelalte sedii secundare se menționează în cadrul înmariculării societății în registrul comerțului sediului principal. 6.2. Înscrierea de menţiuni Operațiunea deînscriere de mențiuni vizează înregistrarea în registrul comerțului a actelor și faptelor impuse de lege, ce au caracter modificator asupra înregistrărilor privitoare la comercianți. După caz, înscrierea de mențiuni se poate realiza la cererea comerciantului sau a altor persoane interesate sau din oficiu. Spre exemplu, se înscriu în registrul comerțului mențiuni referitoare la: modificarea datelor comercianților persoane fizice; modificarea datelor din actele constitutive și a activității comercianților persoane juridice; procedura insolvenței; anumite hotărâri judecătoreşti (de ex. 30

cele privind punerea sub interdicţie/ridicarea interdicției comerciantului; divorţul comerciantului; condamnarea comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite activitatea etc); orice modificare privitoare la actele, fapte și mențiunile înregistrate. Înscrierea de menţiuni se face pe baza unei cereri la care trebuie ataşate acte doveditoare în funcție de mențiunea a cărei înregistrae se solicită ( de ex: hotărârea AGA/membrilor ori a consiliului de administraţie sau a directoratului, în funcţie de tipul comerciantului; actul adiţional modificator în forma în care a fost încheiat actul modificat; dovezile privind achitarea taxelor legele şi de timbru judiciar pentru înscriere şi publicitate). Cererea de înscriere de menţiuni în registrul comerţului se soluţionează de directorul registrului comerţului, prin rezoluție, în baza căreia se face înregistrarea în registrul comerţului. Înscrierea de menţiuni se face, după caz, în baza rezoluţiei motivate a directorului Oficiului Registrului Comerțului sau a unor hotărâri judecătoreşti definitive. Înscrierea de menţiuni are ca efect opozabilitatea actelor înregistrate faţă de terţi, cu excepţia cazurilor în care legea prevede pentru opozabilitate şi condiţia cumulativă a publicării acestora în Monitorul Oficial al României. Momentul producerii opozabilităţii înscrierii de menţiuni faţă de terţi poate fi, după caz, data efectuării înscrierii în registrul comerţului sau data publicării acesteia în Monitorul Oficial. După efectuarea înscrierii menţiunii, solicitanţilor li se eliberează certificatul de înscriere de menţiuni, însoţit de rezoluţia directorului Oficiului registrului comerţului sau a persoanelor desemnate. Termenul de eliberare al certificatului de înregistrare este de cinci zile libere de la data înregistrării cererii, dacă judecătorul delegat sau directorul registrului comerţului nu dispun altfel (art.8 din Legea 359/2004). 6.3. Radierea comercianţilor Radierea din registrul comerţului poate consta în radierea înmatriculării sau radierea unor menţiuni. Radierea înmatriculării este operaţiunea tehnico-juridică prin care comerciantul este şters din evidenţa registrului comerţului. Radierea comercianților persoane fizice din registrul comerțului intervine atunci când au încetat activitatea pentru care fuseseră autorizaţi sau dacă îşi mută sediul profesional într-un alt judeţ. Pentru comercianții persoane juridice radierea intervine, de regulă, ca efect al încetării existenței, dar şi în cazul în care se decide schimbarea sediului social (prin mutarea sediului în alt judeţ; ca urmare a fuziunii/divizării efectuate în condiţiile legii; prin transferarea sediului într-un alt stat membru de către comercianții de tipul societăţii europene, societăţii cooperative europene și grupului european de interes economic, când au sediul în România). Cererea de radiere a înmatriculărilor sau a mențiunilor va fi însoțită de acte care motivează radierea. Solicitarea de radiere poate aparține persoanelor interesate sau poate fi dispusă din oficiu, în cazurile şi condiţiile impuse de lege. Radierea este dispusă, după caz, prin rezoluția directorului ORC sau uneia dintre persoanele desemnate potrivit legii ori prin hotărâre judecătorească. În cazul în care cererea de radiere este solicitată ca urmare a unor înregistrări păgubitoare, aceasta se depune şi se menţionează în registrul comerţului la care s-a făcxut înmatricularea comerciantului, care, în termen de 3 zile de la primirea cererii, o înaintează tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul comerciantului, care se pronunţă prin hotărâre judecătorească asupra acesteia. Hotărârea judecătoarească de soluţionarea a cererii poate fi atacată cu recurs. Termenul de recurs curge de la pronunţare pentru părţile prezente, şi de la comunicare pentru părţile lipsă. Efectuarea radierii se va face în baza hotărârii judecătoreşti definitive, care se va publica pe cheltuiala părţii care a introdus cererea în Monitorul Oficial al României. 7. Alte operaţiuni efectuate de registrul comerţului În registrul comerțului se mai realizează și operațiuni ca: depunerea și/sau menționarea actelor depuse de comercianți în scopul asigurării opozabilităţii şi efectuării formalităţilor de publicitate, refacerea dosarului/a înscrisurilor şi hotărârilor dispărute ori distruse din dosarul comercianţilor; îndreptarea de erori materiale; eliberare acte și furnizare de informații. 31

8. Controlul legalității operațiunilor efectuate în registrul comerțului Modalitățile în care se realizează controlul de legalitate sunt: a. controlul exercitat de directorul Oficiul Registrului Comerțului sau a uneia dintre persoanele desemnate prin decizia directorului general al Oficiului Național al Registrului Comerțului, conform competenţelor proprii sau delegate. Acesta/aceasta soluţionează prin rezoluţie cererile de înregistrare a comercianţilor, a actelor, faptelor şi drepturilor acestora, și verifică periodic legalitatea înregistrărilor din registrul comerţului (înmatriculări, înscrieri de menţiuni, radieri) în sensul regularităţii lor. b. controlul exercitat de instanţele de judecată. Judecătoria este competentă să soluţioneze plângerea împotriva rezoluţiei directorului Oficiul Registrului Comerțului sau a uneia dintre persoanele desemnate prin decizia directorului general al Oficiului Național al Registrului Comerțului, cu privire la înmatriculare și orice alte înregistrări ale comerciantului persoană fizică, formulată în termen de 15 zile de la pronunţare sau de la comunicare. Plângerea se depune la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al solicitantului, se judecă în condiţiile dreptului comun și este scutită de taxă judiciară de timbru. Tribunalul este competent să soluţioneze în fond plângerile împotriva rezoluţiilor directorului Oficiul Registrului Comerțului sau a uneia dintre persoanele desemnate prin decizia directorului general al Oficiului Național al Registrului Comerțului, în soluţionarea cererilor de înmatriculare, înscriere de mențiuni sau orice altă operațiune privind înregistrarea comercianților persoane juridice și a cererilor de radiere formulate de persoane fizice sau juridice prejudiciate prin înregistrări păgubitoare în registrul comerţului. Plângerile se depun şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut înregistrarea şi se înaintează tribunalului spre soluţionare, în 3 zile de la depunere. Curtea de Apel soluţionează recursul împotriva hotărârilor tribunalului. 9. Sancţiunile pentru nerespectarea obligaţiei privind publicitatea prin registrul comerţului Legea nr. 26/1990 prevede aplicarea de sancțiuni, în cazurile și condițiile stabilite normativ, precum: amenda judiciară; amenda contravenţională; închisoarea sau amenda penală. Sancţiunea amenzii judiciare se aplică pentru nerespectarea obligaţiilor şi a termenelor prevăzute de lege pentru înmatriculare, înscriere de menţiuni ori depunerea specimenului de semnătură ori alte acte (dacă fapta nu constituie înfracţiune). Sancțiunea amenzii contravenționale se aplică comercianților pentru nemenţionarea pe facturi oferte, comenzi, tarife, prospecte şi alte documente întrebuinţate în comerţ, numele sau denumirea, sediul social, codul unic de înregistrare şi codul numeric persoanl, după caz, numărul de înregistrare în registrul comerţului (dacă fapta nu este infracţiune). Persoana care, cu rea-credinţă a făcut declaraţii inexacte, în baza cărora s-a operat o înmatriculare ori s-a făcut o menţiune în registrul comerţului se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, sau cu amendă de la 100 la 500 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune mai gravă.

II. OBLIGAŢIA DE ORGANIZARE ŞI CONDUCERE A CONTABILITĂŢII 1. Determinarea juridică a obligaţiei comerciantului de a organiza şi conduce contabilitatea proprie Obligaţia profesională a comercianţilor de a organiza şi conduce contabilitatea proprie este consacrată de prevederile art. 1 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 în care se dispune că societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii. O asemenea obligaţie revine şi instituţiilor publice, asociaţiilor şi celorlalte persoane juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi persoanelor fizice autorizate care desfăşoară activităţi producătoare de venituri. 32

Prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 3055/2009 au fost aprobate reglementările contabile conforme cu directivele europene, în aplicarea art. 28 (4) din Legea nr. 82/1991. Pentru organizarea şi conducerea contabilităţii microintreprinderilor, prin Ordinul 1880/2001 al Ministrului Finanţelor Publice au fost aprobate normele metodologice elaborate în acest sens. 2. Scopul organizării şi conducerii contabilităţii Instituirea unei asemenea obligaţii pentru comercianţi a fost făcută în scopul protejării unor interese generale ale societăţii (cunoaşterea situaţiei patrimoniale naţionale, stabilirea obligaţiilor fiscale etc.) dar şi a unor interese ale comercianţilor (cunoaşterea mersului afacerilor, evidenţa patrimoniului). Scopul organizării şi conducerii contabilităţii este determinat de funcţiile şi importanţa acesteia, pentru societate, în general şi pentru comerciant, în special. 3. Funcţiile organizării şi conducerii contabilităţii Funţiile organizării şi conducerii contabilităţii sunt: funcţia de măsurare, evaluare, cunoaştere, gestiunea şi control; funcţia de înregistrare cronologică şi sistematică şi de prelucrare şi păstrare a informaţiilor financiare; funcţia de control şi stabirire a obligaţiilor fiscale; funcţia de informare şi adoptare a deciziilor; funcţia de bază de date pentru elaborarea situaţiilor financiare. 4. Categoriile de comercianţi şi sistemele diferenţiate de organizare şi conducere a contabilităţii Obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii revine următoarelor categorii de comercianţi organizaţi ca: persoane fizice autorizate, întreprinderile îndividuale şi întreprinderile familiale; persoane juridice, precum regiile autonome, societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, societăţile cooperative, companii naţionale şi societăţi naţionale. Sistemul de organizare şi ţinere a contabilităţii este diferenţiat în funcţie de categoria de comercianţi. 5. Sisteme diferenţiate de organizare şi ţinere a contabilităţii Persoane juridice, precum regiile autonome, societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, societăţile cooperative, companii naţionale şi societăţi naţionale au obligaţia să conducă contabilitatea în partidă dublă şi să întocmească situaţii financiare anuale, potrivit reglementărilor contabile aplicabile. Persoane fizice autorizate, întreprinderile îndividuale şi întreprinderile familiale, care desfăşoară activităţi producătoare de venituri, au obligaţia să conducă contabilitate simplificată, bazată pe regulile contabilitătii în partidă simplă. Categoriile de persoane care pot ţine contabilitatea în partidă simplă se stabiliesc prin ordin al ministrului finanţelor publice. 6. Principii de organizare şi ţinere a contabilităţii Principiile de organizare şi ţinere a contabilităţii sunt regulile pe baza cărora este organizată şi ţinută contabilitatea. Aceste principii sunt: principiul ţinerii contabilităţii în limba română şi în moneda naţională; principiul ţinerii contabilităţii fie în partidă dublă, fie în partidă simplă; principiul înregistrării cronologice şi sistematice a datelor în contabilitate; principiul înregistrării în contabilitate a bunurilor mobile şi imobile la valoarea de achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, iar a creanţelor şi datoriilor la valoarea nominală; principiul inventarierii generale a patrimoniului. 7. Contabilitatea patrimoniului Organizarea contabilităţii patrimoniului se face după regulile prevăzute de legea contabilităţii. Organizarea şi ţinerea contabilităţii patrimoniului se face în următoarele modalităţi: contabilitatea imobilizărilor; contabilitatea cheltuielilor; contabilitatea veniturilor; contabilitatea clienţilor şi furnizorilor, a celorlalte creanţe şi obligaţii; contabilitatea acţiunilor emise sau a altor titluri, precum şi vărsămintele efectuate în contul capitalului subscris. 8. Registrele de contabilitate 33

Potrivit art. 20 din Legea nr. 82/1991 comercianţii sunt obligaţi să utilizeze următoarele registre de contabilitate: registrul jurnal; registrul inventar; registrul cartea mare. 9. Efectuarea înregistrărilor în registrele de contabilitate Efectuarea înregistrărilor în registrele de contabilitate se face, după caz, manual sau informatizat. Registrele de contabilitate, pot fi, în funcţie de modul de ţinere, manuale sau informatizate. Registrele de contabilitate se utilizează în strică concordanţă cu destinaţia acestora. Ele trebuie să fie completate şi ordonate, în aşa fel încât să permită în orice moment identificarea şi controlul operaţiunilor contabile efectuate. Registrele de contabilitate obligatorii şi documentele justificative care au stat la baza înregistrărilor în contabilitate se păstrează în arhiva comercianţilor persoane fizice sau juridice. Termenul de păstrare este, de regulă, de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului în cursul cărora au fost întocmite, cu excepţia ştatelor de salarii, care se păstrează timp de 50 ani. În mod excepţional, pentru situaţii justificate, prin ordin al ministrului finanţelor publice, registrele de contabilitate şi documnetele justificative pot fi păstrate numai timp de 5 ani. În cazul de pierdere, sustragere sau distrugere a registrelor de contabilitate acestea pot fi reconstituite. Termenul de reconstituire este, de regulă, 30 de zile de la constatarea pierderii, sustragerii sau distrugerii. În caz de forţă majoră, termenul de reconstituire este de 90 de zile de la data constatării încetării acesteia. 10. Situaţiile financiare anuale Potrivit art. 28 (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, comercianţii au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, inclusiv în situaţia fuziunii, divizării sau lichidării activităţii acestora. Perioada pentru care trebuie întocmite situaţiile financiare anuale este exerciţiul financiar, care, de regulă, coincide cu anul calendaristic. Durata exerciţiului finaciar este de 12 luni, iar exerciţiul financiar poate fi diferit de anul calendaristic. Situaţiile financiare ale comercianţilor cuprind, de regulă, bilanţul şi contul de profit şi pierderi. Situaţiile financiare anuale se întocmesc, prin grija administratorilor, de către personalul de specialitate contabilă al comerciantului persoană juridică, sau de persoane fizice sau juridice autorizate potrivit legii, membri ai Corpului experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România. Ele se semnează de către administratorul sau persoana care are obligaţia gestionării entităţii. Situaţiile financiare trebuie însoţite de raportul administratorilor, raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, şi de propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii contabile. Situaţiile financiare anuale se depun la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice. Termenul de depunere pentru comercianţi este de 150 de zile de la încheierea exerciţiului financiar. Situaţiile financiare ale comercianţilor persoane juridice, care ţin contabilitate în partidă dublă, trebuie supuse formalităţilor de publicitate. Acţionarii şi angajaţii unei societăţi au dreptul să se informeze în legătură cu situaţiile financiare anuale. Informarea se poate face fără nicio discriminare la sediul societăţii sau a societăţii mamă. Situaţiile financiare anuale se păstrează timp de 10 ani. În cazul în care comerciantul şi-a încetat activitatea situaţiile financiare, precum şi registrele şi celelalte documente contabile se depun pentru păstrare la Arhivele Statului.

34

11. Sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiei privind organizarea şi conducerea contabilităţii Pentru nerespectarea de către comerciant a obligaţiilor privind organizarea şi conducerea contabilităţii, acesta este pasibil de angajarea răspunderii contravenţionale sau penale. Sancţiunile în angajarea răspunderii contravenţionale sau penale sunt amenda contravenţională respectiv închisoarea. III. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A COMERŢULUI ÎN LIMITELE CONCURENŢEI LOIALE 1. Determinarea juridică a obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele concurenţei loiale Concurenţa este alături de libertatea comerţului şi diversitatea formelor de proprietate o componentă importantă a economiei de piaţă. Ea permite agenţilor economici să se confrunte liber pentru atragerea şi conservarea clientelei cu scopul de a-şi maximiza profiturile. Importanţa şi impactul pe care concurenţa îl are în mediul de afaceri impun existenţa unui cadru juridic adecvat. Reglementarea juridică a relaţiilor sociale de concurenţă este făcută atât prin norme de drept constituţional cât şi prin norme specifice în materie de concurenţă. În art. 135 alin. 2 lit. a din Constituţia României se dispune că statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Raportat la prevederile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, profesioniștii de tipul comercianților au obligația să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale. În interpretarea dispozițiilor Legii nr. 11/1991[art. 11 lit. f)], profesionistul comerciant se încadrează în titulatura de întreprindere care are sensul de orice operator economic angajat într-o activitate constând în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piaţă dată, independent de statutul său juridic şi de modul de finanţare, astfel cum este definită în jurisprudenţa Uniunii Europene. Prin art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996 se dispune că sunt interzise orice înţelegeri, exprese ori tacite între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici precum şi orice decizii de asociere sau practici concertate între aceştia care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau o parte a acesteia. Cadrul juridic în materie de concurenţă stabileşte limitele în care trebuie să se manifeste concurenţa precum şi sancţiunile în cazul în care sunt depăşite aceste limite. 2. Formele concurenţei Formele concurenţei sunt: concurenţa loială; concurenţa neloială. Concurenţa loială este situația de rivalitate de piață, în care fiecare întreprindere încearcă să obțină simultan vânzări, profit și/sau cotă de piață, oferind cea mai bună combinație practică de prețuri, calitate și servicii conexe, cu respectarea uzanțelor cinstite și a principiului general al bunei-credințe. [art. 11 lit. a) din Legea nr. 11/1991]. Concurenţa neloială constituie practicile comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață. [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 11/1991]. 3. Scopul obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele concurenţei loiale Instituirea obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele concurenţei loiale are ca scop protecţia unor interese generale ale societăţii (protecţia relaţiilor sociale de concurenţă, protecţia economiei de piaţă, protecţia consumatorilor) dar şi protecţia însăşi a comercianţilor.

35

4. Forme de protecţie a concurenţei Protecţia împotriva concurenţei neloiale are următoarele forme: protecţia împotriva practicilor anticoncurenţiale şi a concentrărilor economice; protecţia împotriva concurenţei neloiale. 5. Protecția împotriva practicilor anticoncurențiale şi a concentrărilor economice 5.1. Protecţia împotriva practicilor anticoncurențiale Prin art. 5 din Legea nr. 21/1996 sunt interzise practicile anticoncurențiale constând în orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici sau asociații de agenți economici, în orice decizii luate de asociațiile de agenți economici şi în orice practici concertate, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia (ex: fixarea concertată a prețurilor; limitarea sau controlul producţiei; aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente; condiţionarea încheierii unor contracte; participarea cu oferte trucate; eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi; impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare; practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare; exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent economic). 5.2. Protecţia împotriva concentrărilor economice abuzive Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia. Sunt considerate operaţiuni de concentrare economică, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 21/1996: a) fuziunea a doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi; b) dobândirea controlului de către una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin asupra unui agent economic ori unul sau mai mulţi agenţi economici în mod direct sau indirect, asupra unuia sau mai multor agenţi economici ori asupra unei părţi ale acestora prin participare la capital, prin cumpărare de elemente de activ, prin contact sau prin alte mijloace. Concentrările economice abuzive care afectează mediul concurenţial sunt susceptibile de a fi sancţionate. 6. Protecţia împotriva concurenţei neloiale Actele şi faptele considerate de concurenţă neloială sunt prevăzute în art. 2 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Legiuitorul interzise practicile de concurență neloială, după cum urmează: a) denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin comunicarea ori răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său de informații care nu corespund realității despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de natură să îi lezeze interesele; b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al său ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora și a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi; c) orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al buneicredințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață. 7. Autorităţi administrative cu competenţe în supravegherea concurenţei Consiliul Concurenţei a fost înfiinţat prin Legea concurenţei nr. 21/1996, ca autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică, în domeniul concurenţei. În activitatea sa Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, ia decizii şi formulează avize, face recomandări şi elaborează rapoarte în aplicarea prevederilor Legii nr. 21/1996. În procedura de examinare preliminară şi de investigare Consiliul concurenţei poate decide după caz, următoarele: ordonarea încetării practicilor concurenţiale constatate, dispunerea de măsuri interimare, acceptarea de angajamente, aplicarea de amenzi, formularea de recomandări. Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei pot fi atacate de către părţi în termen de 30 de zile de la comunicare, în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti. 36

Consiliul concurenţei are în structura sa organizatorică inspectorate teritoriale de concurenţă la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti. Prin inspectorii de concurenţă, inspectoratele teritoriale exercită atribuţiile delegate de Consiliul Concurenţei. 8. Sancţiunile pentru nerespectarea obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele concurenţei loiale Practicile anticoncurenţiale şi concentrările economice abuzive care au ca efect dobândirea unei poziţii dominante pe piaţă atrag, după caz, răspunderea civilă, contravenţională sau penală. Sancţiunile prevăzute de lege şi aplicabile în funcţie de tipul de răspundere sunt: sancţiuni civile (nulitatea, amenda cominatorie şi conficarea profiturilor); sancţiuni contravenţionale (amenda contravenţională); sancţiuni penale (închisoarea sau amenda penală). Pentru încălcarea normelor juridice prin acte de concurenţă neloială răspunderea poate fi civilă, contravenţională sau penală. Sancţiunile prevăzute de lege şi aplicabile în funcţie de tipul de răspundere sunt: sancţiuni civile (încetarea actului de concurenţă; restituirea documentelor confidenţiale însuşite în mod ilicit, plata de despăgubiri pentru daunele pricinuit); sancţiuni contravenţionale (amenda contravenţională); sancţiuni penale ( închisoarea sau amenda penală). IV. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A COMERŢULUI CU RESPECTAREA DREPTURILOR ŞI INTERESELOR LEGITIME ALE CONSUMATORILOR 1. Determinarea juridică a obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor Potrivit art. 4. din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor se interzice comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor precum şi producerea, importul şi comercializarea produselor falsificate sau contrafăcute. Prin art. 8 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului se dispune că operatorii economici sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive. În conformitate cu art. 3 din Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor producătorii sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sigure, iar potrivit art. 4 din acelaşi act normativ producătorii trebuie să asigure consumatorului informaţiile utile care îi permit să evalueze riscurile inerente ale unui produs pe durata medie de utilizare sau pe o durată rezonabil previzibilă, atunci când acestea nu sunt imediat perceptibile de către consumator, fără un avertisment corespunzător, precum şi să prevină astfel de riscuri. Pentru asigurarea bunei funcţionări a pieţei prin art. 1 din legea nr.363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, se dispune că este necesar a se asigura un nivel înalt de protecţie a consumatorilor împotriva practicilor incorecte ale comercianţilor. 2. Scopul obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor Obligaţia profesională a comerciantului de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor se circumscrie atât unor interese generale constând în o mai bună funcţionare a pieţei cât şi unor interese particulare privind asigurarea unui nivel înalt de protecţie a consumatorilor. 3. Raporturile juridice protejate Raporturile juridice în care comercianţii sunt obligaţi să exercite comerţul cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor sunt: comercializarea, produselor noi, 37

folosite sau recondiţionate, şi a serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare destinate consumatorilor (ex: produse noi; antichităţi; produsele necesar a fi reparate sau recondiţionate; produse şi servicii reglementate prin legi speciale); încheierea şi executarea contractelor comerciale la distanţă între comercianţii care furnizează produse sau servicii şi consumatori; publicitatea privind produsele şi serviciile oferite spre comercializare. Raporturile juridice dintre comercianţi şi consumatori trebuie să fie bazate pe echilibru chiar dacă în anumite situaţii consumatorul poate fi captiv (ex: furnizorii de utilităţi). 4. Obligaţiile comercianţilor şi drepturile consumatorilor 4.1. Obligaţiile comercianţilor. Comercianţii au obligaţia ca în raporturile juridice cu consumatorii să respecte drepturile şi interesele legitime ale acestora. În raporturile dintre comercianţi şi consumatori, există un anumit dezechilibru, deoarece comerciantul are statutul de profesionist, în timp ce consumatorul are statutul unui profan şi este într-o postură de inferioritate. Obligaţiile pe care comercianţii le au în raporturile juridice cu consumatorii sunt: obligaţia de a nu stipula clauze abuzive în contractele cu consumatorii, obligaţia de a nu folosi practici comerciale incorecte, obligaţiile specifice, în considerarea celor trei calităţi (de producător, distribuitor, prestator de servicii) în care poate acţiona un comerciant în raporturile juridice cu consumatorii. 4.2. Drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor Consumatorii în calitatea de parte în raporturile juridice cu comercianţii beneficiază de următoarele drepturi: dreptul la protecţia vieţii sănătăţii sau securităţii la achiziţionarea unui produs sau prestarea unui serviciu; dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor; dreptul de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate;dreptul de a fi despăgubiţi pentru pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor; dreptul de a se organiza în asociaţii ale consumatorilor, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor; dreptul de a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive; dreptul de a nu li se interzice de către un operator economic să obţină un beneficiu prevăzut în mod expres de lege; dreptul de a nu li se impune în contracte clauze care pot favoriza folosirea unor practici comerciale incorecte în vânzare, de natură a influenţa opţiunea acestora;dreptul a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale;dreptul de a denunţa unilateral contractele încheiate la distanţă cu comercianţii; dreptul de a fi exoneraţi de plata produselor şi serviciilor care nu au fost solicitate, precum şi de achitarea preţurilor, tarifelor, taxelor, comisioanelor, dobânzilor şi penalităţilor care nu au fost stipulate iniţial în contracte sau în alte documente aferente contractelor. 5. Structuri instituţionale şi asociative în materia protecţiei consumatorului 5.1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este structura instituţională centrală de specialitate, cu personalitatea juridică, în subordinea Guvernului care coordonează şi realizează politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor. Autoritatea are în subordine comisariate regionale pentru protecţia consumatorilor, ca entităţi cu personalitate juridică. a. Asociaţiile de consumatori Asociaţiile de consumatori sunt persoane juridice constituite prin asociere de persoane fizice consumatori care au ca scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor, în general. b. Consiliul Consultativ pentru protecţia consumatorilor La nivel central şi local - judeţ, oraş, comună - se constituie câte un consiliu consultativ pentru protecţia consumatorilor. Consiliul consultativ asigură la nivelurile respective informarea şi organizarea cu privire la: stabilirea şi aplicarea politicii de protecţie a consumatorilor; corelarea acţiunilor diverselor organisme ale administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au rol în realizarea protecţiei consumatorilor. 38

c. Centrul European al Consumatorilor Pentru proteajarea cetățenilor români, în calitate de consumatori europeni în domeniul achizițiilor transfrontaliere (din statele membre ale U.E.) de produse şi servicii, a fost înființat Centrul European al Consumatorilor România – ECC România. El face parte din Reţeaua Centrelor Europene ale Consumatorilor, existentă la nivelul U.E., denumită Reţeaua Centrelor Europene ale Consumatorilor (ECC-Net). Activitatea sa este desfăşurată cu sprijinul Comisiei Europene şi a Guvernului României, prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului care asigură cofinanțarea şi controlul activității desfăşurate pentru sumele astfel alocate. Suportul logistic al Centrul European al Consumatorilor România este asigurat de către Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din Romania. 6. Sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor Încălcarea obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor poate atrage, după caz, răspunderea civilă, contravenţională sau penală. Sancţiunile specifice pentru fiecare tip de răspundere sunt, după caz: obligarea la plata unor daune în cazul antrenării răspunderii civile; amenda contravenţională, respectiv amenda penală sau închisoarea. 7. Organele care constată nerespectarea obligaţiei, stabilesc şi aplică sancţiunile Constatarea nerespectării obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor, stabilirea şi aplicarea sancţiunilor se face de următoarele categorii de organe: Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, prin reprezentanţii împuterniciţi ai săi; instanţele de judecată. Concluzii:

Profesioniștii comercianți au următoarele obligații profesionale: obligația de publicitate prin registrul comerțului; obligația de organizare și conducere a contabilității; obligația de exercitare a comerțului în limitele concurenței loiale; obligația de exercitare a comerțului cu respectarea drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor. Obligațiile profesionale nu sunt rezervate exclusiv comercianților. Fiecare obligație profesională beneficiază de un regim juridic specific.

Test de autoevaluare: 1.. Care sunt obligaţiile profesionale ale comercianţilor? 2. Care comercianţi au obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului? 3. Care sunt categoriile de operaţiuni care se înregistrează în registrul comerţului? 4. Care sunt principiile de organizare şi ţinere a contabilităţii? 5.Care sunt modalităţile de protecţie împotriva concurenţei neloiale? 6. Care sunt tipurile de raporturi juridice între comercianţi şi consumatori care sunt protejate prin legislaţia consumului? Spețe: 1. Trei persoane fizice şi două societăţi comerciale au înfiinţat un grup de interes economic pentru sprijinirea şi dezvoltarea afacerilor membrilor grupului. Grupul de interes economic a fost înmatriculat în registrul comerţului şi a dobândit personalitate juridică. În perioada de la înfiinţare şi până în prezent grupul nu a obţinut profit. Întrebări şi teme: (1) Dacă grupul are calitatea de comerciant perosană juridică în această situaţie. (2) Dacă prin încetarea activităţii grupul îşi pierde calitatea de profesionist. 39

Grile: 1. Înmatricularea în registrul comerţului produce,după caz, unul dintre efectele: a) dobândirea personalităţii juridice sau autorizarea funcţionării unor comercianţi persoane juridice; b) luarea în evidenţă a comercianţilor după începerea activităţii lor; c) naşterea dreptului comerciantului persoană fizică autorizată de a angaja cu contract de muncă terţe persoane fizice. 2. Care sunt principalele registre de contabilitate pe care trebuie să le ţină comerciantul persoană juridică? a) registrul adunărilor generale şi registrul consiliilor de administraţie; b) registrul cenzorilor şi auditorilor financiari; c) registrul jurnal, registrul inventar şi registrul cartea mare. 3. Folosirea firmei unui alt comerciant este: a) o operaţiune de locaţiune a firmei; b) un act de natură a produce confuzie asupra unui comerciant sau asupra activităţii sale; c) o modalitate de obţinere a profitului. 4. O practică este considerată acţiune înşelătoare când: a) conţine informaţii parţiale despre un produs sau un serviciu; b) conţine informaţii false sau în orice situaţie în care induce în eroare sau e susceptibilă să inducă în eroare consumatorul; c) conţine toate informaţiile necesare pentru a-l determina pe consumator să ia o decizie corectă.

40

MODULUL V FONDUL DE COMERŢ

Unități de învăţare: 1. Noțiunea, trăsăturile şi natura juridică a fondului de comerț 2. Elementele fondului de comerț 3. Operațiuni juridice privind fondul de comerț

Timp alocat: 1 oră

Bibliografie: 1. Cărpenaru, St. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 91-111; 2. Găină, V., Smarandache, L.E., Drept comercial român, Ed. Alma, Craiova, 2010, p. 49-52; 3. Angheni, S., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. C.H.Beck, București, 2014, p.35-63 ; 3. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.5560; 4. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 96-101. Obiectivele modulului 5. Schiau, I., Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 74-86;  Identificarea şi cunoaşterea conceptului de fond de comerţ  Stabilirea şi cunoaşterea elementelor structurale ale fondului de comerţ Obiectivele modulului specificului operaţiunilor privind fondul de comerţ  Identificarea şi cunoaşterea

I. NOŢIUNEA, TRĂSĂTURILE ŞI NATURA JURIDICĂ A FONDULUI DE COMERŢ 1. Noţiunea fondului de comerţ Fondul de comerţ nu este reglementat de Codul Civil. Acesta conține însă mențiuni în contextul reglementării anumitor instituții precum cazul uzufructului fondului de comerț (art. 735), conflictului de legi (art. 2638) sau regimurilor matrimoniale (art.340). La rândul său, art. 11 lit. c) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale a fost abrogat, dispozițiile sale fiind cele care defineau fondul de comerţ ca ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale. În schimb, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului conține încă dispoziții referitoare la fondul de comerț. Potrivit art. 21 menţiunile referitoare la donaţia, vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ, precum şi orice act prin care se aduc modificări înmatriculărilor sau menţiunilor care fac să înceteze firma ori fondul de comerţ, trebuie înregistrate în registrul comerțului. Conform art. 41, dobânditorul unui fond de comerţ poate să continue activitatea sub firma anterioară în condiţiile legii. Fondul de comerţ este ansamblul de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe care profesionistul comerciant le reuneşte şi le afectează exploatării întreprinderii şi care are o natură juridică distinctă de natura particulară a elementelor care îl compun. 41

2. Trăsăturile fondului de comerţ Fondul de comerţ are următoarele trăsături: este o unitate de bunuri mobile şi imobile, corporale ori incorporale; este o unitate de bunuri destinată activităţii economice; scopul comerciantului este de a atrage clientela şi a obţine profit din comerţul său;este o universalitate de fapt diferită de elementele care îl compun având regimul unui bun mobil incorporal. 3. Delimitarea fondului de comerţ de alte noţiuni Fondul de comerţ se delimitează de alte noţiuni apropiate cum sunt: noţiunea de patrimoniu; noţiunea de patrimoniu de afectaţiune; noţiunea de întreprindere. 4. Natura juridică a fondului de comerţ În privința naturii juridice a fondului de comerț, există mai multe teorii, precum: teoria universalităţii de drept; teoria universalității de fapt; teoria personificării fondului de comerț; teoria patrimoniului de afectațiune; teoria proprietății incorporale. Fondul de comerţ este un bun mobil incorporal datorită preponderenţei în componenţa sa a bunurilor mobile corporale sau incorporale, titularul său având un monopol relativ de exploatare asupra clientelei sale. Fiind un bun mobil incorporal fondul de comerţ este supus regimului juridic privind bunurile mobile.

II. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ 1. Structura fondului de comerţ Compoziţia fondului de comerţ cuprinde două categorii de elemente. Aceste categorii de elemente sunt: elemente corporale; elemente incorporale. 2. Elementele corporale 2.1. Bunurile imobile Imobilele de care se foloseşte comerciantul în activitatea sa pot fi: imobilele prin natura lor (clădiri, terenuri); imobilele prin destinaţie (instalaţii, maşini, utilaje). Ele fac parte din fondul de comerţ deoarece sunt afectate de către comerciant realizării obiectului întreprinderii comerciale al cărui titular este. Operaţiunile cu imobile aparţinând fondului de comerţ au regimul juridic prevăzut de Codul civil în materie de imobile. 2.2. Bunurile mobile corporale În structura fondului de comerţ sunt cuprinse şi bunuri mobile corporale cum sunt: materiile prime; materialele; produsele finite; mărfurile achiziţionate. 3. Elementele incorporale 3.1. Firma Firma este, după caz, numele de stare civilă, respectiv denumirea sub care comerciantul îşi desfăşoară activitatea şi sub care semnează, deosebindu-l de orice alt comerciant înregistrat în registrul comerţului. Firma este un element de identificare obligatoriu a comerciantului, în cadrul categoriei comercianţilor în general. Firma trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de fond: disponibilitatea, distinctivitatea şi licitatea. Firma trebuie să fie scrisă în primul rând în limba română (art. 30 din Legea nr. 26/1990). Există posibilitatea ca aceasta să fie scrisă şi într-o limba străină. Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în registrul comerţului. Înstrăinarea firmei poate fi făcută numai odată cu fondul de comerţ (art. 42 din Legea nr. 26/1990). Pentru protejarea dreptului asupra firmei legea prevede mai multe modalităţi juridice, precum: acțiunea în radiere a unei înregistrări păgubitoare; acţiunea în concurenţă neloială; acţiunea în daune; acţiunea penală. 3.2. Emblema 42

Emblema este un element complementar şi facultativ, care constă în semnul sau denumirea, prin care se identifică şi se individualizează un comerciant şi prin acesta se deosebeşte de un altul de acelaşi gen [art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 şi art. 58 alin. (1) din Norma Metodologică aprobată prin Ordinul M.J. nr. 2594/C/2008]. Condiţiile de fond ale emblemei sunt: disponibilitatea, distinctivitatea şi licitatea. Emblema poate fi reprezentată în următoarele modalităţi: prin cuvinte, când ea constă într-o denumire; figurativ, când ea constă într-o reprezentare grafică; complex, când este alcătuită din combinarea de cuvinte cu elemente figurative. Dreptul de folosinţă asupra emblemei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în registrul comerţului [art. 30 alin. (4) din Legea nr. 26/1990]. Emblemele vor putea fi utilizate pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de firma comerciantului [art. 43 alin. (2) din Legea nr. 26/1990]. Transmiterea emblemei se poate face şi separat de fondul de comerţ. În cazul dobândirii fondului de comerţ, dobânditorul poate să folosească emblema dacă are acordul transmiţătorului. Protecţia emblemei poate fi asigurată prin aceleaşi mijloace juridice ca şi pentru protecţia firmei (acţiunea în radiere; acţiunea în concurenţă neloială, acţiunea în daune; acţiunea penală). 3.3. Clientela Clientela poate fi definită ca o valoare economică a fondului de comerţ generată de raporturile care se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi persoanele care îşi procură mărfurile şi serviciile de la comerciantul titular al fondului de comerţ. Clientela este de mai multe feluri, şi anume: atrasă; angajată; derivată; ocazională. Pentru a fi un element constitutiv al fondului de comerţ clientela trebuie să aibă următoarele caractere: caracter comercial; caracter personal; caracter actual; caracter licit. Clientela este în stânsă legătură cu fondul de comerţ. Dreptul la clientelă, ca element al fondului de comerţ, poate fi înstrăinat numai în cadrul fondului de comerţ. Protejarea dreptului de clientelă se poate face prin următoarele mijloace juridice: acţiunea în concurenţă neloială; acţiunea în daune. 3.4.Vadul comercial Vadul comercial este definit ca aptitudinea fondului de comerţ de a atrage clientela, datorită unor factori care dau o anumită specificitate activităţii fiecărui comerciant. El este elementul hotărâtor pentru determinarea clientelei. Factorii de care depinde vadul comercial sunt de două feluri: factori obiectivi; factori subiectivi. Între vadul comercial şi clientelă există un raport unitar. Vadul comercial nu poate fi evaluat separat de fondul de comerţ. Transmiterea vadului comercial se poate face numai împreună cu fondul de comerţ. Vadul comercial poate fi protejat juridic prin aceleaşi mijloace prin care poate fi protejată clientela sau fondul de comerţ. 3.5. Drepturile de proprietate industrială Drepturile de proprietate industrială pot face parte din fondul de comerţ. Drepturile de proprietate industrială pot avea ca obiect creaţii noi sau semne noi. Creaţiilor noi cuprind: invenţiile; desenele; modelele industriale; know-how-ul. În categoria semnelor noi sunt incluse: mărcile de fabrică şi de comerţ; mărcile de serviciu; mărcile individuale; mărcile colective; mărcile de certificare; denumirile geografice; indicaţiile de provenienţă. 3.6. Drepturile de autor Drepturile de autor pot face parte din fondul de comerţ. Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice precum şi asupra oricăror asemenea opere de creaţie intelectuală este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial. 43

Titularul fondului de comerţ poate valorifica drepturile patrimoniale de autor, în calitate de dobânditor al acestora, în realizarea obiectului întreprinderii comerciale, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/1996, privind drepturile de autor şi alte drepturi conexe. 4. Regimul creanţelor şi datoriile comerciantului Creanţele şi datoriile comerciantului nu sunt cuprinse în fondul de comerţ, deoarece fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi nu o universalitate juridică.

III. OPERAŢIUNI JURIDICE PRIVIND FONDUL DE COMERŢ 1. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ 1.1. Obiectul vânzării cumpărării fondului de comerţ Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ poate avea ca obiect întregul fond de comerţ sau numai anumite elemente ale acestuia. Înstrăinarea separată a unor elemente ale fondului de comerţ este posibilă numai pentru acele elemente care nu sunt indisolubil dependente de fond. Firma, clientela şi vadul comercial pot face şi ele obiectul vânzării-cumpărării, dar numai în cadrul fondului de comerţ. Fiind un bun mobil incorporal, operaţiunea de vânzare-cumpărare a fondului de comerţ are regimul juridic al vânzării bunurilor mobile. Vânzarea-cumpărarea imobilelor care fac parte din fondul de comerţ trebuie făcută cu respectarea regulilor prevăzute de Noul Cod civil, referitoare la imobile (forma autentică a actului; publicitatea). 1.2. Drepturi şi obligaţii specifice Vânzătorul este obligat să predea bunul vândut şi să-l garanteze pe cumpărător contra evicţiunii. Cumpărătorul este obligat să primescă bunul şi să plătească preţul. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ creează, în afara obligaţilor comune ale vânzătorului, şi obligaţa specială pentru acesta de a nu face concurenţă cumpărătorului, prin exercitara unui comerţ de acelaşi fel în apropierea fondului dobândit de cumpărător. 1.3. Înregistrarea vânzării-cumpărării fondului de comerţ Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului [art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990]. Dacă operaţiunea de vânzare-cumpărare a fondului de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, ca efect al vânzării fondului de comerţ în ansamblu sau separat a unor imobile ale fondului, atunci trebuie îndeplinite şi formalităţile de publicitate privind vânzarea de imobile prin intermediul cărţii funciare. 2. Donaţia fondului de comerţ 2.1. Obiectul donaţiei fondului de comerţ Pentru a se asigura o mai mare continuitate a ideilor şi practicilor comerciale, pentru menţinerea locurilor de muncă şi stimularea activităţilor economice, fondul de comerţ poate face, potrivit legii, obiectul unui transfer cu titlu gratuit către terţe persoane sau în cadrul aceleiaşi familii (art. 20 alin. 2 din Legea nr. 346/2004). 2.2. Validitatea donaţiei fondului de comerţ Donaţia se încheie prin înscris autentic sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 1011 alin. (1) C. civ]. Donaţia fondului de comerţ sau a unor elemente ale sale trebuie încheiată în formă autentică. Bunurilor mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată,sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei [art. 1011 alin.( 2) C.civ.]. 2.3. Înregistrarea donaţiei fondului de comerţ Donaţia fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului [art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990]. Dacă operaţiunea de donaţie a fondului de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, ca efect al donării fondului de comerţ în ansamblu sau separat a unor imobile ale fondului, atunci trebuie 44

îndeplinite şi formalităţile de publicitate privind donaţia de imobile prin intermediul cărţii funciare. 3. Locaţiunea fondului de comerţ. 3.1. Obiectul locaţiunii fondului de comerţ Fondul de comerţ în totalitatea sa sau anumite elemente ale fondului de comerţ pot face obiectul unui contract de locaţiune. Operaţiunea juridică de locaţiune a fondului de comerţ, în ansamblul său, este supusă regimului juridic al locaţiunii bunurilor mobile. 3.2. Drepturile şi obligaţiile locatorului Locatorul are dreptul de a încasa preţul locaţiunii de la locatar, precum şi dreptul la restituirea contravalorii unor bunuri cuprinse în fondul de comerţ care se consumă în cadrul folosinţei normale. Obligaţiile locatorului sunt de a transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ şi de a nu face concurenţă locatarului prin exercitarea unui comerţ de acelaşi fel la o mică distanţă de locatar. 3.3. Drepturile şi obligaţiile locatarului Locatarul are dreptul de a primi de la locator folosinţa fondului de comerţ. El are dreptul de a continua exercita comerţul sub firmă proprie, sau sub firma anterioară, dacă are consimţământul expres al locatorului. Obligaţiile locatarului sunt obligaţia de a plăti preţul locaţiunii şi obligaţia de a respecta destinaţia economică şi funcţională a fondului de comerţ. 3.4. Înregistrarea locaţiunii fondului de comerţ. Locaţiunea fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului [art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990]. 4. Garanţia reală asupra fondului de comerţ. 4.1. Obiectul garanţiei reale asupra fondului de comerţ Fondul de comerţ în ansamblu sau anumite elemente ale sale pot forma, după caz, obiectul unui contract de garanţie reală. Formele garanţiilor reale asupra fondului de comerţ sau a unor elemente ale fondului de comerţ sunt, după caz, ipoteca imobiliară, ipoteca mobiliară şi gajul. 4.2. Validitatea garanţiei reale asupra fondului de comerţ Pentru validitatea unei garanţii reale privind fondul de comerţ sau a unor elemente ale acestuia trebuie respectate regulile juridice în materie de garanţii reale prevăzute de Noul Cod civil. a. Înregistrarea garanţiei reale asupra fondului de comerţ Garanţia reală asupra fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului [art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990]. Dacă garanţia reală asupra fondului de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, atunci trebuie îndeplinite şi formalităţile de publicitate privind ipoteca imobiliară prin intermediul cărţii funciare [art. 1 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului şi publicităţii imobiliare]. Când garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ este încheiată în forma unei ipoteci mobiliare sau a gajului, atunci aceasta se înregistrează la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (art. 20 C.civ.). 5. Aportul fondului de comerţ în societățile reglementate de Legea nr. 31/1990 5.1. Obiectul aducerii ca aport a fondului de comerţ Fondul de comerţ poate fi adus ca aport la capitalul social al unei societăţi reglementate de Legea nr.31/1990. În schimbul aducerii ca aport a dreptului de folosinţă asupra fondului sau a dreptului de proprietate asupra acestuia, titularul primeşte acţiuni sau părţi sociale în raport de forma juridică a societăţii reglemntate de Legea nr. 31/19990. Proprietatea sau folosinţa fondului de comerţ se transferă către societate, ca efect al aducerii acestuia ca aport la capitalul social. 45

5.2. Validitatea aducerii ca aport a fondului de comerţ Condiţiile de fond şi de formă ale acestei operaţiuni juridice de aducere ca aport într-o societate comercială a fondului de comerţ sunt cele prevăzute de Legea societăților nr. 31/1990. 5.3. Înregistrarea aducerii ca aport a fondului de comerţ Operaţiunea de aducere ca aport al fondului de comerţ la capitalul social al unei societăţi se înregistrează în registrul comerţului, odată cu înmatricularea societăţii sau cu înscrierea de menţiuni a actelor modificatoare ale societăţii. Dacă în obiectul aducerii ca aport a fondului de comerţ la capitalul social al unei societăţi sunt cuprinse şi imobile, atunci operaţiunea de aducere a aportului trebuie înregistrată şi în cartea funciară. 6. Transmiterea pe cale succesorală a fondului de comerţ 6.1. Obiectul transmiterii succesorale a fondului de comerţ Fondul de comerţ poate face parte din categoria drepturilor din masa succesorală rămasă de pe urma unui defunct comerciant persoană fizică. Fondul de comerţ poate fi transmis pe cale succesorală legală sau testamentară. 6.2. Validitatea transmiterii fondului de comerţ pe cale succesorală Transmiterea pe cale succesorală a fondului de comerţ este guvernată de regulile în materie de succesiuni prevăzute de Noul Cod civil, atât în cazul moştenitorilor legali, cât şi în cazul moştenitorilor testamentari. Moştenitorii pot să continue comerţul în indiviziune sau pot să accepte succesiunea sub beneficiul de inventar, solicitând până la partaj numirea unui administrator provizoriu. În procesul de partaj, unul dintre succesori poate solicita să i se atribuie lui fondul de comerţ pentru a se evita fragmentarea acestuia. 6.3. Înregistrarea transmiterii fondului de comerţ pe cale succesorală Operaţiunea de transmitere pe cale succesorală a fondului de comerţ trebuie înregistrată în registrul comerţului, dacă moştenitorul dobânditor înţelege să continue comerţul în una dintre formele de activitate economică prevăzute de lege pentru persoanele fizice. În cazul succesorilor testamentari persoane juridice comercianţi, înregistrarea transmiterii forndului de comerţ pe cale succesorală se face odată cu înscrierea menţiunilor modificatoare ale actelor lor constitutive, prin dobândirea fondului de comerţ în asemenea condiţii. Dacă în obiectul transmiterii fondului de comerţ pe cale succesorală sunt cuprinse şi imobile, atunci operaţiunea trebuie înregistrată şi în cartea funciară. 7. Apărarea fondului de comerţ Mijloacele juridice de apărare a fondului de comerţ sunt diferite în funcţie de dreptul care este încălcat. Dacă se încalcă dreptul de proprietate asupra fondului, titularul are posibilitatea unei acţiuni în revendicare. În cazul în care se aduce atingere dreptului de exploatare asupra fondului titularul are dreptul de a introduce o acţiune în daune pentru repararea prejudiciului suferit. Pentru situaţiile în care titularul fondului este lezat printr-o faptă de concurenţă neloială, ca orice persoană care are un interes legitim, se poate adresa direct instanțelor de judecată competente pentru încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială, pentru acoperirea prejudiciilor patrimoniale și morale suferite ca urmare a unei practici de concurență neloială, fără a fi necesară parcurgerea vreunei formalități în fața Consiliului Concurenței [art. 7 lit. a) din Legea nr. 11/1990]. Dacă atingerea dreptului asupra fondului de comerţ este rezultatul unor fapte infracţionale, titularul poate introduce o acţiune penală pentru restabilirea legalităţii şi a dreptului încălcat. Concluzii: Fondul de comerţ este ansamblul de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe care profesionistul comerciant le reuneşte şi le afectează exploatării întreprinderii şi care are o natură juridică distinctă de natura particulară a elementelor care îl compun. 46

Fondul de comerţ este un bun mobil incorporal datorită preponderenţei în componenţa sa a bunurilor mobile corporale sau incorporale, titularul său având un monopol relativ de exploatare asupra clientelei sale. Compoziţia fondului de comerţ cuprinde două categorii de elemente: elemente corporale (bunurile mobile și bunurile imobile); elemente incorporale (firma; emblema; clientele; vadul comercial; drepturile de proprietate intelectuală). Fondul de comerț poate face obiectul următoarelor categorii de operațiuni juridice: vânzarea-cumpărarea; locațiunea; garanţia reală asupra fondului de comerţ; aportul fondului de comerţ în societatea comercială; donația și transmiterea pe cale succesorală. Teste de autoevaluare: 1. Ce este fondul de comerţ? 2. Care sunt elementele corporale ale fondului de comerţ? 3. Care sunt elementele incorporale? 4. Care sunt operațiunile asupra fondului de comerţ? 5. Care sunt mijloacele de apărare a fondului de comert? Speţe : 1. Un comerciant a înstrăinat printr-un act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată bunurile mobile, clientela şi vadul comercial către un alt comerciant, păstrându-şi celelalte elemente ale fondului de comerţ. Pentru fiecare dintre elementele înstrăinate a făcut evaluare şi a încasat preţul respectiv. Întrebări şi teme: (1) Precizaţi dacă vânzarea-cumpărarea respectivă este valabilă şi care sunt argumentele răspunsului? (2) Precizaţi dacă pentru încheierea unui asemenea act era necesară forma autentică? 2. O societate comercială având statutul de comerciant persoană juridică şi-a stabilit ca emblemă un desen în care sunt redate scene obscene. Ea foloseşte această emblemă pe facturi, ambalaje şi mărfuri, iar orice vânzare către cumpărători a acestei embleme le produce acestora o stare de disconfort şi chiar de indignare profundă. Emblema a fost înregistrată la registrul comerţului atunci când a fost înmatriculată societatea, fiind publică şi opozabilă din acel moment. Întrebări şi teme: (1) Precizaţi de ce emblema respectivă nu ar trebui să existe în forma şi conţinutul prezentat? (2) Ce mijloace juridice există şi cine le poate exercita pentru a corecta o asemenea situaţie.

Grile: 1. Publicitatea şi reclama pe care şi-o face comerciantul este: a) un factor obiectiv de care depinde vadul său comercial; b) un factor subiectiv de care depinde vadul său comercial; c) un factor mixt atât obiectiv cât şi subiectiv de care depinde vadul său comercial. 2. Dreptul de autor asupra unei opere literare poate face parte din fondul de comerţ dacă: a) titularul său este exclusiv comerciant; b) titularul său este o persoană diferită de titularul fondului de comerţ; c) este adus în folosinţă sau în proprietate în fondul de comerţ indiferent de titular. 3. Vânzarea cumpărarea firmei ca element al fondului de comerţ se poate face numai dacă: a) firma se vinde odată cu fondul de comerţ; b) firma se vinde separat de fond; 47

c) firma se vinde împreună cu un bun imobil din fond. 4. Clientela şi vadul comercial pot face obiectul unei donaţii dacă: a) sunt donate separat de fond; b) sunt donate împreună cu fondul; c) sunt donate împreună cu bunurile mobile din fond. 5. Locatorul unui fond de comerţ are ca obligaţie specifică: a) să inventarieze la încheierea contractului bunurile mobile ale fondului; b) să nu facă acte de concurenţă locatarului prin exercitarea aceluiaşi comerţ la o mică distanţă de fond; c) să primească preţul locaţiunii într-un cont deschis la o bancă. 6. Garanţia reală asupra fondului de comerţ trebuie menţionată în registrul comerţului dar şi în: a) cartea funciară, dacă garanţia priveşte bunuri mobile; b) arhiva de garanţii reale mobiliare dacă garanţia priveşte bunuri imobile; c) după caz, cartea funciară dacă garanţia priveşte imobile sau arhiva de garanţii reale mobiliare dacă garanţia priveşte bunuri mobile.

48

MODULUL VI REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIȘTILOR COMERCIANȚI PERSOANE FIZICE

Unităţi de învățare 1. Noțiunea de profesionist comerciant persoană fizică 2. Accesul la activitatea economică pentru profesionistul comerciant persoană fizică potrivit O.U.G. nr. 44/2008 3. Răspunderea profesionistului comerciant persoană fizică potrivit O.U.G. nr. 44/2008 4. Încetarea activității economice de către profesionistul comerciant persoană fizică și efectele juridice antrenate 5. Restricții privind exercitarea activității economice

Timpul alocat: 2 ore

Bibliografie: 1. Stuparu, L.E., Gerjikov, O.S., Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech, Craiova, 2018, p. 24-31; 2. Smarandache, L.E., Comerciantul persoană fizică. Aspecte esenţiale privind: drepturile şi obligaţiile; pierderea calităţii (I), în Pandectele Române nr. 5/2011, Ed. Wolters Kluwer, București, pp. 106-116; 3. Smarandache,L.E., Comerciantul persoană fizică. Aspecte esenţiale privind: dovada şi atributele de identificarea ale calităţii (II), în Pandectele Române nr. 2/2011, Ed. Wolters Kluwer, București, p. 98-110; 4. Angheni, S., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. C.H.Beck, București, 2014, p. 10-18 ; 5. Cărpenaru, St. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 37-40; 6. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. .H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 47-69. 7. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.88154.

Obiectivele temei: Identificarea conceptului de profesionist comerciant persoană fizică Determinarea și cunoaşterea condițiilor de acces la activitatea economică pentru profesionistul comerciant persoană fizică potrivit O.U.G. nr. 44/2008; 3. Cunoaşterea răspunderii pentru obligaţiile asumate de profesioniștii comercianţi potrivit O.U.G. nr. 44/2008; 4. Determinarea cazurilor de încetarea a activității economice de către profesioniști comercianți potrivit O.U.G nr. 44/2008 și a efectelor juridice antrenate 5. Identificarea și analiza restricțiilor privind exercitarae activității economică 1. 2.

I. NOȚIUNEA DE PROFESIONIST COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ 1. Reglementarea noțiunii de comerciant persoană fizică 49

O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale este principalul act normativ care conturează regimul juridic al comerciantului persoană fizică prin prisma formelor legale în care acesta accede la activitatea economică. Și alte acte normative recunosc calitatea de comerciant persoană fizică anumitor persoane fizice raportat la activitatea pe care acestea o desfășoară, fiind irelevantă forma lor juridică de înființare și înregistrarea în registrul comerțului (de ex.: Legea nr. 193/2000, Legea nr. 72/2013, Legea nr. 158/2008, Legea nr. 296/2004). Statutul comerciantului persoană fizică de profesionist antrenează incidența Codului civil și a legilor speciale ce stabilesc reguli pentru profesioniști. 2. Calitatea de comerciant persoană fizică potrivit O.UG nr. 44/2008 O.U.G. nr. 44/2008 permite identificarea comerciantului persoană fizică prin intermediul formelor legale în care persoanele fizice pot desfășura activitatea economică, respectiv: persoană fizică autorizată, întreprindere individuală și întreprindere familială. Persoana fizică autorizată (PFA) este întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de o persoană fizică ce foloseşte, în principal, forţa sa de muncă și aptitudinile sale profesionale. Întreprinderea individuală și întreprinderea familială sunt întreprinderi economice, fără personalitate juridică, organizate de un întreprinzător persoană fizică, respectiv de membrii unei familii. În forma actuală a O.U.G. nr. 44/2008, calitatea de comerciant persoană fizică este menținută explicit doar pentru întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale, de la data înmatriculării în registrul comerțului (art. 23). Dispozițiile care recunoașteau anterior calitatea de comerciant pentru persoana fizică autorizată ca PFA și pentru toți membrii întreprinderii familiale au fost modificate în sensuri care elimină acest statut. Raportat strict la prevederile ordonanței, pentru titularii PFA și membrii întreprinderilor familiale, recunoașterea unei eventuale calități de comerciant persoană fizică ar putea fi argumentată doar prin faptul că exploatează întreprinderi comerciale (acest criteriu nu are însă niciun suport normativ în sensul atribuirii calității de comerciant, ci doar pentru determinarea calității de profesionist în sensul Codului civil). În consecință, de la data aplicării Codului civil (pentru titularul PFA), respectiv de la data aplicării Legii nr. 182/2016 (pentru membrii întreprinderii familiale) astfel de persoane fizice pot avea statutul de comerciant exclusiv în considerarea sensului specific dat acestui termen de anumite legi speciale. 3. Calitatea de profesionist a comerciantului persoană fizică Raportat la prevederile O.U.G. nr. 44/2008 și ale Codului civil, titularul întreprinderii individuale este profesionist de tipul comerciantului prin și de la data înmatriculării în registrul comerțului. Persoana fizică autorizată ca PFA și întreprinderea familială sunt profesioniști, deoarece exploatează întreprinderi în sensul art. 3 alin. (3) C.civ., prin și de la data înmatriculării în registrul comerțului. Pentru titularul PFA, O.U.G. nr. 44/2008 a prevăzut că orice persoană interesată poate face dovada calităţii de profesionist în cadrul procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în constatare, dacă justifică un interes legitim. II. ACCESUL LA ACTIVITATEA ECONOMICĂ PENTRU PROFESIONISTUL COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ POTRIVIT O.U.G. NR. 44/2008 1. Activitatea economică și întreprinderea economică în sensul O.U.G. nr. 44/2008 Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, “activitatea economică” desemnează activitatea cu scop lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii. În România, poate desfășura activități economice, în condițiile legii, orice persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului de stabilire. Ordonanța reglementează persoanelor fizice menționate accesul la activităţile economice 50

din economia naţională astfel cum acestea sunt prevăzute în Codul CAEN. Activitatea economică poate să fie desfăşurată în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă. În accepțiunea O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderea economică este activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanet și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. 2. Condițiile pentru accesul la activitatea economică potrivit O.U.G. nr. 44/2008 O.U.G. nr. 44/2008 reglementează condițiile legale obligatorii pe care persoanele fizice trebuie să le îndeplinească pentru a accede la activitatea economică în oricare dintre cele trei forme legale. Acestea sunt totodată și condiții pentru dobândirea calității de comerciant persoană fizică exclusiv pentru titularii de întreprinderi individuale (raportat la dispozițiile ordonanței). Condiţiile comune, care trebuie respectate de orice persoană fizică, indiferent de forma legală sub care urmărește să-şi desfăşoare activitatea economică şi indiferent de tipul acestei activităţi, sunt următoarele: a) capacitatea deplină de exerciţiu, cu excepția membrilor întreprinderilor familiale, care nu au calitatea de reprezentant, pentru care este suficientă vârsta de 16 ani; b) deţinerea un sediu profesional pe teritoriul României; c) absența cazierului fiscal (nu au săvârșit fapte sancționate de legile financiare, contabile, vamale şi cele care privesc disciplina financiar-fiscală); d) solicitarea înmatriculării în registrul comerțului, înregistrarea fiscală și autorizarea funcționării în condițiile legii. Condiţiile particulare se aplică doar persoanelor fizice constituite în anumite forme legale şi/sau care doresc să desfăşoare anumite activităţi economice. Aceste condiţii, ce trebuie îndeplinite cumulativ cu cele mai sus menționate, sunt următoarele: a) să existe un acord de constituire încheiat de către membrii familiei, în formă scrisă, ca o condiţie de validitate pentru constituirea oricărei întreprinderi familiale. Sub sancţiunea nulităţii absolute acesta va stipula: datele de identificare ale membrilor familiei şi ale reprezentantului, condiţiile participării, cota procentuală a fiecărui membru la beneficii şi la pierderi, raporturile dintre membrii întreprinderii familiale, condiţiile de retragere şi data întocmirii. b) dovedirea îndeplinirii unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a pregătirii sau experienţei profesionale considerate a fi necesare pentru desfăşurarea acelor activităţi economice, potrivit unor legi speciale; c) obţinerea de autorizaţii, avize, licenţe şi altele asemenea, prevăzute în legi speciale, dacă este cazul, pentru derularea unor activităţi. 3. Calitatea de angajator şi/sau de angajat şi cumulul de statute juridice potrivit O.U.G. nr. 44/2008 Referitor la calitatea de angajator, legea recunoaște această calitate pentru PFA și întreprinderea individuală. PFA poate desfăşura activităţile pentru care este autorizată, singură sau împreună cu cel mult 3 persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator, cu contract individual de muncă, încheiat şi înregistrat în condiţiile legii. Întreprinderea individuală poate angaja cel mult 8 salariaţi, terţe persoane, cu contract individual de muncă încheiat şi înregistrat în condiţiile legii. În cazul întreprinderii familiale, activitatea economică pentru care a fost autorizată va putea fi desfăşurată doar de membrii acesteia. Indiferent de forma legală în care este constituită persoana fizică, aceasta poate cumula respectiva calitate cu cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează în acelaşi domeniu sau într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care este autorizat. Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan titulari de PFA sau titulari de întreprinderi individuale. Persoana fizică autorizată ca PFA nu poate cumula şi calitatea de titular al unei întreprinderi individuale. În scopul exe1rcitării activităţii pentru care au fost autorizate, PFA, întreprinderea individuală şi întreprinderea familială pot stabili relații contractuale (chiar și exclusiv) atât între 51

ele, cât şi cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unor activităţi economice, fără ca aceasta să le schimbe statutul juridic. III. RĂSPUNDEREA PROFESIONISTULUI COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ POTRIVIT O.U.G. NR.44/2008 1. Noțiunea patrimoniu de afectațiune În sensul O.U.G. nr. 44/2008, patrimoniul de afectaţiune reprezintă masă patrimonială în cadrul patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor afectate, prin declaraţie scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un un act adiţional la acesta, exercitării unei activităţi economice. Persoanele fizice autorizate să desfășoare activități economice în oricare dintre cele trei forme legale au opțiunea de a constitui (la înființare sau ulterior) sau nu patrimoniul de afectațiune. 2. Răspunderea pentru obligaţii în sensul O.U.G. nr. 44/2008 Titularul PFA și titularul întreprinderii individuale răspund pentru obligaţiile asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului. Membrii întreprinderii familiale răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune şi, în completare, cu întreg patrimoniul acestora, corespunzător cotelor de participare prevăzute în acordul de constituire. IV. ÎNCETAREA ACTIVITĂȚII ECONOMICE DE CĂTRE PROFESIONISTUL COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ ȘI EFECTELE JURIDICE ANTRENATE 1. Cazurile de încetare a activităţii economice potrivit O.U.G. nr. 44/2008 Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, cazurile de încetare a activităţii persoanei fizice, indiferent de forma sa legală de constituire, sunt: 1) decesul titularului persoanei fizice autorizate ca PFA sau a titularului întreprinderii individuale, respectiv a mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii familiale; 2) voinţa titularului PFA sau a titularului întreprinderii individuale, respectiv atunci când mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii familiale cer încetarea acesteia sau se retrag din întreprindere; 3) aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990 care reglementează radierea înregistrărilor păgubitoare când există o hotărâre judecătorească. Radierea din registrul comerțului, ca efect al încetării activității economice, poate fi solicitată de orice persoană interesată în condițiile legii sau dispusă din oficiu. În subsidiar, în raport de forma legală de constituire a persoanei fizice sunt generate şi alte efecte. Prin radierea din registrul comerţului, persoanele fizice pierd, după caz, statutul juridic de persoană fizică autorizată ca PFA, de titular al întreprinderii individuale sau de membrii ai întreprinderii familiale. 2. Încetarea calităților de comerciant persoană fizică și de profesionist Calitatea de comerciant persoană fizică de tipul titularului unei întreprinderi individuale încetează prin radierea din registrul comerţului. Regula este valabilă și pentru titularul PFA, respectiv pentru membrii întreprinderii familiale, în situația în care, în considerarea unor legi speciale, aceștia au calitatea de comerciant. Ca regulă, radierea din registrul comerțului antrenează și pierderea calității de profesionist pentru persoanele fizice constituite în cele trei forme reglementate de O.U.G. nr. 44/2008. Dacă ulterior acestui moment respectiva persoană fizică continuă să desfășoare activitatea în condițiile art. 3 C.civ. aceasta dobândește calitatea de profesionist clandestin continuând să i se aplice legislația în materia profesioniștilor. V. Restricţii privind exercitarea activităţii economice 1. Incompatibilităţi 52

Incompatibilităţile sunt acele restricţii prevăzute de lege pentru anumite persoane de a exercita o activitate economică datorită funcţiei sau profesiei pe care o exercită. Sunt considerate incompatibile cu calitatea de comerciant sau de a exercita o activitate economică anumite funcții, calități ori profesii, precum cele de: magistrat; funcţionari publici; deputat şi senator; membru al Corpului diplomatic şi consular. Anumite profesii liberale sunt incompatibile cu profesia de comerciant, în condiţiile stabilite de legea specială (ex: avocat; notar; medic; etc). Sancţiunile ce pot fi aplicate persoanelor fizice care, deşi sunt incompatibile, exercită profesia de comerciant, sunt de natură disciplinară sau profesională. 2. Decăderile Decăderile sunt restricţii constând în sancţiuni juridice cu consecinţa excluderii de la exercitarea activităţilor economice a persoanelor care au fost condamnate pentru săvârşirea de infracţiuni privind respectivele activităţi. Sancţiunea decăderii din dreptul de a desfăşura o activitate comercială sau de a exercita o profesie economică constă în interzicerea dreptului unei persoane fizice de a mai fi comerciant. Sancţiunea decăderii se aplică şi se execută în condiţiile dispoziţiilor Codului penal pentru pedepsele complementare constând în interzicerea unor drepturi (art. 55 art. 66 - art. 70). 3. Interdicţiile Interdicţiile sunt măsuri de privare a unei persoane fizice de folosinţa sau exerciţiul unor drepturi. Măsura interdicţiei poate decurge din lege, dintr-o convenţie sau dintr-o hotărâre judecătorească. Interdicţiile legale aplicabile comercianţilor persoane fizice îmbracă forma activităţilor catalogate infracţiuni sau contravenţii şi care nu pot face obiectul comerţului pe care-l aceştia îl desfăşoară. 4. Autorizaţiile Autorizaţiile reprezintă documentele eliberate de către autorităţile competente persoanelor fizice pentru exercitarea activității economice sau a anumitor operaţiuni comerciale. Sub aspectul denumirii, titulatura acestora poate fi cea de autorizaţii, acorduri, aprobări, avize, licenţe sau alte documente similare. În acest sens distingem: autorizaţii necesare în vederea exerciţiului activităţii economice de către comerciantului persoană fizică, indiferent de forma sa legală de constituire, şi autorizaţii obligatorii doar pentru derularea anumitor categorii de operaţiuni economice pe care le presupune activitatea comerciantului.

Comerciantul persoană fizică desemnează persoana fizică care exploatează o întreprindere în sensul art. 3 alin. (3) din Codului civil, în formele și cu respectarea condițiilor prevăzute de legislația specială. Profesioniștii comercianți persoane fizice își pot desfășura activitatea economică în formele juridice de PFA, întreprinderi individuale și întreprinderi familiale în condițiile O.U.G. nr. 44/2008 și, după caz, ale altor reglementări speciale. O.U.G. nr. 44/2008 reglementează noțiunea patrimoniului de afectațiune și stabilește formele de răspundere față de terți pentru obligațiile asumate de persoanele fizice autorizate ca PFA, întreprinderi individuale și întreprinderi familiale. Pierderea calității de comerciant persoană fizică, prin radierea din registrul comerțului, antrenează și pierderea calității de profesionist dacă persoana fizică încetează efectiv exploatarea întreprinderii comerciale. Restricţii privind exercitarea activităţii economice îmbracă forma interdicțiilor, decăderilor, incompatibilităților și autorizațiilor.

53

Test de autoevaluare: 1. Care sunt formele legale în care își poate desfășura activitatea un comerciant persoană fizică raportat a O.U.G. nr. 44/2008? 2. Care sunt condițiile pentru accesul la activitatea economică potrivit O.U.G. nr. 44/2008 3. Ce este patrimoniul de afectațiune și cum influențează acesta răspunderea profesionistușui comerciant persoană fizică? 4. Care sunt cazurile de încetare a activității economice? 5. Când încetează calitatea de profesionist a comerciantului persoană fizică? 6. Care sunt restricțiile privind exercitarea activității economice? Spețe: 1. Un număr de patru persoane fizice majore, membri ai aceleiaşi familii, au constituit o întreprindere familială în care au pus capital, forţă de muncă şi bunuri pentru a desfăşura operaţiuni de comerţ. Întreprinderea familială creată au înregistrat-o la registrul comerţului şi a fost obţinută autorizaţia de funcţionare. Pentru coordonarea şi reprezentarea întreprinderii familiale create, membrii acesteia l-au desemnat pe cel mai vârstnic dintre ei.: Întrebări şi teme: 1) Precizaţi ce condiţii trebuie să fie îndeplinite pentru a putea fi înregistrată în registrul comerţului şi pentru a obţine autorizaţia de funcţionare. 2) Precizaţi dacă întreprinderea familială, prin înmatricularea în registrul comerţului, a dobândit personalitate juridică. 3) Precizaţi dacă membrii întreprinderii familiale sunt profesionişti de tipul comercianţilor.

Grile: 1. Formele legale de desfășurarea a activității economice de către persoanele fizice pe care le reglementează de O.U.G. nr. 44/2008 sunt: a) pfa, întreprinderea individulă și întreprinderea civilă; b) pfa, întreprinderea familială și întreprinderea civilă; c) pfa, întreprinderea individuală și întreprinderea familială. 2. Comerciantul persoană fizică este : a) un profesionist sau un neprofesionist; b) un profesionist care exploatează o întreprindere civilă; c) un profesionist care exploatează o întreprindere comercială în formele prevăzute de lege. 3. Titularul întreprinderii individuale devine comerciant persoană fizică: a) de la momentul autorizării; b) de la momentul începerii efective a activității economice; c) de la momentul înmatriculării în registrul comerțului; 4. Nu pot fi cumulate statutele de: a) membru într-o întreprindere familială și persoană fizică autorizată; b) persoană fizică autorizată și titular al unei întreprinderi individuale; c) membru într-o întreprindere familială și titular al unei întreprinderi individuale. 5. Titularul întreprinderii individuale răspunde pentru obligațiile rezultate din exploatarea întreprinderii: a) întotdeauna cu patrimoniul de afectațiune; b) întotdeauna cu patrimoniul persoanal; c) cu patrimoniul personal dacă nu are un patrimoniu de afectațiune. 6. Activitatea economică efectuată de titularul unei întreprinderi individuale încetează prin: 54

a) radierea din registrul contabil; b) deces; b) pensionarea pentru limita de vârstă a perosoanei fizice respective. 7. Calitatea de profesionist persoană fizică încetează prin: a) suspendarea calității de comerciant; b) încetarea activității economice; c) radierea din registrul comerţului.

55

MODULUL VII REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIȘTILOR COMERCIANȚI PERSOANE JURIDICE

Unităţi de învăţare: 1. Regimul juridic general al comercianților persoane juridice 2. Regimul juridic al categoriilor de profesioniști comercianți persoane juridice

Timp alocat: 1 oră

Bibliografie: 1. Găină, V., Smarandache, L.E., Drept comercial român, Ed. Alma, Craiova, 2010, p. 49-52; 2. Stuparu, L.E. O.S. Gerjikov, O.S. Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech, Craiova, 2018, p.33-40; 3. Smarandache, L.E., Particularităţi ale regimului juridic al organizaţiilor cooperatiste de credit, în Revista de Ştiinţe Juridice nr.1/2014, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 146-163; 4. Găină, V., Drept comercial român. Introducere în dreptul comercial. Întreprinderea. Fondul de comerț. Comercianții, Ed. C.H. Beck, București, 2017 5. Angheni, S., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. C.H.Beck, 2013, p. 19-25, 273-292 6. Cărpenaru, St. D., Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 394-400 7. Gheorghe, C., Drept comercial român,. Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p.566630.

Obiectivele modulului  Determinarea noțiunii de comerciant persoană juridică  Identificarea categoriilor de profesioniști comercianți persoane juridice supuși înregistrării în registrul comerțului  Identificarea conceptului de regie autonomă şi categoriilor acesteia, a modului de constituire, precum și a organelor care îi asigură funcționarea  Identificarea conceptului de companie/societate națională şi a formelor acesteia, a modului de constituire, a organelor care îi asigură funcționarea și a cazurilor de încetare  Identificarea noțiunilor de G.I.E.și de G.E.I.E., a formelor acestora, a modului de constituire, a organelor care le asigură funcționarea și a cazurilor de încetare  Cunoașterea conceptelor de societate cooperativă și societate cooperativă europeană, precum şi identificarea formelor acestora, a modului de constituire, a organelor care le asigură funcționarea și a cazurilor de încetare  Identificarea noțiunii de organizație cooperatistă de credit și stabilirea formelor acesteia, a modului de constituire, a organelor care îi asigură funcționarea și a cazurilor de încetare  Identificarea noțiunii de societate europeană, a modului de constituire, a organelor care îi asigură funcționarea și a cazurilor de încetare  56

I. REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIȘTILOR COMERCIANŢI PERSOANE JURIDICE 1. Reglementarea noţiunii de comerciant persoană juridică Odată cu aplicarea Codului civil nu mai există o reglementare generală, explicită, a calității de comerciant persoană juridică. Conform Legii nr. 71/2011 [art. 6 alin. (1)], referirile la comercianţi din cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil se consideră a fi făcute la persoanele fizice și la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului. La nivel particular, sunt reglementări în care termenul de comerciant persoană juridică are un înțeles specific dispozițiilor din acele acte normative (de ex.: Legea nr. 193/2000, Legea nr. 72/2013, Legea nr. 158/2008, Legea nr. 296/2004). În aceste cazuri, calitatea de comerciant persoană juridică este recunoscută anumitor persoane juridice prin raportare la activitatea pe care o desfășoară, fiind irelevantă forma juridică de constituire și eventuala înregistrare în registrul comerțului. În literatura de specialitate, comerciantul persoană juridică continuă să fie tratat prin raportare la categoriilor clasice de comercianți persoane juridice pentru care atribuirea calității de comerciant depinde de forma juridică de înființare, iar înregistrarea în registrul comerțului este obligatorie. Fiecare astfel de categorie de comerciant persoană juridică are o lege cadru proprie care îi stabilește regimul juridic privind modul de constituire, organizare, funcţionare, modificare şi încetare (de ex: Legea societăților nr. 31/1990, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, O.U.G. nr. 30/1997 privind reoganizarea regiilor autonome. O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile d ecredit i adecvarae capitalului etc.) 2. Categoriile de comercianţi persoane juridice supuși înregistrării în registrul comerțului În prezent, categoriile de comercianți persoane juridice, supuși înregistrării în registrul comerțului potrivit legii, sunt următoarele: a) societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990; b) regiile autonome; c) societăţile naţionale sau companiile naţionale; d) grupurile de interes economic cu caracter comercial; e) societățile cooperative și organizațiile cooperatiste de credit; f) grupurile europene de interes economic cu caracter comercial, cu sediul principal în România; g) societățile europene cu sediul principal în România; h) societățile cooperative europene cu sediul în România. 3. Dobândirea calităţii de comerciant persoană juridică Comercianții persoane juridice, constituiți în formele legale pentru care legea prevede obligația înmatriculării în registrul comerțului, dobândesc calitatea de comerciant prin înregistrare în registrul comerțului. Calitatea de comerciant persoană juridică depinde de existența acestora ca subiecte de drept. 3. Dovada calităţii de comerciant persoană juridică Proba calității de comerciant persoană juridică se face prin dovada înregistrării în registrul comerțului și prin actele constitutive. 4. Încetarea calităților de comerciant şi de profesionist. Operațiunea de radiere din registrul comerțului determină pentru toate categoriile de comercianți persoane juridice pierderea calității de comerciant şi de profesionist. REGIMUL JURIDIC AL CATEGORIILOR DE PROFESIONIȘTI COMERCIANȚI PERSOANE JURIDICE 1. Regiile autonome 1.1. Reglementare Legea cadru a regiilor autonome este Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Alte acte normative incidente sunt II.

57

și H.G. nr. 266/1993 privind ramurile şi domeniile în care funcţionează regiile autonome de interes național sau O.G. nr. 69/1994 privind unele măsuri pentru reorganizarea regiilor autonome de interes local. 1.2. Definiție Regia autonomă este o persoană juridică cu gestiune proprie şi autonomie financiară, care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale sau în alte ramuri şi domenii de interes naţional sau local, stabilite de Guvern, și care are ca obiect de activitate exploatarea unor bunuri şi servicii ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia. 1.3. Categorii Regiile autonome pot fi de interes naţional, care se organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale şi în alte ramuri ale acesteia, și regiile autonome de interes local, care se organizează și funcționează doar în anumite domenii de activitate. 1.4. Actul constitutiv Regiile de interes național se înființează prin hotărâre a Guvernului, iar regiile de interes local prin hotărâre a autorităţilor administraţiei publice locale (după caz, consilii judeţene sau consilii locale municipale, orăşeneşti sau comunale). În ambele cazuri, actul constitutiv are ca anexă regulamentul de organizare şi funcţionare al regiei autonome aprobat de către organul care a înfiinţat-o. 1.4. Organele care asigură funcționarea Consiliul de administraţie, compus din 5-9 persoane, asigură conducerea regiei autonome conform atribuțiilor stabilite de lege și actul constitutitv. Acesta se numeşte prin ordin al ministrului de resort sau, după caz, prin hotărâre a autorităţii administraţiei publice locale (art. 12 din Legea nr. 15/1990). Directorul/directorul general este numit dintre membrii consiliului de adminstrație, fiind cel care asigură conducerea curentă în baza unui contract de mandat. 2. Companiile naţionale şi societăţile naţionale 2.1. Reglementare Companiile naţionale şi societăţile naţionale sunt reglementate de O.U.G. nr. 30/1997 privind reoganizarea regiilor autonome. Legea-cadru este completată și de dispozițiile altor acte normative, un rol important revenind Legii societăților nr. 31/1990. 2.2. Definiție Companiile naționale sau societățile naționale sunt persoane juridice având forma juridică de societăți pe acțiuni, care desfășoară activități economice de interes public naţional şi care au ca acţionar statul ale cărui drepturi sunt exercitate în condițiile legii. 2.3. Forma juridică Companiile sau societățile naționale au rezultat din reorganizarea regiilor autonome, fiind supuse procesului de privatizare conform legii. În condițiile legii, competenţele şi atribuţiile în legătură cu procesul de privatizare aparţin Guvernului şi instituţiilor publice implicate (conform O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților, Legea nr. 137/2002 etc.). În baza Legii nr. 174/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării [art.3 lit.a)], sunt societăți comerciale orice companie naţională şi societate naţională la care statul este acţionar, indiferent de actul normativ în baza căruia s-au înfiinţat. Forma juridică a companiilor sau societăților naționale este cea a societății pe acțiuni. 2.4. Actul constitutiv Societățile sau companiile naționale se înființează, după caz, prin hotărârea sau ordonanța Guvernului. Acest act administrativ aprobă și statutul acestora. 2.5. Organele care asigură funcţionarea Funcţionarea societății naționale sau a companiei naționale este asigurată de aceleași organe ca la societatea pe acțiuni (cu anumite particularități inerente), respectiv de: a) organul de deliberare şi decizie (adunarea generală a acţionarilor); organul de administrare şi conducere (conform sistemului unitar sau sistemului dualist de administrare); organul de control al administrării şi gestiunii (după caz, cenzorii sau auditorii financiari și auditori interni). Conducerea companiilor naționale și societăților naționale este asigurată în baza unui contract de mandat încheiat în condițiile Legii nr. 31/1990 și ale acestei O.U.G. nr. 79/2008(art.2). 58

2.6. Încetarea existenţei Dizolvarea și lichidarea determină încetarea existenței societății/companiei naționale în aceleași condiții ca societățile pe acțiuni și în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990. 3. Grupurile de interes economic cu caracter comercial (GIE) 3.1. Reglementare Grupurile de interes economic sunt reglementate de Legea nr. 161/2003 (Titlul V, în art. 118 – art. 237). 3.2. Definiție GIE sunt persoane juridice cu scop patrimonial, formate din minim 2 și maxim 20 de persoane fizice sau persoane juridice, constituite pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. 3.3. Forme Grupul de interes economic poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant, deosebirea dintre aceste categorii fiind dată de natura activităților desfășurate. Potrivit legii, GIE comerciant poate îndeplini, în nume propriu, cu titlu principal şi într-o manieră obişnuită, toate faptele de comerţ necesare realizării scopului său [art. 127 alin. (4) din Legea nr. 161/2003]. Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de aceasta. 3.4. Actul constitutiv Constituirea GIE are la bază un act constitutiv încheiat în formă autentică, conform dispozițiilor legale. 3.5. Organele care asigură funcționarea Categoriile de organe care asigură funcţionarea GIE sunt: organul de deliberare şi decizie (adunarea generală a membrilor grupului); organul de administrare (administratorul unic, consiliul administratorilor sau organe de conducere similare consiliilor administratorilor); organele de control ale gestiunii (membrii grupului sau cenzorii). Regimul lor juridic evidențiază elemente de similaritate cu societăţile de capitaluri și societăţile de persoane. 3.6. Încetarea existenței Grupul de interes economic își încetează existența prin parcurgerea etapelor de dizolvare și lichidare, pentru cazurile de dizolvare nomilizate de Legea nr. 161/2003 (art. 184 - art. 285). 4. Grupurile europene de interes economic cu caracter comercial (GEIE) 4.1. Reglementare Grupul european de interes economic cu sediul principal în România este guvernat de Regulamentul nr. 2137/85/CEE privind instituirea grupului european de interes economic (GEIE), completat cu dispoziții din Legea nr. 161/2003 (art. 232- art. 237). 7.2. Definiție GEIE este o persoană juridică cu scop patrimonial, care nu pot avea mai mult de 20 de membri. 7.3. Modalități de constituire Un GEIE trebuie să cuprindă cel puțin: 1) două societăți sau alte entități juridice, care au administrația centrală în state membre diferite sau 2) două persoane fizice, care își desfășoară activitățile principale în state membre diferite sau 3) o societate sau altă entitate juridică și o persoană fizică, dintre care prima are administrația centrală într-un stat membru, iar cea de-a doua își desfășoară activitatea principală în alt stat membru. 7.4. Actul constitutiv GEIE se constituie prin contract de asociere, denumit act constitutiv, încheiat în formă autentică și care are conținutul minimal impus de lege (art. 234 din Legea nr. 161/2003) . 7.5. Organele care asigură funcționarea GEIE trebuie să cuprindă cel puțin două organe: membrii care acționează în mod colectiv și administratorul sau administratorii. 7.6. Înregistrarea GEIE se înregistrează în registrul special desemnat în acest scop de statul membru pe 59

teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul principal. Dacă înfiinţează în România filiale, sucursale, reprezentante şi alte unităţi fără personalitate juridică, operațiunea se supune tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru grupurile de interes economic române. 5. Societățile cooperative și organizaţiile cooperatiste 5.1. Categoria societăților cooperative 5.1.1. Reglementare Societăţile cooperative sunt persoane juridice reglementate de Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei. Cooperativele agricole, principală specie a celor dintâi, sunt reglementate de Legea cooperației nr. 566/2004. Cooperativele agricole au ca principal obiect de activitate desfăşurarea de activităţi comerciale, producătoare de bunuri şi de servicii în agricultură (art. 7 din Legea nr. 566/2004). 5.1.2. Definiție Societatea cooperativă este o structură asociativă cu personalitate juridică înființată printr-un act constitutiv în temeiul căruia fondatorii persoane fizice și/sau juridice (în număr de cel puțin cinci), pun în comun aporturi (în numerar și/sau în natură) pentru constituirea capitalului social (de minim 500 lei divizat în părți sociale cu o valoare minimă de 10 lei) pentru efectuarea de operațiuni economice în scopul de a realiza și împărți profituri și de a beneficia de facilități și servicii și în care răspunderea pentru obligațiile sociale este garantată, în principal, cu patrimoniul societății și, în subsidiar, cu răspunderea în limitele aportului a membrilor cooperatori. 5.1.3. Forme Societatea cooperativă se constituie în următoarele forme: 1) societate cooperativă de gradul unu (formată numai din persoane fizice); 2) societate cooperativă de gradul doi (formată din societăți cooperative de gradul unu, în procent de cel puţin 67 %, și din alte persoane fizice sau juridice, în scopul integrării pe orizontală sau pe verticală a activității economice desfășurată de acestea) [art. 4, art. 6 lit. l) - m) din Legea nr. 1/2005]. La rândul său, societatea cooperativă de gradul unu, în raport de obiectul său de activitate, se poate constitui în una din următoarele “forme“: 1) societate cooperativă meșteșugărească; 2) societate cooperativă de consum; 3) societate cooperativă de valorificare; 4) societate coperativă agricolă; 5) societate cooperativă de locuințe; 6) societate cooperativă pescărească; 7) societate cooperativă de transporturi; 8) societate cooperativă forestieră; 9) societate cooperativă de altă formă. Membrii cooperatori sunt cei care aleg forma juridică a societății cooperative și care hotărăsc în limitele legii cu privire la organizarea și funcționarea acesteia. 5.1.4. Actul constitutiv În condițiile legii-cadru, societatea cooperativă se constituie prin contract de societate și statut, încheiate ca înscrisuri separate sau ca înscris unic denumit act constitutiv. Forma înscrisului autentic este obligatorie dacă se aduce ca aport un teren. 5.1.4. Organele care asigură funcționarea Cu un regim juridic bine determinat de Legea nr. 1/2005, organele care asigură funcţionarea societății cooperative sunt: a) organul de deliberare şi decizie (adunarea generală a membrilor ordinară şi extraordinară); b) organe de administrare şi conducere (administratorul unic/consiliul de administraţie, preşedintele, directorul executiv); c) organe de control (cenzorii sau auditorii financiari). 5.1.6. Încetarea existenței Încetarea existenţei societăţii cooperative se produce prin dizolvare şi lichidare, în condițiile legii cadru. 5.2. Categoria organizațiilor cooperatiste 5.2.1. Reglementare Legea nr. 26/1990, care consacră această sintagmă nu oferă detalii, însă apreciem că este acoperitoare pentru organizaţiile cooperatiste de credit a căror reglementare cadru este O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului. 60

5.2.3. Definiție Organizaţiile cooperatiste de credit sunt asociaţii autonome, apolitice şi neguvernamentale, care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit în scopul întrajutorării membrilor acestora. 5.2.4. Forme Organizaţiile cooperatiste de credit se pot constitui, organiza şi funcţiona doar sub forma cooperativelor de credit şi a caselor centrale ale cooperativelor de credit la care acestea sunt afiliate, afilierea la o casă centrală fiind obligatorie. Cooperativa de credit este instituţia de credit înființată ca o asociaţie autonomă de persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori. Casa centrală a cooperativelor de credit este instituţia de credit înființată prin asocierea de cooperative de credit, în scopul gestionării intereselor lor comune, urmăririi centralizate a respectării dispoziţiilor legale şi a reglementărilor cadru, aplicabile tuturor cooperativelor de credit afiliate, prin exercitarea supravegherii şi a controlului administrativ, tehnic şi financiar asupra organizării şi funcţionării acestora [art. 334 lit. a) - b) din O.U.G. nr. 99/2006]. 6.Societatea cooperativă europeană (SCE) 6.1. Reglementare Societatea cooperativă europeană este reglementată de Regulamentul Consiliului nr. 1435/2003 privind actul unei asocieri cooperatiste europene, putând fi înființată pe teritoriul U.E. Dacă sediul societății cooperative europene este stabilit pe teritoriul României, aceasta va fi înregistrată în registrul comerțului de la sediul social. 62. Modalități de constituire O SCE poate fi înființată: de cel puțin cinci persoane fizice rezidente în cel puțin două state membre; de cel puțin cinci persoane fizice şi juridice de drept public sau privat, rezidente sau guvernate de legea națională a cel puțin două state membre; de societăți şi alte persoane de drept public şi privat guvernate de legea a cel puțin două state membre; prin fuziune între cooperative funcționând în Uniune dacă cel puțin două sunt guvernate de legi ale unor state member diferite; prin conversia unei cooperative formată într-un stat membru dacă pentru cel puțin doi ani a avut o sucursală (punct de lucru, stabiliment) sau filială guvernată de legea altui stat membru (art. 2 din Regulamentul Consiliului nr. 1435/2003). Calitatea de comerciant şi de profesionist. Comercianții persoane juridice, indiferent de forma lor juridică, dobândesc personalitate juridică, calitatea de comerciant şi calitatea de profesionist de la data înmatriculării în registrul comerțului [art. 71 alin. (5) din Anexa 1 la Ordinul M.J. nr. 2594/C/2008]. La GIE înmatricularea nu prezumă această calitate, ci natura activității. 7. Societatea europeană (SE) 7.1. Reglementare. Societatea europeană este reglementată de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 privind statutul societății europene. Atunci când o societate europeană îşi stabileşte sediul social în România, Regulamentul este completat de prevederile Titlului VII1 din Legea nr. 31/1990, precum şi de cele privitoare la societățile pe acțiuni, în măsura compatibilității lor cu dispozițiile regulamentului european. 7.2. Definiție Societatea europeană este o formă asociativă, de tipul societății pe acțiuni, având ca obiect desfășurarea de activități comerciale, la care participă societăți comerciale guvernate de legi naționale diferite. 7.3. Modalități de constituire Societatea europeană se constituie pe teritoriul U.E. din societăți naționale preexistente, înființate potrivit legislației a cel puțin două state membre, prin: fuziune, înființarea unui societăți europene holding, înființarea unei filiale, transformarea unei societăți de tip societate pe acțiuni. 7.4. Actul constitutiv 61

În cazul societății europene cu sediul în România, similar societății pe acţiuni, actul constitutiv este reprezentat de contractul de societate și statut, redactate separat sau sub forma unui înscris unic. 7.5. Organele care asigură funcționarea Potrivit art. 38 din Regulament, societatea europeană funcționează pe aceleasi principii ca și societatea pe acțiuni. 7.6. Încetarea existenței În baza art. 63 din Regulament, dizolvarea, lichidarea sau insolvența sunt guvernate de regulile în materie aplicabile societății pe acțiuni conform dreptului intern al statului membru unde societatea europeană are sediul. Concluzii: Profesionistul comerciant persoană juridică continuă să fie tratat prin raportare la categoriilor clasice de comercianți persoane juridice pentru care atribuirea calității de comerciant depinde de forma juridică de înființare, iar înregistrarea în registrul comerțului este obligatorie Regia autonomă este o persoană juridică cu gestiune proprie şi autonomie financiară, care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale sau în alte ramuri şi domenii de interes naţional sau local, stabilite de Guvern, și care are ca obiect de activitate exploatarea unor bunuri şi servicii ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia Companiile naționale sau societățile naționale sunt persoane juridice având forma juridică de societăți pe acțiuni, care desfășoară activități economice de interes public naţional şi care au ca acţionar statul ale cărui drepturi sunt exercitate în condițiile legii. GIE sunt persoane juridice cu scop patrimonial, formate din minim 2 și maxim 20 de persoane fizice sau persoane juridice, constituite pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. La rândul său, GEIE este o persoană juridică cu scop patrimonial, care nu pot avea mai mult de 20 de membri. Societatea cooperativă este o structură asociativă cu personalitate juridică înființată printr-un act constitutiv în temeiul căruia fondatorii persoane fizice și/sau juridice (în număr de cel puțin cinci), pun în comun aporturi (în numerar și/sau în natură) pentru constituirea capitalului social (de minim 500 lei divizat în părți sociale cu o valoare minimă de 10 lei) pentru efectuarea de operațiuni economice în scopul de a realiza și împărți profituri și de a beneficia de facilități și servicii și în care răspunderea pentru obligațiile sociale este garantată, în principal, cu patrimoniul societății și, în subsidiar, cu răspunderea în limitele aportului a membrilor cooperatori. Organizaţiile cooperatiste de credit sunt asociaţii autonome, apolitice şi neguvernamentale, care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit în scopul întrajutorării membrilor acestora. Societatea cooperativă europeană poate fi înființată pe teritoriul U.E în modalitățile stailite de legislația specială. Societatea europeană este o formă asociativă, de tipul societății pe acțiuni, având ca obiect desfășurarea de activități comerciale, la care participă societăți comerciale guvernate de legi naționale diferite. Fiecare categorie de comercianți persoane juridice beneficiază de reglementare proprie care le stabilește regimul juridic.

Test de autoevaluare: 1. Care sunt categoriile de comercianți persoane juridice supuși înregistrării în registrul comerțului? 2. Ce este regia autonomă? 3. Care sunt organele care asigură funcţionarea regiei autonome? 4. Ce sunt societățile și companiile naționale? 62

5. Care este actul constitutiv al unei societăţi naţionale? 6. Care sunt organele care asigură funcționarea societăților și companiilor naționale? 7. Ce este societatea cooperativă? 8. Care sunt actele constitutive ale societăţii cooperative? 9. Care sunt organele care asigură funcţionarea societăţii cooperative? 10. Ce sunt grupurile de interes economic? 11. Care sunt organele care asigură funcționarea grupului de interes economic? 12. Care este forma actului constitutiv al grup european de interes economic? 13. Care sunt modalitățile de constituire ale unei societăți europene? Spețe: 1. Regia autonomă are ca organe de administrare un consiliu de administraţie format din 7 membri şi un director general. În consiliul de administraţie există şi două persoane care sunt în raporturi de muncă faţă de regie, precum şi o altă persoană fizică având calitatea de membru al consiliului de administraţie la alte două consilii ale altor două regii şi la o societate comercială care nu are relaţii de afaceri cu Regia “ R”. În urma unor verificări, efectuate de inspectori din cadrul MADR, au fost constatate situaţiile mai sus menţionate şi au fost informate atât MADR, cât şi MFP, în sensul existenţei unor neregularităţi privind componenţa organelor de administrare ale regiei. Întrebări şi teme: (1) Ce consideraţi că au constatat organele de control ca şi neregularităţi? (2) Dacă este posibil cumulul calităţilor de salariat cu membru în consiliul de administraţie al regiei autonome. 2. Patru persoane fizice și o persoană juridică au hotărât să constituie o societate cooperativă de gradul unu. Capitalul social al acesteia a fost stabilit la 450 lei, divizat în 45 de părți sociale a câte 10 lei fiecare și a fost distribuit în cote egale către cei cinci membri cooperatori, adică nouă părți sociale la fiecare. După semnarea actului constitutiv de către toți fondatorii, aceștia au formulat cerere de înmatriculare la registrul comerțului și au depus atașate la aceasta actele doveditoare în susținerea acesteia (act constitutiv, dovada de vărsare a capitalului social etc.). Cererea de înmatriculare a fost respinsă. Întrebări şi teme: (1) Care au fost cauzele respingerii cererii de înmatriculare? (2) Care este calea de atac împotriva soluției menționate și cum poate fi remediată situația? 3. Trei persoane fizice şi două societăţi comerciale au înfiinţat un grup de interes economic pentru sprijinirea şi dezvoltarea afacerilor membrilor grupului. Grupul de interes economic a fost înmatriculat în registrul comerţului şi a dobândit personalitate juridică. În perioada de la înfiinţare şi până în prezent grupul nu a obţinut profit. Întrebări şi teme: (1) Dacă grupul are calitatea de comerciant perosană juridică în această situaţie. (2) Dacă prin încetarea activităţii grupul îşi pierde calitatea de profesionist.

Grile: 1. Au calitatea de comercianți persoane juridice: a) societățile naționale, asociațiile și fundațiile; b) companiile naționale și societățile cooperative; c) societățile comerciale și patronatele. 2. Societatea comercială dobândește calitatea de comerciant persoană juridică : a) la data redactarii actului constitutiv; b) la data semnării actului constitutiv; 63

c) la data înmatriculării în registrul comerțului. 3. Regiile autonome sunt: a) de interes local și de interes regional; b) de interes local și de interes național; c) de interes european și de interes național. 4. Companiile naționale și societărțile naționale au forma juridică de: a) regii autonome; b) societăți de stat; c) societăți comerciale pe acțiuni. 5. Societățile cooperative au ca scop: a) întotdeuna obținerea de profit; b) realizarea și împărțirea profiturilor și beneficierea de facilități și servicii; c) promovarae intereselor particulare ale membrilor. 6. Grup de interes economic poate fi înființat de: a) minim 2 și maxim 20 de persoane fizice sau juridice; b) minim 5 persoane fizice sau juridice ; c) de un număr variabil de persoane.

64

MODULUL VIII REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIȘTILOR COMERCIANȚI DE TIPUL SOCIETĂŢILOR REGLEMENTATE DE LEGEA NR. 31/1990

Unități de învăţare: 1. Noţiunea, formele juridice şi constituirea societăţii comerciale 2. Funcţionarea şi încetarea existenţei societăţii comerciale 3. Regimul juridic aplicabil fiecărei forme de societate comercială

Timp alocat: 3 ore

Bibliografie: 1. Angheni, S., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. C.H.Beck, 2013, p.64269 2. Cărpenaru, St. D., Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 114-390; 3. Smarandache, L.E., Societăți comerciale, Ed. Sitech,Craiova, 2010, pp. 30-238; 4. Găină, V., Smarandache, L.E., Drept comercial român, Ed. Alma, Craiova, 2010; p. 60-119; 5. Săuleanu, L., Societăți comerciale. Studii. Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.7-319; 6. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H. Beck, 2013, p.231-558;

Obiectivele modulului  Stabilirea şi diferenţierea tipurilor de societăţi comerciale  Cunoaşterea etapelor constitutive ale unei societăţi comerciale  Identificarea organelor care asigură funcţionarea societăţii comerciale şi a particularităţilor acestora  Determinarea etapelor de încetare a existenţei nei societăţi comerciale şi a cauzelor de încetare  Cunoaşterea regulilor specifice ale constituirii, funcţionării şi încetării existenţei fiecărui tip de societate comercială şi care este aplicabilitatea practică a acestora

I. NOŢIUNEA, FORMELE JURIDICE ŞI CONSTITUIREA SOCIETĂŢII COMERCIALE 1. Noţiunea societăţii comerciale Societatea comercială este persoana juridică înființată într-una din formele prevăzute de lege, rezultată din manifestarea de voinţă a uneia sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice, materializată într-un act constitutiv, prin care înțeleg să efectueze aporturi pentru a desfășura în comun o activitate cu scop lucrativ și pentru a realiza și împărți beneficiile rezultate. 2. Formele juridice

65

Societatea comercială se poate constitui în una dintre următoarele forme juridice: societatea în nume colectiv (SNC); societatea în comandită simplă (SCS); societatea pe acţiuni (SA); societatea în comandită pe acţiuni (SCA); societatea cu răspundere limitată (SRL). 3. Constituirea societăţilor comerciale 3.1. Actul constitutiv (contractul de societate şi statutul) La baza constituirii societăţii comerciale se află actul constitutiv. Legea nr. 31/1990 reglementează următoarele categorii de acte constitutive: contractul de societate, pentru societatea în nume colectiv sau societate în comandită simplă; contractul de societate şi statutul, pentru societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni sau societatea cu răspundere limitată, numai statutul, pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic. Acestea se pot încheia separat sau sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv unic. 3.2. Contractul de societate a. Condiţii de fond. Contractul de societate trebuie să îndeplinească următoarele categorii de condiții de fond: condițiile de fond generale, necesare pentru valabilitatea oricărui contract, prevăzute de art. 1179 din Codul civil, cu particularităţile impuse de specificul de legislaţia care reglementează constituirea societăţilor comerciale, şi anume: capacitatea de a contracta; consimțământul; obiectul; cauza; condiții de fond speciale, şi anume: aportul asociaților; affectio societatis; realizarea și împărțirea de profituri. b. Condiţii de formă. Contractului societăţii comerciale trebuie materializat într-un înscris. De regulă, forma înscrisului este sub semnătură privată, iar ca excepţie înscrisul poate avea forma autentică. Forma autentică este obligatorie în cazurile impuse de lege, şi anume: când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil; când forma de constituire a societăţii este de societate în nume colectiv sau de societate în comandită simplă; când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică. c. Conţinutul. Contractul de societate comercială trebuie să conţină clauzele obligatorii impuse de lege (art. 7, art.8 din Legea nr. 31/1990). 3.3. Statutul societăţii comerciale În ceea ce privește statutul ca act constitutiv al societății comerciale, acesta trebuie să îndeplinească aceleași condiții de fond și de formă ca și contractul de societate. În cazurile în care contractul de societate și statutul constituie acte distincte, acesta din urma va cuprinde datele de identificare a asociaţilor și clauze reglementând organizarea, funcționarea și desfășurarea activității societății. 3.4. Etape constitutive Constituirea și autorizarea funcționării societății comerciale parcurge trei etape. Aceste etape sunt: etapa contractuală; etapa administrativ-jurisdicțională; etapa de înmatriculare în registrul comerțului, înscriere fiscală și publicitate prin Monitorul Oficial. 3.5. Situaţia actelor juridice încheiate în procedura de constituire Legea nr. 31/1990 reglementează regimul actelor juridice încheiate în procedura de constituire a societății comerciale. Cei care au lucrat în numele unei societăți comerciale în curs de constituire răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele încheiate cu aceștia în contul societății cu excepția situației în care societatea comercială le-a preluat asupra sa, cu efect retroactiv. 3.6. Situaţia neregularităţilor produse în procedura de constituire În privinţa posibilelor neregularități produse în procedura de constituire a societății comerciale, Legea nr. 31/1990 cuprinde dispoziții privind efectele încălcării cerințelor legale în materie. În raport de momentul producerii sau constatării neregularităților privind constituirea societății comerciale acestea pot fi: neregularități produse și constatate înainte de înmatricularea societății comerciale; neregularități produse înainte de înmatriculare dar constatate după înmatriculare; neregularități privind publicitatea constituirii societății comerciale. 3.7. Structuri exogene ale societăţii comerciale Societatea comercială poate avea filiale, sedii secundare, sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte asemenea unități fără personalitate juridică, al căror regim juridic este stabilit de lege și 66

prin actele ce materializează voința asociaților societății comerciale (act constitutiv, hotărâri ale organului de deliberare și decizie). Constituirea filialelor, sediilor secundare, sucursalelor, agențiilor, reprezentanțelor sau a altor asemenea unități se poate face odată cu constituirea societăţii sau ulterior, după aceleaşi reguli ca şi pentru constituirea societăţii. 3.8. Personalitatea juridică a societăţii comerciale Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică şi calitatea de comerciant de la data înmatriculării ei în registrul comerţului. II. FUNCŢIONAREA ŞI ÎNCETAREA EXISTENŢEI SOCIETĂŢII COMERCIALE 1. Categorii de organe care asigură funcţionarea societăţii comerciale Organele care asigură funcţionarea oricărei societăţi comerciale sunt de trei categorii: organele de deliberare şi decizie; organele de administrare şi conducere; organele de control asupra administrării şi gestionării. În funcţie de forma juridică de societate comercială, acestea sunt conturate expres de lege sau sunt suplinite de asociaţi. 2. Organele de deliberare şi decizie Organele de deliberare şi decizie sunt cele în cadrul cărora se deliberează şi se iau hotărâri în problemele esenţiale ale societăţii sau în cele privind modificarea acesteia. În raport de forma juridică a societăți comerciale aceste organe sunt concretizate într-o formă instituţionalizată de tipul adunărilor generale sau în forma asociaţiilor împreună, care iau deciziile în acest mod. 3. Organelor de administrare şi conducere Legea nr. 31/1990 precizează clar existenţa acestor organe pentru fiecare formă juridică în parte. Modul de lucru, precum şi structura de organizare şi funcţionare sunt stabilite, în condiţiile legii, prin actul constitutiv sau prin hotărârea organelor societare competente. Societăţile de persoane şi societatea cu răspundere limitată pot fi gestionate de unul sau mai mulţi administratori (persoane fizice şi/sau juridice), fiecare dintre aceştia având şi drept de reprezentare, dacă nu există o stipulaţie contrară în actul constitutiv. La societăţile de capitaluri, organul de administrare şi conducere poate fi un organ individual sau un organ colectiv. Pluralitatea de administratori la această categorie de societăţi este organizată în sisteme specifice, adică în sistem unitar sau în sistem dualist. Societatea în comandită pe acţiuni este administrată exclusiv potrivit regulilor sistemului unitar de administrare al societăţii pe acţiuni, care sunt completate cu unele dispoziţii specifice acestei forme juridice de societate. Administraţia va putea fi încredinţată numai acţionarilor comanditaţi. 4. Organele de control asupra administrării şi gestionării Exercitarea controlului asupra administrării şi gestionării societăţii comerciale se face diferit şi de către persoane diferite în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale. Pentru societăţile de persoane controlul se exercită de către asociaţii care nu sunt şi administratori. Pentru societăţile de capitaluri, controlul gestiunii este exercitat distinct în funcţie de sistemul de administrare pentru care se optează. Societatea pe acţiuni cu sistem dualist de administrare este supusă obligatoriu auditului financiar. Societăţile pe acţiuni cu sistem unitar de administrare şi societăţile în comandită pe acţiuni,la care situaţiile financiare anuale nu sunt supuse în mod obligatoriu auditului financiar, pot decide prin adunarea generală a acţionarilor contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor. Dacă asemenea societăţi au situaţii financiare anuale care sunt supuse auditului financiar, ele sunt obligate să organizeze auditul intern. Pentru toate formele juridice de societate comercială este obligatorie auditarea financiară dacă ele se încadrează în regulile stabilite prin OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile, conforme cu directivele europene. 67

5. Modificarea societăţii comerciale În existența și funcționarea societății comerciale pot să apară împrejurări care să genereze o modificare a elementelor societății față de structura sa inițială. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 cazurile de modificare a societăţii comerciale sunt: schimbarea formei juridice a societăţii; mutarea sediului societăţii; schimbarea obiectului de activitate; prelungirea duratei societăţii; majorarea capitalului social; reducerea capitalului social; fuziunea societăților comerciale; divizarea; retragerea din societate; excluderea din societate.

III. ÎNCETAREA EXISTENŢEI SOCIETĂŢII COMERCIALE 1. Fazele încetării existenţei societăţii comerciale Operaţiunea juridică de încetare a existenţei societăţii comerciale se desfăşoară în două faze distincte, respectiv: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii. 2. Dizolvarea Dizolvarea societăţii comerciale este operaţiunea juridică de declanşare a procesului de încetare a existenţei societăţii comerciale. Dizolvarea poate să se producă datorită unor cauze generale de dizolvare valabile pentru toate formele de societăţi comerciale sau pentru cauze specifice anumitor forme de societăţi. Cauzele generale de dizolvare sunt următoarele: trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia; declararea nulităţii societăţii; hotărârea adunării generale; hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii; falimentul societăţii; alte cauze prevăzute de lege; alte cauze prevăzute de actul constitutiv al societăţii. Cauzele speciale de dizolvare, care pot declanşa procesul de încetare a existenţei anumitor forme juridice de societate comercială sunt: reducerea capitalului social sub minimul legal; diminuarea activului net al societăţii la mai puţin de jumătate (sau o diminuare mai puţin semnificativă conform actului constitutiv) din valoarea capitalului social subscris, potrivit pierderilor stabilite de situaţiile financiare anuale aprobate conform legii; reducerea numărului de acţionari la mai puţin de 2; falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur; deținerea calității de asociat unic de către o persoană fizică sau o persoană juridică la mai mult de o societate cu răspundere limitată cu unic asociat, respectiv de către o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană. 3. Lichidarea Lichidarea reprezintă cea de-a doua fază a procesului de încetare a existenței juridice a societății comerciale. Este realizată de către persoane anume desemnate denumite lichidatori. Lichidarea este guvernată de anumite principii obligatorii. Aceste principii sunt: principiul subzistenţei personalităţii juridice a societăţii comerciale; principiul obligativităţii lichidării după dizolvare; principiul efectuării lichidării în interesul asociaţilor. Lichidatorii sunt persoane care au competenţa de a îndeplini, în condiţiile legii, toate operaţiunile necesare privind stabilirea activului şi pasivului societăţii, finalizarea operaţiunilor în curs de derulare, repartiţia activului net între asociaţi, efectuarea formalităţilor de depunere a registrelor şi de radiere a societăţii. Efectele trecerii societăţi comercială la faza de lichidare sunt: modificarea obiectului, în sensul că vor fi realizate doar activităţile care sunt în derulare la momentul dizolvării; schimbarea administratorilor cu lichidatori; predarea gestiunii societăţii de către administratori către lichidatori. Secvenţele care domină lichidarea sunt: lichidarea activului şi pasivului societăţii; acordarea drepturilor cuvenite asociaţilor din lichidare; finalizarea lichidării prin radierea societăţii din registrul comerţului şi prin depunerea registrelor pentru păstrare.

68

IV. REGIMUL JURIDIC APLICABIL FIECĂREI FORME DE SOCIETATE COMERCIALĂ 1. Societatea în nume colectiv 1.1 Noţiunea societăţii în nume colectiv Societatea în nume colectiv este acel tip de societate comercială constituită prin asocierea a cel puţin două persoane fizice şi/sau juridice care pun în comun anumite aporturi cu intenţia de a exploata o întreprindere comercială, cu scopul de a obţine şi împărţi beneficii şi în care răspunderea pentru obligaţiile sociale este garantată, în principal, cu patrimoniul social şi, în subsidiar, cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor. 1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv Societatea în nume colectiv se constituie prin contract de societate care se încheie în formă autentică și care este semnat de către toţi asociaţii și care cuprinde elementele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 31/1990. Condiţiile de fond ale actului constitutiv al societăţii în nume colectiv, sunt condiţiile comune ale oricărui contract de societate comercială (capacitatea de a contracta, consimţământul valabil, obiectul, cauza, aportul asociaţilor, affectio societatis, realizarea şi împărţirea profiturilor). Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv se încheie în formă autentică și cuprinde elemente specifice acestui tip de societate. Societatea în nume colectiv parcurge etapele constitutive comune oricărei societăţi comerciale, cu secvenţele respective. Societatea în nume colectiv dobândeşte calitatea de persoană juridică şi devine comerciant la momentul înregistrării în registrul comerțului. 1.3.Funcţionarea societăţii în nume colectiv Funcționarea societăţii în nume colectiv este asigurată prin: deliberările şi deciziile asociaţilor; administrarea de către administratori; controlul gestionării de către asociaţi. Adoptarea hotărârilor aparţine asociaţilor. Ei deliberează si decid potrivit regulii unanimităţii (revocarea administratorilor, modificarea actului constitutiv) sau regulii majorităţii (limitarea puterilor administratorilor, aprobarea bilanţului contabil, angajarea răspunderii administratorilor, rezolvarea divergenţelor dintre administratori). Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori (asociați sau nu), numiţi prin actul constitutiv sau aleşi ulterior de către asociaţi, pentru o durată stabilită de aceștia. Controlul asupra gestiunii societăţii se exercită de către asociaţii care nu sunt administratori. În concret, acesta este materializat în participarea la luarea deciziilor, verificarea registrelor societăţii sau supravegherea operaţiunilor societăţii. Modificarea actului constitutiv al societăţii în nume colectiv poate opera pentru toate cauzele de modificare prevăzute de Legea nr. 31/1990. Procedura de modificare parcurge etapele comune oricărei modificări. Cauzele de modificare privesc patrimoniul societăţii (majorarea sau reducerea capitalului social), existenţa societăţii (durata) sau persoana asociaţilor (cesiunea părţilor de interes; retragerea asociatului din societate;excluderea asociatului din societate). 1.4 Încetarea existenţei societăţii în nume colectiv Încetarea existenţei societăţii în nume colectiv parcurge fazele de dizolvare şi lichidare. Dizolvarea se produce pentru cauzele generale de dizolvare a oricărei forme juridice de societate şi pentru cauze specifice societăţii în nume colectiv. Cauzele specifice de dizolvare sunt: reducerea numărul asociaţilor la unul singur ca urmare a falimentului, incapacităţii, excluderii, retragerii ori decesului unuia sau mai multor asociaţi, fiind exceptate situaţiile în care există în actul constitutiv clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte să continue existenţa societăţii prin transformarea acesteia în SRL cu unic asociat. Lichidarea se face după regulile generale de lichidare a societăților comerciale, existând și unele particularități. Lichidatorii în societatea în nume colectiv sunt numiţi de toţi asociaţii, 69

dacă în contractul de societate nu se prevede altfel, iar dacă nu se va putea întruni unanimitatea voturilor, numirea lor va fi făcută de instanţă, la cererea oricărui asociat ori administrator. 2. Societatea în comandită simplă 2.1 Noţiunea societăţii în comandită simplă Societatea în comandită simplă este acea formă juridică de societate comercială care se constituie prin asocierea a cel puţin două persoane denumite comanditat, respectiv comanditar, care pun în comun anumite aporturi cu intenţia de a desfăşura o activitate comercială şi cu scopul de a obţine şi împărţi beneficii şi în care răspunderea pentru obligaţiile sociale este garantată, în principal, cu patrimoniul social şi, în subsidiar, cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi şi în limita aporturilor lor a asociaţilor comanditari. 2.2. Constituirea societăţii în comandită simplă Societatea în comandită simplă se constituie prin contract de societate., este semnat de către toţi asociaţii și cuprinde elementele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 31/1990. Condiţiile de fond ale actului constitutiv sunt cele comune cu ale oricărui contract de societate comercială. Contractul de societate în comandită simplă se încheie în formă autentică și cuprinde elemente specifice acestui tip de societate. În constituirea sa, societatea în comandită simplă parcurge cele trei etape comune constituirii unei societăţi comerciale, iar fiecare etapă, la rândul ei, parcurge secvenţele comune. Societatea în comandită simplă dobândeşte calitatea de persoană juridică şi devine comerciant la momentul înregistrării în registrul comerțului. 2.3. Funcţionarea societăţii în comandită simplă Funcționarea societăţii în comandită simplă este asigurată prin: deliberările şi deciziile asociaţilor; administrarea de către administratori; controlul gestionării de către asociaţi. Adoptarea hotărârilor aparţine asociaţilor. Ei trebuie să delibereze şi să decidă potrivit regulii unanimităţii (revocarea administratorilor, modificarea actului constitutiv) sau regulii majorităţii (limitarea puterilor administratorilor, aprobarea bilanţului contabil, angajarea răspunderii administratorilor, rezolvarea divergenţelor dintre administratori). Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi asociați comanditați care sunt numiţi prin actul constitutiv sau sunt aleşi ulterior de către asociaţi, pentru o durată stabilită de către aceștia. Controlul asupra gestiunii societăţii se exercită de către asociaţii care nu sunt administratori. În concret, acesta este materializat în participarea la luarea deciziilor, verificarea registrelor societăţii sau supravegherea operaţiunilor societăţii. Actul constitutiv al societăţii în comandită simplă poate fi modificat pentru toate cazurile prevăzute de Legea nr. 31/1990. 2.4. Încetarea societăţii Încetarea existenţei societăţii în comandită simplă parcurge cele două faze comune pentru încetarea existenţei oricărei societăţi comerciale, respectiv dizolvarea şi lichidarea. Regulile după care se realizează sunt atât regulile comune de dizolvare şi lichidare a oricărei societăţi comerciale, cât şi reguli speciale acestei forme de societate comercială. Dizolvarea acestui tip de societate comercială se produce pentru cauzele comune de dizolvare prevăzute de Legea nr. 31/1990, dar şi pentru cauze specifice. Cauzele specifice de dizolvare a societăţii în comandită simplă sunt falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul singurului asociat comanditar sau comanditat, făcând excepţie situaţiile în care există în actul constitutiv o clauză de continuare cu moştenitorii şi aceştia acceptă să devină asociaţi comanditaţi sau comanditari, după caz, fie asociaţii sau asociatul rămas hotărăsc să transforme societatea într-o altă formă juridică pretabilă la noua situaţie. Lichidarea societăţii în comandită simplă se produce după regulile generale privind lichidarea societăţii comerciale şi după regulile speciale prevăzute pentru această formă de societate comercială. 3. Societatea pe acțiuni 3.1 Noțiunea societății pe acțiuni 70

Societatea pe acțiuni este acea formă juridică de societate comercială care se constituie prin asocierea a cel puțin 2 persoane care pun în comun anumite aporturi cu o valoare minimă de 90.000 lei pentru desfășurarea unei activități comerciale, cu scopul de a realiza și împărți beneficii și al cărei capital social este divizat în fracțiuni denumite acțiuni și în care răspunderea pentru obligațiile sociale este garantată cu patrimoniul social și în subsidiar cu răspunderea în limita aportului a asociaților. 3.2 Constituirea societății pe acțiuni Societatea pe acțiuni se constituie în două modalități: constituirea obișnuită sau simultană potrivit căreia formarea capitalului social este asigurată de către fondatori; constituirea prin subscripție publică sau continuată potrivit căreia formarea capitalului social se asigură prin drenarea de capital și de la alte persoane decât fondatorii. Societatea pe acțiuni se constituie prin contract de societate și statut care trebuie să respecte condițiile de fond, de formă și cuprinsul stabilite prin lege (art. 8 din Legea nr. 31/1990). Condiţiile de fond ale actului constitutiv al societăţii pe acțiuni, sunt condiţiile comune ale oricărui contract de societate comercială (capacitatea de a contracta, consimţământul valabil, obiectul, cauza, aportul asociaţilor, affectio societatis, realizarea şi împărţirea profiturilor). Actul constitutiv al societăţii pe acțiuni se încheie de regulă în forma înscrisului sub semnătură privată cu dată certă. Dacă printre aporturile la capitalul social este adus și un teren, sau dacă societatea se constituie prin subscripție publică, atunci actul constitutiv se încheie în formă autentică. Actul constitutiv trebuie să cuprindă elementele obligatorii privind societățile de capitaluri prevăzute în art. 8 din Legea nr. 31/1990, dar cu anumite particularități. În modalitatea constituirii simultane, societatea pe acțiuni parcurge cele trei etape comune constituirii oricărui tip de societate comercială, iar în cadrul acestora secvențele comune. În modalitatea constituirii prin subscripție publică, în etapa contractuală sunt parcurse câteva formalități specifice (elaborarea, autorizarea publicării și publicarea prospectului de emisiune a acțiunilor; subscrierea acțiunilor; validarea subscripției și aprobarea actelor constitutive ale societății comerciale), după care se parcurg în continuare etapele și secvențele comune oricărei constituiri de societate comercială. Societatea pe acțiuni dobândeşte calitatea de persoană juridică şi devine comerciant la momentul înregistrării în registrul comerțului. 3.3. Funcționarea societății pe acțiuni Funcționarea societății pe acțiuni este asigurată de următoarele categorii de organe: organe de deliberare și decizie; organe de administrare și conducere; organe de control. 3.4. Organele de deliberare şi decizie Organele de deliberare şi decizie sunt cele în cadrul cărora se deliberează şi se iau hotărâri în problemele esenţiale ale societăţii sau în cele privind modificarea acesteia. Organele de deliberare și decizie ale societății pe acțiuni sunt concretizate în cele trei categorii de adunări, adică adunarea generală ordinară, adunarea generală extraordinară și adunările speciale Adunările generale sunt organele de deliberare şi decizie ale societăţii pe acțiuni. Adunările generale sunt ordinare, extraordinare şi speciale. Deosebirea dintre adunările generale ordinare şi extraordinare este făcută prin constituirea valabilă, competenţele şi modul de luare a deciziilor. 3.5. Organele de administrarea și conducerea societății pe acțiuni a. Sisteme de administrare. Societatea pe acțiuni poate fi administrată în sistem unitar sau în sistem dualist. Când administrarea este realizată în sistem unitar, societatea pe acțiuni are ca organe de administrare consiliul de administrație și directorii sau administratorul unic, ce are și calitatea de director general. Dacă societatea este administrată în sistem dualist, atunci organele de administrație sunt consiliul de supraveghere și directoratul. b. Sistemul unitar. În sistemul unitar, administrarea este asigurată de un administrator unic sau mai mulţi administratori ce formează consiliul de administraţie. Acesta poate sau este 71

obligat, în anumite cazuri să delege conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director general. c. Sistemul dualist. În sistemul dualist, organele care asigură administrarea sunt consiliul de supraveghere și directoratul. Consiliul de supraveghere este desemnat de adunarea generală a acționarilor, iar directoratul de către consiliul de supraveghere. 3.6. Organele de control al gestiunii societăţii pe acţiuni a. Categorii de organe de control. În sistemul unitar de administrare, dacă situaţiile financiare anuale sunt supuse, potrivit legii, în mod obligatoriu auditului financiar, acţionarii decid contractarea auditului financiar. Dacă nu este obligatorie auditarea situaţiilor, atunci trebuie numiţi cenzori. Dacă situaţiile financiare anuale sunt supuse auditului financiar, potrivit legii sau hotărârii acţionarilor, societatea trebuie să organizeze şi auditul intern conform normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România. În sistemul dualist de administrare, societatea este supusă obligatoriu auditului financiar. b. Cenzorii. Cenzorii sunt persoane fizice sau juridice, asociaţi sau neasociaţi ai societăţii comerciale pe acţiuni, desemnaţi prin actul constitutiv sau alese de adunarea generală, care îndeplinesc condiţiile impuse de lege pentru a dobândi această calitate şi care exercită controlul privind administrarea şi gestionarea societăţii în temeiul mandatului încredinţat. c. Auditorul financiar.Societatea comercială pe acțiuni, care optează pentru sistemul dualist de administrare, trebuie supusă auditului financiar. Celelalte societăți comerciale ale căror situații financiare anuale trebuie supuse auditării sunt stabilite de Ministerul Finanțelor Publice. Primul auditor financiar este desemnat prin actul constitutiv, iar în caz de constituire a societății pe acțiuni prin subscripție publică, de către adunarea constitutivă. După constituirea societății pe acțiuni, numirea și revocarea auditorului financiar se face de către adunarea generală ordinară. 3.7. Registrele societăţii Societatea pe acțiuni este obligată să țină potrivit Legii nr. 31/1990 următoarele categorii de registre: registrul acționarilor; registrul acțiunilor; registrul ședințelor și deliberărilor adunărilor generale; registrul ședințelor și deliberărilor consiliului de administrație, respectiv ale directoratului și consiliului de supraveghere; registrul deliberărilor și constatărilor cenzorilor și, după caz, ale auditorilor interni; registrul obligațiunilor. 3.8. Situaţiile financiare Societățile pe acțiuni sunt obligate să întocmească, să aprobe, să înregistreze la registrul comerţului și/sau să publice în Monitorul Oficial, în condițiile legii, situații financiare anuale. Dacă societatea are profit acesta va fi repartizat pe destinațiile stabilite normativ (fondul de rezervă) și prin voința acționarilor (plata de devidende). 3.9. Modificarea societăţii Actul constitutiv al societății pe acțiuni poate fi modificat pentru toate categoriile de cazuri prevăzute de Legea nr. 31/1990. Procedura de modificare parcurge etapele comune ale oricărei modificări de societate comercială.

4. Încetarea societăţii Încetarea existenței societății pe acțiuni parcurge cele două faze comune pentru încetarea existenței oricărei societăți comerciale: dizolvarea şi lichidarea. Dizolvarea se produce pentru cauzele comune de dizolvare a oricărei societăți comerciale și pentru cauze specifice acestei forme de societate. Cauzele speciale de dizolvare prevăzute de Legea nr. 31/1990 sunt: diminuarea activului net al societății sub jumătate din valoarea capitalului social subscris; reducerea numărului acționarilor sub limita prevăzută de lege. Lichidarea societății pe acțiuni se face după regulile generale de lichidare stabilite de Legea nr. 31/1990 și de prevederile actului constitutiv. 5. Societatea în comandită pe acțiuni 5.1. Noțiunea societății în comandită pe acțiuni Societatea în comandită pe acțiuni este acea formă juridică de societate comercială care se constituie prin asocierea a cel puțin două persoane dintre care cel puțin un comanditar sau 72

comanditat, care pun în comun anumite aporturi cu o valoare minimă de 90.000 lei, pentru desfășurarea unei activități comerciale, cu scopul de a realiza și împărți beneficii și al cărei capital social este divizat în fracțiuni denumite acțiuni și în care răspunderea pentru obligațiile sociale este garantată cu patrimoniul social și în subsidiar cu răspunderea nelimitată și solidară a asociaților comanditați și în limita aportului, a asociaților comanditari. 5.2. Constituirea societății în comandită pe acțiuni Societatea în comandită pe acțiuni se constituie în aceleași modalități ca și societatea pe acțiuni: constituirea obișnuită sau simultană; constituirea continuată sau prin subscripție publică. Societatea în comandită pe acțiuni se constituie prin contract de societate și statut. Contractul de societate și statutul trebuie să îndeplinească condițiile de fond generale și ale oricărui act juridic și pe cele speciale prevăzute de Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale. Forma actului constitutiv este cea a înscrisului sub semnătură privată, dar când printre bunurile aduse aport la capitalul social există și un teren, atunci actul constitutiv se încheie în formă autentică. Actul constitutiv trebuie să cuprindă elementele obligatorii prevăzute de art.8 din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale. Elementele actului constitutiv au anumite particularități determinate de specificul acestei forme juridice de societate comercială. Societatea în comandită pe acțiuni parcurge în funcție de modalitatea de constituire aceleași etape și formalități ca și societatea pe acțiuni. Societatea în comandită pe acțiuni dobândește personalitate juridică din momentul înmatriculării ei în registrul comerțului. 5.3. Funcționarea societății în comandită pe acțiuni Funcționarea societății în comandită pe acțiuni este asigurată de aceleași categorii de organe ca și pentru societatea pe acțiuni, adică: organe de deliberare și decizie; organele de administrare; organele de control. Deliberările și deciziile în cadrul societății în comandită pe acțiuni se iau de către adunările generale ordinare sau extraordinare ale acționarilor. Ele se compun din toți acționarii. Convocarea, funcționarea, competențele și adoptarea hotărârilor adunărilor generale ale societății în comandită pe acțiuni se realizează după aceleași reguli ca la societatea pe acțiuni. Societatea în comandită pe acțiuni este administrată numai în sistemul dualist. Ea poate avea un administrator unic și un director general sau poate avea un consiliu de administrație și unul sau mai mulți directori. Funcția de administrator poate fi îndeplinită la societatea în comandită pe acțiuni numai de către asociații comanditați. Alegerea și revocarea organelor de administrare se face de adunarea generală ordinară. Controlul asupra gestionării și administrării societății în comandită pe acțiuni se face de către cenzori sau de către auditori financiari dacă societatea se încadrează în categoria pentru care este impusă obligația auditării. Desemnarea cenzorilor sau a auditorului financiar, modul de lucru, precum și drepturile și obligațiile acestora sunt supuse aceluiași regim pe care aceștia îl au la societățile pe acțiuni. 5.4. Încetarea existenței societății în comandită pe acțiuni Societatea în comandită pe acțiuni parcurge în procedura de încetare ca persoană juridică etapa dizolvării și etapa lichidării. Dizolvarea societății în comandită pe acțiuni se produce atât pentru cauzele generale de dizolvare a oricărei societăți comerciale, cât și pentru cauzele specifice pentru acest tip de societate comercială. Cauzele speciale de dizolvare a societății în comandită pe acțiuni sunt: pierderea unei jumătăți din capitalul social; reducerea capitalului social sub minimul legal; reducerea numărului de asociați sub limita legală; incapacitatea, excluderea, retragerea, decesul ori falimentul singurului asociat comanditar sau comanditat.

73

Lichidarea societății în comandită pe acțiuni se face după regulile generale de lichidare prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și după cele prevăzute în actul constitutiv al societății. 6. Societatea cu răspundere limitată 6.1.Noțiunea societății cu răspundere limitată Societatea cu răspundere limitată este acea formă juridică de societate comercială constituită prin asocierea a cel puţin două persoane fizice şi/sau juridice și cel mult cincizeci care pun în comun anumite aporturi, cu o valoare minimă de 200 lei, cu intenţia de a efectua fapte de comerţ, cu scopul de a obţine şi împărţi beneficii şi în care răspunderea pentru obligaţiile sociale este garantată, în principal, cu patrimoniul social şi, în subsidiar, cu răspunderea în limitele aportului a asociaţilor. 6.2 Constituirea societății cu răspundere limitată Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut, care trebuie semnate de toți asociații. Acestea se încheie de regulă sub semnătură privată. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie numai atunci când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren. În cuprinsul actului constitutiv trebuie să se regăsească elementele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 31/1990. Elementele actului constitutiv au anumite particularități determinate de specificul societății cu răspundere limitată. În constituirea sa, societate parcurge cele trei etape comune constituirii unei societăţi comerciale, iar fiecare etapă, la rândul ei, parcurge secvenţele comune. Societatea cu răspundere limitată dobândeşte calitatea de persoană juridică şi devine comerciant la momentul înregistrării în registrul comerțului. 6.3. Funcționarea societății cu răspundere limitată Organele care asigură funcționarea societății cu răspundere limitată sunt: organele de deliberare și decizie; organele de administrare; organele de control. a. Organele de deliberare și decizie. Hotărârile asociaților se iau în adunarea generală a asociaților, care se întrunește cel puțin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar, la sediul social al societății sau în alt loc fixat prin convocare. b. Organele de administrare. Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulți administratori asociați sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea generală a asociaților. Administratorii nu pot primi fără autorizarea adunării asociaților mandatul de administrator în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate și nici să facă același comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice. c. Organele de control. Controlul administrării și gestionării societății cu răspundere limitată se poate exercita, după caz, de către auditori financiari, cenzori, auditori interni sau asociații care nu sunt administratori. Dacă societatea cu răspundere limitată se încadrează în situațiile care impun auditarea financiară, atunci ea trebuie să își desemneze auditori financiari. Dacă societatea are până la 15 asociați inclusiv, controlul se exercită de către asociați, iar dacă are un număr mai mare, ea trebuie să-și desemneze un cenzor și un supleant. 6.4. Încetarea existenței societății cu răspundere limitată Societatea cu răspundere limitată parcurge în procesul de încetare două faze, și anume, dizolvarea și lichidarea. Dizolvarea societății cu răspundere limitată se produce pentru cauzele generale de dizolvare ale oricărei societăți comerciale, dar și pentru cauze specifice acestui tip de societate comercială. Cauzele specifice de dizolvare a societății cu răspundere limitată sunt: reducerea numărului de asociați la unul ca urmare a falimentului, incapacității, excluderii, retragerii ori decesului unuia sau mai multor asociați cu excepția situațiilor în care există în actul constitutiv clauză de continuare cu moștenitorii sau asociatul rămas hotărăște să continue existența societății prin transformarea acesteia în societate cu răspundere limitată cu unic asociat; reducerea 74

capitalului social sub minimul legal și neluarea în termen de 9 luni de la data constatării a unei măsuri de reîntregire a capitalului social sau de transformare a societății într-o altă formă juridică pentru care capitalul social este corespunzător cuantumului redus. Lichidarea societății cu răspundere limitată se face după regulile generale de lichidare prevăzute de Legea nr. 31/1990 și de actul constitutiv al societății. Concluzii: Societatea comercială poate fi definită ca o persoană juridică înființată într-una din formele prevăzute de lege, prin manifestarea de voință a uneia sau a mai multor persoane fizice și (sau) juridice, materializată în actul constitutiv, în temeiul căruia participanții înțeleg să pună în comun anumite aporturi pentru a exploata o întreprindere comercială în scopul realizării și împărțirii beneficiilor care vor rezulta. Societatea comercială se poate constitui în una dintre următoarele forme juridice: societatea în nume colectiv (SNC); societatea în comandită simplă (SCS); societatea pe acţiuni (SA); societatea în comandită pe acţiuni (SCA); societatea cu răspundere limitată (SRL). La baza constituirii societăţii comerciale se află actul constitutiv. Legea nr. 31/1990 reglementează următoarele categorii de acte constitutive: contractul de societate, pentru societatea în nume colectiv sau societate în comandită simplă; contractul de societate şi statutul, pentru societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni sau societatea cu răspundere limitată, numai statutul, pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic. Acestea se pot încheia separat sau sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv unic. Organele care asigură funcţionarea oricărei societăţi comerciale sunt de trei categorii: organele de deliberare şi decizie; organele de administrare şi conducere; organele de control asupra administrării şi gestionării. În funcţie de forma juridică de societate comercială, acestea sunt conturate expres de lege sau sunt suplinite de asociaţi. Operaţiunea juridică de încetare a existenţei societăţii comerciale se desfăşoară în două faze distincte, respectiv: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12.

Test de autoevaluare: Ce este societatea comercială? Care sunt formele juridice ale societăţii comerciale? Care sunt actele constitutive ale societăţii comerciale? Ce etape şi secvenţe se parcurg în constituirea societăţii comerciale? Ce efecte produce înmatricularea societăţii comerciale? Care sunt organele care asigură funcţionarea societăţii comerciale? Care sunt sisteme de administrare a societăţii comerciale? Care sunt modalităţile de control al administrării şi gestiunii societăţii comerciale? Care sunt cazurile de modificare a societăţii comerciale? Care sunt cauzele generale de dizolvare a societăţii comerciale? Care sunt principiile care guvernează lichidarea societăţii comerciale? Ce efecte produce radierea societăţii comerciale din registrul comerţului?

Spețe: 1. Societatea comercială „ABC” s-a constituit în forma societăţii comerciale cu răspundere limitată prin act constitutiv compus din contract şi statut. Ea a parcurs toate etapele şi formalităţile constitutive, fiind înmatriculată în registrul comerţului şi fiind autorizată să funcţioneze. După şase luni de la începerea activităţii, asociatul „Z” a constatat că în actul constitutiv nu sunt cuprinse toate tipurile de clauze impuse de lege, lipsind identificarea administratorilor şi a obiectului societăţii. Urmare a acestei constatări, asociatul „Z” i-a sesizat pe ceilalţi asociaţi pentru a se lua măsuri de regularizare a societăţii. Întrebări şi teme: (1) Care ar fi soluţia pe care o pot utiliza asociaţii pentru regularizarea societăţii? 75

(2) În caz de refuz al luării hotărârii de regularizare a societăţii, care este sancţiunea juridică a acestei stări de fapt şi cum poate fi ea aplicată? 2. Societatea comercială ”DN” s-a constituit în forma societăţii pe acţiuni, parcurgând toate etapele şi formalităţile de constituire. La un an după înmatricularea în registrul comerţului, societatea a hotărât să-şi înfiinţeze două sucursale în localităţi diferite de localitatea sediului social, dar una în acelaşi judeţ în care se află sediul său social şi alta în alt judeţ decât cel în care îşi are sediul social. Întrebări şi teme: (1) Care este procedura pe care trebuie să o urmeze societatea şi ce acte trebuie să elaboreze pentru modificarea actului constitutiv? (2) Unde va fi înmatriculată fiecare dintre cele două sucursale? 3. Societatea în nume colectiv “FB” s-a constituit prin asocierea a trei persoane dintre care o persoană fizică și două persoane juridice. Capitalul social al societății se compune din 90 de părți de interes cu valoare egală de 100 lei și o valoare totală de 9.000 lei, repartizate în cote egale către asociați, adică de 30 părți de interes pentru fiecare. După doi ani de funcționare au intervenit neînțelegeri grave între asociați fiind imposibilă continuarea colaborării între asociați, deoarece societatea are și un pasiv mai mare decât activul. Asociatul “SM” a solicitat instanței judecătorești dizolvarea societății care a fost încuviințată de instanța și s-a trecut la lichidarea acesteia. Întrebări şi teme: (1) Care a fost motivația instanței când a admis cererea formulată de asociatul “SM”? (2) Cum vor fi îndestulați creditorii și cine răspunde pentru obligațiile sociale în raport de situația în care a ajuns societatea? 4. Societatea comercială “VX” constituită în forma juridică de societate în comandită simplă are trei asociați dintre care un comanditat “JR” și doi comanditari “PR” și “OP”. Administrarea societății este asigurată de asociatul comanditat. Asociatul comanditat “JR” era și angajat cu contract de muncă în funcția de recepționer hotel. Fără a avea altă calitate sau împuternicire specială de la ceilalți asociați sau de la administratorul societății, asociatul comanditat “JR” a făcut acte de reprezentare a societății în relațiile cu terții și au hotărât în numele acesteia, fiind totuși angajat cu contract de muncă. Întrebări şi teme: (1) Care este obligația pe care a încălcat-o asociatul respectiv? (2) Cine răspunde față de terți în situația în care asociatul comanditat, prin actele sale, a produs prejudicii acestora.

Grile: 1. Care dintre următoarele caracteristici aparțin societății în nume colectiv? a) controlul gestiunii este realizat de cenzori b) capitalul social este divizat în părți de interes c) asociații pot aduce aport numai în numerar. 2. Care dintre următoarele elemente sunt caracteristice pentru societatea în comandită simplă? a) capitalul social nu trebuie să fie vărsat integral la constituire b) actul său constitutiv este contractul de societate încheiat în formă autentică c) asociații răspund limitat pentru obligațiile societății. 3. Care dintre următoarele elemente particularizează societatea pe acțiuni? a) controlul gestiunii poate fi efectuat exclusiv de cenzori b) se poate constitui simultan sau prin subscripție publică c) nu poate emite obligațiuni. 4. Care dintre următoarele elemente sunt specifice societății în comandită pe acțiuni ? a) dizolvarea sa intervine numai pentru cauzele generale de dizolvare 76

b) acționarii comanditari răspund pentru obligațiile societății în limita aportului efectuat c) poate avea numai sistem dualist de administrare. 5. Care dintre următoarele condiții sunt obligatorii pentru societatea cu răspundere limitată? a) asociații trebuie să aducă aporturi în industrie b) cuantumul minim al capitalului social este sub 200 lei c) actul constitutiv este exclusiv contractul de societate.

77

MODULUL IX PARTICULARITĂȚI ALE FORMĂRII ȘI EXECUTĂRII OBLIGAȚIILOR ÎN ACTIVITATEA COMERCIALĂ

Unități de învăţare: 1. Regimul juridic general aplicabil obligațiilor asumate în exploatarea întreprinderii comerciale 2. Regimul juridic al dobânzii remneratorii și dobânzii penalizatoare aferente obligațiilor bănești asumate de comercianți 3. Plata în contractele încheiate între profesioniştii comercianţi şi între aceştia şi autorităţile contractante

Timp alocat: 1 oră

Bibliografie: 1. Stuparu, L.E., Gerjikov, O.S., Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech, Craiova, 2018, p. 69-78; 2. Găină, V., Drept comercial român. Introducere în dreptul comercial. Întreprinderea. Fondul de comerț. Comercianții, Ed. C.H. Beck, București, 2017; 3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 402-458; 4. Nicolae, M., Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 544 și urm..

Obiectivele modulului  Cunoaşterea regimului juridic aplicabil obligațiilor contractuale asumate de profesioniştii comercianţi  Identificarea și cunoașterea regulilor ce guvernează dobânda remuneratorie și dobânda penalizatoare pentru obligațiile bănești asumate de profesioniști (inclusiv de tipul comercianților)  Identificarea și cunoașterea unor reguli specifice în materia obligaţiilor generate de contractele dintre profesioniştii comercianţi şi dintre aceştia şi autorităţile contractante

I. REGIMUL JURIDIC GENERAL APLICABIL OBLIGAȚIILOR ASUMATE ÎN EXPLOATAREA ÎNTREPRINDERII COMERCIALE 1. Aspecte privind unificarea regimului obligațiilor Codul civil român (Cartea V) a asigurat raporturilor obligaționale o normare unitară ce a condus la dispariția regimului juridic diferit al obligațiilor civile și obligațiilor comerciale. Ca notă particulară, Codul civil a instituit reguli speciale incidente unor obligații și contracte ocazionate de exploatarea întreprinderii. Aceste reguli particulare, antrenate de calitatea de profesionist a titularului întreprinderii, sunt restrânse numeric și au rol secundar. Aplicabile 78

deopotrivă profesioniștilor comercianți și necomercianți, ele nu pot fi considerate un criteriu suficient pentru a putea califica contractele și obligațiile comercianților ca având natură juridică comercială . Astfel de regulile derogatorii de la regimul juridic unitar al obligațiilor, aplicabile doar raporturilor juridice generate de exploatarea unei întreprinderi, sunt consacrate și de unele legi speciale. Statutul de profesionist deținut de comercianți determină incidența acestor reguli specifice inclusiv obligațiilor pe care aceștia și le asumă în desfășurarea activității lor profesionale, fiind irelevant dacă partenerul comerciantului are sau nu calitatea de profesionist. De regulă, acest set de reguli incidente obligațiilor asumate în exercițiul întreprinderii de către profesioniști (deopotrivă comercianți și necomercianți) îmbracă forma unor agravante pentru ei și a unor favoruri pentru partenerii lor contractuali sau chiar pentru terți. În esență, reprezintă o consecinţă a prezumției de profesionalism desprinsă din caracterul profesional al activității derulate și din statutul de specialiști în domeniul lor de acțiune. În cazul profesioniștilor comercianți intervine și imperativul stabilității și securității necesar partenerilor de afaceri. 2. Principalele reguli speciale privind executarea obligațiilor profesioniștilor impuse de Codul civil. 2.1. Domiciliul profesional Potrivit art. 96 C.civ., profesionistul persoană fizică are domiciliul şi la locul întreprinderii pe care o exploateză, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc. Regula se aplică în mod corespunzător și persoanei juridice, care în funcție de obiectul de activitate poate avea mai multe sedii cu caracter secundar, precum sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru [art. 227 alin. (2) C.civ.]. Astfel, și profesioniștii persoane juridice pot să-și aleagă un sediu diferit de sediul principal pentru exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor generate de un act juridic . Raportat la reglementarea locului plății (art. 1494 C.civ. ), regula analizată determină posibilitatea ca plata să poată fi făcută și la domiciliul profesional, respectiv la un sediu secundar. 2.2. Prețul între profesioniști Potrivit art. 1233C.civ., dacă un contract între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil. 2.3. Reprezentantul care se pretinde titularul unei întreprinderi Conform art. 1297 alin. (2) C.civ., dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului. 2.4. Criteriile de apreciere a vinovăției În materia răspunderii civile pentru fapta proprie, art. 1358 C.civ. stabilește că pentru aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi. 2.6. Prezumția de solidaritate. 2.6.1.Relementare Potrivit art. 1446 C.civ., solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel . 2.6.2. Efectele solidarităţii codebitorilor Solidaritatea codebitorilor în obligaţiile contractate în exploatarea unei întreprinderi comerciale produce anumite efecte în raporturile dintre creditor şi debitoriisolidari precum şi efecte între debitori. Creditorul poate urmări pe oricare dintre codebitori pentru întreaga obligaţie, putând în acelaşi timp să-i urmărească şi pe ceilalţi codebitori. 79

Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produc efecte şi faţă de ceilalţi codebitori. Compensaţia între creditor şi un debitor solidar operează între aceştia în limita părţii din datorie care-i revine acestuia din urmă iar ceilalţi codebitori sunt ţinuţi solidar decât pentru partea rămasă după ce a operat compensaţia. Confuziunea îi liberează pe codebitorii solidari pentru partea aceluia care reuneşte în persoana sa calitatea de creditor şi debitor. Insolvabilitatea unuia dintre codebitori se suportă de ceilalţi codebitori proporţional cu partea din datorie care revine fiecăruia. 2.7. Diligența cerută în executarea obligațiilor Potrivit art. 1480 alin. (2) C.civ., în cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate. Practic, legiuitorul introduce un standard obiectiv superior, atunci când apreciem diligența în executarea obligațiilor contractuale dintr-o activitate profesională, care, în spiritul noului Cod civil, nu este inferior criteriului bunului proprietar . 2.8. Întârzierea de drept în executarea obligației. În baza art. 1523 alin.(2) lit.d) C.civ., debitorul este de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: (..) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi. 2.9. Locațiunea spațiilor destinate exercitării activității unui profesionist. Dispozițiile art. 1778 alin. (3) C.civ. stabilesc faptul că locaţiunea spaţiilor destinate exercitării activităţii unui profesionist este supusă prevederilor generale aplicabile oricărei locațiuni de bunuri (art. 1777-art. 1823 C.civ.), precum şi dispoziţiilor art. 1824 şi art. 1828- art. 1831 C.civ. Ultimele prevederi sunt specifice contractului de închiriere a spațiilor cu destinație de locuință. Textul este o dispoziție de favoare pentru chiriașii profesioniști, care beneficiază, ca și chiriașii din locuințele închiriate, de un drept de preferință la închiriere și nu pot fi evacuați decât în baza unei hotărâri judecătorești . 2.10. Prezumția caracterului oneros al mandatului În baza art. 2010 alin. (1) C.civ., mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros . Cum legiuitorul nu distinge între activitatea profesională civilă şi cea comercială, înseamnă că mandatul dat de un comerciant pentru acte care ţin de comerţul său este un mandat cu titlu oneros. Mandatul pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se deosebeşte de mandatul dintre simplii particulari prin obiect, scop şi calitatea părţilor. 2.11. Ipoteca asupra unei universalități de bunuri. Art. 2368 C.civ. stabilește că ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri mobile sau imobile, prezente ori viitoare, corporale sau incorporale nu poate fi consimţită decât cu privire la bunurile afectate activităţii unei întreprinderi. 2.12. Înstrăinarea bunului ipotecat în cazul ipotecii mobile. Potrivit art. 2393 alin. (1) C.civ., cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia . 2.13. Termenul de prescripție de 1 an. Dispozițiile art. 2520 C.civ. stabilesc prescriția în termen de un an a dreptului la acţiune în cazul: 1) profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează; 2) profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna; 3) medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente; 4) vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate; 5) meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; 6) avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În cazul 80

afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate; 7) notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile. 8) inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.

II. REGIMUL JURIDIC AL DOBÂNZII REMUNERATORII ȘI DOBÂNZII PENALIZATOARE AFERENTE OBLIGAȚIILOR BĂNEȘTI ASUMATE DE COMERCIANȚI 1. Reglementare. O.U.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar a stabilit un nou regim juridic al dobânzilor remuneratorii și penalizatoare pentru obligațiile bănești contractuale și extracontractuale, cu accente de particularitate pentru obligațiile asumate în exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ. Regulile ordonanței se completează cu cele din art. 1535 și art. 1538-art. 1543 C.civ. 2. Noțiunile de dobândă remuneratorie și dobândă penalizatoare Dobânda reprezintă daune-interese, evaluate prin convenția părților sau, în absență, de lege În accepțiunea ordonanței, dobânda desemnează atât sumele socotite în bani cu acest titlu, cât și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinței capitalului [art.1 alin. (5)]. Dobânda remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației [art. 1 alin. (2) din Ordonanța nr. 13/2011]. Dobânda penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență [art. 1 alin. (3) din Ordonanța nr. 13/2011] . 3. Condiții pentru plata dobânzii Obligaţia de plată a unei sume de bani trebuie să fie contractată de profesionişti în exerciţiul activităţii unei întreprinderi și trebuie să fie lichidă. Pentru a pretinde plata, creditorul nu trebuie să dovedească vreun prejudiciu, iar culpa debitorului se prezumă prin simplul fapt al întârzierii executării obligației. [art. 1538 alin. (4) și art. 1548 C.civ.]. În cazul debitorului profesionist, pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii, nu este necesară punerea sa în întârziere ca în cazul neprofesioniștilor [art. 1523 alin. (2) lit. d) C.civ.]. 4. Felurile dobânzii Dobânda poate fi stabilită de părţi (dobânda convențională) sau poate deriva din lege (dobânda legală). 5. Determinarea cuantului dobânzii În contracte, părțile sunt libere să stabilească rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. În absența stipulației exprese a nivelului dobânzii remuneratorii și/sau penalizatoare de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea. Ordonanța nr. 13/2011 a stabilit reguli diferite pentru obligațiile bănești, după criteriul scopului lucrativ sau nelucrativ al întreprinderii, în privința ratei dobânzii legale (remuneratorii și penalizatoare) și a limitei dobânzii convenționale (remuneratorii sau penalizatoare). În raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a B.N.R., iar rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte 81

procentuale [art. 3 alin. (1)-(2) și art. 4 din O.G. nr. 13/2011]. Pentru aceste obligații bănești ordonanța nu a instituit o limită pentru dobânzile convenționale (remuneratorii sau penalizatoare). În cazul raporturilor juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nivelul ratei dobânzii legale remuneratorii și penalizatoare se calculează raportat la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României (conform regulilor de mai sus) diminuat cu 20%. Dobânda convențională (remuneratorie sau penalizatoare) nu poate depăși dobânda legală (remuneratorie sau penalizatoare) cu mai mult de 50% pe an, sub sancțiunea nulității clauzei contractuale și a decăderii creditorului din dreptul de a pretinde dobânda legală [art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (1) - (2) din O.G. nr. 13/2011.]. 6. Plata anticipată a dobânzii și capitalizarea dobânzilor Plata anticipată a dobânzii și capitalizarea dobânzilor se realizează numai în condițiile Ordonanței nr. 13/2011 (art. 7-art. 8). Plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate efectua pe cel mult 6 luni, iar dobânda astfel încasată nu este supusă restituirii, indiferent de variațiile ulterioare. Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an. Potrivit art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, aceste reguli nu se aplică contractului de cont curent nici atunci când prin lege s-ar dispune altfel.

III PLATA ÎN CONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎNTRE PROFESIONIŞTII COMERCIANŢI ŞI ÎNTRE ACEŞTIA ŞI AUTORITĂŢILE CONTRACTANTE 1. Reglementare Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante stabilește reguli specifice pentru plăți în contractele între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, urmărind eficientizarea combaterii întârzierii în executarea obligaţiilor de plată rezultate din aceste contracte. 2. Domeniul e aplicare Legea nr. 72/2013 vizează creanţele certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între aceştia şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile [art.1 alin. (1)]. Domeniul de aplicare al legii nu vizează următoarele: a) creanţele înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvenţă, creanţele care fac obiectul unui mandat ad-hoc sau concordat preventiv, creanţele care fac obiectul unei înţelegeri încheiate ca urmare a unei negocieri extrajudiciare de restructurare a datoriilor unei societăţi; b) contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. [art 1 alin. (2) din Legea nr. 72/2013]. 3. Înțelesul speciific al termenilor profesionist și autoritate contractantă În înțelesul acestei legii, termenul profesionist este definit ca orice persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ. Sintagma autoritate contractantă vizează potrivit Legii nr. 72/2013 următoarele entităţi: a) orice autoritate publică a statului român, care activează la nivel central, regional sau local; b) orice organism de drept public, altul decât cel prevăzut anterior, cu personalitate juridică, care a fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general fără scop lucrativ şi care se află în cel puţin una din următoarele situaţii: este finanţat de către o autoritate contractantă sau de către alt organism de drept public; se află în subordinea sau este supus controlului unei autorităţi contractante sau a unui alt organism de drept public; mai mult de jumătate din numărul 82

membrilor în componenţa consiliului de administraţie ori, după caz, a consiliului de supraveghere sau a directoratului sunt numiţi de către o autoritate contractantă; c) orice asociere formată din una sau mai multe autorităţi contractante, dintre cele prevăzute anterior (art. 2. pct. 1 – 2). 4. Termenele de plată în contractele dintre profesioniști În contractele dintre profesionişti, termenul legal de plată nu poate fi mai mare de 60 de zile calendaristice [art.5 alin.(1) din Legea nr. 72/2013]. Părţile contractante pot stipula în contract un termen de plată mai mare sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă. Potrivit art. 12 din Legea nr. 72/2013 “practica prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil în raport cu creditorul termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor interese suplimentare este considerată abuzivă”. 5. Termenele de plată în contractele între profesioniști și autorități contractante În contractele între profesioniştii şi autorităţi contractante, termenul legal de plată este de 30 de zile calendaristice, iar în contractele încheiate între profesioniști și instituţiile publice din domeniul sănătăţii sau entităţile publice care furnizează servicii medicale de sănătate, termenul legal de plată este de cel mult 60 de zile. Termenul curge de la momente diferite, potrivit art. 6 din Legea nr. 72/2013. La executarea obligaţiilor de către autorităţile contractante, termenele contractuale de plată nu pot fi mai mari decât termenele legale de plată. În mod excepțional, legea permite ca părţile contractante să stipuleze un termen de plată de maxim 60 de zile calendaristice, dacă acesta este prevăzut expres în contract şi în documentaţia de achiziţie şi este obiectiv justificat având în vedere natura sau caracteristicile specifice ale contractului, sub rezerva ca o asemenea clauză să nu fie abuzivă (art. 7 din Legea nr. 72/2013). 6. Clauze interzise Pentru contractele între profesioniști, dar și pentru cele între profesionişti şi autorităţi contractante, Legea nr. 72/2013 a stabilit că părţile nu pot conveni cu privire la data emiterii sau primirii facturii, iar orice clauză prin care se stipulează un termen de emitere sau primire a facturii este lovită de nulitate absolută [art. 5 alin. (3) și art. 6 alin. (3)]. 7. Plata eșalonată Atât în contractele dintre prfesioniști, cât și în contractele între profesioniști și autorități contractante, părţile contractante pot conveni efectuarea plăţii în mod eşalonat, caz în care dobânzile penalizatoare şi celelalte despăgubiri prevăzute de lege se calculează prin raportare la suma scadentă [art. 5 alin. (2) și art. 7 alin.(2) din Legea nr. 72/2013]. 8. Determinarea dobânzii și a daunelor interese aferente neexecutării obligațiilor bănești Determinarea dobânzii în cazul celor două tipuri de contracte (dintre profesioniști, dar și între profesioniști și autoritățile contractante) urmează regulile Codului civil și O.G. nr. 13/2011, ajustate cu elemente de specificitate din Legea nr. 72/2013. În raporturile dintre profesioniști și în raporturile dintre autoritățile contractante și profesioniști, creanța constând în prețul bunurilor livrate sau tariful serviciilor prestate produce dobânzi penalizatoare în cazul în care: a) creditorul, inclusiv subcontractații acestuia, și-au îndeplinit obligațiile contractuale; b) creditorul nu a primit suma datorată la scadență, cu excepția cazului în care debitorului nu îi este imputabilă întârzierea [art. 3 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 72/2013] În raporturile între profesioniști, dobânda penalizatoare curge de la scadență până la momentul plății, în condițiile dispozițiilor art. 1535 C.civ.. Dacă termenul de plată nu a fost prevăzut în contract, dobânda penalizatoare curge după 30 de zile calendaristice calculate potrivit legii [art. 3 alin. (2) - alin. (4) și art. 5 din Legea nr. 72/2013]. În raporturile între autoritățile contractante și profesioniști, dobânda penalizatoare pentru plata cu întârziere curge de la termenul stipulat în contract sau, în cazul în care nu a fost stipulat în contract, de la expirarea termenelor prevăzute la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, în condițiile dispozițiilor art. 1.535 C.civ. [art. 8 alin. (2) din Legea nr. 72/2013]. Dacă părțile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, atât în contractele 83

între profesioniști, cât și în contractele între profesioniști și autoritățile contractante, se va aplica dobânda legală penalizatoare și se va calculată potrivit art. 3 din O.G. nr. 13/2011, rata de referință a dobânzii legale în vigoare în prima zi calendaristică a semestrului urmând a se aplica pe întregul semestru. În materia daunelor interese, Legea nr. 72/2013 stabilește regulile prin dispozițiile art. 9 art. 11. Astfel, creditorul poate pretinde daune interese pentru toate cheltuielile făcute pentru recuperarea creanţei, pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de plată de către debitor. În acest caz, vor fi avute în vedere condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată. Dacă sunt întrunite condiţiile întârzierii la plată, creditorul poate pretinde debitorului daune interese suplimentare minimale, peste cheltuielile pentru recuperarea creanţei, reprezentând echivalentul în lei al sumei de 40 euro. Obligaţia de plată este scadentă la data la care începe să curgă dobânda penalizatoare în raporturile între profesionişti sau între aceştia şi autorităţile contractante. Daunele interese minimale se acordă suplimentar faţă de cheltuielile aferente unei eventuale proceduri de executare silită. În cazul în care autoritatea contractantă acordă avansuri în contractele încheiate cu profesioniştii, dobânda penalizatoare, cheltuielile pentru recuperarea creanței și daunele interese minimale se aplică pentru diferenţa dintre obligaţiile de plată şi avansurile acordate. (art. 11 din Legea nr. 72/2013)

Concluzii: Codul civil român (Cartea V) a unificar regimul juridic al obligațiilor. Codul civil a instituit reguli speciale incidente formăriiși executării anumitor obligații ocazionate de exploatarea întreprinderii de către profesioniști. Obligaţia solidară este aceea în care toţi debitorii sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îî liberează pe ceilalţi faţă de creditori. Contractul de mandat este contractul prin care o parte numită mandatar se obligă să încheie acte juridice pe seama celeilalte părţi numită mandant. În contractele între profesioniştii comercianţi şi autoritaţi contractante termenul legal de plată este de 30 de zile calendaristice. Test de autoevaluare: 1. Care este regimul juridic care guvernează încheierea contractelor privind exploatarea unei întreprinderi comerciale ? 2. Ce este prezumţia de solidaritate între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi? 3. Când este prezumat a fi oneros mandatul? 4. Ce este preţul rezonabil în contractele dintre profesionişti? 5. Ce este curgerea de drept a dobânzilor în materie comercială? Speţe: 1. Societatea cooperativă S, a vândut către societatea comercială cu răspundere limitată L o cantitate de 10.000 sticle de vin cu preţul de 20 lei/sticlă. Termenul de plată al preţului de 200.000 lei a avut scadenţă la 60 de zile de la vânzare. Societatea comercială cu răspundere limitată L nu a plătit preţul la scadenţă şi a înregistrat o întârziere de 100 zile. Vânzătorul S a încercat să obţină plata preţului pe cale amiabilă, dar cumpărătorul a refuzat să procedeze la o asemenea soluţionare. Întrebări şi teme: (1) De la ce moment curg dobânzile asupra sumei pe care o datorează cumpărătorul dacă vânzătorul încearcă să-şi valorifice creanţa pe cale judiciară? (2) Precizaţi şi argumentaţi dacă instanţa poate acorda debitorului în acest caz un termen de plată. 84

2. Societatea naţională K care este furnizoare de gaze naturale necesare proceselor de producţie în industria chimică a furnizat către societatea comercială L şi societatea comercială M, aflate într-o asociere în participaţie, cantitatea de 10.000.000 metri cubi de gaze, la preţul de 1leu/m cub pe care acestea din urmă s-au obligat să le plătească, deoarece împreună le folosesc pentru producţia de îngrăşăminte chimice în cadrul asocierii menţionate. Termenul de scadenţă pentru plata preţului era la 60 de zile de la livrare. Cele două societăţi cumpărătoare au plătit la scadenţă suma de 1.000.000 lei din preţul total al mărfii primite, rămânând cu o restanţă la plată de încă 9.000.000 lei. Întrebări şi teme: (1) Precizaţi şi argumentaţi dacă vânzătorul poate urmări pe fiecare dintre debitori pentru întreaga sumă restantă. (2) Precizaţi de la ce moment vânzătorul poate solicita dobânzi şi penalităţi la suma restantă la plată. 3. Societatea comercială Z a împuternicit societatea comercială N să încheie în numele acesteia un contract de consultanţă în probleme de afaceri cu societatea comercială V , specializată în domeniul consultanţei. Mandatarul N a negociat şi încheiat contractul respectiv, în numele şi pe seama mandantului Z, urmând ca societatea de consultanţă V să acorde pe o perioadă de 3 ani asistenţă în probleme de marketing, finanţări şi oportunităţi de afaceri, societăţii comerciale Z, care are în obiectul de activitate producţia şi comerţul de încălţăminte. Întrebări şi teme: (1) Precizaţi şi argumentaţi care este natura mandatului, având în vedere puterile conferite mandatarului. (2) Precizaţi şi argumentaţi dacă mandatarul N are dreptul să primească remuneraţie pentru mandatul său.

Grile: 1. Termenul legal de plată în contractele dintre profesioniştii comercianţi este: a) de 30 de zile lucrătoare de la scadenţă; b) de 40 de zile lucrătoare de la livrarea mărfii; c) mai mic sau egal cu 60 de zile calendaristice de la scadenţă. 2. Părţile contractuale pot stipula în contract un termen mai are decât cel legal: a) dacă acea este între 40 şi 180 de zile calendaristice; b) dacă acesta este între 50 şi 150de zile lucrătoare; c) dacă termenul nu este stabilit printr-o clauză abuzivă. 3. Termenul legal de plată în contractele dintre profesioniştii comercianţi şi autorităţile contractante este: a) de 20 de zile lucrătoare de la scadenţă; b) de 40 de zile calendaristice de la scadenţă; c) mai mic sau egal cu 30 de zile calendaristice de la scadenţă. 4. Termenul legal de plată în contractele dintre instituţiile din domeniul sănătăţii şi profesioniştii comercianţi este: a) 50 de zile lucrătoare de la scadenţă; b)mai mic sau egal cu 60 de zile calendaristice de la scadenţă; c) 70 de zile calendaristice de la scadentă. 5. Termenele contractuale de plată în contractele dintre autorităţile contractante şi profesioniştii comercianţi nu pot fi mai mari decât: a) 90 de zile calendaristice de la scadenţă; b) 90 de zile lucrătoare de la scadenţă; c) termenele legale de plată. 6. Prezumţia de solidaritate între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi operează dacă: 85

a) obligaţia a fost contractată de profesionişti în exerciţiul unei întreprinderi şi nu există stipulaţia leglă contrară; b) obligaţia are ca obiect plata unei sume de bani, rezultată dintr-un contract de împrumut încheiat între două persoane fizice neprofesionişti; c) obligaţia de plată nu a ajuns la scadenţă; 7. Mandatul se prezumă că este cu titlu oneros dacă: a) este dat pe durată nedeterminată; b) este dat pe o durată determinată; c) este dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale. 8. Dacă părţile contractante profesionişti comercianţi nu au stabilit un preţ şi nici o modalitate de determinare a preţului, atunci înseamnă că ele au avut în vedere: a) preţurile anterioare practicate în tranzacţiile dintre ele; b) preţurile cele mai mari de pe piaţă pentru tranzacţii similare; c) un preţ rezonabil. 9. Debitorul unei obligaţii generată de un contract încheiat între profesioniştii comercianţi este de drept în întârziere atunci când: a) obiectul obligaţiei constă în predarea unui bun; b) obligaţia are ca obiect plata unei sume de bani asumată în exerciţiul activitaţii unei întreprinderi; c) obligaţia are ca obiect prestarea unui serviciu de natură intelectuală. 10. Dobânda curge de drept dacă: a) obligaţia din contractul încheiat de persoanele fizice este de predare a unui bun mobil; b) obligaţia din contractul dintre profesioniştii comercianţi are ca obiect plata unei sume de bani şi este lichidă; c) obligaţia din contractul încheiat de persoanele juridice are ca obiect prestarea unui serviciu.

86

MODULUL X CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE

1. 2. 3. 4. 5. 6.

Unităţi de învăţare: Contractul de mandat; Contractul de comision; Contractul de consignație; Contractul de agenție; Contractul de leasing; Contractul de franciză.

Timp alocat: 2 ore

Bibliografie: 1. Stuparu, L.E., Gerjikov, O.S., Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech, Craiova, 2018, p. 79-86; 2. Cărpenaru, St. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 402-624; 3. Mihăilă,S., Dumitrescu,A.D., Drept comercial roman, Ed. C.H.Beck, București, 2013, p. 170-249; 4. Găină, V., Smarandache, L.E., Drept comercial român, Ed. Alma, Craiova, 2010; p. 225-228; 5. C. Popa Nistorescu, Reprezentarea și mandatul în dreptul privat, Ed. AllBeck, București, 2004;

Obiectivele modulului  Identificarea principalelor contracte aferente exploatării unei întreprinderi comerciale;  Dezvoltarea şi aprofundarea volumului de cunoştinţe în materie de contracte aferente exploatării unei întreprinderi comerciale;  Analizarea principalelor tipuri de contracte aferente exploatării unei întreprinderi comerciale;  Dezvoltarea deprinderilor de interpretare şi înţelegere a contractelor şi formarea de abilităţi aplicative în acest domeniu.

I. CONTRACTUL DE MANDAT 1. Noțiunea contractului de mandat. Contractul de mandat este reglementat în Noul cod civil prin dispozițiile art. 2009-2042. Mandataul este contractual prin care o parte denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice, pe seama celeilalte părți numită mandant (art. 2009 C.civ.). Până la adoptarea Codului civil, contractual de mandat comercial era reglementat prin prevederile art. 374-391 din Codul comercial. Contractul de mandat este un contract de intermediere în afaceri. Mandatul dat pentru acte de executare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros (art. 2010 C.civ.). 87

Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este acel contract prin care o persoană denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți numită mandant, contra unei remunerații. 2. Caracterele juridice ale contractului de mandat. Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale prezintă următoarele caractere: are ca obiect tratarea de afaceri aferente exploatării unei întreprinderi comerciale pe seama mandantului, adică acte de producție, prestări de servicii, comerț; este cu titlu oneros, deoarece mandatarul este remunerate pentru activitatea prestată; este consensual, decurgând din simplu acord de voință al părților; este cu reprezentare sau fără reprezentare; este intuitu personae, deoarece mandantul are în vedere încrederea și calitățile mandatarului; este sinalagmatic, adică naște drepturi și obligații în sarcina ambelor părți. 3. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat 3.1.Condiții de fond a. Capacitatea de a contracta. Mandantul şi mandatarul trebuie să aibă capacitate de exerciţiudeplină, adică de a putea încheia actul pentru care reprezentarea a fost data. b. Consimțământul părților. Consimțământul dat la încheierea contractului de mandat de către părți trebuie să fie serios, liber, neviciat și exprimat în deplină cunoștiință de cauză (art.1204 din Codul civil). Contractul este anulabil dacă este viciat consimțământul mandatarului. Dacă viciul de conmsimțământ se referă la elemente stabilite de mandant, contractual este anulabil numai dacă a fost viciat consimțâmăntul mandantului (art. 1249 din Codul civil). c. Obiectul determinat, posibil și licit. Obiectul manadatului este diferit, după cum acesta este un mandat general sau un mandat special. Mandatul general are ca obiect numai acte de conservare și administrare.În cazul mnadatului special, mandatarul este împuternicit să încheie acte de dispoziție. d. Cauza valabilă a obligațiilor. Cauza sau scopul mandatului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice șieste imorală, când este contrară bunelor moravuri. 3.2. Condițiile de formă ale contractului de mandat. Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă autentică ori sub semnătură private (art. 2013 C.civ.). Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic, supus, potrivit legii, unui anumite forme, trebuie să respecte acea formă sub sancțiunea aplicabilă actului juridic respectiv, cu excepția situației când forma este necesară doar pentru opozabilitate față de terți. 4. Felurile mandatului În funcție de reprezentare, manadatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare(art. 2009 C.civ.). Mandatul este cu reprezentare sau fără reprezentare. Mandatul cu reprezentare este contractual prin care în baza unei împuterniciri date de mandant, mandatarul se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice în numele și pe seama mandantului. Mandatul fără reprezentare este contractulprin care în baza căruia în baza unei împuterniciri date de mandatant, manadatarul încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți și își asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte juridice (art. 2039 C.civ.). În raport de caracterul oneros sau gratuit, mandatul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros (art. 2010 C.civ.). Mandatul dintre două personae fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros. 5. Durata și întinderea mandatului. Dacă părțile nu au prevăzut un termen, durata mandatului este de trei ani de la încheierea sa. Mandatul general îl autorizează pe manadatar să încheie numai acte de administrare și conservare. Pentru a încheia acte de înstrăinare sau greva, tranzacții ori compromisuri, emiterea 88

de cambia sau bilete la ordin, intentaraea de acte în justiție și orice acte de dispoziție, manadatarul trebuie să aibă împuterniciere expresă. Mandatul se întinde și asupra tuturor actelor necesare exercitării lui, chiar adică acestea nu sunt prevăzute în mod expres. 6. Efectele contractului de mandat cu reprezentare 6.1. Efectele executării mandatului în raporturile dintre mandatar și mandant a. Obligaţiile mandatarului. În contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale, mandatarul are următoarele obligații: să execute mandatul în limitele stabilite prin mandat (art. 2017 C.civ.); să execute mandatulcu diligența unui bun proprietar (art. 2018 C.civ.); să dea socoteală despre gestiunea sa și să remită mandantului ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi datorat mandantului (art. 2019 C.civ.); să execute mandatul personal, cu excepția cazului când a fost autorizat expres să substituie o altă persoană (art. 2023C.civ.); b. Obligaţiile mandantului. Mandantul are, în contractul de mandat, următoarele obligații: să pună la dispoziția mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului(art. 2025 C.civ.); să plătească mandatarului remunerația cuvenită acestuia pentru executarea mandatului, dacă mandatul este cu titlu oneros, chiar și în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat (art. 2017 C.civ.); să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzilor legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor (art. 2025 C.civ.); obligația de a-l dezdăuna pe mandatar pentru prejudiciul suferit în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului (art. 2026 C.civ.). 6.2. Efectele executării mandatului în raporturile dintre mandant și terți Prin încheierea actelor juridice de către mandatar, în executarea mandatului, și terți, se creează raporturi juridice directe între mandant și terț. Dacă aceste acte juridice sunt încheiate de mandatar în limitele împuternicirii sale, acesta îl obligă pe mandant. 7. Efectele mandatului fără reprezentare 7.1. Efectele față de terți Terții nu au niciun raport juridic cu mandantul (art. 2040 C.civ.). Dacă mandantul se substituie mandatarului el poate exercita drepturile de creanță generate de executarea manadatului, cu condiția ca el să-și fi executat propriile sale obligații fațăde mandatar. 7.2. Bunurile dobândite de manadatar Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite de către mandatar, deoarece acesta din urmă a acționat în nume propriu, dar pe seama mandantului (art. 2041 C.civ.). Nu pot fi revendicate bunurile dobândite de terți prin efectul posesiei de bună-credință. Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le restituie mandantului. În caz de refuz de restituire, mandantul poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunurilor. O asemenea posibilitate o are mandantul și cu privire la bunurile mobile supuse unor formalități de publicitate. 7.3. Creditorii mandatarului Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu dar pe seama mandantului, dacă manadatul fără reprezentare are data certă și aceasta este anterioară luării oricărei măsuri de asiguratorii sau de executare. Interdicția dobândirii de către creditori a unor asemenea bunuri, dacă este respectată condiția datei certe a mandatului fără reprezentare, este justificată deoarece manadatarul a dobândit bunurile în nume propriu dar pe seama mandantului și, în conseciță, drepturile rezultate din actele de dobândire se cuvin manadantului. 8. Încetarea contractului de mandat cu reprezentare Contractul de mandat aferent exploatării comerciale încetează pentru cauzele prevăzute de art. 2030 din Codul civil, respectiv: revocarea mandatului de către mandant; renunțarea mandatarului la mandat; moartea, incapacitatea, falimentul mandantului ori mandatarului. 89

II. CONTRACTUL DE COMISION 1. Reglementarea contractului de comision Actualul Cod civil a preluat în conținutul său contractul de comision. În practică, prin tipologia sa, contractul de comision aparține în continuare categoriei contractelor frecvent utilizate în exploatarea întreprinderilor comerciale, fiind un instrument juridic pentru activitatea de intermediere cu caracter profesional. Reglementarea contractului de comision este asigurată de prevederile art. 2043- art. 2053 din Codul civil. Ca varietate principală a contractului de mandat fără reprezentare, dispozițiile specifice se completează cu regulile generale ale mandatului fără reprezentare și, în consecință, inclusiv cu regulile incidente mandatului cu reprezentare 2. Noțiunea contractului de comision În baza art. 2043 C.civ., contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită comision. Natura contractului de comision, de contract de mandat fără reprezentare, explică absența dobândirii de către comisionar a unui drept de reprezentare, motiv pentru care acesta va încheia acte juridice cu terții în nume propriu, dar pe seama comitentului. Actele juridice pe care comisionarul le poate intermedia cu titlu profesional sunt acte de cumpărare sau vânzare de bunuri ori de prestări de servicii [art. 2039 alin. (2) C.civ.] 3. Caracterele juridice ale contractului de comision Contractul de comision are următoarele caractere juridice este un contract sinalagmatic, deoarece dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți;este un contract cu titlu oneros, deoarece prin încheierea sa ambele părți urmăresc obținerea unui folos patrimonial; este un contract consensual, deoarece se încheie prin simplul accord de voință al părților. 4. Condiţiile de validitate ale contractului de comision. Valabilitatea contractului de comision este determinată de respectarea condițiilor esenţiale de validitate impuse de lege oricărui contract (art.1179 C.civ.), cu particularitățile impuse de specificul contractului. 4.1. Condițiile de fond ale contractului de comision a. Capacitatea de a contracta. Comisionarul și comitentul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu. Comisonarul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte juridice, ca un profesionist al activității de intermediere, iar comitentul trebuie să aibă capacitatea de a încheia el însuși actele pentru care acordă mandatul și pentru a putea da mandatul. b. Consimțământul părților. Contractul de comision se încheie prin acordul de voință al părților. Consimțământul părților exprimat la încheierea contractului de comision trebuie să respecte condițiile generale în materie (art. 1204 C.civ.). Ca particularitate, consimțământul părților trebuie să releve neîndoielnic mandatul fără reprezentare acordat de comitent comisionarului. În caz contrar, potrivit legii, mandatul comisonarului este un mandat cu reprezentare (art. 2012 C.civ.). Comisionarul poate accepta mandatul și tacit dacă nu refuză, neîntârziat, încheierea unor acte care intră în exercițiul profesiei sale (art. 2014 din C.Civ). c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de comision trebuie să fie determinat și licit. Contractul de comision are ca obiect încheierea de către comisionar, în nume propriu, dar pe seama comitentului, de acte juridice constând în cumpărarea sau vânzarea de bunuri ori în prestarea de servicii, determinate în mandatul conferit. d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza contractului de comision trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este considerată ilicită când este contrară legii și ordinii publice, respectiv este imorală, când este contrară bunelor moravuri. 4.2. Condițiile de formă ale contractului de comison 90

Referitor la condiția de formă, art. 2044 C.civ. impune încheierea contractului de comision în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Forma scrisă a contractului este necesară numai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel. 5. Efectele juridice ale contractului de comision 5.1. Categorii de raporturi. Încheierea contractului de comision generează raporturi obligaționale între comitent și comisionar, în timp ce executarea acestui contract determină raporturi obligaționale între comisionar și terți. În schimb, încheierea și executarea contractului de comision nu naște raporturi juridice între comitent și terți. (art. 2040 C.civ.) 5.2. Raporturile obligaționale între comitent şi comisionar. Între părțile contractului de comision se nasc obligații asemănătoare obligațiilor ce revin mandatarului și mandantului din contractul de mandat cu reprezentare. Potrivit Codului civil, obligațiile comionarului sunt următoarele: a. obligația de a executa întocmai mandatul încredințat de comitent. În executarea mandatului primit de la comitent, comisionarul are obligația de a respecta întocmai instrucțiunile exprese primite de la acesta. Comisionarul va încheia cu terții atât actele juridice nominalizate de comitent în mandatul acordat, cât și toate actele și operațiunile pe care le antrenează executarea mandatului [art. 2016 alin. (3) C.civ.]. Comisionarul se poate abate de la instrucțiunile primate, numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile art. 2048 alin. (2)-(3) C.civ.. În caz contrar, orice operaţiune efectuată în aceste condiții va rămâne în sarcina sa (dacă nu este ratificată de comitent), putând fi obligat și la plata de daune-interese [art. 2048 alin. (4) C.civ.]. Comisionarul poate încheia pe seama comitentului un contract cu sine însuși în condițiile art. 2050 C. Civ.. b. obligația de a da socoteală comitentului cu privire la îndeplinirea mandatului primit. Deși este o formă a obligației de a da socoteală consacrată de art. 2019 C.civ. în materia mandatului, manifestări ale acestei obligații sunt instituite expres și pentru comisionarul din contractul de comision [de ex. art. 2048 alin. (3) C.civ.]. În esență, comisionarul este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită comitentului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale. Contractele încheiate de comisionar cu terții în nume propriu, dar pe seama comitentului, deși generează efecte juridice numai față de comisionar, raportul dintre comitent și comisionar determină producerea acestor efecte direct în patrimoniul comitentului. Dispozițiile art. 2041 C.civ. reglementează situația bunurilor dobândite de mandatar (comisionar). În cazul bunurilor mobile, mandantul (comitetul) le poate revendica atunci când au fost dobândite pe seama sa de mandatarul (comisionarul) care a acționat în nume propriu. În cazul bunurilor imobile și a bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publicitate, mandatarul (comisionarul) este obligat să le transmită mandantului (comitentului). În caz de refuz, mandantul (comitentul) poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite de mandatar (comisionar). Dispozițiile art. 2042 C.civ. impun regula potrivit căreia creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu, dar pe seama mandantului, dacă mandatul fără reprezentare are dată certă şi aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asigurătorii sau de executare. Potrivit Codului civil, obligațiile comionarului sunt următoarele: a. obligația de a plăti comisionul care se cuvine comisionarului (art. 2043 C.civ.). Executarea obligației este guvernată inclusiv de regulile stabilite de Codul civil, după caz, pentru mandatul fără reprezentare (art. 2049) și pentru mandatul cu reprezentare cu titlu oneros (art. 2010). Comisionarul este îndreptățit la remunerația fixată în contractul de comision dacă execută mandatul primit. Dacă părțile nu au stabilit cuantumul comisionului, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate. Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia [art. 2010 alin. (2) - (3) și art. 2049 alin. (4) C.civ.]. Comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terţul execută întocmai contractul încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite. Dacă nu s-a stipulat 91

altfel, comisionul se datorează chiar dacă terţul nu execută obligaţia sa ori invocă excepţia de neexecutare a contractului. Dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv unui comisionar, comisionul rămâne datorat de proprietar chiar dacă vânzarea s-a făcut direct de către acesta sau prin intermediul unui terţ. b. obligația de a restituie cheltuielile făcute de către comisionar cu îndeplinirea împuternicirii primite (art. 2025 C.civ.) Comitentul trebuie să restituie comisionarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor. c. obligația de a despăgubi comisonarul dacă acesta a suferit anumite prejudicii în îndeplinirea mandatului primit. În temeiul art. 2026 C.civ., comitentul are obligația să repare prejudiciul suferit de către comisionar în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa comisionarului. 5.3. Raporturile între comisionar şi terţi. Executarea mandatului primit de la comitent, presupune încheierea de către comisionar de acte juridice cu terții, în nume propriu, dar pe seama comitentului. Aceste acte juridice generează raporturi obligaționale doar între comisionar și terți, în considerarea calității lor de părți contractante, terții neavând un raport juridic direct cu comitentul [art. 2040 alin. (1) C.civ..]. În baza contractului de comision, comisionarul răspunde față de comitent pentru încheierea actelor juridice pentru care a fost mandatat. Ca excepție, în temeiul art. 2052 alin. (1) C.civ., comisionarul poate răspunde și pentru obligațiile neexecutate de terți, asumate de aceștia în contractele încheiate cu acesta. Comisionarul își poate asuma obligaţia de a garanta pe comitent de executarea obligaţiilor terţului, printr-o clauză expresă stipulată în contractul de comision denumită clauza “star del credere”. În acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, comitentul va plăti comisionarului un comision special pentru garanţie sau pentru credit ori un alt asemenea comision stabilit prin convenţia lor sau, în lipsă, de către instanţă, care va ţine cont de împrejurări şi de valoarea obligaţiei garantate [art. 2050 alin.(1) și alin. (2) C.civ.]. În contractele încheiate de comisionar cu terții, orice terț contractant este ținut direct față de comisionar pentru neexecutarea obligațiilor sale (raportat la calitatea lor de părți contractante). La rândul său, comisionarul nu răspunde faţă de comitent dacă terţul nu îşi execută obligaţiile decurgând din act, excepție făcând existența clauzei „star del credere”. Absența raporturilor juridice directe între comitent și terți, în cazul încheierii și executării contractului de comision, explică și calitatea comisionarului de titular al acțiunilor îndreptate împotriva terților pentru neexecutarea obligațiilor. La rândul lor, terții nu pot acționa comitentul. Comisionarul este obligat să îl acționeze pe terț în cazul în care acesta nu-și respectă obligațiile. Legiuitorul îi permite comisionarului cedarea acțiunilor către comitent în condițiile art. 2064 C.civ.. Prin subrogare, la cerere, în drepturile comisionarului, comitentul poate exercita acţiunile decurgând din contractul cu terţul, în cazul neexecutării obligaţiilor de către terţ. În acest scop, la cererea comitentului, comisionarul are obligaţia să îi cedeze acestuia de îndată acţiunile contra terţului, printr-un act de cesiune sub semnătură privată, fără nicio contraprestaţie din partea comitentului. Comisionarul răspunde pentru daunele cauzate comitentului, prin refuzul sau întârzierea cedării acţiunilor împotriva terţului. Dreptul de retenție și privilegiul special al comisionarului. Prevederile art. 2053 din Codul civil, se aplică și contractului de comision, ca principală aplicație a mandatului fără reprezentare. În baza acestora, pentru creanțele pe care le are asupra comitentului, comisonarul are un drept de retenție asupra bunurilor comitentului care se află în detenția sa. În virtutea acestui drept de retenție, comisionarul beneficiază și de un drept de preferință față de vânzătorul neplătit. Încetarea contractului de comision. Contractul de comision încetează pentru aceleași cauze generale de încetare ale contractului . Varietate a contractului de mandat fără reprezentare, contractul de comison încetează în aceleași cazuri ca acesta din urmă, și anume: revocarea împuternicirii de către comitent; renunțarea la împuternicire de către comisionar; moartea, incapacitatea sau falimentul comitentului sau comisionarului [art. 2030 C.civ. și art. 2039 C.civ.]. 92

Singura cauză specifică de încetare este cea de revocare a comisionarului. Potrivit art. 2051 C.civ., comitentul poate revoca împuternicirea comisionarului până în momentul în care acesta a încheiat actul cu terţul. Comisionarul va avea dreptul la o parte din comision, care se determină ţinând cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea împuternicirii până în momentul revocării. III. CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE 1. Noțiunea contractului de consignație Contractul de consignaţie este reglementat de dispozițiile art. 2054 C.civ.. Contractul de consignație este o varietate a contractului de comison care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predate consignatarului în acest scop (art. 2054 C.civ.). Până la apariția Codului civil, contractual de consignație era reglementat de dispozițiile Legii nr. 178/1934, pentru reglementarea contractului de consignație. Contractul de consignație este o varietate a contractului de comison care ca obiect vânzarea de bunuri mobile, pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop. Prețul la care urmează să fie vândut bunul este stabilit de părțile contractului, iar în lipsa unui preț se are în vedere prețul current al mărfurilor de pe piața relevantă la momentul vânzării. Contractul de consignație este contractul prin care o parte denumită consignant, încredințează unei alte părți denumită consignatar, anumite bunuri mobile spre a le vinde în nume propriu dar pe seama consignantului, pe un preț stabilit anticipat cu obligația de a-i remite consignantului prețul obținut sau în caz de nevânzare a restituirii bunului. 2. Caracterele juridice ale contractului de consignație Contractul de consignație este o varietate a contractului de comision. El are următoarele caractere juridice: este un contract sinalagmatic, deparece dă naște la obligații în sarcina ambelor părți; este uhn contract cu titlu oneror, deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește satisfacerea unui folos patrimonial; este un contract consencual, deoarece se încheie prin simplu accord de voință al părților. 3. Condițiile de validitate ale contractului de consignație 3.1. Condiții de fond a. Capacitatea de a contracta. Consignatarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece el încheie acte aferente exploatării unei întreprinderi comerciale. Consignantul nu trebuie să aibă el însuși capacitatea de a încheia actele juridice care urmează să fie încheiate de consignatar. b. Consimțământul părților. Contractul de consignație se încheie prin acordul de voință al părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.). În împuternicirea dată de consignatar către consignat se stabilesc condițiile vănzării bunurilor Consimțământul părților poate fi express au tacit. Consignatarul poate accepta mandatul și tacit dacă nu refuză, neîntârziat, încheierea unor acte care intră în exercițiul profesiei sale (art. 2014 C.civ.). c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de consignație constă în încheierea de către consignatar în nume propriu a anumitor acte juridice dar pe seama consignantului. Actele juridice pe care urmează să le încheie consignatarul sunt stabilite de consignant prin contract și constau în vânzarea de bunuri mobile. d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul mandatului dat consignatarului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri. 3.2. Condițiile de formă ale contractului de consignație Contractul de consignație se încheie în formă scrisă, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 2055 C.civ.). Forma scrisă a contractului este necesară numai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel. 4. Efectele juridice ale contractului de consignaţie 93

4.1. Raporturile dintre consignatar şi consignant a. Obligațiile consignatarului. Consignatarul are următoarele obligații: să primeasă, să păstreze și să asigure bunurile primite care urmează a fi vândute; să execute mandatul dat de către consignant; să dea socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său. b. Obligațiile consignantului.Consignantul are următoarele obligații: să predea consignatarului bunurile mobile care urmează să fie vândute; să plătească remunerația cuvenită consignatarului; să restituie consignatarului cheltuielile făcute cu îndeplinirea însărcinării primite. 4.2. Dreptul de retenție al consignantului Pentru creanțele pe care le are asupra consignantului, consignatarul are un drept de retenție asupra bunurilor și a sumelor cuvenite, care se află în detenția sa. El poată să rețina bunurile și sumele aflate în detenția sa ca urmare a executării mandatului, până când consignantul îi va satisface drepturile sale. Întreținerea bunurilor pe durata retenției este în sarcina consinatarului, iar cheltuielile de depozitare incumbă consignantului dacă retenția a fost întemeiată (art. 2062 C.civ.). 4.3. Raporturile dintre consignatar și terți Prin încheierea actelor juridice de vânzare-cumpărare se stabilesc raporturi juridice între consignatar ca vânzător și terți în calitate de cumpărători. Între consignant și terți nu se stabilesc raporturi juridice. Transferul proprietății și a riscurilor se face direct între consignant și terți deoarece contractele se încheie în baza împuternicirii date de către consignant. 5. Încetarea contractului de consignaţie Contractul de consignație încetează pentru următoarele cauze: revocarea de către consignant a împuternicirii; renunțarea la mandat de către consignatar; moartea, dizolvarea, falimentul, dizolvarea sau radierea consignantului ori consignatarului; alte cause indicate în contract. IV. CONTRACTUL DE AGENȚIE 1. Noțiunea contractului de agenție Contractul de agenție este reglementat juridic de dispozițiile art. 2072-2095 C.civ.. Prin contractul de agenție comitentul împuternicește în mod statornic pe agent fie să negocieze, cât și să încheie contracte în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau mai multe regiuni determinate (art. 2072 C.civ.). Reglementarea anterioară a contractului de agenţie era asigurată de prevederile Legii nr. 509/2002, privind agenții comerciali permanenți. Contractul de agenţie este acel contract prin care o persoană fizică sau juridică, având calitatea de comerciant intermediar independent este împuternicită în mod statornic de către o altă persoană denumită comitent să negocieze afaceri sau să negocieze și să încheie afaceri în numele și pe seama acestuia, contra unei indemnizații în una sau mai multe regiuni determinate. 2. Caracterele juridice ale contractului de agenție Contractul de agenţie este: un contract bilateral, deoarece dă naștere la drepturi și obligații în sarcina ambelor părți contractante;un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte urmărește obținerea unui folos patrimonial; cu executare succesivă, deoarece părțile execută eșalonat și pe durată determinată sau nedeterminată obligațiile; un contract consensual, deoarece ia naștere prin simplul accord de voință al părților. 3. Domeniu de aplicare Contractul de agenție nu se aplică activității următoarelor categorii de persoane: celor care acționează ca intermediar în cadrul burselor de valori și pe piețele reglementate de mărfuri și instrumente financiare derivate; celor care au calitatea de agent sau broker de asigurări și reasigurări; celor care prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent. Nu sunt considerați agenți în înțelesul reglementărilor din Codul civil următoarele categorii de persoane: cei care au calitatea de organ legal sau statutar al persoanei juridice cu drept de reprezentare a acesteia; cei care sunt asociați sau acționari ori împuterniciți în mod legal 94

să-i reprezinte pe ceilalți acționari sau asociați; cei care sunt administrator judiciari, lichidatori, tutori, curator, custozi sau administrator-sechestru în raport cu comitentul. 4. Condițiile de validitate ale contractului de agenție. 4.1. Condițiile de fond ale contractului de agenție. a. Capacitatea de a contracta.Agentul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece el negociază afaceri și încheie afaceri în numele și pe seama comitentului. Comitentul trebuie să aibă el însuși capacitatea de a încheia actele juridice care urmează să fie încheiate de agent. b. Consimțământul părților. Contractul de agenție se încheie prin acordul de voință al părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.). În împuternicirea dată de comitent către agent se stabilesc condițiile negocierii și încheierii afacerilor. c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de agenție constă în încheierea și negocierea de afaceri de către agent în nume și pe seama comitentului. Actele juridice pe care urmează să le încheie agentul sunt stabilite de comitent prin contract și constau în negocierea de afaceri sau încheierea de afaceri în numele și pe seama comitentului. d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul mandatului dat agentului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri. 4.2. Condițiile de formă ale contractului de agenție Contractul de agenție se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 2078 C.civ.). Forma scrisă a contractului este necesară numai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel. 5. Cuprinsul contractului de agenție 5.1. Părțile contractului de agenție Părțile contractului de agenție sunt comitentul și agentul. Comitentul poate fi orice persoană fizică sau juridica interesată să solicite serviciile unui profesionist care desfășoară activități de intermediere. Agentul poate fi oricare comerciant care are în obiectul de activitate activități de intermediere. Nu poate fi agent persoana căreia reglementările în materie civilă nu-i conferă această calitate. 5.2. Obiectul împuternicirii În contract trebuie să se menționeze elementele esențiale ale viitoarelor contracte, precum și zona geografică de executare a împuternicirii. Se poate preciza, de asemenea, dreptul agentului de a vinde pe credit și de a acorda reduceri sau amânări la plată pentru creanțele comitentului. 6. Durata Contractului de agenție Contractul de agenție se încheie pe durată determinate sau pe o durată nedeterminată (art. 2088 C.civ.). Când un contract pe durată determinate continua să fie executat de părți după expirarea termenului se consideră că acesta este prelungit pe durată nedeterminată. 7. Clauza de exclusivitate În contractual de agenție poate fi prevăzută clauza de exclusivitate, în sensul că agentul nu poate încheia sau negocia anumite afaceri privind bunuri și servicii similare, care fac obiectul contractului de agenție, fără consimțământul comitentului în regiunea determinată prin contract. Agentul poate reprezenta mai mulți comitenți concurenți pentru aceeași regiune și pentru același tip de contracte, numai dacă se stipulează expres în acest sens în contract. 8. Clauza de neconcurență În contractual de agenție poate fi stipulată o clauză al cărei efect constă în restrângerea activității profesionale a agentului pe perioada de agenție sau ulterior încetării sale. Clauza de neconcurență trebuie redactată în scris sub sancțiunea nulității absolute. Ea se aplică doar pentru regiunea geografică sau grupul de personae la care se referă contractual de agenției și doar pentru bunurile și serviciile pentru care agentul este împuternicit să negocieze și să încheie contracte. 95

Restrângerea activității profesionale a agentului prin clauza de neconcurență nu se poate întinde pe o perioadă mai mare de doi ani de la data încetării contractului de agenție. 9. Remunerația agentului 9.1. Regulile generale Agentul are dreptul la remunerație pentru toate contractele încheiate ca efect al intervenției sale. Remunerația poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil prin raportare la numărul contractelor, la valoarea acestora. Remunerația se numește comison. Dacă nu există stipulație expresă în contract sau o prevedere legală, agentul are dreptul la o remunerație care se stabilește după uzanțele locului în care agentul își desfășoară activitatea sau în legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenție. Dacă nu există asemenea uzanțe, agentul are dreptul să primească o remunerație rezonabilă, determinată în funcție de toate aspectele referitoare la contractele încheiate. 9.2. Remunerația pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenție Agentul este îndreptățit la comision pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenție, în următoarele condiții: contractele au fost încheiate ca urmare a intervenției sale; contractele au fost încheiate cu un client procurat anterior de agent pentru contracte sau acte de comerț similar; contractele au fost încheiate cu un client dintr-o regiune sau grup de personae determinate pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă. 9.3. Remunerația după încetarea contractului de agenție Agentul este îndreptățit la comison într-un contract încheiat ulterior încetării contractului de agenție când: contractual a fost încheiat, în principal, datorită intervenției agentului pe durata contractului de agenție, iar încheierea lui a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea contractului de agenție; comanda emisă de un terț a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării contractului de agenție. 9.4. Dreptul la comison a. Dreptul la comison în cazul contractelor executate. Dacă agentul și-a îndeplinit obligațiile, comisonul se datorează și pentru contractile încheiate, dar la a căror executare părțile acestora au renunțat. Când neexecutarea contractului este urmarea unor circumstanțe imputabile agentului, dreptul la comison se stinge sau se reduce proportional cu neexecutarea. b. Dreptul la comison în cazul contractelor neexecutate. Dreptul la comison se naște dacă părțile nu convin altfel, la data la care este împlinită una dintre următoarele condiții: comitentul și-a executat obligațiile contractuale față de terța persoană; comitentul ar fi trebuit săși execute obligațiile potrivit convenției sale; terțul și-a executat obligațiile contractuale. c. Plata comisonului și calculul valoric al acestuia. Comisonul se plătește cel mai târziu în ultima zi a lunii care urmează trimestrului pentru care se datorează. La sfârșitul fiecărui trimestru, comitentul trebuie să trimită agentului, copiile de pe facturile care au fost expediate terților, precum și descrierea calcului valoric al comisionului. La cererea agentului, comitentului va comunica de îndată toate informațiile necesare pentru calculul comisonului. 10. Efectele juridice ale contractului de agenţie 10.1. Raporturile dintre comitent și agent. a. Obligațiile agentului. În contractul de agenție, agentul are următoarele obligații: să execute împuternicirea acordată în limitele stabilite prin aceasta (art. 2017 și art. 2048 C.civ.); să execute mandatul cu diligența necesară și în condiții avantajoase pentru comitent (art. 2079 alin. 2 lit. b C.civ.); să-i procure și să-i comunice comitentului informațiile necesare privind regiunea sau regiunile prevăzute în contract (art. 2079 alin. 2 lit. a C.civ.); să respecte instrucțiunile rezonabile primate de la comitent (art. 2079 alin. 2 lit. c C.civ.); să țină în registrele sale partide separate, pentru operațiunile ce îl privesc pe fiecare comitent (art. 2079 alin. 2 lit. d C.civ.); să depoziteze bunurile sau eșantioanele într-o modalitate care să asigure identificarea lor (art. 2079 alin. 2 lit. e C.civ.). b. Obligațiile comitentului. Comitentul are în raporturile cu gentul următoarele obligații: să acționeze cu loialitate și cu bună-credință (art. 2080 alin. 1 C.civ.); să pună la dispoziția agentului în timp util și într-o cantitate coresponzătoare mostre, tarife și orice altă documentație necesare agentului pentru agentului pentru executarea obligațiilor sale (art. 2080 alin. 2 lit. a 96

C.civ.); să furnizeze agentului informațiile necesare executării contractului de agenție (art. 2080 alin. 2 lit. b C.civ.); să înștiințeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează o reducere a volumului contractelor (art. 2080 alin. 2 lit. c C.civ.); să plătescă agentului remunerația, în condițiile și la termenele convenite prin contract sau stabilite de lege (art. 2080 alin. 2 lit. c C.civ.); să-l informeze pe agent, într-un termen rezonabil, privind acceptarea, refuzul sau neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent (art. 2080 alin. 3 C.civ.). 10.2. Raporturile dintre comitent și terți Prin încheierea actelor juridice de către agent cu terții, în executarea împuternicirii, se nasc raporturi juridice directe între comitent și terți. Contractele se pot încheia, într-o primă variantă, direct și nemijlocit între comitent și terți, iar agentul are doar rolul de a găsii clienții și a negocia cu aceștia. Într-o a doua variantă, contractele se pot negocia și încheia de către agent în numele și pe seama comitentului, stabilindu-se raporturi juridice direct între comitent și terți. 10.3. Reclamațiile privind bunurile și serviciile Agentul poate primi reclamații privind viciile bunurilor văndute sau serviciilor prestate de comitent. El este obligat să-l înștiințeze de îndată pe comitent. 10.4. Măsurile asiguratorii Agentul paote lua orice măsuri asiguratorii în interesul comitentului, pentru protejarea bunurilore acestuia. El poate lua, de asemenea, orice alte măsuri necesare pentru conservarea drepturilor comitentului.despre măsurile luate, agentul trebuie să-l informeze pe comitent. 11. Încetarea contractului de agenţie 11.1. Cazurile de încetare Contractul de agenție încetează în următoarele cazuri: prin ajungere la termen, dacă este încheiat pe durată determinată și părțile nu continuă executarea sa; prin denunțarea de oricare dintre părți, cu acordarea obligatorie a unui preaviz, care este de o lună pentru contractele cu durată de un an și cu mărirea cu o lună pentru fiecare an, pentru contractele cu durată mai mare de un an, fără a se putea depăși 6 luni; prin reziliere fără preaviz de către oricare dintre părți, în cazul neîndeplinirii culpabile grave a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte; prin moartea, interdicția, insolvabilitatea și falimentul comitentului sau agentului. 11.2. Indemnizațiile în caz de încetare a contractului a. Dreptul la indemnizație. La încetarea contractului de agenție, agentul are dreptul să primească de la comitent o indemnizație. Condițiile în care se acordă această indemnizație sunt: dacă agentul i-a procurat noi client comitentului și/sau a sporit semnificativ volumul operațiunilor cu clienții existenți, iar comitentul obține încă foloase substanțiale din operațiunile cu acești clienți; dacă plata acestei indemnizații este echitabilă în raport de curcumstanțele concrete și de comisionele pe care agentul ar fi trebuit să le primească în urma operațiiloe încheiate de comitent cu clienții respective, dart și în raport de posibila restrângere a activității profesionale a agentului, din cauza existenței în contractual de agent a unei clauze de neconcurență. Valoarea indemnizației nu poate depășiechivalentul cunatumului unei remunerații anuale, calculate pe baza mediei anuale a remunerațiilor încasate de agent pe percursul ultimilor 5 ani de contract. Dacă durata contractului nu a avut 5 ani, atunci remunerația anuală se calculează pe baza mediilor remunereațiilor încasate în periaoada respectivă. Prin acordarea indemnizației nu se aduce atingere dreptului agentului de a adduce despăgubiri. Dreptul la indemnizație se acordă și moștenitorilor, dacă aceștia îl pun în întârziere pe comitent cu privire la pretențiile respective, în termen de un an de la data încetării contractului de agenție. b. Excepții privind dreptul la indemnizație. Agentul nu are dreptul la indemnizație în următoarele situații: comitentul reziliază contractual din cauza încălcării de către agent a obligațiilor sale; agentul denunță unilateral contractual, cu excepția situației în care denunțarea este motivate de circumstanțe precum vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în considerarea 97

cărora nu I se poate cere, în mod rezonabil, continuarea activităților; în cazul cesiunii contractului de agenție prin înlocuirea agentului cu un terț; dacă nu se convine altfel de către părțile contractului de agenție, în cazul novației contractului, prin înlocuirea agentului cu un terț.

V. CONTRACTUL DE LEASING 1. Noțiunea contractului de leasing Contractul de leasing este reglementat de prevederile O.G. nr. 51/1997, privind operațiunile de leasing și societățile de leasing. Operațiunea de leasing este cea prin care “o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale” (art. 1 din OG nr. 51/1997). Contractul de leasing este acel contract prin care o parte denumită locator (finanțator) se obligă să transmită pentru o perioadă determinată, către o altă parte denumită locatar (utilizator), un anumit bun, contra unor plăți periodice denumite rate de leasing, și să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului la expirarea contractului care poate consta încumpărarea bunului, prelungirea contractului sau încetarea contractului. 2. Caractere juridice Contractul de leasing are următoarele caractere juridice: este un contract sinalagmatic, deoarece naște obligații în sarciuna părtilor contractante; este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial; este un contract cu executare succesivă, deoarece asigurarea folosinței bunului se execută continuu, iar plata ratelor de leasing se execută periodic; este un contract consensual, deoarece se încheie prin simplu accord de voință al părților; este un contract comutativ, deoarece întinderea obligațiilor părților sunt cunoscute chiar de la data încheierii contractului; este un contract intuitu personae, deoarece se încheie în considerarea calității speciale cerute utilizatorului de către societatea de leasing; este un contract complex, deoarece se comupe din operații principale și operații secundare; este un contract care are regimul titlului executoriu pentru ratele restante și predarea bunului. 3. Tipuri de contracte de leasing. 3.1. Leasing financiar sau leasing operațional După conținutul ratelor, leasingul poate fi financiar sau operational. Contract de leasing financiar este orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii: - riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte; - contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului; - utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcţionare maximă, exprimată în procente; - perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a bunului care face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit; valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului. Contractul de leasing operaţional este orice contract de leasing încheiat între locator şi locatar, care transferă locatarului riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate, mai puţin riscul 98

de valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile prevăzute la contractual de leasing financiar. Riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opţiunea de cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul expirării contractului. 3.2. Leasing mobiliar sau leasing imobiliar. După natura obiectului, contractual de leasing poate fi leasing mobiliar sau leasing imobiliar. Leasingul mobiliar are ca obiect bunuri mobile, cu excepția celor pe care legea le exclude expres, și anume: înregistrărirepe bandă audio şi video, a piesele de teatru, manuscrisele, brevetele, drepturile de autor şi bunurile necorporale. Leasingul imobiliarare ca obiect bunuri immobile prin natural or sau immobile prin destinație. 3.3. Leasing direct sau leasing indirect În funcție de persoana furnizorului există contract de leasing direct sau indirect. Leasingul direct constă în încheierea contractului între furnizor și locatar, sau între locator finanțator, care este și furnizor, și locatarul utilizator. Leasingul indirect este operațiunea prin care contractual se încheie între finanțator și utilizator, cu privire la un bun porocurat de finanțator în temeiul contractului de vânzarecumpărare încheiat cu finanțatorul. 3.4. Lease-back sau leasing comun. După specificul tehnicii de realizare a operațiunii de leasing, există contractual de leaseback și contractual de leasing comun. Leas-back-ul este contractual prin care o persoană fizică șasu juridical vinde un bun unei societăți de leasing, pentru a-l utiliza în system de leasing cu dreptul sau obligația de răscupărare a bunului la sfârșitul contrcatului de leasing. Leasingul comun este contractual care asigură posibilitatea folosirii unui bun în sistyem de leasing de mai mulți utilizatori. 4. Părțile contractului de leasing Părțile în contractul de leasing sunt finanțatorul/locatorul și utilizatorul/locatarul. Finanțator poate fi o societate de leasing (societate comercială), persoană juridică română sau străină. Utilizatorul poate fi orice persoană fizică sau juridică română sau străină. 5. Delimitarea contractului de leasing de alte contracte Contractul de leasing se delimitează de alte contracte. Față de contractul de locațiune,contractul de leasing se delimitează în sensul că în timp ce leasingul comportă o promisiune de vânzare cu posibilitatea transferului de proprietate către utilizator, în materie de locațiune, nu poate fi vorba de așa ceva. Față de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, contractul de leasing se delimitează în sensul că leasingul conferă utilizatorului posibilitatea de transfer al proprietății bunului numai la expirarea contractului iar la vânzarea cu plata în rate, cumpărătorul devine proprietar din momentul încheierii contractului. Față de contractul de credit bancar, contractul de leasing se delimitează în sensul că prin acesta se transferă beneficiarului o sumă de bani cu obligația ca la termen să restituie suma în timp ce în cazul leasingului, bunul care face obiectul acestuia poate deveni proprietatea utilizatorului la expirarea contractului. 6. Condiţii de validitate ale contractului de leasing 6.1. Capacitatea de a contracta Finanțatorul și utilizatorul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece ambele părți fac acte de dispoziție. 6.2.Consimțământul părților Contractul de leasing se încheie prin acordul de voință al părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.). 6.3. Obiectul determinat și licit al contractului 99

Obiectul contractului de leasing constă în transmiterea folosinței, cu plată, a unui bun mobil sau imobil pe o durată limitată, cu posibilitatea opțiunii utilizatorului de a i se transfera proprietatea. 6.4. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului Cauza sau scopul leasingului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri. 6.5. Condițiile de formă ale contractului de leasing. Contractul de leasing se încheie în formă scrisă (art. 7 din OG nr. 51/1997). Condiția formei scrise este cerută ad probationem și nu ad validitatem. 7. Cuprinsul contractului de leasing Contractul de leasing trebuie să cuprindă cel puțin următoarele elemente: clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operațional; denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare a acestuia; valoarea ratelor de leasing şi termenul de plata a acestora; perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului; clauza privind obligaţia asigurării bunului; valoarea totală a contractului de leasing. Pe lângă aceste elementele, contractul de leasing financiar trebuie să mai cuprindă și următoarele elemente: valoarea de intrare a bunului; valoarea reziduală a bunului convenită de părţi, când este cazul; valoarea avansului; rata de leasing. Contractul de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an. 8. Încheierea contractului de leasing 8.1. Reguli de încheiere a contractului Contractual de leasing se încheie după regulile generale ale încheierii contractelor, dar cu anumite particularități. Pentru încheierea contractului de leasing este necesar ca bunul care va face obiectul acestuia să fie în proprietatea locatorului sau ca acesta din urmă să îl dobândească în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu furnizorul. 8.2. Cererea de ofertă a utilizatorului Promotorul încheierii contractului de leaing este utilizatorul. El trebuie să adreseza o cerere de ofertă către societatea de leasing în care să determine bunul care va constitui obiectul contractului de leasing. Societatea de leasing, dacă deține bunul în propritate, ori are disponibilitatea de a-l dobândi de la furnizor, confirmă cererea. Dacă bunul trebuie procurat de la furnizor, societatea de leasing trebuie să încheie contractual de vânzare-cumpărare cu furnizorul ales de comparator, în condițiile pe care acesta le-a formulat în cerere. 8.3. Perfectarea contractului de leasing După ce finanțatorul a intrat în proprietatea bunului solicitat de către utilizator, iar acesta din urmă este de acord cu bunul respectiv se trece la perfectarea contractului de leasing. Dacă bunul care face obiectul de leasing există în patrimonial finanțatorului, atunci părțile procedează la perfectarea contractului de leasing. Încheierea contractului de leaing se realizează prin redactarea acestuia în formă scrisă, cu conținutul prevăzut de lege și prin semnarea lui de către contractante. 9.Efectele juridice ale contractului de leasing 9.1. Identificarea efectelor contractului de leasing Contractul de leasing generează drepturi și obligații în sarcina finanțatorului și utilizatorului. Drepturile și obligațiile părților în contractual de leasing sunt stabilite prin lege, fără ca prin aceasta să se limiteze posibilitatea părților de a stabili în concordantă cu interesele lor și alte drepturi și obligații. 9.2. Drepturile şi obligaţiile locatorului/finanţatorului În cadrul contractului de leasing, locatorul (finanțatorul) are următoarele drepturi: - dreptul de a verifica periodic starea și modul de exploatare a bunului care face obiectul contractului de leasing; 100

- dreptul de încasa toate sumele datorate conform contractului de leasing în cuantumul şi la termenele menţionate în contract; - dreptul de a rezilia contractul de leasing cu daune-interese în cazul în care locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la termenul agreat cu furnizor şi/sau în contractul de leasing ori dacă se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment etc. Locatorul (finanțatorul) are următoarele obligații: - obligația de a respecta dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale; - obligația de garanta locatarului/utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condiţiile în care acesta a respectat toate clauzele contractuale; - obligația de a asigura la o societate de asigurări bunul oferit în leasing, dacă prin contractual de leasing nu se prevede altfel etc. 9.3. Drepturile şi obligaţiile utilizatorului În cadrul contractului de leasing, utilizatorul are următoarele drepturi: - dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel şi dacă achită toate obligaţiile asumate prin contract; - dreptul de a opta pentru prelungirea contractului la expirare fără a schimba natura leasingului; dreptul de a opta pentru încetarea contractului la termen etc. Utilizatorul are următoarele obligații: - obligația de a exploata bunul conform instrucțiunilor elaborate de către furnizor; - obligația de a nu greva cu sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing decât cu acordul finanţatorului; - obligația de a achita toate sumele datorate conform contractului de leasing -rate de leasing, asigurări, impozite, taxe-, în cuantumul şi la termenele menţionate în contract; - obligația de a restitui bunul la expirarea contractului dacă nu-și exercită dreptul de opțiune prevăzut de lege etc. 10. Publicitatea contractului de leasing Pentru protejarea interesului părților și asigurarea opozabilității leasingului față de terți, contractual de leasing trebuie supus anumitor formalități de publicitate. Contractul de leasing care are ca obiect utilizarea de imobile se înscrie în cartea funciară. Contractul de leasing care are ca obiect un fond de comerț trebuie menționat în registrul comerțului. 11.Încetarea contractului de leasing Cazurile de încetare a contractului de leasing sunt: - prin ajungere la termen și neexercitarea dreptului de opțiune pentru prelungire, de către utilizator; - prin reziliere, ca sancțiune din culpa utilizatorului sau din culpa finanțatorului; - prin încetarea existenței ca persoană juridică a societății de leasing sau a utilizatorului, persoană juridică; - prin moartea utilizatorului, persoană fizică; - prin falimentul utilizatorului comerciant sau al finanțatorului comerciant; - prin vânzarea bunului de către finanțator; - prin dispariția bunului în leasing.

VI. CONTRACTUL DE FRANCIZĂ 1. Noțiunea contractului de franciză Contractul de franciză este reglementat juridic de prevederile O.G. nr. 52/1997, privind regimul juridic al francizei. Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită 101

francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu (art. 1 lit. a din OG nr. 52/1997). Contractul de franciză este acel contract prin care o parte denumită francizor, având calitatea de comerciant transmite unei alte părți denumite beneficiar având calitatea de comerciant, dreptul de concesiune, de exploatare și dezvoltare a unei afaceri, a unui produs, a unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei taxe de intrare în rețeaua de franciză și a unei redevențe periodice. 2. Caractere juridice ale contractului de franciză Contractul de franciză este un contract sinalagmatic, este un contract sinalagmatic, deoarece naște obligații în sarciuna părtilor contractante; este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial; este un contract cu executare succesivă, deoarece plata redevenței se face eșalonat; este un contract consensual, deoarece se încheie prin simplu accord de voință al părților; este un contract comutativ, deoarece întinderea obligațiilor părților sunt cunoscute chiar de la data încheierii contractului; este un contract intuitu personae, deoarece se încheie în considerarea calității speciale cerute beneficiarului de către franzizor. 3. Felurile francizei În raport de obiectul ei francize este de mai multe feluri: franciză industrială; franciză de distribuție; franciză de servicii. Franciza este industrială atunci când beneficiarul fabrică el însuși pe baza mărcii și tehnologiei francizorului anumite produse pe care el le vinde sub marca francizorului. Franciza este de distribuție, atunci când beneficiarul vinde utilizând marca francizorului anumite produse fabricate de către francizor sau de către terți, în baza mărcii francizorului. Franciza este de servicii, atunci când beneficiarul prestează el însuși anumite servicii folosind marca și procedeele francizorului. 4. Caracteristicile francizei Franciza ca sistem de comercializare modernă de produse și servicii are următoarele caracteristici: este un sistem de comercializare a produselor și serviciilor constând într-o organizare specifică activității comerciale; este bazată pe colaborarea continua între comercianții parteneri care acționează independent în baza intereselor commune; este o tehnică juridică de natură contractuală bazată pe contractual de franciză; are ca scop crearea unui sistem de multiplicare a unei afaceri acre s-a dovedit a fi viabilă și performantă pe piață. 5. Rețeaua de franciză Rețeaua de franciză este un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor și mai mulți beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum și pentru dezvoltarea producției și distribuției unui produs sau serviciu (art. 1 lit. e din OG nr. 52/1997). Rețeaua de franciză se constituie în baza raporturilor de franciză care se stabilesc între francizor și beneficiar. Rețeaua de franciză trebuie utilizată în așa mod încât să fie păstrată identitatea și reputația acesteia și cu scopul a dezvolta producția sau distribuția de produse ori servicii. 6. Părțile contrcatului de franciză Părțile contractului de franciză sunt francizorul și beneficiarul. Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să dețină și să exploateze o activitate comercială anterior lansării francizei; să fie titularul dreptului de proprietate intelectuală sau industrială. Beneficiarul trebuie să îndeplinească și el următoarele cerințe: să facă dovada competențelor solicitate de francizor; să aibă calități manageriale; să aibă capacitate financiară pentru exploatarea afacerii. 7. Condiţii de validitate 7.1. Capacitatea de a contracta. Francizorul și beneficiarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece ambele părți fac acte de dispoziție. 102

7.2. Consimțământul părților. Contractul de franciză se încheie prin acordul de voință al părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.). 7.3. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de franciză constă în acordarea de către francizor către beneficiar a dreptului de concesiune, de exploatare și dezvoltare a unei afaceri, a unui produs, a unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei taxe de intrare în rețeaua de franciză și a unei redevențe periodice. 7.4. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul francizei trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri. 7.6. Condițiile de formă ale contractului de franciză. OG nr. 52/1997 nu impune pentru încheierea contractului de franciză o anumită formă. Contractul de franciză se încheie în formă scrisă, pentru protejarea intereselor părților. Condiția formei scrise este cerută ad probationem și nu ad validitatem. 8. Principiile contractului de franciză Contractul de franciză trebuie să respecte următoarele principii: să aibă o durată care să permită beneficiarului amortizarea investiției; să protejeze ambele părți în cazul în care contractul nu se reînnoiește prin notificarea reciprocă pe bază de preaviz suficient de mare; să precizeze clar condițiile de cesiune a drepturilor către un succesor; să precizeze clar condițiile de reziliere; să cuprindă clauze de nonconcurență; să prevadă expres dreptul de preemțiune al beneficiarului. 9. Încheierea contractului de franciză 9.1. Faza precontractuală. Pentru formarea contractului de franciză, O.G. 52/1997 a impus o fază precontractuală în care părțile viitorului contract fac un schimb de informații. Francizorul furnizând viitorului beneficiar diverse informați (ex.: experiența dobândită și transferabilă; condițiile financiare ale contractului; redevența inițială sau taxa de intrare în rețea; durata contractului). Beneficiarul trebuie să furnizeze francizorului orice informație de natură a facilita cunoașterea și performanțele sale. Francizorul are dreptul să selecționeze beneficiarul care face dovada competențelor solicitate pentru exploatarea francizei. 9.2. Negocierea și încheierea contractului Francizorul și beneficiarul, pe baza schimbului reciproc de informații, pot trece la negocierea și încheierea contractului. Contractul se consideră încheiat când s-a realizat acordul de voință al părților asupra tuturor clauzelor contractuale și a fost redactat în scris și semnat de către acestea. 10. Cuprinsul contractului Contractul de franciză trebuie să cuprindă conform art.5 din O.G. nr. 52/1997, următoarele clauze: clauze privind identificarea părților; clauze privind obiectul contractului; clauze privind drepturile și obligațiile părților; clauze privind durata contractuluiclauze privind condițiile financiare; clauze privind condițiile de modificare, prelungire și reziliere; clauze de nonconcurența și confidențialitate. 11. Efectele juridice ale contractului de franciză 11.1. Identificarea efectelor Contractual de franciză dă naștere la drepturi și obligații în sarcina francizorului și beneficiarului. Drepturile și obligațiile părților în contractual de franciză sunt stabilite prin lege, fără ca prin aceasta să se limiteze posibilitatea părților de a stabili în concordantă cu interesele lor și alte drepturi și obligații. 11.2. Drepturile și obligațiile francizorului. Francizorul are următoarele drepturiîn contractual de franciză: - dreptul de a controla dacă beneficiarul respectă toate elementele constitutive ale mărcii; - dreptul de a impune beneficiarului protejarea caracterului confidențial al afacerii; 103

- dreptul de a impune o clauză de nonconcurență; - dreptul la a încasa taxa de intrare în rețea și redevența periodică . Francizorului are în contractual de franciză și următoarele obligații: - obligația de a transmite către beneficiar dreptul de concesiune (exploatare) privind obiectul francizei; - obligația de a asigura beneficiarului asistența tehnică; - obligația de a furniza beneficiarului informațiile necesare; - obligația de a asigura publicitatea produsului sau serviciului. 11.3. Drepturile și obligațiile beneficiarului. Drepturile beneficiarului în contractul de franciză sunt: - dreptul la informare privind rețeaua de franciză și condițiile contractului; - dreptul de a dobândi exploatarea sau dezvoltarea afacerii care face obiectul francizei; - dreptul de a beneficia de pregătire inițială și asistență comercială și tehnică pe perioada contractului. Beneficiarul are în contractual de franciză și următoarele obligații: - obligația de plată a taxei de intrare în rețea; - obligația de plată a redevenței periodice; - obligația de a dezvolta rețeaua de franciză și de a-i menține identitatea și reputația; - obligația de a furniza francizorului orice informație privind desfășurarea afacerii; - obligația de a exploata marca sau serviciul în condițiile stabilite în contract; - obligația de a respecta zona de exercitare a afacerilor stabilită prin contract; - obligația de confidențialitate a informațiilor primate de la francizor; - obligația de neconcurență privind pe francizor. 12. Încetarea contractului de franciză Contractul de franciză încetează în următoarele situații: prin ajungere la termen dacă nu a fost reînnoit; prin reziliere ca sancțiune, la solicitarea uneia dintre părți sau de drept, dacă există pact comisoriu în acest sens; prin încetarea existenței ca persoană juridică a uneia dintre părțile persoane juridice; prin moartea uneia dintre părțile, persoane fizice; prin falimentul uneia dintre părți. Concluzii: Contractul de vânzare-cumpărare comercială poate fi definit ca acel contract prin care o parte denumită vânzător transmite sau se obligă să transmită celeleilate părți denumită cumpărator proprietatea asupra unui bun, sau un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept, în schimbul unui preț, pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească vânzătorului. Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este acel contract prin care o persoană denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți numită mandant, contra unei remunerații. Contractul de comision aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este un contract prin care o persoană numită comisionar, care acționează cu titlu professional, se obligă în baza împuternicirii dată de o altă persoană numită comitent, să încheie acte juridice care au ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri, ori prestări de servicii în nume propriu dar pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, denumită comision. Contractul de consignație este contractul prin care o parte denumită consignant, încredințează unei alte părți denumită consignatar, anumite bunuri mobile spre a le vinde în nume propriu dar pe seama consignantului, pe un preț stabilit anticipat cu obligația de a-i remite consignantului prețul obținut sau în caz de nevânzare a restituirii bunului. Contractul de agenţie este acel contract prin care o persoană fizică sau juridică, având calitatea de comerciant intermediar independent este împuternicită în mod statornic de către o altă persoană denumită comitent să negocieze afaceri sau să negocieze și să încheie afaceri în numele și pe seama acestuia, contra unei indemnizații în una sau mai multe regiuni determinate. 104

Contractul de report poate fi definit ca acel contract prin care o parte numită reportator cumpără cu bani de la o altă parte numită reportat, titluri de credit care circulă în comerț, pe un preț determinat și care i se remit imediat, și revinde imediat reportatului pe termen și în schimbul unui report o cantitate echivalentă de titluri de aceeași specie pe un preț determinat dar mai mare decât prețul de cumpărare. Prin contractul de cont curent se înțelege acel contract prin care părțile, denumite curentiști, convin ca toate creanțele și datoriile lor reciproce născute din prestații reciproce să le înscrie într-un cont și să nu fie lichidate după fiecare prestație, ci la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare. Contractul de leasing este acel contract prin care o parte denumită locator (finanțator) se obligă să transmită pentru o perioadă determinată, către o altă parte denumită locatar (utilizator), un anumit bun, contra unor plăți periodice denumite rate de leasing, și să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului la expirarea contractului care poate consta în cumpărarea bunului, prelungirea contractului sau încetarea contractului. Contractul de franciză este acel contract prin care o parte denumită francizor, având calitatea de comerciant transmite unei alte părți denumite beneficiar având calitatea de comerciant, dreptul de concesiune, de exploatare și dezvoltare a unei afaceri, a unui produs, a unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei taxe de intrare în rețeaua de franciză și a unei redevențe periodice. Test de autoevaluare: 1. Ce este contractul de mandat? 2. Care sunt obligațiile mandatarului? 3. Care sunt obligațiile mandantului? 4. De ce mandatul dat în exploatarea unei întreprinderi comerciale are caracter oneros? 5. Ce este contractul de comision? 6. Care sunt obligațiile comisionarului? 7. Care sunt obligațiile comitentului? 8. Prin ce se deosebeşte contractul de comision de contractul de mandat? 9. Ce este contractului de consignaţie? 10. Care sunt obligațiile consignantului? 11. Care sunt obligațiile consignatarului? 12. Prin ce se deosebește contractul de consignație de contractual de comision? 13. Ce este contractual de agenție? 14. Care sunt obligațiile agentului? 15. Care sunt obligațiile comitentului? 16. Ce este contractul de leasing? 17. De câte feluri este leasing-ul? 18. Care sunt drepturile finanțatorului în contractul de leasing? 19. Care sunt obligațiile finanțatorului în contractul de leasing? 20. Care sunt drepturile utilizatorului în contractul de leasing? 21. Care sunt obligațiile utilizatorului în contractul de leasing? 22. Ce este contractul de franciză? 23. Care sunt obligațiile francizorului în contractul de franciză? 24. Care sunt drepturile francizoruluiî n contractul de franciză? 25. Care sunt obligațiile beneficiarului în contractul de franciză? 26. Care sunt drepturile beneficiarului în contractul de franciză? Speţe: 1. Între contractantul “Z”, în calitate de mandant şi contractantul “W”, în calitate de mandatar s-a încheiat un contract de mandat. Pentru executarea mandatului, mandantul a pus la dispoziţia mandatarului bunurile necesare executării mandatului. După executarea mai multor acte de vânzare-cumpărare de bunuri, în numele şi pe seama mandantului, mandatarul trebuia să 105

primească indemnizaţia care i se cuvenea, dar mandantul a refuzat a îndeplini o asemenea obligaţie. Întrebări şi teme: (1) Ce posibilităţi are mandatarul într-o asemenea situaţie? (2) Cum poate mandatarul să îşi valorifice drepturile care i se cuvin? 2. Între comerciantul “A” şi agentul comercial permanent “B” s-a încheiat un contract de agenţie prin care “B” s-a obligat să negocieze afaceri pentru “A”. Contractul a fost încheiat pe durată de un an, în care agentul comercial “B” a negociat pentru “A” încheierea mai multor contracte de vânzare cumpărare cu alţi diverşi comercianţi: “C”, “D” şi “E”. În contractul de agent s-a prevăzut că agentul va primi pentru fiecare negociere o sumă fixă şi din valoarea fiecărui contract încheiat un procent de 1%. După expirarea termenului contractului de agent, contractantul “A” a încheiat ca efect al negocierilor purtate de agentul “B”, contracte cu comercianţii “D” şi “E”. Întrebări şi teme: (1) Precizaţi dacă agentul comercial “B” mai are dreptul în această situaţie la indemnizaţia procentuală de 1%, deoarece contractul de agent a încetat înainte de încheierea celor două contracte cu “D” şi “E”. (2) Precizaţi dacă între agent şi terţii “D” şi “E” se nasc în această situaţie raporturi juridice, având în vedere că el a negociat încheierea contractelor dintre “A”, pe de o parte şi “D” şi “E”, pe de altă parte. 3. Între societatea de leasing “P”, în calitate de finanţator, şi societatea comercială “S”, în calitate de utilizator, s-a încheiat un contract de leasing pe o durată de 5 ani pentru o instalaţie tehnologică de produs băuturi răcoritoare. Finanţatorul a achiziţionat instalaţia solicitată şi a predat-o utilizatorului conform contractului încheiat. Pe perioada utilizării bunului respectiv, finanţatorul s-a prezentat la utilizator pentru a verifica starea şi modul de exploatare a bunului dat în leasing, dar acesta din urmă i-a interzis accesul. Din acest moment s-a creat un conflict între finanţator şi utilizator, iar din acest motiv utlizatorul a încetat să mai plătească ratele scadente, dar a păstrat bunul în folosinţă. Întrebări şi teme: (1) Comentaţi dacă refuzul utilizatorului de a permite accesul pentru verificarea stării bunului este justificat de plata ratelor contractuale. (2) Ce soluţii juridice are finanţatorul pentru remedierea situaţiei create şi cum poate săşi redobândească posesia bunului şi a daunelor produse de utilizator? 4. Societatea comercială “G”, care deţine dreptul de exploatare a distribuţiei de carburanţi de un anumit tip, a încheiat un contract de franciză cu societatea comercială “H” pentru a-i acorda acest drept de exploatare, într-o zonă geografică bine determinată. Societatea comercială “G” a transmis către societatea comercială “H” dreptul de exploatare şi i-a furnizat acesteia informaţiile necesare şi a asigurat pregătirea iniţială a acesteia. În contract au fost prevăzute toate clauzele pentru protejarea afacerii pe linie de concurenţă. Pe parcursul executării contractului, francizorul a constatat că beneficiarul francizei şi-a extins activitatea în nume propriu peste limitele zonei geografice determinate prin contract şi a comunicat către terţe persoane câteva din elementele funcţionale ale afacerii. Întrebări şi teme: (1) Precizaţi prin ce mijloace îl poate atenţiona francizorul pe beneficiar pentru remedierea situaţiei şi respectarea contractului? (2) Ce poate face francizorul dacă beneficiarul nu înţelege să respecte contractul de franciză şi îşi încalcă obligaţiile asumate?

Grile: 1. Care dintre următoarele constituie obligații ale mandatarului în contractul de mandat? a) obligația de a executa mandatul cu diligența unui profesionist; 106

b) obligația de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului; c) obligația de a retenție a bunurilor primate cu ocazia executării mandatului. 2. Contractul de comision are ca efect: a) generează raporturi directe între comitent și terți; b) creează pentru comitent un drept de retenție asupra bunurilor comisionarului; c) naște dreptul comisionarului de a-l acționa pe terț pentru nerespectarea obligațiilor de către acesta. 3. Contractul de consignație este? a) o varietate a contractului de comision; b) o varietate a contractului de mandat; c) o varietate acontractului de agenție. 4. Contractul de agenție se aplică activității următoarelor categorii de persoane: a) agenților sau brokerilor de asigurări și reasigurări; b) intermediarilor pe piețele de capital și pe piețele de mărfuri reglementate; c) profesioniștilor comercianți care intermediază vânzările-cumpărările de bunuri mobile. 5. Obligația de a asigura bunul pe perioada contractului de leasing este în sarcina: a) finanțatorului, dacă durata contractului este de 3 ani; b) finanțatorului și utilizatorului în cote egale, dacă durata contractului este de 1 an; c) utilizatorului indiferent de durata contractului. 6. Care dintre următoarele variante constituie obligaţii ale beneficiarului în cadrul contractului de franciză? a) obligația de plată a taxei de ieşire din rețea b) obligația de a furniza francizorului orice informație privind performanțele sale și situația financiară reală c) obligația de a plăti opțional redevența periodică.

107