Elemente De Drept

lector univ. drd. SZASZ Melinda

- ELEMENTE DE DREPT -

CUPRINS CAPITOLUL I ............................................................................................................................................4 Introducere în studiul dreptului...................................................................................................................4 I.1. Locul şi rolul ştiinţelor juridice in sistemul ştiinţelor.......................................................................4 I.2. Teoria generală a dreptului ...............................................................................................................5 I.3. Ştiinţele juridice istorice ...................................................................................................................5 I.4. Ştiinţele juridice de ramură...............................................................................................................6 I.5. Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare) .............................................................................................7 CAPITOLUL II...........................................................................................................................................9 Conceptul şi definiţia dreptului...................................................................................................................9 II.1. Conceptul de drept...........................................................................................................................9 II.2. Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului....................................................................................10 II.3. Normativitatea juridică..................................................................................................................13 II.4. Factorii de configurare a dreptului ................................................................................................14 II.5. Principiile dreptului.......................................................................................................................15 II.6. Definiţia dreptului ........................................................................................................................17 CAPITOLUL III .......................................................................................................................................19 Dreptul în sistemul reglementărilor sociale ..............................................................................................19 III.1. Sistemul normelor din societate. Normele sociale şi normele tehnice ........................................19 III.2. Obiceiul........................................................................................................................................19 III.3. Normele de convieţuire................................................................................................................20 III.4. Normele organizaţiilor sociale nestatale ......................................................................................20 III.5. Morala şi normele morale ............................................................................................................21 CAPITOLUL IV .......................................................................................................................................23 Norma juridică ..........................................................................................................................................23 IV.1. Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia .....................................................................23 IV.2. Structura normei juridice .............................................................................................................25 IV.3. Clasificarea normelor juridice .....................................................................................................26 CAPITOLUL V ........................................................................................................................................28 Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor ........................................................28 V.1. Acţiunea normei juridice în timp .................................................................................................28 V.2. Acţiunea normei de drept în spaţiu şi asupra persoanei................................................................30 CAPITOLUL VI .......................................................................................................................................32 Izvoarele dreptului ....................................................................................................................................32 VI.1. Conceptul de izvor al dreptului. Izvoare materiale şi izvoare formale........................................32 2 

VI.2. Obiceiul juridic sau cutuma .........................................................................................................33 VI.3. Legea şi celelalte acte juridice .....................................................................................................34 VI.4. Precedentul judiciar .....................................................................................................................38 VI.5. Contractul normativ .....................................................................................................................39 VI.6. Doctrina sau ştiinţa juridică .........................................................................................................40 VI.7. Actele normative ale unor organizaţii nestatale...........................................................................40 VI.8. Izvoarele dreptului românesc.......................................................................................................40 CAPITOLUL VII......................................................................................................................................42 Raportul juridic ........................................................................................................................................42 VII.1. Conceptul raportului juridic .......................................................................................................42 VII.2. Subiectele raportului juridic .......................................................................................................43 VII.3 Conţinutul raportului juridic........................................................................................................45 VII.4. Obiectul raportului juridic ..........................................................................................................47 VII.5. Faptele juridice ...........................................................................................................................47 CAPITOLUL VIII.....................................................................................................................................49 Răspunderea juridică.................................................................................................................................49 VIII.1. Conceptul răspunderii juridice ..................................................................................................49 VIII.2. Formele răspunderii juridice .....................................................................................................50 VIII.3. Condiţiile răspunderii juridice ..................................................................................................51 VIII.4. Subiectele răspunderii juridice..................................................................................................53 CAPITOLUL IX .......................................................................................................................................54 Realizarea şi interpretarea dreptului .........................................................................................................54 IX.1. Conceptul realizării dreptului ......................................................................................................54 IX.2. Formele realizării dreptului .........................................................................................................54 IX.3. Aplicarea dreptului ......................................................................................................................55 IX.4. Fazele procesului de aplicare a dreptului.....................................................................................56 X.5. Conceptul interpretării normelor juridice......................................................................................57 X.6. Formele interpretării dreptului ......................................................................................................58 EXPRESII ŞI LOCUŢIUNI DIN LIMBA LATINĂ FOLOSITE ÎN LITERATURA JURIDICĂ .........60 TESTE PENTRU AUTOEVALUARE ....................................................................................................62

3 

CAPITOLUL I Introducere în studiul dreptului

I.1. Locul şi rolul ştiinţelor juridice in sistemul ştiinţelor Privite în unitatea şi în diversitatea lor, relaţiile în care intră oamenii sunt constituite într-un sistem şi anume, în ceea ce literatura filosofică denumeşte, sistemul social-global. Acest sistem este alcătuit din subsisteme care studiază: relaţiile dintre om şi natură, relaţiile de producţie, relaţiile bazate pe raporturile de familie, de comunitate, de categorie socio-profesională etc. şi sistemul instituţional. La rândul lor, aceste subsisteme, potrivit teoriei sistemice, sunt considerate sisteme în raport cu propriile lor componente. Ştiinţa, în general, poate fi definită ca “totalitatea cunoştinţelor despre natură, societate şi gândire, exprimate în concepte, categorii, noţiuni şi principii şi acumulate de omenire în decursul timpului 1 ”. Ştiinţa este un sistem cu subsistemele precizate şi anume: ‐

subsistemul ştiinţelor naturii,

‐

subsistemul ştiinţelor despre societate şi

‐

subsistemul ştiinţelor despre gândire. Fiecare din aceste subsisteme pot fi considerate ca sistem în raport de propriile lor componente. Ştiinţele sociale studiază societatea umană, formele istorice de organizare socială şi modalităţile

specifice de manifestare a realităţii socio-umane. La rândul său, subsistemul ştiinţelor sociale poate fi considerat sistem în raport cu componentele sale: ‐

ştiinţele de tip nomotetic,

‐

ştiinţele istorice,

‐

ştiinţele juridice împreună cu cele ce se referă la aspectele normative ale acţiunii umane şi

‐

cercetarea epistemologică a ştiinţei. Rolul normelor juridice de a ordona şi de a orienta comportamentul uman, a făcut ca ştiinţa

dreptului să constituie încă din cele mai vechi timpuri obiect de reflecţie, analiză şi cercetare pentru gândirea umană. Studierea dreptului ca demers filosofic a preocupat o serie de gânditori, curente de idei şi şcoli de drept (Platon, Aristotel, Hugo Grotius, Montesquieu, şcoala stoică), fiecare încercând să-şi aducă   N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998, pag. 5

1

4 

contribuţia la elucidarea diferitelor aspecte ale acestui fenomen complex, de altfel astăzi avem chiar o disciplină filosofică distinctă şi anume “Filosofia dreptului”, aportul teoretic al acesteia fiind deosebit de important pentru ştiinţa dreptului. Concomitent demersului filosofic şi consultaţiile şi răspunsurile unor jurişti care au studiat şi cercetat dreptul au dus la dezvoltarea şi aplicarea sa. Însă, despre o constituire a ştiinţei juridice ca ramură distinctă, la rândul său cu un sistem propriu, putem vorbi doar în epoca modernă şi contemporană, în special în secolele XIX şi XX, ştiinţa dreptului cunoscând o dezvoltare extraordinară în epoca contemporană datorită creşterii rolului dreptului în disciplinarea relaţiilor interne şi internaţionale. Ştiinţele juridice, subsistem al ştiinţelor sociale, pot fi considerate sistem în raport cu componentele acestora: ‐

teoria generală a dreptului,

‐

ştiinţele juridice istorice,

‐

ştiinţele de ramură,

‐

ştiinţele ajutătoare.

I.2. Teoria generală a dreptului Teoria generală a dreptului sau enciclopedia 2 dreptului dobândeşte fundamentare în secolul XIX când autori precum Adolf Merkel, Victor Cousin, Edmond Picard au propus să se înlocuiască filosofia dreptului şi dreptul natural care orientaseră gândirea juridică de până atunci pe o cale pur speculativă. Teoria generală a dreptului este considerată ca fiind ştiinţa globală, cu caracter teoretic, sintetic care studiază dreptul în ansamblul său, în generalitatea şi integritatea sa. Ea cuprinde principii fundamentale, concepte şi categorii (cum ar fi cele de norma juridică, izvor de drept, sistem de drept, răspundere juridică etc.) valabile pentru toate celelalte ramuri de drept şi formulează definiţia dreptului.

I.3. Ştiinţele juridice istorice Studiul istoric al dreptului face obiectul ştiinţelor juridice istorice; acestea pot aborda fenomenul juridic din două perspective: studierea istoriei dreptului dintr-o anumită ţară (ex. Istoria generală a dreptului, Istoria dreptului românesc); sau istoria unei ramuri de drept, ca de exemplu Istoria dreptului civil, sau a unei instituţii, ca Istoria dreptului de proprietate sau Istoria doctrinelor sau gândirii juridice.

  Cuvântul  enciclopedie  este  de  origine  elenă  provenind  de  la  expresia  “ev  kiklios  paideia”  care  înseamnă  învăţământ  în  cerc,  complet.  El  are  prin  urmare,  înţelesul  unei  ştiinţe  care  arată  că  tot  ce  se  cuprinde  într‐un  anume  cerc  de  materie  şi  care  astfel  o  determină.  A  se  vedea  Mircea  Djuvara,  Teoria  generală  a  dreptului.  Drept  raţional. Izvoare şi drept pozitiv. Editura ALL, Bucureşti, 1995, pag. 5.  2

5 

I.4. Ştiinţele juridice de ramură Ştiinţele juridice de ramură s-au constituit şi dezvoltat pe măsura extinderii reglementărilor juridice în cele mai diverse domenii ale vieţii sociale. Subsistemul ştiinţelor de ramură constituie, de altfel, elementul de bază al sistemului ştiinţelor juridice. Obiectul acestor ştiinţe îl constituie studierea fenomenelor sociale particulare guvernate de reguli juridice aparţinând diverselor ramuri de drept. Acest criteriu este însoţit de altele auxiliare, precum: metoda de reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, natura sancţiunilor şi principiile specifice fiecărei ramuri de drept. Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice aparţinând ramurii de drept corespunzătoare în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare juridică, propriu ramurii respective. În principiu, ramura de drept formează obiectul unei ştiinţe juridice de ramură, de pildă, ştiinţa dreptului constituţional analizează normele juridice de drept constituţional în strânsă legătură cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme, după cum ştiinţa dreptului civil analizează normele aparţinătoare ramurii dreptului civil în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare juridică, propriu ramurii respective. În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept ramurile corespunzătoare diviziunii dreptului public şi privat. Diviziunea dreptului obiectiv este în drept public şi privat. Această diviziune este foarte veche, chiar Ulpian 3 în lucrarea sa “Digeste” afirmând că “dreptul public este cel care priveşte situaţia unei probleme romane, iar dreptul privat, cel care priveşte folosul unei singure persoane”. Deosebirea dintre dreptul public şi cel privat se caracterizează prin principiile diferite care guvernează dreptul aplicabil statului, de cele ale dreptului aplicabil particularilor. În cadrul dreptului public, care conţine totalitatea principiilor şi regulilor aplicabile în raporturile dintre stat şi supuşii săi, sau în raporturile dintre state, sunt cuprinse: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual – penal, dreptul procesual civil, dreptul internaţional public. Dreptul privat, care conţine regulile aplicabile particularilor, cuprinde: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul comerţului internaţional etc. În prezent, se constată tendinţa de reaşezare a ramurilor de drept, cât şi apariţia unor noi ramuri juridice, de exemplu, dreptul mediului sau dreptul instituţional comunitar.

  Ulpian  –  numele  întreg  Domitius  Ulpianus,  născut  în  Tyra,  Phoenicia,  jurist  roman  şi  oficial  imperal  autor  a  numeroase  lucrări  despre  drept,  realizate  într‐o  manieră  clară  şi  elegantă.  Cea  mai  importantă  lucrare  este  “Digest”,  alte  lucrări sunt “Libri  ad  sabinum” (care  cuprinde  51  de  cărţi  care interpretează legea  civilă), “Libri  ad  edictum”  (care  cuprinde  81  de  cărţi  cuprinzând  edicte  pretoriene);  în  ceea  ce  priveşte  lucrarea  “Tituli  ex  coprope  Ulpiani,  Epitome  Ulpiani  sau  Regulae  Ulpiani”  aplanează  suspiciuni,  fără  a  se  putea  afirma  cu  certitudine  că  îi  aparţine, moare în 228 Î.Ch. ucis de un ofiţer de sub comanda sa.  3

6 

I.5. Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare) Disciplinele ajutătoare sau participative nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor juridice, fiind ştiinţe de graniţă, interdisciplinare; ele au însă un rol semnificativ pentru că ajută la cunoaşterea fenomenului juridic şi la corecta interpretare şi aplicare a normelor juridice. În categoria disciplinelor ajutătoare intră: criminalistica, medicina legală, statistica judiciară, sociologia juridică, logica juridică etc.

7 

VIZIUNEA SISTEMICĂ ASUPRA ŞTIINŢELOR

CAPITOLUL II Conceptul şi definiţia dreptului

II.1. Conceptul de drept O primă chestiune care se cere a fi analizată în studiul dreptului este aceea a însăşi noţiunii de drept. Cuvântul drept derivă din latinescul “directus” – care evocă sensul de direct, rectiliniu. În limba română termenul drept este întrebuinţat în două sensuri: a) într-un prim sens el reprezintă ansamblul regulilor juridice edictate de-a lungul timpului într-o societate, denumit şi drept obiectiv, întrucât el este creat general şi impersonal; cu precizarea că atunci când se face referire numai la normele juridice în vigoare la un moment dat ne referim la conceptul de drept pozitiv, cu alte cuvinte această noţiune de drept pozitiv nu este altceva decât dreptul obiectiv în vigoare. Cel mai bun exemplu care ar putea fi dat în ceea ce priveşte dreptul pozitiv este reprezentat de totalitatea normelor juridice bugetare cuprinse de exemplu în legea 486/2006 – cu privire la bugetul de stat pe anul 2007, care este în vigoare în prezent (publicată în Monitorul Oficial nr. 1043/29.12.2006 şi care va produce efectele juridice pe tot parcursul anului 2007). b) dacă ne referim însă la drepturile unei persoane, la posibilitatea, prerogativa persoanei de a dobândi un drept în temeiul unei norme juridice vorbim despre dreptul subiectiv. Este evident că drepturile subiective sunt legate de dreptul obiectiv, pentru că existenţa lor nu poate fi concepută decât în condiţiile în care ele sunt prevăzute în normele juridice, dar în acelaşi timp şi existenţa dreptului obiectiv ar rămâne fără sens dacă prescripţiile normelor juridice nu s-ar realiza prin drepturi subiective. Distincţia dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv este impusă de realităţile juridice diferite pe care le reflectă cele două noţiuni 4 . Dreptul obiectiv este format din totalitatea normelor juridice care există independent de raportul juridic concret în care părţile apar ca subiecte de drept titulare de drepturi şi obligaţii, în vreme ce dreptul subiectiv aparţine unui subiect de drept determinat, titular al dreptului într-un raport juridic concret. În alte limbi, ca de exemplu, în limba engleză se folosesc denumiri diferite pentru dreptul obiectiv – law – şi pentru dreptul subiectiv – right. La romani se distingea de asemenea norma agendi (drept obiectiv) de facultas agendi (drept subiectiv) 5 .

 Eugen Popa, Petru Ciacli, Elemente de drept public şi privat, Ed. Servo‐Sat, Arad, 1998, pag. 6   Ioan Ceterchi, Ion Craiovean, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag . 16 

4 5

Alte termene care pot fi utilizate pentru a evoca noţiunea de drept sunt adjectivul “juridic”, derivat din latinescul “jus”, prin care pot fi desemnate ipostaze ale existenţei şi manifestării dreptului în viaţa socială, alteori termenul drept fiind utilizat pentru a evoca o anumită ramură de drept, de exemplu drept civil, sau ca adjectiv în sensul de hotărâre dreaptă, verdict drept etc., ori într-un sens metajuridic, ca de exemplu dreptul moral al unei persoane. Atunci când se utilizează termenul de drept fără vreo altă precizare, în general se are în vedere noţiunea de drept obiectiv. Pentru a releva fenomenul juridic, ca fenomen social complex, vom prezenta panorama acestuia din diferite ipostaze: ‐

planul spiritual, ideatic – în cadrul căruia se disting concepţiile, ideile, teoriile, sentimentele despre drept, adică conştiinţa şi cultura juridică;

‐

planul normativ evocă ansamblul reglementărilor juridice, cu alte cuvinte dreptul obiectiv;

‐

planul relaţiilor sociale cu raporturile juridice se referă la drepturile şi obligaţiile juridice;

‐

planul faptic, evenimenţial cuprinde acele fapte juridice – acţiuni şi evenimente care produc efecte juridice. Aceste planuri nu pot exista izolat, ele se întrepătrund, şi chiar dacă nu se poate vorbi despre o

ierarhizare a lor trebuie remarcat că dreptul obiectiv formează pilonul central pentru că în jurul său iradiază toate manifestările fenomenului juridic. Însă datorită evoluţiei umane, finalitatea supremă este demnitatea umană motiv pentru care centrul de gravitaţie este plasat în sfera dreptului subiectiv. Plecând de la această distincţie în drept obiectiv şi drept subiectiv, subliniem că şi în sfera dreptului comercial, conform concepţiei clasice, există două sisteme care permit stabilirea sferei dreptului comercial. În sistemul denumit – sistemul subiectiv – dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comercianţilor, fiind un drept profesional care se aplică tuturor persoanelor care au calitatea de comerciant. În sistemul denumit – sistemul obiectiv – (adoptat şi de codul nostru comercial) dreptul comercial cuprinde normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor fapte şi operaţiuni, calificate de lege drept fapte de comerţ. Deci în acest sistem normele dreptului comercial se aplică unei categorii de acte juridice, fapte şi operaţiuni, şi nu unei categorii de persoane.

II.2. Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului Este îndeobşte acceptat că omul nu poate trăi decât în societate şi că în orice societate este absolut necesară organizarea, ordinea, motiv pentru care sunt emise reguli de conduită menite a orienta, a coordona comportamentul membrilor societăţii respective. Apariţia şi formarea dreptului este un proces complex, căruia nu i se poate stabili concret începutul.

10  

În epoca comunei primitive concomitent cu apariţia primelor forme de organizare în familie, gintă, trib, au apărut şi primele norme de conduită, evident într-o formă rudimentară. Aceste reguli de comportare erau respectate din motivaţii moral-religioase mistice, dar şi datorită aplicării unor sancţiuni luate de conducerea colectivităţii respective din necesitatea supravieţuirii formei organizaţionale respective. Cu trecerea timpului normele evoluează şi ele, perfecţionându-se şi adaptându-se la dezvoltarea socială, astfel sancţiunea care iniţial consta în răzbunarea sângelui s-a transformat treptat în expulzarea din gintă sau trib, şi ulterior chiar sub forma răscumpărării materiale. Însă constituirea dreptului ca entitate conturată are loc odată cu constituirea puterii publice ca putere de stat în ţările orientului antic şi în antichitatea greco-romană, atunci apărând câteva documente legislative care au intrat în istoria dreptului: Codul lui Hammurabi în Mesopotamia, Codul lui Manu în India, Legile lui Moise la evrei, Legile lui Solon la greci sau Legea celor XII table la romani. În ceea ce priveşte momentul apariţiei dreptului, profesorul francez Maurice Duverger arată că dreptul apare când oamenii dintr-un grup social încearcă să regleze raporturile dintre ei printr-un echilibru între avantajele şi dezavantajele pe care le trage fiecare din aceste raporturi, echilibru între daune şi reparaţii, între răul pricinuit colectivităţii şi sancţiunea aplicată autorului. Realitatea istorică demonstrează că dreptul este un fenomen social inerent societăţii omeneşti, romanii exprimând această realitate prin adagiul “ubi societas, ibi jus” – unde este societate, există şi dreptul. Totuşi cercetări mai recente asupra societăţilor arhaice relevă că diferitele forme de reglementare în societăţile arhaice - obiceiuri, morală, religie, drept, nu coexistă în mod necesar de la început, întrucât ar exista unele societăţi umane organizate numai pe baza obiceiurilor şi care nu recunosc normele juridice şi de aceea vechiul adagiu latin “ubi societas, ibi jus” ar trebui reconsiderat. Dreptul nu este static, dat odată pentru totdeauna, ci dimpotrivă ca fenomen social el este în evoluţie istorică, purtând amprenta epocilor istorice şi a particularităţilor spirituale ale popoarelor. Ştiinţa juridică cunoaşte două abordări cu privire la clasificarea dreptului; prima bazată pe anumite caracteristici ale conţinutului şi formei dreptului fiind grupat în “sisteme”, “familii”, iar a doua întemeiată pe sistemul cronologic grupată în “tipuri” de drept. În teoria dreptului francez comparat s-a generalizat , cu unele nuanţări, clasificarea dreptului, făcută de Rene David în sisteme sau familii în funcţie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau ţinând seama de principiile filosofice promovate. Pe baza acestor criterii sistemele de drept sunt clasificate după cum urmează: •

familia sau sistemul romano - germanic sau continental - caracterizat prin descendenţa sa romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţă decodificare, cum este dreptul francez, cel german, cel spaniol etc.;

11  

•

familia sau sistemul de common-law (specific pentru Anglia, SUA şi alte ţări ce au urmat exemplul englez) în care predomină forma necodificată, cutumiară şi jurisprudenţială, alături bineînţeles, de legile scrise;

•

în sfârşit, în a treia familie a fost inclus dreptul socialist, din URSS si alte ţări;

•

în fine, mai există o grupare, a sistemelor filosofice sau religioase de drept (sau tradiţionale) unde s-ar încadra sistemul islamic, sistemul hindus, sistemul chinez tradiţional (înainte de proclamarea Republicii Populare Chineze). Unii autori reduc toate aceste sisteme

la

trei

grupe: occidentale, socialiste şi religioase. Cât priveşte clasificarea pe tipuri de drept, teoria marxistă pornind de la teza caracterului exclusiv de clasă a dreptului, vorbeşte de patru tipuri de drept: - sclavagist, feudal, burghez şi socialist (proletar). Pornindu-se de la criteriul evoluţiei istorice a dreptului, s-ar putea distinge ca tipuri istorice de drept după dreptul incipient din comuna primitivă: •

dreptul antic, cu unele grupe ca dreptul oriental, dreptul greco-roman;

•

dreptul medieval cu unele grupe prin care s-ar distinge dreptul european (de sorginte germanică şi common-law), dreptul islamic, indian, chinez; întregul drept medieval este marcat de aspectul religios şi tradiţional;

•

dreptul modern, caracteristic instaurării economiei capitaliste, liberale, de piaţă;

•

dreptul contemporan, care deşi are sau tinde să aibă unele trăsături comune, mai ales datorită influenţei tot mai pronunţate a dreptului internaţional cu principiile sale; se diferenţiază in mai multe grupe, unele din ele corespunzătoare sistemelor sau familiilor de drept amintite în clasificarea precedentă. Astfel, am putea diferenţia următoarele grupe: ƒ

dreptul societăţilor democratice cu economie de piaţă, în care se include şi dreptul din ţările foste socialiste, aflate în faza de tranziţie spre democraţie şi statul de drept;

ƒ

dreptul socialist aflat în ţările unde se mai menţine sistemul socialist;

ƒ

dreptul ţârilor în curs de dezvoltare sau a lumii a III-a care mai păstrează puternice elemente tradiţionale şi religioase cum este, bunăoară, dreptul islamic, dreptul budist sau hindus.

Desigur că şi această clasificare, după criteriul istoric, este relativă, convenţională. Noi am folosit criteriul istoric, privind evoluţia societăţii. 0 altă clasificare a societăţii omeneşti distinge, după societatea holistică, arhaică, trei tipuri de societăţi, preindustriale, industriale şi postindustriale. Dar nici un tip de societate nu este omogen, pur. În afară de faptul că evoluţia nu este aceeaşi în toate ţările, în cadrul unei societăţi dintr-o ţară putem întâlni elemente aparţinătoare altui tip (de pildă, elementele specifice societăţii industriale şi postindustriale). Tot astfel, între tipurile istorice de drept nu este o ruptură, dimpotrivă, în dezvoltarea sa dreptul păstrează multe elemente de continuitate, având constante prezente de-a lungul mai multor epoci 12  

istorice. Aşa se explică, de pildă, persistenţa în dreptul contemporan a unor categorii juridice apărute în dreptul roman sau influenţa puternică a dreptului islamic într-o sene de ţări afro - asiatice. Vorbind despre apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului nu putem să nu facem câteva precizări şi referitor la şcolile şi curentele din gândirea juridică. Una din teoriile de mare răsunet în evoluţia istorică a dreptului este teoria dreptului natural. Potrivit acestei teorii dreptul s-a manifestat în societate sub două aspecte, şi anume: existenţa unui drept pozitiv, creaţie a oamenilor, concretizat în legi şi acte normative şi a unui drept natural care nu este rezultatul creaţiei voluntare a oamenilor şi care are caracter etern, imuabil şi se impune dreptului pozitiv. Originea teoriei dreptului natural se regăseşte în antichitatea greacă, la filosofii greci şi apoi romani. Legile naturale sunt expresia exigenţelor naturale, a tuturor vieţuitoarelor, fiinţelor vii, faţă de legile pozitive care sunt decretate şi aplicate de voinţa oamenilor. Trebuie amintită aici distincţia pe care o intuieşte Aristotel în cadrul dreptului natural între om, ca parte a naturii la fel cu orice alte fiinţe şi om, ca parte a naturii deosebită faţă de celelalte fiinţe dotat cu conştiinţă şi raţiune – de aici apărând dualitatea dreptului natural. Ulpian considera că într-o primă accepţiune dreptul natural este ceea ce învaţă natura toate animalele, în cealaltă accepţiune dreptul natural este conceput ca o întruchipare a raţiunii superioare, ca un ghid spre o conduită morală, depăşindu-se astfel interpretarea biologică. Stoicii merg mai departe, chiar în cazul dreptului natural raţional, ei disting un drept ideal absolut, care a reprezentat dreptul natural din epoca de aur a omenirii, şi un drept natural ideal relativ care domină în perioada de decădere a omenirii. Fără însă să se poată afirma total, şcoala istorică are şi ea o anumită influenţă. Ea apare în contextul tendinţei codificării dreptului în Germania, împărţită în mai multe sătuleţe, când în plan ştiinţific se afirmau teoriile evoluţioniste. Luând atitudine faţă de tendinţa de unificare şi de codificare a dreptului, Savigny spunea că “dreptul este o operă a naturii, dreptul nu trebuie creat, şi el se creează singur ca un fenomen natural, ca şi limba, arta sau literatura populară, dreptul este o oglindă a trecutului poporului”.

II.3. Normativitatea juridică Dreptul este ansamblul regulilor de conduită care reglementează raporturile dintre oameni, neinteresând îndatoririle omului faţă de Dumnezeu sau îndatoririle omului faţă de el însuşi. Specificul cel mai evident al dreptului, ca fenomen social, îl constituie caracterul său normativ. Normativitatea juridică are caracter imperativ 6 , prin aceasta înţelegându-se că dreptul stabileşte ceea ce trebuie să fie, nu ceea ce este, adică stabileşte conduita pe care trebuie să o aibă oamenii în anumite împrejurări. Cetăţenii nu au posibilitatea să opteze între conduita prescrisă prin norma juridică, ci sunt datori să o respecte.  Ioan Ceterchi, Ion Craiovean, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag. 20 

6

13  

Obligativitatea dreptului este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Această obligativitate a dreptului este atât de puternică încât a generat şi statuarea principiului de drept conform căruia nimeni nu poate invoca nerespectarea normelor juridice sub pretextul necunoaşterii lor ( “Nemo censetur ignorare legem” – principiu formulat de romani, care se referea la faptul că nimeni nu poate invoca în favoarea sa necunoaşterea legii, aceasta nefiind o scuză pentru absolvirea de răspundere în cazul încălcării normelor juridice). Sancţiunea încălcării normelor juridice îmbracă o formă oficială, fiind aplicată de organe special investite ale statului cu putere de a judeca şi de a transpune hotărârile luate de instituţiile abilitate, în plus orice persoană vătămată într-un drept al său recunoscut de lege trebuie să apeleze la justiţie, pentru că nimeni nu este mai presus de lege şi nu-şi poate face singur dreptate. Desigur interesul societăţii este ca normele juridice să fie respectate din convingere fără a se recurge la sancţiune şi constrângere, motiv pentru care se încearcă desfăşurarea unei campanii de educare şi influenţare a cetăţenilor în spiritul respectării legilor prin diferite mijloace de informare în presă, în şcoli, organizaţii sociale etc.

II.4. Factorii de configurare a dreptului Dreptul este influenţat de o serie de factori externi. Definind obiectul ştiinţei juridice autorii caută să analizeze conexiunea dreptului cu alte fenomene sociale, prezentând factorii de configurare a dreptului şi formulând judecăţi de valoare asupra fenomenului juridic în societate. Când vorbim despre factorii de configurare a dreptului, vorbim despre acele cauze sau forţe motrice care-l determină, orientându-i reglementările. Factorii care configurează dreptul pot fi grupaţi astfel: -

cadrul natural

-

cadrul social-politic

-

factorul uman Cadrul natural influenţează dreptul prin intermediul:

-

factorilor de ordin geografic (de exemplu: luarea unor măsuri legislative privind diminuarea poluării mediului înconjurător)

-

factorilor de ordin biologic (de exemplu: luarea unor măsuri legislative privind stabilirea regimului juridic al unor terenuri, a mării teritoriale etc.)

-

factorilor de ordin demografic (de exemplu: luarea unor măsuri legislative privind stimularea creşterii demografice) Cadrul social-politic influenţează dreptul prin intermediul:

- factorului economic ( nivelul de dezvoltare economică impune luarea unor măsuri legislative pe măsură, de exemplu în ţara noastră după revoluţia din 1989 s-au adoptat actele normative necesare trecerii la economia de piaţă şi anume măsuri legislative privind proprietatea privată, protecţia consumatorului, pedepsirea concurenţei neloiale, combaterea evaziunii fiscale etc.) 14  

- în sfera factorului social avem şi influenţa pe care o exercită structurile organizatorice ale societăţii (grupurile de interese, grupurile de presiune, societatea civilă etc. - un exemplu al influenţei grupurilor de presiune asupra evoluţiei dreptului prin intermediul lobby-ului: în ţara noastră chiriaşii şi proprietarii caselor naţionalizate abuziv în timpul regimului comunist au desfăşurat numeroase acţiuni pentru influenţarea centrelor de decizie şi realizarea scopurilor lor 7 ; un alt exemplu al acţiunii grupurilor de acţiune asupra evoluţiei dreptului este şi atunci când acestea sunt reprezentate de sindicate, iar influenţa lor se poate materializa prin organizarea de greve şi mitinguri) - un alt factor esenţial care influenţează dreptul este factorul politic întrucât dreptul, privit ca ansamblu de norme juridice, reprezintă instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii obligatorii pentru cetăţenii săi. - factorul cultural ideologic (exemplu: dreptul este, în acelaşi timp, influenţat şi de creaţia spirituală, religie şi cultură) - factorul istoric, etnic, naţional ( structura etnică, prezenţa minorităţilor naţionale influenţează şi ele dreptul, de exemplu chiar în legea administraţiei publice locale a fost introdus un articol referitor la drepturile minorităţilor naţionale 8 .) Factorul uman influenţează dreptul datorită faptului că dreptul se raportează în permanenţă la prezenţa omului în societate, la capacitatea sa de a influenţa şi transforma socialul, reglementându-i drepturile şi libertăţile fundamentale; în plus dimensiunea umană a dreptului tinde să se internaţionalizeze prin faptul că s-a trecut la cooperarea statelor în materia drepturilor omului.

II.5. Principiile dreptului Strâns legate şi împletite cu valorile sociale sunt principiile dreptului. Principiile dreptului sunt acele idei generale, călăuzitoare care stau la baza întregului sistem de drept. Principiile dreptului au semnificaţia unor norme superioare, care pot fi formulate în textul constituţiilor, sau deduse în lumina valorilor sociale promovate. Cât priveşte importanţa practică a principiilor de drept trebuie precizate următoarele trei aspecte: ‐

principiile dreptului sunt cele care trasează linii directoare pentru întregul sistem juridic, fără ele neputând exista dreptul, sau chiar activitatea legislativă a statului;

‐

principiile au un rol semnificativ în administrarea justiţiei, pentru că judecătorii trebuie să cunoască nu doar litera ci şi spiritul legii;

‐

există cazuri când într-o anumită situaţie legea tace, iar în aceste condiţii judecătorul va soluţiona cauza în temeiul principiilor de drept.

 Moise Bojincă – Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, Craiova, 2001, pag. 36‐37    În  unităţile administrativ‐teritoriale în  care  cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale  au o  pondere de  peste  20%  din  numărul  locuitorilor  autorităţile  administraţiei  publice  locale  vor  asigura  folosirea,  în  raporturile  cu  aceştia,  şi  a  limbii  materne,  în  conformitate  cu  prevederile  Constituţiei,  ale  prezentei  legi  şi  ale  convenţiilor  internaţionale la care România este parte. ( art. 17 din Legea administraţiei publice locale, nr. 215/2001)    7 8

15  

Principiile de drept sunt de fapt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se ţină seama atât în elaborarea dreptului cât şi în aplicarea sa. După conţinut principiile pot fi de inspiraţie filosofică, socială sau politică (principiul separaţiei puterilor în stat, principiul pluralismului politic), ori pot avea un caracter preponderent juridic, de tehnică juridică cum ar fi, de exemplu principiul legalităţii sau principiul autorităţii lucrului judecat, ori principiul care prevede că legea specială derogă de la cea generală. Dacă ierarhizăm principiile, vorbim în primul rând despre principiile fundamentale sau constituţionale (independenţa judecătorilor, eligibilitatea reprezentanţilor puterii, pluralismul politic etc.) şi despre principiile particulare, specifice unor ramuri de drept (principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei – drept penal, principiul libertăţii contractuale sau principiul bunei credinţe – drept civil, principiul oralităţii, contradictorialităţii sau publicităţii – dreptul procesual). Prezentăm câteva principii fundamentale: Conform principiului separaţiei puterilor în stat avem conturate următoarele 3 puteri în stat: puterea legislativă, executivă şi judecătorească. Puterea legislativă este reprezentată de Parlament, definit de Constituţie ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare, deci organul care elaborează legi. În ţara noastră Parlamentul este bicameral, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Puterea executivă se referă la organizarea aplicării şi executarea regulilor juridice edictate şi este realizată de cei doi şefi ai executivului - Preşedintele României şi Guvernul, în frunte cu primulministru, Guvernul fiind autoritatea care exercită atribuţii executive, asigură realizarea politicii interne şi externe a statului şi conducerea generală a administraţiei publice. Administraţia publică se compune din: 1.administraţia centrală de specialitate (ministere şi alte organe de specialitate aflate în subordinea Guvernului), 2. administraţia publică locală (consilii locale, primari, prefecţi); cu precizarea că administraţia locală funcţionează conform principiului autonomiei locale şi al descentralizării şi deconcentrării serviciilor publice. Puterea judecătorească este separată şi independentă de celelalte autorităţi publice, situându-se în afara jocului politic, ea este îndeplinită de către instanţele judecătoreşti (tribunal, judecătorii, Curţi de Apel, Curtea Supremă de Justiţie) şi Ministerul Public – care reprezintă interesele generale ale societăţii, apărând drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete pe lângă toate gradele de instanţe judecătoreşti. Obiectivul principal al acestora îl reprezintă soluţionarea litigiilor în legătură cu care au fost sesizate ori s-au autosesizat. Principiul libertăţii şi egalităţii presupune că într-un stat de drept trebuie să se asigure tuturor cetăţenilor libertatea opţiunilor proprii şi să se asigure tratarea cu respect şi în mod egal a tuturor cetăţenilor.

16  

Principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei – pe principiul dreptăţii se fundamentează justiţia concretă, deoarece justiţia, ca instituţie de aplicare a legii, trebuie să urmărească înfăptuirea dreptăţii şi tratarea oamenilor cu excluderea oricăror forme de subiectivism, dovedindu-şi imparţialitatea. Principiul pluralismului politic este un principiu indispensabil democraţiei şi existenţei statului de drept şi exprimă excluderea unui partid unic şi permiterea existenţei şi accesului la guvernare a mai multor partide politice. Principiul Nemo censetur ignorare legem este principiul de drept conform căruia nimeni nu are voie să nu cunoască legea, ceea ce înseamnă că niciodată cetăţenii nu vor putea invoca în apărarea lor necunoaşterea legii. Aceasta este o prezumţie absolută, de la care există puţine excepţii, ca de exemplu rămânerea izolată a unui teritoriu dintr-o cauză de forţă majoră . Dintre principiile specifice unor ramuri de drept amintim: - principiul reparării prejudiciului cauzat în dreptul civil este principiul conform căruia orice faptă îl obligă pe acela din a cărui vină a fost săvârşită să repare prejudiciul produs. - principiul egalităţii în faţa legii civile specific dreptului civil pune în lumină deplina egalitate a persoanelor fizice şi juridice în faţa normelor de drept civil; - principiul bunei-credinţe specific tot dreptului civil presupune că părţile unui raport juridic civil trebuie să se comporte cu onestitate şi să fie animate de o intenţie sinceră şi loială ; - principiul respectării tratatelor specific dreptului internaţional public (pacta sunt servanda) presupune existenţa unor reglementări şi a unei conduite juridice care să asigure că angajamentul, promisiunea sumată vor fi duse la îndeplinire; - principiul libertăţii comerţului specific dreptului comercial presupune faptul că participanţii la faptele de comerţ pot dispune după cum doresc cu privire la obiectul şi modalităţile de desfăşurare a operaţiilor comerciale; - principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din dreptul procesual penal se referă la faptul că întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare în strictă conformitate cu legea, adică nu poate exista infracţiune fără lege şi nici nu poate fi aplicată o pedeapsă dacă ea nu este prevăzută de prevederile legale; - principiul prezumţiei de nevinovăţie specific tot dreptului procesul penal consacră faptul că până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare persoana este considerată nevinovată, deci legea presupune făptuitorul nevinovat, cât timp nu a fost făcută pe deplin dovada vinovăţiei sale.

II.6. Definiţia dreptului Cât priveşte definirea dreptului trebuie precizat că nu se pune problema de a se da o definiţie general acceptată. Făcând o grupare cu totul convenţională şi relativă am putea distinge: ‐

definiţii de natură filosofică: 17  

Kant – dreptul este totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii. Mircea Djuvara – regula de drept este norma necondiţionată de conduită raţională referitoare la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane. ‐

definiţii cu nuanţă formal-normativistă: Andre Hariou – dreptul este un ansamblu de precepte de conduită stabilite sub formă de reguli obligatorii şi destinate a face să domnească între oamenii trăind în societate.

‐

definiţii sociologice: Leon Duguit – regula de drept este linia de conduită care se impune indivizilor în societate, respectul căreia este considerat la un moment dat de către o societate ca o garanţie a interesului comun şi a cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări. În încheiere propunem definiţia dată de autorii I. Ceterchi şi I. Craiovan: dreptul este sistemul

normelor de conduită, elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a puterii publice.

18  

CAPITOLUL III Dreptul în sistemul reglementărilor sociale III.1. Sistemul normelor din societate. Normele sociale şi normele tehnice În cadrul oricărei societăţi există o varietate de reguli care coordonează comportamentul uman. Relaţiile sociale se desfăşoară pe baza unor principii şi norme izvorâte din necesitatea impunerii unei ordini sociale. În afară de normele juridice asupra derulării raporturilor dintre persoane acţionează şi o serie de alte reguli sociale. Pentru înţelegerea şi delimitarea modului în care normele juridice reglementează relaţiile sociale, trebuie subliniată şi acţiunea altor norme şi reglementări de natură extrajuridică sau metajuridică. Societatea cunoaşte alături de drept şi numeroase alte categorii de norme care contribuie la coordonarea relaţiilor sociale, însă trebuie subliniată poziţia proeminentă a dreptului, care cuprinde normele juridice care au menirea de a asigura ordinea social-politică şi economică dintr-o ţară. Normele sociale reprezintă, în terminologia sociologică, reguli standard de comportament împărtăşite de două sau mai multe persoane cu privire la conduita care trebuie considerată ca social acceptabilă. Caracteristica normelor sociale este că ele sunt rezultatul creaţiei oamenilor şi privesc raporturile dintre oameni. Dealtfel nici nu ar putea fi concepută o societate lipsită de norme de comportare; cu atât mai mult se impune diversificarea sistemului normelor sociale o dată cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii, multitudinea normelor sociale fiind generată de varietatea relaţiilor sociale pe care acestea le reglementează. Normele tehnice se referă la necesitatea adaptării comportamentului uman faţă de natură, guvernată de legi obiective, care nu depind de voinţa omului. Aceasta presupune că omul nu le poate schimba, însă trebuie să le cunoască şi să încerce să le instrumenteze în mod corect. De exemplu normele de folosire ale unei maşini, ale unui utilaj sunt norme tehnice care trebuie cunoscute şi aplicate, dacă aceste norme tehnice nu sunt cunoscute şi respectate nu se va putea obţine rezultatul dorit. În condiţiile în care în zilele noastre tehnologizarea şi computerizarea a cuprins majoritatea domeniilor activităţii umane este evident că folosirea şi respectarea unor astfel de norme este foarte importantă pentru ca activitatea să se poată desfăşura normal.

III.2. Obiceiul Obiceiul reprezentat de moravuri sau datini este o categorie de reguli sociale care au apărut încă de la începuturile existenţei umane. Obiceiul se formează şi apare spontan, ca urmare a aplicării repetate 19  

şi prelungite a unei conduite, până când aceasta se transformă în deprindere, în automatism de comportament. Obiceiul se formează încet şi încetează greu a mai acţiona, ieşind din uz, în general, prin căderea în desuetudine. În orânduirea primitivă şi feudală el a avut un câmp extins de aplicare, reglementând relaţii de familie, rudenie, uzuri vestimentare etc., iar în societatea modernă şi contemporană obiceiul continuă să existe, însă doar într-o mică măsură. Cu timpul societatea a fost interesată să consolideze anumite obiceiuri cu ajutorul puterii publice, situaţie în care obiceiul juridic este izvor de drept şi devine normă juridică – cutumă. În această situaţie el devine obligatoriu, la fel ca şi celelalte norme juridice, încălcarea sa atrăgând sancţiunea organizată a statului.

III.3. Normele de convieţuire O altă categorie de norme care coordonează comportamentul uman este reprezentată de normele de convieţuire care cuprind: normele de bună-cuviinţă, normele protocolare, de politeţe, şi de curtoazie sau diferite reguli de cultură, igienă sau bunăvoinţă. Apariţia acestor norme este rezultatul necesităţii aprecierii, respectului, a preţuirii reciproce care contribuie la întreţinerea raporturilor interumane. Un segment important al normelor de convieţuire socială este reprezentat de normele de deontologie profesională, care nu sunt o creaţie imediată a unei organizaţii, ci se formează treptat şi spontan. Desigur este posibil ca ele să fie însuşite într-o manieră activă prin înscrierea lor într-un statut. Importanţa normelor de convieţuire socială reiese din faptul că în anumite situaţii poate interveni un act normativ prin care norma de convieţuire socială să dobândească forţă juridică, devenind normă juridică.

III.4. Normele organizaţiilor sociale nestatale Altă categorie de norme nejuridice sunt normele organizaţiilor nestatale, norme care sunt creaţia unor organisme sociale, economice, politice sau religioase care îşi stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare sau raporturile interne dintre membri. De exemplu intră în această categorie societăţi comerciale, asociaţii, uniuni profesionale şi cluburi sportive care îşi pot elabora norme cu caracter statutar. Normele acestor organizaţii nestatale se aseamănă cu normele juridice, pentru că şi ele stabilesc drepturi şi obligaţii pentru membri lor şi sancţiuni în cazul nerespectării acestora. Ele au caracter convenţional şi statutar fiind cuprinse în statute, convenţii sau în acte de constituire şi nu trebuie confundate cu normele juridice pentru că le lipseşte un element esenţial al dreptului – şi anume apărarea şi garantarea lor, la nevoie, cu ajutorul forţei coercitive a statului.

20  

Totuşi ele sunt foarte apropiate de normele juridice, motiv pentru care unii autori le numesc “cvasi-juridice”. Şi în cazul lor poate interveni un act normativ prin care să fie recunoscute de puterea de stat şi astfel să dobândească forţă juridică, devenind norme juridice.

III.5. Morala şi normele morale Morala este ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, just şi injust. Caracteristic moralei este faptul că ea se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală a fiecăruia, mobilul său fiind datoria internă a persoanei faţă de sine însăşi. Deşi regulile morale nu se aduc la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului, “trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor” 9 . Astfel că referiri la normele morale se regăsesc şi în constituţie, asigurând moralei eficienţă şi validitate. Articolele 26 şi 30 ocrotesc bunele moravuri 10 , articolul 53 menţionează morala publică 11 , iar principiul bunei-credinţe 12 , care este mai întâi de toate un concept moral, este consacrat de articolele 11 şi 57. Încălcarea normelor morale atrage sancţiuni exterioare subiectului, cum ar fi de exemplu o reacţie a mediului social faţă de fapta imorală – oprobriul public, sau sancţiuni de factură internă, din sfera conştiinţei subiectului, sub forma regretelor, a părerilor de rău sau a mustrărilor de conştiinţă. Între drept şi morală există o corelaţie puternică, fiecare însă păstrându-şi identitatea. În ceea ce priveşte asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală trebuie făcute următoarele precizări. Atât dreptul, cât şi morala reprezintă un ansamblu de reguli de conduită şi sunt o reprezentare a conştiinţei sociale. Deosebirea este însă că normele morale dintr-o societate nu sunt absolute şi nici nu sunt unitare, ele deosebindu-se în funcţie de natura grupului social, a colectivităţii naţionale, sociale sau religioase în care se manifestă. Dreptul în schimb este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine juridică unică într-o

 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ediţia a XI‐a, Ed. All Beck,  2003  10 Constituţia României  art. 26 – Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea  publică şi bunele moravuri.  Art. 30 (7) ‐  Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,  rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi  manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.   11 Constituţia României  art. 53 –  Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune,  după  caz,  pentru:  apărarea  securităţii  naţionale,  a  ordinii,  a  sănătăţii  ori  a  moralei  publice,  a  drepturilor  şi  libertăţilor cetăţenilor (…)    12  Constituţia României   art. 11 –  Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună‐credinţă obligaţiile ce‐i revin din tratatele la  care este parte.  Art. 57 – Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să‐şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale  cu bună‐credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.  9

21  

societate anume. O altă deosebire este aceea că normele morale au un caracter spontan în apariţia lor, în vreme ce normele de drept, cu excepţia cutumei, sunt rezultatul unei acţiuni conştiente şi organizate. Din punctul de vedere al sancţiunii deosebirea este foarte mare, întrucât respectarea normelor de drept este asigurată prin forţa coercitivă a statului, în vreme ce normele morale au ca sancţiune oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea, regretul, mustrarea de conştiinţă. Legătura strânsă dintre normele morale şi cele juridice este aceea că cele mai multe norme au atât natură morală, cât şi juridică, de exemplu normele penale care cer persoanelor să aibă o atitudine respectuoasă faţă de viaţa, demnitatea, proprietatea altora sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. De aceea nu este indiferent dacă în societate normele morale sunt respectate, dacă educaţia morală a cetăţenilor este puternică şi dacă factorii educaţionali sunt eficienţi în activitatea lor, deoarece aceasta contribuie în acelaşi timp şi la educaţia juridică a cetăţenilor. Cu toate acestea există însă şi norme morale care nu au relevanţă juridică (ca de exemplu relaţiile de prietenie) precum şi norme juridice care nu au neapărat un conţinut moral (normele cu caracter procedural, normele tehnice sau organizatorice).

DREPT MORALĂ ASEMĂNĂRI - reprezintă un ansamblu de reguli de conduită - sunt o formă de materializare a conştiinţei sociale - multe din norme au conţinut identic, având atât natură morală, cât şi juridică ( de exemplu normele morale prevăd tratarea cu respect a vieţii sau proprietăţii altor persoane, iar normele juridice pedepsesc şi ele încălcarea sau nerespectarea dreptului de proprietate al persoanelor sau orice atingere adusă vieţii şi integrităţii corporale a persoanelor sau furtul este atât o faptă imorală, cât şi o infracţiune), iar mai mult decât atât se consideră că normele juridice care contrazic principiile morale sunt injuste.

DREPT

MORALĂ DEOSEBIRI normele juridice privesc - normele morale privesc exterioritatea individului, adică dreptul intimitate individului, adică are ca obiect aprecierea faptelor morala are ca obiect externe ale persoanelor, în relaţiile lor aprecierea faptelor interne, cu alte persoane; ceea ce înseamnă că de conştiinţă ale intenţiilor din punct de vedere juridic individul omeneşti; ceea ce înseamnă este obligat faţă de societate, de că din punct de vedere moral individul se obligă colectivitate, de ceilalţi faţă de sine însuşi - normele juridice au un caracter - normele morale nu sunt unitar (pentru că urmăresc asigurarea unitare, ele deosebindu-se în ordinii în cadrul unei societăţi) funcţie de natura grupului social - normele juridice sunt rezultatul unei - normele morale au un caracter spontan în ceea ce creaţii conştiente şi organizate priveşte apariţia - normele morale apar şi se - normele juridice au caracter sistematic şi sunt elaborate, adoptate şi manifestă într-o anumită comunitate, în chip spontan aduse la îndeplinire prin proceduri şi neformal strict reglementate - norma juridică este adusă la - normele morale nu pot fi *** îndeplinire prin forţa coercitivă a aduse la îndeplinire decât În ciuda tuturor deosebirilor statului prin convingere sau ca prezentate în coloana alăturată, aşa urmare a consecinţelor cum arăta şi L.P. Marcu „dreptul este oprobriului public trunchiul cu ramurile, iar rădăcina este morala, pentru că în întregime dreptul se întemeiază pe ideile morale”.

22  

CAPITOLUL IV Norma juridică

IV.1. Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia Activitatea socială de orice fel se desfăşoară pe baza unor reguli de comportare. Regulile respective impun omului un model acţional, o variantă de comportament într-un domeniu al vieţii sociale, determinându-i anumite limite în legătură cu care el trebuie să facă ceva, ori trebuie să se abţină de la a săvârşi ceva 13 . O categorie aparte a acestor reguli de conduită sunt normele de drept sau normele juridice. Norma juridică, în calitatea sa de element constitutiv al dreptului, este celula de bază a dreptului, iar totalitatea normelor juridice edictate de-a lungul timpului formează dreptul obiectiv. Dreptul obiectiv existent în vigoare la un moment dat se exprimă prin sintagma de drept pozitiv. Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită generală şi impersonală, instituită sau recunoscută de puterea publică, a cărei respectare este obligatorie şi este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului 14 . Scopul normei juridice este acela de a asigura convieţuirea socială, orientând comportamentul şi atitudinea oamenilor în direcţia promovării şi a consolidării relaţiilor sociale în conformitate cu idealurile şi valorile care guvernează societatea respectivă. Norma juridică are caracter prescriptiv, în sensul că prin intermediul ei se prescrie o anumită comportare, conduită, ce poate consta într-o acţiune (a da, a face) sau inacţiune (a nu face). Generalitatea normei juridice rezultă din caracterul său abstract şi tipic, de aici decurgând faptul că regula de conduită prescrisă va fi menită să se aplice la un număr infinit de cazuri. Norma de drept este rezultatul prelucrării cazurilor concrete, individuale ivite în practică. Prin operaţiuni logice de abstractizare se realizează trecerea de la concret la abstract. Ca regulă de comportare, norma juridică prescrie conduite pe care trebuie să le aibă toţi subiecţii în anumite relaţii sociale. Ea creează tipare în care intră un număr nelimitat de cazuri concrete, repetabile în timp şi spaţiu 15 . Norma este impersonală pentru că nu se adresează unei anume persoane, concrete, individualizate, ci se va aplica tuturor persoanelor care vor intra sub incidenţa prevederilor ei. Ea constituie un criteriu unic de apreciere ce vizează un număr nedeterminat de persoane. Ca atare, oricine  Nicolae Popa, op. cit., pag. 139   Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag. 38  15 Moise Bojincă, Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, 2001, pag. 59‐60  13 14

23  

săvârşeşte o acţiune ori se face vinovat de o inacţiune ce cade sub incidenţa normei de drept va suporta consecinţele legii. Există norme valabile pentru toţi cetăţenii ţării (exemplu: prezumţia de vinovăţie), altele valabile pentru anumite părţi ale teritoriului ţării (exemplu: hotărârile consiliilor locale) sau care privesc anumite categorii de persoane (exemplu: statutul cadrelor didactice etc.) sau care reglementează drepturile şi obligaţiile organelor unipersonale cum ar fi Preşedintele ţării, Procurorul General etc. Restrângerea sferei persoanelor la care se aplică regula de drept nu schimbă caracterul general şi impersonal al normei. De pildă, în situaţia preşedintelui ţării, norma este generală şi impersonală pentru că ea se va aplica nu numai unui anume preşedinte, ci tuturor care vor fi preşedinţii ţării. Norma este obligatorie întrucât nu exprimă o simplă doleanţă sau o indicaţie orientativă, ci exprimă o dispoziţie imperativă. Menirea normelor juridice este de a stabili ordinea de drept în orice societate de aceea este necesar ca regulile de drept să aibă caracter obligatoriu. Normele juridice nu sunt simple doleanţe, indicaţii, ci ele sunt porunci, ordine dispoziţii obligatorii. Ea se aplică necondiţionat pe toată durata existenţei sale în vigoare. Ea este obligatorie indiferent de forţa juridică a actului, dacă este emis de Parlament sau de un organ al administraţiei locale, dacă este de drept public ori de drept privat. Norma de drept se deosebeşte de norma morală, în cazul căreia se lasă la latitudinea persoanei dacă îi va respecta conţinutul sau nu, prin aceea că ea poate fi adusă la îndeplinire şi prin coerciţiune statală. În cadrul anumitor norme juridice regula de conduită nu este atât de evidentă, ea fiind stabilită sub forma unor principii cu caracter general, care pot viza întregul sistem de drept sau doar o anumită ramură a dreptului. Există, de asemenea, norme care definesc anumite concepte sau stabilesc diferite atribuţii pentru un subiect de drept. Numeroase acte normative, ca de exemplu Constituţia, conţin prevederi de principiu, prin care sunt consfinţite unele realităţi ale vieţii social-politice sau prin care se stabilesc anumite finalităţi sau ţeluri ale activităţii de stat. Pentru înţelegerea conceptului de normă juridică trebuie făcută distincţia între norma juridică şi actul juridic individual. Faţă de norma juridică, a cărei principală caracteristică este generalitatea şi impersonalitatea sa, actul juridic concret se referă la conduita într-o situaţie dată a unei persoane fizice sau juridice anume, nominalizată. Un exemplu de act juridic concret este hotărârea judecătorească dată în soluţionarea unei cauze, actul de numire într-o funcţie a unei persoane sau o autorizaţie de construcţie. În ceea ce priveşte forţa juridică, actul juridic concret este obligatoriu şi garantat, la nevoie chiar prin forţa coercitivă a statului, consumându-se prin executarea sa imediată sa la termenele prevăzute. Aceste acte juridice concrete sunt date în baza şi în executarea actelor normative şi prin intermediul lor se realizează şi se traduc în viaţă prevederile normelor juridice, ele fiind modalităţi de aplicare a actelor normative, un fel de prelungire şi de realizare a acestora. 24  

IV.2. Structura normei juridice Conţinutul oricărei norme de drept are o structură internă, denumită logico-juridică, şi o construcţie externă, legată de modul de exprimare în cadrul actului normativ, denumită tehnicolegislativă 16 . Structura logico-juridică a normei Conţinutul normei juridice are o structură logico-juridică ce se referă la elementele care compun norma şi legătura reciprocă dintre ele. Aceste elemente sunt indispensabile pentru ca norma respectivă să fie clară şi neechivocă. Orice normă juridică, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, are trei elemente constitutive, şi anume: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ipoteza este acea parte a normei care arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică respectiva normă ori indică categoria subiectelor la care se referă prevederile normei. De exemplu “beneficiarul terenului pentru construirea unei locuinţe proprietate personală este obligat să înceapă construcţia locuinţei în termen de un an de la data atribuirii terenului şi să o realizeze cu respectarea prevederilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” 17 . În acest caz ipoteza este: „beneficiarul terenului pentru construirea unei locuinţe proprietate personală”. Ipoteza poate fi strict determinată, situaţie în care împrejurările sunt stabilite de lege (precum în exemplul de mai sus) ori relativ determinată sau subînţelesă, când împrejurările sunt formulate de o manieră mai imprecisă. De exemplu, art. 174 Cod penal, care afirmă că „uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea …” în situaţia menţionată nu se indică împrejurările referitoare nici la persoana care săvârşeşte omorul, nici la locul sau la timpul săvârşirii infracţiunii. Se subînţelege că indiferent cine săvârşeşte această faptă şi indiferent în ce împrejurări va fi pedepsit de lege. Dispoziţia constituie miezul normei juridice, partea ei cea mai importantă, pentru că absenţa ei ar lipsi de conţinut norma juridică. Ea cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale, la conduita lor. De pildă, în art. 5, alin. ultim din Legea nr. 18/1991 se precizează că: „terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil”. Aici ipoteza este: „terenurile care fac parte din domeniul public”, iar dispoziţia: „sunt scoase din circuitul civil”. Dispoziţia poate impune săvârşirea unei acţiuni sau abţinerea de la o acţiune, ori poate permite săvârşirea unei acţiuni fără să o impună. Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării dispoziţiei şi constituie măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat prevederile legale sau nu au  Nicolae Popa, op. cit., pag. 160   LEGE nr.15 din 9 ianuarie 2003 ‐ privind sprijinul acordat tinerilor pentru construirea unei locuinţe proprietate  personală, M.Of. nr. 34/22 ian. 2003, articolul 6  16 17

25  

îndeplinit cerinţele normei juridice. Sancţiunea este prevăzută în partea finală a normei juridice şi are menirea să restabilească ordinea încălcată, să descurajeze încălcarea normelor de drept în viitor şi să îndrepte pe cel vinovat. Sub aspectul gradului de determinare, sancţiunile pot fi determinate, relativ-determinate, unice sau multiple. Sancţiunea este determinată în mod absolut în situaţia în care nu poate fi modificată de organul de aplicare. De exemplu, la art. 1311 Cod civil se precizează că: „Dacă în momentul vânzării lucrul vândut era pierit de tot, vinderea este nulă”. Contractul fiind ilicit, sancţiunea constă în nulitatea absolută a actului. Sancţiunea este relativ determinată când se stabilesc limitele de aplicare. Cele mai frecvente cazuri de acest fel sunt întâlnite în situaţia sancţiunilor penale şi administrative. După numărul lor, sancţiunile pot fi: unice sau multiple. Sancţiunile multiple pot fi alternative, situaţie în care există mai multe categorii de sancţiuni şi organul care le aplică poate opta (de exemplu, se poate alege între închisoare sau amendă penală) şi cumulative, situaţie în care pentru aceeaşi faptă sunt prevăzute mai multe sancţiuni ce diferă ca finalitate (exemplu: închisoarea şi confiscarea averii). În funcţie de domeniul şi ramura de drept din care face parte norma juridică, sancţiunile pot fi: constituţionale, civile, penale, administrative etc. Aplicarea sancţiunilor reprezintă o acţiune de mare răspundere, ea fiind în ultimă instanţă cea care asigură respectarea normei juridice şi restabilirea ordinii de drept. Din acest motiv într-un stat de drept sancţiunea se aplică numai de către organele competente, cu respectarea strictă a prevederilor legale a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Structura tehnico-juridică a normelor de drept constituie forma exterioară de exprimare sau modul de redactare a normei. În redactarea oricărui act normativ trebuie avut în vedere că aceasta trebuie să fie clară, concisă şi concretă. Normele juridice apar în acte normative, în legi, decrete, hotărâri, regulamente, la rândul său actul normativ fiind grupat pe titluri, capitole, secţiuni, articole, alineate. Elementul structural de bază al oricărui act normativ este articolul. El cuprinde de regulă o dispoziţie de sine stătătoare. Articolele pot fi formate din mai multe alineate sau paragrafe. În cazul unor acte normative de mare importanţă – Constituţia, Codul penal – articolele au şi note marginale care redau, într-o formă sintetică, conţinutul articolului respectiv. Sunt situaţii când un articol cuprinde una sau mai multe norme de drept, după cum sunt situaţii când componentele unei norme sunt exprimate în două sau mai multe articole.

IV.3. Clasificarea normelor juridice Clasificarea normelor juridice permite o mai bună înţelegere şi interpretare a lor. Criteriile după care se clasifică sunt mai multe. Cel mai important criteriu este cel al forţei lor obligatorii, după care distingem: 26  

‐

onerative, care impun subiectului de drept o anumită acţiune (de exemplu, art. 28 din Codul familiei arată că „soţii sunt obligaţi a purta în timpul căsătoriei numele declarat”);

‐

prohibitive, care interzic săvârşirea unor acţiuni (de exemplu, art. 100 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale arată: „Nimeni nu poate funcţiona în mai mult de trei consilii de administraţie concomitent” sau art. 3 (5) din legea 631/2202 – privind bugetul de stat pe anul 2003 statuează: “se interzic reţinerea şi utilizarea de către ordonatorii principali de credite finanţaţi integral din bugetul de stat a căror venituri proprii nu sunt prevăzute în anexele la bugetele ordonatorilor principali de credite”);

‐

normele permisive – sunt acele norme juridice care nici nu impun o anumită comportare, dar nici nu o interzic. Ele lasă subiectului de drept latitudinea de a-şi alege singur comportarea şi a-şi stabili, după dorinţă, poziţia într-un act juridic. Normele permisive sunt de mai multe categorii. O primă categorie o formează normele supletive

care se referă la ipoteza în care părţile omit să stabilească conduita, sau nu şi-o aleg dintre cele prescrise de lege, situaţie în care normele suplinesc lipsa atitudinii respective, stabilind ceea ce urmează a se aplica. De exemplu dacă în cazul desfacerii căsătoriei, soţii nu se înţeleg asupra numelui pe care să-l poarte, atunci legea dispune că fiecare va purta numele avut înaintea căsătoriei (normă supletivă). O altă categorie a normelor permisive o formează normele de recomandare prin care o anumită reglementare legală se propune să fie preluată cu adaptări şi în alte situaţii, de exemplu norma conţinută de art. 5 din H.G. 945 – privind inventarierea patrimoniului unităţilor economice de stat – care prevede că “se recomandă ca prevederile prezentei hotărâri să se aplice în mod corespunzător de către unităţile cooperatiste”); sau normele de împuternicire, de competenţă prin intermediul cărora se formulează anumite drepturi sau atribuţii pentru diferite categorii de subiecte de drept, stabilindu-se competenţa acestora de a săvârşi anumite acţiuni. Normele juridice se mai pot clasifica şi după ramura de drept din care fac parte, în acest sens avem norme de drept civil, norme de drept comercial, de drept penal, de drept financiar, de dreptul muncii etc.; sau după forma juridică a actului normativ în care sunt cuprinse (norme din legi, decrete, hotărâri etc.). După sfera de aplicare distingem norme generale, speciale şi de excepţie. Normele generale se caracterizează prin aceea că au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramură de drept (de exemplu, Codul penal este constituit dintr-o parte generală şi o parte specială). Normele generale se definesc prin expresia „norme de drept comun”. De exemplu, multe reglementări cuprinse în Codul civil reprezintă dreptul comun pentru relaţiile reglementate prin normele de drept comercial. De altfel, în art. 1 din Codul comercial se arată „în comerţ se aplică legea de faţă, unde nu dispune se aplică Codicele (Codul) civil”. Normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relaţii. De exemplu, partea specială din Dreptul penal se ocupă în mod concret de diferitele categorii de infracţiuni, iar normele de excepţie operează în situaţii singulare, deosebite: stare de război, catastrofe etc. 27  

CAPITOLUL V Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor Norma juridică este dictată în scopul aplicării ei. Aplicarea normei juridice comportă trei dimensiuni: timpul, spaţiul şi persoana. În vederea asigurării eficienţei actelor normative, a realizării obiectivului lor trebuie stabilit cadrul lor de acţiune în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

V.1. Acţiunea normei juridice în timp În primul rând pentru a putea vorbi despre acţiunea actelor normative în timp, trebuie stabilit exact momentul la care acestea intră şi ies din vigoare. O normă juridică produce efecte juridice în intervalul de timp în care este în vigoare. Trebuie însă precizat că existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii sale, aceasta însemnând că uneori data adoptării actului normativ este diferită de cea a intrării în vigoare. Norma juridică, inclusă în actele normative, intră în vigoare, de regulă, la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, în afara cazurilor când în cuprinsul ei se specifică o altă dată. De exemplu, Legea nr. 18/1991 a fondului funciar a intrat în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea ei Monitorul Oficial, Legea 500/2002 privind finanţele publice a fost adoptată în luna iunie a anului 2002, a fost publicată în Monitorul Oficial în luna august 2002, iar în cuprinsul legii era specificat că ea va intra în vigoare la data de 1 ianuarie 2003. Este posibil de asemenea ca actul normativ să intre în vigoare chiar din momentul adoptării lui, în condiţiile în care organul emitent prevede acest lucru. În aceste condiţii chiar dacă actul nu a fost încă publicat în Monitorul Oficial, neîndeplinindu-se astfel condiţia aducerii lui la cunoştinţa publică, se au în vedere mijloacele moderne de informare şi publicitate care pot asigura totuşi cunoaşterea actelor respective. De la data intrării în vigoare se consideră că legea este cunoscută de toţi cetăţenii şi se aplică principiul conform căruia „nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii”. Această regulă se explică prin aceea că obligativitatea legii ar fi pusă sub semnul îndoielii dacă s-ar accepta scuza ignoranţei. Acţionează în această privinţă o prezumţie (presupunere) absolută a cunoaşterii legii, prezumţie ce nu poate fi răsturnată prin dovada contrarie. În teoria contractelor civile sau comerciale există o excepţie de la principiul menţionat. Dacă o persoană încheie un contract necunoscând 28  

consecinţele pe care norma juridică le produce, ea poate cere anularea contractului invocând faptul că sa aflat în eroare de drept şi, deci, voinţa i-a fost viciată 18 . Stabilirea cu precizie a datei la care intră în vigoare norma juridică este deosebit de importantă pentru a fi determinat momentul de la care aceasta începe să producă efecte juridice. Un aspect important la care se referă aplicarea normei în timp este cel cu privire la perioada în care norma are dreptul să acţioneze din momentul intrării ei în vigoare. Cu alte cuvinte, problema este dacă norma se aplică în viitor sau în trecut. Dacă se aplică numai în viitor, unor raporturi care se vor forma după intrarea ei în vigoare, norma este activă. Dacă se aplică unor fapte petrecute înaintea apariţiei ei, norma este retroactivă. Principiul fundamental al acţiunii legilor este cel al neretroactivităţii legii. Acest principiu decurge din împrejurarea firească potrivit căreia legea acţionează numai pentru viitor, statul neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei reglementări nu se cunosc întrucât legea încă nu există. Aşadar în conformitate cu acest principiu legea este activă, ea nici nu retroactivează, nici nu ultractivează. În conformitate cu acest principiu Codul civil, la art. 1 stabileşte că: „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”. Principiul este consfinţit şi de Constituţie în art. 15, alin. 2 care stipulează că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”. În mod excepţional există şi excepţii de la principiul neretroactivităţii legii: ‐

legea penală mai favorabilă – această excepţie de la principiul neretroactivităţii exprimă o concepţie umanitară, permiţând persoanei care a comis o infracţiune în trecut, sub imperiul legii vechi, înlocuită de o altă lege mai nouă să i se aplice, dintre cele două reglementări, cea care prevede o pedeapsă mai blândă.

‐

prevederile legilor interpretative care se aplică de la data intrării în vigoare a legii pe care o interpretează,

‐

situaţia în care actul normativ prevede în mod expres că se aplică unor situaţii anterioare – întrun stat de drept trebuie să existe norme principiale care să limiteze această posibilitate, iar în cazul în care se recurge la ea trebuie să fie doar cu caracter excepţional, pentru a nu tulbura desfăşurarea normală a relaţiilor sociale. Momentul ieşirii normei din vigoare nu este precizat în lege ea fiind adoptată, de regulă, pe o

perioadă nedeterminată. De la această regulă există şi situaţia excepţională potrivit căreia vorbim despre legile temporare a căror durată de aplicare este limitată pe o anumită perioadă de timp prestabilită, în acest caz legea ieşind din vigoare prin ajungerea ei la termen. Norma rămâne în vigoare până când este abrogată de alt act normativ de acelaşi grad sau cu un grad superior. Abrogarea reprezintă modalitatea de scoatere din vigoare a unei norme juridice, a unei legi în general, ceea ce atrage după sine încetarea aplicării acesteia. Abrogarea poate fi de mai multe feluri:  Nicolae Popa, op. cit., pag. 177 

18

29  

‐

expresă-directă, când legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă (se menţionează: la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă legea …);

‐

expresă-indirectă, când legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective;

‐

implicită (tacită), în cazul în care legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată. Nu trebuie făcută confuzie între abrogare şi derogare. Derogarea reprezintă o reglementare

diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă pe care însă nu o abrogă, ci îi îngustează sfera de aplicare. O lege îşi poate înceta aplicarea şi prin căderea ei în desuetudine (perimare), adică prin schimbarea radicală a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări. Evident, unele norme juridice apărute înainte de evenimentele din decembrie 1989 nu se mai aplică în ţara noastră, chiar dacă ele nu au fost abrogate expres. Cât priveşte încetarea acţiunii legii prin abrogare sau ajungere la termen există şi în această situaţie două excepţii de ultraactivitate, când prevederile actelor respective se mai aplică chiar dacă acestea fost abrogate sau au ajuns la termen. Este situaţia legii penale mai favorabile care se va aplica şi după înlocuirea ei cu o lege mai aspră, pentru faptele petrecute sub imperiul ei, şi a legii temporare ale cărei prevederi se aplică şi după împlinirea termenului de acţiune pentru infracţiunile săvârşite cât timp ea a fost în vigoare, dar fapta nu a fost urmărită sau judecată în cel interval de timp.

V.2. Acţiunea normei de drept în spaţiu şi asupra persoanei Potrivit principiului suveranităţii statului, actele normative sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice ale statului respectiv. Aceasta înseamnă că pe teritoriul unui stat acţionează dreptul statului respectiv, determinând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu. Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială a organului emitent, astfel că actele normative emise de organele centrale ale administraţiei de stat acţionează, în principiu, pe întreg teritoriul statului, iar actele normative ale autorităţilor administraţiei publice au acţiunea limitată strict la unitatea administrativ-teritorială respectivă. Există însă şi situaţii când organul legislativ stabileşte acţiunea actelor normative pe o anumită parte a teritoriului statului (de exemplu numai în zona de frontieră, sau într-o zonă strict delimitată ca urmare a unei calamităţi). Puţin mai diferită este situaţia în cazul statelor cu structură federală, aici în principiu actele normative ale organelor federale se aplică pe întreg teritoriul federaţiei, iar actele normative ale statelor 30  

membre ale federaţiei se aplică numai pe teritoriul statului respectiv, în caz de neconcordanţă soluţia fiind dată de instanţele jurisdicţionale. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor este strâns legată de acţiunea actelor normative în spaţiu, legătura juridică dintre stat şi locuitorii aflaţi pe teritoriul său se exprimă prin cetăţenie. Principiul teritorialităţii nu este însă absolut, el putând avea, datorită complexităţii relaţiilor internaţionale, unele derogări (excepţii). Astfel excepţiile extrateritorialităţii se referă, pe de o parte, la situaţia potrivit căreia normele nu se aplică pe teritoriul statului respectiv asupra anumitor persoane străine şi a bunurilor lor, aceste excepţii se referă la: ‐

imunitatea personalului diplomatic şi regimul juridic al consulilor,

‐

regimul juridic al străinilor şi persoanelor fără cetăţenie

‐

regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate

‐

recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în străinătate. Imunitatea diplomatică se referă la exceptarea personalului corpului diplomatic de la jurisdicţia

statului de reşedinţă, în cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă aceştia putând fi declaraţi “persona non grata” şi expulzaţi. În ceea ce priveşte regimul juridic aplicat străinilor, acesta se poate împărţi în trei grupe: regimul naţional, regimul special şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. ‐

Regimul naţional constă în recunoaşterea pentru străini a aceloraşi drepturi de care se bucură proprii săi cetăţeni. De exemplu conform legislaţiei noastre străinii nu au drepturi politice şi nu pot ocupa funcţii publice.

‐

Regimul special constă în acordarea pentru străini a unor drepturi nominalizate în acordurile internaţionale sau în legislaţiile naţionale.

‐

Clauza naţiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în temeiul căruia un stat acordă străinilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetăţenilor unui stat terţ, considerat ca favorizat. Clauza are o natură contractuală, ea neexistând în lipsa convenţiei dintre părţi. Insistenţa statelor de a obţine această clauză în raporturile cu statele dezvoltate este explicabilă, pentru că prezenţa acesteia înlătură orice discriminări. Pe de altă parte în ceea ce priveşte regimul juridic al cetăţenilor aflaţi în afara graniţelor ţării,

trebuie precizat că normele se aplică şi pe teritoriul altui stat, în anumite limite, consimţite de statele respective prin acorduri bilaterale sau internaţionale, dar şi că cetăţeanul român trebuie să se supună şi legilor statului respectiv. În aceste cazuri, norma are efect extrateritorial, adică urmăreşte pe cetăţenii ţării respective, chiar dacă locuiesc în străinătate. Extinderea raporturilor civile şi comerciale în plan internaţional a dat naştere, în mod firesc, unui proces de întâlnire a reglementărilor naţionale ale diferitelor ţări şi unor inevitabile conflicte de legi. Dreptul internaţional privat se ocupă pe larg de aceste probleme. 31  

CAPITOLUL VI Izvoarele dreptului

VI.1. Conceptul de izvor al dreptului. Izvoare materiale şi izvoare formale Conceptul de izvor al dreptului este folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a normelor juridice (acte normative, obiceiul juridic, practica judiciară), dar şi în sens etimologic, prin el fiind denumite sursele, originea, factorii de determinare şi creare a dreptului . În ştiinţa juridică s-a făcut distincţia între izvoarele materiale sau în sens material şi izvoarele formale sau în sens formal ale dreptului tocmai pentru a se evita confuzia între cele două abordări 19 . Izvoarele materiale desemnează faptul social, forţele creatoare sau factorii care configurează dreptul, geneza dreptului. Prin izvoare formale se înţeleg mijloacele cu ajutorul cărora se exprimă izvoarele materiale, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale. Termenul de izvor este folosit de asemenea în sensul uzitat de ştiinţele istorice, desemnând sursele de cunoaştere ale unui sistem de drept cum ar fi izvoarele scrise şi nescrise, cele de natură arheologică care pot oferi informaţii despre dreptul existent într-o anumită epocă istorică, despre legislaţia unei ţări etc. De asemenea s-a făcut distincţia între izvoare directe şi izvoare indirecte (mediate sau complexe). Izvoarele directe sunt actele normative – legea, decretul, hotărârea etc. – deoarece acestea sunt elaborate nemijlocit de către organele de stat.. Sunt considerate izvoare indirecte obiceiul, actele organizaţiilor nestatale, deoarece acestea, pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare au nevoie de recunoaşterea (sancţionarea) lor de către autoritatea publică Astfel, norma obişnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin intermediul unui act de stat care o recunoaşte ca atare, motiv pentru care aceasta este considerată izvor indirect sau complex. Este izvor complex pentru că este compus atât din norma obişnuielnică cât şi din actul juridic emis de un organ de stat prin care i se recunoaşte forţa juridică. În concluzie, putem spune că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului 20 .

 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 52   I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 53 

19 20

32  

Dezvoltarea dreptului de-a lungul istoriei demonstrează existenţa pluralităţii izvoarelor în sistemul de drept al fiecărei ţări. Sunt considerate izvoare ale dreptului: legea, doctrina, jurisprudenţa, cutuma, uzanţele.

VI.2. Obiceiul juridic sau cutuma Obiceiul este o regulă de conduită care se formează spontan, ca urmare a aplicării ei repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Obiceiul, sub forma diferitelor datini, tradiţii şi practici cu caracter moral sau religios, a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă, în conformitate cu interesele asigurării existenţei şi securităţii colectivităţii 21 . Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini: 22 a) de recunoaştere, consacrare şi sancţionare, dându-le forţa juridică acelora pe care le consideră utile şi necesare consolidării ordinii de drept; b) de acceptare şi tolerare a acelora care, prin semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept; c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi apărate de puterea de stat. Obiceiurile recunoscute de puterea de stat şi dotate cu forţă juridică devin obiceiuri juridice (cutume) şi, prin urmare, sunt izvoare de drept. Modul de sancţionare a obiceiului şi de transformare a sa în obicei juridic s-a realizat, de regulă, în practica aplicării dreptului, prin recunoaşterea lor de către instanţele judecătoreşti cu prilejul rezolvării diferitelor cauze. Cronologic, cutuma a fost prima formă de exprimare a dreptului, primele norme juridice nefiind altceva decât însăşi transformarea unor obiceiuri în norme obligatorii garantate de puterea publică. Asemenea obiceiuri au fost răzbunarea sângelui, legea talionului şi compoziţia (răscumpărarea) 23 . Dacă cutuma a fost izvorul principal al dreptului de-a lungul antichităţii şi evului mediu, în epoca modernă şi contemporană, rolul acesteia se reduce mai ales în ţările europene continentale ca urmare a promovării puternice a codificărilor, dar se menţine, alături de practica judiciară, în sistemul dreptului anglo-saxon. Cutuma continuă să aibă încă un rol important ca izvor al dreptului internaţional, deşi în epoca contemporană s-a dezvoltat puternic tendinţa de reglementare scrisă şi de codificare a acestuia. Obiceiul juridic ca izvor de drept este în genere propriu societăţilor cu ritm lent de dezvoltare şi transformare.  I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 54    I.  Ceterchi,  I.  Craiovan,  op.cit.,  pag.  54.  A  se  vedea  şi  Dumitru  Mazilu,  Teoria  generală  a  dreptului,  Ed.  All  Beck,1999, pag. 203‐207  23 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 54  21 22

33  

Proba existenţei şi conţinutului obiceiului este mai dificilă decât a dreptului scris. Pentru a înlesni cunoaşterea obiceiului au apărut, în special în evul mediu, diferite categorii scrise ale cutumelor, fie ca opere ale unor jurişti având un caracter privat, fie sub forma unor acte cu caracter oficial. Dintre acestea amintim: "Oglinda saxonă" din 1230, "Oglinda şvabă" denumită şi drept imperial din 1273-1282 în Germania, "Pravila rusă" din sec. IX-XIII în Rusia. În Franţa, încă din a doua jumătate a sec. al XIXlea au fost adunate, la ordinul Ministerului de Interne, cutumele locale 24 . Istoria dreptului nostru cunoaşte obiceiul ca izvor al dreptului geto-dac şi care s-a menţinut în anumite limite şi după cucerirea romană. Cutuma a avut un rol important în perioada timpurie şi apoi de-a lungul feudalismului. În acest sens amintim jus Valachium sau obiceiul jus Valachorum (dreptul românesc sau dreptul românilor) ca reglementare obişnuielnică recunoscută în rândul populaţiei româneşti. Odată cu formarea statelor româneşti feudale, jus Valachium este recunoscut şi ca legea ţării sau obiceiul pământului. În perioada de descompunere a feudalismului, normele obişnuielnice sunt incluse în acte normative 25 . Încetarea aplicării unei cutume se produce în acelaşi mod, dar cu efect invers, adică prin nonuzajul ei treptat şi repetat, ceea ce în limbajul juridic se numeşte desuetudine 26 . În general, cutuma ca izvor de drept este inferioară dreptului scris, ea neprezentând certitudinea acestuia deoarece este imprecisă, nesigură, mai greu de constatat şi cunoscut. Ea are prin natura sa un caracter conservator deoarece consfinţeşte unele comportamente rezultate dintr-o practică îndelungată. În epoca modernă şi contemporană sfera de acţiune a cutumei s-a restrâns deşi în măsură diferită, atât în ţările cu o dezvoltată legislaţie codificată cât şi în dreptul anglo-saxon, unde totuşi se mai păstrează sub forma dreptului comun (common law). În măsura în care este recunoscută, cutuma se aplica în dreptul privat (civil şi comercial) şi în dreptul constituţional.

VI.3. Legea şi celelalte acte juridice Legea şi actele normative, în general, reprezintă categoria cea mai importantă a izvoarelor dreptului dobândind un caracter predominant îndeosebi în epoca modernă şi contemporană. În toate sistemele de drept există mai multe categorii de acte normative constituite

într-un

sistem ierarhizat, în care locul principal îl ocupă legea. În principiu, denumirea de lege este folosită, în doctrina juridică, pentru a desemna actul normativ cu forţă juridică superioară, adoptat de organul suprem al puterii de stat, fie el colegial sau unipersonal în funcţie forma de guvernământ şi regimul politic al statului. În categoria legii, ca o varietate a ei, intră şi Constituţia, ca lege fundamentală.

 Ibidem   Ibidem  26 Ibidem  24 25

34  

Actele legislative adoptate în statele Orientului antic, în Grecia sau Roma au cuprins în numeroase reguli cutumiare. Între aceste acte amintim: Codul lui Hamurabi din Babilon (sec. VIII î. Hr.), Legile lui Manu în India (sec. III î. Hr.), Legile lui Moise la evrei, Legea celor XII Table în Roma antică (sec. V î. Hr.), Legea lui Solon (sec. VII î. Hr.) în Grecia Antică. Este necesar să facem o distincţie între lege şi actele normative subordonate legii. a) Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor de drept, care emană de la Parlament, organul suprem al puterii de stat şi exponent al puterii suverane a poporului 27 . Clasificarea legilor Din punctul de vedere al forţei juridice se disting două categorii de legi: 28 ‐ legi constituţionale ‐ legi organice ‐ legi ordinare. Prin conţinutul lor legile constituţionale (Constituţia şi legile de modificare a acesteia) au ca obiect reglementarea principiilor fundamentale ale organizării sociale şi de stat, sistemul organelor şi separaţiei puterilor în stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. În ierarhia legilor şi a celorlalte acte normative, Constituţia are o poziţie deosebită deoarece dispune de forţă juridică superioară faţă de toate acestea, conţinutul tuturor actelor normative trebuind să fie conform cu prevederile Constituţiei. Aceasta înseamnă că nici o dispoziţie dintr-o lege, din alte acte normative sau izvoare de drept nu pot să contravină, în nici un fel Constituţiei. Este vorba de principiile supremaţiei Constituţiei şi constituţionalităţii legilor ca şi trăsături specifice ale statului de drept. 29 Teoria dreptului şi practica unor ţări disting aşa numitele legi organice care au o poziţie distinctă în ierarhia legislativă, ele situându-se între Constituţie şi legile ordinare. Constituţia României, în art. 72, prevede

că Parlamentul adoptă trei categorii de legi:

constituţionale, organice şi ordinare, precum şi care sunt domeniile în care se adoptă legi organice. Legile organice au o procedură de adoptare diferită de aceea a legilor ordinare, pentru adoptarea legilor organice fiind nevoie de votul majorităţii membrilor fiecărei camere. În schimb, pentru adoptarea legilor ordinare şi a hotărârilor este nevoie doar de votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 58   Ibidem 

27

28

   Ibidem 

29

35  

Etapele procesului de elaborare a actelor normative Elaborarea actelor normative presupune, în general, următoarele etape:

1. Iniţierea proiectului de act normativ Aceasta aparţine persoanelor care au drept de iniţiativă legislativă, de regulă, Guvernului şi Parlamentului. Iniţiativa legislativă reprezintă dreptul de a propune şi supune organului legiuitor un proiect de lege, cu obligaţia acestuia de a se pronunţa asupra lui şi de a-l înscrie pe ordinea de zi. Art.73 din Constituţia României prevede că iniţiativa legislativă aparţine: Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături în sprijinul, acestei iniţiative. Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului de lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată. 2. Sesizarea Camerei competente şi dezbaterea proiectului actului normativ are loc în formele stabilite de Constituţie şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare a organului legiuitor. Dezbaterea pe articole, în cazul proiectului de lege, începe cu o expunere de motive şi cu raportul comisiei permanente care a analizat proiectul. După dezbatere se trece la votarea, şi, practic, la adoptarea proiectului. 3. Adoptarea proiectului de act normativ Constituţia României, în art. 74, prevede că legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră. La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei camere. 4. Promulgarea şi publicarea actului normativ Promulgarea legii se face de către preşedintele României. Ea nu este un vot nou (legea există deja), ci este un act prin care se recunoaşte că acesta este conţinutul autentic al textului care a fost votat, şi prin care se dă dispoziţia să fie publicată în publicaţia oficială. Potrivit Constituţiei României, promulgarea se face în termen de 20 de zile de la primire. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea se

36  

face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea. Legea se publică în Monitorul oficial şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Părţile constitutive şi structura internă a actelor normative Părţile constitutive: a) Titlul actului normativ – este elementul de identificare al acestuia. El trebuie să fie concis şi să exprime cu claritate obiectul reglementării respective. b) Preambulul şi formula introductivă Preambulul actului normativ reprezintă o succintă introducere, unde se arată considerentele de natură socială, economică, politică, juridică, avute în vedere la elaborarea actului. Acesta nu este absolut necesar. Preambulul ajută la înţelegerea actului, deoarece în el se dă, într-o formă mai succintă decât în expunerea de motive, justificarea noii reglementări. Preambulul nu conţine norme juridice, în anumite împrejurări însă, el putând conţine fundamentele care stau la baza actului normativ. Formula introductivă este acea parte a actului normativ care arată temeiul legal, constituţional, în baza căruia este dată reglementarea. c) Dispoziţiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a reglementărilor din actul normativ, în care sunt stabilite anumite dispoziţii cu caracter general care privesc actul în totalitatea sa. d) Dispoziţii de conţinut propriu-zise e) Dispoziţii finale şi tranzitorii. Dispoziţiile finale propriu zise se referă la data intrării în vigoare a actului normativ, atunci când se doreşte o menţiune în acest sens. Numeroase acte normative au nevoie de dispoziţii de tranziţie de la vechea reglementare la cea nouă, motiv pentru care se adaugă dispoziţii cu caracter tranzitoriu. Dispoziţiile tranzitorii pot fi cuprinse uneori într-un titlu distinct, sau într-un titlu, de regulă, unificat cu dispoziţiile finale.

Elementul structural de bază al actului normativ este articolul. Acesta cuprinde, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare şi poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, atunci când dispoziţia pe care o conţine este exprimată prin mai multe propoziţii sau conţine mai multe probleme. În funcţie de întinderea actului normativ, articolele pot fi grupate pe titluri, capitole, secţiuni sau paragrafe. Unele acte normative pot fi împărţite pe părţi, cărţi etc.

37  

De exemplu, Codul penal este împărţit în 2 părţi: partea generală şi partea specială. Partea generală se referă la dispoziţii care se aplică, în general, la întreaga materie din domeniul dreptului penal, iar partea specială cuprinde reglementări referitoare la diferite categorii de infracţiuni. În principiu, un act normativ de valoare superioară poate să modifice un act normativ de valoare inferioară. Modificarea trebuie să se facă printr-un act normativ dat expres în acest scop 30 .

Sistematizarea actelor normative Sistematizarea actelor normative este o activitate juridică deosebit de importantă pentru elaborarea şi realizarea dreptului, având ca obiect o anumită organizare a actelor normative în vigoare, conform unor criterii obiective şi subiective 31 . Rezultatul sistematizării este elaborarea unor colecţii, culegeri de acte normative sau a codurilor şi ea poate fi cronologică (actele normative se publică în ordinea datei, apariţiei lor). Forma cea mai simplă de sistematizare este încorporarea, prin care actele normative se grupează în diverse colecţii sau culegeri după diferite criterii. În acest caz, se utilizează materialul normativ aşa cum este el alcătuit fără a aduce vreo modificare a actelor normative. Încorporarea poate fi oficială (când este făcută de un organ de stat având această sarcină legală) sau neoficială (când este făcută de alte organizaţii sau de persoane particulare). Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor actelor normative dintr-o ramură de drept, în prelucrarea şi alcătuirea unui singur act normativ nou, denumit cod, având valoarea unei legi.

Decretul-lege este un act normativ, un izvor de drept cu caracter oarecum hibrid, pentru că deşi nu este elaborat de organul legislativ are totuşi putere de lege, reglementând relaţii sociale din domeniul legii, pe care o poate modifica sau înlocui. Legiferarea prin decrete legi este specifică în perioadele revoluţionare sau în perioadele în care Parlamentul este în imposibilitate să se întrunească imediat. De asemenea, acte normative cu putere de lege sunt şi ordonanţele Guvernului, care se emit în temeiul unei legi de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.

VI.4. Precedentul judiciar Precedentul judiciar şi practica judiciară au avut un rol important ca izvoare ale dreptului de-a lungul istoriei.

 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 83   A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 91 

30 31

38  

Plecând de la considerentul că instanţele de judecată cu ocazia soluţionării unor cauze sunt puse în situaţia de a preciza sensul legii, când acesta este obscur, sau de a completa şi suplini lipsa unor reglementări, în numeroase sisteme de drept se admite ca o hotărâre judecătorească, mai ales când este dată de instanţele superioare să devină obligatorie în soluţionarea unor cauze similare viitoare, formându-se astfel o anumită practică judiciară (jurisprudenţa) 32 . Rolul jurisprudenţei nu este acelaşi în toate sistemele de drept, acesta reducându-se în epoca modernă, în ţările de pe continentul european, dar menţinându-se în sistemul dreptului anglo-saxon. Dreptul englez se manifestă sub forma dreptului statutar care este alcătuit din actele Parlamentului şi ale organelor executive, şi dreptul comun, alcătuit din hotărâri judecătoreşti, precum şi din cutume. În general, aici dreptul nu este codificat, iar judecătorul este considerat o autoritate şi nu un simplu interpret al legii, el stabilind cutuma, iar hotărârea sa constituie un precedent obligatoriu în viitor nu numai pentru instanţa respectivă, ci şi pentru toate instanţele inferioare, astfel, judecătorul creează dreptul.

VI.5. Contractul normativ Este unul din izvoarele dreptului cu o sferă mai restrânsă. Spre deosebire de contractele care stabilesc drepturi şi obligaţii în sarcina subiecţilor, istoria dreptului cunoaşte şi forma convenţională a creării normelor juridice în care drepturile şi obligaţiile se manifestă ca reguli de conduită, ca norme juridice obligatorii în comportamentul părţilor 33 . O aplicare largă a avut contractul normativ ca izvor de drept în feudalism în reglementarea raporturilor dinte diferite stări sau paturi sociale sau dintre acestea şi monarhi. În acest sens poate fi amintită în Anglia, Magna Charta Libertatum încheiată între baroni, cavaleri şi orăşeni, cu Regele Ioan fără de Ţară în anul 1215. Contractul este un important izvor al dreptului constituţional în cazul formării federaţiilor şi confederaţiilor de stat. Ca exemplu, amintim tratatul de constituire al URSS. În dreptul intern întâlnim contractul colectiv care este izvor de drept al muncii referitor la prevederile sale cu caracter general care se constituie adevărate norme juridice de natură convenţională. De asemenea o importanţă deosebită i se recunoaşte contractului în sens general de convenţie, tratat, acord, ca izvor al dreptului internaţional.

 Idem, pag.63   Idem, pag.64 

32 33

39  

VI.6. Doctrina sau ştiinţa juridică Doctrina a avut un rol însemnat ca izvor de drept în antichitate şi în epoca medievală. În dreptul roman, activitatea jurisconsulţilor era o activitate complexă şi bogată şi

privea atât aplicarea şi

interpretarea dreptului cât şi adaptarea lui la nevoile relaţiilor sociale. Începând cu împăratul August, ceilalţi împăraţi au acordat jurisconsulţilor dreptul de a da avize în soluţionarea unor cauze, avize de care judecătorii erau datori să ţină seama. Treptat aceste avize au început să fie luate în considerare şi la soluţionarea altor cauze similare. Unele opere ale jurisconsulţilor romani, dintre care amintim: Papinian, Ulpian, Modestin şi Gaius, au dobândit putere de lege. În evul mediu doctrina recâştigă în autoritate în procesul receptării dreptului roman şi în cel al prelucrării cutumelor 34 . De-a lungul timpului ştiinţa juridică a adus o importantă contribuţie la unificarea, dezvoltarea şi adaptarea dreptului în diferite ţări la realităţile în continuă dezvoltare.

VI.7. Actele normative ale unor organizaţii nestatale Acestea au fost, de asemenea, în anumite perioade istorice recunoscute ca şi izvoare de drept. În acest sens amintim dreptul canonic instituit de biserica catolică, normele acestuia privind organizarea bisericii, raporturile dintre aceasta şi stat, precum şi unele aspecte ale vieţii personale (căsătoria, familia). În această categorie a izvoarelor dreptului sunt incluse şi statutele unor organizaţii sociale în măsura în care li se atribuie forţă juridică.

VI.8. Izvoarele dreptului românesc Din categoria izvoarelor dreptului românesc distingem: ‐

legea, care este izvorul principal şi superior al sistemului nostru de drept actual;

‐

decretele-legi;

‐

ordonanţele guvernului;

‐

decretele Preşedintelui României;

‐

hotărârile de guvern şi ordinele miniştrilor. Contractul şi obiceiul, însă cu un rol limitat şi o poziţie subsidiară. Contractul este recunoscut ca

izvor al dreptului intern, sub forma contractului colectiv de muncă. Obiceiul sau cutuma are o valoare redusă, lucru explicabil datorită rolului proeminent al legii şi celorlalte acte normative, pe de o parte, şi datorită incompatibilităţii naturii cutumei – creaţie lentă, spontană – cu ritmul rapid al dezvoltării societăţii actuale pe de altă parte. Obiceiul juridic se mai

 A se vedea V. Hanga, M. Jacotă, Drept privat român, Ed. Didactică şi pedagogică,1964, pag.45‐50 

34

40  

păstrează în dreptul civil în măsura în care Codul civil român face trimitere la aplicarea obiceiului în materie de servituţi şi raporturi de vecinătate (art. 600, 607, 610), de vânzare (art. 1359) etc., unele texte din Codul Civil şi art. 41, alin. 6 din Constituţie, care se referă la dreptul de proprietate şi respectarea bunei vecinătăţi. Pe plan local, sunt izvoare de drept deciziile hotărârilor locale cu caracter normativ, în conformitate cu legile şi alte acte normative ale organelor superioare, în executarea atribuţiilor legale 35 . Jurisprudenţa şi doctrina nu sunt recunoscute ca izvoare de drept, dar ele au totuşi o importanţă deosebită în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului.

 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag.68 

35

41  

CAPITOLUL VII Raportul juridic

VII.1. Conceptul raportului juridic Fenomenul juridic prezintă o complexitate deosebită, în cadrul acestuia existând relaţii de determinare şi influenţare, complementaritate şi interdependenţă, cu zone de interferenţă sau suprapunere. De exemplu, normele juridice nu reprezintă un scop în sine, ci ele au menirea de a modela comportamente umane şi relaţii sociale. De asemenea, faptele sociale nu dobândesc semnificaţie juridică fără acordul normativităţii juridice. Relaţiile sociale se „încarcă” de juridicitate sub acţiunea normelor juridice care sunt conectate cu planul realităţii sociale prin intermediul raporturilor juridice 36 . Prin intermediul reglementării juridice, relaţiile sociale dobândesc o fizionomie specifică şi devin raporturi juridice. Astfel se poate spune că raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică 37 . Premisele fundamentale ale apariţiei unui raport juridic sunt: 38 ‐

existenţa normei juridice;

‐

subiectele de drept;

‐

faptele juridice. În lipsa uneia din cele trei premise, raportul juridic nu poate să apară 39 . Norma juridică este decisivă întrucât ea determină capacitatea juridică a persoanelor care

participă la raportul juridic, conţinutul acestuia, precum şi împrejurările în care acest raport se declanşează. Orice raport juridic înseamnă în acelaşi timp, o conexiune între planul general şi impersonal al normei juridice şi planul concret, al realităţii, în care părţile sunt determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii bine individualizate 40 .

Trăsăturile raportului juridic a) Raportul juridic este un raport social deoarece se stabileşte de fiecare dată între oameni. Există însă şi opinii potrivit cărora, în unele situaţii, se stabilesc raporturi juridice între oameni şi bunuri. În realitate, în aceste cazuri, relaţiile sunt stabilite tot între oameni însă cu referire la bunuri 41 .  I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag.69   Ibidem  38 În acest sens a se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 68, D. Mazilu, op.cit., pag. 277. Pentru altă opinie a  se vedea Gh. Boboş, op. cit., pag. 207  39 D. Mazilu, op.cit., pag. 277  40 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag.69  41 Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1999, pag.77  36 37

42  

b) Raportul juridic este totodată un raport de voinţă (voliţional). Caracterul voliţional al raportului juridic este dat de faptul că aici intervine atât voinţa statală exprimată în normele juridice, cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic 42 . Din această cauză spunem că raportul are un caracter dublu voliţional. c) Istoricitatea este o altă condiţie a raportului juridic, fizionomia acestuia fiind puternic marcată de istoria societăţii, atât în ce priveşte subiecţii de drept, drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde, cât şi cu privire la faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică.

Definiţia raportului juridic Raportul juridic este definit ca un raport social, concret-istoric,voliţional, reglementat de norma juridică în cadrul căreia participanţii se manifestă ca titulari de drepturi şi obligaţii prin exercitarea cărora se realizează finalitatea normei juridice 43 . Profesorul Nicolae Popa defineşte raportul juridic ca fiind „acea legătură socială, reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între participanţi determinaţi, legătură ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coerciţiunii statale” 44 .

Structura raportului juridic Elementele constitutive ale raportului juridic sunt: ‐

subiectele;

‐

conţinutul;

‐

obiectul. 45 Potrivit opiniei unui alt autor, premisele raportului juridic precum şi elementele sale îl constituie

subiectele, norma juridică şi faptele juridice 46 .

VII.2. Subiectele raportului juridic Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic, în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept. Pentru a fi subiect de drept, persoana fizică trebuie să aibă capacitate juridică, aceasta desemnând aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic. Capacitatea juridică este reglementată în cadrul fiecărei ramuri de drept, astfel că putem distinge o capacitate juridică penală, civilă, administrativă etc.

 A se vedea Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 293   A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 70  44 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, citat după D. Mazilu, op.cit., pag. 289.  45 Gh.Boboş, op. cit., pag.215‐225;  Gh. Beleiu, op. cit., pag.78  46 A se vedea  D. Mazilu, op.cit., pag. 277  42 43

43  

Capacitatea juridică este generală atunci când nu vizează un anumit domeniu, şi specială când se referă la un anumit domeniu, ramură, instituţie (ex. capacitatea juridică a militarilor, funcţionarilor etc.). De regulă, organizaţiile au capacitate specială, ele fiind create pentru un anumit scop 47 . În general, capacitatea juridică este unică. În dreptul civil se disting însă două aspecte: capacitatea juridică de folosinţă şi capacitatea juridică de exerciţiu. Potrivit Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice, capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe la naştere şi încetează o dată cu moartea acesteia, drepturile copilului fiind recunoscute din momentul concepţiei sale, cu condiţia să se nască viu. Capacitatea de exerciţiu este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile prin încheierea de acte juridice 48 . Trebuie menţionat faptul că, în cazul persoanei juridice, actele juridice sunt încheiate de către organele sale de conducere. Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice începe de la data când aceasta devine majoră. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă, prezumându-se că el nu are suficientă experienţă a vieţii şi nici suficient discernământ. Nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; b) persoana pusă sub interdicţie. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. De asemene, nimeni nu poate renunţa nici în tot, nici în parte la capacitatea de folosinţă sau la cea de exerciţiu. Subiectele colective de drept sunt diversele organizaţii (societăţi comerciale, ministere, tribunale, parlament), inclusiv statul. În dreptul civil, subiectul colectiv de drept este definit sub forma persoanei juridice care presupune o serie de condiţii speciale referitoare la organizare, conducere, patrimoniu, răspundere, etc. Există însă numeroase subiecte colective de drept care nu sunt persoane juridice (instanţele judecătoreşti, diverse asociaţii) 49 . În ceea ce priveşte persoana juridică, din dispoziţiile art. 26, lit. e din Decretul nr. 31/1954 rezultă că este persoană juridică orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare (proprie), un patrimoniu propriu (distinct), un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general, obştesc. Potrivit Decretului nr. 31/1954, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe de la data înregistrării sau înscrierii pentru persoanele supuse acestor cerinţe, sau, după caz, de la data actului de

 I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72   Gh. Beleiu, op. cit., pag. 318, 438 

47 48

   A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72 

49

44  

dispoziţie care o înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării ei sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege. Art. 28 şi 33 din acelaşi act menţionează că persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. În ceea ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice, menţionăm că ea se dobândeşte de la data înfiinţării sale 50 (ex. o societate comercială dobândeşte capacitate de exerciţiu din ziua înmatriculării în Registrul comerţului).

VII.3 Conţinutul raportului juridic Conţinutul raportului juridic constă în drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială 51 . Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de norma juridică. Într-o altă definiţie, conţinutul raportului juridic îl constituie totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare 52 . Este necesar să facem deosebirea între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme şi dreptul subiectiv ca îndrituire legată de o persoana, ca posibilitate de a acţiona în temeiul dreptului obiectiv. În cadrul raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de norma juridică titularului dreptului (persoană fizica sau subiect colectiv de drept) de a pretinde subiectului pasiv să dea să, facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului. Clasificarea drepturilor subiective 53 După criteriul provenienţei, drepturile subiective se clasifică în trei mari categorii: a) drepturi fundamentale, care derivă din apartenenţa la societatea umană a fiecărui individ (dreptul la viată, demnitate, libertate); b) drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială (dreptul la nume, la domiciliu); c) drepturi care derivă din însăşi voinţa indivizilor(dreptul de a încheia contracte).

După gradul de opozabilitate distingem: a) drepturi absolute cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le respecta (dreptul la viaţă); b) drepturi relative care sunt opozabile numai unei anumite persoane (dreptul cumpărătorului de a primi bunul este opozabil faţă de vânzător). După conţinutul lor, drepturile subiective pot fi împărţite în:  A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa”S.R.L.,Bucureşti,1999, pag. 448   I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72  52 D. Mazilu, op.cit., pag. 300  53 A se vedea  Gh. Beleiu, op. cit., pag. 88‐92, I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 72‐73  50 51

45  

a) drepturi patrimoniale, care au un caracter economic; b) drepturi nepatrimoniale, al căror conţinut nu poate fi exprimat, în general, în bani. Drepturile patrimoniale se împart în: 1) drepturi reale 2) drepturi de creanţă. Dreptul real este acel drept în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altei persoane. Dreptul de creanţă este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorului) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Drepturile nepatrimoniale se împart în: 1) drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei: 2) drepturi care privesc identificarea persoanei; 3) drepturi care decurg din creaţia intelectuală. După criteriul corelaţiei dintre drepturi distingem: a) drepturi principale b) drepturi accesorii. După gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile civile se împart în drepturi pure şi simple, şi drepturi afectate de modalităţi. Obligaţia juridică, ca terminologie,

are o semnificaţie multiplă. În dreptul civil, termenul

54

„obligaţie” este folosit cu trei sensuri : 1) îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva; 2) raport obligaţional, adică raportul civil în care subiectul activ – creditorul – poate pretinde subiectului pasiv – debitorul – să dea, să facă sau să nu facă ceva; 3) în sens de înscris constatator. În doctrină, obligaţia juridică este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic pretinsă de subiectul activ, de a da, a face sau a nu face, conduită care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Caracterizând succint obligaţia juridică, reţinem că: a) aceasta constă

într-o îndatorire a subiectului pasiv (nu o posibilitate) de a avea o

conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ; b) îndatorirea poate consta într-o prestaţie pozitivă (a da, a face) sau o abstenţiune (a nu face); c) în cazul în care subiectul pasiv nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia, subiectul activ poate recurge la forţa de constrângere a statului 55 .

 A se vedea  Gh. Beleiu, op. cit., pag. 95   Ibidem 

54 55

46  

O caracteristică definitorie a conţinutului raportului juridic este faptul că drepturile şi obligaţiile nu sunt rupte unele de altele, ele se presupun şi se coordonează reciproc; ceea ce poate pretinde subiectul activ este exact ceea ce constituie îndatorirea subiectului pasiv. Aşadar, drepturile şi obligaţiile în cadrul raportului juridic sunt corelative. De exemplu, în cazul vânzării – cumpărării, vânzătorul are dreptul de a primi preţul, iar cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul, dacă cumpără bunul respectiv şi invers, cumpărătorul are dreptul de a primi bunul dacă a achitat preţul, iar vânzătorul are obligaţia de a da bunul dacă a primit preţul. În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile persoanei, menţionăm şi faptul că

ansamblul

drepturilor şi obligaţiilor pe care le are cetăţeanul conform legilor în vigoare formează statutul juridic al persoanei 56 .

VII.4. Obiectul raportului juridic Obiectul raportului juridic îl constituie conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor 57 . În literatura juridică s-a exprimat şi opinia potrivit căreia obiectul raportului juridic îl constituie lucrul material implicat în raportul juridic. Această soluţie este criticabilă deoarece nu are în vedere întreaga sferă a raporturilor juridice (de exemplu, unele raporturi, cum este în cazul exercitării dreptului la vot, nu vizează un lucru material).

VII.5. Faptele juridice Între regulile de drept şi faptele sociale există relaţii complexe. Cel puţin în parte, dreptul se naşte din fapte şi, totodată, se aplică acestora. Un fapt însă, nu produce efecte în drept prin calităţile sale intrinseci, ci este necesar ca o norma juridică să îi atribuie o anumită semnificaţie la care ataşează consecinţe juridice 58 . Prin fapte juridice se înţeleg acele împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice (ex. încheierea unei căsătorii, naşterea unui copil). După criteriul voliţional, faptele juridice se clasifică în evenimente şi acţiuni. Evenimentele sunt fapte juridice care se produc independent de voinţa oamenilor (de exemplu, cutremurul poate produce anumite pagube, deci anumite consecinţe juridice, fiind prin aceasta un fapt juridic).

 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 74   A se vedea şi Gh. Beleiu, op. cit., pag.104‐105  58 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, pag. 74  56 57

47  

Acţiunile umane sunt manifestări de voinţă ale oamenilor care nasc, modifică sau sting raporturi juridice. Ele pot fi licite când respectă normele juridice sau ilicite când le încalcă. Principalele acţiuni licite sunt actele juridice care reprezintă manifestări de voinţă făcute cu scopul de a modifica situaţii juridice.

48  

CAPITOLUL VIII Răspunderea juridică

VIII.1. Conceptul răspunderii juridice Conduita umană poate fi conformă cu normele juridice, caz în care ea este licită, legală sau să contravină acestora, caz în care este ilicită, ilegală. Conduita licită este exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni prin care subiectele de drept folosesc în limitele prescrise drepturile subiective sau îşi îndeplinesc obligaţiile juridice pe care le au. Aşadar, conduita licită este dată de acţiunile sau inacţiunile conforme sau chiar determinate de normele juridice 59 . Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice, săvârşite de o persoana care are capacitatea de a răspunde pentru faptele pentru faptele sale. În principiu, încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate. Răspunderea juridică este definită ca un raport juridic de constrângere, al cărui conţinut constă în dreptul statului de a trage la răspundere pe cel care a încălcat norma de drept, aplicând sancţiunea prevăzută de norma încălcată şi în obligaţia persoanei vinovate de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate pe baza normei încălcate 60 . Într-o altă definiţie, împărtăşită şi de alţi autori, răspunderea juridică este „complexul de drepturi şi de obligaţii conexe care – potrivit legii – se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul legal de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept” 61 . Între răspunderea juridică şi sancţiunea juridică se instituie relaţii complexe. Sancţiunea juridică apare ca o premisă a instituţiei răspunderii juridice, răspunderea juridică având ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelenţă cu sancţiuni juridice. Totodată sancţiunea juridică constituie obiectul răspunderii juridice, întrucât ea se află la capătul acesteia ca scop, ca finalitate 62 . Sancţiunea juridică poate consta în restituirea unui lucru, anularea unui act, repararea unei pagube sau într-o pedeapsă. Pedeapsa este dată intuituu personae, având în vedere o anumită persoană,

 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 105   Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 1999, pag. 310  61 Mircea Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., Ed. „Dacia”, Cluj‐Napoca,1974, pag. 31‐32; a se vedea şi Gh.  Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 264  62 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 106  59 60

49  

gradul de vinovăţie al acesteia şi ea nu poate fi transmisă cum se întâmplă în cazul unei sancţiuni de drept civil ce constă în repararea unei pagube şi care se poate transmite moştenitorilor.

VIII.2. Formele răspunderii juridice În funcţie de o serie de factori care trebuie consideraţi interdependenţi şi interferenţi (valorile sociale lezate, tipul de normă juridică a cărei dispoziţie a fost încălcată, gradul de pericol social al faptei ilicite, vinovăţia făptuitorului) se pot distinge mai multe forme ale răspunderii juridice: răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară etc. Răspunderea penală este definită ca fiind o formă a răspunderii juridice, care există din momentul săvârşirii infracţiunii, şi constă în obligaţia infractorului de a suporta consecinţele săvârşirii ei 63 . În materia dreptului civil se disting două forme ale răspunderii civile: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală, ambele forme fiind dominate de ideea fundamentală a reparării prejudiciului patrimonial cauzat prin săvârşirea unei fapte ilicite de către anumită persoană. Răspunderea civilă delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită. În ceea ce priveşte natura juridică a acestei răspunderi, s-a arătat că ea este o sancţiune specifică dreptului civil, aplicată pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, cu caracter reparator, fără a fi în acelaşi timp o pedeapsă 64 . La rândul său răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri: a) răspunderea pentru fapta proprie (art.998-999, C. civ.); b) răspunderea pentru fapta altei persoane(art. 1000, alin.2,3,4, C. civ.); c) răspunderea pentru lucruri, animale şi edificii (art. 1000, alin 1, art. 1002, C. civ.). Răspunderea civilă contractuală are un caracter special, derogator faţă de răspunderea civilă delictuală, care este dreptul comun al răspunderii civile. În cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie concretă, stabilită printr-un contract preexistent, valabil, încheiat între cel păgubit şi cel care şi-a încălcat obligaţiile contractuale. Răspunderea contravenţională intervine în cazul comiterii unei contravenţii. Contravenţia este o faptă ce prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută ca atare de lege sau un alt act normativ. Răspunderea disciplinară intervine în cazul în care se constată că un salariat a săvârşit o abatere disciplinară. Codul muncii defineşte abaterea disciplinară ca fiind o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a

 Matei Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex,1998, pag. 169   C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, 2000, pag. 123 

63 64

 

50  

încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau, contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. Abaterile disciplinare

atrag sancţiuni ca: avertismentul scris; suspendarea contractului

individual de muncă pe o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile lucrătoare; retrogradarea din funcţie cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pe o durată ce nu poate depăşi 60 de zile; reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5%-10%; desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă 65 . Din perspectiva teoriei generale a dreptului

remarcăm faptul că între formele răspunderii

juridice există relaţii complexe. Astfel, nu în mod necesar unei ramuri de drept îi corespunde o unică formă a răspunderii juridice. De exemplu, în materia dreptului administrativ se pot declanşa diverse forme de răspundere juridică: disciplinară, civilă, contravenţională. Cu toată diversitatea şi dinamica formelor răspunderii juridice, acestea sunt fundamentate pe o serie de principii comune: legalitatea răspunderii, principiul răspunderii personale, principiul răspunderii pentru vină, principiul individualizării răspunderii juridice 66 . De asemenea formele răspunderii juridice nu pot exista fără întrunirea unor condiţii care se regăsesc, în general, indiferent de forma răspunderii juridice.

VIII.3. Condiţiile răspunderii juridice Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe : 67 a) o conduită ilicită; b) un rezultat vătămător al acestei conduite care poate fi exprimat, de exemplu, într-o daună materială sau prin vătămarea sănătăţii corporale; c) legătura cauzală între conduita ilicită şi rezultatul produs; d) vinovăţia din partea subiectului actului ilicit; e) să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură, în principiu, răspunderea juridică. Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ pentru a se angaja răspunderea juridică a unei persoane. a) Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune care contravine prevederilor normei juridice. De exemplu, cineva proferează injurii la adresa unei persoane, deci are o conduită ilicită exprimată printr-o acţiune. Inacţiunea – nesăvârşirea unei acţiuni concrete de către o persoană – poate fi considerată drept ilicită doar atunci când această persoană avea obligaţia juridică de a acţiona într-un anumit fel şi aceasta

 A se vedea art. 264 din Codul  muncii   I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag.108  67 Idem, pag. 109. Pentru o altă opinie a se vedea Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 316‐318  65 66

51  

nu a acţionat ca atare. De exemplu, art. 315 Cod penal stabileşte sancţiunea pentru infracţiunea de omisiune de ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie. b) Rezultatul conduitei ilicite, care provoacă daune societăţii sau personal unui individ, aduce atingere valorilor apărate de drept. Acest rezultat permite să se aprecieze, în majoritatea cazurilor, pericolul social al faptei ilicite. c) În toate cazurile în care pentru existenţa faptului ilicit este necesară şi producerea unor consecinţe ilicite, se impune examinarea legăturii între faptă şi rezultatul ei; trebuie să fie stabilită existenţa sau inexistenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi rezultatul produs. Raportul de cauzalitate (legătura cauzală) este o cerinţă obiectivă a răspunderii. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită – acţiune sau inacţiune – şi rezultat există când acesta este generat, determinat de către fapta ilicită. d) Vinovăţia reprezintă o altă condiţie a răspunderii juridice, ea desemnând latura subiectivă a încălcării dreptului. Vinovăţia este atitudinea psihică a unei persoane faţă de fapta socialmente periculoasă săvârşită de aceasta, precum şi faţă de consecinţele ei, atitudine avută la momentul săvârşirii faptei ilicite sau mai exact la momentul imediat anterior săvârşirii ei 68 . Vinovăţia se exprimă sub forma intenţiei sau culpei. Fapta se consideră săvârşită cu intenţie când persoana care a comis-o a cunoscut caracterul ilicit al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut consecinţele ei ilicite, urmărind producerea lor (intenţie directă) sau, deşi nu le-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lor (intenţie indirectă). Fapta este săvârşită din culpă când persoana prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă socotind fără temei că el nu se va produce (culpă cu prevedere sau imprudenţă) sau, nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (culpă cu neprevedere sau neglijenţă). În materia dreptului civil, culpa nu desemnează o anumită formă a vinovăţiei, ci vinovăţia cu toate formele ei: dolul (intenţia), imprudenţa şi neglijenţa. În general, în ceea ce priveşte răspunderea juridică, existenţa unor cauze care înlătură vinovăţia înseamnă, implicit, înlăturarea răspunderii juridice. Cauzele care înlătură vinovăţia sunt: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de beţie fortuită completă, minoritatea făptuitorului, eroarea de fapt. e) Să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură, în principiu, răspunderea juridică. Aceste împrejurări, prevăzute de lege, diferă de la o ramură de drept la alta. Astfel, în dreptul penal, din considerente de politica penală, răspunderea penală poate fi înlăturată în cazul amnistiei, lipsei plângerii prealabile şi prescripţiei.

 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 191 

68

52  

VIII.4. Subiectele răspunderii juridice Subiectele răspunderii juridice sunt persoanele (fizice sau subiectele colective) împotriva cărora se exercită constrângerea de stat prin aplicarea sancţiunii juridice. Pentru ca o persoană fizică să fie considerată subiect al răspunderii juridice trebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă capacitate de a răspunde şi să acţioneze în mod liber 69 . Cea de-a doua condiţie presupune ca individul să cunoască şi să conştientizeze efectul normei, să aibă posibilitatea să-şi aleagă conduita conform conştiinţei sale. Subiectele colective de drept pot răspunde din punct de vedere civil şi administrativ, ele neputând fi subiecte ale răspunderii penale sau disciplinare.

 A se vedea Gh Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi pedagogică,1983, pag. 270‐271 

69

53  

CAPITOLUL IX Realizarea şi interpretarea dreptului

IX.1. Conceptul realizării dreptului Realizarea dreptului este procesul implementării prescripţiilor normelor juridice în viaţa socială, prin respectarea şi executarea lor de către membrii societăţii şi aplicarea lor de către organele de stat competente 70 . Realizarea dreptului presupune un proces de mare complexitate care se desfăşoară în funcţie de o serie de factori (tipul sistemului social, natura relaţiilor politice, a organizării statale, tipul de relaţii economice, gradul de civilizaţie şi cultură, condiţiile naţionale şi internaţionale, conştiinţa juridică a societăţii), dar în acelaşi timp, ea implică în cel mai înalt grad personalitatea fiecărui individ al cărui comportament este reglementat de normele juridice, libertatea individului care poate sau nu să respecte prevederile legale 71 . Realizarea dreptului, dincolo de existenţa constrângerii publice, depinde şi de forţa sa internă, de moralitatea şi raţionalitatea sa cu privire la care Mircea Djuvara remarca: „Un text de lege, care se aplică, nu are putere numai pentru că este text de lege şi pentru că poate pune în mişcare forţa publică, dar fundamentul lui raţional stă în faptul că el răspunde unei necesităţi morale a societăţii respective . Legea nu poate să fie imorală, astfel se prăbuşeşte chiar fundamentul şi explicaţia ei logică” 72 .

IX.2. Formele realizării dreptului Formele realizării dreptului sunt: respectarea normelor juridice de către destinatarii lor şi aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente 73 . 1. Respectarea normelor juridice de către destinatarii lor Pentru îndeplinirea interdicţiei pe care o conţin normele prohibitive este suficient ca persoanele vizate să se abţină de la săvârşirea faptelor interzise, în acest fel interdicţia stabilită de legiuitor fiind realizată. Prin urmare, această activitate nu presupune operaţiuni juridice, întocmirea unor acte juridice şi nici nu necesită neapărat crearea şi desfăşurarea de raporturi juridice 74 .

 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,1999, pag. 254   I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 92  72 A se vedea M. Djuvara, op.cit., pag. 198‐205  73 A se vedea Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,1999, pag.254‐266. Pentru alte opinii a se  vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 93  74 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 93  70 71

54  

Normele prohibitive dau naştere unor raporturi numai în cazul încălcării lor, şi deci a aplicării sancţiunii juridice stabilite de aceste norme. Uneori respectarea unor norme sociale, de către subiecţii de drept se ghidează după instinctul lor de conservare. În alte cazuri, presiunea socială şi teama de pedeapsă, de sancţiunile organizate într-un stat de drept conduc la respectarea normelor juridice. Sancţionarea comportamentelor ilicite nu are în mod necesar un caracter penal, de cele mai multe ori privativ de libertate. Sancţiunea poate consta în nulitatea unui act juridic încheiat cu nerespectarea cerinţelor legale sau prin suportarea unor daune. În cazul normelor permisive şi onerative, subiectele de drept (individuale sau colective) trebuie să-şi asume o iniţiativă, să desfăşoare unele activităţi concretizate în elaborarea de acte individuale, fără a fi însă nevoie de încheierea unui act scris într-o formă oficială sau de intervenţia unui organ de stat (ex. îndeplinirea obligaţiilor cotidiene de către soţi, de către părinţi în conformitate cu Codul familiei; cumpărarea unui produs de mică valoare din magazin; conduita pietonilor în trafic) 75 . 2. Aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente Această activitate cunoaşte o procedură oficială şi se concretizează în elaborarea unor acte de aplicare care constituie temeiul apariţiei unor raporturi juridice.

IX.3. Aplicarea dreptului În literatura juridică, aplicarea dreptului este definită ca fiind activitatea desfăşurată de către organele statului şi de funcţionarii de stat, care constă în emiterea unor acte de autoritate cu caracter individual, care duc la îndeplinirea prevederilor normelor juridice 76 . Actele de aplicare au trăsături prin care se deosebesc de actele normative: 77 a) Actele de aplicare a dreptului au un caracter concret, individual, se referă la o anumită situaţie de fapt, în timp ce normele juridice au un caracter general şi impersonal. Norma juridică are valoare de etalon, care funcţionează în mod repetat, în măsura producerii ipotezei prevăzută în normă, pe când dispoziţia din actul de aplicare se consumă odată cu soluţionarea speţei respective. b) Actul de aplicare al dreptului are întotdeauna ca efect juridic naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. În schimb, publicarea unor norme juridice nu creează, de regulă, automat raporturi juridice. c) În cazul actelor de aplicare, acţiunea lor în timp coincide cu elaborarea şi comunicarea lor părţilor interesate, pe când cea a normelor juridice se declanşează în urma publicării acestora sau la o  I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 93. A se vedea şi N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti,  1996, pag. 256‐257  76 Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck,1999, pag. 257  77 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 94  75

55  

dată ulterioară. Efectul în timp al actelor normative încetează prin abrogare sau prin ajungerea la termen. Actele individuale, fiind emise pentru cazuri determinate: un anumit litigiu, un anumit contract, efectul lor în timp este subordonat interesului rezolvării în bune condiţii a situaţiilor respective. d) Actele de aplicare se deosebesc de cele normative şi după principiile care stau la baza căilor de atac împotriva lor 78 . Astfel, legile pot fi abrogate sau modificate numai de către Parlament, după o procedură specială. Actele normative ale organelor locale pot fi abrogate doar atunci când nu sunt conforme cu legile sau cu alte acte normative superioare şi numai în formele prevăzute de lege. În cazul actelor individuale de aplicare, asigurarea legalităţii în cadrul raporturilor concrete este legată direct de interesele participanţilor la aceste raporturi. e) Actele de aplicare pot fi făcute de toate cele trei categorii de organe de stat – legislativă, executivă, judecătorească – dar cu o pondere diferită 79 . De exemplu, un ministru poate da un ordin prin care promovează o persoană într-o anumită funcţie, în baza unui regulament anterior privind funcţionarea unui sector de activitate 80 . Instanţele judecătoreşti, prin natura lor, nu pot da decât acte de aplicare – hotărâri judecătoreşti.

IX.4. Fazele procesului de aplicare a dreptului Actele de aplicare a dreptului sunt deosebit de importante, întrucât ele nasc, modifică sau sting raporturi juridice, generează drepturi şi obligaţii faţă de persoanele la care se referă. Elaborarea acestor acte cunoaşte anumite faze care constituie un proces unic, deşi nu au aceeaşi succesiune în timp la toate categoriile de norme juridice: 81 1. Stabilirea stării de fapt Aceasta fază presupune culegerea şi consemnarea datelor concludente, în scopul înţelegerii situaţiei reale prin aprecierea materialului rezultat din cercetările şi verificările efectuate 82 . 2. Alegerea normei de drept („critica” normei) Identificarea normei legale în scopul calificării juridice a stării de fapt presupune: selectarea (critica) normei juridice , verificarea autenticităţii, a forţei jur, determinarea conţinutului ei prin analiza celorlalte norme cuprinse în actul normativ, stabilirea acţiunii normei juridice selectate (dacă este în vigoare), relaţia ei cu celelalte norme 83 .

 A se vedea Gh. Boboş, op. cit., pag. 236   I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 94  80 Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 258  81 A se vedea şi Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 258  82 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 95‐96; Dumitru Mazilu, op.cit., pag.261‐266, Gh. Boboş, op.cit.,  pag. 237‐239  83 Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 263  78 79

56  

3. Elaborarea actului de aplicare constă în elaborarea deciziei juridice care va atrage după sine naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete. Operaţiunea de elaborare şi de redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de conţinut şi de formă care diferă de la o categorie de norme juridice la alta, de la o ramură de drept la alta. Unii autori consideră că interpretarea normei constituie o etapă distinctă la care organul de aplicare recurge pentru a stabili înţelesul adevărat şi deplin al normei juridice, utilizând în acest scop metode şi procedee cu care operează tehnica interpretării dreptului 84 . Alţi autori consideră că în cursul elaborării şi emiterii actului de aplicare, organul de stat efectuează, totodată, o operaţiune de interpretare a normelor juridice aplicabile85 . După elaborarea actului de aplicare, acesta este adus la cunoştinţa celor interesaţi.

X.5. Conceptul interpretării normelor juridice Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora, a soluţionării unor cauze 86 . Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate simplă, mecanică, ea solicitând interpretarea normelor juridice din următoarele motive: norma juridică are un caracter general, impersonal faţă de o anumită situaţie concretă, individuală; normele juridice sunt constituite într-un sistem, aplicarea lor implicând relaţii diverse; limbajul şi stilul actelor normative este specific, nefiind exclusă posibilitatea unor norme juridice redactate confuz sau care sunt contradictorii etc. 87 După cum remarca M. Djuvara, interpretarea este într-un anumit fel o „alterare” care poate fi neînsemnată în unele cazuri şi violentă, chiar, în alte cazuri. Această alterare există însă de fiecare dată, deoarece norma generală este un rezumat al unor cazuri individuale preexistente şi deci interpretarea se face prin mijlocirea acelei norme generale cu privire la cazul nou, care nu poate fi niciodată perfect identic cu altul. În acest sens, interpretarea este o operaţiune prin care se stabileşte o legătură logică între dreptul pozitiv şi aplicarea lui, încercându-se să se deducă aceasta din urmă din cel dintâi. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, interpretarea nu caută decât maximum de dreptate. Scopul din urmă al interpretării este de a realiza dreptate şi de aceea legile evoluează şi se schimbă mereu, pe căi de multe ori aparent ilogice. O interpretare care duce la nedreptate nu este o interpretare bună, după cum o lege care duce la nedreptate nu este bună 88 .

 I. Ceterchi, I. Craiovan, op.cit., pag. 95   Dumitru Mazilu, op.cit., pag. 264  86 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 97  87 Ibidem  88 A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 97  84 85

57  

X.6. Formele interpretării dreptului Formele interpretării dreptului sunt: interpretarea oficială şi interpretarea neoficială 89 . Interpretarea oficială sau obligatorie provine de la un organ de stat competent. Ea poate fi generală, atunci când este realizată de stat printr-un act special de interpretare (ex. parlamentul, printr-o nouă lege interpretează o lege veche, un text). Cea mai generală interpretare este cea dată de către organul care a elaborat actul. Interpretarea generală se caracterizează prin faptul că este dată sub forma unui act normativ care face corp comun cu actul interpretat şi are caracterul unei norme general-obligatorii. Interpretarea generală a actelor normative, făcută de organul de la care emană, poartă denumirea de interpretare autentică, iar actul juridic care cuprinde interpretarea respectivă are forţa juridică a actului interpretat. Interpretarea oficială poate fi şi concretă (denumită şi cauzală sau judiciară). Aceasta este făcută de către organele de aplicare a dreptului (ex. instanţele judecătoreşti) cu prilejul soluţionării unei cauze concrete, a unui anumit caz sau speţă şi are caracter obligatoriu numai pentru acea cauză,. rezultatul interpretării fiind cuprins în conţinutul actului de aplicare. Interpretarea neoficială (facultativă sau doctrinară) reprezintă opiniile unor persoane neoficiale asupra modului în care trebuie să fie înţeles conţinutul unor acte normative. Ea nu are un caracter obligatoriu, bucurându-se numai de o autoritate ştiinţifică nu şi juridică 90 . Deosebit de importantă este interpretarea neoficială făcută de oamenii de ştiinţă-jurişti în diverse lucrări ştiinţifice, monografii, tratate, manuale, cursuri universitare. E necesar doar ca unicul scop al interpretării să fie dezvăluirea sensului exact al actului normativ 91 . Aşadar, interpretarea neoficială nu face parte din procesul de aplicare a dreptului, dar ea poate servi şi ajuta acest proces.

În procesul interpretării se pot folosi o serie de metode de interpretare. Principalele metode de interpretare ale dreptului sunt: 92 1. Interpretarea gramaticală constă în folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului actelor normative, pornindu-se de la înţelesul cuvintelor folosite, de la legătura între ele, de la construcţia frazei etc.

 A se vedea Gh. Boboş, op. cit., pag. 268‐270; I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 98‐99   A se vedea Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 270; Gh. Boboş, op. cit., pag. 246‐248  91 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 99  92 I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag.102. A se vedea şi Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 272‐275; Gh. Boboş, op. cit.,  pag. 255‐259    89 90

58  

Procedeele de interpretare gramaticală reclamă de asemenea şi clarificarea problemei terminologiei juridice. Înţelesul unor termeni şi expresii în formularea textului normei de drept poate fi identic cu cel din limbajul obişnuit sau poate avea un sens specific juridic. Uneori legiuitorul pentru a asigura înţelegerea corectă şi uniformă a unor termeni folosiţi recurge la explicarea sensului acestor termeni. 2. Interpretarea sistematică constă în lămurirea sensului unei norme juridice, a unui text normativ prin coroborarea acestei norme sau a textului cu alte dispoziţii normative, aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept. Această interpretare joacă un rol important, mai ales în cazurile în care textul supus interpretării este incomplet 93 . În general, nici o normă de drept nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă de celelalte norme. 3. Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin al normelor juridice prin analiza condiţiilor istorice, social-politice care au determinat adoptarea unui act normativ şi în funcţie de aceste condiţii prin determinarea scopurilor urmărite de acest act. 4. Interpretarea logică se bazează pe analiza textului normativ prin aplicarea regulilor logicii formale. Metoda logică nu poate fi separată de celelalte metode sau procedee tehnice, orice lămurire a sensului normei juridice sprijinindu-se pe utilizarea raţionamentelor şi judecăţii. Printre procedeele logice frecvent utilizate sunt: "a pari", "per a contrario", "a fortiorii", ab absurdum". 94 Raţionamentul "a pari" permite deducerea unor consecinţe logice în urma analogiei care se face între două situaţii asemănătoare. Raţionamentul "per a contrario" deduce de exemplu, din opoziţia unei ipoteze, opoziţia unor consecinţe: dacă o regulă este subordonată întrunirii certe a unor condiţii, regula inversă trebuie să se aplice când aceste condiţii nu sunt reunite. Raţionamentul "a fortiori". În acest caz, într-o anumită împrejurare raţiunea aplicării unei norme este mai puternică decât cea indicată în norma juridică decât cea indicată în norma juridică. Raţionamentul "ad absurdum" demonstrază, de exemplu, imposibilitatea logică a unei situaţii şi ca atare numai o anumită soluţie este posibilă. 5. Interpretarea teleologică sau după scop, urmăreşte găsirea sensului actului normativ prin evidenţierea exprimată în finalităţile actului normativ interpretat. Metodele de interpretare a normelor juridice se intercondiţionează, trebuie aplicate complementar şi interferent, procesul de interpretare solicitând în acelaşi timp creativitate interpretului.

 Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 275   A se vedea I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., pag. 102 

93 94

59  

EXPRESII ŞI LOCUŢIUNI DIN LIMBA LATINĂ FOLOSITE ÎN LITERATURA JURIDICĂ •

A fortiori — Pentru viitor.

•

Actor probat actionem — Reclamantul (trebuie) sa dovedească temeiul plângerii (sale).

•

Alteri stipulari nemo potest — Nimeni nu poate stipula pentru altul.

•

Ab initio (dintru început, de la capăt) — a întreprinde sau a relata ceva ab initio.

•

Acta, non verba (fapte nu vorbe) — faptele sunt mai convingătoare decât vorbele.

•

Ad hominem (la om, la persoană) — argumentum ad hominem, mod de argumentare care vizează adversarul ca persoană şi nu fondul afirmaţiilor sale.

•

De iure (de drept) — situaţie de iure, situaţie prevăzută de lege.

•

De facto (de fapt) — situaţie de facto, opusă unei situaţii de iure.

•

Dura lex, sed lex (legea e aspră, dar e lege).

•

Ex nunc — Pentru viitor.

•

Ex tunc — Pentru trecut.

•

Ex abrupto (dintr-o dată) ; Exordium ex abrupto — intrare directă în subiect, fără introducere. Procedeu oratoric utilizat, de pildă, de Cicero în primul discurs împotriva lui Catilina.

•

Expressis verbis (în termeni expliciţi) — prezentare expressis verbis.

•

Ex officio (din oficiu) — apărător ex officio.

•

Fiat iustitia, pereat mundus ! (să se facă dreptate chiar de-ar fii fă piară lumea !) — legea trebuie aplicată în orice condiţii, dreptatea trebuie instaurată cu orice preţ.

•

Genus perire non censetur — se ştie că bunurile de gen nu pier.

•

Habeas corpus — să ai corpul.

•

In rem — cu privire la fapta.

•

In extenso (pe larg) — a relata ceva în extenso.

•

Lege ferenda ... — pe viitor sa se tina seama de ...

•

Lex patriae— legea cetăţeniei.

•

Locus regit actum — legea locului determina reglementarea convenţiei (încheiată în acel loc).

•

Lato sensu — într-un înţeles larg.

•

Mutatis mutandis (schimbând ceea ce trebuie schimbat) — a aplica, a utiliza un text mutatis mutandis, a-1 aplica în alte cazuri decât în cele la care se referă direct, făcând schimbările necesare.

•

Mea culpa — e vina mea (a autorului dacă a prezentat prea multe expresii cunoscute !).

•

Nemo censetur ignorare legem (nimeni nu are voie să nu cunoască legea) — adagiu din dreptul roman. Necunoaşterea legii nu constituie o justificare a nerespectării ei.

60  

•

Non est princeps supra leges, sed leges supra principem. (nu conducătorul stă deasupra legilor, ci legile deasupra conducătorului) — principiu atribuit lui Pliniu cel Tânăr. Toţi oamenii indiferent de rangul lor social sunt datori să respecte legea.

•

Nemo iudex in causa sua (nimeni nu este judecător în propriul său proces) — adagiu din dreptul roman. Nu poţi fi imparţial în judecarea propriei cauze.

•

Nemo praesumitur malus nisi probetur (nimeni nu poate fi socotit vinovat dacă nu se dovedeşte vinovăţia).

•

Necessitas non habet legem (necesitatea nu are lege) — adagiu din dreptul roman. A avut o largă circulaţie în forme uşor modificate. Utilizat ca argument suprem în cazuri de forţă majoră, dar şi pentru a justifica arbitrariul.

•

Nulla poena sine lege (nici o pedeapsă fără lege) — principiul legalităţii pedepsei în dreptul roman.

•

Onus probandi (sarcina de a face dovada) — formulă din „Digeste". Sarcină care revine reclamantului în procesul civil.

•

Optimus legum interpres consuetudo (uzul este cel mai bun jurisconsult) — viaţa socială perfecţionează legile, impunându-le anumite modificări.

•

Patere quam ipse fecisti legem (suportă legea pe care tu însuţi ai făcut-o) — varianta latină a unei sentinţe atribuite lui Pittocos, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice.

•

Pede poena claudo (pedeapsa vine şchiopătând) — Horaţiu „Ode", III, 2, 32. Mai devreme sau mai târziu orice vină se ispăşeşte.

•

Pacta sunt servanda — convenţiile trebuie respectate.

•

Rex iudicata pro veritate habetur (lucrul judecat e socotit adevărat) — adagiu din dreptul roman.

•

Restitutio in integrum (reparaţia integrală) — repunerea unei persoane în starea anterioară unui fapt juridic care i-a lezat un drept. În sens generic, repararea totală a unor prejudicii materiale sau morale aduse cuiva.

•

Res nullius (lucru al nimănui) — termen juridic desemnând un bun asupra căruia nu există drept de proprietate.

•

Qui accusare volunt, probationes habere debent (cei ce vor să acuze trebuie să aibă dovezi) — veche maximă de drept, care obliga pe acuzator să prezinte dovezile vinovăţiei acuzatului.

•

Sine qua non (fără care nu se poate) — condiţie sine qua non.

•

Sine die (fără zi) — a amâna un lucru sine die, fără un termen precis.

•

Sub lege libertas (libertate în cadrul legii) — aforism care atrage atenţia că libertatea nu trebuie confundată cu dezordinea şi anarhia.

•

Testis unus, testis nullus (un singur martor nu este martor) — adagiu de drept. Depoziţia unui singur martor nu poate fi luată drept probă.

•

Uti, non abuti (a uza, dar nu şi a abuza) — axiomă îndemnând la păstrarea măsurii.

•

Ut supra (ca mai sus) — formulă juridică utilizată în acte.

•

Veritas simplex oratio (adevărul se rosteşte simplu) — Seneca „Epistulae ad Lucillium", 49,12.

•

Veni, vidi, vici (am venit, am văzut, am învins) — conţinutul lapidar al scrisorii prin care Cezar vestea Senatului biruinţa sa rapidă de la Zela asupra lui Pharmaces, regele Pontului. Expresia unui succes fulgerător (formulă preferată de student după examen — n.a.).

61  

TESTE GRILĂ PENTRU EXAMEN

TEST 1

1). În sfera dreptului public intră: a) dreptul civil, b) dreptul administrativ, c) dreptul constituţional, d) dreptul financiar, e) dreptul internaţional public, f) dreptul internaţional privat. 2). Sistemul ştiinţelor juridice cuprinde: a) ştiinţele juridice auxiliare, b) teoria generală a dreptului, c) ştiinţele juridice, d) ştiinţele normative. 3). Care din următoarele principii aparţine dreptului penal: a) principiul libertăţii contractuale, b) principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, c) principiul separaţiei puterilor în stat, d) principiul bunei vecinătăţi. 4). Ce înţelegeţi prin drept obiectiv? a) dreptul care aparţine unei persoane, b) totalitatea regulilor juridice dintr-o societate, c) totalitatea regulilor de conduită, d) regulile juridice în vigoare. 5). Principiile dreptului: a) trasează linii generale pentru întregul sistem juridic, b) ajută la cunoaşterea spiritului legii, c) ţin locul normei juridice, d) au rol numai în anumite ramuri de drept, e) sunt aplicabile numai în sfera dreptului public, f) sunt aplicabile numai în sfera dreptului privat. 6). Sunt factori de configurare a dreptului: a) factorul politic, b) sistemul public, 62  

c) cadrul social-economic, d) factorul istoric, e) logica juridică, f) dreptul privat. 7). Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde: a) fenomene normative, b) sistemul public, c) epistemologia, d) ştiinţe istorice, e) logica juridică, f) sociologia juridică. 8). Ştiinţele juridice de ramură studiază: a) dreptul în ansamblul său, b) ajută la cunoaşterea fenomenului juridic, c) fenomene juridice particulare, d) apariţia şi dispariţia unor forme de drept. 9).Sunt ştiinţe juridice participative: a) istoria dreptului de proprietate, b) statistica judiciară, c) fenomenele juridice particulare, d) medicina legală, e) criminalistica, 10). Conform principiului separaţiei puterilor în stat avem conturate următoarele puteri în stat: a) puterea politică, b) puterea judecătorească, c) puterea mass-media, d) puterea legislativă, e) societatea civilă, f) puterea executivă.

TEST 2

1. Obiceiul reprezintă: a) ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, just şi injust 63  

b) reguli care reglementează raporturile dintre oameni c) automatisme de comportament d) reguli care reglementează necesitatea adaptării comportamentului uman faţă de natură e) norme de bună-cuviinţă, norme protocolare, de politeţe, şi de curtoazie sau diferite reguli de cultură, igienă sau bunăvoinţă f) moravuri şi datini g) normele nejuridice ale unor organizaţii nestatale prin care acestea îşi stabilesc cadrul de organizare şi funcţionare sau raporturile interne dintre membri h) reguli care se formează spontan ca urmare a aplicării lor repetate şi prelungite 2. Teoria generală a dreptului este: a) o ştiinţă globală b) o ştiinţă care ajută la cunoaşterea fenomenului juridic c) o ştiinţă care studiază fenomene juridice particulare d) o ştiinţă care cuprinde noţiuni şi instituţii fundamentale valabile pentru toate celelalte ramuri de drept e) o ştiinţă care studiază dreptul dintr-o anumită ţară f) o ştiinţă care studiază dreptul în ansamblul său 3. Norma juridică reprezintă: a) un element constitutiv al dreptului b) o regulă care se formează spontan ca urmare a aplicării ei prelungite şi repetate c) celula de bază a dreptului d) ansamblul de reguli de conduită care reflectă ideea cu privire la ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, just şi injust e) o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, f) o regulă de conduită instituită sau recunoscută de stat şi aplicată sub garanţia forţei de constrângere a statului în cazul nerespectării ei de bunăvoie 4. Dreptul pozitiv reprezintă: a) ansamblul regulilor juridice edictate de-a lungul timpului într-o societate b) posibilitatea, prerogativa unei persoane de a dobândi un drept c) totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat 5. Structura logico-juridică a normei este alcătuită din: a) Ipoteză care este acea parte a normei care arată: 1. condiţiile sau împrejurările în care se aplică respectiva normă 2. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale 3. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei 4. modalitatea de restabilire a ordinii încălcate b) Sancţiune care este acea parte a normei care arată: 64  

1. consecinţele nerespectării dispoziţiei 2. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei 3. măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat prevederile legale sau nu au îndeplinit cerinţele normei juridice restabilească ordinea încălcată 4. împrejurările în care se aplică respectiva normă c) Prescripţie care este acea parte a normei care arată 1. categoria subiectelor la care se referă prevederile normei 2. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale 3. măsurile ce le pot lua organele de specialitate ale statului împotriva persoanelor care au violat prevederile legale sau nu au îndeplinit cerinţele normei juridice restabilească ordinea încălcată d) Dispoziţie care este acea parte a normei care arată: 1. miezul normei juridice, partea ei cea mai importantă 2. împrejurările în care se aplică respectiva normă 3. consecinţele nerespectării dispoziţiei 4. drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale

TEST 3

1. Normele juridice onerative: a) interzic săvârşirea unor acţiuni b) prin intermediul lor se formulează anumite drepturi sau atribuţii pentru diferite categorii de subiecte de drept, stabilindu-se competenţa acestora de a săvârşi anumite acţiuni c) impun subiectului de drept o anumită acţiune d) sunt cele în cadrul cărora părţile omit să stabilească conduita, sau nu şi-o aleg dintre cele prescrise de lege, situaţie în care normele suplinesc lipsa atitudinii respective, stabilind ceea ce urmează a se aplica e) lasă subiectului de drept latitudinea de a-şi alege singur comportarea şi a-şi stabili, după dorinţă, poziţia într-un act juridic 2. Norma juridică intră în vigoare: a) la data publicării ei în Monitorul Oficial al României b) la 30 de zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României c) la o anumită dată specificată în cuprinsul ei d) la trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României 3.Norma juridică iese din vigoare prin:

a) abrogare: A). expresă-directă, ceea ce înseamnă că : 65  

1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată. 2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă 3. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective 4. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări B). expresă-indirectă, ceea ce înseamnă că : 1. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective 2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă 3. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări 4. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată. C). implicită (tacită) ceea ce înseamnă că: 1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată. 2. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă 3. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective 4. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări

b) derogare, ceea ce înseamnă că 1. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective 2. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări 3. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă 4. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată.

c) căderea ei în desuetudine, ceea ce înseamnă că : 1. legea nouă nu conţine nici o prevedere expresă de abrogare însă reglementează atât de diferit o anumită situaţie încât este evident că legea anterioară este abrogată. 66  

2. legea veche încetează a se mai aplica datorită schimbării radicale a realităţilor din viaţa politică şi economico-socială a unei ţări 3. legea nouă prevede în mod expres că legea veche, în întregime sau anumite articole, se abrogă 4. legea nouă prevede că se abrogă orice dispoziţie contrară noii legi, fără a da însă indicaţii referitor la actul sau articolele respective

4. Sunt izvoare ale dreptului românesc: a) legea b) literatura de specialitate c) decretele Preşedintelui României d) cutuma e) ordonanţele guvernului f) precedentul judiciar g) normele tehnice h) normele sociale i) contractul normativ j) jurisprudenţa k) doctrina l) hotărârile de guvern şi ordinele miniştrilor m) morala 5. Elementele oricărui raport juridic sunt:

a) Subiectele care se referă la: 1. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială 2. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică 3. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare 4. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor 5. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

b) faptele juridice care se referă la: 1. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

67  

2. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică 3. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare 4. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială 5. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor

c) conţinutul care se referă la: 1. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică 2. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială 3. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor 4. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare 5. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

d) norma juridică care se referă la: 1. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică 2. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor 3. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială 4. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare 5. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice

e) obiectul care se referă la: 1. împrejurări care, potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice 2. drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială 3. totalitatea drepturilor participanţilor la raportul juridic şi a obligaţiilor juridice corespunzătoare 4. persoanele care participă în mod individual, ca şi persoane fizice, sau organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept la o relaţie socială reglementată de o normă juridică 5. conduita umană care se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor 68  

TEST 4

1. Cutuma (obiceiul juridic): a) este un izvor de drept nescris b) este un izvor de drept scris c) este un izvor de drept direct d) este un izvor de drept indirect e) este un izvor material e) este un izvor formal 2. Izvoarele materiale sunt: a) factorul social b) decretele prezidenţiale c) legea d) factorii de configurare a dreptului e) actele Guvernului 3. Jurisprudenţa este izvor de drept: a) În sistemul de drept românesc b) În sistemul de drept anglo-saxon c) în ambele sisteme de drept 4. Sunt legi constituţionale: a) legile interpretative b) Constituţia c) legile temporare d) legile de revizuire a Constituţiei 5. Legile organice se adoptă: a) cu votul a cel puţin ¼ din numărul deputaţilor şi senatorilor b) cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere c) cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai fiecărei Camere d) cu votul a ¾ din numărul deputaţilor şi senatorilor 6. Legile ordinare se adoptă a) cu votul a cel puţin ¼ din numărul deputaţilor şi senatorilor b) cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere c) cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai fiecărei Camere d) cu votul a ¾ din numărul deputaţilor şi senatorilor 69  

7. Doctrina reprezintă: a) ansamblul soluţiilor date de instanţele judecătoreşti b) literatura de specialitate c) ansamblul normelor juridice dintr-un sistem de drept d) totalitatea lucrărilor, tratatelor, monografiilor sau analizelor pe care specialiştii le-au dat fenomenului juridic 8. Au drept de iniţiativă legislativă: a) Preşedintele statului b) membrii Guvernului c) deputaţii d) prefecţii e) senatorii f) cel puţin 100.000 de cetăţeni provenind din un sfert din judeţele ţării g) cel puţin 1.000.000 de cetăţeni provenind din un sfert din judeţele ţării 9. Promulgarea reprezintă: a) un vot dat legii de Preşedintele ţării b) actul prin care Preşedintele ţării recunoaşte conţinutul autentic al actului normativ şi dispune publicarea lui în Monitorul Oficial c) actul prin care deputaţii şi senatorii votează proiectul de lege şi dispun publicarea lui în Monitorul Oficial d) respingerea textului de lege de către Preşedinte şi trimiterea lui spre dezbatere Camerelor Parlamentului 10. Principiul Nemo censetur ignorare legem se referă la: a) obligaţia de a respecta legea b) egalitatea tuturor în faţa legii c) faptul că nimeni nu are voie să nu cunoască legea d) independenţa judecătorilor e) la faptul că nimeni nu are voie să încalce convenţiile sau acordurile internaţionale care reprezintă legea statelor semnatare

TEST 5

1. Ramurile de drept din sfera dreptului privat reglementează: a) raporturile dintre state b) raporturile dintre stat şi cetăţeni 70  

c) raporturile dintre particulari 2. Structura internă a unui act normativ este alcătuită din: a) titlul actului normativ b) dispoziţii facultative c) preambulul d) acte de promulgare e) dispoziţii finale şi tranzitorii f) formula introductivă g) dispoziţii generale şi de conţinut 3. „Comercianţii nu au voie să vândă băuturi alcoolice şi ţigări minorilor” este o normă: a) onerativă b) permisivă c) prohibitivă 4. Codificarea reprezintă: a) o formă superioară de sistematizare b) o formă de sistematizare bazată pe criteriul cronologic c) o formă de sistematizare bazată pe apartenenţa la aceeaşi ramură de drept 5. Obiceiul devine obicei juridic (cutumă): a) din momentul apariţiei sale b) ca urmare a recunoaşterii sale de către puterea de stat c) ca urmare a tolerării sale de către puterea de stat d) ca urmare a aplicării sale pe o perioadă de timp îndelungată, astfel încât se transformă în automatism de comportament 6. Capacitate de exerciţiu deplină au: a) minorii între 14 şi 18 ani b) minorii sub 14 ani c) persoanele majore d) persoanele aflate sub interdicţie 7. Condiţiile existenţei răspunderii juridice sunt: a) un rezultat vătămător b) o conduită licită c) o legătură de cauzalitate între conduita ilicită şi rezultatul vătămător d) vinovăţia e) nevinovăţia f) o conduită ilicită g) inexistenţa vreunei împrejurări care să înlăture răspunderea juridică 71  

h) existenţa vreunei împrejurări care să înlăture răspunderea juridică 8. Elementul de structură al unui act normativ este: a) capitolul b) titlul actului normativ c) articolul d) secţiunea 9. Sancţiunea juridică poate să constea în: a) repararea unui prejudiciu b) anularea unui act c) restituirea unui lucru d) toate cele trei răspunsuri sunt corecte e) toate cele trei răspunsuri sunt incorecte 10. Ştiinţele juridice istorice: a) studiază istoria unei ramuri de drept b) ajută la cunoaşterea fenomenului juridic c) reglementează relaţiile dintre stat şi cetăţeni d) ajută la corecta interpretare şi aplicare a dreptului

TEST 6

1. Ramurile de drept din sfera dreptului public reglementează: a) raporturile dintre state b) raporturile dintre stat şi cetăţeni c) raporturile dintre particulari 2. Normele juridice au un caracter: a) prescriptiv b) general c) personal d) impersonal e) obligatoriu f) facultativ 3. Ştiinţele juridice participative: a) studiază istoria unei ramuri de drept b) ajută la cunoaşterea fenomenului juridic c) reglementează relaţiile dintre stat şi cetăţeni 72  

d) ajută la corecta interpretare şi aplicare a dreptului 4. În sfera dreptului privat intră: a) dreptul civil, b) dreptul administrativ, c) dreptul constituţional, d) dreptul financiar, e) dreptul internaţional public, f) dreptul internaţional privat, g) toate răspunsurile sunt corecte h) nici un răspuns nu este corect. 5. Excepţiile de la principiul personalităţii care guvernează acţiunea normei juridice asupra persoanelor sunt: a) imunitatea diplomatică b) regimul juridic al consulilor c) legile temporare d) legile interpretative e) normele juridice prohibitive f) regimul juridic aplicabil străinilor 6. Puterea legislativă este reprezentată de: a) Guvern b) Preşedinte c) Parlament d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie e) toate răspunsurile sunt corecte f) toate răspunsurile sunt incorecte 7. Puterea executivă este reprezentată de: a) Parlament b) Preşedinte, Guvern şi administraţia publică c) instanţele judecătoreşti 8. Puterea executivă are rolul: a) de a emite norme juridice b) de a organiza executarea legii c) de a soluţiona litigiile care apar în procesul de aplicare a legii 9. Principiul PACTA SUNT SERVANDA se referă la faptul că: a) toatele actele sunt încheiate cu intenţie sinceră şi onestitate b) angajamentul, promisiunea sumată vor fi duse la îndeplinire; 73  

c) legile sunt obligatoriu de respectat d) nimeni nu are voie să nu cunoască legea 10. Principiul bunei-credinţe este specific: a) dreptului penal b) dreptului internaţional public c) dreptului civil d) dreptului muncii

SUBIECTE DE EXAMEN 1. Sistemul ştiinţelor juridice (descrierea componentelor sale) 2. Accepţiunile noţiunii de drept 3. Enumeraţi factorii de configurare a dreptului 4. Definiţia şi principiile dreptului 5. Normativitatea juridică 6. Obiceiul 7. Normele morale. Asemănările şi deosebirile dintre normele morale şi normele juridice 8. Norma juridică (definire, trăsături, structură, clasificare, acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor) 9. Izvoarele dreptului 10. Raportul juridic 11. Subiectele şi condiţiile răspunderii juridice

74  

REZOLVAREA TESTELOR

TESTUL 1

4 – b, d

1 – b,c,d,e,

5–b

2 – a,b,

6–c

3–b

7 – b, d

4–b

8 – b, c, e, f

5 – a, b, c

9–b

6 – a, c, d

10 – c

7 – c, d,

TEST 5

8–c

1–c

9 – b, d, e

2 – a,c,d,f,g

10 – b, d, f

3–c

TESTUL 2

4 – a,c

1 – b,c,f,h

5–b

2 – a,d,f

6–c

3 – a,c,e,f

7 – a,c,d,f,g

4–c

8–c

5 – a-1,3

9–d

b-1,3

10 – a

d-1,4

TEST 6

TESTUL 3

1 – a,b,

1–c

2 – a,b,d,e

2 – c,d

3 – b,d

3 – a – A-2, B-1, C-1,

4 – a,f

c-2

5 - a,b,f

4 – a,c,e,i,l,

6–c

5 – a-2, c-4, e-5

7–b

TESTUL 4

8–b

1 – a, d

9–b

2 – a, d

10 – c

3–b

75  

BIBLIOGRAFIE

1.

Mihai Bădescu

Teoria normei juridice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004

2.

Moise Bojincă

Instituţii şi fundamente juridice, Ed. Helios, 2001

3.

Ioan Ceterchi, Ion Craiovean

Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993

4.

Mircea Djuvara

Teoria generală a dreptului. Drept raţional. Izvoare şi drept pozitiv. Editura ALL, Bucureşti, 1995

5.

Dumitru Mazilu

Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 1999

Eugen Popa, Petru Ciacli

Elemente de drept public şi privat, Ed. ServoSat, Arad, 1998

7.

N. Popa

Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998

8.

N. Popa, M. C. Eremia

Teoria generală a dreptului. Sinteze pentru seminar, Editura All Beck, Bucureşti, 2005

9.

Costică Voicu

Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002

10. Gh. Motica, R. Motica

 

Fundamentele dreptului, Ed. All, 1997

76