Exemple Erori Logice.docx

(Wix-Logo)Create a Wix site! 100s No Start now >>

of coding

templates needed

This site was created using

WIX.com.

Create your own for FREE >>

INTROSPECŢII Serie nouă ACASĂ PRODOMO ARHIVĂ EVENIMENTE GALERIE CONTACT REDACŢIE REVISTĂ INTERDISCIPLINARĂ EDITATĂ DE COLEGIUL NAŢIONAL DIN IAŞI

Erori logice. Sofisme şi paralogisme în literatura română şi universală Simona Ioniţă Înapoi Limbajul nostru, deşi de multe ori aparent corect, cuprinde adeseori o multitudine de greşeli care încalcă legile şi gândirea logică. La apariţia acestora contribuie diferiţi factori,cum ar fi gândirea pe baza sentimentelor, nu a raţiunii, construirea tezelor într-un mod subiectiv sau pur şi simplu dorinţa de a obţine ceva prin căi ademenitoare. În astfel de situaţii, natura umană nu mai ţine cont de respectarea unor reguli,ci urmăreşte propriul ţel pe care vrea să îl atingă oricare ar fi consecinţele. În Antichitate a început practicarea jocurilor de cuvinte, prin care unele concluzii care păreau bine identificate şi deduse, erau incorecte din cauza folosirii greşite a termenilor sau a contextului in care erau folosiţi. De altfel, tot atunci s-au dezvoltat şi încurajat dezbaterile pe diferite teme, prin care unii dintre interlocutori realizau anumite greşeli, determinând falsitatea sau inconsistenţa concluziei. Întâlnim astfel de situaţii în Republica lui Platon: „ – Priveşte-i pe ceilalţi artizani şi vezi dacă nu cumva asta îi răsfaţă şi-i face răi şi pe ei. – Ce anume? – Bogăţia, am răspuns, şi sărăcia. – Cum aşa? – În modul următor: crezi că olarul, după ce s-a îmbogăţit, vă mai dori să se ocupe de meseria lui? – Nu ar deveni el mai leneş şi mai neglijent ca înainte? – Ba da, mult mai leneş. – Şi un olar mult mai prost. – Da, un olar mult mai prost. – Pe de altă parte, dacă sărăcia îl împiedică să îşi cumpere scule sau alte obiecte necesare artei sale, munca sa nu ar avea de suferit? Fiii săi şi ucenicii nu ar deveni muncitori proşti? – Cum să nu? – Deci, şi una şi alta, bogăţia şi sărăcia, duc la pierzanie artele şi artizanii”[i].

Premisele sunt insuficiente pentru declararea unei astfel de concluzii, prin urmare, această afirmaţie este una complet artificială pentru că pot exista artizani care să fie săraci, dar, datorită pasiunii mari, să continue să lucreze cu la fel de mult spor sau să fie bogaţi, dar să fie conştienţi de talentul lor fără a se lăsa influențați de bogăţii. Astfel, pot interveni diferiţi factori legaţi de personalitatea fiecăruia, deciziile luate, modul de a gândi care ne determină să respingem concluzia de mai sus. S-au diferenţiat încă din Antichitate mai multe tipuri de erori logice printre care sofismele si paralogismele. Referitor la sofisme, putem declara că sunt nişte greşeli de limbaj, făcute cu voinţa acelei persoane, cu scopul de a obţine ceva sau de a convinge pe cineva cu orice preţ. Pe de altă parte, paralogismele sunt realizate neintenţionat, fără voia şi intenţia celui care greşeşte. Prin urmare, printr-un silogism reuşim să îi înşelăm pe alţii, iar printr-un paralogism ne înşelăm pe noi înşine. Deşi există mai multe clasificări pentru erori logice, cea mai răspândită cuprinde: a) erorile formale, b) erorile de interpretare și c) erorile de relevanță.

a) Erorile formale se referă la inferenţe definite printr-o schemă nevalidă. Acestea pot include erori în silogismul ipotetic. În cazul propoziţiilor compuse, erorile legate de afirmarea consecventului, respectiv negarea antecedentului. De exemplu, raţionamentul: ”Dacă îmi fac temele (p), voi lua note mari (q), Am note mari (q), Deci, mi-am făcut temele (p)” Schema de inferență: [(p→q) • q]→p este nevalidă, probabilă, deoarece nota mare poate fi efectul furtului intelectual, a copiatului, sau tema este făcută, dar aceasta poate fi incorectă, iar notele pot fi mici, chiar dacă tema este rezolvată.

De asemenea, în silogismul disjunctiv, având de a face cu două situaţii, dacă una nu va avea loc, se consideră cealaltă ca fiind realizabilă. Spre exemplu: ”Afară e soare sau plouă. Nu plouă, deci e soare.” Schema de inferență: [(p v q) • - q]→ - p este de asemenea nevalidă.

Chiar dacă nu plouă, nu înseamnă neapărat că e soare, pentru că poate fi şi înnorat sau poate ninge. În aceeaşi categorie se încadrează dilemele cu 2 sau 3 premise. b) Erorile de interpretare sunt provocate de numărul mare de sensuri pe care anumite cuvinte şi le pot însuşi, acest fapt putând provoca confuzii în cazul în care acel cuvânt este folosit cu sensuri diferite în cadrul aceluiaşi raţionament. Amfibolia este provocată de lipsa de precizie sau de contextul greşit în care este formulată argumentarea. Spre exemplu, în opera Alice în ţara minunilor de Lewis Carroll am identificat această eroare în următorul fragment: ”– Patriotul arhiepiscop de Canterbury găsi de cuviinţă...(povesteşte Şoricelul). – Ce zici că găsi? întrerupse Raţa. – Găsi de cuviinţă-răspunse Şoarecele cam supărat. Doar ştiţi cu toţii ce înseamnă . – Eu ştiu ce înseamnă a găsi. Când găsesc eu ceva – zise Raţa – înseamnă, de obicei, o broască sau o râmă. Da, vorba e, arhiepiscopul ce-a găsit?[ii]

Pentru că termenul folosit de Şoricel nu este cunoscut interlocutorilor, ei nu se pot înţelege aşa cum trebuie, receptând un alt mesaj decât cel corect. Astfel, faptul că şoricelul nu a folosit un limbaj care să fie înţeles şi de ceilalţi duce la invaliditatea argumentării. Ambiguitatea se evidenţiază prin folosirea aceluiaşi termen cu sensuri diferite, dar nu opuse, în argumentare (cuvinte polisemantice). Am identificat o astfel de eroare în schiţa Mitică scrisă de I. L. Caragiale: „Mitică este bucureşteanul par excellence. Şi fiindcă Bucureştii sunt un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un mic parizian”[iii]

Concluzia nu este întemeiată, fiindcă Bucureştiul a fost numit astfel în funcţie de anumite criterii (legate de aspect, amenajare, istorie), care nu se pot în niciun caz aplica personajului. De altfel, parizienii pot avea şi ei anumite trăsături care nu sunt precizate, deci nu se poate afirma că personajul este un „mic parizian”.

Prin eroarea compoziţiei înţelegem transferul unei trăsături de la un individ la o clasă din care acel individ face parte sau de la un obiect la clasa de obiecte corespunzătoare. De exemplu: „Se cuvine, deci, să cunoşti această vârstă(bătrâneţea (n.n.) tocmai ca pe o poamă, adică un măr sau o pară, pe care când vezi că putrezeşte într-o parte, este limpede că nu după multe zile va putrezi în întregime.”[iv]

Nu este sigur adevărul concluziei, deoarece după câteva zile e posibil ca acel fruct să fi fost consumat de un animal sau chiar de un om, după ce a fost curăţat, deci e se poate ca fructul să nu putrezească în întregime, termenul fiind folosit în sens figurat. Eroarea diviziunii este inversă compoziţiei, trecând ilicit o proprietate atribuită grupului pentru fiecare obiect, fiecărui element al mulţimii într-un mod greşit: „Nu ştiu cum venise vorba de oameni deştepţi, şi zic eu: ...” (I. L. Caragiale, Amici, în volumul Momente şi schiţe, Editura Tedit FZH, Bucureşti, 2003, p.62).

Astfel, dacă grupul de oameni despre care se vorbeşte este compus din persoane deştepte, nu este neapărat ca Mache să facă parte din acel grup sau, dacă face totuşi parte din el, nu e neapărat să fie deştept. c) Spre deosebire de erorile de interpretare, în cazul erorilor de relevanţă nu mai este vorba de derivarea greşită a concluziei din premise, ci de faptul că această concluzie nu este cea care trebuie demonstrată, adică premisele nu implică neapărat acea concluzie, prin urmare, raţionamentulrămâne ambiguu şi dificil de demonstrat. Prima dintre ele şi anume Petitio principii care presupune deducerea unei concluzii care este asemănătoare uneia dintre premise, formându-se astfel un raţionament circular care nu duce la rezolvarea problemei. Postularea a ceea ce este de dovedit sau argumentul circular se referă chiar la sinonimia dintre una din premise şi concluzie. Spre exemplu: “Ruşinează-te pe tine pentru că n-ai ajuns încă aşa cum trebuie să ajungi.”[v]

În acest fragment nu se precizează modul în care trebuie să ajungi în viaţă, iar concluzia exprimă aceeaşi idee cu premisa “pentru că n-ai ajuns încă”. Se ajunge astfel la o circularitate evidentă a argumentării. Ignoratio elenchi este întâlnit atunci când se demonstrează cu totul altceva decât trebuie demonstrat. Astfel, concluzia poate reprezenta demonstraţia unei cu totul altei propoziţii care e posibil nici să nu existe în argumentarea specifică. În această categorie se încadrează argumentul ad hominem sau “atacul la persoană” care este destul de des întâlnit în societate. Acesta constă în acuzarea unei persoane având în vedere argumentele sale, ceea ce este total nepotrivit pentru că acele argument pot fi false, iar atunci raţionamentul este greşit. „Aş vrea foarte mult să ştiu, continuă Barbel, plină de curiozitate, ce are bătrânul pe conştiinţă încât arată cum arată şi trăieşte acolo sus pe munte ca un pustnic, rareori arătându-şi faţa? Se spun tot soiul de lucruri despre el”[vi].

Se afirmă aici că se vorbeşte în sat despre bătrân pentru că trăieşte ca un pustnic. Cea care vorbeşte leagă izolarea lui de o problemă de conştiinţă adică de o problemă ce vine din interiorul bătrânului,nu din exterior. Astfel,se greşeşte în stabilirea cauzei izolării care poate decurge şi din alte surse,nu doar din vina bătrânului.

Argumentum ad baculum sau argumentul relativ la baston constă în manipularea interlocutorului,în încercarea de a-l determina să realizeze o anumită acţiune folosind şantajul şi ameninţarea. În Dascăl prost, scris de I. L. Caragiale identificăm: „La plecare, cucoana a spus că dacă cumva persecuţi pe mititelul, n-are să-ţi meargă comod.”[vii]

Este vorba despre un mod de a-l determina pe profesor să accepte oferta de a-i da meditaţii elevului. Cea care face greşeala îl ameninţă folosind promisiunea de a se răzbuna într-un fel sau altul. Argumentum ad verecundiam este încadrat în acelaşi tip de erori logice, caracterizându-se prin ideea că dacă ceva este adevărat, acest lucru se întâmplă pentru că un om important a spus asta. Astfel, acesta nu este un temei suficient pentru a afla o concluzie corectă. În fragmentul: „Că-z ştiinţa nu trebuie tractată în mod excluzivist, nici ca pe o zeiţă ce stă în ceriu, cum spune Schiller”[viii].

Se respinge aici ideea lui Schiller de a numi ştiinţa o zeiţă din ceruri, deci, se aduce un argument contra a ceva cu ajutorul opiniei unei persoane importante. Argumentum ad populum sau argumentul relativ la popor face apel la opiniile mulţimii pentru a stabili concluzia. Acest fapt este greşit deoarece poate fi o coincidenţă ca oamenii să facă un anumit lucru în acelaşi timp,iar aceasta nu are neapărat urmări asupra lumii exterioare. Spre exemplu: „-[…] Deci nu mai este bănuit negrul? – Ba da! Sunt mulţi care cred că este el vinovatul.”[ix]

Se observă aici cum se face apel la opinia oamenilor din localitate, care în cea mai mare măsură cred că negrul este vinovatul. Cu toate acestea, el poate sau nu fi vinovat, deci opinia mulţimii nu este întotdeauna valabilă şi adevărată. Prin Argumentum ad ignoratiam se susţine că o afirmaţie este adevărată numai pentru că nu a fost dovedit contrariul ei şi invers. Astfel: „Apoi, asta nu-i slobod, asta nu se poate, deoarece toţi erughiţii au proboluit negativa.”[x]

Nu este aceasta o dovadă suficientă pentru afirmarea faptului că acel lucru nu se poate întâmpla. Nu este,cu alte cuvinte,de ajuns,să spunem că un evenimente nu poate avea loc doar pentru că nimeni nu poate dovedi că va avea loc. E absurd. Argumentum ad misericordiam sau argumentul relativ la milă se remarcă prin apelarea la duioşia interlocutorului,afirmând o situaţie care ar produce efecte negative dacă o anumită condiţie nu este îndeplinită. În fragmentul: „Într-adevăr,spune ea, am vrut să mă duc acasă pentru că Fulg de Nea va începe să plângă iarăşi dacă o să fiu departe aşa de mult timp, bunica mă aşteaptă, Floricica o să fie bătută, fiindcă nu mai sunt acolo să-i dau brânză lui Peter, iar de aici nu pot vedea niciodată cum soarele spune <<noapte bună>> munţilor”[xi], fetiţa mărturiseşte că îi este dor de casă şi că dacă nu se va întoarce, toate animalele şi bunica vor suferi. Astfel, aceasta încearcă să-l înduioşeze pe interlocutor pentru a-l determina să o lase să plece acasă. Tot în categoria erorilor de relevanţă se încadrează întrebarea complexă. Această greşeală este identificată atunci când o întrebare care este pusă, ar presupune mai întâi adresare altei întrebări. Într-un fel, depinde de acea întrebare, aşa cum şi răspunsul ei depinde de răspunsul respectivei întrebări. În secvenţa: “Vrei să înveţi ştiinţele cu uşurinţă? Începe prin a-ţi învăţa limba”[xii].

Întrebarea exprimată mai implică încă o întrebare şi anume:”Vrei să înveţi ştiinţele?” Este inutil să mai întrebăm o persoană dacă doreşte să înveţe ştiinţele uşor dacă ea nu vrea să înveţe deloc ştiinţele. Vizualizând aceste exemple, ajungem la concluzia că, atât în viaţa reală, cât şi în literatură erorile logice sunt prezente. Printr-o bună cunoaştere a acestora, putem evita folosirea lor în comunicare, această măsură având drept efect o mai bună înţelegere cu cei din jur, evitând şi situaţiile în care un cuvânt sau o expresie pot fi interpretate greşit. NOTE FINALE

[i] Platon, Republica, Editura Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova, 2003, p. 112. [ii] Lewis Carroll, Alice în ţara minunilor, Editura Nicol, Bucureşti, 2007, p. 74. [iii] I. L. Caragiale, Mitică, în volumul Momente şi schiţe, Editura Tedit FZH, Bucureşti, 2003, p. 51. [iv] Dimitrie Cantemir, Divanul, în Dicţionar de maxime, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p.280. [v] Dimitrie Cantemir, Divanul, în Coloana infinitului, Editura Albatros, Bucureşti 1982, p. 384. [vi] Johanna Spyri, Heidi, Editura Tedit FZH, Bucureşti 2006, p.8. [vii] I. L. Caragiale, Dascăl prost, în Momente şi schiţe, Editura Tedit FZH, Bucureşti 2003, p.120. [viii] I. L. Caragiale, Despre cometă, volumul Momente şi schiţe, Editura Tedit FZH, Bucureşti 2003, p. 50. [ix] Mark Twain, Aventurile lui Huck Finn, Editura Tedit FZH, Bucureşti 2005, p. 42. [x] I. L. Caragiale, Despre cometă, în Momente şi schiţe, Editura Tedit FZH, Bucureşti, 2003, p. 46. [xi] Johanna Spyri, Heidi, Editura Tedit FZH, Bucureşti 2006, p.119. [xii] Dicționar de maxime, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 134.