Finantele Intreprinderii

CUPRINS CAPITOLUL I CAPITALURILE ÎNTREPRINDERILOR ................................................. 1.1 Structura capitalului ..................................................................................... 1.2 Modalităţi de formare a capitalului ............................................................. 1.2.1 Finanţarea prin capital propriu ................................................................ 1.2.2 Recurgerea la îndatorare (finanţarea prin îndatorare) ..............................

5 5 6 7 12

CAPITOLUL II GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR IMOBILIZATE ............... 2.1 Investiţiile în active imobilizate .................................................................. 2.1.1 Definirea şi clasificarea investiţiilor ......................................................... 2.1.2 Estimarea fluxurilor de lichidităţi ............................................................. 2.1.3 Selectarea proiectelor de investiţii ............................................................

18 18 18 19 21

CAPITOLUL III GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR CIRCULANTE .............. 3.1 Dimensionarea necesarului de stocuri prin metoda analitică ...................... 3.1.1 Dimensionarea stocurilor de materii prime şi materiale ........................... 3.1.2 Dimensionarea stocului de obiecte de inventar, echipament de lucru şi de protecţie ........................................................................................................ 3.1.3 Dimensionarea pieselor de schimb ........................................................... 3.1.4 Dimensionarea stocurilor de producţie neterminată ................................. 3.1.5 Dimensionarea stocurilor de produse finite .............................................. 3.2 Dimensionarea necesarului de stocuri prin metoda sintetică ...................... 3.3 Dimensionarea necesarului de stocuri prin metoda mixtă şi metoda pe elemente ............................................................................................................. 3.4 Determinarea nevoii de fond de rulment ..................................................... 3.5 Resursele finanţării activelor circulante ...................................................... 3.5.1 Fondul de rulment ..................................................................................... 3.5.2 Creditul bancar ......................................................................................... 3.6 Eficienţa utilizării activelor circulante ........................................................ 3.6.1 Indicatori de exprimare a eficienţei utilizării activelor circulante ............ 3.6.2 Efectele variaţiei vitezei de rotaţie a activelor circulante ......................... CAPITOLUL IV PROFITUL ŞI RENTABILITATEA ÎNTREPRINDERII ......................... 4.1 Profitul contabil şi profitul impozabil ......................................................... 4.2 Previzionarea profitului întreprinderii ......................................................... 4.2.1 Previzionarea profitului prin metoda directă ............................................ 4.2.2 Previzionarea profitului prin metoda indirectă ......................................... 4.3 Repartizarea profitului ................................................................................. 4.3.1 Politica de dividende a firmei ................................................................... 4.4 Soldurile intermediare de gestiune ..............................................................

28 28 29 33 34 35 40 41 44 45 48 48 50 51 51 54 56 56 60 61 62 64 65 68

4.5 Pragul de rentabilitate .................................................................................. 71 4.6 Ratele de rentabilitate .................................................................................. 74 CAPITOLUL V ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII ................................ 5.1 Analiza echilibrului financiar la nivelul agenţilor economici ..................... 5.2 Conceptul, ecuaţiile de exprimare şi căile de îmbunătăţire a echilibrului financiar al firmei .............................................................................................. 5.3 Analiza statică a echilibrului financiar ........................................................ 5.3.1 Analiza echilibrului patrimonial ............................................................... 5.3.2 Instrumente ale analizei statice ................................................................. 5.4 Analiza dinamică a echilibrului financiar .................................................... 5.4.1 Fluxurile de fonduri .................................................................................. 5.4.2 Tabloul de finanţare „Nevoi = Resurse” ..................................................

80 80 81 83 85 88 93 94 94

CAPITOLUL VI DIAGNOSTICUL FINANCIAR .................................................................... 99 CAPITOLUL VII PLANIFICAREA FINANCIARĂ .................................................................. 111 7.1 Sistemul bugetar al întreprinderii ................................................................ 111 7.2 Conţinutul bugetului de venituri şi cheltuieli al întreprinderii .................... 112 CAPITOLUL VIII COSTUL CAPITALULUI .............................................................................. 8.1 Costul capitalului propriu ............................................................................ 8.2 Costul împrumutului pe termen lung ........................................................... 8.2.1 Costul împrumutului bancar ..................................................................... 8.2.2 Costul împrumutului obligatar ................................................................. 8.3 Costul creditului pe termen scurt ................................................................. 8.4 Costul total al capitalului ............................................................................. 8.5 Costul marginal al capitalului ......................................................................

126 126 131 131 132 135 136 137

CAPITOLUL IX GESTIUNEA RISCURILOR ......................................................................... 9.1 Conceptul de risc şi tipologia riscului ......................................................... 9.2 Riscul economic .......................................................................................... 9.3 Riscul financiar ............................................................................................ 9.4 Riscul de faliment ........................................................................................ 9.5 Riscul plasamentelor ................................................................................... 9.6 Riscul valutar ...............................................................................................

138 138 140 142 144 149 152

Bibliografie ........................................................................................................ 153

CAPITOLUL I CAPITALURILE ÎNTREPRINDERILOR 1.1 Structura capitalului

Una din laturile gestiunii financiare este asigurarea întreprinderilor cu capital atât la începutul activităţii cât şi pe parcursul desfăşurării acesteia în vederea realizării obiectului de activitate şi a obţinerii unor rezultate favorabile. Finanţarea cu capital se face în funcţie de costul surselor de finanţare care vor asigura o finanţare optimă. După natura lui capitalul întreprinderii se împarte în: • Capital real, respectiv cel care îşi găseşte reflectarea în bilanţul întreprinderii, materializat după sursele de provenienţă în pasiv sau după modalităţile de folosire în activ; • Capital fictiv este determinat de capitalul real ca urmare a modului de circulaţie al instrumentelor prin care se constituie sau este utilizat. Capitalul real este reflectat în bilanţ, schematic, astfel: ACTIV I. Active imobilizate Imobilizări necorporale Imobilizări corporale Imobilizări financiare Active imobilizate – total II. Active circulante 1.4 Stocuri 1.5 Creanţe 1.6 Disponibilităţi

PASIV I. Capitaluri proprii Capital social Rezerve rezultate, fonduri proprii Capital propriu - total II. Credite pe termen mediu şi lung I + II Capital permanent – total III. Credite şi datorii pe termen scurt Total pasiv

Total activ

Fondul de rulment net (FRN) reprezintă acea parte din capitalul permanent care depăşeşte valoarea imobilizărilor nete şi poate fi afectată finanţării activelor circulante. El se determină astfel: FRN = C p − A in sau: FRN = A c − D ts în care: 5

FRN - fond de rulment net; C p - capitaluri permanente;

A in - active imobilizate nete; A c - active circulante; D ts - datorii pe termen scurt.

1.2 Modalităţi de formare a capitalului Decizia de finanţare, care stă la baza formării capitalului întreprinderii, poate fi realizată prin două modalităţi, respectiv finanţare internă şi finanţare externă, astfel:

Profit net Autofinanţarea Amortizarea Finanţare internă Alte surse (fonduri asimilate celor proprii)

Capitaluri proprii

Finanţare Globală Crearea şi sporirea capitalului social Finanţarea Externă

Credit bancar Credit obligatar

Subvenţii

Credit bail (leasing) Împrumuturi pe termen lung

Împrumuturi guvernamentale Împrumuturi externe

6

Capitaluri împrumutate

Dacă se are în vedere structura capitalului întreprinderii (capital propriu şi capital împrumutat) există două căi de procurare a acestora şi anume: crearea capitalului propriu şi îndatorarea.

1.2.1 Finanţarea prin capital propriu Finanţarea internă are un loc important în cadrul finanţării globale. Autofinanţarea este modalitatea cea mai de dorit pentru întreprinderi, datorită avantajelor sale şi anume: • Sursă permanentă de finanţare la dispoziţia întreprinderii; • Permite o anumită autonomie faţă de bănci care impun anumite condiţii pentru a acorda credite. Totuşi nu trebuie exagerată această modalitate de finanţare, întrucât aceasta nu este gratuită, capitalul propriu având un cost de finanţare, care uneori poate depăşi costul capitalului împrumutat. De aceea, calea cea mai eficientă pentru întreprindere ar fi o îmbinare între autofinanţare şi apelare la finanţarea externă. Indicatorul prin care se exprimă autofinanţarea este capacitatea de autofinanţare. Capacitatea de autofinanţare reprezintă un surplus monetar care se obţine ca rezultat al tuturor operaţiunilor de încasări şi plăţi efectuate de întreprindere, într-o anumită perioadă de timp. Practic calcularea capacităţii de autofinanţare se efectuează pe baza datelor contabile cuprinse în contul de rezultate. Capacitatea de autofinanţare (CAF) se determină prin două metode: a) metoda deductivă; b) metoda adiţională. a) Metoda deductivă

Prin metoda deductivă capacitatea de autofinanţare este calculată ca diferenţă între veniturile încasabile (corespunzător unor încasări efective sau viitoare) şi cheltuielile plătibile (corespunzătoare unor plăţi efective sau viitoare). Ca punct de plecare în determinarea capacităţii de autofinanţare este excedentul brut al exploatării la care se adaugă toate veniturile susceptibile de a fi încasate (de exploatare, financiare, excepţionale) şi se scad toate cheltuielile susceptibile de a fi plătite. CAF = Excedent al exploatării + Alte venituri din exploatare – Alte cheltuieli din exploatare + Venituri financiare – Cheltuieli financiare + Venituri excepţionale – Cheltuieli excepţionale – Impozit pe profit. b) Metoda adiţională 7

Metoda adiţională este mai uşor de calculat şi pune în evidenţă elementele contabile, generatoare de fluxuri monetare, antrenate în calculul capacităţii de autofinanţare. CAF = Rezultatul net al exerciţiului + Cheltuieli calculate – Venituri calculate – Venituri din cesiune = Rezultatul net al exerciţiului + Amortizări şi provizioane calculate (de exploatare, financiare, excepţionale) – Cote părţi din subvenţii de investiţii virate asupra rezultatului exerciţiului – Reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor – Venituri din cesiunea elementelor de activ + Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate. Capacitatea de autofinanţare este un indicator expresiv care reflectă forţa financiară a unei societăţi comerciale, garanţia securităţii acesteia. Sporirea capitalului social

Orice societate comercială la constituire îşi dimensionează capitalul social iniţial în funcţie de nevoile de resurse de la începutul activităţii, însă pe parcursul funcţionării apare necesitatea majorării acestuia. Modalităţile prin care poate fi sporit capitalul social sunt: Ö Majorări prin aporturi în natură sau în numerar; Ö Majorări prin încorporarea rezervelor, a diferenţelor din reevaluare şi a primelor de emisiune; Ö Majorări de capital prin conversia datoriilor. Majorări de capital prin noi aporturi în natură şi în numerar

Majorarea capitalului prin noi aporturi în numerar se poate realiza fie prin emisiunea de acţiuni noi, fie prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente. Creşterile de capital prin noi aporturi în numerar conduc la sporirea mijloacelor băneşti ale societăţilor comerciale, la creşterea lichidităţii financiare permiţând societăţilor să-şi îmbunătăţească echilibrul financiar şi totodată să-şi dezvolte activitatea pentru a face faţă concurenţei. Tehnica emiterii acţiunilor Suplimentarea capitalului social prin emiterea de noi acţiuni şi punerea lor în vânzare, antrenează un aport de noi capitaluri. Acţiunile noi sunt identice cu cele vechi sub aspectul drepturilor pe care le conferă. Capitalul suplimentar în acest fel este egal cu numărul de acţiuni emise înmulţit cu preţul de emisiune. Preţul de emisiune trebuie să fie mai mic decât cursul vechilor acţiuni pentru a se asigura succesul operaţiunilor de subscriere. Dacă preţul de emisiune ar fi mai mare decât cursul vechilor acţiuni, nimeni nu ar cumpăra noile acţiuni, întrucât ar putea procura de pe piaţă acţiuni la un preţ mai scăzut. Preţul de emisiune va trebui să fie mai mare decât valoarea nominală a acţiunii vechi. 8

Deci, cursul vechi > PE > VN, unde PE – preţul de emisiune VN - valoarea nominală Pentru creşterea capitalului în numerar există două posibilităţi : creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni sau emiterea de noi acţiuni. Creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni presupune apelul la acţionarii existenţi şi acordul lor de a suplini cu fonduri capitalul social. Acest procedeu este greu de realizat, atât datorită dispersiei acţionarilor în teritoriu, cât şi a necesităţii de a-i convinge pe aceştia să aducă noi capitaluri. De aceea, cel mai ades procedeu este cel al emiterii de noi acţiuni. Emisiunea de noi acţiuni este o operaţiune mai uşoară. Acţiunile puse pe piaţă pot fi cumpărate de oricine dar vechii acţionari au dreptul preferenţial, de cumpărare, (drept preferenţial de subscriere). În acest caz, dificultatea rezidă în stabilirea preţului de emisiune astfel încât, el să nu se apropie prea mult de cursul vechilor acţiuni şi cu atât mai puţin să fie egalat sau să-l depăşească. Dreptul preferenţial de subscriere (DS) este egal cu diferenţa dintre cursul vechi al acţiunilor şi valoarea de piaţă a acţiunii după majorarea capitalului social. Astfel, pentru a determina valoarea lui DS, ştiind valoarea lui C, avem nevoie de valoarea − Vp . Aceasta se determină cu formula : Vp =

N ⋅ C + n ⋅ PE , N+n

unde: N - numărul acţiunilor vechi; n - numărul acţiunilor noi emise; C - cursul vechi al acţiunilor; PE - preţul de emisiune; Vp - valoarea de piaţă. Deci, DS = C − V p = C −

N ⋅ C + n ⋅ PE N ⋅ C + n ⋅ C − N ⋅ C − n ⋅ PE n ⋅ C − n ⋅ PE n(C − PE ) = = = N +n N +n N +n N +n

Valoarea lui DS este o valoare teoretică deoarece în principiu acesta este cotat ca orice titlu emis pe piaţa financiară valoarea fiind stabilită pe piaţa bursieră în funcţie de cerere şi ofertă. Valoarea lui DS este suportată de către noii acţionari. Emisiunea unui număr de noi acţiuni, la un preţ de emisiune competitiv, situat între valoara nominală şi cursul vechi, face ca valoarea bursieră a acţiunilor să scadă, creând aparenţă că vechii acţionari sunt în pierdere. În realitate, emisiunea de noi acţiuni nu provoacă nici o pierdere pentru vechii acţionari, ca urmare a reglementărilor privind dreptul preferenţial de subscriere, pe care-l 9

dobândesc vechii acţionari. Ei au dreptul de a cumpăra, preferenţial un număr de noi acţiuni proporţional cu numărul de acţiuni vechi deţinute şi acest drept acţionează compensatoriu, faţă de scăderea valorii bursiere a acţiunilor. Dacă acţionarul vechi nu doreşte să cumpere acţiuni noi în condiţiile dreptului preferenţial de subscriere sau nu are lichidităţi pentru a putea cumpăra, el poate vinde dreptul său preferenţial, altor cumpărători interesaţi. Cumpărătorul de acţiuni noi, care în trecut nu a fost acţionar plăteşte acţiunile la preţul de emisiune, dar, pentru a realiza această tranzacţie este necesar ca el să plătească, în prealabil şi un număr de drepturi preferenţiale de subscriere proporţional cu numărul acţiunilor noi emise faţă de acţiunile vechi existente. Emisiunea de noi acţiuni de către societatea comercială respectiv, sporirea numărului de acţiuni, comportă unele riscuri pentru acţionari: risc de pierdere şi risc de putere. În eventualitatea că după efectuarea emisiunii, beneficiul total al societăţii nu creşte, apare riscul pentru acţionari de micşorare a profitului (dividendului) pe acţiune. Suma obţinută de acţionari este aceeaşi numai că randamentul pe acţiune scade, determinat de creşterea numărului acţiunilor. Pierderea de divident / Acţiune =

Beneficii Beneficii − N N+n

Acţionarii vechi nu cumpără acţiuni noi în virtutea dreptului preferenţial de subscriere, îşi slăbesc puterea de influenţă (vot) asupra societăţii corespunzător scăderii relative a numărului acţiunilor pe care le deţin. Acest risc nu îi afectează însă, decât, pe marii acţionari care doresc să-şi exercite dreptul de decizie şi nicidecum pe micii acţionari care oricum, nu au nici o influenţă. Sporirea capitalului prin încorporarea rezervelor

O parte din beneficiul anual raportat prin bilanţ de către societăţile comerciale este folosit pentru constituirea şi sporirea rezervelor. Când acest fond de rezervă atinge un anumit nivel, societatea poate decide încorporarea lui în capitalul social, emiţând noi acţiuni care se distribuie gratuit vechilor acţionari. Creşterea de capital prin încorporarea rezervelor nu aduce resurse financiare noi pentru societatea comercială, ea este o operaţiune fără flux financiar întrucât şi până la încorporarea în capitalul social întreprinderea dispunea de sumele respective contabilizate la rezerve. Sub aspect tehnic, operaţiunea de sporire a capitalului, prin încorporarea rezervelor, se poate realiza în două variante: prin creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni sau prin emisiunea de noi acţiuni, de aceeaşi categorie şi valoare nominală egală cu cele existente anterior. Oricare ar fi modalitatea tehnică, operaţiunea contribuie la consolidarea încrederii partenerilor de contract şi a băncilor în întreprindere. Distribuirea gratuită de acţiuni către acţionarii existenţi nu este decât aparentă, pentru că 10

rezervele aparţin de drept tot acţionarilor. Pentru aceasta acţionarii primesc dreptul de atribuire (DA). Dreptul de atribuire (DA) este egal cu diferenţa dintre valoarea bursieră a unei acţiuni înainte şi după emisiune. Astfel formula de calcul a dreptului de atribuire se aseamănă cu formula dreptului preferenţial de subscriere, în condiţiile în care PE =0 DS =

n (C − PE ) N+n

Dacă PE = 0, atunci DA =

n ⋅C . N+n

Atribuirea de acţiuni face ca, în principiu, situaţia acţionarilor să nu se modifice, ceea ce se pierde prin micşorarea valorii bursiere a acţiunilor, se recuperează prin primirea de noi acţiuni. Primind acţiuni "gratuit", acţionarii au mai multă încredere în viabilitatea întreprinderii. Astfel, ei ezită să vândă acţiunile la bursă, manifestând tendinţa păstrării capitalului, fapt ce diminuează riscul scăderii cursului acţiunilor. Sporirea capitalului prin conversiunea datoriilor

Creşterea de capital prin conversiunea datoriilor este proprie marilor societăţi comerciale pe acţiuni, care anterior au efectuat împrumuturi obligatare, emiţând obligaţiuni convertibile în acţiuni. Astfel, în momentul în care are loc transformarea efectivă a obligaţiunilor în acţiuni, pentru întreprindere are loc o majorare a capitalului social, deoarece se sporeşte numărul acţiunilor, adică, acţiunile vechi cresc cu numărul obligaţiunilor transformate în acţiuni. Această operaţiune provoacă o creştere de capital fără flux financiar pozitiv. Pe total, sursele societăţii rămân aceleaşi, prin această operaţie întreprinderea nu-şi sporeşte lichidităţile, modificându-şi doar posturile de pasiv. Valoarea nominală a obligaţiunilor convertibile aduce avantaje deţinătorilor, datorită faptului că, la convertire, dacă societatea distribuie dividende, acestea pot fi mai mari ca valoarea cupoanelor, şi în plus, au toate drepturile cuvenite acţionarilor (drept de vot, drept de proprietate, etc.) Obligaţiunile convertibile au avantajul că emitentul le poate lansa pe piaţă la o rată a dobânzii mai scăzută decât la obligaţiunile clasice, tocmai ca urmare a clauzei de conversiune. Pentru subscriitor, obligaţiunile convertibile prezintă avantajul că achiziţionarea lor se face la un preţ fixat în prealabil, există un venit minimal asigurat (cuponul). Obligaţiunile convertibile în acţiuni au un regim fiscal mai avantajos (propriu obligaţiunilor), iar randamentul obligaţiunilor convertibile în acţiuni este superior randamentului obligaţiunilor clasice. 11

1.2.2 Recurgerea la îndatorare (finanţarea prin îndatorare) Capitalurile proprii ale societăţilor comerciale nu ajung întotdeauna pentru finanţarea nevoilor acestora. De aceea, se apelează la finanţarea prin credite bancare pe termen mediu şi lung, creditul obligatar şi creditul bail (leasing-ul). Creditul bancar pe termen mediu şi lung - se acordă de regulă de băncile comerciale pe o perioadă între 5 şi 25 de ani, pe baza unor garanţii şi a unei documentaţii tehnico-economice bine fundamentate. Garanţiile sunt sub forma ipotecii asupra unor bunuri imobile, gajului asupra unor bunuri mobile, cesiunilor de creanţă, scrisorilor de garanţie emise de bănci sau instituţii financiare din ţară şi din străinătate. Dobânda la creditul bancar pe termen mediu şi lung se negociază, nivelul ei fiind determinat în funcţie de termenele de rambursare solicitate şi de situaţia financiară a întreprinderii. Creditul obligatar - se obţine prin emisiunea de obligaţiuni, titluri de valoare care dau dreptul la o dobândă anuală deţinătorului lor. Pentru a emite un împrumut obligatar, societăţile pe acţiuni trebuie să aibă cel puţin doi ani de existenţă şi două bilanţuri legal aprobate de organele fiscale şi să ofere garanţie obligatarilor, fie direct - prin patrimoniul propriu, fie indirect - prin intermediul unor terţi, precum bănci sau consorţii bancare. Rolul creditului obligatar pentru societăţile private este relativ minor în comparaţie cu creditul bancar şi, de regulă, numai societăţile cotate la bursă pot lansa împrumuturi obligatare. Remuneraţia investitorilor se face prin dobânzi, care se plătesc periodic sub formă de cupoane.

Valoarea cuponului =

Valoarea nominală a obligaţiunii x %dobânda , 100

de unde rezultă: Rata dobânzii la împrumutul obligatar =

Valoarea cuponului anual x 100 Valoarea nominală a obligaţiunii

Restituirea capitalului către creditori coincide cu expirarea contractului de credit obligatar. Restituirea poate avea loc fie prin amortizarea obligaţiunilor de către emitent, fie prin răscumpărarea obligaţiunilor pe piaţă de către emitent la cursul bursei. Părţile care intervin în împrumutul obligatar sunt: Ö Fiduciarul - este persoana juridică autorizată să acţioneze în numele viitorilor subscriitori de obligaţiuni (creditori), în vederea apărării şi respectării drepturilor lor; 12

Ö Curtierul - este persoana juridică prin intermediul căreia se realizează vânzarea obligaţiunilor; Ö Banca - prin intermediul băncii se efectuează toate operaţiunile de trezorerie aferente împrumutului; Ö Comisia de valori mobiliare - organismul jurisdicţional care supraveghează operaţiunile cu valori mobiliare. Obligaţiunile se împart în două mari grupe: Ö Obligaţiuni ordinare, cu dobândă constantă sau cu dobândă variabilă Ö Obligaţiuni convertibile. Pe piaţa capitalurilor se mai întâlnesc: obligaţiuni negarantate, obligaţiuni înmatriculate, obligaţiuni înseriate, obligaţiuni înseriate,obligaţiuni cu fond de amortizare, obligaţiuni cu venit variabil, obligaţiuni participative, obligaţiuni asimilabile, obligaţiuni cu cupon zero şi cu cupon unic, obligaţiuni perpetue, obligaţiuni speciale cu cupon de reinvestire, obligaţiuni cu bon de subscriere în obligaţiuni. Preţul de emisiune (PE) reprezintă suma plătită de cel ce cumpără o obligaţiune. Preţul de emisiune poate fi mare, egal sau mai mic decât valoarea nominală a obligaţiunilor. Dacă, PE > VN => Vânzare la primă PE < VN => Vânzare la scont

Rambursarea se face la preţul de rambursare (PR). Preţul de rambursare sau valoarea de rambursare este suma pe care o plăteşte societatea deţinătorului de obligaţiuni la scadenţa împrumutului. Preţul de rambursare poate fi egal sau mai mare decât valoarea nominală a obligaţiunilor. PR > VN Rambursarea obligaţiunilor la un preţ mai mare decât valoarea lor nominală aduce un beneficiu deţinătorului care se numeşte primă de rambursare. Notarea obligaţiunilor are ca obiect evaluarea riscului de faliment al emitentului şi are o incidenţă sensibilă asupra condiţiilor de emisiune şi mai ales asupra ratei dobânzii proprii împrumutului. Cu cât notaţia este mai bună, adică emitentul are o situaţie economico-financiară mai bună, cu atât rata dobânzii poate fi mai scăzută întrucât riscul este mai mic pentru investitor. Calitatea şi deci notarea obligaţiunilor se stabileşte în funcţie de certitudinea plăţii. Pe plan internaţional s-a adoptat un sistem de notaţie de la A,B,C,D, în funcţie de gradul de securitate (astfel, AAA - obligaţiunile cu cel mai înalt grad de securitate pentru obligator, AA - obligaţiuni cu înalt grad de securitate, şi notaţia continuă cu grade din ce în ce mai slabe de securitate, până la litera D care semnifică obligaţiuni riscante pentru investitori).

13

Amortizarea împrumuturilor obligatare

Amortizarea împrumutului obligatar este operaţiunea de rambursare a împrumutului obligatar în conformitate cu scadenţele înscrise pe titlu. Aceasă operaţiune se poate realiza în trei feluri: a) prin anuităţi constante; b) prin serii egale; c) prin amortizare unică la sfârşitul duratei împrumutului. a) Amortizarea prin anuităţi constante În acest caz, societatea comercială varsă în fiecare an o sumă constantă reprezentând amortismente plus dobânzi în vederea stingerii treptate a datoriei. Astfel în totalul vărsămintelor anuale partea reprezentând capitalul rambursat creşte în fiecare an, iar partea reprezentând dobânda scadentă. Amortizarea sau rambursarea prin anuităţi constante se poate face la valoarea nominală (PR =VN) sau la primă de rambursare (PR > VN). a1) Amortizarea la valoarea nominală prin anuităţi constante: A = K⋅

D D sau A = N ⋅ VN ⋅ 1 − (1 + D) − t 1 − (1 + D) − t

în care: A = anuităţi, adică amortismentul anual plus dobânda; K = capitalul sau suma împrumutului obligatar; D = rata dobânzii împrumutului (dobânda nominală); N = numărul de obligaţiuni emise; VN = valoarea nominală a obligaţiunilor emise; t = durata în ani a împrumutului obligatar. După determinarea anuităţii, se determină cât din anuitate este dobânda şi cât amortizări la capital. Astfel: • Suma anuală a dobânzii ΔD = K ⋅ D ; • Din anuitate se scade dobânda anuală, determinându-se capitalul restituit: A − K⋅D; • Se determină apoi numărul obligaţiunilor restituite în fiecare Capitalul restituit . an: n r = VN unde: n r - numărul de obligaţiuni rambursate anual. Numărul obligaţiunilor rambursate creşte anual.

14

a2) Amortizarea la primă prin anuităţi constante:

Anuităţile se calculează după aceeaşi formulă ca şi în cazul rambursării la valoarea nominală, tabloul de amortizare se întocmeşte la fel, numai că se adaugă o coloană reprezentând prima de rambursare pentru fiecare scadenţă, în funcţie de numărul de obligaţiuni ce se rambursează şi de prima de rambursare (pr =PR – VN). A = K⋅

D 1 − (1 + D) − t

;

nr = N ⋅

D (1 + D) t − 1

;

De = D ⋅

VN ; PR

unde: De – rata efectivă a dobânzii (influenţată de prima de rambursare). b) Amortizarea prin serii egale Aceasta presupune rambursarea unui număr egal de obligaţiuni în fiecare an. Capitalul rambursat este egal în fiecare an, iar suma dobânzii scade de la un an la altul. Prin urmare, cheltuielie financiare sunt mai mari la începutul anilor de rambursare şi descresc treptat către sfârşitul duratei împrumutului. La fiecare scadenţă, societatea comercială rambursează acelaşi număr de obligaţiuni. Dacă scadenţa este anuală : N nr = , T unde: nr – numărul de obligaţiuni rambursate anual; N – numărul obligaţiunilor emise; T – durata în ani a împrumutului obligatar. Rambursarea anuală: N - la valoarea nominală: n r ⋅ VN = ⋅ VN ; T N - la preţ de rambursare: n r ⋅ PR = ⋅ PR ; T unde: VN – valoarea nominală, PR – preţ de rambursare. Suma anuală a dobânzii (ΔD) se calculează totdeauna asupra capitalului nerambursat: D ΔD = n ⋅ VN ⋅ , 100 unde: n – numărul obligaţiunilor rămase de rambursat. Anuităţile se determină astfel: N D ► la valoarea nominală: A = ⋅ VN + n ⋅ VN ⋅ ; T 100 15

N D ⋅ PR + n ⋅ VN ⋅ ; T 100 În acest caz, caracteristic este faptul că: • obligaţiunile sunt rambursate în rate egale, • anuitatea nu este egală în fiecare an, • dobânda este mare în primul an, iar apoi scade. ► la preţ de rambursare: A =

c) Amortizarea unică Valoarea totală a împrumutului se rambursează la sfârşitul duratei împrumutului, la sfârşitul fiecărui an plătindu-se doar dobânzile asupra volumului total al împrumutului. D D ΔD = K ⋅ = N ⋅ VN ⋅ 100 100 Rambursarea finală: • la valoarea nominală: N ⋅ VN = K , N ⋅ PR = N ⋅ VN + N(PR − VN) • la preţ de rambursare:

Caracteristic acestui caz este faptul că este greu de rambursat la final, datorită efortului financiar mare. Această metodă de amortizare este dublată de regulă, de constituirea treptată a unui fond de rambursare (sinking found) care se plasează de către societatea comercială anual, pentru a aduce remuneraţie, fiind folosit în final pentru achitarea împrumutului. Rambursarea anticipată se poate efectua numai dacă această clauză este prevăzută în contractul de împrumut. Rambursarea anticipată se poate obţine prin răscumpărări la bursă dar, este o operaţiune de lungă durată pentru că nu toţi deţinătorii sunt dispuşi să-şi vândă obligaţiunile. Creditul bail - este o tehnică de finanţare pe termen mediu (leasing mobiliar) sau pe termen lung (leasing imobiliar), ca o alternativă la îndatorare, care permite societăţii comerciale exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la împrumuturi sau să cheltuiască capitaluri proprii, ci doar plătind o chirie. Creditul bail este un contract de închiriere, care conţine opţiunea de vânzare la încheierea locaţiei, în funcţie de valoarea reziduală. Creditul bail prezintă pentru societatea comercială atât avantaje, cât şi inconveniente. Avantajele constau în: • de cele mai multe ori chiria este progresivă, dând posibilitatea utilizatorului de a realiza o rentabilitate acoperitoare; • chiria este deductibilă, ca şi dobânda la credite; • este o sursă de finanţare care nu îngreunează pasivul întreprinderii, respectiv, nu măreşte nivelul îndatorării; • este o tehnică mai simplă decât contractul de credit bancar.

Dezavantajele constau în: 16

• costul de finanţare prin credit bail este mai mare decât costul îndatoririi, încorporând o primă de risc mai ridicată; • utilajul primit prin credit-bail nu aparţine întreprinderii utilizatoare; • recurgerea la credit-bail se face după o analiză atentă din partea societăţii şi numai în măsura în care concură la sporirea valorii întreprinderii faţă de situaţia în care bunul respectiv ar fi achiziţionat prin investiţii finanţate dintr-un credit. Alte surse de finanţare pe termen lung

Tot pentru finanţarea întreprinderilor se folosesc şi subvenţiile. Acestea sunt sume primite de anumite întreprinderi de la buget, în cadrul politicii financiare de subvenţionare a anumitor ramuri, sectoare de activitate sau produse vitale pentru economia naţională şi populaţie. În mod indirect, sumele de care beneficiază anumite întreprinderi, ca înlesniri sau scutiri de impozite, primele pentru export, sunt tot surse pentru finanţarea întreprinderilor. Împrumuturile guvernamentale din fondurile rezultate din privatizare constituie altă formă de finaţare pentru întreprinderile cu capital majoritar de stat. Îndatorarea pe termen scurt

Este calea de finanţare prin care se acoperă nevoile temporare de capitaluri ale întreprinderii. Îndatorarea pe termen scurt se realizează până la un an prin următoarele instrumente: credite bancare pe termen scurt şi finanţări nebancare. Creditele bancare pe termen scurt sunt: • credite de trezorerie; • credite pe bază de creanţe comerciale; • credite pentru stocuri cu destinaţie specială; • credite pentru nevoi temporare. Finanţările nebancare pe termen scurt se referă la: • creditele comerciale furnizori; • creditele pe bază de bilete de trezorerie sau bonuri de casă: • avansurile de la clienţi şi finanţări de la grup.

17

CAPITOLUL II GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR IMOBILIZATE 2.1 Investiţiile în active imobilizate 2.1.1 Definirea şi clasificarea investiţiilor Constituirea şi utilizarea activelor imobilizate, prin implicaţiile pe care le produc în economia întreprinderii, reprezintă unul din elementele de bază ale mecanismului financiar al acesteia. Investiţia concretizată în achiziţia sau construirea de active de producţie şi comercializare, reprezintă un factor esenţial al politicii de continuitate şi creşterea activităţii întreprinderii. Noţiunea de investiţie are mai multe sensuri: • La nivelul macroeconomic, investiţia corespunde părţii din produsul intern brut consacrată creării de capitaluri de producţie; • La nivelul microeconomic, noţiunii de investiţie i se pot atribui diferite sensuri în funcţie de aspectele de natură economică, financiară sau contabilă astfel: - din punct de vedere economic, investiţia este crearea unui capital fix durabil, deci, acumularea de active fizice de producţie şi comercializare, fiind vorba de acumulare de capital; - din punct de vedere financiar, investiţia reprezintă angajarea unei cheltuieli în prezent, în scopul obţinerii de venituri viitoare; - din punct de vedere contabil, investiţia este asimilată noţiunii de imobilizări necorporale, corporale sau financiare; Deci, investiţia poate fi definită ca o alocare permanentă de capitaluri legate de crearea de noi active imobilizate cu destinaţie productivă sau socială, de înlocuire, dezvoltare sau modernizare a activelor fixe existente, precum şi achiziţia de active financiare toate în scopul de a realiza o activitate rentabilă superioară celei prezente. Practic, orice plasament de capital, pe termen lung sau pe termen scurt, în scopul obţinerii unui profit, reprezintă o investiţie. Investiţiile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii: a) După natura lor, acestea se grupează astfel: • investiţii materiale; • investiţii imateriale; • investiţii financiare. Tot după natura lor, investiţiile mai pot fi grupate în: • investiţii în active imobilizate, mobilizări necorporale, corporale şi financiare activităţii de exploatare şi altor activităţi în afara exploatării;

18

• investiţii în nevoia de fond de rulment de exploatare în cazul creşterii capacităţii de producţie, prin realizarea de investiţii în utilaje, instalaţii. b) După destinaţie, investiţiile se împart în: • investiţii productive, destinate activităţii de exploatare; • investiţii neproductive (construirea de obiective social-culturale). c) După obiectivul lor investiţiile pot fi: • investiţii de înlocuire; • investiţii de menţinere. d) După sursele de finanţare: • investiţii din surse proprii; • investiţii împrumutate. Investiţiile mai pot fi clasificate din punct de vedere al structurii şi modului de execuţie sau în funcţie de riscul pe care-l implică pentru perspectiva întreprinderii. Documentaţia tehnico-economică pentru realizarea investiţiilor cuprinde: • studiul de prefezabilitate; • studiul de fezabilitate; • proiectul de execuţie; • documentaţia de deviz. Decizia de investiţii, extrem de importantă pentru întreprindere, produce consecinţe concretizate într-un ansamblu de fluxuri de gestiune. Adoptarea deciziei de investiţii în condiţiile unui viitor sigur (cert), ţine cont de următoarele ipoteze: • fluxurile monetare sunt precis determinate în timp; • decidentul consideră proiectul de investiţie independent de altele şi alege între mai multe proiecte; • există o piaţă de capitaluri perfectă, cu o rată a dobânzii unică; • lipsind incertitudinea, nu există nici un risc asociat proiectului de investiţii.

2.1.2 Estimarea fluxurilor de lichidităţi Eficacitatea unui proiect de investiţii este apreciată corect dacă sunt evaluate just fluxurile monetare determinate de acesta, fluxuri de ieşire de trezorerie (plăţi), fluxuri de intrare de trezorerie (încasări), economii de plăţi datorate modului de acţiune a fiscalităţii întreprinderii. Unele din aceste fluxuri se estimează în faza iniţială(de realizarea proiectului), altele în perioada exploatării investiţiei, precum şi la finele exploatării cu ocazia lichidării investiţiei. Fluxurile de trezorerie în faza iniţială Suma de investit se compune din următoarele fluxuri de ieşire din trezorerie (plăţi): - plata utilajelor şi materialelor de construcţii achiziţionate; 19

- cheltuieli de transport, montaj şi punere în funcţiune a utilajelor; - cheltuieli de cercetare, proiectare, de organizare de şantier; - cheltuieli de personal; - nevoia de fond de rulment suplimentară, determinată de creşterea capacităţii de producţie ca urmare a realizării proiectului; - costul de oportunitate (veniturile pe care le-ar fi realizat întreprinderea dacă investea în altă formă capitalurile necesare proiectului). Fluxurile de trezorerie în perioada exploatării investiţiei:

Fluxurile monetare care au loc în faza iniţială sunt mai uşor de estimat, în schimb cele care au loc în perioada exploatării investiţiei, care sunt fluxuri de intrare de trezorerie, se stabilesc pe bază de previziuni, cu un grad mai mare sau mai mic de probabilitate. Fluxurile de intrare de trezorerie determinate de exploatarea investiţiei cashflow-urile investiţiei cuprind fluxuri monetare propriu-zise şi economii de impozit, datorită modului de impozitare a profitului întreprinderii. Având în vedere numai activitatea de exploatare a întreprinderii,în calculul cash-flow net intră următoarele elemente: • excedentul brut de exploatare (EBE), stabilit ca diferenţă între veniturile de exploatare şi cheltuielile pentru exploatare, exclusiv amortizările; • amortizarea (A); • profitul brut de exploatare (PBE); • impozit pe profit(IP). Modul de determinare a cash-flow-ului net (CF) este: => din punct de vedere contabil, după elementele fundamentate în „Contul de profit şi pierdere”: CF = PNE + A PNE = PBE − IP PBE = EBE − A în care: CF - cash-flow-ul net, PNE - profitul net din exploatare; PBE - profitul brut din exploatare; A – amortizarea; IP - impozit pe profit; EBE - excedentul brut din exploatare. => din punct de vedere financiar: CF = EBE(1 − T ) + T ⋅ A în care: T - cota de impozit pe profit Fluxurile de trezorerie la finele exploatării:

20

La finele exploatării de viaţă a investiţiei, fluxurile de trezorerie determinate sunt fluxuri de intrare ce cuprind două elemente: • valoarea reziduală a investiţiei, formată din preţul de vânzare ca atare, sau al materialelor şi pieselor de schimb rezultate din lichidare după deducerea cheltuielilor efective cu lichidare; • nevoia de fond de rulment recuperată ca urmare a dispariţiei capacităţii de producţie creată de investiţie: această nevoie la finele duratei de viaţă este egală cu cea iniţială, eventual corectată cu variaţiile care intervin pe durata exploatării investiţiei.

2.1.3 Selectarea proiectelor de investiţii Opţiunea pentru investiţii presupune selectarea proiectelor de investiţii în funcţie de rentabilitatea lor, comparând costul acestora cu suma veniturilor nete realizate din exploatarea lor. Astfel, în vederea adoptării deciziei de investiţii se folosesc criterii de selecţie a proiectelor de investiţii care pot fi: a) criterii simple de opţiune (fără actualizare), b) criterii de opţiune pe baza actualizării. a) Criterii simple de opţiune Cele mai utilizate criterii simple de opţiune pentru investiţii sunt: a1) criteriul costului; a2) criteriul ratei medii a rentabilităţii; a3) criteriul duratei de recuperare a capitalului investit. a1) Criteriul costului – se aplică în cazul deciziilor de investiţii care vizează înlocuirea imobilizărilor corporale uzate, înlocuire care poate conduce sau nu la creşterea capacităţii de producţie. În cadrul acestui criteriu apar două situaţii: • investiţia de înlocuire cu utilaj identic; • investiţia de înlocuire cu utilaj cu parametrii funcţionali superiori. Investiţia de înlocuire cu utilaj identic – nu conduce la creşterea capacităţii de producţie şi se realizează numai atunci când întreprinderea va realiza economii la costurile de producţie şi un spor al randamentului activelor imobilizate. Aplicarea criteriului presupune parcurgerea a două faze: • determinarea economiei sau depăşirii costurilor de producţie datorită realizării înlocuirii; • în cazul în care rezultă economie de costuri (costurile cu utilajul nou sunt mai mici decât cele rezultate cu vechiul utilaj), se calculează randamentul investiţiei şi se compară cu randamentul deja realizat în întreprindere. Economia sau depăşirea costurilor de producţie E (D), datorită realizării înlocuirii, se calculează astfel:

21

⎛ V ⎞ ⎛ V ⎞ E(D) = ⎜⎜ C 0 + cno ⎟⎟ − ⎜⎜ C1 + i1 ⎟⎟ D nro ⎠ ⎝ D n1 ⎠ ⎝ în care: C0 - costurile de exploatare ale vechiului utilaj; Vcno - valoarea contabilă netă (rămasă neamortizată) a utilajului aflat în exploatare, Dnro - durata normală rămasă de serviciu a utilajului în exploatare; C1 - costurile de exploatare ale utilajului nou; Vi1 - valoarea de intrare a noului (costul investiţiei); Dn1 - durata normală rămasă de serviciu a utilajului rămasă în exploatare; C1 - costurile de exploatare ale utilajului nou; Vi1 - valoarea de intrare a noului (costul investiţiei); Dn1 - durata normală de exploatare a noului utilaj. În cazul în care diferenţa este pozitivă, costurile determinate de folosirea în continuare a vechiului utilaj sunt mai mari decât cele dacă se realizează înlocuirea, rezultă o economie în costuri; în caz contrar, rezultă o depăşire a costurilor de producţie. Deci, dacă diferenţa este: > 0 → E <0→D Dacă din calcul rezultă economie (E), se calculează randamentul investiţiei, raportând economia în costuri la sporul patrimonial determinat de înlocuire, după relaţia: E ⋅ 100 ri = Vi1 − Vcno unde: Vi1 − Vcno - creşterea de valoare determinată de înlocuire Decizia de investiţii se va adopta dacă r, este mai mare decât randamentul activelor imobilizate existente (calculat ca raport procentual între profitul brut realizat şi valoarea medie anuală a activelor imobilizate). În caz contrar proiectul se respinge. În cazul investiţiei de înlocuire cu utilaj cu parametrii funcţionali superiori care conduce la creşterea capacităţii de producţie, criteriul costului presupune determinarea preţului unitar al produsului obţinut după înlocuire şi compararea lui cu cel realizat anterior acesteia. Preţul unitar al producţiei realizat cu noul utilaj (P1) se determină astfel: I C1 + I × rm + D P1 = Q1 unde: I - costul investiţiei; D - durata de exploatare; 22

I - acest raport semnifică amortizarea anuală a investiţiei; D rm - randamentul minim sperat al investiţiei; rm × I - acest produs semnifică profitul din exploatare determinat de înlocuire; C1 - cheltuielile de exploatare determinate de noul utilaj; Q1 - cantitatea de produse fabricate cu noul utilaj. Dacă P1< P0, investiţia se acceptă. (P0 este preţul unitar înaintea înlocuirii). a2) Criteriul ratei medii a rentabilităţii - presupune determinarea ratei medii a rentabilităţii proiectului de investire şi compararea acesteia cu cea a altor proiecte similare sau cu un anume nivel al acesteia dinainte stabilit. Dacă rata medie a rentabilităţii proiectului de investiţie este superioară nivelului de comparare, decizia de investire se adoptă. Rata medie a rentabilităţii investiţiei se determină astfel: P CF R = be ⋅100 sau R= ⋅ 100 I I în care: R - rata medie de rentabilitate; Pbe - profitul mediu brut din exploatare; CF - cash-flow-ul net al investiţiei; I - valoarea investiţiei. a3) Criteriul duratei de recuperare a capitalului investit - este un criteriu larg utilizat întrucât pentru investitor timpul de recuperare al capitalurilor investite din veniturile nete realizate este foarte important. Durata de recuperare a investiţiilor se determină cu ajutorul relaţiei: I Dr = CFa unde: Dr - durata de recuperare a investiţiei; I - valoarea investiţiei; Cf a - cash-flow-ul anual. Dacă, cash-flow-urile anuale diferă de la un an la altul, determinarea duratei de recuperare se face pas cu pas, comparând la finele fiecărui an investiţia de recuperat (Ir) cu cash-flow-ul anului următor. În momentul în care investiţia de recuperat după anul n (Ir n) este mai mică decât cash-flow-ul anului următor, Ir n < CFn+1, se determină durata de recuperare, astfel: I ⋅12 D r = n + rn CFn +1

Criteriul prezintă inconvenientul că nu ţine seama de fluxurile de încasări şi după perioada de recuperare, fapt care se reflectă atunci când evoluţia fluxului de 23

încasări este diferită în cazul a două proiecte. De asemenea, acest criteriu nu este util în cazul când duratele de recuperare sunt egale pentru două proiecte. b) Criterii de opţiune pe baza actualizării Fluxurile de cash-flow se realizează pe perioade de timp. Pentru a putea compara o sumă actuală cu fluxurile viitoare se procedează la actualizarea fluxurilor viitoare. Actualizarea este operaţiunea de aducere în starea de comparabilitate, în momentul actual, al unei sume de fluxuri de trezorerie viitoare. Capitalizarea, în sens invers este operaţiunea prin care se determină nivelul viitor, la data finală, al unei sume plasate în momentul actual. Considerând dat, nivelul ratei dobânzii, capitalizarea arată ce sumă se obţine peste n ani dacă se plasează pe piaţa financiară o sumă determinată în momentul actual, iar în sens invers, actualizarea arată care este nivelul actual al unei sume obţinute peste (n) ani. Astfel, dacă: C - suma capitalului investit, D - rata dobânzii Ci - anuitatea, ► capitalizarea presupune determinarea sumei totale (capital +dobândă) la finele anilor1,2,3,...,n. C1 = C + C x d = C ( 1+d) C2 = C1 + C1 x d = C1(1+d) = C ( 1+d )2 C3 = C2 + C2 x d = C2 (1+d) = C(1+d)3 ..............................................................................................

Cn= Cn-1 + Cn-1 x d = Cn-1 (1+d) = C (1+d)n ► actualizarea presupune determinarea sumei actuale, la începutul anului 1, sau în momentul 0, a sumelor capitalizate la finele anilor 1,2,3,..., n. Deci, de data aceasta se cunoaşte C1, C2, C3,. ..,Cn şi se pune problema determinării lui C. - suma de la finele anului 1(C1) devine la începutul anului 1: C C= 1 1+ d -suma la finele anului 2 (C2) devine la începutul anului 1: C2 C= (1 + d )2 - suma la finele anului n (Cn) devine la începutul anului 1: Cn C= (1 + d )n 1 se numeşte factor de actualizare. unde (1 + d )i

24

În cazul investiţiilor, acestea produc fluxuri anuale de intrare de trezorerie şi interesează valoarea actualizată a sumei acestor fluxuri (Fi) la sfârşitul fiecărui an, pentru a fi comparată cu cheltuiala iniţială, respectiv, costul investiţiei. Valoarea actualizată a sumei fluxurilor se determină: VA =

F1 F2 Fn + + ... + 2 (1 + a ) (1 + a ) (1 + a )n 1 i i =1 (1 + a ) n

Dacă: F1=F2=...=Fn=F ⇒ VA = F∑

Tehnica actualizării este larg utilizată în practică de către investitori pentru a-şi da seama dacă investiţia permite recuperarea reală a sumei investite şi dacă conduce la sporirea valorii întreprinderii. Dintre criteriile de opţiune pe bază de actualizare, în practică se folosesc de obicei următoarele: b1) valoarea actualizată netă (VAN); b2) rata internă de rentabilitate (RIR); b3) lichiditatea investiţiilor; b4) indicele de rentabilitate (Ir) b1) Valoarea actualizată netă (VAN) sau beneficiul actuarial Fluxurile financiare pozitive şi negative generate de proiectul de investire, se produc în timpi diferiţi, astfel că pentru obţinerea unor informaţii concludente cu privire la rentabilitatea investiţiilor se impune procedeul de actualizare. Valoarea actualizată netă reprezintă tocmai diferenţa dintre valorile actualizate ale fluxurilor de încasări şi plăţi (fluxuri pozitive şi negative). Dacă VAN este pozitivă – înseamnă că proiectul de investire aduce un volum de beneficii în plus faţă de un plasament financiar de aceeaşi valoare, cu dobândă compusă pe o perioadă de timp egală cu durata de viaţă economică a proiectului. În acest caz proiectul poate fi acceptat. Dacă VAN este negativă – înseamnă că proiectul a avut în vedere de a aduce un beneficiu mai mic faţă de un plasament financiar similar făcut la o bancă cu dobândă compusă, pe o perioadă de timp egală cu durata de viaţă economică a proiectului, caz în care acesta trebuie respins. VAN se poate calcula prin metoda financiară (metoda fluxurilor) sau prin metoda beneficiilor contabile, rezultatul fiind acelaşi. Metoda financiară Notăm: C – costul iniţial al investiţiei, B1, B2,. .., Bn – fluxurile anuale pozitive previzionate pentru durata de viaţă economică a proiectului (în principal beneficii şi fond de amortizare); D – rata actuarială a dobânzilor: I = D/100; 25

V – valoarea reziduală a proiectului; n – numărul de ani de funcţionare a proiectului de investiţie; VAN – valoarea actualizată netă sau beneficiul actuarial: ⎛ B B2 Bn ⎞ V ⎟+ VAN = − C + ⎜⎜ 1 + + ... + 2 n ⎟ (1 + i ) ⎠ (1 + i )n ⎝ 1 + i (1 + i ) Dacă admitem că B1, B2,. .., Bn sunt egali şi constanţi, formula de calcul a VAN devine: −n 1 − (1 + i ) V VAN = − C + B ⋅ + i (1 + i )n Metoda beneficiilor contabile În cazul folosirii acestei metode se porneşte de la beneficiul exploatării care se mai numeşte excedent brut de exploatare, se scade fondul de amortizare care reprezintă o cheltuială fără flux financiar negativ, se scad, de asemenea, cheltuielile financiare, respectiv dobânzile la capitalul nerambursat, obţinându-se beneficiile contabile sau rezultatul curent al exploatării. În final se actualizează beneficiile anuale rezultând VAN sau beneficiul actual. b2) Rata internă de rentabilitate (RIR) – este acea rată de actualizare pentru care valoarea actualizată netă este zero. Rata rentabilităţii interne, denumită şi actuarială sau costul actuarial, este deci, rata care permite egalitatea dintre plăţile făcute pentru investiţii (costul acestora) şi veniturile prevăzute a se obţine pe durata de viaţă economică a obiectivului. Practic RIR este rata actuarială a dobânzii pentru care beneficiul actuarial (VAN) este egal cu zero, aceasta înseamnă că proiectul aduce zero lei în plus (nu aduce nimic) faţă de un plasament financiar cu dobândă compusă, pe durata de viaţă a obiectivului construit. Rata internă de rentabilitate (RIR) este rata maximă admisibilă la care se poate accepta un împrumut pentru finanţarea proiectului. Dacă, RIR < D, deţinătorul capitalului este mai interesat să-şi plaseze capitalul pe piaţa financiară decât într-o investiţie productivă oarecare. Când investiţia urmează să se finanţeze din capital propriu, RIR este rata minimă admisibilă la un plasament financiar oarecare. Dacă, pentru o rată actuarială a dobânzii (D), beneficiul actuarial (VAN) este egal cu zero, formula de calcul a RIR este următoarea: −n 1 − (1 + i ) =0 f (i ) = − C + B ⋅ i Rata internă de rentabilitate permite clasificarea proiectelor după gradul de rentabilitate, dar nu dă nici un indiciu dacă proiectele sunt acceptabile sau nu. La rândul său, VAN, nu oferă nici o informaţie în legătură cu ordinea acceptării proiectelor studiate, ci răspunde doar dacă proiectul este admisibil sau nu. De aceea cei doi indicatori sunt complementari.

26

b3) Lichiditatea investiţiilor În eventualitatea analizării mai multor proiecte concurente care au acelaşi grad de rentabilitate, pentru selectarea investiţiei se aplică criteriul lichidităţii. Lichiditatea investiţiilor reprezintă capacitatea de a se recupera într-un termen cât mai scurt valoarea investiţiei efectuate pe seama beneficiilor şi a fondului de amortizare. Lichiditatea se stabileşte în ani sau în alte unităţi de timp, prin raportarea valorii investiţiei la fluxurile pozitive anuale. În acest fel indicatorul, lichiditatea investiţiilor (L) „reprezintă perioada de timp scursă la capătul căreia, suma fluxurilor financiare pozitive generate de proiectul de investire, devine egală cu investiţia iniţială”. Dacă, fluxurile financiare pozitive anuale sunt egale ca mărime, „L” – exprimat în număr de ani de recuperare – se determină astfel:

L=

valoarea proiectului volumul fluxurilor anuale

De cele mai multe ori însă, fluxurile anuale formate din beneficii plus fondul de amortizare nu sunt egale, ceea ce impune modificarea procedeului de calcul a indicatorului în cauză. După estimarea fluxurilor anuale, se procedează la însumarea lor succesivă, an cu an, până se atinge nivelul valorii iniţiale (sau se apropie foarte mult de acesta, fără a-l depăşi), rezultând numărul de ani întregi de recuperare; în continuare dacă este cazul, se calculează fracţiunile de an ( trimestre, luni, zile), care se adaugă la numărul de ani întregi. b4) Indicele de rentabilitate (IR) Acest criteriu se foloseşte de regulă când două sau mai multe proiecte de investiţii necesită alocări de fonduri iniţiale inegale. Indicele de rentabilitate exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe întreaga durată de viaţă a acesteia, respectiv, surplusul de trezorerie actualizat pentru fiecare leu investit. Proiectul de investiţie este fezabil dacă acest indice este supraunitar: n CFi ∑ i i =1 (1 + a ) IR = I sau:

IR =

VAN + I VAN = +1 I I

27

CAPITOLUL III GESTIUNEA FINANCIARĂ A ACTIVELOR CIRCULANTE Activele circulante sunt capitaluri băneşti constituite prin diverse modalităţi în scopul finanţării activităţii curente de producţie. În mod practic, activele circulante se concretizează în diferite forme materiale ce se află într-o strânsă condiţionare reciprocă, ca urmare a transformării permanente din una în cealaltă. Astfel, în sfera producţiei activele sunt avansate în următoarele forme materiale: ► stocuri de materii prime; ► stocuri de materiale consumabile; ► stocuri de semifabricate; ► stocuri de producţie neterminată; ► soldul cheltuielilor anticipate. În sfera circulaţiei, activele circulante se concretizează în următoarele stări: ● stocuri de produse în magazie; ● stocuri de produse expediate neâncărcate (creanţe faţă de terţi); ● stocuri de mărfuri şi ambalaje; ● soldul disponibilităţilor băneşti. Alături de activele imobilizante, activele circulante reprezintă condiţia esenţială pentru a asigura continuitatea procesului de producţie. Necesitatea dimensionării stocurilor are un caracter obiectiv şi decurge din dubla ipostază pe care o îmbracă activele circulante: capitaluri băneşti necesare finanţării activităţii de exploatare şi stocuri de valori materiale, producţie neterminată, produse finite, pentru formarea cărora se avansează capitaluri băneşti. Dimensionarea stocurilor se poate realiza prin patru metode: 1. metoda analitică; 2. metoda sintetică; 3. metoda pe elemente; 4. metoda mixtă.

3.1 Dimensionarea necesarului de stocuri prin metoda analitică Metoda analitică constă în determinarea necesarului financiar pe fiecare fel de valoare de exploatare: stocuri de materii prime şi materiale consumabile, stocuri de producţie neterminată, stocuri de produse finite şi în final, prin însumarea acestora, determinarea necesarului de fond de rulment pe total întreprindere. Având în vedere numărul mare al produselor introduse în fabricaţie şi numărul şi 28

mai mare al valorilor materiale pentru realizarea lor, metoda analitică implică un volum mare de muncă şi un timp de execuţie îndelungat. Prin valori materiale pentru exploatare (valori de exploatare) se înţeleg stocurile de materii prime, stocurile de obiecte de inventar, echipament de lucru şi de protecţie, stocurile de piese de schimb şi semifabricate necesare producţiei. Metoda analitică se bazează pe duratele stocărilor pentru fiecare fel de mijloc circulant ( materii, materiale, combustibili, obiecte de inventar, piese de schimb, producţie neterminată, produse finite, produse livrate, mărfuri, etc. ), folosind relaţia : dz = T ÷

Baza de calcul Stoc( Normativ)

3.1.1 Dimensionarea stocurilor de materii prime şi materiale Prima formă de materializare a activelor circulante o reprezintă stocurile de materii prime şi materiale consumabile. Referitor la gestiunea stocurilor se utilizează două noţiuni: ► stoc de securitate; ► stoc maxim. Stocul de securitate: reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale stocate, suficientă pentru a satisface cererea de consum în orice moment, fără a se înregistra întreruperi în procesul de fabricaţie. Stocul maxim: din raţiuni de siguranţă trebuie astfel fundamentat încât stocurile deţinute de întreprindere să fie mai ridicate decât nivelul stocului de securitate pentru a preveni orice incident în aprovizionarea şi obţinerea ritmică a producţiei. În funcţie de rolul pe care îl au în procesul exploatării, stocul de materii prime şi materiale se împart în: » stocul curent (Sc), care asigură cantitatea de materii prime şi materiale pentru continuitatea procesului de producţie în intervalul dintre două aprovizionări consecutive; » stocul de siguranţă (Ss), care asigură continuitatea procesului de producţie în cazul perturbării procesului normal de aprovizionare; » stocul de condiţionare ( Scd ) exprimă cantitatea de materii prime şi materiale necesare continuităţii producţiei în perioada operaţiilor de condiţionare necesare, impuse în procesul tehnologic şi prevăzute în normele tehnice; » stocul pentru transport interior ( Sti ) exprimă cantitatea de materii prime necesare continuităţii fabricaţiei pe perioada transportului de la un depozit central la punctul de consum; » stocul de iarnă (Si ) cuprinde cantitatea de materii şi materiale în scopul asigurării continuităţii procesului de producţie pe perioada în care datorită 29

condiţiilor climatice nu este posibilă exploatarea şi transportul unor materiale de masă. Primele două categorii de stocuri se constituie la toate întreprinderile şi la toate materialele, iar celelalte au un caracter specific. Mărimea stocului maxim este dată de relaţia: Smax = Sc + Ss + Scd + Sti + Si, iar ţinând cont de faptul că întreprinderile nu pot consuma stocul de siguranţă şi cel de condiţionare, decât în anumite condiţii, suma lor reprezintă stocul minim: Smin = Ss + Scd Stocul curent se determină în funcţie de doi factori: consumul zilnic şi intervalul dintre două aprovizionări consecutive, existând mai multe situaţii: I. Situaţia aprovizionării la intervale egale şi în cantităţi egale: Sopt =

2 N a ⋅ Ca Pa ⋅ C d

unde: Sopt - mărimea optimă a stocului; Na - necesarul anual de aprovizionat; Ca - costul fix unitar pentru pregătirea unei noi comenzi de aprovizionare; Pa - preţul unitar de aprovizionare; Cd - costul de aprovizionare pe unitatea de stoc. Pentru eficienţa aprovizionării se pot determina următorii indicatori: ● numărul de comenzi de aprovizionare ( Nr ): N Nr = a , Sopt unde Na =necesarul anual de aprovizionat, ● intervalul între aprovizionări ( i ): S opt ⋅ T i= , Na unde T numărul de zile calendaristice din perioada dată, ● costul total minim pentru formarea stoculu ( Ct ): S opt ⋅ Pa N Ct = a ⋅ Ca + ⋅ Cd S opt 2 II. Situaţia cea mai des întâlnită este aceea în care aprovizionările au loc la intervale variabile, dar şi în cantităţi variabile. În acest caz intervine, pe lângă stocul curent şi determinarea stocului de siguranţă. Stocul curent se determină în funcţie de două elemente: ● necesarul de aprovizionat (N1) determinat în funcţie de volumul fizic al producţiei (q1) şi norma de amortizare (a1): N 1 = q 1 ⋅ a 1 în anul de plan 30

● intervalul mediu dintre aprovizionări consecutive ( ic ), determinat ca medie aritmetică a intervalelor variabile de aprovizionare ( ti ) ponderate cu cantităţile variabile de aprovizionat ( qi ), calculate în anul de bază, după relaţia: ∑ qi ⋅ ti , ic = ∑ qi iar, stocul curent se determină astfel: N Sc = 1 ⋅ i c . 360 Stocul de siguranţă se determină, de asemenea, în funcţie de două elemente: ● necesarul de aprovizionat ( N1 ) sau consumul zilnic; ● intervalul mediu pentru stocul de siguranţă ( is ), calculat ca o medie aritmetică ponderată a cantităţilor de materiale sosite cu întârziere ( qi ) şi numărul de zile de întârziere faţă de intervalul mediu între două aprovizionări (ta ), în anul de bază stabilit pe baza contractelor: ∑ qi ⋅ t a is = ∑ qi iar stocul de siguranţă se determină după relaţia: N Ss = 1 ⋅ i s 360 Pe lângă aceste două categorii de stocuri ( Sc, Ss ) la unele întreprinderi se iau în calcul şi celelalte categorii de stocuri ( Scd, Sti, Si ): ► stocul de condiţionare, ► stocul de transport intern, ► stocul de iarnă. Acestea se determină prin înmulţirea consumului mediu zilnic cu intervalul de condiţionare prealabilă ( precizat prin documentaţia tehnică de fabricaţie ), cu intervalul pentru stocul de transport intern şi intervalul pentru stocul de iarnă ( de regulă egal cu durata în care nu sunt posibile exploatarea şi transportul unor materiale ). După determinarea stocului va trebui determinat necesarul financiar de finanţare a stocurilor( N fi ). Această nevoie de fond de rulment este constituită din totalitatea cheltuielilor de formare şi păstrare a stocurilor de active circulante, în toate fazele ciclului de exploatare. Se vor lua în calcul două elemente şi anume: ● cheltuielile medii zilnice corespunzătoare consumului mediu zilnic din elementul de stoc respectiv, corectat cu un anumit coeficient de corecţie ( care în cazul stocului curent de materii prime rezultat din practica financiară este 0,5 ), ● intervalul de timp dintre două reconstituiri succesive a stocurilor pentru necesităţile cu caracter permanent. Relaţia de calcul este: ∑ (q i ⋅ a i ) ⋅ (i ⋅ 0,5 + i + i + i + i )× p N fi = c s cd ti i i 360 unde: 31

Nfi - necesarul financiar de finanţare a stocurilor; ∑ q ⋅ a i - necesarul de aprovizionat; ic - intervalul mediu dintre livrări; is - intervalul mediu pentru stocul de siguranţă; icd - intervalul de condiţionare prealabilă; iti - intervalul pentru stocul de transport intern; ii - intervalul pentru stocul de iarnă; pi - preţul de achiziţie al materialelor. Apoi, prin însumarea necesarelor financiare astfel determinate pentru fiecare material nominalizat, se obţine necesarul financiar anual pentru materialele nominalizate: i

Nf

n

nom

= ∑ N fi i =1

Pentru materialele nenominalizate, cuprinse în categoria "diverse materiale", necesarul financiar ( Nfdiv ) se determină cu relaţia: N fdiv =

C div ⋅ N fnom C nom

unde: Cdiv - necesarul valoric de consum la grupa de diverse materiale, Cnom - necesarul valoric de consum la materialele nominalizate, Necesarul financiar anual total ( Nft ) se obţine prin însumarea necesarului financiar la materialele nominalizate şi la cele diverse: N ft = N fnom + N fdiv Pe trimestre, necesarul financiar anual total se diferenţiază în funcţie de consumul mediu zilnic din trimestrul respectiv şi de norma medie de stoc în zile, care se calculează astfel: N ⋅ 360 N mz = ft Ci Necesarul financiar în trimestrul k ( Nfk ) va fi: C N fk = k ⋅ N mz 90 unde: Nmz - norma medie de stoc în zile, Nft - necesarul financiar anual total; Ct - necesarul valoric de consum total ( materiale nominalizate şi diverse ); - necesarul valoric de consum în trimestrul k. Ck

32

3.1.2 Dimensionarea stocului de obiecte de inventar, echipament de lucru şi de protecţie În afara stocurilor de materii prime, pentru desfăşurarea activităţii, întreprinderea trebuie să îşi constituie şi stocuri de obiecte de inventar şi stocuri de echipament de lucru şi de protecţie. În dimensionarea necesarului financiar pentru stocurile de obiecte de inventar se ţine cont de faptul că acesta se determină ca o mărime trimestrială prin metoda balanţieră în funcţie de stocul existent la începutul perioadei, de aprovizionarea cu obiecte de inventar pe trimestre şi uzura trimestrială a acestora, folosind relaţiile: N k = N k −1 + A k − U k , k = II, III, IV N I = S0 + A I − U I , k =1 S 0 = (S 0 − S 0 fm ) + (S 0 e − U 0 e ) unde; Nk - necesarul financiar pentru stocul de obiecte de inventar în trimestrul k; Nk-1 - necesarul financiar pentru stocul de obiecte de inventar în trimestrul precedent (k-1); - aprovizionarea cu obiecte de inventar în trimestrul k; Ak Uk - uzura obiectelor de inventar calculată pentru trimestrul k; Soc - soldul obiectelor de inventar corectat existent la începutul anului, Son - soldul obiectelor de inventar în magazie la începutul anului, Sofm - soldul obiectelor fără mişcare în magazie la începutul anului; Soe - soldul obiectelor de inventar în exploatare la începutul anului; Uoe - uzura aferentă soldului de obiecte de inventar în exploatare la începutul anului. Întrucât soldul obiectelor de inventar se iau din documentele contabile, iar aprovizionările din contractele încheiate cu furnizorii, singurul element care trebuie calculat este uzura obiectelor de inventar. Pentru calculul uzurii obiectelor de inventar, se întâlnesc două posibilităţi şi anume: a) metoda introducerii integrale în costuri la darea obiectelor de inventar în exploatare, atunci când: Uk = Ek, unde: Ek- valoarea obiectelor de inventar date în exploatare în trimestrul k, b) metoda cotelor medii lunare de uzură, folosită îndeosebi în cazul în care întreprinderea utilizează un volum mare de obiecte de inventar: Uk = Fk x c0, unde: Fk - valoarea obiectelor de inventar în folosinţă în trimestrul k, c0 - cota medie de uzură. Pentru calculul acestor indicatori se utilizează relaţiile: Fk = Fk −1 + E k − S k c

c

m

33

E 0 + S0 2 , c0 = ∑ S0 k în care: Ek - valoarea obiectelor de inventar date în exploatare în trimestrul k; Sk - valoarea obiectelor de inventar scoase din exploatare în trimestrul k; Fk, Fk-1 - valoarea obiectelor de inventar în folosinţă în trimestrul k şi în trimestrul precedent ( k-1 ); Eo - valoarea obiectelor de inventar date în exploatare în anul de bază; So - valoarea obiectelor de inventar scoase din exploatare în anul de bază, ∑ S0k - suma soldurilor trimestriale ale obiectelor de inventar în exploatare în anul de bază. Pentru stocurile de echipament de protecţie, dimensionarea necesarului financiar, se face în mod similar, ştiut fiind faptul că acesta se suportă integral de către întreprindere. Pentru echipamentul de lucru trebuie avut în vedere faptul că o parte din contravaloarea acestuia se suportă de către salariaţi în cotele negociate prin contractul colectiv de muncă cu conducerea întreprinderii. Astfel, necesarul financiar pentru stocurile de echipament de lucru se determină pe baza relaţiei: N k = N k −1 + A k − (U k + ∑ Ssk ) , în care: Ssk - reprezintă suma trimestrială suportată de salariaţi.

3.1.3 Dimensionarea pieselor de schimb În întreprinderile în care există un număr mare de repere şi de valori mici, se poate accepta ca dimensionarea stocurilor pentru piese de schimb să se efectueze similar cu metoda de calcul aferentă obiectelor de inventar de mică valoare sau scurtă durată. În practică, însă, se utilizează şi alte procedee de calcul. În funcţie de caracterul fabricaţiei utilajelor şi instalaţiilor pentru care sunt destinate, piesele de schimb pot fi clasificate în următoarele categorii: ► piese de schimb destinate maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor de serie mare (tractoare, excavatoare, combine), ai căror producători produc în serie şi piese de schimb;

34

Pentru această categorie dimensionarea se face după aceleaşi reguli ca şi la materii prime şi materiale, cu deosebirea că stocul maxim cuprinde numai stocul curent şi stocul de siguranţă. ► piese de schimb destinate utilajelor unicat, pentru care piesele de schimb se efectuează numai pe bază de comenzi speciale, dimensionarea fiind determinată de valoarea pieselor de schimb comandate furnizorului; ► piese de schimb destinate celorlalte maşini, utilaje şi instalaţii. Pentru această categorie, se ţine seama de durata de obţinere ( D0 ), durata de serviciu ( Ds ), numărul de utilaje identice în funcţiune ( Ui ), numărul de piese de schimb montate pe acelaşi utilaj ( Pi ) şi un coeficient de corectare ( K ). Astfel, stocul fizic ( Sf ) se poate determina prin relaţia: D S f = 0 ⋅ U i ⋅ Pi ⋅ K , Ds iar D S K= ⋅ s, U i ⋅ Pi D o în care: S - reprezintă stocul mediu al pieselor de schimb pe o perioadă de mai mulţi ani. Pentru obţinerea stocului valoric se va înmulţi stocul fizic cu preţul de aprovizionare.

3.1.4 Dimensionarea stocurilor de producţie neterminată Din starea de valori materiale pentru producţie, activele circulante trec, pe măsura lansării comenzilor de fabricaţie, în starea de producţie neterminată sau producţie în curs de fabricaţie. Determinarea necesarului financiar pentru stocurile de producţie neterminată se efectuează pe fiecare produs de bază, cu pondere în totalul producţiei exerciţiului sau pe grupe de produse omogene, fiind influenţat de următorii factori: ● valoarea cheltuielilor medii zilnice la nivel de cost de uzină, ● durata ciclului de fabricaţie, ● evoluţia cheltuielilor de-a lungul ciclului de fabricaţie, ● caracterul procesului de producţie. Relaţia de calcul este: n

N fpn =

∑q i =1

i

⋅ ci

360

⋅D⋅K

unde: Nfpn - necesarul financiar pentru producţie neterminată; qi - cantitatea de produse prevăzute în programul de fabricaţie; 35

ci - costul de uzină unitar; D - durata ciclului de fabricaţie; K - coeficientul de corecţie; acesta la rândul său se determină după −

C formula: K = f , în care: C Cf - cheltuiala medie de fabricaţie; C - cheltuiala finală ( costul de uzină ). Coeficientul de corecţie(K) respectă relaţia 0 < K ≤ 1,caracterul procesului de fabricaţie determinând modalităţile specifice de cuantificare a acestuia. A. În cazul procesului de producţie cu caracter discontinuu

Aceasta se caracterizează prin faptul că un nou ciclu de fabricaţie începe numai după terminarea celui anterior, adică imobilizarea capitalurilor băneşti este egală cu costul de uzină al unui ciclu de fabricaţie, iar coeficientul de corecţie este k = 1. B. În cazul proceselor de producţie cu caracter continuu, coeficientul de corecţie se determină în funcţie de evoluţia cheltuielilor de fabricaţie pe durata ciclului de fabricaţie, distingându-se următoarele situaţii: B.1 Procese de producţie continue cu creşterea uniformă a cheltuielilor pe durata ciclului;

În această situaţie coeficientul de corecţie se determină în funcţie de cheltuiala medie, stabilită ca medie aritmetică simplă între cheltuiala iniţială (c ) şi cea finală ( C ). Reprezentarea grafică, care conduce la calculul coeficientului, se prezintă astfel:

cost C c D

timp

în care: c - cheltuiala la începutul ciclului; C - cheltuiala la finele ciclului (costul de uzină); D - durata în zile a ciclului de fabricaţie. Coeficientul de corecţie se determină raportând aria trapezului dreptunghic la aria dreptunghiului cu laturile D şi C, astfel:

36

c+C c+C ⋅D c+C K= 2 = 2 = D⋅C C 2C B.2 Procese de producţie continue cu creşterea neuniformă a cheltuielilor pe durata ciclului;

În această situaţie, ciclul este împărţit în mai multe faze, în cadrul fiecărei faze cheltuielile evoluând uniform. Neuniformitatea se manifestă de la o fază la alta a ciclului de fabricaţie, deci pe ansamblul ciclului de fabricaţie. Evoluţia cheltuielilor poate fi prezentată grafic, după cum urmează: cost

c c1

c2

c3

cn=c

timp

D

Coeficientul de corecţie se determină în mod analog, raportând aria cheltuielilor ( suprafaţa haşurată – o sumă de trapeze dreptunghice ) la aria dreptunghiului cu laturile C şi D. c + c3 c + c1 c + c2 c + cn ⋅ d1 + 1 ⋅ d2 + 2 ⋅ d 3 + ... + n −1 ⋅ dn 2 2 2 2 K= C⋅D

unde: d1, d2,. .., dn - durata fazelor ce compun ciclul de fabricaţie; c1, c2,. .., cn - cheltuielile la finele fazelor de fabricaţie; c i −1 + c i - cheltuielile medii pe faze de fabricaţie, i = 1, n . 2 B.3 Procese de producţie continue cu creşterea uniformă sau neuniformă, dar cu lansarea producţiei în loturi de fabricaţie;

În acest caz ( lansarea comenzilor în fabricaţie pe loturi ), coeficientul de corecţie scade întrucât din momentul începerii finisării produselor din lot imobilizarea se reduce, transferându-se asupra produselor. Suma care afecteză reducerea coeficientului se determină la fel, indiferent dacă ciclul de fabricaţie înregistrează o evoluţie uniformă sau neuniformă a cheltuielilor. Reprezentarea grafică a acestei situaţii este următoarea: 37

cost

rn

r3 r2 D

C

r1

timp tn

unde: r1, r2,. .., rn - valoarea recuperărilor zilnice sub forma produsului finit; tn - numărul de zile în momentul începerii finisării până la încheierea ciclului. Aria trapezului dreptunghic, ce reflectă nivelul total al cheltuielilor ciclului, se reduce, în acest caz, cu suprafeţele haşurate, ce reprezintă aria recuperărilor, exceptând recuperarea din ultima zi pentru care aria este zero. Deci, c+C ⋅ D − (r1 ⋅ t n −1 + r2 ⋅ t n − 2 + ... + rn −1 ⋅ t 1 ) 2 K= C⋅D În cazul ciclurilor cu evoluţie neuniformă a cheltuielilor, la numărătorul fiecăreia dintre relaţiile de calcul, se scade valoarea recuperărilor dată de expresia: r1 ⋅ t n −1 + r2 ⋅ t n − 2 + ... + rn −1 ⋅ t 1 B.4 Procese de producţie continue cu introducerea integrală în fabricaţie a materiei prime la începutul ciclului, celelalte cheltuieli crescând uniform.

În această situaţie, coeficientul de corecţie se determină astfel: M + c ⋅ 0,5 K= C în care: M - valoarea materiei prime; C – costul final al producţiei ciclului; c - suma celorlalte cheltuieli. În funcţie de situaţia concretă din întreprindere, după această metodologie se determină necesarul financiar pentru producţia neterminată, ca o medie anuală pentru fiecare din produsele nominalizate: 38

N fpn

n

= ∑ Nf

nom

i =1

pni

Pentru produsele fabricate în cantităţi mici şi de valori mici, ce deţin o pondere mică în totalul producţiei exerciţiului, se determină un necesar financiar ca o mărime medie anuală globală pentru total grupă „diverse produse” ( Nfpn div), astfel: n

∑ (q

N fpn =

i =1 n

∑ (q

div

i =1

i

⋅ c i )div

) i ⋅ c i nom

⋅ ∑ N fpn

nom

în care:

∑ (q

⋅ c i )div - valoarea producţiei în cost uzină la grupa „diverse produse”; ∑ (q i ⋅ c i )nom - valoarea producţiei în cost uzină la produsele nominalizate; ∑ N fpn - necesarul financiar anual de producţie neterminată la produsele nominalizate. Necesarul financiar anual total de producţie neterminată se obţine prin însumarea necesarului financiar de producţie neterminată la produsele nominalizate cu cel de la grupa „diverse produse”. N fpn = N fpn + N fpn Repartizarea pe trimestre se face în funcţie de cheltuiala medie zilnică a trimestrului şi norma medie anuală de stoc de producţie neterminată în zile (Nmz), aceasta din urmă determinându-se astfel: i

nom

t

nom

N mz =

div

N fpn ⋅ 360 t

n

∑ (q i =1

i

⋅ c i )t

unde: n

∑ (q i =1 n

∑ (q i =1

1

i

⋅ c i )t - producţia anuală exprimată în cost uzină, iar n

n

i =1

i =1

⋅ c i )t = ∑ (q i ⋅ c i )nom + ∑ (q i ⋅ c i )div

Necesarul financiar de producţie neterminată pe trimestre va fi: n

N fpn = k

∑ (q i =1

i

⋅ c i )k

90

⋅ N mz , k = I, II.III, IV

în care: n

∑ (q i =1

i

⋅ c i )k - producţia în cost uzină din trimestrul k.

39

3.1.5 Dimensionarea stocurilor de produse finite Pe măsura finisării produselor, activele circulante trec în sfera circulaţiei şi staţionează un timp oarecare sub forma stocurilor de produse finite. Durata staţionării produselor finite în magazie este determinată de mai mulţi factori şi cuprinde: ► durata recepţiei ( dr ); ► durata sortării (ds ); ► durata formării lotului comercial ( dc ); ► durata ambalării (da ); ► durata întocmirii documentelor de expediţie şi de depunere la bancă ( de ). Suma imobilizărilor în stocul de produse finite se dimensionează la nivelul costului complet programat al produselor stocate. Necesarul financiar pentru stocurile de produse finite se calculează ca o mărime medie anuală pentru fiecare produs nominalizat, potrivit relaţiei: ∑ (q i ⋅ c i ) ⋅ D N fpi = i 360 Di = dr + ds + dc + da + de în care: Nfpi - necesarul financiar pentru produse finite ( i ); qi - cantităţile de produse programate ( i ); ci - costul complet unitar al produselor ( i ); Di - durata de staţionare a produsului ( i ). În acest mod se procedează pentru produsele noi introduse în fabricaţie, sau la întreprinderile noi în funcţiune. La întreprinderile aflate deja în funcţiune, durata de staţionare luată în calcul este durata medie de staţionare a produselor (D 0 ) într-un interval din anul de bază (de regulă un trimestru ), calculată astfel: S ⋅T D0 = 0 L0

unde:

Si S + S1 + S 2 + ... + n 2 S0 = 2 m −1 S0 - stocul mediu de produse finite în magazie în anul de bază; Si - stocul la începutul intervalului luat în calcul; S1, S2,. ..,Sn - soldurile decadale din intervalul luat în calcul; m - numărul termenilor luaţi în calculul mediei cronologice; L0 - valoarea totală a livrărilor de produse finite din magazie; 40

T – timpul, în zile, al intervalului. În rest modul de determinare a necesarului financiar anual total şi cel de repartizare a acestuia pe trimestre sunt similare ca la elementul producţie neterminată.

3.2 Dimensionarea necesarului de stocuri prin metoda sintetică La întreprinderile aflate deja în funcţiune şi la care este stabilită o corelaţie între volumul de activitate şi volumul de active circulante utilizate pentru acesta, determinarea necesarului financiar direct pe total valori de exploatare se realizează mai simplu prin metoda sintetică ( globală). Metoda sintetică porneşte de la premisa că în doi ani consecutivi nu pot să apară modificări structurale esenţiale în economia întreprinderii şi se bazează pe luarea în considerare a unui singur factor de cauzalitate şi anume al evoluţiei producţiei exerciţiului. În esenţa sa, metoda sintetică constă în reflectarea în calcule a corelaţiei strânse dintre variaţia necesităţilor de active circulante şi variaţia volumului producţiei. Influenţele determinate de modificările intervenite în condiţiile de aprovizionare, producţie şi desfacere se iau în considerare numai atunci când este cazul. Prin această metodă, nevoia de fond de rulment se determină direct pe total active circulante şi presupune un volum redus de operaţiuni, fapt pentru care poate fi numită ca fiind o metodă operativă. Baza de calcul o constituie costul complet a producţiei exerciţiului, cost pentru acoperirea căruia întreprinderea avansează active circulante. Astfel, pentru determinarea necesarului financiar de active circulante prin metoda sintetică se vor parcurge următoarele etape: 1. se determină viteza de rotaţie în zile, din anul de bază ( Vzo ), conform relaţiei: N ⋅T Vzo = 0 PE 0 în care: N 0 - necesarul financiar mediu de active circulante din anul de bază; T - 360 zile; PE0 - producţia exerciţiului exprimată în cost complet din anul de bază. 2. se corectează viteza de rotaţie din anul de bază cu modificările previzibile în condiţiile de aprovizionare, producţie şi desfacere din anul de plan: n

Vzo = Vzo + ∑ C i c

i =1

în care: 41

Vzo - viteza de rotaţie din anul de bază corectată; Ci - corecţiile exprimate în zile, ce se aplică vitezei de rotaţie realizate în anul de bază; N - numărul corecţiilor. Aceste corecţii pot fi: a) înlocuirea unor materiale: (n − n 0 ) ⋅ T , c1 = 1 PE 0 unde: n1 - necesarul financiar pentru materialul ce se utilizează în anul curent; n0 - necesarul financiar al materialului înlocuit, utilizat în anul de bază. b) eliminarea stocurilor fără mişcare înregistrate în anul de bază: m ⋅T c2 = 0 PE 0 unde: m 0 - stocul mediu al materialelor fără mişcare în anul de bază. c

În cazul acestei influenţe trebuie făcută o menţiune specială şi anume accea că eliminarea stocurilor fără mişcare influenţează întotdeauna viteza de rotaţie în sensul accelerării ei. Astfel, chiar dacă din calcul se va obţine totdeauna o valoare pozitivă, c2 se va lua în calculul V zo cu semnul minus. c

c) înlocuirea unui produs în fabricaţie cu altul nou: În această situaţie influenţa se manifestă în două direcţii: ● influenţa datorată modificării necesarului financiar de materiale ca urmare a înlocuirii produsului: (n − n 0 ) ⋅ T c′3 = 1 PE 0

unde: n1 - necesarul financiar aferent materialelor pentru fabricarea noului produs; n0 - necesarul financiar aferent materialelor utilizate în fabricarea produsului înlocuit. ● influenţa modificării valorii producţiei exerciţiului ca urmare a înlocuirii: N0 ⋅ T N ⋅T − 0 c′3′ = PE 0 + (V1 − V2 ) PE 0 în care: V1 - valoarea producţiei exerciţiului la noul produs; V2 - valoarea producţiei exerciţiului la produsul înlocuit. 42

d) modificarea condiţiilor de aprovizionare la unul din materialele folosite: (i − i ) ⋅ p c4 = 1 0 100 în care: i1 - intervalul de aprovizionare în anul de plan; i0 - intervalul de aprovizionare în anul de bază; p - ponderea necesarului financiar al materialului respectiv în totalul necesarului financiar pentru materii prime şi materiale e) modificarea ciclului de fabricaţie la un produs ca urmare a schimbării tehnologiei: (d − d 0 )p c5 = 1 100

în care: d1 - durata ciclului de fabricaţie după introducerea noii tehnologii; d0 - durata ciclului de fabricaţie înaintea schimbării tehnologiei; p - ponderea necesarului financiar pentru poducţia neterminată la produsul la care se schimbă tehnologia în totalul necesarului financiar pentru producţia neterminată; 3. se determină necesarul financiar anual al valorilor de exploatare în anul curent, conform relaţiei:

N1 =

PE 1 Vzo 360

c

unde: PE1 - producţia exerciţiului în cost complet programată pentru anul curent; 4. se diferenţiază necesarul financiar anual pe trimestre, în funcţie de variaţia producţiei exerciţiului trimestrului respectiv faţă de producţia medie trimestrială: Nk =

PE 1k N1 P E 1k

k = I, II, III, IV

5. se defalcă necesarul financiar anual şi cel pe trimestre pe elemente de valori materiale (stocuri de materii prime, stocuri de obiecte de inventar, echipament de lucru şi protecţie, stocuri de piese de schimb, stocuri de producţie neterminată, stocuri de produse finite), în funcţie de structura activelor circulante din bilanţul anului de bază.

43

3.3 Dimensionarea necesarului de stocuri prin metoda mixtă şi metoda pe elemente ► Metoda pe elemente Se caracterizează prin determinarea stocurilor pe elemente de active circulante, nu şi pe fiecare componentă a acestora (producţie neterminată, materii prime şi materiale, produse finite). În cadrul acestei metode avem două procedee principale de calcul a stocurilor şi anume: 1. procedeul pe baza timpului de imobilizare pe elemente; Potrivit acestuia, relaţia de calcul a stocului este următoarea: Se =

B ce .Tie 90 sau 360

unde: Se - stocul pe elemente circulante (materii prime, producţia neterminată, produse finite); Bce - baza de calcul pe elemente, care poate fi: necesarul de materii prime şi materiale (la elementul materii prime şi materiale), producţia la preţul de cost de uzină (la elementul producţie neterminată), producţia la preţ de cost complet (la elementul produse finite); Tie - timpul de imobilizare pe fiecare element, care se poate stabili pe baza datelor din anul precedent, eventual şi a unor schimbări ce vor avea loc în anul de previziune şi este egal cu:

Tie =

Sae ⋅ 360 C co

unde: Sae - stocul mediu din anul precedent pe elemente; Cco - baza de calcul pe elemente din anul precedent. Din stocurile pe elemente trebuie să se deducă, în prealabil, cele fără mişcare de prisos, produsele fără desfacere şi de proastă calitate. 2. procedeul pe baza corelaţiei dintre soldurile elementelor de active circulante, pe de o parte şi volumul producţiei, pe de altă parte. Acest procedeu se bazează pe relaţia oarecum proporţională dintre volumul producţiei şi cel al activelor circulante. În cadrul acestui procedeu, stocurile pe elemente se pot stabili prin relaţia: Se = Sae ⋅ K 44

unde: S ae - stocul mediu anual din anul precedent;

k - coeficientul de creştere sau scădere a producţiei din anul de previziune faţă de anul precedent. ► Metoda mixtă Această metodă se caracterizează prin stabilirea stocurilor anuale pe fiecare component al elementelor de active circulante (analitic) şi a stocurilor trimestriale numai pe elemente (nu şi componente ale acestora). Astfel, se combină calculele analitice, care se fac anual, cu cele pe elemente ce se efectuează trimestrial.Scopul stabilirii analitice a stocurilor anuale constă în special în furnizarea de informaţii necesare calculării timpului de imobilizare, ca factor de bază în determinarea stocurilor trimestriale. Relaţiile de calcul a stocurilor anuale pe componentele fiecărui element de activ circulant au fost prezentate în cadrul metodei analitice, iar în ceea ce priveşte stocurile trimestriale pe elemente, se pot determina astfel: B ⋅T S te = te ie 90 unde: Ste - stocul trimestrial pe elemente de active circulante; Bte - baza de calcul trimestrială pe elemente; Tie - timpul de imobilizare pe elemente: So ⋅ 360 Tie = ae Bc ae unde: SOae - stocul anual pe elemente separate, obţinut prin însumarea stocurilor anuale de la componentele fiecărui element; BCae - baza de calcul anuală pe fiecare element de active circulante.

3.4 Determinarea nevoii de fond de rulment Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare ( NFCE ) are o finanţare gratuită pe seama datoriilor de exploatare, respectiv a surselor atrase ( de la furnizori, de la salariaţi, de la buget) în curs de achitare care finanţează gratuit stocurile imobilizate. Investiţia netă de capitaluri active circulante (stocuri şi creanţe) se restrânge la nevoia de fond de rulment ca diferenţă între NFCE şi datoriile de exploatare (DE). NFR = NFCE - DE = Stocuri + Clienţi - DE unde: NFR - nevoia de fond de rulment 45

Pe lângă clienţi şi conturi asimilate, în grupa altor active circulante se mai cuprind şi următoarele elemente de activ: ● furnizori – debitori; ● alte creanţe; ● conturi de regularizare. În grupa datorii de exploatare din pasivul bilanţului sunt cuprinse următoarele: ● furnizori şi conturi asimilate; ● clienţi – creditori; ● alte datorii; ● conturi de regularizare. Pentru a asigura un caracter stabil şi permanent, în previziunea pe termen scurt se ia în considerare soldul minim al pasivelor stabile. Pasivele stabile se împart în două categorii: ► pasive stabile determinate prin metoda soldurilor zilnice; ► pasive stabile determinate direct pe fiecare element. În cadrul pasivelor stabile determinate prin metoda soldurilor zilnice sunt cuprinse: salariile, impozitul pe salarii, contribuţia la asigurările sociale, alte impozite datorii din livrări de gaze naturale, termoficare, dobânzi bancare, taxa pe valoarea adăugată. Din cea de-a doua grupă fac parte pasivele ce provin din aprovizionări, avansuri, garanţii, preliminări pentru plata concediilor şi pentru reparaţii. Metoda soldurilor zilnice constă în următoarele operaţiuni: 1. se alege trimestrul cu activitate minimă (întrucât pasivele stabile calculate pentru acest trimestru, vor fi regăsite şi în celelalte trimestre); 2. determinarea datoriei zilnice; 3. determinarea soldurilor la începutul unei luni din trimestrul cu activitate minimă; 4. calculul soldurilor, în fiecare zi a lunii luate în considerare; 5. însumarea soldurilor în fiecare zi la toate pasivele; 6. alegerea soldului zilnic total cel mai mic. Metoda calculului direct pe fiecare element

Pasivele stabile se calculează în funcţie de aprovizionările totale din trimestrul cu activitatea cea mai mică (D) şi numărul de zile de întârziere a plăţii la datoria respectivă ( u ), rezultatul raportându-se la numărul de zile din trimestrul respectiv ( 90 ). Deci, D⋅u Ps = 90 unde: Ps - pasivele stabile; D - aprovizionările trimestriale totale; u - durata medie a decalajelor de plăţi. 46

Această durată medie se determină pe baza formulei: ∑ vi ⋅ di u= ∑ vi unde: vi - valoarea individuală a materialului; di - decalajul individual dintre data recepţiei şi data plăţii. Metoda normativă de determinare a NFR

În practica financiară, este util de calculat NFR în zile, pentru a şti numărul de zile cât sunt imobilizate activele circulante. Pentru aceasta se va porni de la relaţia de calcul a vitezei de rotaţie: AC ⋅ T , vr = CA care poate fi transpusă după cum urmează: componente valorice ale CA AC ⋅ ⋅T, vr = componente valorice ale CA CA unde: AC ■ raportul: , reprezintă durata de rotaţie componente valorice ale CA a activelor circulante, componente valorice ale CA , reprezintă rata de ■ raportul: CA structură, respectiv ponderea componentelor valorice din cifra de afaceri, ■ CA reprezintă cifra de afaceri, ■ AC reprezintă active circulante ■ T reprezintă perioada de timp luată în calcul (30 zile, 90 zile,. .., 360 zile), ■ vr reprezintă viteza de rotaţie ( în zile ). Etapele ce trebuie parcurse pentru a determina NFR sunt următoarele: 1.se determină structura elementelor componente ale cifrei de afaceri 2. se determină nivelul stocurilor şi al creanţelor în zile astfel: ● calculul NFR în zile: NFRzile = Stocurizile + Creanţezile - Datorii de exploatarezile ● calculul NFR valoric:

CA ⋅ NFR zile 360 În afara nevoii de fond de rulment pentru activitatea de exploatare, societăţile comerciale determină şi nevoia de fond de rulment pentru alte activităţi (ex. activitatea financiară şi cea excepţională). NFR valoric =

47

Astfel, nevoia de fond de rulment globală ( NFRG ) cuprinde şi nevoia de fond de rulment aferentă activităţii financiare şi a celei excepţionale, acestea din urmă formând nevoia de fond de rulment în afara exploatării ( NFRAE ). Astfel: NFRG = NFRE + NFRAE După stabilirea nevoii de fond de rulment globală, se va urmări acoperirea financiară a acesteia cu capitaluri băneşti din circuitul intern al întreprinderii sau provenite din afara întreprinderii.

3.5 Resursele finanţării activelor circulante Nevoia de fond de rulment se finanţează pe seama mai multor surse, care în funcţie de patrimoniul întreprinderii se pot grupa astfel: ► surse interne de finanţare (endogene), existente în mecanismul financiar al întreprinderii, ► surse externe de finanţare ( exogene ), în completarea celor interne. În categoria surselor interne sunt incluse următoarele: ● fondul de rulment, ca sursă principală de finanţare; ● sumele afectate din profitul net finanţării activelor circulante; ● sumele aferente unor fonduri proprii şi dividende constituite din profitul net până la consumarea acestora pe destinaţiile corespunzătoare; ● amortizarea constituită ca fond propriu, dacă nu se foloseşte pentru investiţii. În cadrul surselor externe de finanţare sunt incluse: ● creditele bancare pe termen scurt, ● creditele pe bonuri de trezorerie sau bonuri de casă, ● subvenţiile de la bugetul de stat pentru regiile autonome, ● credite sau sume primite de la grupul de întreprinderi din care face parte întreprinderea, ● alte surse ( avansuri de la clienţi pentru realizarea de produse finite, sumele de care beneficiază întreprinderea ca înlesniri sau scutiri de taxe, impozite, prime pentru export).

3.5.1 Fondul de rulment Fondul de rulment ( FR ) este acea parte a capitalurilor permanente, rămase după finanţarea activelor fixe, afectată ciclului de exploatare, respectiv activelor circulante, deci, ceea ce rămâne din finanţările stabile (permanente) se foloseşte pentru finanţările pe termen scurt (ciclice). Fondul de rulment este deci, o marjă de siguranţă ce reflectă capacitatea întreprinderii de a-şi finanţa ciclul său de exploatare din capitaluri stabile. 48

Fondul de rulment se stabileşte astfel: FR = Cp - Ai, în care: FR - fondul de rulment; Cp - capitaluri permanente; Ai - active imobilizate nete (la valoarea rămasă neamortizată). Conform acestei modalităţi de calcul FR reflectă excedentul resurselor stabile faţă de utilizările stabile. O altă modalitate de calcul ia în considerare egalitatea bilanţieră, fondul de rulment determinându-se ca diferenţă între activele circulante şi datoriile pe termen scurt: FR = Ac - Dts, în care: Ac - active circulante; Dts - datorii pe termen scurt. Dacă la un moment dat, fondul de rulment este superior, atunci excedentul de finanţare se regăseşte sub forma trezoreriei nete ( TN ), concretizată în disponibilul la bancă şi în casă: TN = FR - NFRG Dacă însă, la un moment dat, nevoia de fond de rulment este superioară fondului de rulment, atunci deficitul se va finanţa din credite de trezorerie: CT = NFRG - FR Fondul de rulment, fiind principala sursă de finaţare a activelor circulante, se impune stabilirea lui astfel încât să nu fie nici subdimensionat, nici supradimensionat. Pentru aceasta se pot creiona următoarele strategii: a) strategia stabilirii fondului de rulment care să acopere nevoile medii de active circulante, b) strategia stabilirii fondului de rulment deasupra oricărei oscilaţii trimestriale a necesarului de active circulante, c) strategia stabilirii unui fond de rulment inferior oscilaţiilor activelor circulante în cursul anului. Din formulele prezentate rezultă şi principalele direcţii de micşorare sau mărire a fondului de rulment. Astfel, fondul de rulment se poate micşora prin: ■ mărirea volumului de active imobilizate; ■ micşorarea capitalului permanent (reducerea capitalului propriu şi reducerea datoriilor pe termen mediu şi lung). Mărirea fondului de rulment se poate realiza prin: ■ mărirea capitalului permanent, ■ diminuarea activelor imobilizate Din modul de evoluţie al indicatorilor, la societăţile comerciale s-au stabilit şi limite normale ale fondului de rulment net, astfel: ═► rata de acoperire a stocurilor: 49

FR 2 = , stocuri 3 ═► rata de finanţare a activelor circulante: FR FR ⋅ T = 1 la 3 luni, ⋅ 100 = 20% − 30% , AC CA unde: T - perioada de timp luată în calcul. În general, aceste niveluri medii sunt luate în comparaţie, atunci când se realizează aportul capitalurilor permanente la finanţarea activităţii curente a întreprinderii.

3.5.2 Creditul bancar Creditul bancar pe termen scurt este cel mai des întâlnit ca şi sursă de finanţare externă, în completarea nevoilor de finanţare din surse proprii a societăţilor comerciale. În obţinerea acestui credit există o serie de restricţii care sunt determinate de: » costul creditului; » oferta de credite pe piaţa monetară; » bonitatea firmei; » posibilitatea de garantare ale acestuia; » posibilităţile de rambursare a creditelor acordate. Creditele bancare pe termen scurt diferă prin obiect, modalităţi de acordare, garantare, rambursare, durată şi cost, existând mai multe tipuri de credite. Astfel, în ţara noastră, agenţii economici pot beneficia de următoarele tipuri de credite pe termen scurt: ♦ creditul global de exploatare, folosit pentru creditarea în ansamblu a activităţii de producţie, ♦ linia de credit, acordată agenţilor economici cu activitate financiarcontabilă foarte bună; ♦ credite de trezorerie, pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie; ♦ credite pentru finanţare stocuri temporare; ♦ credite pentru stocuri sezoniere de materii prime şi produse de provenienţă agricolă; ♦ credite de scont, pe bază de bilet de ordine sau cambie; ♦ credite pentru cecuri emise spre încasare; ♦ credite de factoring; ♦ credite facilităţi de cont, acordate pe termen de până la 15 zile pentru necesităţile urgente de trezorerie; ♦ credite de trezorerie pentru valuta vândută la licitaţie; ♦ credite pentru mărfuri vândute cu plata în rate; 50

♦ credite în valută pe termen scurt, sub forma liniilor de credite sau creditelor globale de exploatare cu condiţia de a avea contracte ferme de export. În concluzie, creditele trebuie garantate cu părţi din patrimoniul societăţii, termenele de rambursre se stabilesc prin contractul de credit, dobânda percepută de bănci este dobânda de piaţă la data acordării creditului. La acordarea creditelor se mai determină o serie de indicatori care pot permite stabilirea capacităţii de rambursare a acestora de către întreprindere, cum sunt gradul de îndatorare, lichiditatea redusă, solvabilitatea, rentabilitatea economică şi financiară. Totodată, acordarea de către bănci a creditelor pe termen scurt presupune ca acestea să-şi asume un anumit risc, de accea periodic băncile analizează creditele încadrându-le în anumite clase de risc.

3.6 Eficienţa utilizării activelor circulante Stocurile create în procesul de aprovizionare şi desfacere reprezintă o imobilizare de fonduri pentru agentul economic. De asemenea, volumul creanţelor neîncasate la un moment dat reprezintă pentru întreprindere o imobilizare de fonduri. Pentru agentul economic, eficient este ca perioada de imobilizări în acestea să fie cât mai mică pentru ca şi costurile de finanţare să fie cât mai mici. Deci, în cadrul procesului de rotaţie, activele circulante sunt folosite eficient atâta timp cât transformarea este continuă, neîntreruptă. Pentru a se urmări rotaţia activele circulante, practica financiară a creat indicatorul "viteza de rotaţie a activelor circulante", indicator care măsoară utilizarea eficientă a mijloacelor circulante. Creşterea eficienţei utilizării activelor circulante corespunde accelerării vitezei cu care capitalurile parcurg stadiile circuitului economic.

3.6.1 Indicatori de exprimare a eficienţei utilizării activelor circulante Eficienţa utilizării activelor circulante, se poate aprecia cu ajutorul a trei categorii de indicatori: 1. indicatorii vitezei de rotaţie; 2. indicatorii rentabilităţii utilizării activelor circulante; 3. indicatorii intensităţii utilizării activelor circulante. 1. Indicatorii vitezei de rotaţie sunt: ● numărul de rotaţie ( Nr ), denumit şi coeficientul de rotaţie; ● durata în zile a unei rotaţii ( Vz ), sau viteza de rotaţie exprimată în zile, 51

Numărul de rotaţii (coeficientul de rotaţie) se stabileşte ca un raport între volumul de activitate (cifra de afaceri) şi volumul activelor circulante prevăzute a se utiliza, adică: CA = numărul de rotaţii, Nr = AC în care: Nr - coeficientul de rotaţie (număr de rotaţii); CA - cifra de afaceri; AC - suma medie a activelor circulante Durata în zile a unei rotaţii (Vz), este inversul coeficientului de rotaţie pe un interval de timp şi se determină conform relaţiei: T AC = ⋅T, Vz = N r CA în care: T - numărul de zile al perioadei luată în calcul (30 zile, 90 zile, 360 zile) şi arată durata unei rotaţii Pentru a vedea modul în care fiecare element de active circulante influenţează viteza de rotaţie aceasta se calculează şi pe elemente de active circulante (stocuri de materii prime, materiale consumabile, producţie neterminată, produse finite, creanţe), după formula: A ⋅T Vze = ce , CA în care: Vze - viteza de rotaţie pe elemente de active circulante; Ace - soldul elementului de active circulante luat în calcul. Când este vorba de viteza de rotaţie, fenomenul pozitiv se explicâ prin noţiunea de accelerare (reducerea duratei în zile a unei rotaţii), iar fenomenul negativ prin noţiunea de încetinire (creşterea duratei în zile a unei rotaţii). Întrucât activele circulante se formează în diferite stadii ale procesului de aprovizionare, producţie, comercializare, factorii de accelerare trebuie căutaţi distinct în fiecare fază. Dintre căile de accelerare a vitezei de rotaţie în faza aprovizionării, amintim: ► stabilirea furnizorilor cei mai apropiaţi de sediul agentului economic; ► alegerea mijlocului de transport cel mai ieftin; ► preţul de aprovizionare să fie cel mai mic; ► nivelul stocurilor din magazii să fie dimensionat din punct de vedere optim, în sensul înlăturării supradimensionării acestuia; ► valorificarea stocurilor cu mişcare lentă şi fără mişcare. Căile de accelerare a vitezei de rotaţie în stadiul producţiei sunt: ■ lansarea în fabricaţie a unor loturi optime, reducerea timpului aferent stadiului în care produsele sunt în faza de producţie neterminată; ■ alegerea unor reţete de fabricaţie optime; ■ alegerea unor maşini de prelucrat cu performanţe deosebite; 52

■ alegerea unui control eficient pe diferite stadii de producţie; ■ alegerea unui flux raţional de fabricaţie. În faza comercializării principalii factori ai accelerării vitezei de rotaţie sunt: ● alegerea mijloacelor de transport rapide şi cu cost redus, ● alegerea unor ambalaje corespunzătoare şi eficiente; ● reducerea perioadei de stocare în magazie; ● reducerea stocurilor supranormative şi fără mişcare; ● stabilirea unor loturi optime de transport. 2. Indicatorii rentabilităţii utilizării activelor circulante Aceşti indicatori exprimă capacitatea activelor circulante de a crea profit. Ca orice indicator de eficienţă, rentabilitatea activelor circulante, arată raportul dintre efect (profit, cifră de afaceri) şi volumul activelor circulante. Aceşti indicatori se pot determina cu ajutorul următoarelor relaţii: P (n ) P (n ) CA ⋅ 100 , sau R AC = ⋅ 100 , sau R N = b , R AC = b Nr AC AC în care: RAC - rentabilitatea activelor circulante prevăzute a se utiliza sau utilizate; Pb(n) - profitul brut sau net; AC - cifra de afaceri; R N - rentabilitatea pe un circuit active circulante; Nr - numărul de rotaţii (coeficientul de rotaţie). r

r

3. Indicatorii intensităţii utilizării activelor circulante Aceşti indicatori exprimă relaţia între volumul de activitate realizat şi volumul activelor circulante folosit, şi se calculează astfel: AC AC / 1000 lei PE = ⋅ 1000 PE

AC / 1000 lei CA =

AC ⋅ 1000 CA

în care: AC/1000 lei PE - active circulante la 1000lei producţie a exerciţiului; AC/1000 lei CA - active circulante la 1000 lei cifră de afaceri; AC - volumul activelor circulante; PE - producţia exerciţiului; CA - cifra de afaceri.

53

3.6.2 Efectele variaţiei vitezei de rotaţie a activelor circulante Pornind de la relaţia de calcul a vitezei de rotaţie: AC ⋅T, Vz = CA(PE ) se observă că viteza de rotaţie se poate accelera sau încetini sub influenţa a doi factori direcţi şi anume: ► modificarea valorii cifrei de afaceri de la o perioadă la alta; ► modificarea sumei medii a activelor circulante utilizate. Variaţia vitezei de rotaţie de la un exerciţiu la altul precum şi influenţa factorilor, se determina astfel: ΔVz = Vz1 − Vz 0 Dacă ΔVz ≤ 0 ⇒ accelerarea vitezei de rotaţie faţă de anul de bază. Dacă Δv z ≥ 0 ⇒ încetinire a vitezei de rotaţi faţă de anul de bază. Influenţele factorilor: 1. influenţa modificării cifrei de afaceri: AC 0 AC 0 ΔCA ⋅T − ⋅T V = CA 0 (PE 0 ) CA 1 (PE 1 ) 2. influenţa modificării sumei medii a activelor circulante: AC 0 AC1 ΔAC ⋅T − ⋅T V = CA 1 (PE 1 ) CA 1 (PE 1 ) unde: ΔVz - variaţia vitezei de rotaţie în anul curent faţă de anul de bază, Vz1 - viteza de rotaţie în zile în anul curent; Vz0 - viteza de rotaţie în zile în anul de bază. În practica financiară, nu doar factorii amintiţi anteriori acţionează asupra modificării vitezei de rotaţie, ci şi reciproca este valabilă, în sensul că modificarea vitezei de rotaţie exercitată la rândul ei o influenţă asupra sumei medii a activelor circulante. Astfel, în cazul accelerării vitezei de rotaţie, consecinţa este o eliberare de active circulante (E), în timp ce în cazul încetinirii vitezei de rotaţie, consecinţ este o imobilizare suplimentară a capitalului (I). În funcţie de elementele luate în calcul, eliberările sau imobilizările pot fi de trei feluri: a) Eliberarea sau imobilizarea absolută: E(I )a = AC1 − AC 0 z

z

Dacă

AC1 − AC 0 < 0 ⇒ E a 54

AC1 − AC 0 > 0 ⇒ I a

Dacă

Eliberarea absolută se concretizeză în creşterea disponibilităţilor băneşti în cont sau în rambursarea unei părţi din creditele bancare angajate în perioada anterioară. Imobilizarea absolută se concretizează în sporirea volumului creditelor nerambursate la scadenţă. b) Eliberarea sau imobilizarea relativă: PE E(I )r = AC 0 − 1 ⋅ VZ 0 T în care: PE 1 ⋅ VZ 0 - activele circulante care s-ar obţine în anul curent dacă sT ar menţine neschimbată viteza de rotaţie în zilele din anul de bază. Eliberarea relativă exprimă volumul suplimentar de producţie asigurat cu aceeaşi sumă de active circulante Imobilizarea relativă exprimă volumul nerealizat al producţiei deşi s-a utilizat suma programată a activelor circulante. c) Eliberarea sau imobilizarea totală: Se determină ca o sumă a eliberărilor sau imobilizărilor absolute şi relative, astfel:

(

)

PE 1 PE PE ⎛ ⎞ E(I )t = AC1 − AC 0 + ⎜ AC 0 − 1 ⋅ Vzo ⎟ = AC1 − 1 ⋅ VZ 0 = ⋅ (Vz1 − Vz 0 ) T T T ⎝ ⎠ Eliberarea sau imobilizarea totală compară volumul de active circulante utilizate efectiv cu cel pe care ar fi trebuit să-l utilizeze dacă menţinea neschimbată viteza de rotaţie din anul de bază.

55

CAPITOLUL IV PROFITUL ŞI RENTABILITATEA ÎNTREPRINDERII Rentabilitatea unei activităţi reprezintă capacitatea acesteia de a produce venituri care să acopere cheltuielile antrenate de activitatea în cauză şi să conducă la obţinerea de venit net, indiferent de formele pe care le îmbracă în acest sens. În condiţiile economiei de piaţă, profitul reprezintă unul din obiectivele de bază ale activităţii unei întreprinderi. Rentabilitatea exprimă capacitatea unei firme de a obţine profit, respectiv de a obţine venituri de pe urma vânzării şi încasării producţiei, care să depăşască cheltuielile ocazionate de activitatea sa. Rentabilitatea poate fi analizată sub două aspecte: ► prin prisma profitului privit ca un indicator de volum; ► rata profitului (rata rentabilităţii ), care exprimă eficienţa folosirii principalelor resurse angajate în obţinerea profitului. Mărimea şi dinamica ratei rentabilităţii sunt influenţate de multitudinea de factori care sintetizează direct sau indirect tot ceea ce se întâmplă, bine sau rău, într-o unitate economică, inclusiv influenţa mediului economic în care ea acţionează şi la care trebuie să se adapteze.

4.1 Profitul contabil şi profitul impozabil Definirea categoriilor de profit contabil şi profit impozabil porneşte de la faptul că nu în toate cazurile, principiile contabile subordonate reflectării exacte a fenomenelor şi proceselor economice ce au loc în întreprindere sunt convergente cu principiile impunerii fiscale, ceea ce face ca între rezultatul contabil şi cel fiscal să apară diferenţe de ordin cantitativ: rezultatul contabil reprezintă suma globală a profitului ( eventual a pierderii ) exerciţiului financiar, în timp ce rezultatul fiscal reprezintă profitul impozabil ( sau pierderea fiscală ) a exerciţiului, stabilită conform regulilor fiscale şi în funcţie de care se calculează volumul impozitelor exigibile ( sau rambursabile, după caz ). Conform reglementărilor în vigoare, profitul contabil se determină ca diferenţă între veniturile totale realizate şi cheltuielile totale efectuate în cursul exerciţiului financiar. Astfel, cc diferenţă între veniturile totale şi cheltuielile totale se determină rezultatul exerciţiului, respectiv profitul contabil, dacă rezultatul este favorabil. În veniturile totale se include: ► veniturile din exploatare; ► veniturile financiare; 56

► veniturile exepţionale. În categoria veniturilor din exploatare sunt cuprinse: ● venituri din vânzarea mărfurilor, ● venituri din producţia vândută; ● venituri din producţia stocată; ● venituri din producţia imobilizată; ● venituri din servicii prestate şi lucrări executate pentru terţi; ● venituri din subvenţii de exploatare; ● venituri din aprovizionare privind activitatea de exploatare; ● alte venituri din exploatare. Grupa veniturilor financiare cuprinde: ● venituri din participaţii; ● venituri din titluri de plasament; ● venituri din diferenţe de curs valutar; ● venituri din dobânzi; ● alte venituri financiare. Veniturile excepţionale cuprind: ● veniturile din operaţii de gestiune ( penalităţi, degrevări de impozite); ● venituri din operaţii capital (din cedarea elementelor de activ); ● reluări asupra provizioanelor excepţionale şi alte venituri excepţionale. Cheltuielile totale aferente veniturilor realizate sunt grupate în: ► cheltuieli de exploatare; ► cheltuieli financiare; ► cheltuieli excepţionale. Cheltuielile de exploatare cuprind: ● cheltuieli privind mărfurile; ● cheltuieli cu materii prime, materiale consumabile, energie, apă); ● cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate pentru terţi; ● cheltuieli de personal (cheltuieli cu remunerarea personalului, cheltuieli cu asigurări şi protecţia socială); ● cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate; ● cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizioanele; ● alte cheltuieli de exploatare. Cheltuielile financiare cuprind: ● cheltuielile privind titlurile de plasament cedate; ● pierderi din creanţe legate de participanţi; ● cheltuieli din diferenţe de curs valutar; ● cheltuieli privind dobânzile ( dobânzi plătite la creditele angajate); 57

● cheltuieli financiare privind amortizările şi provizioanele; ● alte cheltuieli financiare. Cheltuielie excepţionale sunt formate din: ● cheltuielile privind operaţiile de gestiune ( valoarea amenzilor, penalităţilor şi despăgubirilor plătite de întreprindere, valoarea debitelor prescrise sau a debitelor insolvabile, pierderi din calamităţi şi donaţii acordate de întreprindere); ● cheltuieli privind operaţiile de capital ( valoarea neamortizată a activelor imobilizate, vândute sau casate). Astfel, pentru a-şi acoperi cheltuielile de producţie, agenţii economici trebuie să obţină venituri mai mari ca acestea. De asemenea, aceştia au nevoie de dezvoltare, au nevoie să-şi creeze diferite fonduri, să-şi plătească acţionarii. În aceste condiţii, agenţii economici trebuie să realizeze profit. Profitul normal este cel considerat suficient de agentul economic, pentru a-şi continua activitatea. Lipsa profitului face imposibilă continuarea activităţii, având greutăţi în finanţarea activităţii. De aceea, profitul îndeplineşte următoarele funcţii: ■ este un indicator sintetic prin care se măsoară eficienţa activităţii agentului economic; ■ este un instrument de control al activităţii prin modul de determinare, prin repartizare şi impunerea fiscală; ■ este un barometru de stimulare a iniţiativei agenţilor economici; ■ este un mijloc de cointeresare atât pentru agentul economic, cât şi pentru salariaţi sau acţionari. Pentru calculul profitului brut se folosesc în general două metode: ► metoda calculului direct; ► metoda raportării la perioada de bază (aceasta se întâlneşte foarte puţin în practică, fiind utilizată numai pentru calcule de analiză). Metoda calculului direct este cea mai des întâlnită, datorită exactităţii pe care o are în determinarea profitului. Deci, rezultatul exerciţiului se determină pe feluri de activităţi, astfel: 1.se determină rezultatul din exploatare ( Re ):

Re = Ve – Ce, în care: Ve - venituri din exploatare; Ce - cheltuieli din exploatare. Ve = CA + SPS + PI + Ave CA = VVM + PV, în care: CA - cifra de afaceri; 58

SPS - soldul producţiei stocate (dacă este creditor, în calcul se ia cu semnul „ + ”, iar dacă este debitor, se ia cu semnul „ - „); PI - producţia imobilizată (utilizată pentru nevoi proprii ale întreprinderii); Ave - alte venituri din exploatare; VVM venituri din vânzarea mărfurilor. În funcţie de destinaţiile producţiei, se poate calcula producţia exerciţiului (PE ), astfel: PE = PV + SPS + PI Ce = CMV + CPE, în care: CMV - costul mărfurilor vândute; CPE - costul total al producţiei exerciţiului. CPE = CM + LSPT + CP + ITV + A + Ace, în care: CM - cheltuieli materiale (materii prime şi materiale, combustibil, energie, apă, alte cheltuieli materiale); LSPT - lucrări şi servicii prestate de terţi; CP - cheltuieli cu personalul ( salarii, asigurări şi protecţie socială); ITV - impozite, taxe şi vărsăminte asimilate, cu excepţia impozitului pe profit; A - amortizarea activelor imobilizate; Ace - alte cheltuieli de exploatare. 2. se determină rezultatul financiar ( Rf )

Rf = Vf - Cf,

în care. Vf - venituri financiare; Cf - cheltuieli financiare.

Prin însumarea rezultatului din exploatare şi a rezultatului financiar, se determină rezultatul curent al exerciţiului ( Rc ): Rc = Re + Rf 3. se determină rezultatul excepţional al exerciţiului (Rex ):

Rex = Vex - Cex,

în care: Vex - venituri excepţionale; Cex - cheltuieli excepţionale.

Prin însumarea rezultatului curent şi a rezultatului excepţional, se determină rezultatul brut al exerciţiului ( RBE ) 59

RBE = Rex + Rc

sau

RBE = VT – CT

în care: VT - venituri totale; CT - cheltuieli totale, (exceptând impozitul pe profit), VT = Ve + Vf + Vex CT = Ce + Cf +Cex Profitul fiscal se determină în funcţie de profitul contabil sau rezultatul brut al exerciţiului, cheltuielile nedeductibile şi deducerile fiscale, astfel: PF = RBE + CN – DF, în care: PF -profitul fiscal; CN - cheltuieli nedeductibile; DF - deducerile fiscale. În cadrul cheltuielilor nedeductibile se cuprind următoarele elemente: » amenzi şi penalităţi plătite, » cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate care depăşesc limitele prevăzute de lege; » cheltuieli de sponsorizare peste limita legală, etc. În cadrul deducerilor se cuprind următoarele elemente: » dividente primite de la o persoană juridică română; » reportarea cheltuielilor cu dobânzile rămase nedeductibile în anii anteriori, etc.

4.2 Previzionarea profitului întreprinderii Necesitatea previzionării profitului întreprinderii este impusă de o serie de împrejurări, între care: ● profitul are destinaţii bine precizate, fiind sursa principală atât a autofinanţării şi altor fonduri proprii ale întreprinderii cât şi a fondurilor bugetului de stat, ● prin previzionarea profitului se realizează legătura între programarea volumului fizic al producţiei, programarea costurilor producţiei şi politica de preţuri a întreprinderii, ● previzionarea profitului şi a destinaţiilor lui este impusă şi de necesitatea asigurării echilibrului financiar al întreprinderii întrucât profitul dă naştere la fluxuri băneşti în ambele sensuri, prin obţinere şi destinaţii. Previzionarea profitului se poate realiza prin două metode: 60

► metoda directă, stabilindu-se profitul pe produs sau grupă de produse şi pe total cifră de afaceri; ► metoda indirectă (metoda raportării la perioada de bază), stabilindu-se profitul pe total întreprindere cu evidenţierea influenţei factorilor de variaţie a profitului.

4.2.1 Previzionarea profitului prin metoda directă Această metodă constă într-un ansamblu de operaţiuni concretizate în: dimensionarea profitului pe fiecare produs sau grupă de produse în parte din structura programului de fabricaţie, care se face ţinând cont numai de condiţiile anului pentru care se stabileşte ( cantităţi, costuri, preţuri ), fără vreo legătură cu condiţiile anului anterior. Determinarea profitului se realizează pe două niveluri: ■ ca profit potenţial, aferent producţiei marfă ( producţie vândută plus stocurile de produse finite destinate vânzării în afară); ■ ca profit real, aferent producţiei vândute ( cifrei de afaceri). Prin metoda directă se determină rezultatul din exploatare (profit sau pierdere), urmând ca pentru determinarea rezultatului exerciţiului să se aibă în vedere şi rezultatele aferente activităţilor din afara exploatării (financiară şi excepţională). Calculul previzional al profitului prin metoda directă are la bază următoarele relaţii: R p = ∑ q 1 (p1 − c1 n

i =1

i

i

i

)

n

R so = ∑ S0 (p 0 − c 0 ) i =1

i

1

i

n

R s1 = ∑ S1i (p1i − c1i ) i =1

R r = R p + R so − R s1 , în care: Rp - rezultatul potenţial al exerciţiului aferent producţiei realizate şi vândute în anul de referinţă; Rso - rezultatul aferent stocurilor iniţiale de produse finite; Rs1 - rezultatul aferent stocurilor finale de produse finit; Rr - rezultatul real al exerciţiului; q1i - cantităţile din produsul „i” prevăzute în programul de fabricaţie pentru anul de referinţă; p1i- preţul produsului „i”, negociat în contractele cu beneficiarii; c1i - cost unitar complet previzionat pentru produsul „i”; 61

Soi - stocuri din produsul „i” la începutul anului; S1i - stocurile din produsul „i” la sfârşitul anului; p0i - preţul de vânzare al stocului iniţial la produsul „i”; c0i - costul unitar realizat în anul de bază al produsului „i” în stoc la începutul anului. Dacă în preţul de vânzare sunt cuprinse accize, atunci rezultatul final al exerciţiului se diminuează în fiecare etapă de determinare a lui cu valoarea accizelor.

4.2.2 Previzionarea profitului prin metoda indirectă Metoda indirectă se foloseşte pentru dimensionarea profitului aferent producţiei comparabile, respectiv pentru acea parte sortimentală a producţiei care s-a realizat şi în anul de bază. Pentru produsele noi, introduse în fabricaţie în anul de referinţă, determinarea profitului se face numai prin metoda directă în funcţie de preţurile previzionate aferente acestei producţii. Această metodă pune în evidenţă influenţa factorilor de modificare a profitului în anul de referinţă, respectiv: modificarea volumului producţiei, schimbarea structurii producţiei, modificarea costurilor unitare şi a preţurilor faţă de anul de bază. În esenţă, metoda indirectă dimensionează profitul pentru anul de referinţă prin corectarea rezultatelor obţinute în anul de bază cu influenţele acţiunii factorilor de determinare. Pentru dimensionarea nivelului profitului se parcurg următoarele etape: 1. se determină nivelul rentabilităţii şi profitului realizat în anul de bază pe produse şi pe total întreprindere, conform relaţiilor: Pio = q io ⋅ p io − q io ⋅ c io rio =

Pio ⋅ 100 q io ⋅ p io n

n

P0 = ∑ q i ⋅ p i − ∑ q i ⋅ c i i =1

R0 =

0

0

i =1

0

0

P0 ⋅ 100 q ⋅ p ∑ i i 0

o

în care: Pio - profitul realizat în anul de bază la produsul „i”; qio - cantitatea din produsul „i” vândută în anul de bază; pio - preţul de vânzare a produsului „i” în anul de bază, 62

cio - costul complet unitar al produsului „i” în anul de bază; rio - rentabilitatea realizată în anul de bază la produsul „i”; Po - profitul brut total realizat în anul de bază; n

∑q i =1

io

⋅ p i - cifra de afaceri realizată în anul de bază, exprimată în o

preţ; n

∑q i =1

io

⋅ c i - cifra de afaceri realizată în anul de bază exprimată în cost o

complet; R0 - rentabilitatea medie realizată pe întreprindere în anul de bază (rata rentabilităţii veniturilor). 2. se determină variaţia rezultatului exerciţiului, (profit sau pierdere), în anul de referinţă faţă de anul de bază ca urmare a variaţiei volumului producţiei vândute: ⎛ n q ⋅p ⎞⋅R ⎛ n q ⋅p ⎞⋅R ⎜∑ i i ⎟ 0 ⎜∑ i i ⎟ 0 ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ i =1 i =1 − ΔP1 = , 100 100 1

o

0

0

în care: ΔP1 - modificarea profitului în anul de referinţă. 3. se determină variaţia rezultatului exerciţiului în anul de referinţă faţă de anul de bază, ca urmare a modificării structurii producţiei. Această etapă cuprinde două subetape: ► în primul rând, se determină influenţa asupra rentabilităţii medii ca urmare a modificării structurii producţiei în anul de referinţă: n

ΔR

( Δf )

0

=

∑f i =1

i1

⋅ ri

n

∑f i =1

o

− R0 ,

i1

în care: f i - ponderea valorică a produsului "i" în totalul producţiei prevăzute a se realiza în anul de referinţă. 1

► în al doilea rând, se determină influenţa modificării structurii producţiei asupra rezultatului exerciţiului: ⎛ n q ⋅ p ⎞ ⋅ ΔR ( Δf ) 0 ⎜ ∑ i i1 ⎟ ⎠ ΔP1 = ⎝ i =1 100 1

63

4. se determină influenţa modificării costurilor unitare în anul de referinţă, ca urmare a măsurilor de organizare a procesului de muncă, sau modificării tehnologiei de fabricaţie:

∑ (q n

ΔP1 =

i =1

i1

⋅ p i ) ⋅ Δc i 1

1

1000

,

în care: Δc i - modificarea costurilor unitare la 1000 lei cifră de afaceri pentru produsul "i" 1

5. se determină influenţa modificării preţurilor de vânzare ca urmare a tendinţei înregistrate pe piaţă sau în funcţie de nivelul preţurilor negociate în contractele sau comenzile încheiate pentru anul de referinţă, tendinţă exprimată procentual, astfel:

∑ (q n

ΔP1 =

i =1

i1

⋅ p i ) ⋅ Δp i 0

100

1

,

în care: ΔPi - modificarea procentuală a preţurilor unitare în anul de referinţă faţă de anul de bază pentru produsul "i" 1

6. se determină profitul prevăzut pentru anul de referinţă în funcţie de profitul realizat în anul de bază şi modificările survenite în anul de plan (referinţă), calculate anterior: P1 = P0 + ∑ ΔP1 .

4.3 Repartizarea profitului Componentele rezultatelor finale brute au destinaţii exacte şi termene de satisfacere precizate prin acte normative. Rezultatele finale aferente unor venituri nete ale statului se virează la termenele de efectuare a plăţilor respective la buget. Profitul are prin destinaţiile sale un caracter polifactorial. El asigură îndeplinirea tuturor funcţiilor atribuite întreprinderii, fixându-i locul în cadrul complexului economic naţional şi a pieţii.Într-o anumită măsură repartizarea profitului reprezintă esenţa politicii financiare la nivel microeconomic. Modul de repartizare a profitului trebuie să constituie o importantă pârghie financiară menită să stimuleze creşterea şi dezvoltarea întreprinderii, creşterea productivităţii muncii şi ridicarea nivelului calitativ al produselor şi serviciilor 64

realizate. Proporţiile distribuirii profitului net, la societăţile comerciale cu capital de stat sau mix, precum şi la regiile autonome, sunt stabilite în conformitate cu prevederile actelor normative. La societăţile comerciale cu capital privat majoritar, repartizarea profitului este hotărâtă de către Adunarea Generală a Acţionarilor sau Asociaţilor. Profitul net supus repartizării se obţine prin deducerea din rezultatul brut al exerciţiului a impozitului pe profit determinat prin aplicarea cotei legale la profitul impozabil. Astfel, Pn = RBE - Ip, unde: Pn - profitul net ( rezultatul net al exerciţiului), RBE - rezultatul brut al exerciţiului; Ip - impozitul pe profit. După determinarea profitului net, se fac următoarele repartizări din acesta: ● constituirea de rezerve legale; ● surse proprii de finanţare (pentru sumele rezultate din valorificarea mijloacelor fixe în cursul anului). La societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, profitul net se repartizează pe următoarele destinaţii: ■ constiturea fondului de dezvoltare; ■ constituirea fondului de participare a salariaţilor la profit; ■ cota managerului; ■ surse proprii de finanţare; ■ alte repartizări prevăzute de lege ( fondul pentru acţiuni socialculturale, fondul pentru protecţia mediului); ■ dividende. Repartizarea pe destinaţii a profitului net se face parţial în timpul exerciţiului, în special pentru constituirea fondului de dezvoltare, fondului pentru acţiuni social-culturale, sumei destinate din profit finanţării activelor circulante, urmând ca repartizarea definitivă pe destinaţii să se efectueze la sfârşitul anului în funcţie de nivelul realizat.

4.3.1 Politica de dividende a firmei Politica de dididente este o parte integrantă a deciziilor financiare ale firmei. Decizia de a distribui o parte mai mare sau mai mică din profitul net acţionarilor sub formă de dividende - determină nivelul sumei din profitul net pe care o capitalizează. Obiectivul principal al acestei politici îl constituie maximizarea valorii de piaţă a firmei, fiind importante aspectele legate de controlul şi lichiditatea firmei, psihologia investitorilor, precum şi cele administrative şi legale. Repartizarea profitului între dividende şi profitul pentru reinvestire este supusă aprobării 65

Adunării Generale a Acţionarilor, prin politica de dividende optându-se pentru un anumit tip de acţionariat. Deţinătorii de acţiuni au dreptul de a primi anual profitul net cu excepţia părţii care se cuvine sub forma participării acestora la obţinerea profitului. Dacă se are în vedere ipoteza dezvoltării activităţii şi consolidarea poziţiei întreprinderii pe piaţă, atunci, acţionarii hotărăsc ca o parte din profit să fie destinată autofinanţării. Acţionarii care nu deţin puterea de decizie şi care urmăresc numai câştigul pe termen scurt vor protesta prin vinderea acţiunilor pe care le deţin, prin aceasta eliminându-se aşa-numitul acţionariat flotant şi stabilizarea părţii acţionariatului cu interese pe termen lung în întreprindere. În general, societăţile comerciale cotate, urmăresc distribuirea constantă de dividende pe acţiune într-un interval mai lung de timp şi o uşoară creştere numai în cazul în care sunt convinse că pot menţine acest nivel şi în anii care urmează. Aceasta, întrucât constanţa câştigurilor pe care le realizează acţionarii are un efect pozitiv asupra cursului acţiunilor pe piaţă. Dacă întreprinderea hotărăşte micşorarea ratei de distribuire, aceasta se reflectă negativ în cursul acţiunilor sale şi valoarea bursieră a întreprinderii va scădea. În situaţia inversă, când rata de distribuire creşte, aceasta dovedeşte o gestionare bună a întreprinderii şi realizarea unei rentabilităţi care permite acoperirea nevoilor de autofinanţare şi ca atare cursul acţiunilor întreprinderii şi valoarea bursieră a acesteia vor creşte. În vederea stabilirii politicii de dividend trebuie urmăriţi o serie de factori, dintre aceştia o mai mare importanţă având următorii: ► fiscalitatea: s-a observat că acţionarii cu o rată a impozitului mare se orientează spre firmele cu o politică de dividende scăzute, însă cu substanţiale creşteri de capital, în timp ce acţionarii cu o rată mică de impozitare preferă firmele cu dividende ridicate; ► psihologia investitorilor: o politică de dividend stabilă este percepută ca un semn de soliditate şi siguranţă; ► lichiditatea firmei: costul obţinerii lichidităţii necesare plăţii dividendelor nu trebuie să fie excesiv; ► posibilităţile de finanţare ale firmei: pentru firmele mici şi mijlocii autofinanţarea reprezintă principalul mijloc de finanţare, atunci când dividendele se situează sub un minim admisibil, este dificilă plasarea unor noi acţiuni pe piaţă, ► situaţia concretă în care se află firmele: cele în expansiune dezvoltă o politică de dividende restrictivă, cele stabile pot aloca un procent foarte mare din beneficiu pentru dividende, iar cele aflate în situaţie de restrângere a activităţii pot proceda la o răscumpărare a propriilor acţiuni oferind astfel, indirect, lichidităţi acţionarilor săi, ► aspecte legale: o firmă aflată în situaţia de insolvabilitate nu poate plăti dividende, nu se pot plăti dividende pe seama diminuării capitalului firmei. Problema distribuirii dividendelor este impusă atât de acţionari, cât şi de necesitatea păstrării unei poziţii favorabile pe piaţă. Ţinând cont de aceste două 66

poziţii privind relevanţa distribuirii dividendului şi de factorii de influenţă, se pot contura următoarele politici de dividende: 1. politica reziduală a dividendului, potrivit căreia nivelul dividendului depinde de nivelul profitului disponibil după satisfacerea nevoilor de finanţare a proiectelor de investiţii. În acest sens se optează pentru proiectele cele mai rentabile, respectiv cu un randament superior altor plasamente pe piaţa financiară; 2. politica dividendului maxim posibil, opusă celei anterioare, în care reţinerile din beneficiu apar ca un reziduu. Lipsa autofinanţării provoacă o serie de dezavantaje, ce pot fi trecute cu vederea doar în următoarele două situaţii: ═> firma a obţinut suficientă garanţie şi lichiditate şi doreşte să menţină un timp nivelul atins al dividendelor, ═> firma cunoaşte o expansiune limitată sau nulă, iar acţionarii se pot bucura, pentru o perioadă de venituri foarte bune. 3. politica bazată pe rata de distribuire constantă sau cu uşoare progrese de la un an la altul şi are la bază faptul că "cea mai mare parte a acţionarilor preferă un dividend rezonabil dar stabil şi că piaţa financiară stimulează stabilirea sau creşterea graduală a dividendelor". Aceasta este o politică care se utilizează îndeosebi atunci când firma se află în expansiune sau relativă stabilitate şi nu înregistrează fluctuaţii mari ale beneficiului. În caz contrar, are un impact negativ asupra cotaţiei acţiunilor; 4. politica de stabilitate, potrivit căreia societatea comercială caută să menţină relativ stabilă suma dividendelor ceea ce permite liniştirea investitorilor în caz de fluctuaţie bruscă a profitului. Acţionarilor le este sugerată astfel o imagine de siguranţă şi soliditate a firmei. Această politică poate fi completată, pentru evitarea monotoniei, de acordarea de dividende extraordinare, de acţiuni gratuite sau cu micşorarea valorii nominale a acţiunilor, însă aceste câştiguri suplimentare nu trebuie să capete un caracter de normalitate. Analizând tipurile de politici de dividend utilizate de întreprinderi, se poate concluziona că acestea trebuie să manifeste constanţă pe un interval relativ de timp în ceea ce priveşte modalitatea de distribuire utilizată şi că indiferent de intenţiile de investire şi necesităţile de finanţare, trebuie să efectueze distribuire de dividende într-o anumită proporţie. Cele mai multe argumente conduc la concluzia că este bine ca în general să se practice o politică de dividende moderată, prudentă şi constantă. Principalii indicatori ai politicii de dividend sunt: 1. Dividendul pe o acţiune =

Volumul anual al dividendelor plătite Numărul acţiunilor emise

2. Randamentul pe o acţiune =

3. Beneficiul pe o acţiune =

Dividendul pe o acţiune Cursul acţiunilor

Beneficiul total al societăţii Numărul acţiunilor emise 67

4. Rata distribuirii dividendelor =

5. Coeficientul de capitalizare =

Volumul total al dividendelor plătite într - un an Beneficiul net anual al societăţii

Cursul acţiunilor Beneficiul pe o acţiune

6. Capitalul de autofinanţare pe o acţiune = Rezultat net contabil + Fond de amortizare + Provizioane = Numărul de acţiuni 7. Activul net contabil pe o acţiune =

Total activ - Datorii din pasiv Numărul de acţiuni

4.4 Soldurile intermediare de gestiune Contul de profit şi pierdere sintetizează fluxurile economice, respectiv veniturile şi cheltuielile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară şi excepţională. Fiecare tip de activitate degajă un anumit rezultat calculat conform relaţiilor: 1. Rezultatul exploatării = Venituri din exploatare - Cheltuieli de exploatare, 2. Rezultatul financiar = Venituri financiare - Cheltuieli financiare, 3. Rezultatul excepţional = Venituri excepţionale - Cheltuieli excepţionale, 4. Rezultatul net al exerciţiului = Rezultatul exploatării ± Rezultatul financiar ± Rezultatul excepţional - Impozit pe profit. Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei domenii de activitate oferă posibilitatea determinării unor marje de acumulări băneşti potenţiale, destinate să îndeplinească o anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune. Aceste solduri reprezintă de fapt trepte succesive în formarea rezultatului final al exerciţiului. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă, pornind de la cel mai cuprinzător şi încheindu-se cu cel mai sintetic.

68

CASCADA S.I.G. (solduri intermediare de gestiune) Vânzări de mărfuri -Costul mărfurilor vândute = Marja comercială Producţia vândută (cifra de afaceri) ± Producţia stocată (variaţia stocurilor) ± Producţia imobilizată = Producţia exerciţiului Marja comercială + Producţia exerciţiului - Consumurile provenite de la terţi 1. = Valoarea adăugată + Subvenţii de exploatare - Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate - Cheltuieli cu personalul 2. = Excedent brut de exploatare (insuficienţă) + Reluări asupra provizioanelor privind exploatarea + Alte venituri din exploatare - Amortizări şi previzioane calculate (de exploatare) - Alte cheltuieli de exploatare 3. = Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) + Venituri financiare - Cheltuieli financiare 4. = Rezultatul curent (înainte de impozitare) ± Rezultat excepţional - Impozit pe profit 5. = Rezultatul net al exerciţiului (profit net) Marja comercială vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate complexă ( industrială şi comercială ). Activitatea comercială presupune cumpărarea şi revânzarea mărfurilor, mărfurile fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeaşi stare. Excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora reprezintă marja comercială. Cifra de afaceri (CA) cuprinde veniturile din vânzarea mărfurilor şi producţia vândută ( CA = Vv + Pv ) Producţia exerciţiului (PE) include valoarea bunurilor şi serviciilor fabricate de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Ca urmare, producţia exerciţiului va include trei elemente: ● producţia vândută şi evaluată la preţ de vânzare; ● producţia stocată; ● producţia imobilizată, toate evaluate la costul de producţie ( PE = Pv ± Ps ± Pi ). 69

Acest indicator reflectă mai bine nivelul activităţii unei întreprinderi în comparaţie cu cifra de afaceri. 1. Valoarea adăugată ( VA ) exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie (forţa de muncă şi capital) peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente a întreprinderii. Valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări băneşti din care se face remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea întreprinderii, şi anume: ■ remunerarea muncii prin salarii, indemnizaţii, premii şi cheltuieli sociale; ■ remunerarea statului prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate; ■ remunerarea capitalurilor proprii prin dividende plătite acţionarilor; ■ remunerarea investiţiilor prin amortismentele calculate; ■ remunerarea creditorilor prin dobânzi şi comisioane plătite. Întreprinderea, în calitate de participant direct, va fi remunerat prin capacitatea de autofinanţare. Valoarea adăugată se calculează ca diferenţă între producţia exerciţiului majorată cu marja comercială şi diminuată cu consumurile de bunuri şi servicii furnizate de terţi pentru această producţie. VA = PE + Mjcom- Ci 2. Excedentul brut de exploatare ( EBE ) sau după caz insuficienţa brută de exploatare (IBE), reprezintă diferenţa dintre valoarea adăugată (plus subvenţiile de exploatare Se), pe de o parte şi impozitele, taxele şi cheltuielile de personal, pe de altă parte. EBE (IBE) = VA + Se - ITV - Cp Excedentul brut de exploatare, exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, resursa principală a întreprinderii ce influenţează rentabilitatea şi capacitatea de dezvoltare a întreprinderii. 3. Rezultatul exploatării ( RE ) - profit sau pierdere - reprezintă diferenţa dintre veniturile din exploatare şi cheltuielile de exploatare. RE = EBE + (Reluări asupra provizioanelor de exploatare + Alte venituri din exploatare) - ( Amortizări şi provizioane calculate + Alte cheltuieli de exploatare). Acest indicator arată profitul exploatării independent de politica financiară, fiscală şi de distribuire a dividendelor, ţinând cont doar de consumul capitalului fix(amortizare). 4. Rezultatul curent(RC) exprimă rezultatul activităţii curente a întreprinderii: RC = RE ± RF , unde: RF - rezultatul financiar; RF = venituri financiare – cheltuieli financiare Nefiind perturbat de elemente excepţionale, acest sold permite analiza evoluţiei rezultatelor întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive. 70

Rezultatul excepţional = Venituri excepţionale - Cheltuieli excepţionale, arată rezultatul obţinut din activităţi excepţionale 5. Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acest profit net trebuie să fie susţinut de existenţa unor disponibilităţi reale, astfel el va rămâne doar un potenţial de finanţare. Profitul net urmează să fie distribuit sub formă de dividende şi / sau să fie reinvestit în întreprindere.

4.5 Pragul de rentabilitate Obiectivul central al gestiunii financiare se concretizează în creşterea patrimoniului net şi capacitatea întreprinderii de a produce profit. Deoarece eficienţa managementului financiar este apreciată în funcţie de rezultatele finale obţinute, îndeosebi de profitul realizat, importantă în activitatea întreprinderii este stabilirea limitei minime a volumului de producţie, a cărei nerealizare ar conduce la înregistrarea de pierderi. Aceasta întrucât producătorul nu poate influenţa nici preţurile cu care cumpără factorii de producţie, nici preţurile bunurilor pe care le produce şi vinde, singurul element asupra căruia poate acţiona fiind volumul producţiei. Până la un anumit nivel al acestuia, întreprinderea înregistrează pierderi. Dincolo de acest punct denumit "punct mort", în care suma veniturilor este egală cu suma cheltuielilor, întreprinderea obţine profit. Astfel, una dintre preocupările esenţiale ale managementului întreprinderilor o constituie cunoaşterea exactă a acestui volum de activitate. Mărimea profitului depinde în principal de structura costurilor exploatării, de nivelul cheltuielilor fixe pe care întreprinderea le are de acoperit. Între volumul de activitate, costuri şi profit există o relaţie pe care managerii trebuie să o cunoască pentru a-şi fixa obiectivele în ceea ce priveşte desfacerea (vânzările). În determinarea pragului de rentabilitate, prezintă importanţă cunoaşterea structurii costurilor. Pragul de rentabilitate sau punctul de echilibru este egal cu volumul de activitate care nu aduce întreprinderii nici profit nici pierdere. Pragul de rentabilitate determină cifra de afaceri critică, respectiv, la acest nivel cifra de afaceri este egală cu costurile totale. În plus, pragul de rentabilitate reprezintă un instrument analitic important pentru măsurarea efectelor produse de modificarea preţului de vânzare, a costurilor fixe şi variabile asupra nivelului producţiei ce trebuie atins înainte ca firma să obţină profit de exploatare.Pentru a determina pragul de rentabilitate este necesară fundamentarea structurii costurilor totale. Întreprinderea trebuie să realizeze un asemenea volum de producţie astfel încât din veniturile obţinute să se asigure acoperirea cheltuielilor ocazionate de această activitate. În acest context, dacă veniturile sunt egale cu cheltuielile, (V=Ch), atunci întreprinderea se află în punctul de echilibru sau punct critic. Dacă întreprinderea are o cifră de afaceri ce corespunde pragului de rentabilitate, atunci profitul brut este nul. Cînd întreprinderea are vânzări ce nu 71

depăşesc punctul de echilibru atunci ea înregistrează pierderi(se află în zona pierderilor). O cifră de afaceri peste punctul de echilibru plasează întreprinderea în zona profitului. Conceptul de punct de echilibru (prag de rentabilitate) se bazează pe gruparea costurilor în fixe şi variabile, fapt pentru care, dimensionarea mărimii punctului de echilibru impune împărţirea costurilor în costuri fixe (Cf) şi costuri variabile (Cv), în funcţie de evoluţia acestora, în corelaţie cu dinamica producţiei sau a cifrei de afaceri. Evoluţia costurilor fixe nu depinde direct de volumul de activitate, fiind insensibile în condiţiile unor creşteri sau descreşteri de mici dimensiuni ale volumului de activitate de la o perioadă la alta. Acestea sunt costuri ale perioadei care " curg" independent de realizarea sau nerealizarea volumului de activitate prestabilit. Costurile variabile evoluează în legătură directă cu dinamica producţiei, având o evoluţie proporţională, progresivă sau regresivă, în raport cu dinamica activităţii, în funcţie de influenţa a diverşi factori economici, tehnici, organizaţionali, sociali sau politici. Pentru dimensionarea mărimii punctului critic se ia în considerare caracterul omogen sau neomogen al producţiei. În cazul unei activităţi omogene, mărimea punctului critic poate fi redată atât în expresie fizică, cât şi în expresie valorică, iar în cazul unei activităţi neomogene (variate), mărimea punctului critic se poate exprima doar valoric. Pentru dimensionare se porneşte de la R = 0; V- CT = 0; V- (Cv+Cf) = 0.

∑q ⋅p − ∑q ⋅c ∑ q (p − c

v

∑q → Q

cf

v

− Cf = 0

) = Cf → Q cf =

ca = p - cv unde: V - veniturile totale; CT - costurile totale; Cv - costurile variabile totale; Cf - costurile fixe totale; P - preţul de vânzare; cv - costul variabil unitar; Qcf - punctul critic în expresie fizică; ca - contribuţia unitară de acoperire. 72

Cf p − cv

Contribuţia unitară de acoperire are semnificaţia mărimii contribuţiei fiecărei unităţi de produs la acoperirea costurilor fixe totale. Exprimarea relativă a contribuţiei unitare de acoperire, în raport cu preţul p − cv ), conduce la obţinerea exprimării valorice a unitar de vânzare ( ca r = p punctului critic Qcv: Cf Q cv = ⋅P p − cv În cazul activităţii neomogene, se utilizează contribuţia totală de acoperire, care se determină folosind relaţiile: CTA = V - Cv n

CTA = ∑ ca j ⋅ q j j=1

În această situaţie mărimea punctului critic se exprimă doar valoric: Cf Q cv = ⋅V V − Kv Dacă R > 0 → Qt = Qc + Qs unde: Qs - volumul suplimentar de producţie (peste punctul critic) care asigură obţinerea rezultatului financiar pozitiv sau a profitului brut. De asemenea importantă este problema determinării intervalului de siguranţă al vânzării, ca interval între punctul critic şi punctul atins de vânzările efective. În acest sens se utilizează relaţia: D − Dc IS = 1 ⋅ 100 , D1 unde: IS - intervalul de siguranţă al vânzării; D1 - vânzările efective (desfacerea), exprimată valoric; Dc - desfacerea (vânzarea) critică, exprimată valoric. Mărimea rezultată din calcul indică reducerea posibilă a cifrei de afaceri până la atingerea punctului critic. Stabilitatea profitului este influenţată de trei parametrii şi anume: ► cifra de afaceri; ► structura costurilor de producţie(fixe şi variabile); ► poziţia întreprinderii în raport cu punctul mort. Punctul de echilibru (pragul de rentabilitate) are o importanţă deosebită în analiza financiară, permiţând: ═> analiza abaterilor dintre previziuni şi realizări; ═> analiza stabilităţii profitului; ═> aprecierea capacităţii beneficiare reale a întreprinderii. 73

4.6 Ratele de rentabilitate Rata este rezultatul raportului dintre două valori şi furnizează informaţii utile analizei financiare, pentru formularea unor judecăţi privind evoluţia performanţelor economice şi financiare a structurii întreprinderii, permiţând, totodată, compararea între întreprinderi din sectoare diferite. Ratele de rentabilitate evidenţiază rezultatele obţinute în raport cu activitatea întreprinderii (rentabilitatea comercială) şi a mijloacelor economice (rentabilitatea economică) sau financiare (rentabilitatea financiară). În general, ratele de rentabilitate se determină ca raport între efectele economice şi financiare obţinute (diferite marje de acumulare) şi eforturile depuse pentru obţinerea lor ( activ total, capital investit, capital economic, etc.) 1. Ratele de rentabilitate comercială Există următoarele categorii de rate: a) Rata marjei comerciale, este utilizată de obicei de întreprinderile cu activitate comercială. Rata marjei comerciale =

Marja comercială Vânzări de mărfuri

b) Rata marjei brute a exploatării sau rata EBE - măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară, politica de investiţii, de incidenţa fiscalităţii şi a elementelor excepţionale. Aceasta indică performanţa întreprinderii în plan industrial sau comercial sau aptitudinea de a genera resurse de trezorerie, resurse conţinute în excedentul exploatării.

Rata EBE =

Excedentul brut de exploatare Cifra de afaceri

c) Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării, pune în evidenţă eficienţa activităţii de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ şi comercial.

Rata marji nete de exploatare =

Rezultatul exploatării Cifra de afaceri

d) Rata marjei nete, exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de a realiza profit şi de a rezista concurenţei.

Rata marji nete =

Rezultatul net al exerciţiului Cifra de afaceri 74

e) Rata marjei brute de autofinanţare, măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi / sau remunerarea acţionarilor săi.

Rata marjei brute de autofinanţare =

Cpacitatea de autofinanţare Cifra de afaceri

f)Rata marjei asupra valorii adăugate, măsoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi cheltuieli de personal) pentru 100 lei bogăţie creată (dacă se exprimă procentual).

Rata marjei asupra valorii adăugate =

Excedentul brut de exploatare Valoarea adăugată

2. Ratele de rentabilitate economică

Rata rentabilităţii economice reflectă, în esenţă, eficienţa capitalului economic alocat activităţii productive a întreprinderii şi măsoară practic capacitatea întreprinderii de a rentabiliza fondurile proprii şi împrumuturile. Ea se exprimă în general prin raportul dintre rezultatul economic şi activul total. Re =

Rezultatul economic Activul total

Pentru determinarea rentabilităţii economice, la numărătorul fracţiei se poate utiliza: rezultatul exploatării, excedentul brut de exploatare, rezultatul net, etc., iar la numitor: activul economic, activul total, etc. Astfel putem obţine: a) rentabilitatea capitalului investit, care reprezintă raportul dintre beneficiul net şi activul întreprinderii, exprimând eficacitatea gestionarilor în utilizarea resurselor lor totale; b) rentabilitatea economică brută exprimă raportul dintre excedentul brut al exploatării şi suma dintre activele imobilizate cu necesităţile de fond de rulment, exprimând rentabilitatea brută a investiţiilor; c) rentabilitatea economică netă condiţionează rentabilitatea financiară şi se determină împărţind rezultatul exploatării (fără sarcini şi încasări financiare) la suma dintre activul imobilizat şi necesitatea de fonf de rulment. Aceasta măsoară performanţa economică a întreprinderii. În aceste condiţii, expresia generală pentru rentabilitatea economică devine: Re =

Rezultatul economic Imobilizări + NFR + Disponibilităţi

Rezultatul economic poate fi: excedentul brut de exploatare, rezultatul exploatării, excedentul brut înainte de dobânzi şi de impozit(EBIT), profit net. 75

3. Rate de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reflectă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net din capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Forma generală de exprimare a rentabilităţii financiare ( Rf ) este: Rf =

Profit net Capitaluri proprii

Rentabilitatea financiară remunerează acţionarii prin acordarea de dividende. Pentru acţionari, aprecierea rentabilităţii pe acţiune sau a profitului pe acţiune poate fi realizată prin: Profit net al exerciţiului Număr de acţiuni emise Dividende Dividend pe acţiune = Număr de acţiuni emise Profit pe acţiune =

Imaginea bursieră a unei societăţi este reflectată în rata capitalizării profiturilor exprimată prin: Rata capitalizării profiturilor =

Profit net pe acţiune Cursul bursier al acţiunii

Rata capitalizării profiturilor =

Profit net pe acţiune Capitalizarea bursieră

sau

Capitalizarea bursieră este calculată la sfârşitul exerciţiului contabil conform relaţiei: Capitalizarea bursieră = Ultimul curs bursier la încheierea exerciţiului × × Număr de acţiuni Inversul acesteia reprezintă coeficientul de capitalizare bursieră (PER price earning ratio):

PER =

Cursul bursier al acţiunilor Profit net pe acţiune

PER =

Capitalizarea bursieră Profit net al exerciţiului

sau

76

PER, numit şi "multiplu curs-profit", arată de câte ori investitorii sunt dispuşi să plătească profitul firmei. Randamentul efectiv al dividendelor primite de acţionari poate fi exprimat cu ajutorul rapoartelor: Rata randamentului dividendelor =

Dividend pe acţiune Cursul bursier al acţiunii

Rata randamentului dividendelor =

Dividende totale Capitalizarea bursieră

sau

De asemenea se mai pot utiliza: ► Rata creşterii capitalului propriu se poate obţine prin împărţirea profitului destinat rezervelor la capitalul propriu, exprimând posibilitatea creşterii profitului fără a fi necesară recurgerea la finanţări externe. ► Rata rentabilităţii capitalului propriu, care e practic forma generală de exprimare a rentabilităţii financiare. Un nivel înalt al raportului permite întreprinderii de a găsi noi capitaluri pe piaţa financiară pentru finanţarea creşterii sale. O cotă mică, inferioară ratei de piaţă relevă greutăţi în investirea capitalului propriu. 4. Relaţii de interdependenţă între ratele de rentabilitate

Rentabilitatea financiară are la origine rentabilitatea economică şi este influenţată de structura financiară a capitalurilor, astfel: ⎡ ⎤ Datorii R f = ⎢R e + (R e − R d ) ⋅ Capitaluri proprii ⎥⎦ ⎣

În această situaţie rentabilitatea economică (Re) şi rata dobânzii(Rd) sunt calculate după deducerea impozitului pe profit. Re = (EBIT - Impozit pe profit) / Activ economic Rd =

Dobânzi(1 − t) , Datorii

unde: t - este cota de impozit pe profit. Efectul îndatorării asupra rentabilităţii capitalurilor proprii este reflectat în expresia: 77

⎡ ⎤ Datorii ( ) R R − ⋅ d ⎢ e Capitaluri proprii ⎥⎦ ⎣

Astfel: ► dacă Re>Rd, îndatorarea are influenţă favorabilă asupra rentabilităţii financiare, apărând în acest caz efectul de levier al îndatorării, iar Rf > Re ► dacă Re = Rd, îndatorarea nu are influenţă asupra rentabilităţii financiare şi Rf = Re ► dacă Re < Rd, îndatorarea are influenţă nefavorabilă, diminuând rentabilitatea financiară, deci Rf < Re, Relaţia de interdependenţă dintre Re,Rf şi Rd poate fi exprimată şi cu ajutorul mediei aritmetice ponderate a surselor de finanţare a activului economic:

Re = Rf ×

Capitaluri proprii iniţiale Datorii iniţiale + Rd × Activ economic iniţial Activ economic iniţial

unde: Rf =

Profit net la sfârşitul exerciţiului ; Caapitaluri proprii iniţiale

Rd =

Cheltuieli cu dobânzile . Datorii iniţiale

Rentabilitatea financiară fiind influenţată de gradul de îndatorare, se poate stabili o relaţie între eficienţa activului economic (Re), gradul de remunerare al capitalurilor proprii (Rf) şi împrumutate ( Rd). Eficienţa utilizării activului economic (AEo) în cursul exerciţiului financiar se reflectă la sfârşitul exerciţiului în mărimea profitului ( înaintea deducerii cheltuielilor cu dobânzile şi a impozitului pe profit), care asigură autofinanţarea, plata dobânzilor şi remunerarea acţionarilor prin plata dividendelor. Profitul luat în calculul rentabilităţii economice - EBIT- se determină astfel: EBIT = Venituri totale - Cheltuieli totale (exclusiv dobânzi şi impozite pe profit). Re =

EBIT − Impozit AE 0

unde: 78

AE0 - activul economic (imobilizări +NFR + disponibilităţi) la începutul exerciţiului. Relaţia de interdependenţă dintre Re,, Rf,şi Rd se stabileşte pe baza mediei aritmetice ponderate, astfel: CP0 DAT0 + Rd ⋅ , Re = Rf ⋅ AE 0 AE 0 unde: Profit net la sfârşitul exerciţiului(Pn 1 ) ; Rf = Capitaluri proprii iniţiale(CP0 ) Cheltuieli cu dobânzile(Dob1 ) Rd = Datorii iniţiale(DAT0 )

79

CAPITOLUL V ECHILIBRUL FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII 5.1 Analiza echilibrului financiar la nivelul agenţilor economici Unul din obiectivele fundamentale ale analizei financiare îl constituie dezvoltarea şi folosirea unui ansamblu de instrumente, practici şi norme, în scopul de a caracteriza o gestiune financiară sănătoasă şi echilibrată. Aprecierea echilibrelor financiare fundamentale la nivelul unei firme face obiectul oricărei analize financiare, indiferent de categoria utilizatorilor cărora le este destinată. Estimarea echilibrului financiar la nivelul întreprinderii este dependentă de obiectivele persoanelor care comandă sau studiază astfel de analize. Prin prisma intereselor acţionarului se apreciază că echilibrul financiar este respectat dacă rentabilitatea pe care i-o oferă un astfel de plasament compensează riscul la care se expune. Riscul în cauză depinde de factorii economici, care determină rentabilitatea activelor şi de politica de îndatorare practicată de întreprindere. Această reprezentare a echilibrului financiar este legată direct de obiectivul acţionarilor care constă în maximizarea valorii întreprinderii. Pentru acţionari simptomele dezechilibrului apar atunci când nu obţin rentabilitatea fondurilor proprii pe care ei o cer, ţinând cont de riscul economic, de riscul financiar şi de riscul de faliment la care se expun. Exprimarea acestor simptome este dependentă de situaţia întreprinderii: ═► dacă firma este cotată la bursă – scăderea cursului acţiunilor sale este un indicator incontestabil şi obiectiv al deteriorării sănătăţii financiare a acesteia, a unui dezechilibru financiar ;analiza trebuie continuată cu studiul evoluţiei pieţei financiare în ansamblu, pentru a distinge evoluţia factorilor specifici întreprinderii de cei ai mediului economic în care acesta funcţionează; ═► dacă firma nu este cotată la bursă – cursul acţiunilor nu mai funcţionează ca un indicator; simptomele dezechilibrului financiar pe termen scurt sunt mai dificil de sesizat şi impun recurgerea la alţi indicatori. Posibilităţile de informare a acţionarilor sunt diferite, în funcţie de statutul şi poziţia lor: principalii acţionari au acces la o cantitate importantă de informaţie şi de o calitate bună, pe când micii acţionari au la dispoziţie o cantitate redusă de informaţie şi cu un grad de relevanţă redus. Acţionarul mic va efectua un studiu sumar bazat, în principal, pe rentabilitatea financiară pe care o va obţine şi completat, eventual, cu anumite comparaţii cu întreprinderile concurente, cu piaţa şi cu alte forme de plasament. Prin prisma intereselor managerilor firmei,aprecierea echilibrului financiar este legată, ca şi la acţionari, de obiectivul maximizării valorii întreprinderii, la 80

care se adaugă criterii de flexibilitate financiară, de creştere economică, de autonomie financiară şi de putere. În aceste condiţii, cauzele dezechilibrului pot consta, fie în lipsa de flexibilitate financiară, fie în dorinţa de a salvgarda autonomia financiară sau controlul, sau de a maximiza rata de creştere economică. Apare astfel, pe termen scurt, problema dacă menţinerea autonomiei financiare şi a controlului sau obţinerea unei creşteri maxime sunt compatibile cu atingerea unui nivel satisfăcător al rentabilităţii. Posibilităţile de informare ale acestei categorii sunt mai bune, atât în ce priveşte cantitatea, cât şi calitatea informaţiei. Ei au posibilitatea nu numai de a sesiza simptomele dezechilibrelor, dar şi de a identifica originile, cauzele acestora, de a le stabili factorii care le influenţează evoluţia. Prin prisma intereselor creditorilor firmei, aprecierea echilibrului financiar este legată de obiectivul acestora de a obţine rambursarea creanţelor lor şi de a primi remuneraţia convenită. Simptomele dezechilibrului financiar sunt exprimate prin situaţia firmei, prin prisma riscului de faliment culminând cu încetarea plăţilor. O creştere a riscului de faliment determină creditorii fie să ceară rate ale dobânzii mai ridicate, fie să reconsidere creditul acordat; apariţia unor astfel de situaţii în viaţa unei firme constituie indicatori indiscutabili ai dificultăţilor financiare. Pentru creditori este mai uşor şi mai puţin costisitor să se bazeze pe o analiză statică de tip patrimonial şi pe constituirea de garanţii. Se acordă o mare importanţă noţiunilor de solvabilitate, lichiditate a activelor şi exigibilitate a datoriilor, ca şi diferitelor moduri de a cuantifica capacitatea de rambursare.

5.2 Conceptul, ecuaţiile de exprimare şi căile de îmbunătăţire a echilibrului financiar al firmei Activitatea pe care o desfăşoară o societate comercială trebuie să se realizeze astfel încât aceasta să-şi poată acoperi din venituri, cheltuielile şi să-şi poată achita obligaţiile faţă de participanţii la procesul de producţie. Echilibrul financiar ca parte componentă a echilibrului economic este dat de egalitatea dintre capitalul economic şi resursele sale de constituire, între încasări şi plăţi, între fonduri şi resurse. Indicatorii de exprimare ai echilibrului economic sunt: ► raportul dintre capitalurile permanente şi activul economic, arătând gradul de acoperire a activului economic; ► raportul dintre datoriile faţă de furnizori, pe de o parte şi activele circulante pe de altă parte care arată gradul de acoperire a acestor active prin datorii faţă de furnizori ; 81

► ratele de lichiditate care exprimă raportul dintre diferitele elemente ale activelor circulante şi datoriile pe termen scurt, arătând gradul de acoperire a acestora; ► fondul de rulment prin egalitatea FR=NFR+TN care arată că întreprinderea trebuie să-şi determine un fond de rulment de asemenea mărime încât să acopere nevoia de fond fond de rulment şi trezoreria; ► egalitatea dintre resursele financiare ale societăţii şi folosinţele acestora. Resursele financiare ale unei întreprinderi pot fi: ● veniturile din activitatea de bază şi din alte activităţi; ● pasivele de exploatare şi cele din sectorul de investiţii; ● creditele de la bănci sau alte organisme financiare; ● finanţări de la bugetul statului; ● aporturi noi ale acţionarilor şi alte resurse. Folosinţele resurselor pot fi: ■ stocuri clienţi şi alte valori asimilate; ■ cheltuieli legate de capital; ■ cheltuieli de investiţii; ■ cheltuieli ce se suportă din venituri; ■ plata obligaţiilor referitoare la impozitul pe profit, restituirea ■ creditelor şi plata dobânzilor; alte cheltuieli. Ecuaţiile liniare folosite în reflectarea diferitelor aspecte ale echilibrului financiar sunt: ═> capitalul economic = activul bilanţier = pasivul bilanţier; ═> veniturile = cheltuielile de producţie + cheltuieli neevidenţiate în costuri + rezultatele financiare; Potrivit acestei relaţii, echilibrul financiar este acea stare a întreprinderii în care cheltuielile se acoperă din venituri şi se obţin anumite rezultate financiare pozitive. ═> beneficiul = destinaţiile acestuia; ═> soldul iniţial al resurselor financiare din sectorul investiţiilor + + intrările de resurse = utilizare + soldul final; ═> capitalul permanent = fondul de rulment + active imobilizate; ═> soldul iniţial al trezoreriei + încasări = plăţi + soldul final. Între căile prin care se poate acţiona în vederea asigurării unui echilibru financiar, menţionăm: ◄► veniturile să depăşească întotdeauna cheltuielile; ◄► realizarea ritmică a aprovizionării, producţiei şi desfacerii; ◄► realizarea de profit astfel încât acesta să acopere toţi factorii participanţi la procesul de producţie; ◄► apelarea la resurse externe de finanţare când cele interne nu sunt suficiente pentru finanţare; ◄► gospodărirea judicioasă a resurselor; ◄► înlăturarea stocurilor neperformante; ◄► accelerarea vitezei de rotaţie; 82

◄► folosirea eficientă a capacităţii de producţie şi a forţei de muncă; ◄► sincronizarea intrărilor cu ieşirile de fonduri. Sursele de date pentru analiza echilibrului financiar al unei întreprinderi le constituie documentele contabile de sinteză: bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere şi anexele de bilanţ. Bilanţul sintetizează starea patrimonială a întreprinderii la sfârşitul perioadei de gestiune, iar contul de profit şi pierdere sintetizează rezultatul fluxurilor economice şi financiare pe perioada considerată. Analiza financiară pe bază de bilanţ evidenţiază modalităţile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung şi pe termen scurt. Pentru analiza echilibrului financiar s-au conturat două grupe mari de metode: 1) metode tradiţionale bazate pe studiul bilanţului (abordare statică) 2) metode bazate pe studiul fluxurilor financiare aparţinând abordărilor dinamice.

5.3 Analiza statică a echilibrului financiar Analiza statică furnizează răspunsuri cu privire la cel puţin trei probleme esenţiale pentru aprecierea condiţiilor echilibrului financiar: 1. structura patrimoniului şi evoluţia sa în timp; 2. corelaţia între lichidităţile cumulate ale firmei şi scadenţele pe care ea le poate anticipa la o anumită dată; 3. gradul de adecvare al compoziţiei resurselor colectate de întreprindere la utilizările pe care ea le finanţează. Această abordare tradiţională este completată de două noi abordări: ■ una „funcţională”, care-şi propune luarea în calcul a ciclurilor financiare, care pune în mişcare elementele bilanţului şi ale tabloului de finanţare; ■ alta, în termenii „pool-ului de fonduri”, în care accentul este pus, în principal, pe necesitatea coerenţei între deciziile privitoare la finanţare şi cele privind utilizarea fondurilor. În practică, orice unitate economică se confruntă cu regula imperativă, conform căreia pentru a-şi asigura supravieţuirea şi a-şi menţine autonomia trebuie să-şi conserve solvabilitatea imediată şi pe termen, ca o condiţie a echilibrului financiar. Menţinerea solvabilităţii constituie un imperativ permanent şi important, deoarece o firmă poate să-şi vadă compromisă autonomia sau chiar supravieţuirea, de o fază de insolvabilitate – chiar tranzitorie - în ciuda performanţelor sale pe plan tehnic şi comercial. Suportul analizei statice îl constituie bilanţul, deoarece permite formularea unui diagnostic privind condiţiile echilibrului financiar şi al solvabilităţii şi pune în evidenţă structura financiară a întreprinderii. Limitele acestui mod de abordare provin din faptul că bilanţul ne oferă o reprezentare a patrimoniului la un moment dat. 83

Analiza solvabilităţii pornind de la bilanţ se bazează în mod tradiţional pe principiul confruntării între lichiditatea activului şi exigibilitatea pasivului. În bilanţ, pasivul grupează angajamentele întreprinderii; aceste elemente au o exigibilitate diferită, în funcţie de scadenţa lor. Astfel, unele – datoriile pe termen mediu şi lung – au scadenţe îndepărtate, altele –capitalurile proprii – nu au o scadenţă, iar provizioanele constituie resurse ale căror alocare este, încă incertă. Pentru analistul financiar se impune reordonarea elementelor de pasiv după o ordine de exigibilitate crescătoare. În activul bilanţului, elementele sunt grupate într-o ordine care ţine cont, în special, de lichiditatea lor, de aptitudinea de a fi transformate în monedă. Pentru această operaţie sunt valabile, în general, următoarele reguli: a) excluderea din activul întreprinderilor a unor elemente cum sunt cheltuielile de instalare, o anumită parte a activelor necorporale, pierderile datorită incapacităţii lor de a se transforma în monedă. Lichiditatea unui activ depinde de durata de viaţă a acestuia şi de valoarea lichidativă; b) activul circulant va fi constituit din totalitatea activelor, corespunzând ciclului de exploatare (stocuri, creanţe, clienţi etc) şi alte creanţe deţinute de întreprindere şi al căror termen este sub un an; c) activul imobilizat va regrupa activele corespunzând investiţiilor legate de exploatare, investiţiile financiare şi plasamentele a căror lichiditate este adesea mai greu de apreciat (titluri de plasament); d) fondurile proprii se vor stabili prin diferenţa între valoarea activului şi pasivului exigibil; e) pasivul exigibil pe termen scurt va cuprinde toate datoriile sub un an (legate sau nu de exploatare ) şi datoriile pe termen mediu şi lung, care ajung la scadenţă într-un an; f) capitalurile permanente regrupează ansamblul resurselor neexigibile în anul respectiv, considerate nu după origine, ci după termenul lor efectiv. Analiza statică constituie o metodă adecvată pentru studiul modificărilor durabile ale structurii patrimoniului şi în special, pentru aprecierea echilibrului financiar. Prin prisma raportului lichiditate / exigibilitate apare ca prioritară problema gradului de adecvare între structura la termen a resurselor şi structura utilizărilor fondurilor, privită dintr-un dublu sens: ♦ al condiţiilor de finanţare a întreprinderii; ♦ al condiţiilor de menţinere a solvabilităţii. În termeni de finanţare, întreprinderile se pot orienta către o anumită specializare a resurselor după natura utilizărilor pe care le finanţează. Astfel achiziţia imobilizărilor trebuie finanţată prin resurse stabile, iar constituirea activelor circulante trebuie finanţată prin resurse stabile, iar constituirea activelor circulante trebuie finanţată prin resurse pe termen scurt. În termenii condiţiilor de menţinere a solvabilităţii, problema care se pune priveşte capacitatea întreprinderii de a-şi transforma în monedă elementele cele mai lichide ale activului circulant şi folosirea acestor disponibilităţi pentru rambursarea datoriilor care au ajuns, sau urmează să ajungă la scadenţă. 84

Menţinerea echilibrului financiar cere ca întreprinderea să dispună la fiecare termen de scadenţă de disponibilităţi suficiente pentru a stinge datoriile. La modul general, se poate pune condiţia ca intrările potenţiale de fonduri pe termen scurt să acopere ieşirile de fonduri, care trebuie asigurate pe aceeaşi perioadă. Această regulă „de acoperire ” este influenţată de: ● incidenţa evenimentelor defavorabile asupra activelor şi datoriilor pe termen scurt; ● condiţiile de rotaţie a elementelor ciclice(termenele necesare pentru a transforma în monedă activele circulante şi termenele medii de plată de care dispune întreprinderea în relaţia cu creditorii săi). Analiza statică se poate face fie în optică patrimonială, fie în optică funcţională. Analiza statică în optică patrimonială se bazează, ca indicator fundamental, pe fondul de rulment şi pe ratele lichidităţii. Analiza statică în optica funcţională permite trecerea la o analiză dinamică şi se bazează pe relaţia fundamentală a trezoreriei. Cele două tipuri de analize sunt complementare şi permit evidenţierea echilibrului financiar.

5.3.1 Analiza echilibrului patrimonial Analiza lichiditate – exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale analiza patrimonială, se sprijină pe de o parte pe concepţia patrimonială a întreprinderii iar pe de altă parte pe criteriile de clasificare a posturilor bilanţiere. În optica acestui post de analiză, întreprinderea apare ca o entitate juridicoeconomică ce posedă un patrimoniu, inventariat în activul (bunuri, creanţe) şi pasivul (datoriile ) bilanţului. Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei întreprinderi la data încheierii exerciţiului o reprezintă activul net contabil, situaţia netă (SN), respectiv capitalurile proprii calculate ca diferenţă între activul total (exclusiv elemente de activ fictiv) şi datoriile totale externe (numai faţă de terţi nu şi de acţionari): SN = Activ - Datorii totale Gruparea posturilor din bilanţul contabil, în vederea analizei financiare, are la bază criteriile de lichiditate – exigibilitate. Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate începând din partea de sus a activului bilanţier. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale, corporale, financiare ) numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente datorită rotaţiei lente a capitalurilor investite.

85

Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite şi nevoi sau întrebuinţări temporare. Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Astfel se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, provenite de la asociaţi, apoi cele din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve profit nerepartizat ), cât şi din surse publice (subvenţii, provizioane reglementate şi alte fonduri). Practic, aceste resurse nu au o anumită scadenţă, deci nu sunt exigibile (decât în situaţii extreme, de faliment) şi de aceea se mai numesc şi resurse permanente sau capitaluri permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe termen lung şi mediu cu scadenţa mai îndepărtată (mai mare de 1 an). Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţa mai mică de un an, numite şi resurse temporare. Pe orizontală, bilanţul financiar, astfel conceput are două părţi: partea de sus (imobilizări, resurse permanente ), care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care îl compun şi partea de jos( active circulante, resurse temporare ), care evidenţiază dimpotrivă conjunctura, ciclul de activitate. Cele două părţi ale bilanţului, cuprinzând elemente de activ în strânsă corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de sus, iar partea de jos cuprinde echilibrul financiar pe termen scurt. Când sursele permanente ale întreprinderii sunt mai mari decât necesităţile permanente de alocare a fondurilor băneşti, aceasta depinde de o marjă de securitate sub forma fondului de rulment (FR). Noţiunea de fond de rulment poate avea multiple formulări, însă două dintre ele prezintă un interes deosebit şi merită reţinute drept concepte fundamentale ale analizei financiare. Este vorba de FR net (FRN) sau financiar (FRF), pe de o parte şi FR propriu (FRP), pe de altă parte. Un FRF pozitiv semnifică o situaţie favorabilă, respectiv un nivel al capitalurilor permanente suficient de ridicat pentru a permite finanţarea integrală a imobilizărilor, cât şi asigurarea unei marje de lichiditate excedentară pentru a face faţă riscurilor diverse pe termen scurt. FRF poate fi determinat utilizând elemente din partea de sus sau de jos a bilanţului, dar indiferent de modalitatea de calcul în logica financiară nu există decât un singur FRF. FRF determinat pe baza elementelor din etajul superior al bilanţului financiar are următoarele relaţii: a) FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE (exclusiv amortizare şi provizioane de activ) (în valoare netă) b) FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE (plus amortizare şi provizioane de activ) (în valoare brută) Determinat pe baza elementelor din etajul inferior al bilanţului patrimonial, FRF are relaţia: 86

FRF = ACTIV CIRCULANT - DATORII MAI MICI DE UN AN (cu lichiditate mai mică de un an) (inclusiv pasive de trezorerie) Mărimea negativă a FRF reflectă absorbirea unei părţi din resursele temporare pentru finanţarea unor nevoi permanente, contra primului principiu de finanţare. Indicatorul care relevă gradul de libertate în luarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea întreprinderii este FR propriu, respectiv excedentul de capitaluri proprii faţă de imobilizările nete, determinat după relaţia: FRpropriu = CAPITALURI PROPRII - IMOBILIZĂRI NETE Un alt indicator de analiză a echilibrului financiar pe baza bilanţului financiar îl reprezintă nevoia de fond de rulment financiar(NFRF). NFRF semnifică un surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat: NFR = NEVOI TEMPORARE - RESURSE TEMPORARE (exclusiv disponibilităţile) (exclusiv pasivele de trezorerie ) În optica patrimonială această situaţie este considerată normală dacă NFRF este mai mică sau cel mult egală cu FRF, fără a-l depăşi. Nevoia de fond de rulment negativă semnifică un surplus de resurse temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante (resurse temporare mai mari decât nevoile temporare). Această situaţie poate fi aprobată favorabil numai dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai mari (caz frecvent întâlnit la întreprinderile cu activitate de comerţ). În cadrul teoriei echilibrului financiar patrimonial, diferenţa dintre FRF şi NFRF reprezintă trezoreria netă(TN): TN = FRF - NFRF Echivalenţa între FRF şi NFRF corespunde unei situaţii în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat, fără excedent (TN pozitivă) sau fără deficit (TN negativă). ═► Dacă FRF este mai mare decât NFRF, întreprinderea beneficiază de o trezorerie netă pozitivă care-i asigură autonomia financiară pe termen scurt. ═► Dacă FRF este mai mic decât NFRF, întreprinderea apelează la credite bancare pe termen scurt, făcând să crească dependenţa sa faţă de partenerii financiari.

87

5.3.2 Instrumente ale analizei statice Analiza statică a echilibrului financiar se bazează, în principal, pe următoarele instrumente: a) fondul de rulment; b) ratele financiare stabilite pe baza bilanţului; c) relaţia fundamentală a trezoreriei. a) Fondul de rulment

Noţiunea de fond de rulment este una dintre cele mai vechi noţiuni. Cele mai frecvent utilizate sunt următoarele forme de exprimare: ► fond de rulment brut sau total; ► fond de rulment net sau permanent; ► fond de rulment propriu; ► fond de rulment străin. Noţiunea cu cea mai mare semnificaţie financiară este aceea de fond de rulment net, care furnizează două tipuri de indicaţii complementare: ● aprecierea condiţiilor echilibrului financiar; ● clarificarea modalităţilor de finanţare a investiţilor corporale, necorporale şi financiare. Aprecierea condiţiilor echilibrului financiar este posibilă atunci când fondul de rulment net se exprimă pe baza relaţiei: Fond de rulment net = Active circulante – Datorii pe termen scurt În această situaţie trebuie luate în considerare trei ipoteze: ◄► activele circulante sunt egale cu datoriile pe termen scurt => FRN = 0 (fond de rulment net neutru), caz în care solvabilitatea pe termen scurt pare asigurată, însă riscul diferit al elementelor de activ sau de pasiv face ca acest echilibru să fie fragil. Orice dereglare care se produce în raport cu lichiditatea anticipată a activelor sau cu exigibilitatea anticipată a pasivelor poate afecta echilibrul fragil stabilit prin FRN = 0. În acest caz este necesară formarea unor „lichidităţi suplimentare ” care să joace rolul de marjă de siguranţă şi care să apere echilibrul financiar al întreprinderii pentru cazuri de nerealizare a activelor circulante. ◄► activele circulante sunt mai mari decât datoriile pe termen scurt => FRN > 0(fond de rulment net pozitiv), caz în care se constată un excedent potenţial de lichidităţi pe termen scurt faţă de exigibilităţile potenţiale pe termen scurt. O astfel de situaţie poate fi rezultatul unei corelări favorabile în termeni de lichiditate, ceea ce înseamnă că întreprinderea este în măsură să facă faţă tuturor scadenţelor pe termen scurt şi să dispună de un stoc tampon de lichidităţi destinate anihilării eventualilor factori nefavorabili privitor la onoarea datoriilor pe termen scurt sau vânzarea activelor în viitor. 88

◄► activele circulante sunt mai mici decât datoriile pe termen scurt => FRN < 0(fond de rulment net negativ), caz în care lichidităţile potenţiale nu acoperă exigibilităţile potenţiale ceea ce înseamnă dificultăţi previzibile sub aspectul echilibrului financiar pe termen scurt. Considerarea fondului de rulment ca un indicator al solvabilităţii şi prin aceasta al echilibrului financiar este însoţită de critici, întrucât nu se poate stabili o relaţie simplă şi clară între nivelul şi semnul fondului de rulment şi riscul de faliment. Există întreprinderi care pot să-şi asigure solvabilitatea cu un fond de rulment negativ, în timp ce altele pot fi insolvabile cu un fond de rulment pozitiv. De asemenea unele întreprinderi îşi menţin solvabilitatea în condiţiile în care înregistrează un nivel scăzut al acestui indicator iar altele cu dificultăţi în efectuarea plăţilor, chiar în condiţiile unui nivel ridicat al fondului de rulment. Aceste obiecţii pot fi înlăturate dacă se renunţă la considerarea fondului de rulment ca unic criteriu pentru aprecierea solvabilităţii şi pentru luarea unor decizii. Folosirea acestui indicator trebuie corelată cu luarea în considerare a următoarelor elemente: ■ nevoia de fond de rulment; ■ gradul de lichiditate al activelor circulante; ■ gradul de exigibilitate al datoriilor sub un an. b) Ratele financiare stabilite pe baza bilanţului

Metoda ratelor este un instrument tradiţional şi foarte răspândit al analizei financiare, recurgându-se la această metodă din dorinţa de a stabili anumite norme, praguri care să constituie criterii de apreciere a stării unei întreprinderi, prin compararea ratelor calculate cu anumite valori de referinţă. În postura de valori de referinţă se pot afla: ● aceleaşi rate stabilite la nivelul unui domeniu de activitate; ● aceleaşi rate înregistrate de o firmă cu care întreprinderea în cauză doreşte să concureze sau pe care o consideră un exemplu; ● obiective pe care şi le propun acţionarii sau managerii. Ratele lichidităţii - exprimă capacitatea firmei de a face faţă angajamentelor cu scadenţă pe termen scurt. Se pot determina următoarele rate: ► rata lichidităţii generale; ► rata lichidităţii reduse; ► rata lichidităţii imediate. Rata lichidităţii generale se calculează ca un raport între activul circulant şi datoriile pe termen scurt, conform relaţiei: Lg =

Active circulante Datorii pe termen scurt 89

Această rată permite să verificăm dacă capitalurile utilizate pentru finanţarea unei valori de activ vor rămâne la dispoziţia întreprinderii pe o perioadă cel puţin egală cu durata acestui activ. În acest mod ar fi îndeplinită regula tradiţională a echilibrului financiar minim. Rata lichidităţii reduse sau rata trezoreriei exprimă lichiditartea întreprinderii, expulzând din analiză stocurile: Lr =

Lr =

Creanţe + Disponibilităţi Datorii pe termen scurt

Angajamente legate de exploatare + Alte creanţe + Lichidităţi Datorii pe termen scurt

Rata lichidităţii imediate (Li):

Li =

Valori disponibile Datorii pe termen scurt

sau Lichidităţi Datorii pe termen scurt Ratele lichidităţii prezentate evidenţiază condiţiile echilibrului financiar pe termen scurt. Ratele îndatorării, prin prisma echilibrului financiar, prezintă o expresivitate mai redusă comparativ cu ratele lichidităţii. Acestea oferă o imagine asupra capacităţii întreprinderii de a depăşi dificultăţile care pot să apară datorită unei eventuale neîncrederi din partea furnizorilor de fonduri. Acestea se calculează cu scopul de a evidenţia contribuţia diferitelor surse de îndatorare la finanţarea întreprinderii. Modul de calcul se bazează pe compararea formelor îndatorării cu fondurile proprii ale firmei. Rata solvabilităţii se stabileşte pe baza relaţiei: Li =

S=

Capital propriu Total pasiv

Rata autonomiei financiare se stabileşte astfel: R AF =

Datorii pe termen scurt, mediu şi lung Capitaluri proprii

Această rată permite: 90

═► măsurarea modalităţii în care întreprinderea recurge la efectul de îndatorare; ═► aprecierea capacităţii de îndatorare a întreprinderii; aceasta atinge punctul de saturaţie atunci când rata autonomiei financiare se apropie de 1. Posibilităţile de îndatorare vor fi cu atât mai mari, cu cât această rată prezintă valori mai slabe, între limitele 0 şi 1. Ratele de sinteză sau ale echilibrului financiar leagă conturile de activ şi conturile de pasiv exprimând exigibilitatea datoriilor în raport cu lichiditatea activelor. Ele permit evidenţierea unui aspect al regulii echilibrului financiar, respectiv acela potrivit căruia imobilizările trebuie să fie finanţate prin capitaluri care rămân la dispoziţia întreprinderii de o manieră durabilă. Posturile de activ şi de pasiv sunt confruntate, separând elementele pe termen mediu şi lung de cele pe termen scurt. Ratele de sinteză privind elementele cu durate de peste un an evidenţiază modul de finanţare a utilizărilor pe termen lung. Modul de calcul este următorul:

RS1 =

Capitaluri permanente Active imobilizate nete

Aceasta este denumită rata finanţării imobilizărilor sau rata imobilizării capitalurilor. Diferenţa dintre capitalurile permanente şi activele imobilizate nete este fondul de rulment. ═> Dacă RS1>1, atunci întreprinderea are un fond de rulment net pozitiv, deci îşi finanţează totalitatea investiţiilor sale prin resurse stabile şi este în măsură să finanţeze şi elemente ale activului circulant. ═> Dacă RS1<1, atunci întreprinderea are un fond de rulment net negativ, deci nu îşi poate asigura finanţarea investiţiilor prin resurse stabile. Autonomia de care dispune întreprinderea în finanţarea investiţiilor sale este exprimată de relaţia: RS 2 =

Capitaluri proprii Active imobilizate nete

c) Relaţia fundamentală a trezoreriei

Aceasta constituie nucleul analizei statice a echilibrului financiar, care rezumă condiţiile esenţiale ale echilibrului financiar, atât prin prisma raportului între lichiditatea activelor şi exigibilitatea elementelor de pasiv, cât şi prin luarea în considerare a ciclurilor financiare fundamentale. Analiza se face pe baza bilanţului funcţional, care regrupează utilizările (întrebuinţările) şi resursele, în funcţie de legătura cu ciclurile activităţii întreprinderii. Legat de ciclul de investiţii apare fondul de rulment ca sold al utilizărilor şi resurselor aferente acestuia. În cazul ciclului de exploatare, 91

corespunde nevoia de fond de rulment, ca sold al utilizărilor şi resurselor. Trezoreria întreprinderii se defineşte ca diferenţă între cele două solduri. Bilanţul funcţional orizontal constituie o fotografie la un moment dat a derulării diferitelor cicluri financiare. Construcţia sa se bazează pe principiul alocării resurselor stabile pentru finanţarea nevoilor stabile, sau altfel spus, pe acoperirea nevoilor de fond de rulment prin fond de rulment. Resursele stabile reunesc resursele proprii şi împrumuturile indiferent de scadenţă (exclusiv creditele bancare de trezorerie). Nevoile stabile grupează activul imobilizat brut de exploatare şi activul imobilizat brut în afara exploatării. Fondul de rulment net(FRN): Fondul de rulment = Capitaluri permanente – Active imobilizate Nevoia de fond de rulment (NFR): NFR=Utilizări ciclice –Resurse ciclice Pentru aprofundarea analizei se impune descompunerea NFR în nevoia de fond de rulment de exploatare (NFRE) şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE). Nevoia de fond de rulment de exploatare se stabileşte ca diferenţă între activele circulante de exploatare şi datoriile de exploatare. Nevoia de fond de rulment în afara exploatării se stabileşte ca diferenţă între activele circulante în afara exploatării şi datoriile în afara exploatării. „Situaţia trezoreriei” sau simplu trezoreria (T) este evidenţiată prin confruntarea utilizărilor şi resurselor corespunzătoare operaţiilor financiare pe termen scurt. T = Resurse ale trezoreriei – Utilizări ale trezoreriei sau T=Fond de rulment net-Nevoia de fond de rulment (T = FRN - NFR) Legătura existentă între relaţia trezoreriei şi condiţiile echilibrului financiar poate fi analizată în următoarele ipoteze: ═► Trezoreria este pozitivă, deci fondul de rulment net este superior nevoii de fond de rulment(T > 0 => FRN > NFR). În această situaţie, FRN asigură nu numai finanţarea stabilă a ciclului de exploatare, dar şi un excedent al trezoreriei care permite, fie deţinerea unor valori disponibile, fie efectuarea unor plasamente. Această situaţie apare ca fiind favorabilă la prima vedere însă pe termen scurt întreprinderea ar putea întâmpina probleme dacă scadenţele anumitor resurse ale trezoreriei sunt apropiate, în timp ce utilizările trezoreriei au fost efectuate pe termen mai îndepărtat. ═► Trezoreria este negativă, deci fondul de rulment net este inferior nevoii de fond de rulment (T < 0 => FRN < NFR). În această situaţie, nevoia de fond de rulment nu poate fi în întregime finanţată prin resurse pe termen mediu şi lung, întreprinderea trebuind să apeleze la resursele trezoreriei în special la cele de origine bancară. Această situaţie este prezentată uneori ca fiind îngrijorătoare din punct de vedere al echilibrului financiar. 92

Făcând distincţia între nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE) în cadrul nevoii de fond de rulment (NFR) se ajunge la un alt mod de determinare a trezoreriei. Nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) grupează ansamblul utilizărilor şi resurselor nestabile, care sunt legate de ciclurile de investiţii şi de finanţare excluzând împrumuturile bancare curente. Trezoreria apare prin diferenţă: T = Fond de rulment - Nevoia de fond de rulment (NFRE + NFRAE) sau: T = Valori mobiliare de plasament + Disponibilităţi – Împrumuturi bancare curente În această situaţie fondul de rulment net trebuie să acopere nevoia de fond de rulment pentru exploatare. Dezechilibrul apare atunci când trezoreria este negativă în mod structural, adică împrumuturile bancare curente finanţează nevoi stabile. Pentru a aprecia mai corect amploarea dezechilibrului se foloseşte noţiunea de „Trezorerie teoretică”(TT): TT = FRN - NFRE ═► Trezoreria este egală cu zero, ceea ce înseamnă că fondul de rulment net şi nevoia de fond de rulment sunt egale: (T = 0 => FRN = NFR) Folosirea relaţiei fundamentale a trezoreriei permite identificarea cauzelor posibile ale unor dificultăţi financiare şi pregătirea unui plan de redresare. O degradare a trezoreriei poate să evidenţieze, fie o reducere a fondului de rulment net, fie o creştere a nevoii de fond de rulment, fie o îmbinare a acestor doi factori.

5.4 Analiza dinamică a echilibrului financiar Analiza dinamică se bazează pe conceptul de fluxuri – fluxuri de fonduri şi fluxuri de trezorerie. Analizele bazate pe studiul fluxurilor financiare permit îmbinarea studiului echilibrului financiar cu cel al performanţelor firmei. Analiza statică permite evaluarea dezechilibrului financiar la un moment dat dar nu explică evoluţia acestuia, iar analiza dinamică evidenţiază evoluţia dezechilibrului financiar, însă nu indică amploarea acestuia. De aceea cele două tipuri de analize sunt complementare şi trebuie practicate simultan.

93

5.4.1 Fluxurile de fonduri Noţiunea de flux de fonduri este fundamentală pentru construirea tabloului de finanţare sau a tabloului „utilizări -resurse”, care permite analiza echilibrului financiar în termeni de flux. Studiind fluxurile de fonduri generate de deciziile financiare, analistul financiar poate să pună în evidenţă politica întreprinderii în domeniul colectării resurselor şi al alocării fondurilor. Concluziile formulate vor fi comparate cu datele din perioadele anterioare ale firmei cu activitatea acestuia şi a sectorului de activitate căruia îi aparţine. Principala responsabilitate a fiecărui compartiment financiar din cadrul întreprinderii este aceea de a realiza cea mai bună investiţie a fondurilor de care dispune firma, în interesul proprietarilor. Orice utilizare de fonduri trebuie să aibă un corespondent prin una sau mai multe resurse, şi orice sursă de fonduri poate finanţa mai multe utilizări distincte. Fluxul curent de fonduri între utilizări şi resurse la nivelul unei întreprinderi trebuie gestionat într-o optică a lichidităţii şi a rentabilităţii. În vederea efectuării unei analize dinamice este necesară o clasificare a diferitelor tipuri de fluxuri la nivelul întreprinderii şi evidenţierea legăturilor existente între ele. După operaţiile pe care le declanşează şi ciclurile de activitate pe care le susţin, fluxurile pot fi clasificate după cum urmează: ● fluxuri legate de activitatea de exploatare; ● fluxuri legate de operaţiunile financiare; ● fluxuri legate de activitatea de investiţii; ● fluxuri legate de activităţi excepţionale. Un alt criteriu de clasificare a fluxurilor este cel al incidenţei contabile, aplicarea acestuia punând în evidenţă următoarele: ■ variaţia elementelor de activ şi a datoriilor; ■ variaţia situaţiei nete; ■ variaţia rezultatului exerciţiului; ■ circulaţia efectivă a activelor monetare. Principala sursă informaţională o constituie contul de profit şi pierdere întrucât face distincţia între cheltuielile şi veniturile din exploatare. În funcţie de principalele categorii de operaţiuni apar: ► cheltuieli şi venituri din exploatare; ► cheltuieli şi venituri financiare; ► cheltuieli şi venituri excepţionale.

5.4.2 Tabloul de finanţare „Nevoi = Resurse”

94

Întrucît fluxurile financiare nu apar în bilanţ sau în contul de profit şi pierdere, acestea calculându-se după o metodologie specifică, reflectarea acestora şi implicaţiile lor în modificarea echilibrului societăţii este dată de un instrument de analiză numit – Tabloul de finanţare „Nevoi =Resurse”. Tabloul de finanţare permite descrierea relaţiei de egalitate dintre fluxurile de utilizări şi fluxurile de resurse. Aceasta reflectă fluxurile de resurse financiare stabile şi pe cele pe termen scurt prin intermediul variaţiei trezoreriei. Pentru a construi un tablou al fluxurilor financiare se aplică mai întâi principiul general al reconstituiri resurselor şi utilizărilor astfel: ═► resursele corespund creşterii anumitor posturi de pasiv sau diminuării unor posturi de activ; ═► utilizările corespund creşterii anumitor posturi de activ sau diminuării unor posturi de pasiv. Aplicarea acestui principiu asupra datelor din bilanţul unei perioade va pune în evidenţă variaţia posturilor de activ şi de pasiv. Fluxurile de utilizări şi resurse pot fi clasificate în funcţie de anumite criterii analitice, în urma aplicării acestora rezultând o varietate de modele ale tabloului de finanţare. Dintre criterii s-au impus următoarele: ■ durata sau maturitatea utilizărilor şi resurselor; ■ funcţia sau locul ocupat de fiecare utilizare şi resursă în cadrul ciclurilor de activitate ale întreprinderii. Clasificarea utilizărilor şi resurselor după durată este posibilă prin diferenţierea între modificările posturilor din partea de „sus” şi modificările posturilor din partea de „jos” a bilanţului sau între resursele, respectiv utilizările, pe termen mediu şi lung, şi cele pe termen scurt. Prezentarea corespunde schemei următoare: Utilizări (U) ● Utilizări pe termen lung şi mediu(UTL) ↑ Active imobilizate ↓ Capitaluri permanente ● Utilizări pe termen scurt(UTS) ↑ Active circulante ↓ Datorii pe termen scurt

Resurse(R) ● Resurse pe termen lung şi mediu (RTL) ↑ Capitaluri permanente ↓ Active imobilizate ● Resurse pe termen scurt (RTS) ↑ Datorii pe termen scurt ↓ Active circulante

Relaţiile care pot fi scrise pe baza acestui tablou sunt: ∑U = ∑R U = UTL + UTS R = RTL + RTS UTL + UTS = RTL + RTS UTS – RTS = RTL - UTL

95

Se poate înregistra o creştere a fondului de rulment net, în oricare din următoarele situaţii: ► resursele pe termen lung şi mediu sunt superioare utilizărilor pe termen lung şi mediu, ceea ce înseamnă că pot fi alocate pentru a finanţa noi utilizări pe termen scurt: RTL > UTL <=> RTL – UTL > 0 <=> ∆FRN > 0 ► noile utilizări pe termen scurt sunt superioare noilor resurse pe termen scurt: RTL > UTL <=> UTS > RTS O reducere a fondului de rulment se poate înregistra dacă utilizările pe termen lung şi mediu sunt superioare resurselor pe termen lung şi mediu ceea ce înseamnă că întreprinderea trebuie să-şi finanţeze o parte din utilizările stabile prin resursele pe termen scurt astfel: UTL > RTL <=> RTS > UTS <=> ∆FRN < 0 Clasificarea utilizărilor şi resurselor din punct de vedere funcţional are în vedere, în principal, distincţia în cadrul elementelor pe termen scurt, între: ♦ fluxurile legate de exploatare, care determină variaţia nevoii de fond de rulment în cursul perioadei; ♦ fluxurile legate de operaţii financiare pe termen scurt,care determină modificări ale situaţiei trezoreriei. Dacă se face distincţia între nevoia de fond de rulment pentru exploatare şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării, tabloul de finanţare se poate prezenta astfel: ∆ FRN Utilizări Resurse ● Utilizări pe termen ● Resurse pe termen lung şi mediu lung şi mediu ↑ Active imobilizate ↑ Capitaluri ↓Capitaluri permanente permanente ↓ Active imobilizate ∆ NFRE ∆ NFRAE

∆T

● Utilizări exploatare ↑ Active ciclice ● Utilizări în afara exploatării

● Resurse exploatare ↑ Pasive ciclice ● Resurse în afara exploatării

● Utilizări trezorerie ● Resurse trezorerie 96

Tabloul de finanţare bazat pe bilanţul funcţional este structurat în trei părţi şi anume: ► variaţia fondului de rulment; ► variaţia nevoii de fond de rulment (pentru exploatare şi în afara exploatării); ► variaţia trezoreriei; Regula de echilibru pe care este construit şi interpretat acest document leagă fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria. O creştere a trezoreriei reprezintă o evoluţie favorabilă în timp ce o depreciere a acesteia constituie semnalul unei evoluţii defavorabile a firmei. Pentru ca analiza să fie semnificativă trebuie să fie efectuată pe minimum 3 (trei) ani. Prin analiza evoluţiei fondului de rulment trebuie pus în evidenţă modul de acoperire a utilizărilor stabile prin resurse stabile. Pentru aceasta trebuie studiate: ● politica de finanţare a investiţiilor,pe baza unui sistem de rate; ● capacitatea de rambursare a datoriilor stabile, exprimată pe baza unor rate care să ia în considerare capacitatea de autofinanţare a întreprinderii. Analiza evoluţiei nevoii de fond de rulment trebuie să se axeze în principal asupra nevoii de fond de rulment pentru exploatare şi trebuie să ia în considerare, în mod deosebit două tipuri de variaţii şi anume: ■ variaţii structurale datorate modificării activităţii întreprinderii, în special pe baza ratelor de rotaţie şi a structurii contului de profit şi pierdere; ■ variaţii conjuncturale, legate de evoluţia nivelului de activitate identificând influenţa creşterii economice a întreprinderii şi cea a evoluţiei preţurilor. Evoluţia trezoreriei rezultă din evoluţia fondului de rulment şi evoluţia nevoii de fond de rulment. În această concepţie – bazată pe bilanţul funcţional – tabloul de finanţare se prezintă astfel: 1.Variaţia fondului de rulment = Resurse stabile – Utilizări stabile Resurse stabile: Capacitatea de autofinanţare Creşterea de capital (în numerar sau aport în natură ) Cesiuni ale imobilizărilor Datorii financiare stabile (contractate în cursul exerciţiului) Subvenţii Utilizări stabile: Investiţii în imobilizări necorporale Investiţii în imobilizări corporale Investiţii în imobilizări financiare Dividende Rambursări (datori financiare stabile) 97

2.Variaţia nevoii de fond de rulment pentru exploatare = Utilizări legate de ciclul de exploatare – Resurse legate de ciclul de exploatare Utilizări legate de ciclul de exploatare: Creşterea stocurilor Creşterea creanţelor Resurse legate de ciclul de exploatare: Creşterea datoriilor Variaţia fondului de rulment în afara exploatării = Utilizări instabile – −Resurse instabile 3.Variaţia trezoreriei Utilizări Creşterea activelor trezoreriei Resurse Creşterea creditelor bancare curente

Interpretarea tabloului de finanţare se face în funcţie de regula echilibrului funcţional pe baza variaţiei fondului de rulment, a variaţiei nevoii de fond de rulment şi a variaţiei trezoreriei. În ceea ce priveşte variaţia fondului de rulment, fiecare utilizare semnifică o reducere a fondului de rulment, iar apariţia de noi resurse provoacă un efect invers. Fondul de rulment depinde în general de operaţiile financiare importante realizate şi de cash-flow-ul generat. Variaţiile nevoii de fond de rulment sunt legate de caracteristicile ciclului de exploatare al întreprinderii şi pot fi foarte ample. Nevoia de fond de rulment este rezultatul disfuncţiilor care apar în cadrul ciclului aprovizionare-producţiedesfacere-plăţi efectuate de clienţi. Variaţiile pot apărea datorită caracterului sezonier al aprovizionării, producţiei sau vânzărilor, depinzând şi de perioada în care se efectuează analiza. În cazul în care ciclul de exploatare este constant, nevoia de fond de rulment este permanentă. La un anumit moment nevoia de fond de rulment se prezintă ca un sold între lichidităţi şi exigibilităţi. Nevoia de fond de rulment şi variaţia acestuia depind nu doar de sectorul de activitate, ci şi de alte elemente importante, precum: ═► politica întreprinderii în domeniul producţiei şi relaţiile cu societăţile comerciale; ═► eficacitatea gestiunii. Variaţia trezoreriei apare ca diferenţă între variaţia fondului de rulment şi variaţia nevoii de fond de rulment. Criza trezoreriei se exprimă prin faptul că la un moment dat, întreprinderea se află în situaţia de a nu identifica resurse suplimentare pentru a-şi satisface toţi creditorii. Criza trezoreriei poate reflecta: o criză la nivelul rentabilităţii, o absenţă a resurselor sau o lipsă de flexibilitate la nivelul cheltuielilor.

98

CAPITOLUL VI DIAGNOSTICUL FINANCIAR Întreaga activitate a unei firme, sub aspectul utilizării potenţialului şi eficienţei se reflectă în situaţia financiară a acesteia. Starea şi structura financiară a firmei precum şi modul de alocare şi utilizare a resurselor financiare sunt repere fundamentale în diagnosticarea evoluţiei şi şanselor de viabilitate viitoare a firmei. Trebuie urmărite cel puţin următoarele probleme: 1. Trezoreria firmei, care reflectă imaginea disponibilităţilor monetare apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi plăţilor, disponibilităţi care trebuie să facă faţă scadenţelor, în mod continuu. Se calculează ca diferenţa dintre fondul de rulment (FR) şi necesarul de fond de rulment (NFR). Într-o exprimare mai generală, trezoreria reprezintă disponibilităţile băneşti pe care firma le are la un moment dat în bancă şi în casierie: T = FR – NFR a) necesarul de fond de rulment sau excedentul de finanţare de exploatare variază permanent în funcţie de componentele sale principale (stocuri, clienţi, furnizori) şi se calculează cu relaţia: NFR = active curente de exploatare – pasive curente de exploatare b) fondul de rulment reprezintă partea din resursele financiare care asigură finanţarea permanentă a activelor circulante. Se formează din capitaluri proprii şi împrumuturi pe termen mediu şi lung.

FR = capital permanent – activ imobilizat unde: capital permanent = capital propriu + împrumuturi pe termen lung

Interpretare: ═> dacă T > 0, înseamnă că fondul de rulment este suficient de mare pentru a asigura nu numai finanţarea stabilă a ciclului de exploatare, dar în egală măsură mai rămân lichidităţi în casierie (trezorerie) pentru a efectua plasamente fără a pune în pericol continuarea activităţii. Însă, o trezorerie exagerat de pozitivă ascunde deficienţe manageriale deoarece scopul unei firme productive nu este trezoreria ci antrenarea resurselor financiare; ═> dacă T < 0, înseamnă că nevoia de fond de rulment nu poate fi finanţată din resursele pe termen lung şi mijlociu, punând în dificultate desfăşurarea activităţii. În acest caz firma va apela la credite de trezorerie;

99

═> dacă T = 0, necesarul de fond de rulment este asigurat. Dar nici în acest caz nu se pune problema ca societatea să facă investiţii de dezvoltare, ci numai pentru asigurarea reproducţiei simple; Trezoreria oferă o imagine asupra echilibrului financiar al unei firme la o anumită dată. Deci, această analiză are un caracter static şi trebuie completată cu alţi indicatori. CALCULUL TREZORERIEI BILANŢ, la 31.12 (N) – mii lei 1. ACTIVE CURENTE 1. PASIVE CURENTE ► stocuri 57820 ► furnizori 60000 ► clienţi 40000 ► creditori 25476 ► alţi debitori 20000 ► Disponibilităţi 4000 ► Credite pe termen scurt 0 TOTAL ACTIVE CURENTE 121820 TOTAL PASIVE CURENTE 85476 2. ACTIVE FIXE 2. CAPITAL PROPRIU ● active fixe 163144 ● capital social 80000 ● amortizare 40000 ● fond de rezervă 14104 TOTAL ACTIVE FIXE 123144 TOTAL CAPITAL PROPRIU 94104 ---------------------------------------------------------------------------------------------------3. CAPITAL PERMANENT ■ împrumuturi pe termen lung 65384 TOTAL CAPITAL PERMANENT 159488 4. ACTIV TOTAL 244964 4. PASIV TOTAL 244964 ----------------------------------------------------------------------------------------------------

NFR = Active de exploatare – Pasive de exploatare NFR = 117820 – 85476 NFR = 32344 mii lei FR = Capital permanent – Active fixe nete FR = 159488 – 123144 FR = 36344 mii lei 1. TN = FR - NFR TN = 36344 – 32344 TN =4000 mii lei 2. TN = Disponibilităţi – Credite de trezorerie TN = 4000 – 0 = 4000 mii lei Pornind de la această situaţie considerăm următoarele trei scenarii: 100

Cazul 1. Se modifică politica de creditare promovată de furnizor în raport cu firma respectivă în sensul reducerii la jumătate a valorii creditului furnizor. Firma trebuie să dispună de mijloacele băneşti necesare pentru plata obligaţiilor faţă de furnizori rămase descoperite în urma reducerii valorii creditului (în valoare de 30 000 mii lei). Cum ea deţine disponibilităţi doar în valoare de 4 000 mii lei, este obligată să apeleze la credite de trezorerie. Să presupunem că obţine de la bancă, credite pe termen scurt în valoare de 28 000 mii lei. Noua situaţie bilanţieră va arăta astfel: 1. ACTIVE CURENTE 1. PASIVE CURENTE ► stocuri 57820 ► furnizori 30000 ► clienţi 40000 ► creditori 25476 ► alţi debitori 20000 ► Disponibilităţi 2000 ► Credite pe termen scurt 28000 TOTAL ACTIVE CURENTE 119820 TOTAL PASIVE CURENTE 83476 2. ACTIVE FIXE ● active fixe 163144 ● amortizare 40000 TOTAL ACTIVE FIXE 123144

2. CAPITAL PROPRIU ● capital social 80000 ● fond de rezervă 14104 TOTAL CAPITAL PROPRIU 94104 3. CAPITAL PERMANENT ■ împrumuturi pe termen lung 65384 TOTAL CAPITAL PERMANENT 159488

4. ACTIV TOTAL

4. PASIV TOTAL

249964

249964

FR = 159480 – 123144 FR = 36344 mii lei NFR = 117820 – 55476 NFR = 62344 mii lei 1. TN = 36344 - 62344 TN = - 26000 2. TN = 2000 – 28000 TN = - 26000 Observăm că trezoreria netă este negativă ca urmare a faptului că volumul creditelor depăşeşte valoarea disponibilităţilor proprii. Cazul 2. Creşte creditul furnizor cu 50%. În urma creşterii volumului creditului acordat de furnizori, firma îşi va disponibiliza suma echivalentă creşterii de obţinut, ea putând fi alocată pe alte destinaţii. 101

FR = 36344 mii lei NFR =2344 mii lei 1. TN =36344 – 2344 = 34000 2. TN =34000 mii lei Cazul 3. Se modifică politica de creditare promovată de data aceasta de către firmă, micşorându-şi la jumătate valoarea creditelor acordate clienţilor. Reducerea valorii creditelor-clienţi are drept consecinţă creşterea : FR =36344 mii lei NFR =97820 – 85476 = 12344 mii lei 1. TN =36344 – 12344 = 24000 mii lei 2. TN =24000 – 0 = 24000 mii lei 2. Lichiditatea firmei prin care înţelegem capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt. a) lichiditatea curentă – capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile exigibile pe termen scurt din activele curente totale exigibile : active curente exigibile medii (AC) lc = pasive curente exigibile (PC) unde : AC1 + AC0 AC = 2 PC1 + PC 0 PC = 2 Se apreciază că un raport de 2 : 1 este asiguratoriu pentru condiţii normale de desfăşurare a activităţii. b) lichiditatea rapidă – capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile exigibile din acele active curente care pot fi transformate rapid în lichidităţi : AC − S lr = PC unde : S = stocul mediu Ca regulă generală acest raport poate fi 1 : 1. Viteza de rotaţie a stocurilor ( Vrs ), creditelor clienţi ( Vrc ) şi a creditelor furnizori ( Vrf ) influenţează decisiv acest indicator. Dacă : ► Vrf < Vrc , scade presiunea asupra lichidităţii rapide şi invers; ► viteza de rotaţie a stocurilor este mare şi cu tendinţă de creştere şi un raport mai mic decât 1 poate fi asiguratoriu. c) lichiditatea foarte rapidă ( testul acid ) – capacitatea firmei de a-şi onora obligaţiile exigibile din disponibilităţi : 102

lfr = unde:

D PC

D – disponibilităţi

Interpretare: ═> aprecierea lichidităţii se face în funcţie de mărimea raportului ţinând seama de specificul activităţii şi de ratele de lichiditate ale altor agenţi cu profil similar; ═> tendinţa lichidităţii pune în evidenţă degradarea capacităţii de plată a firmei, sau, dimpotrivă îmbunătăţirea acesteia. Folosind datele din bilanţul prezentat anterior, indicatorii de lichiditate calculaţi sunt următorii : Indicatori de lichiditate Nr. Denumire indicator crt. 1. Active curente 2. Stocuri 3. Disponibilităţi 4. Pasive curente 5. Lichiditatea curentă 6. Lichiditatea rapidă 7. Lichiditatea foarte rapidă

Simbol

Valoare indicator

AC S D pc lc lr lfr

121820 57820 4000 85476 1,425 0,748 0,0467

Indicatorii de lichiditate evidenţiază o anumită fragilitate a firmei în a-şi onora obligaţiile pe termen scurt. Orice mică dereglare în activitatea firmei poate să conducă la incapacitatea de plată. 3. Solvabilitatea firmei – o definim ca şi capacitatea acesteia de a-şi onora obligaţiile pe termen mediu şi lung. a) gradul de acoperire a datoriei totale cu activele ( rDt ) – aceste indicator devine relevant atunci când cel care împrumută are în vedere alternativa falimentării firmei. În acest caz datoriile vor fi achitate din valorificarea activelor : AT rDt = PC + ITL + D l

unde : AT – active totale; PC – pasive curente; ITL – împrumuturi pe termen lung; 103

Dl – dobânda la împrumuturile pe termen lung. Un raport de 2 : 1 se consideră asiguratoriu. b) gradul de acoperire al serviciului datoriei ( rCD ) – arată ce proporţie din profitul firmei va fi disponibilă pentru plata ratelor de credit şi dobânzilor aferente lor, în vederea rambursării creditelor pe termen lung în anul următor : PN + A − Div rCD = RC + D l unde : PN – profitul net; A – amortizare; Div – dividende plătite; RC – rată rambursare credite pe termen mediu şi lung; Dl - dobânzi aferente creditelor pe termen mediu şi lung. Cu cât indicatorul este mai scăzut, cu atât arată o marjă de siguranţă mai mică. O valoare de „3” o considerăm asiguratorie. c) gradul de acoperire a dividendelor preferenţiale – arată măsura în care posesorii de acţiuni preferenţiale sunt asiguraţi că îşi vor primi dividendele : PN rdp = Div pref Cu cât indicatorul este mai mare creşte marja de siguranţă pentru acţionari. O valoare de 4-5 o considerăm asiguratorie. Dezvoltând posturile din bilanţ se pot calcula indicatorii de solvabilitate. Structura capitalului Nr. crt. Specificaţie 1. Capital social. Din care : - acţiuni preferenţiale ( buc.) - valoarea unei acţiuni preferenţiale - acţiuni comune (buc.) - valoarea unei acţiuni comune 2. Credite pe termen mediu şi lung - durata creditului - dobânda ( Î ) Venituri şi cheltuieli Nr. crt. Indicatori 1. Venituri 2. Cheltuieli din care amortizare 3. Profit brut 4. Impozit pe profit 5. Profit net 104

Valoare (mii lei) 80000 10 2000 30 2000 65384 4 ani 25% Valoare 200000 160000 16000 40000 10000 30000

Serviciul datoriei Anul Credit Rată de rambursare credit 1. 65384 2. 65384 21795 3. 42589 21795 4 21795 21795

Total

65384

Dobândă

Total serviciul datoriei

16346 16346 10897 5449

16346 38141 32692 27244

49038

114422

Dividende preferenţiale =2000 Indicatori de solvabilitate Nr. crt. Indicatori 1. Activul total 2. Pasive curente 3. Împrumuturi pe termen mediu şi lung 4. Dobânda la credite pe termen mediu şi lung

5. 6. 7. 8.

Gradul de acoperire a datoriei totale Profit net Amortizare Rată rambursare credit Dividende Gradul de acoperire a serviciului datoriei Gradul de acoperire al dividendelor preferenţiale

Valoare 244964 85476 65384 49038 (12260 anual) 1,5 30000 16000 21795 8000 1,12 15

CONCLUZIE: La firma analizată solvabilitatea este la limită. Aceasta se datorează, printre altele, creditului pe termen lung care are o pondere în capitalul total de 40,9%. Un nou credit se acordă cu foarte mare prudenţă. 4. Indicatori de structură a) rata îndatorării – ne arată ponderea capitalului împrumutat în capitalul permanent : ÎTL rî = ⋅ 100 CP unde: CP – capital permanent; ÎTL – împrumut pe termen mediu şi lung 105

Această rată este strâns legată efectul de levier care se defineşte drept rezultatul obţinut asupra rentabilităţii capitalului propriu al firmei prin recurgerea într-o măsură mai mare sau mai mică la îndatorare. ÎTL E l = (re − i ) ⋅ C Pr unde: El – efectul de levier; re – rata profitabilităţii întregului capital; i – rata dobânzii; CPr – capital propriu. Dacă: ► re > i un grad de îndatorare ridicat este profitabil pentru firmă; ► re < i efectul de levier este negativ şi deci un grad de îndatorare ridicat nu se justifică din punct de vedere al profitabilităţii. Apreciem că o rată a îndatorării mai mare de 30% nu este asiguratorie pentru firmă. b) ponderea activelor curente în activele totale (pAC): active curente (AC) p AC = ⋅ 100 active totale (AT) c) ponderea stocurilor în activele curente (pS): stocuri (S) pS = ⋅ 100 active curente (AC) d) ponderea creanţelor în activele curente (pC): creanţe (C) pC = ⋅ 100 active curente (AC) e) ponderea disponibilităţilor băneşti în activele curente (pD): disponibilităţi (D) pD = ⋅ 100 active curente (AC) f) ponderea produselor finite în stocuri (pP): produse finite (P) pP = ⋅ 100 stocuri (S) g) ponderea producţiei neterminate în stocuri (R): productie neterminată (R) pR = ⋅ 100 stocuri (S)

Interpretare: mărimea acestor indicatori depinde de foarte mulţi factori. Evaluatorul când face aprecieri trebuie să ţină seama de specificul activităţii şi de evoluţia în timp a acestora (tendinţa). 106

5. Indicatori de utilizare a) viteza de rotaţie a stocurilor – este un indicator de exprimare a modului în care se utilizează stocurile şi se exprimă prin doi indicatori: ► numărul de rotaţii (nrs): cifra de afaceri (CA) n rs = stocul mediu ( S ) ► durata în zile a unei rotaţii (dzs): stocul mediu ( S ) d zs = ⋅ 365 cifra de afaceri (CA) Similar se calculează viteza de rotaţie pentru elementele componente ale stocurilor. Dacă: ═> viteza de rotaţie are o tendinţă de scădere înseamnă că înregistrăm o creştere a timpului de transformare a activelor circulante în lichidităţi cu consecinţe nefavorabile asupra trezoreriei şi profitabilităţii firmei; ═> viteza de rotaţie a firmei este mai mică decât viteza de rotaţie a firmelor cu activitate similară, imobilizările de mijloace circulante reprezintă o sarcină financiară grea, constituind o frână în lupta cu concurenţii. Efectele modificării vitezei de rotaţie a stocurilor asupra resurselor financiare: ● eliberarea absolută de resurse financiare: E a = S t +1 − S t unde: St+1, St – stocuri din perioade „t+1” respectiv „t”; ● eliberarea relativă de resurse financiare: CA t +1 Er = ⋅ n rs − S t 360 ● eliberarea totală de resurse financiare: CA t +1 Et = ⋅ (n rs − n rs ) 360 t

t +1

t

b) viteza de rotaţie a creditului furnizor – ne arată în câte zile agentul economic îşi achită obligaţiile faţă de furnizori: ► numărul de rotaţii (nrf): cos turi totale (K t ) n rf = furnizori ► durata în zile a unei rotaţii (dzf): 107

d zf =

furnizori ⋅ 365 cos turi (K )

Interpretare: ═> o viteză de rotaţie mică permite firmei să mobilizeze resursele furnizorului însă poate conduce şi la înrăutăţirea relaţiilor cu acesta; ═> dacă în relaţiile cu furnizorul poziţia dominantă o are cumpărătorul, se pot negocia credite furnizor avantajoase; ═> dacă tendinţa vitezei de rotaţie este de scădere, există semnale că firma se confruntă cu greutăţi de plată; ═> dacă durata în zile a unei rotaţii este mai mare de 30 zile, firma trebuie să-şi analizeze condiţiile de plată şi cauzele lipsei de lichidităţi. c) viteza de rotaţie a creditului clienţi – ne arată în câte zile agentul economic îşi încasează contravaloarea mărfurilor de la clienţi: ► numărul de rotaţii (nrc): cifra de afaceri (CA ) n rc = clienti ► durata în zile a unei rotaţii (dzc): clienti d zc = ⋅ 365 cifra de afaceri (CA )

Interpretare: ═> o viteză de rotaţie mică înseamnă că furnizorii utilizează o perioadă de timp resursele financiare ale firmei; ═> dacă tendinţa vitezei de rotaţie este de scădere se impune analizarea clienţilor rău platnici; ═> dacă viteza de rotaţie a creditului clienţi este mai mică decât viteza de rotaţie a creditului furnizor se crează un deficit de resurse financiare; ═> dacă durata în zile a unei rotaţii depăşeşte 30 de zile există semnale că firma se confruntă cu greutăţi la încasarea de facturi. Folosind datele din exemplul anterior obţinem: Indicatori de utilizare Nr.crt. Indicatori 1. Cifra de afaceri 2. Costuri totale 3. Stocuri 4. Clienţi 5. Furnizori 6. Viteza de rotaţie a stocurilor: - număr de rotaţii - durata în zile a unei rotaţii 108

Valoare 200000 160000 57820 40000 60000 3,46 105

7.

Viteza de rotaţie a creditului furnizor: - număr de rotaţii 2,66 - durata în zile a unei rotaţii 136,8 8. Viteza de rotaţie a creditului clienţi: - număr de rotaţii 5 - durata în zile a unei rotaţii 73 CONCLUZIE: Indicatorii de utilizare calculaţi ne evidenţiază că firma se confruntă cu greutăţi. 6. Indicatori de randament Marja de profit exprimă profitabilitatea vânzărilor şi se calculează astfel: ► profitabilitatea economică a vânzărilor (rev) profit brut (Pfb) rev = ⋅ 100 cifra de afaceri (CA )

► profitabilitatea economică a activelor (rea) profit brut (Pfb) rea = ⋅ 100 active totale (AT) Interpretarea aceştor indicatori trebuie făcută ţinând seama de: - firme cu activitate similară; - specificul activităţii (profitabilitatea activelor la activitatea de producţie este mult mai mică decât în activitatea de comerţ); - tendinţa evoluţiei în timp a indicatorilor. Apreciem că o profitabilitate economică a vânzărilor de peste 15% este acceptabilă. ► profitabilitatea economică a activităţii – apreciază eficienţa din perspectiva întregului capital fără să ţină seama de sistemul de fiscalitate. Reflectă eficienţa activităţii. profit brut (Pfb) re = ⋅ 100 capital permanent (CP) O valoare de 20% pentru acest indicator o considerăm bună. ► profitabilitatea financiară – apreciază eficienţa din perspectiva capitalului investit de întreprinzător ţinând seama de sistemul de fiscalitate. profit net (Pfn ) rf = ⋅ 100 capital propriu (C Pr) O valoare în jur de 15% o apreciem bună. ► randamentul acţiunilor preferenţiale (rAp) 109

rAp =

Div ⋅ 100 VAp

unde: Div – dividendul plătit pentru o acţiune preferenţială; VAp – valoarea de piaţă a unei acţiuni preferenţiale. Dacă rAp > rata dobânzii pe piaţa capitalului firma devine atractivă pentru deţinătorii de acţiuni preferenţiale. ► randamentul acţiunilor comune (rAc) Div′ rAc = ⋅ 100 VAc

unde:

Div ′ - dividendul plătit pentru o acţiune comună; VAc – valoarea de piaţă a unei acţiuni comune.

Situaţia este favorabilă atunci când: ═> rAc > rata dobânzii pe piaţa capitalului; ═> evoluţia rAc este în creştere; ═> creşte valoarea de piaţă a acţiunilor inclusiv prin alocarea unei părţi din profit pentru modernizări. Pe baza datelor folosite anterior indicatorii de randament calculaţi sunt cei prezentaţi în tabelul următor: Indicatori de randament Nr. crt. Indicatori 1. Profitabilitatea economică a vânzărilor 2. Profitabilitatea economică a activelor 3. Profitabilitatea economică a activităţii 4. Profitabilitatea financiară 5. Randamentul acţiunilor preferenţiale 6. Randamentul acţiunilor comune

110

Valoare 20% 16,3% 25% 23,3% 10% 13,3%

CAPITOLUL VII PLANIFICAREA FINANCIARĂ Planificarea financiară are drept obiectiv alocarea eficientă a capitalurilor băneşti ale întreprinderii pentru atingerea obiectivului propus în exerciţiul financiar viitor. Planificarea financiară cuprinde efectuarea de proiecţii privitoare la vânzări (cifra de afaceri ), active şi profit bazate pe alternative de producţie şi strategii de marketing şi în consecinţă decizia în privinţa acoperirii cheltuielilor solicitate de finanţarea previzionată. În planificările financiare trebuie să se evalueze planurile şi să se identifice schimbări în operaţiuni care vor îmbunătăţi rezultatele firmei. Previziune financiară ca principală activitate de planificare la nivelul întreprinderii, îmbracă forme diferite, în funcţie de orizontul de timp pentru care se realizează. Pe termen lung (3-5 ani) se întocmesc planuri financiare de orientare generală care definesc imaginea viitoare a întreprinderii prin descrierea produselor oferite, a proiectelor de fabricaţie a noilor produse, a proiectelor de cucerire a noilor pieţe sau de orientare şi modelare generală a activităţilor şi structurii interne a întreprinderii. Pe termen scurt, instrumentele de realizare a previziunii financiare sunt bugetele întreprinderii. Acestea sunt destinate nevoilor interne de orientare a activităţii întreprinderii spre realizarea scopului propus în perioada bugetară. Elaborarea bugetelor favorizează implementarea unui sistem eficient de control prin compararea realizărilor cu previziunile şi luarea măsurilor corective la momentul oportun.

7.1 Sistemul bugetar al întreprinderii Prin bugetare se stabilesc resursele şi responsabilităţile pe fiecare centru de activitate, bugetul reprezentând previziune cifrată a alocărilor de resurse şi de responsabilităţi pe centre de activităţi în vederea realizării cât mai eficiente a obiectivelor strategice ale întreprinderii. Gestiunea bugetară este principalul instrument de previziune şi control al întregii activităţi a întreprinderii. Procesul bugetar are rolul de a orienta activitatea tuturor compartimentelor spre acelaşi obiectiv: rentabilitate, lichiditate, diminuarea riscurilor. Bugetele se elaborează în general pe o perioadă de 1 an, existând însă şi bugete cu periodicitate mai mare de un an (planul de finanţare ), dar şi cu periodicitate mai mică de 1 an (bugetul trezoreriei ). Sistemul planificării financiare poate cuprinde trei tipuri de bugete: 111

► bugetele de orientare generală, pe termen lung (planul de finanţare); ► bugetele anuale, specifice diferitelor activităţi economice ale întreprinderii: aprovizionare,producţie, desfacere,publicitate; ► bugetele pentru estimarea situaţiei patrimoniale care rezultă din aplicarea bugetelor specifice având caracterul unor bugete rezultative. În sistemul de gestiune al unei întreprinderi se pot utiliza diverse tipuri de bugete, diferenţiate în raport cu criteriul de întocmire, obiectul activităţii bugetare şi perioada de timp la care se referă. În funcţie de criteriul de întocmire, bugetele pot fi: ● bugete de tip financiar; ● bugete de tip economic; ● bugete de tip bănesc. În funcţie de obiectul activităţii bugetare,bugetele pot fi: ■ bugete organizate; ■ bugete pe activităţi (activitatea de investiţii, activitatea de reparaţii, activitatea de cercetare). În raport cu factorul timp, bugetele pot fi: ♦ bugete periodice, privesc o anumită perioadă de gestiune de regulă un an, cu defalcare în bugete trimestriale şi lunare; ♦ bugete continue(glisante),ce au ca scop actualizarea cheltuielilor şi veniturilor în raport cu realizările perioadei precedente şi necesităţile perioadei următoare (lună, trimestru, an). În funcţie de sfera de cuprindere, bugetele pot fi: ► bugete generale, ce caracterizează activitatea de ansamblu a agentului economic; ► bugete parţiale, sunt bugete proprii unor segmente ale activităţii agentului economic. Ele pot fi întocmite pe subunităţi organizatorice (uzine, şantiere, fabrici, secţii) şi pe funcţiuni (activitatea de exploatare, activitatea de cercetare – dezvoltare, activitatea de investiţi).

7.2 Conţinutul bugetului de venituri şi cheltuieli al întreprinderii Bugetul de venituri şi cheltuieli este apreciat ca un sistem complex şi corelat de indicatori economico-financiari şi de asemenea bugetul poate fi considerat ca un complex de acţiuni care se concretizează într-un document final şi care exprimă eficienţa activităţii generale a întreprinderii prin cumularea veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor exerciţiului de la toate subunităţile considerate ca centre de responsabilitate. Astfel, bugetul de venituri şi cheltuieli apare ca un sistem de anexe corelate, ce reflectă obiectivul strategiei economico-financiare a întreprinderii. 112

Conţinutul bugetului de venituri şi cheltuieli este adaptat pentru a răspunde nevoilor de previzionare, urmărire şi control a realizării acestor obiective. Ca instrument de previziune, bugetul de venituri şi cheltuieli joacă un rol deosebit în activitatea întreprinderii, astfel: ═► asigură determinarea optimă a nivelului veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor unităţii; ═► stabileşte modul de asigurare a resurselor proprii pentru finanţarea activităţii economice; ═► asigură echilibrul financiar al unităţii prin dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor, a resurselor şi utilizărilor numai în funcţie de producţia, serviciile şi lucrările previzionate pe întregul an şi pe perioade mai scurte; ═► asigură în permanenţă un echilibru între fluxurile băneşti de intrare şi de ieşire din întreprindere, între necesităţile de resurse şi posibilităţile de acoperire; ═► asigură previziunea relaţiilor cu banca, cu furnizorii şi clienţi, cu bugetul de stat pe linia vărsămintelor, impozitelor şi taxelor, precum şi cu bugetul asigurărilor şi protecţiei sociale; ═► bugetul de venituri şi cheltuieli reflectă modul de formare, administrare şi utilizare a mijloacelor financiare necesare funcţionării societăţii; ═► furnizează informaţii necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea patrimoniului întreprinderii; ═► este un instrument de conducere, prin criteriile de performanţă ale managerilor stabilite pe baza bugetului de venituri şi cheltuieli. La elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli trebuie să se ţină seama de anumite principii şi cerinţe ale gestiunii economice şi financiare, şi anume: ■ mobilizarea tuturor resurselor de care va dispune în viitor societatea pentru finanţarea tuturor activităţilor; ■ dimensionarea corectă a cheltuielilor din buget; ■ reflectarea în buget a modificărilor în structura şi evoluţia patrimoniului şi a capitalului propriu; ■ evaluarea şi dimensionarea relaţiilor băneşti interne şi externe ale unităţii; ■ stabilirea previzionată a ratei rentabilităţii economice, astfel încât societatea să fie ferită de riscurile de pe piaţă. În acest scop bugetul de venituri şi cheltuieli al întreprinderii îndeplineşte următoarele funcţii: ● funcţia de previziune; ● funcţia de control a execuţiei financiare; ● funcţia de asigurare a echilibrului financiar al întreprinderii. Ciclul de elaborare al bugetelor poate fi descompuns în 4 faze: 1. identificarea obiectivelor întreprinderii pentru anul de plan, obiective ce decurg din planul strategic general elaborat pe 3-5 ani; 2. realizarea de studii pregătitoare privind piaţa factorilor de producţie şi piaţa de desfacere, privind concurenţa, privind investiţiile, privind condiţiile sociale etc.;

113

3. elaborarea de prebugete (proiect de buget ), ca rezultat al testării diferitelor scenarii şi a negocierii lor între diferitele compartimente şi cu conducerea generală a întreprinderii; 4. întocmirea şi aprobarea bugetelor întreprinderii cu detalieri pe segmente de piaţă, pe subunităţi şi pe perioade operative de gestiune(lună, trimestru).

Bugetul anual cuprinde următoarele secţiuni: ► bugetul activităţii generale, reflectă obiectivul de eficienţă fixat pe total întreprindere prin compararea veniturilor totale cu cheltuielile totale; ► bugetul producţiei, determină eficienţa activităţii de producţie pe baza principalelor elemente ale costurilor de producţie; ► bugetul activităţii de trezorerie, compară încasările cu plăţile şi stabileşte excedentul sau deficitul; ► bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută; ► bugetul activităţii de investiţii; ► împrumuturi garantate de stat, rezerve, repartizarea profitului; ► de asemenea prin bugetul de venituri şi cheltuieli se fundamentează şi principalii indicatori economico – financiari. 01. Bugetul activităţii generale

Specificaţie 1 I. VENITURI TOTALE, DIN CARE: 1. Venituri din exploatare totale, din care: a) subvenţii pe produse şi activităţi b) subveţii pentru acoperirea diferenţelorde preţ şi tarif c) transferuri d) prime acordate producătorilor agricoli e) alte venituri 2. Venituri financiare 3. Venituri excepţionale

Bugetul activităţii generale Exerciţiul financiar Precedent (preliminat)-curent, din care Total Trim I Trim II Trim III Trim IV 2 3 4 5 6 7

114

II. CHELTUIELI TOTALE DIN CARE: 1.Cheltuieli pentru exploatare, total, din care: a) cheltuieli materiale b) cheltuieli de personal, din care: - salarii brute - asigurări sociale şi protecţie socială c) cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizioanele d)cheltuieli de protocol, reclamă, publicitate 2. Cheltuieli financiare 3. Cheltuieli excepţionale 4. Rezerve legale 5. Acoperirea pierderilor din anul precedent 6. Impozitul pe profit III. REZULTATUL NET AL EXERCIŢIULUI

Veniturile din exploatare sunt constituite din: venituri din vânzarea produselor finite, semifabricatelor, produselor reziduale, mărfurilor, precum şi din lucrări şi servicii prestate, studii şi cercetări, redevenţe, locaţii de gestiune şi chirii, activităţi diverse, producţia de imobilizări corporale şi necorporale, precum şi sumele prevăzute a se primi drept subvenţii pentru produse şi activităţi, diferenţe de preţ şi tarif, transferuri şi prime acordate producătorilor agricoli, după caz. Veniturile financiare sunt formate din: venituri din participaţii, alte imobilizări financiare, creanţe imobilizate, titluri de plasament, diferenţe de curs valutar, dobânzi, alte venituri financiare. Veniturile excepţionale sunt formate din: venituri din operaţii de gestiune(bunuri rezultate din dezmembrarea imobilizărilor corporale ), venituri din operaţiuni de capital (venituri din vânzarea activelor imobilizate ). Cheltuielile pentru exploatare cuprind: cheltuieli cu materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar ce urmează a fi date în consum, precum şi cheltuieli privind baracamentele şi amenajările provizorii, mărfurile, ambalajele, energia şi apa, animalele şi păsările, materialele nestocate; drepturile salariale 115

stabilite în condiţiile reglementărilor legale în vigoare inclusiv asigurările sociale şi protecţia socială; cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli precum şi alte provizioane reglementate; cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate, calculate în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Cheltuielile financiare cuprind: cheltuieli privind titlurile de plasament cedate, dobânzile, cheltuieli din diferenţe de curs valutar, precum şi alte cheltuieli financiare. Cheltuielile excepţionale cuprind: cheltuieli din operaţiuni de gestiune cum sunt: despăgubiri, amenzi, penalităţi, donaţii şi subvenţii acordate; pierderi de la debitori diverşi, precum şi cheltuieli din operaţiunile de capital cum sunt: cheltuielile reprezentând active cedate şi alte cheltuieli privind operaţiunile de capital. 02. Bugetul activităţii de producţie

Bugetul producţiei se constituie ca buget principal esenţial pentru previziunea activităţii din anul viitor, iar prevederile lui sunt determinate pentru dimensionarea celorlalte bugete(cum ar fi bugetul activităţii de investiţii şi bugetul trezoreriei). Prin acest buget se determină eficienţa activităţilor de producţie pe baza principalelor elemente ale costurilor de producţie aferente acesteia. În elaborarea bugetului producţiei se parcurg 3 etape: ● previziunea cantităţilor de producţie a se fabrica (plan de producţie); ● previziunea costurilor de producţie (antecalculaţia); ● defalcarea prevederilor bugetare pe perioade de timp mai mici de un an şi pe subunităţi ale întreprinderii (secţii, ateliere). Planul de producţie urmăreşte armonizarea prevederilor comerciale (cantităţile prevăzute a se vinde) cu capacitatea productivă a întreprinderii, în condiţiile satisfacerii cât mai complete a prevederilor comerciale şi a utilizării depline a capacităţii factorilor de producţie. În planul de producţie se stabilesc cantităţile de produse previzionate a se fabrica în anul viitor (Qf), în funcţie de cantitatea prevăzută a se vinde (Qv) şi de variaţia previzibilă a stocurilor de produse în curs de fabricaţie şi de produse finite, la începutul (Si) şi la sfârşitul (Sf) perioadei conform relaţiei: Qf=Qv-Si+Sf. Indicatorul dominant în planificarea bugetară este producţia marfă, care trebuie raportată la capacitatea de producţie disponibilă a întreprinderii, care se determină pornind de la structura de producţie existentă şi luând în calcul prevederile pentru anul de plan din bugetul investiţiilor. Antecalculaţia costurilor reflectă dimensiunea efortului financiar pentru realizarea produselor stabilite în programul de producţie, în condiţiile normelor de consum ale factorilor de producţie ai întreprinderii şi în condiţiile unor cheltuieli generale planificate pentru anul viitor. 116

Specificaţie

Bugetul activităţii de producţie Exerciţiul financiar Precedent Curent, din care: (preliminat) Total Trim I Trim II Trim III Trim IV

PRODUCŢIA MARFĂ TOTALĂ COSTUL DE PRODUCŢIE TOTAL, din care: - materii prime şi materiale - combustibil, energie, apă - amortizarea imobilizărilor corporale - lucrări şi servicii executate de terţi - salari personal - asigurări şi protecţie socială - alte costuri REZULTATE - profit - pierdere RECAPITULAŢIA COSTURILOR Cost de producţie total din care: - cheltuieli materiale - cheltuieli cu munca vie - alte cheltuieli

Unităţile patrimoniale care prin buget propun subvenţii de la bugetul de stat vor avea următoarele fundamentări: ♦ fundamentarea costurilor producţiei; ♦ fundamentarea costului unitar al produselor; 117

♦ fundamentarea cheltuielilor indirecte de producţie; ♦ fundamentarea cheltuielilor generale de administraţie; ♦ fundamentarea subvenţiilor; ♦ fundamentarea cheltuielilor de protocol, reclamă şi publicitate. 03. Bugetul de trezorerie

Echilibrul financiar pe termen scurt se asigură prin previziunea trezoreriei. Instrumentul prin care se asigură previziunea trezoreriei este bugetul trezoreriei. Acest buget reprezintă o sinteză a resurselor proprii grupate în funcţie de provenienţă, precum şi destinaţia resurselor pe principalele activităţi care generează cheltuieli şi plăţi, el fiind structurat în 4 componente şi anume: resurse proprii, necesar de resurse, excedent sau deficit de resurse, acoperirea deficitului. Previziunea trezoreriei este necesară deoarece: ► asigură în perioadele de vârf a plăţilor, numerar suficient sau active imediat transformabile în lichidităţi; ► foloseşte eficient capitalurile; ► asigură un interval suficient de timp pentru întreprinderi ca acestea să-şi poată asigura resursele şi eventual să-şi plaseze disponibilităţile; ► evită blocajul în lanţ în economie. Bugetul de trezorerie Specificaţie

Exerciţiul financiar Precedent Curent, din care (preliminat) Total Trim I Trim II Trim III Trim IV

I. RESURSE PROPRII Disponibilităţi – început de perioadă: - fond de dezvoltare - rezerve - alte fonduri RESURSE PROPRII ALE PERIOADEI - venituri din exploatare(exclusiv subvenţiile pe produse şi activităţi) - venituri financiare - venituri excepţionale - alte resurse, din care: ● rezerve 118

● fond de dezvoltare ● alte fonduri II. NECESAR DE RESURSE- TOTAL - finanţare cheltuieli de exploatare(exclusiv amortizarea) - finanţare cheltuieli financiare - finanţare cheltuieli excepţionale - rambursări de credite - finanţarea imobilizărilor corporale şi necorporale - majorarea rezervelor - impozitul pe profit - participarea la profit a salariaţilor - cota managerului - vărsăminte la bugetul de stat sau bugetele locale - plata dividendelor - alte cheltuieli III. EXCEDENT (+) / DEFICIT (-) IV. ACOPERIREA DEFICITULUI - credite sau alte împrumuturi - subvenţii pe produse şi activităţi - alocaţii pentru investiţii Bugetul activităţii de trezorerie compară deci resursele proprii cu necesarul de resurse şi stabileşte excedentul sau deficitul, astfel: E = RP – NR Δ = NR – RP în care: E - excedentul de resurse; RP - resurse proprii; 119

NR - necesar de resurse; Δ – deficit de resurse. Metodele prin care se determină trezoreria sunt: ═► metoda „ÎNCASĂRI - PLĂŢI”; ═► metoda „RESURSE - NECESAR”. Prin prima metodă se asigură următoarea egalitate: Sf = Si + I - P unde: Sf - soldul final al trezoreriei (excedent dau deficit); Si - soldul iniţial al lichidităţilor; I - încasări în perioada respectivă; P - plăţi ce se vor efectua în perioada respectivă. A doua metodă porneşte de la egalităţile de echilibru care se stabilesc între fondul de rulment net (FRN), nevoia de fond de rulment (NFR) şi trezorerie (T) astfel: FRN = AC - Dts unde: AC - active circulante; Dts - datorii pe termen scurt NFR = Stocuri + Clienţi – PE Descompunând AC şi Dts => FRN = Stocuri + Clienţi + D - (PE + Credite de trezorerie) Unde: PE – pasive de exploatare; D – disponibilităţi Din toate acestea => FRN = (Stocuri + Clienţi – PE) + (D + Credite de trezorerie) => FRN = NFR + T => T = FRN - NFR 04. Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută

Acesta se întocmeşte de întreprinderile care au încasări şi plăţi în valută şi fundamentează disponibilul în valută la sfârşitul anului astfel: DV f = DV i + I v - P v în care: DV f – disponibilul în valută la sfârşitul anului; 120

DV i – disponibil în valută la începutul anului; I v – încasări în valută în timpul anului din export, valuta cumpărată de la băncile comerciale, credite în valută primite şi dobânzi în valută pentru depozite în valută la bănci; P v – plăţi în valută în timpul anului pentru importuri, cheltuieli de reclamă, publicitate şi reprezentare în străinătate, restituire de credite şi plata dobânzilor pentru creditele primite în valută, valuta vândută băncilor comerciale. Prin acest buget se urmăreşte programarea şi reglarea (prin credite) a capacităţilor de plată în valută ale unităţii. 05.Bugetul activităţii de investiţii

Prin acest buget se determină resursele proprii de finanţare a investiţiilor şi destinaţia acestora, determinându-se în final excedentul sau deficitul de resurse proprii pentru finanţarea investiţiilor prin compararea cheltuielilor cu volumul total de finanţare al investiţiilor. În cazul în care se preconizează deficit, se prevăd, şi sursele de acoperire care pot fi: credite şi alte împrumuturi, alocaţii de la buget sau din fonduri speciale de investiţii, alte resurse. Bugetul activităţii de investiţii Specificaţie Exerciţiul financiar Precedent curent (preliminat) Total Trim.I Trim.II Trim.III Trim.IV I. RESURSE PROPRII-TOTAL - Disponibil la începutul perioadei - Sume din valorificarea materialelor rezultate din dezmembrarea imobilizărilor corporale - Sume din vânzarea activelor şi mijloacelor fixe. - Alte resurse prevăzute de acte normative

121

II. DESTINAŢIE RESURSE PROPRII - Rambursare credite - Finanţarea investiţiilor III. CHELTUIELI DE INVESTIŢII, din care: - Lucrări în continuare - Lucrări noi - Achiziţii de bunuri şi alte cheltuieli de investiţii, din care : ● dotări independente IV. EXCEDENT V. DEFICIT – acoperit: - Credite şi alte împrumuturi - Alocaţii de la buget sau din fonduri speciale pentru investiţii - Alte resurs Pentru investiţiile prevăzute a se finanţa din credite externe garantate de stat,alocaţii de la bugetul de stat şi din fonduri speciale, se va anexa lista de investiţii în care se înscriu numai obiectivele de investiţii ale căror documentaţii tehnico – economice au fost elaborate ţi aprobete conform dispoziţiilor legale. 06. Formularul „Împrumuturi garantate de stat” se întocmeşte numai de agenţii economici care au astfel de împrumuturi, stabilindu-se datoria efectivă la sfârşitul anului exprimată atât în lei cât şi în valută, pornind de la nivelul ei de le începutul perioadei, creditele primite în cursul anului din care se deduc rambursările şi dobânzile plătite în cursul anului. 07. Prin anexa „Rezerve” se fundamentează modul de constituire şi utilizarea fondului de rezervă, rezervei statuare şi a altor rezerve ale întreprinderii. Bugetul se completează pe feluri de rezerve în cadrul fiecărui fond, atât la resurse, cât şi la utilizare, se va preciza baza legală. 08. Formularul „Repartizarea profitului ” cuprinde repartizarea profitului net pe destinaţiile legale: fond de participare a salariaţilor, fond de dezvoltare, cota managerului, vărsăminte le buget, dividende cuvenite (cota APAPS, cota SIF sau altor acţionari), precum şi alte repartizări legale. 09. „Principalii indicatori economico-financiari” 122

1) Pragul de rentabilitate – reflectă nivelul cifrei de afaceri (volumul total al încasărilor ) pentru care profitul este egal cu zero. Pragul de rentabilitate =

Costuri fixe(mii lei) Preţul de livrare unitar(lei/u.m.) - Costuri variabile unitare(lei/u.m.)

2) Lichiditatea globală (generală) - reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma, într-un termen scurt, în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plată exigibile. Se apreciază o lichiditate favorabilă atunci când are o mărime supraunitară (între 2 şi 2,5). Lichiditatea globală =

Active circulante Datorii curente

3) Lichiditatea redusă (intermediară): Lichiditatea redusă =

Active circulante - Stocuri Datorii curente

Lichiditatea redusă trebuie să tindă spre o mărime unitară (între 0,5 şi 1). 4) Lichiditatea imediată Li =

Trezorerie(casa, dpozite bancare şi plasamente de scurtă durată) Datorii pe termen scurt

5) Securitatea financiară – reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanţarea activităţii: Sf =

Capitaluri proprii Datorii pe termen mediu şi lung

6 )Rata rentabilităţii economice – măsoară eficienţa mijloacelor materiale ţi financiare alocate: Re =

Profitul exploatării Total active 123

7) Rata rentabilităţii financiare – exprimă capacitatea capitalurilor proprii de a produce profit: Profit net Capitaluri proprii

Rf =

8) Solvabilitatea patrimonială – reprezintă gradul în care unităţile patrimoniale pot face faţă obligaţiilor de plată: Sp =

Capital propriu × 100 TOTAL PASIV

9) Rata autonomiei financiare (rata generală a solvabilităţii): R af =

Capital străin Capital propriu

10) Gradul de îndatorare arată limita până la care agentul economic este finanţat din alte surse decât fondurile proprii: Gî =

Plăţi exigibile × 100 Total activ

R Pr =

Profitul brut × 100 Cifra de afaceri

11) Rata profitului:

12) Potenţialul de dezvoltare / creştere: P.d. =

Prelevări din profit pentru fondul de dezvoltare Fond de rulment

13) Perioada de recuperare a creanţelor: P.r.c. = Creanţe =

Debitori + Facturi neîncasate × 365 (zile) Cifra de afaceri

14) Perioada de rambursare a datoriilor: P.r.d. =

Obligaţii × 365 (zile) Cifra de afaceri 124

15) Rotaţia stocurilor: Rs =

Cifra de afaceri × 365 (zile) Total stocuri - Facturi neîncasate

16) Productivitatea muncii: W=

Cifra de afaceri Nr. total de personal

17) Ponderea salariilor în costuri: Ps.c =

Salarii directe Costuri directe de producţie

(%)

Potrivit activităţii specifice, fiecare întreprindere poate calcula indicatori suplimentari.

125

CAPITOLUL VIII COSTUL CAPITALULUI În finanţare, societăţile comerciale folosesc atât capitaluri proprii care au în ele un cost de finanţare, cât şi capitaluri împrumutate care costă şi ele întreprinderea. Determinarea mărimii costului capitalului este importantă pentru: ► eficientizarea activităţii: trebuie ca mărimea costurilor să fie cât mai scăzută; ► alegerea structurii optime a firmei, adică raportul optim capitaluri proprii – capitaluri împrumutate. Costul capitalului este rata de rentabilitate cerută de aducătorii de capital, fie că sunt acţionari, fie că sunt creanţieri, altfel spus, costul capitalului este efortul financiar pe care trebuie să-l facă întreprinderea pentru aprovizionarea sa cu capitaluri. Pentru aducătorii de capital, acesta este egal cu rentabilitatea cerută pentru a-şi plasa capitalurile. În ultimă instanţă, costul capitalului este randamentul minim obţinut de investitori, în măsură să garanteze acţionarilor un câştig comparabil celui pe care l-ar putea obţine pe piaţă în aceeaşi clasă de risc. În determinarea costurilor capitalurilor putem grupa capitalurile astfel: ● capitaluri proprii; ● împrumuturi pe termen lung şi mijlociu; ● împrumuturi pe termen scurt; ● împrumuturi tip leasing.

8.1 Costul capitalului propriu Finanţarea prin fonduri proprii cuprinde finanţarea internă formată din finanţări din profitul propriu, din amortizări şi din rezervele constituite şi finanţarea externă formată din acţiuni, noi aporturi de numerar şi conversia obligaţiunilor în acţiuni. Costul capitalului propriu poate fi privit sub două aspecte: cost explicit şi cost implicit. ═> Costul explicit determină un flux monetar de ieşire. Toate aporturile de capital în afara întreprinderii ocazionează costuri explicite: ♦ Împrumuturile cu dobândă; ♦ Acţiunile cu dividende. ═> Costul implicit sau costul de oportunitate nu comportă fluxuri financiare de ieşire (plăţi). Este vorba de surse de finanţare care se formează în întreprindere 126

şi care se folosesc pe loc (fondurile proprii – fost fond de dezvoltare, profitul, fonduri de rezervă). Astfel de surse apar ca „gratuite” dar practic, ele au un cost, căci aparţin acţionarilor şi dacă ar fi date acestora, ei ar putea să le plaseze cu remuneraţie. Capitalul propriu trebuie remunerat ca şi cel împrumutat în condiţiile pieţei. Teoria financiară modernă acceptă ca regulă generală că, remunerarea fondurilor proprii trebuie să fie egală cu rata dobânzii fără risc plus o primă de risc. ► Rata dobânzii fără risc este dobânda minimă pe care ar putea-o primi acţionarii, dacă şi-ar investi capitalurile în plasamente fără nici un risc – cum ar fi obligaţiunile de stat – în loc de a le pune la dispoziţia diverşilor investitori, care inerent comportă un anumit risc, deci o rentabilitate incertă. ► Prima de risc reprezintă o majorare a rentabilităţii cerute de acţionari care să compenseze riscul asumat de aceştia când s-au hotărât să-şi plaseze disponibilităţile în acţiuni. Costul capitalului propriu ţine cont de randamentul acţiunilor şi creşterea previzibilă a dividendelor, mai precis el este egal cu rata actuarială, care se obţine pornind de la egalitatea dintre valoarea bursieră a întreprinderii şi valoarea actuarială a fluxurilor pozitive viitoare. Aceasta înseamnă că valoarea economică actuarială a acţiunilor este egală cu valoarea tuturor fluxurilor de lichiditate (ieşiri) pe care le vor primi în viitor deţinătorii de acţiuni (valoarea actuarială a remuneraţiei lor ) plus valoarea finală a acţiunilor când acestea se vând. Dar, la acţiuni fluxurile de lichiditate pozitive viitoare sunt incerte, datorită riscului economic şi financiar. De aceea, dacă perioada de păstrare este lungă, adică acţionarii nu consideră oportun să le vândă, fluxurile de lichiditate sunt formate exclusiv din dividende, valoarea actuală a acţiunilor având o importanţă mai mică, în schimb deţinătorii de acţiuni au şansa de a beneficia de creşterea economică a întreprinderii şi să obţină creşteri de dividende de la un an la altul. Un model de evaluare a capitalului propriu este Modelul Gordon- Shapiro de determinare a costului acţiunilor Acest model de evaluare a costului capitalului propriu se bazează pe actualizarea dividendelor fără a ţine seama de risc într-o manieră explicită. Modelul lui Gordon- Shapiro este o variantă simplificată a modelului valorii actualizate, conform căruia valoarea unei acţiuni este egală cu valoarea actualizată a fluxurilor de lichidităţi viitoare pe care le generează în dividende şi preţ (curs) de vânzare. Preţul acţiunii la momentul „0, 1… n” este preţul actuarial şi se formează din actualizarea fluxurilor viitoare (dividende şi preţul acţiunilor vândute). Astfel, la momentul t0 avem: D V (1) V0 = 1 + 1 1+ r 1+ r unde: V0 – valoarea iniţială a acţiunilor; D1 – dividendul la t0; V1 – valoarea acţiunilor la t0; r – rata de rentabilitate cerută de investitori. 127

apoi, la momentul t1: V1 =

şi înlocuind pe V1 în (1), obţinem:

D2 V + 2 1+ r 1+ r

D2 V + 2 D D V ⎞ 1 D D2 V2 ⎛ D V0 = 1 + 1 + r 1 + r = 1 + ⎜ 2 + 2 ⎟ ⋅ = 1 + + 2 1+ r 1+ r 1 + r ⎝ 1 + r 1 + r ⎠ 1 + r 1 + r (1 + r ) (1 + r )2 ……………………………………… Generalizând: V0 =

D1 D2 Vn + + ... + 2 1 + r (1 + r ) (1 + r )n sau Di Vn + i i =1 (1 + r ) (1 + r )n n

V0 = ∑

dar, deoarece în expresia

(2)

Vn Vn numitorul creşte, valoarea → 0. (1 + r )n (1 + r )n

unde: Di – fluxurile anuale pozitive previzionate aduse de titluri. Dacă perioada de deţinere a titlurilor în portofoliu este lungă, adică deţinătorul nu are în vedere vânzarea previzibilă a titlurilor, valoarea actuarială a unui titlu se stabileşte exclusiv pe baza fluxurilor financiare pozitive anuale, neglijându-se valoarea reziduală a cărei scumpire este imprevizibilă, deci relaţia (2) devine: n Di V0 = ∑ (3) i i =1 (1 + r ) Această formulă arată că valoarea prezentă a unei acţiuni comune este suma tuturor plăţilor viitoare de dividende actualizate indiferent de orizontul investiţiei. În practică este greu de estimat acest tip de model, deoarece necesită estimarea tuturor plăţilor viitoare de dividende, problemă greu de rezolvat. De aceea, se foloseşte în practică presupunerea că dividendele vor creşte cu o rată constantă în următorii ani (g) < r, unde r = rata de actualizare a dividendelor viitoare sau rata cerută de acţionari, deci: i D i = D 0 ⋅ (1 + g ) şi înlocuind valoarea lui Di în (3) vom avea: 128

n D ⋅ (1 + g ) (1 + g ) (4) V0 = ∑ 0 = D ⋅ ∑ 0 i i i =1 i =1 (1 + r ) (1 + r ) în care va trebui să determinăm pe „r”. 1+ g Dacă notăm cu x = şi dăm factor comun pe „x”, vom obţine relaţia (4): 1+ r V0 = D 0 ⋅ x ⋅ (1 + x + x 2 + ... + x n −1 ) (5) care este o serie descrescătoare şi a cărei soluţie este progresia geometrică, deci (5) devine: 1 ⋅ (1 − x n ) unde x → 0 V0 = D 0 ⋅ x ⋅ (1 − x ) 1+ g 1+ g D ⋅ x ⋅1 D 0 ⋅ x 1+ g 1+ r = = D0 ⋅ 1 + r = D0 ⋅ (6) = D0 ⋅ V0 = 0 1+ g 1+ r −1− g (1 − x ) (1 − x ) r−g 1− 1+ r 1+ r i

n

i

dar, D 0 ⋅ (1 + g ) = D1 şi (6) devine: D1 (r − g ) apoi, V0 ⋅ r − V0 ⋅ g = D1 şi V0 ⋅ r = D1 + V0 ⋅ g , de unde: D + V0 ⋅ g D1 r= 1 = +g V0 V0 deci: D r = 1 +g V0 în care g < r, deoarece un g > r ar conduce la V0 → ∞ ceea ce este absurd. V0 =

Dividendul la momentul „t” are cel mai adesea o formă exponenţială: D t = D 0 e g⋅t ● În cazul modelului creşterii constante a dividendelor trebuie păstrate următoarele condiţii: ƒ dividendul este aşteptat să crească în aceeaşi rată g; ƒ preţul acţiunii este aşteptat să crească cu aceeaşi rată; ƒ randamentul dividendului aşteptat este o constantă; ƒ randamentul câştigului de capital aşteptat este de asemenea o constantă şi aceasta este egală cu g. ● Modelul de creştere „0” a dividendelor: D1 = D2 = … = D în acest caz, g = 0 D D r = 1 +g⇒ r = 1 V0 V0 129

● În practică se mai întâlneşte şi modelul creşterii supranormale sau inconstante. În acest model perioada iniţială este tratată separat, iar creşterea constantă se aplică numai fazei de maturitate a dezvoltării. Folosind modelul creşterii rentabilităţii aşteptate de acţionari bazată pe efectul de levier (folosită la structura capitalurilor) determinăm rentabilitatea financiară: Dat R f = R e + (R e − R d ) ⋅ C pr Dar întrucât creditorii financiari, respectiv băncile au fost remunerate prin dobânda plătită, rentabilitatea financiară este rentabilitatea aşteptată de acţionari, respectiv rata capitalului propriu. ► Dacă profitul net este în întregime consumat pentru dividende, rata de creştere a dividendului va fi egală cu rentabilitatea financiară. ► Dacă însă din profitul net se reţine o cotă α pentru capitalizare (autofinanţare), rata de creştere a dividendului va fi: g = α ⋅Rf Rata de creştere a dividendului pe acţiune, se calculează şi se utilizează astfel, numai dacă numărul de acţiuni rămâne acelaşi. În caz contrar ea se va ajusta, dacă creşte numărul de acţiuni scade şi dividendul pe acţiune. Dacă creşterea precedentă a unei firme a fost anormală (în sus sau în jos), fie din cauza unor situaţii specifice, fie din cauza fluctuaţiilor economice generale, atunci investitorii nu vor extrapola rata de creştere pentru viitor. Acest lucru îl vor face analiştii valorilor mobiliare. D r = 1 + g → rata de creştere prevăzută de analiştii valorilor V0 mobiliare. Costul profitului nedistribuit şi al acţiunilor nou emise

Costul capitalului din profitul nedistribuit este rata venitului cerut de investitori pentru acţiuni comune. Acest cost de oportunitate se bazează pe argumentul că, dacă firma poate reinvesti profiturile nedistribuite la o rată superioară celei cerute de investitori, atunci averea acţionarilor va creşte în urma reinvestirii fondurilor respective de către firmă. În echilibru, rata venitului cerută de acţionari este egală cu rata aşteptată a venitului din noi investiţii pe care ei le-ar putea face. Deci, costul profitului nedistribuit este acelaşi cu cel al capitalului obţinut din acţiuni comune şi se obţine plecând de la modelul dividendului a lui Gordon-Shapiro: D r = 1 +g V0 Costul acţiunilor nou emise (re) sau costul capitalului extern din emiterea de acţiuni este mai ridicat decât costul profiturilor nedistribuite (r), din cauza costurilor cu subscrierea incluzând vânzarea unor acţiuni comune. 130

Pentru determinarea costului capitalului obţinut prin emisiunea de noi acţiuni comune se poate folosi formula: D re = +g V0 ⋅ (1 − E ) unde: E – costul procentual al emisiunii (legate de emisiune). Deci, V0 ⋅ (1 − E ) este preţul net per acţiune primit de bursă, când aceasta vinde o nouă emisiune de acţiuni.

8.2 Costul împrumutului pe termen lung Costul unei surse de finanţare şi deci, a împrumutului, se poate defini drept rata actuarială ce se determină prin egalitatea dintre sumele primite cu titlu de împrumut, pe de o parte şi vărsămintele în contul rambursărilor periodice a plăţii remuneraţiei şi a altor cheltuieli financiare aferente capitalului împrumutat, pe de altă parte. Costul actuarial se calculează pentru fiecare modalitate de finanţare prin angajamente la termen: creditul bancar pe termen lung şi mijlociu, împrumutul obligatar şi creditul bail sau leasing.

8.2.1 Costul împrumutului bancar Pentru un credit clasic, fără comisioane diverse, fără primă de emisiune sau de rambursare, costul actuarial este egal cu dobânda nominală. Costul creditului bancar pe termen mijlociu urmează frecvent evoluţia ratei bancare pe termen scurt, în timp ca creditul pe termen lung urmează evoluţia costului obligaţiunilor pe piaţa financiară (pe care o prezentăm în continuare). Întrucât creditele bancare nu presupun cheltuieli suplimentare, ca în cazul împrumuturilor obligatare, costul actuarial al creditelor bancare se apropie foarte mult de rata nominală a dobânzii, uneori identificându-se cu aceasta. Mărimea costului creditului bancar, respectiv suma dobânzii depinde de trei factori: volumul creditului, rata dobânzii şi timpul de creditare. C ⋅t ⋅d D= î 100 unde: Cî – capitalul împrumutat; t – durata plasamentului; d – rata dobânzii; D – dobânda în sumă absolută. 131

Dacă timpul pentru care se face împrumutul este în luni: C ⋅ t' ⋅d D' = î 12 ⋅ 100 unde: t’ – numărul de luni; D’ – dobânda în sumă absolută. iar dacă timpul pentru care se face împrumutul este în zile: C ⋅ t ′′ ⋅ d D ′′ = î 360 ⋅ 100 unde: t ′′ - numărul de zile; D′′ - dobânda calculată în cifre absolute. La creditele pe termen lung şi mijlociu se calculează şi dobândă compusă ceea ce înseamnă că, la sfârşitul fiecărei perioade de plasament dobânzile se adaugă la capital, generând ele înseşi dobândă. Convenţional, aplicarea dobânzii compuse are loc în cazurile când perioada de timp pentru care este acordat creditul este mai mare de un an. Dacă notăm cu: C – capitalul plasat (creditul); Cf – capitalul final, respectiv, creditul plus dobânda aferentă la sfârşitul perioadei de plasament; n – numărul de ani (perioade) pentru care se calculează dobânda compusă; D – rata anuală a dobânzii (%); d – rata dobânzii la o unitate monetară (D / 100); ∆ D – suma absolută a dobânzii. se utilizează următoarele formule: Cf = C ⋅ U n (1) în care: U = 1+ d ΔD = C f − C = C ⋅ U n − C = C(U n − 1) Cf −n C= = C f ⋅ (1 + d ) = C f ⋅ U − n n (1 + d )

(2) (3)

1 n

C ⎛C ⎞ d = ⎜ f ⎟ −1 = n f −1 C ⎝C⎠

8.2.2 Costul împrumutului obligatar Costul actuarial al împrumutului obligatar prin programul „RATA” 132

Problema care se pune este de a determina rata actuarială (costul actuarial) a unui împrumut obligatar având următoarele caracteristici: ► NR = număr obligaţiuni; ► VN = valoarea nominală; ► PE = preţul de emisiune; ► PR = preţul de răscumpărare; ► D = rata dobânzii; ► d = rata dobânzii la o unitate monetară (D / 100); ► n = numărul de ani; ► CS = cheltuielile de serviciu ale împrumutului; ► r = reduceri fiscale asupra cheltuielilor financiare şi de serviciu. Ţinând cont de caracteristicile împrumutului pentru o obligaţiune, cheltuielile anuale ale emitentului sunt: r Ca = (VN ⋅ d + CS) ⋅ 100 Într-o societate prin emisiune au loc fluxuri pozitive (intrări) şi negative (ieşiri, cheltuieli). La o intrare netă de trezorerie (PE) corespund ieşiri nete de trezorerie, după cum urmează: ■ costul actuarial (Ca) – în fiecare din cei „n” ani; ■ preţul de răscumpărare (PR) – în anul „n”. Costul net al împrumutului se obţine prin calculul actuarial după următoarea formulă generală: n Ft V0 = ∑ t t =1 (1 + d ) unde: V0 – valoarea actuarială la momentul „0”; Ft – fluxurile financiare. În cazul nostru: ⎛ NR ⋅ Ca NR ⋅ Ca NR ⋅ Ca NR ⋅ PR ⎞ ⎟ : NR + + ... + + NR ⋅ PE = ⎜⎜ 2 n n ⎟ + ( ) 1 d ( ) ( ) ( ) + + + 1 d 1 d 1 d ⎝ ⎠ La momentul emisiei: Ca PR Ca Ca PE = + + ... + + 2 n (1 + d ) (1 + d ) (1 + d ) (1 + d )n Rezolvăm această ecuaţie în funcţie de rata dobânzii (d). 1 Notăm: x= 1+ d Avem condiţia: d > 0 ⇒x < 1 133

(1)

Relaţia de mai sus devine: PE = Ca ⋅ (x + x 2 + ... + x n ) + PR ⋅ x n PE = Ca ⋅ x ⋅ (1 + x + ... + x n −1 ) + PR ⋅ x n dar 1 + x + ... + x n −1 este o progresie geometrică cu „n” termeni, unde primul termen este 1 şi raţia este „x”. Prin urmare: 1− xn n −1 1 + x + ... + x = 1− x deci: 1− xn PE = Ca ⋅ x ⋅ + PR ⋅ x n 1− x 1− xn f (x ) = PE − Ca ⋅ x ⋅ − PR ⋅ x n 1− x (2) Vom determina rădăcinile ecuaţiei de mai sus folosind „separarea rădăcinilor” şi metoda înjumătăţirii intervalului, ştiind că: x ∈ (0,1). Notăm: → capetele intervalului cu „a” şi „b”; a+b → mijlocul intervalului cu c = . 2 Înlocuim în (2) pe „x” cu „a, b, c” şi obţinem f(a), f(b), f(c). f(a) > 0 şi f(b) < 0 Se calculează f(c). Dacă f(c) > 0 rădăcina se află în intervalul (c, b), iar dacă f(c) < 0 rădăcina se află în intervalul (a, c). Operaţiunea continuă până se obţine o valoare a rădăcinii cât mai aproape de aproximaţia cerută. Soluţia este pe baza lui (1): 1− x d= x Pentru uşurarea calculelor se foloseşte programul „RATA” scris în FOXPRO. Un alt procedeu pentru calcularea costului net al împrumutului obligatar porneşte de la următoarea formulă: PR − PE Ca + n d= PR + PE 2 unde: Ca – costul actuarial al creditului obligatar; PE – preţul de emisiune.

134

8.3 Costul creditului pe termen scurt Partea principală care marchează costul creditelor pe termen scurt o formează dobânda, care este preţul capitalului de împrumut respectiv, partea din profit ce se cedează de întreprinzători băncii pentru folosirea creditului în calitate de capital. Nivelul dobânzii diferă în funcţie de conjunctura economică, de cererea şi oferta de capitaluri de împrumut. Taxa scontului, ca dobândă percepută de bănci cu prilejul mobilizării efectelor comerciale, reprezintă baza pentru care se eliberează cea mai mare parte a creditelor pe termen scurt, având rolul hotărâtor pentru nivelul dobânzilor practicate de bănci. Taxa oficială a scontului poate fi considerată dobânda minimă pentru operaţiuni de scont şi în acest fel, determină nivelul general al dobânzilor la creditele pe termen scurt. Luând ca punct de plecare taxa scontului, băncile adaugă o cotă reprezentând propriile cheltuieli administrative şi profitul propriu, formând astfel rata dobânzii la care oferă credite pe termen scurt clienţilor lor. Majorarea sau diminuarea taxei scontului provoacă creşteri sau reduceri ale ratei dobânzilor practicate pe piaţă. Costul creditului pe termen scurt nu se limitează aşadar la rata dobânzii, deşi aceasta reprezintă elementul principal, ci trebuie luate în considerare şi diverse comisioane şi taxe percepute de bănci în funcţie de risc, de calitatea garanţiilor oferite de debitori, de bonitatea acestora precum şi de posibilităţile de refinanţare ale băncilor. Rata dobânzii pe piaţa monetară este factorul determinant al nivelului dobânzilor la creditele pe termen scurt. Piaţa monetară (aferentă creditului pe termen scurt) este o piaţă între bănci şi alte instituţii financiare, pe care băncile găsesc zilnic banii de care au nevoie pentru acordarea de credite pe termen scurt. Banca centrală intervine rareori pe această piaţă, primind sau acordând credite. Băncile comerciale pot acorda credite sau se pot împrumuta cu fonduri pe diferite termene (zile, săptămâni, luni), constituind garanţii în efecte financiare pe care le pun în gaj sau mobilizează creditele de la banca centrală. Nivelul dobânzii pe piaţa monetară este un cost marginal de finanţare, denumit şi cost de oportunitate a creditelor pe termen scurt. Acest nivel al dobânzii se stabileşte în funcţie de cererea şi oferta de bani, care fluctuează zilnic, constituind de fapt o rată a dobânzii de echilibru. Variaţiile zilnice, uneori importante, ale ratei dobânzii pe piaţa monetară ar presupune revizuiri zilnice ale dobânzilor percepute de la clienţii bancari, ceea ce nu se întâmplă practic. Băncile utilizează aşa-numita rată de bază a dobânzii bancare al cărei nivel, apreciat pe un termen mai îndelungat, se înscrie paralel cu rata dobânzii pe piaţa monetară, fără a se identifica cu aceasta şi care se revizuieşte periodic în funcţie de evoluţia şi tendinţa ratei pe piaţa monetară, după deliberare între bănci şi Ministerul Finanţelor. În general, băncile consideră că riscul financiar depinde de mărimea întreprinderii debitoare. Cu cât o întreprindere are cifră de afaceri mai mare, riscul 135

este mai mic la creditele pe termen scurt şi invers. De aceea, băncile clasifică întreprinderile după mărimea cifrei de afaceri, clasificare ce diferă de la o bancă la alta, ultima categorie constituind-o debitorii ocazionali, la care băncile aplică cota cea mai mare de risc. În general, suma dobânzii de plată (∆ D), plătită de beneficiarii de credit este direct proporţională cu volumul creditului „C”, rata dobânzii „D” şi timpul de folosire a creditului „T”: C⋅D⋅T ΔD = 100 ⋅ 360 La creditele pe termen scurt se foloseşte calculul dobânzii simple, ceea ce înseamnă că suma dobânzii nu se adaugă la capital pentru a aduce ea însăşi dobândă. Pentru anumite contracte de credit pe termen scurt, se aplică dobânda postcalculată, adică suma ce se varsă, împreună cu rambursarea creditului, la sfârşitul anului sau al contractului. La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplică dobânda antecalculată, adică volumul său se determină şi se reţine de bancă la începutul contractului de credit, reţinerea ei însă de la început din volumul creditului aprobat, face ca debitorul să primească un credit curent. Calcularea dobânzilor la creditele acordate prin contul curent se realizează periodic pe baza formulei dobânzii simple, adaptată pentru implementarea pe calculator a acestei operaţiuni. La contul curent sumele produc dobânzi debitoare sau creditoare după sensul operaţiunii, plecând de la o anumită dată, valoare sau zi, adică data în care operaţiunea este luată în considerare şi care de regulă este diferită de data operaţiunii. Se pot utiliza diverse metode de calculare a dobânzilor la contul curent, cele mai utilizate fiind metoda directă şi metoda în scară sau hamburgheză.

8.4 Costul total al capitalului Dacă o societate este finanţată atât cu capital propriu, capital împrumutat şi leasing, costul total al capitalului este, practic, rentabilitatea cerută de piaţa financiară pentru fiecare categorie de titluri financiare (acţiuni, obligaţiuni, etc.) înmulţită cu ponderea ce o deţine fiecare, în finanţarea totală a societăţii. Astfel, costul total al capitalului (CT) este: Cp L D + Qd ⋅ + Qe ⋅ CT = Qp ⋅ Cp + D + L Cp + D + L Cp + D + L în care: Cp – capitalul propriu; D – datoriile din credite; L – valoarea leasing-ului; 136

Qp – costul fondurilor proprii; Qd – costul datoriilor; Qe – costul leasing-ului.

8.5 Costul marginal al capitalului Costul marginal al capitalului (CMC) este o metodă utilizată de conducătorii financiari. Costul marginal al capitalului este costul adiţional pentru obţinerea unei unităţi monetare de capital nou şi costul marginal creşte pe măsură ce capitalul creşte. Nivelul de finanţare, pe care şi-l poate permite o firmă cu profitul reţinut (nedistribuit), combinat cu capacitatea de îndatorare şi acţiuni preferate înainte de a fi forţată să emită acţiuni comune, este dat de punctul critic, care este valoarea noului capital ce poate fi mărită înaintea unei creşteri a costului mediu ponderat al capitalului existent în firmă. Suma datoriei la cos tul mai mic Punctul critic pentru datorii = . Datorii ca procent din capitalul total Această formulă poate fi scrisă într-o formă mai generală şi aplicată la orice componentă a capitalului utilizată la calcularea costului marginal a creditului. Punctul critic pentru o componentă a capitalului = Suma totală a componentei capitalului la cos tul mai redus = . Pr ocentul din totalul capitalului a componentei respective Punctele critice pot apărea dacă ratele dobânzii cresc, dacă costurile acţiunilor preferate cresc sau dacă costul emiterii acţiunilor comune creşte.

137

CAPITOLUL IX GESTIUNEA RISCURILOR 9.1 Conceptul de risc şi tipologia riscului Dificultatea procesului de cunoaştere a riscurilor în vederea diminuării lor la maximum rezidă din multitudinea acestora şi din numărul şi complexitatea ridicată a variabilelor ce intervin. De un real ajutor pe acest plan este cunoaşterea principalelor forme de risc cu care firmele sunt confruntate. Formele pe care le îmbracă riscul sunt diverse, ele putându-se manifesta mai intens la nivelul agentului economic. În practică există posibilitatea clasificării riscurilor după o multitudine de criterii în vederea cuantificării lor, un prim criteriu fiind dependenţa de voinţa managerului, în raport cu care întâlnim: ¾ riscul speculativ, care în ciuda marii diversităţi a manifestării lui prezintă un anumit număr de caracteristici comune: ► este acceptat – rezultă dintr-un fapt raţional, el nu este asumat fără ca managerul să fie în cunoştinţă de posibilitatea apariţiei lui; ► este delimitabil – managementul poate decide în aranjamentele sale cu privire la mărimea riscului în funcţie de limita bugetului şi politica pe care o promovează; ► se realizează în timp – abia după o perioadă de timp managementul poate trage concluzii cu privire la succesul sau la insuccesul pe piaţă al unui produs, la oportunitatea unei afaceri. Atitudinea faţă de acest risc este diferită de la o firmă la alta, putând merge de la „gustul riscului” până la aversiune totală, trecând prin faza de neutralitate. Firma poate estima efectele nefaste pe care riscurile speculative le provoacă intervenind în gestionarea acestora prin tehnici speciale. ¾ riscul pur, care contrar riscului speculativ: ► nu este acceptat în contrapartida unei posibilităţi de câştig. Realizarea sa determină o pierdere pentru firmă în timp ce nerealizarea nu constituie un câştig; ► nu este delimitabil – firma nu poate decide cu privire la mărimea pierderilor sale în caz de dezastru; ► nu se realizează în timp – apare ca un fenomen aleatoriu de multe ori fără semnale de avertizare; ► este un eveniment aleatoriu, independent de voinţa părţilor – aceste două caracteristici au fost preluate de legiuitor pentru a defini natura contractului de asigurare. În limbaj curent expresia „riscuri asigurabile” e folosită adesea în locul expresiei „riscuri pure”. 138

Un al doilea criteriu de clasificare este originea riscurilor după care sunt evidente: ¾ riscurile provenite de la şi din activitatea firmei, care sunt generate de activitatea de concepţie, comercializare şi exploatare. Fiecare din aceste activităţi generează centre de risc ce trebuie identificate şi gestionate; ¾ riscurile provenite din interiorul firmei. Activitatea unui agent economic se desfăşoară într-un mediu politic, social şi economic care din perspectiva riscului are influenţe puternice asupra acestuia. Privite sub aspectul probabilităţii de estimare, riscurile sunt: ¾ riscuri improbabile, datorate unor evenimente de exploatare ca : incendii, riscuri ce sunt contracarate de asigurări; ¾ riscuri foarte probabile ( de gradul II sau III ), ce de exemplu: piaţa în declin, incompetenţa managerială; ¾ riscuri puţin probabile, ca de exemplu: criza de succesiune, căderea brutală a activităţii sau riscul de faliment. În raport cu orizontul de timp sunt avute în vedere riscurile imediate şi riscurile de perspectivă. În funcţie de domeniul de manifestare, riscurile majore cu care se confruntă întreprinderea sunt: riscul economic, riscul financiar, riscul tehnic, riscul comercial, riscul de faliment, risc valutar. Riscul economic, care este determinat evoluţiile contextuale ale firmei, cât şi de calitatea activităţii economice din cadrul său, se manifestă cel mai frecvent sub forma: ¾ riscului creşterii inflaţiei, privit ca: ► risc al amplificării ratei dobânzilor la credite; ► risc al modificării cursului de schimb valutar; ¾ riscului de exploatare economică referitor la încadrarea în pragul de rentabilitate, etc. Riscul financiar aferent obţinerii şi utilizării capitalurilor împrumutate se referă în speţă la : ¾ riscul rămânerii fără lichidităţi, reflectare a variabilităţii indicatorilor de rezultate financiare sub incidenţa structurii financiare a firmei; ¾ riscul neasigurării rentabilităţii datorită falimentului şi amplificării prea mari a cheltuielilor; ¾ riscul îndatorării excesive şi a pierderii proprietăţii, etc. Riscul economic numit şi risc de exploatare este legat de decizia de investire, în timp ce riscul financiar este legat de decizia de îndatorare. Riscul tehnic este cel cu care se confruntă inerent firmele inovatoare. El nu trebuie privit ca o fatalitate, ci ca o pierdere necesară pentru a rezista în competiţia cu concurenţa. Important este ca efectele pozitive ale proiectelor de succes să fie mult mai mari decât pierderile generate de eşecuri. Riscul comercial, asociat operaţiunilor de aprovizionare şi vânzare ale firmei pe piaţa internă sau externă, se referă în principal la : riscul de preţ, riscul de transport şi riscul de vânzare. Modalităţile cele mai uzuale pentru protejarea contra 139

acestor riscuri sunt contractele de asigurare şi clauzele asiguratorii în contractele comerciale. Riscul de faliment este riscul legat de incapacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor scadente, generate fie de angajamente anterioare contractate, fie de operaţii indirecte. Asociat solvabilităţii întreprinderii, acest risc mai este denumit şi risc de insolvabilitate. Prin tratarea corespunzătoare a acestor categorii de risc, managerii şi specialiştii îşi asigură informaţii mai bogate şi mai exacte, fiind în măsură ca, pe baza utilizării unui instrumentar adecvat, se adoptă decizii eficace, cu risc şi incertitudine minimizate.

9.2 Riscul economic Este legat de incertitudinea randamentului activităţii de producţie. El poate fi măsurat cu rezerva faţă de punctul critic şi pârghia de exploatare. Grafic punctul critic se prezintă în figura : Costuri Venituri Costuri totale Costuri fixe

Producţie Vc În punctul critic veniturile sunt egale cu costurile: de unde : unde:

VC = Ct VC = Cf + Cv

Cf – costuri fixe; Cv – costuri variabile; VC – venituri în punctul critic. 140

Ultima relaţie se mai poate scrie : VC = C f +

CV ⋅ VC , VC

de unde rezultă: Cf C 1− V VC Rezerva faţă de punctul critic (R) se calculează cu relaţia : V R = 100 − C ⋅ 100 V unde: V – venituri din exploatare realizate şi previzibile. Dacă: ═> R < 10% riscul de exploatare este foarte mare. Mici dereglări în realizarea producţiei pot conduce firma la faliment; ═> R > 10% riscul de exploatare este mare; ═> R > 30% riscul de exploatare este mic. VC =

Efectul de pârghie de exploatare măsoară creşterea relativă a profitului exploatării ( fără cheltuieli şi venituri financiare ) care rezultă dintr-o creştere relativă a producţiei. Ne arată cu câte procente se modifică profitul la modificarea cu un procent a producţiei. ΔP PE = P ΔQ Q unde: P – profitul exploatării; Q – producţia exploatării; Δ - creştere / scădere Pârghia de exploatare este dependentă de structura cheltuielilor: P = q(p − v ) − F

unde: q – volumul fizic al producţie; p – preţul de vânzare; v – cheltuieli variabile unitare; F – cheltuieli fixe. Deoarece cheltuielile fixe sunt constante relaţia devine: ΔP = Δq(p − v ) Creşterea relativă: 141

ΔP Δq(p − v ) = P q(p − v ) − F Coeficientul pârghiei de exploatare se poate exprima astfel: Δq(p − v ) q(p − v ) − F PE = Δq q De unde rezultă: PE =

p−v p−v−F

PE =

q(p − v ) q(p − v ) − F

sau:

Concluzii: ► cu cât pârghia de exploatare este mai mare riscul de exploatare creşte. Mici nerealizări ale producţiei conduc la dificultăţi financiare mari; ► cu cât pârghia de exploatare este mai mică cu atât firma se îndepărtează de punctul critic având un risc de exploatare mic; ► cu cât cheltuielile fixe sunt mai mari cu atât pârghia de exploatare este mai mare şi, deci, riscul de exploatare mai mare; ► pe măsură ce creşte capitalizarea firmelor, creşte şi riscul de exploatare.

9.3 Riscul financiar Riscul financiar este determinat de politica de finanţare a întreprinderii prin capitaluri proprii sau prin împrumuturi. Se întâlnesc trei modalităţi de determinare a riscului financiar: ■ analiza riscului financiar pe baza metodei pragului de rentabilitate; ■ efectul de levier; ■ explicarea factorială a rentabilităţii financiare, pe baza punerii în evidenţă a efectului de levier. Analiza riscului financiar pe baza pragului de rentabilitate

În acest caz se poate folosi raţionamentul de la riscul economic la care vor trebui să se ia în considerare cheltuielile financiare ( pentru plata împrumuturilor ) care sunt considerate cheltuieli fixe la un anumit nivel de activitate: 142

PR =

F + Dob 1− a

în care: PR = pragul de rentabilitate; F = cheltuieli fixe ( exclusiv dobânda ); Dob = dobânda ca o cheltuială fixă; a = coeficient privind ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri. Evaluarea riscului se face cu ajutorul: ► indicatorului de poziţie: ♦ absolut CA – PR ♦ relativ CA / (CA – PR) ► coeficientului de elasticitate: ΔPC e = PC ΔCA CA 0 în care: PC = profitul curent; CA = cifra de afaceri. Analiza riscului financiar prin efectul de levier

Din această formulă se observă că variabilitatea rentabilităţii financiare depinde de variabilitatea rentabilităţii economice ( riscul economic ) şi de gradul de îndatorare ( riscul financiar ): D R f = R e + (R e − R d ) ⋅ at = R e + (R e − R d ) ⋅ L C pr Rd = constantă Se consideră σ 2 R d = 0 , atunci:

σ 2 R d = σ 2 [R e + (R e − R d ) ⋅ L] = σ 2 [R e + (R e ⋅ L )] = σ 2 R e ⋅ (1 + L ) şi deci riscul financiar va fi:

2

σR f = σR e ⋅ (1 + L ) unde: σ – dispersia; σ2 – abaterea medie pătratică. Determinarea riscului financiar prin punerea în evidenţă a factorilor îndatorarea firmei şi rentabilitatea firmei 143

Rf =

PC CA PC ⎛ CA ⎞ D ⋅ + ⋅⎜ − R d ⎟ ⋅ at CA AE CA ⎝ AE ⎠ C pr

în care: PC / CA = rata marjei curente de acumulare fără dobânzi; CA / AE = rata rotaţiei activului economic.

9.4 Riscul de faliment Pentru ca o întreprindere să reziste condiţiilor pe piaţă, aceasta va trebui să fie solvabilă adică să aibă capacitatea de a face faţă obligaţiilor scadente la un moment dat. Deci, întreprinderea este obligată să lucreze în echilibrul, orice dereglare a acestuia va conduce inevitabil la greutăţi în desfăşurarea activităţii şi în ultimă instanţă la falimentul acesteia. Riscul este considerat ca probabilitatea apariţiei unui fenomen nedorit. Criteriile principale care stau la baza identificării întreprinderilor în dificultate sunt: ► insolvabilitatea, adică activul nu este suficient pentru achitarea datoriilor; ► supraîndatorarea, caz în care gradul de îndatorare este atât de mare încât compromite capacitatea întreprinderii de a face faţă datoriilor curente; ► existenţa unor fapte de natură să compromită continuitatea activităţii. Întreprinderile în dificultate se caracterizează prin: ● scăderea volumului de activitate şi a rentabilităţii; ● folosirea unor tehnici şi instrumente de conducere neperformante; ● situaţia financiară dificilă; ● grad scăzut de utilizare a capacităţii de producţie. În literatura economică străină s-au cristalizat următoarele metode de diagnosticare şi analiză a riscului de faliment: analiza statică pe baza bilanţului patrimonial, analiza funcţională pe baza bilanţului funcţional, analiza dinamică; analiza strategică; analiza scorurilor etc. Ne vom opri în continuare asupra unora dintre ele: a) prognoza falimentului prin modelul Z1

Metoda cea mai des folosită pentru evaluarea situaţiei unei firme se bazează pe modelul Z dezvoltat în SUA în anul 1968, de profesorul Altman. Acesta a folosit informaţiile obţinute în urma studierii unui larg eşantion de companii atât din rândul celor care au dat faliment cât şi a celor care au supravieţuit. A 144

descoperit că analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a cinci indicatori a permis prevederea a 75% din falimente cu doi înainte de producerea acestora. Funcţia acestui model este următoarea: Z = 1,2 × X 1 + 1,4 × X 2 + 3,3 × X 3 + 0,6 × X 4 + 1,0 × X 5 unde: capital circulant total active capital circulant = active circulante – pasive circulante profit reinvestit X2 = total active profit înainte de dobânzi şi impozite X3 = total active valoarea pe piaţă a capitalului subscris şi vărsat X4 = datorii pe termne lung venituri din vânzări X5 = total active Altman a sugerat ca un punctaj mai mic de 1,8 arată că firma este aproape de faliment. Un punctaj > 3 arată că bancherul poate avea încredere în firmă. Un punctaj cuprins între 1,8 şi 3 arată că firma este într-o situaţie dificilă şi trebuie urmărită atent activitatea ei. X1 =

b) prognoza falimentului prin metoda de scor a Băncii Franţei

Funcţia de scor a Băncii Franţei a fost elaborată pentru a se aplica firmelor industriale cu mai puţin de 500 de salariaţi: Z = 1,25 ⋅ R 1 + 2,003 ⋅ R 2 − 0,84 ⋅ R 3 + 5,221 ⋅ R 4 − 0,689 ⋅ R 5 − 1,164 ⋅ R 6 + + 0,706 ⋅ R 7 + 1,408 ⋅ R 8 − 85,544 unde valorile lui R şi relaţia de calcul sunt prezentate în tabelul următor: Nr.crt.

Denumirea ratei

Relaţia de calcul

Coeficient de ponderare

R1

Rata cheltuielilor financiare Rata de acoperire a capitalului investit

Cheltuieli financiare EBE Capitalul permanent Capitalul investit

1,255

R2

145

2,003

Capacitate de autofinanţare Obligaţii

0,84

R4

Rata capacităţii de rambursare a obligaţiilor Rata marjei brute de exploatare

EBE CA

5,221

R5

Durata medie a creditului furnizori

Sold mediu furnizori ×T Cumpărări de marfă

-0,689

R6

Rata de creştere a valorii adăugate

VA 1 − VA 0 VA 0

1,164

R7

Durata medie a creditului clienţi

Sold mediu clienţi Vânzări

0,706

R8

Rata investiţiilor fizice

Investiţii VA

1,408

R3

iar, EBE – excedent brut de exploatare; VA – valoarea adăugată; CA – cifra de afaceri. În funcţie de valoarea lui Z se disting următoarele zone: ► Z < - 0,25 ═> probabilitate mare de risc ► - 0,25 < Z < 0,125 ═> zonă de incertitudine ► Z > 0,125 ═> zonă favorabilă c) analiza statică a riscului de faliment prin metoda ratelor

Pentru analiză se folosesc două categorii de rate: ¾ ratele de solvabilitate; ¾ ratele de structură financiară de pasiv. Ratele de solvabilitate sunt: Active circulante >1 ► rata solvabilităţii generale = D ts ► rata fondului de rulment =

Capital permanent >1 Active imobilizate

► rata solvabilităţii parţiale =

Creanţe + Titluri de plasament + Disponibilităţi , cu D ts

valori cuprinse între 0,8 şi 1.

146

Plasamente + Disponibilităţi > 0,3 D ts

► rata solvabilităţii imediate =

Ratele de structură sunt:

rata autonomiei financiare =

Datorii pe termen lung <1 Capital propriu

► sau

rata autonomiei financiare =

Activ net contabil , cu valori normale între 10 şi 30% Pasiv contabil

rata de îndatorare la termen =

Datorii pe termen lung <1 Capital propriu

► sau rata de îndatorare pe termen scurt =

rata cheltuielilor financiare =

Datorii pe termen scurt Clienţi + Efecte scontate neajunse la scadenţă

Cheltuieli bancare < 3% Cifra de afaceri

► sau rata cheltuielilor financiare =

Cheltuieli financiare < 50% rezultatul brut al exploatării

d) Modelul Altman

Z = 3,3x 1 + 1,4x 2 + 1,2x 3 + 0,9x 4 + 0,6x 5 unde: rezultat brut al exploatării Activ total rezerve = Activ total Fondul de rulment net global = Activ total Cifra de afaceri = Activ total Capital propriu = Datorii totale

x1 = x2 x3 x4 x5

147

e) Modelul Conon Holder

Z = 0,24x 1 + 0,22x 2 + 0,16x 3 − 0,87 x 4 − 0,10x 5 unde: rezultatul brut al exploatării Datorii Capital permanent x2 = Activ total Valori realizabile şi disponibile x3 = Activ total Cheltuieli financiare x4 = Cifra de afaceri Cheltuieli cu personalul x5 = Cifra de afaceri Pentru întreprinderile comerciale cu ridicata, Z are forma: x1 =

Z = 0,0136 x 2 + 0,0197 x3 + 0,0341x 6 + 0,0185 x 7 − 0,0158 x8 − 0,00122

unde:

x 2 şi x 3 au semnificaţia din funcţia precedentă; Capitaluri proprii x6 Activ total rezultatul brut al exploatării x7 = Activ total Necesarul de fond de rulment x8 = Cifra de afaceri În funcţie de valoarea lui „Z” se stabileşte probabilitatea falimentului, astfel: Funcţia cu scor „Z” Probabilitatea falimentului (pentru întreprinderi industriale) Negativ 0–2

>80% 75 - 80%

2–4

70 – 75%

4 – 8,5

50 – 75%

9,5

35%

10,0 13,0 16,0

30% 25% 10 – 15%

Zonă cu mare risc de faliment Zonă cu incertitudine

Zonă cu risc redus

148

9.5 Riscul plasamentelor Riscul unui portofoliu de acţiuni depinde de trei factori: ► riscul fiecărei acţiuni inclusă în portofoliu; ► gradul de independenţă al variaţiilor acţiunilor între ele; ► numărul de titluri din portofoliu. ► Riscul unei acţiuni este dat de riscul de piaţă şi de riscul specific. Riscul de piaţă este determinat de influenţa pieţei bursiere, el mai numindu-se risc sistematic. Riscul specific al fiecărei acţiuni este determinat de modificări în comportamentul economic al firmei care a emis acţiunea şi de specificul ramurii de care aparţine firma respectivă. Teoria riscului valorilor mobiliare se fundamentează pe categoria de rentabilitate şi pe parametrii repartiţiei şi densităţii de repartiţie: ═► rentabilitatea unei acţiuni (ra) este dată de dividendul net (d) pe care aceasta îl aduce şi de creşterea valorii de piaţă (Vp) în raport cu preţul ei de achiziţie (Vat-1): Vp t − Va t −1 + d t ⋅ 100 ra t = Va t −1 ═► rentabilitatea portofoliului de acţiuni (rpa) se calculează similar:

rpa = t

Vpp t − Vap t −1 + D t ⋅ 100 Vap t −1

unde: Vppt – valoarea de piaţă a portofoliului la momentului „t”, n

Vpp t = ∑ Vp t k =1

Vapt-1 – valoarea de achiziţie a portofoliului; Dt – dividendul portofoliului, n

Dt = ∑ dt k =1

═► valoarea medie a rentabilităţilor ( ri ) ponderate cu probabilităţile de apariţie (pi): m

m = ∑ ri ⋅ p i i =1

unde: i = 1, 2, …….., n observări statistice 149

═► dispersia rentabilităţilor ( ∂2 ) faţă de valoarea medie: n

∂ 2 = ∑ (ri − m ) ⋅ p i 2

i =1

═► abaterea medie pătratică ( ∂ ) sau abaterea standard: ∂ = ∂2 Dacă ∂ este mică înseamnă că variaţia rentabilităţii în jurul rentabilităţii medii sau pe scurt variaţia rentabilităţii este mică. Deoarece variaţia este mică înseamnă că şi riscul acţiunii respective este mic. ═► variabilitatea rentabilităţii acţiunilor individuale este dată de riscul sistematic şi de riscul specific. Pentru a surprinde şi previziona fluctuaţiile bursiere ale valorilor mobiliare este deci necesară o analiză aprofundată a pieţei bursiere, a activităţii economico-financiare a firmelor emitente etc. Practic, acest lucru este foarte greu de realizat, de aceea o foarte bună soluţie o oferă statistica matematică prin analiza şi extrapolarea corelaţiei dintre variabilitatea acţiunilor individuale şi variaţia pieţei bursiere. Ecuaţia recomandată este următoarea: rai = α + β ⋅ R p + ε unde: rai – rata rentabilităţii estimate pentru acţiunea „i”; α - parametru al funcţiei egal cu mărimea rai atunci când Rp = 0 β - coeficient de regresie, de volatilitate sau coeficient beta; ε - parametru specific acţiunii „i” prin care se măsoară riscul individual (specific)

β=

1 (∑ r ai ⋅∑ R p ) n 1 2 2 ∑ R p − n (∑ R p )

∑r

ai

⋅Rp −

Dacă: 1. β>1 – acţiunile sunt foarte volatile, adică au o variaţie de ±1% a indicelui general al pieţei bursiere determină o variaţie mai mare de ±1% a rentabilităţii acţiunii „i”; 2. β<1 – acţiuni puţin volatile, adică o variabilitate degresivă a rentabilităţii acţiunii „i” determinată de variaţia rentabilităţii pe piaţă; 3. β=1 – o variaţie a rentabilităţii generale antrenează aceeaşi variaţie a rentabilităţii acţiunii „i”. 150

Astfel, se poate concluziona: • mărimea riscului de piaţă a acţiunii este dat de produsul dintre volatilitatea acţiunii (β) şi abaterea medie pătratică a rentabilităţii de piaţă; Risc de piaţă = β٠∂Rp • mărimea riscului specific al acţiunii „i” este dată de abaterea medie pătratică a variabilei reziduale є; Risc specific = ∂є • mărimea riscului total se determină cu teorema lui Pitagora Risc total = β2·∂p2 + ∂є2 ► Riscul unui portofoliu de acţiuni În conformitate cu avantajul diversificării unui portofoliu se apreciază că riscul acestuia depinde de numărul de titluri care îl compun, structura portofoliului ( dacă titlurile au ponderi relativ egale în compunerea portofoliului, atunci riscul acestuia este mai mic decât atunci când o acţiune deţine 90% din portofoliu ) şi diversificarea pe ramuri economice. ◄► când în componenţa portofoliului se află acţiuni independente, variaţiile cursurilor lor au tendinţa de a se compensa şi deci riscul total al portofoliului scade. Dacă fluctuaţiile de cursuri a două acţiuni ( ce compun în mod egal un portofoliu ) sunt corelate strâns şi pozitiv ( când una creşte, creşte şi cealaltă şi invers )atunci riscul portofoliului va fi acelaşi cu al oricăreia dintre cele două acţiuni. Dacă fluctuaţiile de cursuri sunt corelate strâns sar în sens negativ ( când una creşte, cealaltă scade şi invers ) atunci volatilitatea ( beta ) portofoliului este nulă. ◄► când în componenţa portofoliului se află acţiuni dependente, atunci riscul portofoliului este dat de covariaţia dintre ratele de rentabilitate ale acţiunilor care îl compun. Pentru un portofoliu format din două acţiuni „i” şi „j” riscul portofoliului va fi: σ ij = Dacă:

(

)(

1 ∑ ri − ri rj − rj n

)

x1 – ponderea acţiunii „i” x2 – ponderea acţiunii „j” atunci rentabilitatea medie a portofoliului r port este: r port = x 1 ⋅ ri + x 2 ⋅ rj , iar riscul acestuia: 2 σ 2 port = (x 1 ⋅ σ1 + x 2 ⋅ σ j )

151

9.6 Riscul valutar Formele de manifestare a acestui risc sunt multiple, dar noi aici ne vom ocupa numai de unele dintre ele şi anume: ═► riscul deprecierii monedei naţionale care influenţează în special firmele importatoare fără să aibă o activitate de export în compensaţie. Pe măsura devalorizării monedei creşte costul valutei de import şi ca atare evaluatorul în estimările sale viitoare trebuie să ia în considerare acest risc. ═► riscul de neplată sau plată cu întârziere. Derularea activităţilor de export pentru multe dintre firmele româneşti reprezintă o operaţiune greoaie datorită lipsei de experienţă ( înainte aceste operaţiuni se făceau prin firmele de comerţ exterior ), inexistenţa unei pieţe externe tradiţionale şi a unui sistem informaţional adecvat. Într-o asemenea situaţie este greu de cunoscut bonitatea partenerului extern, seriozitatea afacerilor pe care acesta le face. De aceste aspecte trebuie să ţină seama evaluatorul în special atunci când în estimările făcute prevede şi activităţile de export.

152

Bibliografie 1. Adochiţei, M., Adochiţei, A. 2. Adochiţei, M., Adochiţei, A. şi colectiv 3. Bistriceanu Gheorghe D., Adochiţei Mihai, Negrea Emil 4. Craiu I., Babe Al., Brănescu D. 5. Cristea, H., Ştefănescu, N. 6. Cristea, H. 7. Hada Teodor 8. Opriţescu, M., Sichigea, N. 9. Stancu, I. 10. Stancu, I. 11. Toma, M. 12. Toma, M. 13. Toma, M., Alexandru, F. 14. Văcărel, I. şi colectiv 15. Vintilă, G.

- Finanţele întreprinderii în economia de piaţă, Tipografia Mitrea, Piatra-Neamţ, 1993 - Finanţele întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995 - Finanţele agenţilor economici, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1995 - Mijloacele circulante, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1966 - Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Mirton, Timişoara, 1996 - Finanţele întreprinderii, Tipografia Universităţii de Vest Timişoara, 1993 - Finanţele agenţilor economici din România, Editura Intelcredo, Deva, 1999 - Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Dova, Craiova, 1996 - Gestiune financiară, Editura Economică, Bucureşti, 1994 - Finanţe, Editura Economică, Bucureşti, 1997 - Finanţe şi gestiune financiară, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1994 - Finanţe şi gestiune financiară, Aplicaţii practice şi teste grilă, Editura Economică, Bucureşti, 1996 - Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 1998 - Finanţe publice, ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2001 - Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1997

Notă: Pentru elaborarea acestei lucrări s-a analizat şi legislaţia referitoare la subiectele abordate, aflată în vigoare la data de 01.04.2002.

153