Edoc.site_psihologia-comunicarii.pdf

PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

CUPRINS PREFAŢĂ / 4 I. INTRODUCERE: CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ ŞI CUNOAŞTERE COMUNĂ; CRITICA SIMŢULUI COMUN / pg. 7 1. Raportul dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică 2. Critica simţului comun Note Trimiteri bibliografice II. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE PSIHOLOGIE SOCIALĂ/ 13 1. Geneza şi problematica psihologiei sociale; obiectul de studiu 2. Ramurile psihologiei sociale Note Trimiteri bibliografice III. STUDIUL ŞTIINŢIFIC AL PERSOANEI; NEVOILE ŞI ASPIRAŢIILE / 29 1. Persoana - un sistem deschis şi dinamic; statutul şi rolul persoanei 2. Nivelul de aspiraţii ca motivaţie a conduitei şi activităţii Note Trimiteri bibliografice IV. STUDIUL RELAŢIILOR INTERPERSONALE; COMUNICAREA / 43 1. Relaţiile interpersonale; moduri de interacţiune interpersonală 2. Comunicarea – formă a interacţiunii interpersonale Note Trimiteri bibliografice V. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ / 57 1. Comunicarea interumană, intraorganizaţională şi interorganizaţională 2. Comunicarea nonverbală Note Trimiteri bibliografice VI. GRUPURILE ŞI FENOMENELE DE MASĂ / 79 1. Grupuril mici şi conducerea în microgrupuri; particularităţile grupurilor mari 2. Fenomenele de masă şi particularităţile lor psihosociale Note Trimiteri bibliografice

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ / 99

3

CAPITOLUL I INTRODUCERE: CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ ŞI CUNOAŞTERE COMUNĂ; CRITICA SIMŢULUI COMUN 1. Raportul dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea comună 2. Critica simţului comun

Pentru cei care se iniţiază în cunoaşterea teoretică este necesară abordarea raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Metodologia cercetării, indiferent de domeniu, a apărut şi s-a dezvoltat în perimetrul cercetării ştiinţifice - mai precis, al cercetării medicale, căci primul tratat de metodologie a fost elaborat de un medic (Claude Bernard). De altfel, iniţierea într-un domeniu specializat al cunoaşterii nici nu este de conceput fără o critică prealabilă a simţului comun; saltul de la “alchimie” la “chimie”, adică saltul de la opinie (doxa) la cunoştinţă (epistema), de la cunoaşterea speculativă la cunoaşterea pozitivă nu este posibil fără depăşirea iluziilor şi prejudecăţilor proprii simţului comun. Instruirea nu este doar un proces cantitativ, de acumulare a cunoştinţelor, ci în primul rând unul calitativ, de restructurare a gândirii, de schimbare a abordării sau, cum ar spune Thomas Kuhn, de schimbare a paradigmei. “Când se prezintă în faţa instrucţiei ştiinţifice, spunea Gaston Bachelard, tânărul este mai degrabă bătrân decât tânăr: el are vârsta prejudecâţilor sale”. În acest sens, instruirea ştiinţifică poate fi văzută ca un proces de întinerire, de trans-formare a gândirii, de trecere de la o gândire închisă la una deschisă, capabilă de revizuiri, de evoluţie permanentă1. 1. RAPORTUL DINTRE CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ ŞI CUNOAŞTEREA COMUNĂ Cunoaşterea comună este cunoaşterea pe care oamenii o realizează prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile, gândirea necritică, limbajul natural), în cadrul experienţei cotidiene, pe baza activităţilor practic-nemijlocite (activităţi în care valoarea supremă este “utilul”, celelalte valori, inclusiv “adevărul”, fiind valori subordonate sau derivate)2. Mijloacele naturale sunt reprezentate de simţuri, de gândirea obişnuită (nespecializată) şi limbajul natural (un limbaj însuşit spontan, nu unul construit pe baza unor convenţii explicite, cum este limbajul de specialitate al oricărei discipline - de pildă, cel simbolic, de tip logic sau matematic). Problema raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a apărut odată cu îndepărtarea tot mai evidentă a acestora. Această îndepărtare constituie o tendinţă mai veche, dar ea s-a acutizat odată cu ştiinţele moderne ale naturii şi a devenit o problemă epistemologică centrală odată cu ştiinţa contemporană3. Îndepărtarea tot mai pronunţată a limbajului ştiintific de cel natural a creat noi dificultăţi de comunicare între spiritul ştiinţific şi simţul comun, ducând la accentuarea crizei de încredere reciprocă între cele două forme de cunoaştere. Acest lucru a făcut ca ştiinţa, în accepţiunea ei modernă, să fie privită încă de la început cu suspiciune de către teologie şi o parte importantă a filosofiei, să fie şi azi tratată cu un respect distant (în cel mai bun caz), chiar evitată de către simţul comun, de către artă şi morală şi, ceea ce este mai grav, de către politică. Problema

4

centrală în raportul cunoaştere comună - cunoaştere ştiinţifică o reprezintă problema raportului continuitate-discontinuitate. Partizanii continuităţii afirmă că ştiinţa se dezvoltă în prelungirea cunoaşterii comune, deosebindu-se de ea doar cantitativ, prin gradul de precizie, profunzime, coerenţă, consecvenţă şi eficienţă. Exponentul acestei teorii, E. Meyerson, spunea că “lumea simţului comun este creată printr-un proces analog aceluia care produce teoriile ştiinţifice” (1). In opinia lui Meyerson, întreaga cunoaştere ştiinţifică îşi are punctul de plecare în datele simţului comun, nefiind decât o prelungire a acestuia; deosebirea stă doar în faptul că simţul comun este rezultatul unui proces inconştient. În viziunea lui, lumea simţului comun reprezintă “o primă şi foarte grosolană schiţă a unui sistem ştiinţific” (altfel spus, toţi oamenii ar fi nişte oameni de ştiinţă in nuce). Această concepţie se înrudeşte cu concepţiile preformiste (de pildă, cele din biologie), unde se afirmă ideea că fazele ulterioare ale evoluţiei sunt conţinute, prefigurate, în fazele anterioare (2, p. 166). Nu vom insista aici asupra concepţiei lui Meyerson şi nici asupra criticii la care o supune unul dintre cei mai importanţi partizani ai discontinuităţii, Gaston Bachelard (3). Vom arăta numai că diferenţele dintre cele două tipuri de cunoaştere sunt atât de numeroase şi importante, încât teza discontinuităţii pare mai rezonabilă, fiind mai aproape de experienţa practicii ştiinţifice. De altfel, concepţia lui Gaston Bachelard, elaborată în primele decenii ale secolului XX, a fost confirmată de evoluţia ulterioară a ştiinţei. 2. CRITICA SIMŢULUI COMUN Orice iniţiere în cunoaşterea ştiinţifică presupune o critică a simţului comun, ca expresie a cunoaşterii comune. De aceea, vom prezenta pe scurt concepţia lui Gaston Bachelard despre diferenţele dintre simţul comun şi spiritul ştiinţific, încercând o sistematizare de ordin didactic a analizei întreprinse de filosoful român Vasile Tonoiu (2, pp.156-180). a. Valoarea experienţei. Experienţa imediată şi uzuală are caracter tautologic. Ea se dezvoltă în domeniul cuvintelor şi al definiţiilor verbale, lipsindu-i perspectiva erorilor rectificate. Enunţurile au un caracter vag şi ambiguu, care le protejează faţă de “faptele recalcitrante”, care le contrazic şi chiar faţă de infirmările da natură logică. Experienţa ştiinţifică nu este adevarată în mod plat, fără să contrazică experienţa comună. Cunoştinţa ştiinţifică, chiar empirică fiind, este rezultatul unei construcţii raţionale, căci observaţia ştiinţifică are în spatele ei o teorie4. Acesta este unul dintre motivele pentru care adevărurile ştiinţifice sunt adeseori paradoxale din perspectiva cunoaşterii comune, iar câteodată chiar absurde, imposibil de gândit sau de imaginat în cadrele acesteia. b. Valoarea metodologică. Compusă din observaţii neierarhizate, experienţa comună nu poate fi verificată în sensul strict al cuvântului. Un enunţ din experienţa comună, oricât ar fi de realist, nu poate fi un adevăr; în cel mai bun caz, el este un adevăr inutil, deoarece nu se integrează întrun sistem general de adevăruri, deci nu este legat de o metodă generală de experimentare. De regulă, o astfel de observaţie (neintegrată teoretic, neierarhizată) este formulată într-o falsă perspectivă de verificare. Astfel, valoarea ei metodologică este foarte scăzută, aproape nulă. Dimpotrivă, cunoştiinţele obţinute pe calea cunoaşterii ştiinţifice sunt “asigurate metodologic”, în sensul că sunt formulate într-un fel care permite verificarea lor. Altfel spus, ele sunt decidabile (se poate decide asupra valorii lor de adevăr), spre deosebire de cele obţinute prin cunoaşterea comună, care sunt indecidabile (nu se poate şti cu certitudine dacă sunt adevărate sau false). De aceea, Gaston Bachelard spunea: în ştiinţa adevărurile se leagă apodictic, în timp ce erorile se îngrămădesc asertoric. Fiecare cunoştinţă îşi găseşte locul sau şi se leagă cu vecinii săi". Cu alte cuvinte, în ştiinţă, adevărurile se grupează în sistem, iar erorile 5

se pierd într-o magmă informă. În cunoaşterea comună, şi erorile se leagă apodictic (adică logic). De aceea, aici ignoranţa are un caracter sistemic; în ştiinţă, doar adevărurile au acest caracter. c. Obiectul cunoaşterii. Obiectul decupat în cunoaşterea comună localizează nu atât un lucru într-un univers de lucruri, cât un nume într-un vocabular (şi acesta, mai mult sau mai puţin riguros). De aceea, în ciuda aparentei sale concreteţi, obiectul cunoaşterii comune rămâne adesea o abstracţie mută, care nu spune aproape nimic despre determinaţiile sale concrete. De cele mai multe ori, vocabularul limbajului comun reprezintă un “obstacol epistemologic” (Bachelard), adică o barieră în calea cunoaşterii obiective. Acest lucru a fost demonstrat cu prisosinţă de Ludwig Wittgenstein. În cunoaşterea ştiinţifică, poziţia obiectului ştiinţific este mult mai complexă. Aici, solidaritatea dintre metodă şi experienţă este atat de mare, încât mai întâi trebuie stăpânită metoda-de-cunoaştere pentru a sesiza obiectul-de-cunoscut. O teorie ştiinţifică ne ajută să vedem nu numai obiecte abstracte sau obiecte ideale, inexistente în realitate (de pildă, “corpul absolut negru” din optică), ci şi lucruri concrete, asupra cărora putem opera în plan practic. O bună teorie oferă nu numai adevăruri abstracte, ci şi adevăruri concrete, direct aplicabile. În acest sens afirma Boltzano că “nimic nu este mai practic decât o bună teorie”. d. Limbajul. Conceptele cunoşterii comune se caracterizează prin “spaţialitate şi ocularitate” (Bachelard), rămânând tributare unui “realism al percepţiei”, de cele mai multe ori falsificator. Adeseori limbajul natural antrenează integrări facile şi gânduri obscure, asociate cu idei clare pe care le parazitează. Limbajul natural face posibilă formularea unor enunţuri care nu sunt nici confirmabile, nici infirmabile, dar care nasc imagini. Acestea oferă simţului comun convingeri false, dar foarte puternice. Conceptele cunoaşterii ştiinţifice sunt “despaţializate” (Bachelard). Aici, privilegiul văzului dispare. Această cunoaştere nu îşi construieşte obiectul doar din fenomene empiric observabile. Conceptele ştiinţifice sunt solidare cu conceptualizarea: relaţiile teoretice dintre noţiuni modifică definiţia noţiunilor şi invers, o modificare în definirea noţiunilor antrenează modificarea relaţiilor lor reciproce. Acest lucru explică de ce diferenţa de limbaj reflectă nu numai o diferenţă formală între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică, ci şi o diferenţă de conţinut. Fiind solidară cu un limbaj non-natural, cunoaşterea ştiinţifică nu poate fi produsul unei o “gândiri naturale”, adică spontană şi necenzurată critic. e. Psihologia aferentă. Cunoaşterea comună oferă convingeri care nu sunt decât opinii (doxa). Pot exista coincidenţe între opinii şi adevăruri ştiinţifice, dar ele sunt întâmplătoare; la punctul de întâlnire se ajunge pe drumuri diferite şi din direcţii opuse5. Fiind animată de pragmatism, cunoaşterea comună determină o “falsă plecare” (Bachelard), o falsă cale de problematizare şi înstăpânire a realităţii. Adeziunea nemijlocită la un adevăr concret sesizat ca “bun” şi utilizat ca o valoare angajează prea concret fiinţa umană sensibilă. Aceasta adeziune oferă, în cel mai bun caz, satisfacţie intimă, dar nu o evidenţă raţională. Faptul că adeseori subiectul e tentat să-şi ia satisfacţia drept evidenţă (sentimentul drept cunoştinţă şi dorinţa drept realitate) se explică prin mecanisme psihomentale gândirii deziderative, la care ne-am referit deja. Cunoaşterea ştiinţifică este, dimpotrivă, rezultatul unui şir lung de rectificări succesive. Obiectivitatea ei este un produs al gândirii ştiinţifice, a cărei armătură este dată de o metodologie şi un instrumentar aparte. Obiectivitatea cunoaşterii ştiinţifice este o cunoaştere conştientă de sine, care îşi aplică autocenzura spiritului critic, reuşind să se construiască şi să se reconstruiască continuu. Din argumentele pe care Bachelard le aduce în favoarea discontinuităţii nu se poate trage concluzia că între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică nu ar exista nici un fel de 6

continuitate. Chiar şi la nivelul cunoaşterii comune, oamenii au un anume discernământ care îi ajută să disocieze, în anumite condiţii, falsul de adevăr, ficţiunea de realitate. Acest discernîmânt se numeşte bun simţ (el este un element al simţului comun, dar nu se substituie acestuia 6). Bunul simţ este un instrument preţios pentru oamenii lipsiţi de instrucţie specială (ştiinţifică şi/sau filosofică), ajutându-i să aplice un criteriu de adevăr experienţei lor nemijlocite. După cum spune un epistemolog român, “exercitarea bunului simţ constituie o condiţie necesară pentru claritatea gândirii şi eficacitatea acţiunii, asigurând inserţiunea omului în mediul său de viaţă” (4, p. 8). Aşadar, şi cunoaşterea comună posedă o dimensiune critică, chiar dacă într-o formă mai primitivă, chiar dacă limitată de automatismele obişnuinţei şi rutinei. De altfel, bunul simţ se regăseşte - redimensionat şi reeducat - în structura psihologică a spiritului ştiinţific modern. În concluzie, afirmarea continuităţii dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică este necesară în măsura în care exagerarea unilaterală a discontinuităţii a dus deseori la teorii eronate despre procesul cunoaşterii ştiinţifice, precum şi la ideologii aferente comunităţii ştiinţifice de natură elitistă, cum a fost pozitivismul (ideologia care a guvernat ştiinţa modernă). Elitismul propriu conştiinţei de sine a oamenilor de ştiinţă a obstrucţionat dialogul dintre spiritul ştiinţific şi simţul comun. El a produs o reacţie contrară din partea “oamenilor comuni”, care şi-au construit o “ideologie de răspuns”, la fel de unilaterală şi păguboasă: cultul experienţei nemijlocite (“şcoala vieţii”) şi minimalizarea practicii teoretice (“Teoria ca teoria, dar practica ne omoară!”).

7

NOTE 1. Celebrul scriitor american Saul Bellow scrie în romanul său Ravelstein, dedicat filosofului Allan Bloom (1930-1992), că acesta, pe când era profesor de filosofie politică la University of Chicago, primul lucru pe care îl făcea la deschiderea cursului era să le ceară studenţilor să uite totul despre familiile lor. Desigur, trebuia să uite prejudecăţile şi iluziile mediului socio-cultural din care proveneau: “Le declara studenţilor că veniseră la universitate ca să înveţe ceva şi pentru asta trebuia să se debaraseze de opiniile părinţilor lor. El avea să-i călăuzească spre o viaţa mai înaltă, plină de varietate şi diversitate, guvernată de raţionalism - orice, dar nu genul sec. Dacă aveau noroc, dacă erau inteligenţi şi animaţi de voinţă, Ravelstein avea să le ofere cel mai mare dar pe care ar putea spera vreodată să-l primească (…)” (Saul Bellow, Ravelstein, Trad. Antoaneta Ralian, Postfaţă de Sorin Antohi, Polirom, 2001, p. 34). Idealul educaţional al lui Allan Bloom se apropia mult de cel al lui Gaston Bachelard: orice proces de instruire într-un domeniu al cunoaşterii specializate echivalează, în acelaşi timp, cu o iniţiere şi cu o eliberare: emanciparea de prejudecăţile şi iluziile ideologice ale simţului comun – implicit, de opiniile curente existente în mediul de provenienţă. 2. Pentru marea majoritate a oamenilor, gândirea are funcţia de autoechilibrare psihică. Simţul comun este dominat de comandamente psihologice, nu logice: logica este subordonată satisfacerii unor nevoi sufleteşti (de pildă, nevoia de certitudine, derivată din nevoia primară de siguranţă emoţională). Un bun exemplu este aşa-numita “gândire deziderativă”: prin gândirea de tip deziderativ se ajunge la concluziile dorite; principala sa funcţie este de a fabrica justificări şi auto-justificări prin intermediul cărora subiectul îşi reduce “disonanţa cognitivă”, conflictul dintr el şi lume sau conflictele sale interioare (surse ale nevrozei). Iată de ce în cunoaşterea comună adevărul este o valoare subordonată (de fapt, simţul comun apelează la adevăr doar în ultimă instanţă, când toate celelalte soluţii sau dovedit ineficace). Acest lucru nu exclude faptul că oamenii folosesc frecvent cuvântul “adevăr”, dar prin el ei desemnează, de regulă, ceea ce li se pare “convenabil” (convenabil pentru ei şi pe termen scurt). 3. Primul gânditor care a folosit experimentul mintal pentru a ajunge la un obiect ideal a fost Democrit, care invoca celebrul “cuţit al raţiunii” pentru a diviza materia şi a ajunge la “atom”, ultima entitate materială, indivizibilă, care stă la baza lumii. Din Evul Mediu ne-a rămas “briciul lui Occam”, cu ajutorul căruia celebrul logician “tăia” lanţul “regresiei la infinit” al explicaţiei (de pildă: “Cine a făcut lumea? Dumnezeu! Dar pe Dumnezeu cine l-a făcut?”. În epoca modernă, Galileo Galilei a introdus experimentul mintal în fizică, făcând saltul de la Filosofia naturii la Fizică şi inaugurând, astfel, cunoaşterea ştiinţifică de tip modern. Distanţarea celor două tipuri de cunoaştere a devenit o problemă şi mai critică odată cu dezvoltarea ştiinţei contemporane. Acum, cunoştinţele obţinute în urma cunoaşterii ştiinţifice nu mai sunt doar surprinzătoare pentru simţul comun; ele devin incompatibile cu intuiţiile acestuia. 4. Când spune că între Subiect şi Obiect “drumul cel mai scurt este drumul cel mai lung”, Bachelrad face mai mult decât un frumos joc de cuvinte: el ne atrage atenţa asupra iluziei simţului comun, preluată de toate teoriile empiriste ale cunoaşterii, conform căreia situarea subiectului cunoscător în apropierea obiectului de cunoscut ar garanta obiectivitatea cunoaşterii. Dogma oricărui empirism se reduce, în fond, la credinţa că relaţia nemijlocită dintre subiect şi obiect este o garanţie a obiectivităţii; altfel spus, cu cât această relaţie este mai nemijlocită, cu atât cunoştinţele sunt mai veridice (teză promovată şi de aparatele de propagandă ale regimurilor comuniste şi folosită de regimul ceauşst din România pentru întemeierea filosofică a antiintelectualismului). Bineînţeles că “realismul naiv” al simţului comun se întemeiază pe această presupoziţie empitirstă (“Până nu văd, nu cred!”). Epistemologiile de tip Bachelard afirmă că, dimpotrivă, drumul spre adevăr reprezintă un ocol (în primul rând, un ocol teoretic, dar în ultimă instanţă, este vorba de unul mai general: un ocol cultural). Aşadar, cunoştinţele sunt cu atât mai obiective cu cât relaţia subiect-obiect este mai mijlocită (mijlocită de concepte şi teorii, de “armături metodologice”, de tehnici şi procedee care asigură controlul critic al drumului de la opinie la cunoştinţă). 5. Spunem “opuse” pentru că o cunoţtinţă ştiinţifică este rezultatul unui proces psihologic de dezantropomorfizare a realităţii, care vine împotriva “narcisismului” şi egocentrismului (Jean Piaget) oricărui “subiect natural”, structuri pshologice generatoare de subiectivism, de false cunoştinţe. 6. Facem această precizare fiindcă am observat că vorbitorii de engleză fac confuzie între cei doi termeni; presupunem că această confuzie este favorizată de faptul că în limba engleză există o singură expresie lingvistică pentru cele două concepte: common sens.

8

TRIMITERI BIBLIOGRAFICE

1. E. Meyerson - Identité et réalité, 2. Vasile Tonoiu, Spiritul ştiinţific modern în viziunea lui Gaston Bachelard, Editura Ştiinşifică, Bucureşti, 1974 3. Gaston Bachelard - Le nouvel esprit se amplifique, 1934 4. Ştefan Georgescu, Epistemologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 5. Ivana Markova, Dialogistica şi reprezentările sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 198-208 7. Mihai Curelaru, Reprezentări sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 42-50

9

CAPITOLUL II NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE PSIHOLOGIE SOCIALĂ

1. Geneza şi problematica psihologiei sociale; obiectul de studiu 2. Ramurile psihologiei sociale

1. GENEZA ŞI PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI SOCIALE; OBIECTUL DE STUDIU 1.1. Geneza şi problematica psihologiei sociale Psihologia socială este o disciplină relativ nouă şi cu un puternic caracter interdisciplinar. În 1999, Septimiu Chelcea scria: "Psihologia socială sau psihosociologia, cum cred că este mai corect să denumim câmpul de cunoaştere ştiinţifică a interacţiunii prezente sau trecute, reale sau imaginare a comportamentelor umane în context social, a împlinit o sută de ani de la fondare (1, p. 2). Un an mai târziu, Ana Tucicov-Bogdan publica un curs universitar în care putem citi: "Psihologia socială studiază fenomenele de interacţiune umană, procesele şi manifestările interindividuale şi de grup ale persoanelor, relaţiile lor de influenţare reciprocă" (2, p. 1). În ceea ce priveşte naşterea acestei ştiinţe, ea este plasată în anul 1924, "odată cu apariţia primului manual intitulat "Social Psychology", publicat de Floyd Allport, care introduce şi primul concept specific acestei discipline, conceptul de facilitare socială, pentru a exprima efectul pozitiv crescut al unui exerciţiu de învăţare în prezenţa altor persoane, în comparaţie cu învăţarea solitară a subiectului" (ibidem). Autoarea periodizează procesul de apariţie şi maturizare a psihologiei sociale astfel: perioada preştiinţifică (de la sfârşitul secolului XIX până în anii '20 ai secolului XX), perioada psihologiei sociale clasice (până prin anii '60-'70 ai secolului trecut) şi perioada psihologiei sociale moderne contemporane (ultimii 40-50 de ani). În prima perioadă au apărut diferite paradigme, de la cea etnicistă (M. Lazarus şi H. Steinhal, cu lucrările publicate în revista "Zeitschrift fur Vőlkerpsychologie" - 1859-1890), sau cea gregar-iraţională (Gustave Le Bon, Psychologie des foules - 1892), la cea psihologistă (Gabriel Tard, Psychologie Sociale; les lois de l'imitation - 1890) sau la cea biologistă (W. McDougall, Introduction to Social Psychology - 1908), dar toate erau tributare unei filosofii sociale mai mult sau mai puţin speculative, fără un fundament experimental. Admiţând "caracterul oarecum artificial al oricărei periodizări a evoluţiei în orice domeniu de cunoaştere şi riscul de a judeca dezvoltarea unei ştiinţe prin prisma unor informaţii totdeauna limitate", Septimiu Chelcea propune "un tablou integrator" al dinamicii acestei discipline în plan mondial şi la noi în ţară. În ceea ce priveşte evoluţia psihologiei sociale în plan universal, autorul român propune cinci etape: 1) preistoria (sec. al VI î.e.n. - sec. al XIX-lea); 2) fondatorii (1880 1934); 3) perioada clasică (1935 - 1960); 4) perioada modernă (1961 - 1989); 5) perioada contemporană (1990 - preznt). În ceea ce priveşte evoluţia ei în România, aceasta "ar urma aceleaşi 10

etape, cu reducerea perioadei clasice, dată fiind interzicerea de către regimul comunist a cercetărilor psihosociologice şi a predării psihologiei sociale în învăţământul superior în intervalul 1950 - 1965, şi cu defazarea corespunzătoare a etapei moderne. Aceasta nu înseamnă nicidecum sincronizarea dezvoltării psihologiei sociale în România şi pe plan mondial. De consonanţă tematică şi metodologică nu poate fi vorba decât în prima jumătate de secol a evoluţiei psihosociologiei. Când s-a recunoscut legitimitatea academică a psihologiei sociale, după hiatusul 1950 - 1965, direcţiile de cercetare, problemele de studiu şi chiar metodele de investigare, pe considerente ideologice şi politice, au condus la desincronizare şi la rămânerea în urmă a psihologiei sociale din România" (1, pp. 7-8). Septimiu Chelcea prezintă un interesant punct de vedere cu privire la geneza psihologiei sociale, atunci când afirmă: "Place sau nu, psihologia socială este un produs al societăţilor industriale din Vest. Născută în Europa de Vest, a fost exportată în S.U.A., unde şi-a consolidat statutul de ştiinţă şi de unde a fost importată la jumătatea secolului al XX-lea în Europa de Vest. Restul Lumii şi-a asumat mai degrabă rolul de 'consumatori de psihosociologie' sau de 'subiecţi de experiment'. (...) În acest domeniu mai ales s-a produs un fenomen de 'aculturaţie ştiinţifică', de export-import de psihologie socială americană, mai întâi în Europa vestică – imediat după cel de-al doilea război mondial –, apoi în ţările lumii a treia şi, după 1965, în fostele state comuniste" (1, p. 4). Psihologia socială are un puternic caracter interdisciplinar. Pentru Septimiu Chelcea, această disciplină constituie "un domeniu de cunoaştere interdisciplinar, unitar şi relativ independent, în expansiune şi în curs de internaţionalizare" (1, p. 2), domeniu "aflat nu numai la confluenţa psihologiei cu sociologia, ci şi cu ştiinţele politice şi juridice, economice şi tehnice, biologice şi umane" (idem, p. 3). Interdisciplinaritatea a generat o vastă discuţie în jurul statutului epistemologic al acestei discipline. Din perspectivă epistemologică, pentru ca o disciplină a cunoaşterii să fie ştiinţă trebuie să întrunească trei condiţii elementare: a) să aibă un obiect de studiu ireductibil la obiectul altor discipline; b) să aibă metode proprii, adecvate obiectului şi obiectivelor sale; c) să aibă concepte specifice. a) În ceea ce priveşte obiectul, acesta există de când omenirea, deoarece geneza fenomenelor de psihologie socială este concomitentă cu geneza omului (cu naşterea lui atât ca ca fiinţă conştientă, cât şi ca fiinţă socială) (1. Antropogeneza nu poate fi concepută în afara relaţiilor interindividuale:  prin intermediul acestor relaţii, individul îşi fixează scopuri, îşi motivează actele, îşi modelează acţiunea;  relaţiile cu semenii sunt nu numai generatoare, dar şi însoţitoare; ele sunt prezente în percepţii şi reprezentări, în gândire şi acţiune, scopuri şi fapte, în comunicare şi învăţare. În concluzie, relaţia cu semenul este una dintre cele mai importante surse de socializare a naturii umane, deci de umanizare a individului uman. Ea îndeplineşte mai multe funcţii: antidot la izolare şi înstrăinare; factor de echilibrare neuro-psihică; mijloc de cunoaştere şi autocunoaştere; cadru de comunicare a emoţiilor şi informaţiilor; instrument de acţiune asupra naturii, societăţii şi sinelui. De aceea, psihologia socială studiază nu numai relaţiile afective dintre oameni (cum se consideră de obicei), ci şi procesele de cunoaştere, comunicare, socializare şi inculturaţie.

11

Comentariu Una dintre premisele de la care porneşte orice abordare psiho-socială a fenomenului uman este situarea “esenţei umane” în afara individului în sine, fetişizat, scos din ansamblul concret al vieţuirii sale, considerat în opoziţie cu relaţiile sociale la care participă, pe care le produce şi le reproduce atât în activitatea cotidiană, de-a lungul vieţii sale, cât şi în acţiunea socială, de-a lungul istoriei (2 . Acest lucru a devenit evident abia în zorii epocii moderne, când revoluţia industrială, masificarea muncii, socializarea proceselor productive, urbanizarea populaţiei, mondializarea progresivă a comerţului, descoperirea unor noi culturi şi civilizaţii, precum şi mari evenimente istorice, cum a fost Revoluţia Franceză, au scos din conul de umbră al cunoaşterii sociale tocmai relaţiile dintre indivizi şi dintre grupuri, dintre economiile naţionale şi dintre culturi. Înlocuirea treptată a dezvoltării în plan local cu dezvoltarea în plan universal a condus la o altă viziune asupra omului şi a lumii sale. Deşi în urmă cu două mii de ani Aristotel definise omul ca zoon politikon, esenţa umană începe să fie gânditâ în contextul relaţiei individului cu semenii săi abia o dată cu Hegel. In Fenomenologia spiritului” (B. IV. A, # 148), acesta scria: “Conştiinţa-de-sine este în sine şi pentru sine atunci când şi pentru aceea că ea este în şi pentru sine pentru altă conştinţă-de-sine; adică ea este doar ca ceva recunoscut (3, p. 107). Preluându-i mesajul dar traducându-l în termenii realismului istoric, Marx avea să afirme în celebrele sale Teze despre Feuerbach: “Esenţa umană nu este o abstracţie inerentă individului izolat; în realitatea ei, ea este ansamblul relaţiilor sociale” (Teza 6). Afirmaţiile de mai sus par astăzi indiscutabile unor oameni instruiţi; dar ele s-au impus ca adevăruri ştiinţifice mult mai târziu decât formularea lor filosofică, abia o dată cu impunerea noii paradigme în ştiinţele naturii(3.

Psihologiei clasice îi era caracteristică ignorarea dimensiunii sociale, făcând abstracţie de o serie de realităţi psihologice: - efectul psihologic al aprecierii sociale; - determinantele socio-afective ale conduitei; - fenomenele psihologice generate de mecanismele de grup. Prin acestea, psihologia tradiţională era individualistă, abstractă şi speculativă. Această manieră de abordare a fost înlocuită, în cultura europeană, odată cu revoluţia industrială, cu revoluţiile burgheze şi cu victoria capitalismului, care au funcţionat ca “experimente sociale” în urma cărora s-a constatat rolul decisiv al marilor entităţi umane (clase, mase, popoare), supra-determinarea vieţii psihice a individului de către relaţiile interindividuale şi factorii supraindividuali. Ca disciplină a cunoaşterii (şi ca domeniu de preocupări), psihologia socială s-a născut tocmai la intersecţia dintre acest nou punct de vedere şi interesul tot mai manifest pentru cunoaşterea forţelor motrice ale marilor grupuri: nevoi, interese, motive, aspiraţii, scopuri şi idealuri. În acest context au apărut paradigme diferite, de la cea gregar-iraţională (Gustave Le Bon, Psychologie des foules, 1895) până la cea clasială (Karl Marx). b) Metoda. Deşi ca disciplină s-a născut datorită interesului pentru grupurile mari, psihologia socială a devenit ştiinţă abia o dată cu trecerea la cercetarea grupurilor mici. Aceasta i-a obligat pe cercetători să înlocuiască viziunea globală, nediferenţiată asupra “subiecţilor în format mare” cu o viziune analitică, mai riguroasă şi mai clară, conturându-se metodele şi tehnicile de cercetare proprii psihologiei sociale. Mai mult, preocuparea pentru “microstructuri” sociale a determinat îmbogăţirea şi diversificarea obiectului de studiu, a sistemului de concepte, contribuind la unificarea obiectului cu metoda. Achiziţiile de ordin tehnic, matematic şi experimental rezultate din cercetarea grupurilor mici pot fi folosite şi în cercetarea grupurilor mari sau a fenomenelor de masă (opinie publică, propagandă, modă, cultură). Dar important este să se evite extrapolarea mecanică a rezultatelor de la “micro” la “macro”, deoarece între aceste 12 două niveluri ale psihologiei sociale nu există o continuitate de tip liniar.

c) Conceptele. Pentru o mai bună înţelegere a acestei exigenţe trebuie să plecăm de la cele trei niveluri esenţiale ale psihologiei sociale: i) persoana; ii) relaţii interpersonale; iii) grupul (mic sau mare). Pentru înţelegerea raporturilor dintre ele, în special a raportului dintre continuitate şi discontinuitate, sunt esenţiale noţiunile de “personalitate” şi “interacţiune”. Ceea ce la nivel personal este element psihic, la nivel interpersonal devine suport al relaţiilor interpsihice. Se stabilesc astfel anumite linii de corespondenţă:  percepţie şi gândire → relaţii epistemice  limbaj → relaţii de comunicare  afectivitate → relaţii preferenţiale  aptitudini → relaţii funcţionale  trăsături tipologice şi temperamentale → relaţii de dominaţie. La nivelul grupului mic, relaţiile interpsihice se cristalizează ca structuri sau reţele: perceptive, comunicaţionale, preferenţiale, ocupaţionale, structuri de putere şi de conducere. La nivelul grupurilor mari, aceste reţele devin suportul unor fenomene de masă: zvonurile, moda, opiniile, gusturile, atitudinile şi comportamentele colective. De la un nivel la altul, valorile psihice emise de persoană se amplifică şi chiar se metamorfozează, dar nu-şi pierd identitatea (nu devin anonime). Ceea ce se schimbă cu adevărat este regimul de funcţionare: de la puternic informal (relaţii interpersonale de mare intimitate) spre unul din ce în ce mai formal şi mai instituţionalizat (la nivelul activităţilor de masă). In ultimă instanţă, însă, persoana reprezintă unica celulă socială producătoare de viaţă psihică, principalul cadru de referinţă al fenomenelor psihice. Este important de înţeles că în raporturile dintre cele trei niveluri (personal – interpersonal grupal), nivelul superior este prefigurat şi anunţat în interiorul nivelului inferior. De pildă, axa statut-rol-comportament (definitorie pentru primele două niveluri) este atât de implicată în psihologia de grup, încât constituie liantul şi scheletul principalelor ei parametri: coeziune, conformism, eficienţă etc. 1.2. Obiectul de studiu al psihologiei sociale Pentru a înţelege cât mai bine în ce constă obiectul de studiu al acestei ştiinţe sociale, vom aborda trei aspecte-cadru: a) Raportul societate – individ; b) Raportul ideologie – psihologie socială;

c) Definiţia sintetică şi definiţia analitică a psihologiei sociale. a) Raportul societate–individ. Punctul de vedere psihosocial asupra omului (cf. 6, cap. 1) presupune acceptarea următoarelor presupoziţii: 1. nimic nu există în psihologia umană care să nu fie modelat social; 2. nimic nu există în societate care să nu aibă corespondenţă şi implicaţii psihologice. Conform primei teze, socialul participă de la început la construcţia, funcţionarea şi dezvoltarea proceselor psihice umane, constituind sursa umanizării, culturalizării şi integrării individului în seturi de valori şi norme. Socializarea fondului biologic nu înseamnă, însă, dispariţia acestuia. Fiecare individ este o sinteză bio-psiho-socială, o îmbinare organică de variabile înnăscute şi dobândite, biologice şi sociale, individuale şi grupale. Ceea ce trebuie precizat de fiecare dată este ponderea fiecărei variabile şi modul în care se ierarhizează şi 13 interacţionează ele în procesul umanizării.

Fiecare funcţie psihică general-umană a fost mai întâi o relaţie socială a doi oameni, după care a devenit o funcţie internă. Reacţia individuală de tip general-uman nu este conţinută în individ într-o formă definitivată (şi nici măcar embrionară), ci se naşte din formele vieţii colective, din interiorizarea cooperării interpersonale. La construcţia psihologiei general-umane, socialul participă încă din primele momente, revărsându-se în individ prin multiple canale ale învăţării. Această psihologie este studiată de “psihologia generală” (ştiinţa general-umanului din psihicul uman). Dar dezvoltarea social-istorică a omului cuprinde şi planul particular-social, care este mult mai bogat în conţinut, deoarece conţine determinările spaţio-temporale, culturale, ocupaţionale, grupale ale vieţii indivizilor. Prin intersectarea lor cu datele individuale şi cu cele generalumane, se nasc o serie de psihologii particular-umane (socio-culturale), în care se reflectă particularităţile orizontului de viaţă (particularităţi de clasă, de cultură, de familie, de vârstă sau de profesie)(4. Studiul acestor particularităţi este una dintre preocupările psihologiei sociale. Modelarea socio-culturală apare nu numai la nivelurile superioare ale vieţii psihice (gândire, memorie, sentimente), ci şi la nivelurile inferioare (senzaţii, percepţii). După cum se exprimă tranşant psihologul Otto Klineberg, “percepţia a devenit în foarte mare măsură un fapt de psihologie socială” (8, p. 229). Factorii care determină percepţia pot fi grupaţi în:  factori structurali (derivând din natura stimulilor sau din natura efectelor lor asupra sistemului nervos central);  factori funcţionali (derivând din trebuinţe, dispoziţii, experienţa anterioară, memoria subiectului). Factorii funcţionali operează selectiv, ”tendenţios”, un rol important avându-l norma socială a grupului, după cum au dovedit-o o serie de experimente: ⇒ experimentele Sherif: renunţi în grup, subiecţii tind să-şi centreze atenţia vizuală într-un punct de vedere “colectiv”, oferind răspunsuri convergente (9); ⇒ experimentul Zilling: influenţa atitudinii sociale asupra a ceea ce se percepe (6, pp. 58-106); ⇒ testul Rorsharch: influenţa culturii asupra percepţiei (perceperea privilegiată a porţiunilor albe se explică prin valoarea simbolică a albului; de aceea au fost obţinute răspunsuri asemănătoare în comunităţile în care originalitatea era dispreţuită). În ceea ce priveşte nivelul funcţiilor psihice “superioare”, o serie de repere familiale, ocupaţionale şi culturale îi fac pe subiecţi să memoreze cu precizie unele date (şi nu altele), să gândească anumite conţinuturi, să se emoţioneze la anumiţi stimuli (şi nu la alţii), să acţioneze instituţionalizat (şi nu anarhic). Numeroase experimente şi cercetări etnologice au surprins: ⇒ conexiunea memoriei cu interesele, aptitudinile şi prejudecăţile subiectului (M. Zilling); ⇒ modificarea reproducerii unui mesaj (formă, conţinut, versiune) sub influenţa comunicării interpersonale (W. Stern); ⇒ memorarea (parţială sau globală) în funcţie de caracterul (definit sau indefinit) al raporturilor dintre zeităţile prezente în cultura subiecţilor (S.F. Nadel); ⇒ variabilitatea criteriilor inteligenţei în funcţie de cultura, situaţia şi sarcina subiectului. Dacă avem în vedere condiţionările despre care am vorbit până acum (cele general–umane şi cele particular–sociale), se naşte o întrebare legitimă: Cum se explică variabilitatea individuală a personalităţilor, unicitatea insului uman ? Specificul inductibil al fiecărui individ se explică prin modurile singulare în care a decurs contactul acestuia cu sarcinile, semenii şi situaţiile sociale: mai profund sau mai superficial, proporţie determinată de factorul genetic şi întîmplare;  selectiv (voluntar) sau întâmplător, proporţie determinată de factorul genetc şi întâmplare; 14 

   

mai frecvent sau mai rar, proporţie determinată de întâmplare; mai larg sau mai restrâns, proporţie determinată de întâmplare; mai lent sau mai rapid, proporţie determinată de factorul genetic; tardiv sau la momentul oportun, proporţie determinată de întâmplare.

Una dintre principalele preocupări ale psihologiei sociale este descoperirea unui determinism sub ceea ce numim de obicei “întâmplare”. Cercetările din domeniu scot în evidenţă o serie de condiţionări socio-culturale, de cauzalităţi şi legităţi sociale care diminuează mult dimensiunea aleatoare din ceea ce numim “întâmplare”. Întâmplările prin care trece un individ de-a lungul vieţii nu sunt nici atât de întâmplătoare cum cred cei care vorbesc de “noroc în viaţă”, dar nici atât de pre-determinate, aşa cum cred fataliştii, care vorbesc de “soartă”, “destin” etc. Atât întâmplarea absolută cât şi necesitatea implacabilă au fost infirmate. De altfel, simţul comun conţine această idee, a împletirii dintre necesar şi întâmplător în biografia unui om: “Norocul şi-l face omul cu mâna lui”. Grecii antici amendau fatalismul prin intermediul ideii că “Zeii ţin cu cei curajoşi”. Astfel de amendamente pot fi aduse de psihologe din perspectiva calităţilor psihice ale individului (competenţă, perseverenţă, curaj etc.). Ştiinţele socio-umane (sociologia, psihologia socială, antropologia culturală) aduc alte amendamente, din perspectiva condiţiilor sociale ale vieţii individului (condiţiile economice, poziţia lui în structura grupală a societăţii şi în cadrul grupului, tipul de cultură etc.). Din efortul de a codofica ceea ce am numit “determinism” s-au născut o serie de explicaţii unilaterale, care absolutizează unul sau altul dintre factorii socio-culturali (“clasa socială” la Marx, “limba naturală” la Whorf şi Sapir etc.). Pentru a evita interpretările abuzive ale determinismului socio-cultural, psihologia socială preferă să vorbească despre “împrejurări şi situaţii istorice concrete”. În concluzie: una dintre direcţiile cele mai importante ale cercetării psihosociale este evidenţierea la nivel de individ a efectelor psihice provocate de împrejurările şi situaţiile istorice concrete pe care le-a străbătut acesta până la un anumit stadiu al vieţii lui.

b) Raportul ideologie - psihologie socială. După cum se ştie, în viaţa socială orice legitate acţionează prin intermediul conştiinţei oamenilor (în speţă, prin intermediul conştiinţei sociale). Acest lucru îi conferă determinismului social un specific ireductibil în raport cu determinismul natural: el este un determinism mediat şi tendenţial. Fenomenele psihologice nu sunt doar o “sursă de informaţii” pentru generalizările teoretice, doar o “materie primă” pentru raţionalizarea ideologică, şi nici o copie pasivă a ideologiei. Acestea sunt forme de viaţă de sine stătătoare, care dispun de propriii lor mediatori (5 : - sistemul de valori (conţinut în obiceiuri, deprinderi, tradiţii); - relaţiile interpersonale şi de grup, care funcţionează ca un “ecran” mediator între individ şi societate. Pe de altă parte, şansa ideilor (ideologiilor) de a se impune în realitate, de a deveni “forţe materiale”, este nulă dacă ele nu “cuprind masele”, adică dacă nu devin elemente de psihologie socială. Oricât ar fi de “adevărată”, ”salvatoare” etc., orice intervenţie din afara psihologie existente rămâne ineficace; pentru ca intervenţia să aibă succes trebuie să fie îndeplinite câteva condiţii psihologice:  existenţa unor trebuinţe şi interese ale indivizilor concreţi;  sisteme de valori compatibile; 15  relaţii sociale permisive.

Concluzie: orice intervenţie de “sus în jos” (cultural-ştiinţifică, ideologică, educaţională, propagandistică sau publicitară) trebuie să se întâlnească cu elemente ale experienţei nemijlocite. Dacă nu se întâmplă astfel, ea nu devine fapt de comportament şi nu are efectele sociale scontate. Eventual, prin alterare şi distorsiune, intervenţia poate avea efecte neaşteptate sau chiar contrare. În majoritatea manualelor şi tratatelor se poate găsi afirmaţia că viaţa spirituală a societăţii se compune din două niveluri: ideologia şi psihologia socială, care ar alcătui împreună “conştiinţa socială” (= totalitatea formelor de reflectare subiectivă a “existenţei sociale”). În această paradigmă, să-i spunem “didacticistă”, conştiinţa socială este prezentată ca fiind formată din două niveluri: i. nivelul ideologic (elaborat, sistematizat, raţional); ii. nivelul psihologic (psihologia socială). Ideologia a primit, de-a lungul celor două secole de când este folosit termenul, nenumărate definiţii(6. Pentru discuţia noastră sunt de reţinut doar următoarele sensuri: a) generalizarea teoretică a legilor realităţii şi a manifestării acestora în diferitele forme ale conştiinţei sociale: filosofie, morală, drept, estetică, politică, religie etc.; b) viaţa spirituală elaborată, sistematizată, raţionalizată a societăţii; c) elaborare “conştientă” şi “mediată” (mediată cultural). Psihologia socială este o variantă a conştiinţei sociale care, în raport cu ideologia, este: a) mai direct dependentă de condiţiile de viaţă şi de cadrele sociale, mai cantonată în experienţa de viaţă a comunităţilor; b) mai dominată de elementul stihinic involuntar, neintenţional (“iraţional”), având un caracter difuz; c) o reflectare “nemediată” a realităţii în forma percepţiilor, reprezentărilor, noţiunilor, sentimentelor, gusturilor şi preferinţelor colective. Comentariu Din perspectiva acestei clasificări/ierarhizări de manual, este limpede că activitatea de Relaţii Publice se desfăşoară la nivelul al doilea, vizând percepţiile şi reprezentările grupului-ţintă, sentimentele, gusturile şi preferinţele acestuia, precum şi mecanismele de identificare şi de proiecţie specifice indivizilor care formează un astfel de grup. Dar lucrurile nu sunt aşa de simple, iar cantonarea într-o astfel de prejudecată academică ne-ar limita nu numai obiectul muncii, dar şi eficacitatea şi eficienţa demersului. De pildă, ar însemna ca relaţioniştii să nu-şi poată propune influenţarea judecăţilor de valoare împărtăşite de membrii unui grup (nivelul ideologic), ca ei să se limiteze la influenţarea judecăţilor preferenţiale (nivelul psihologic). În publicitate, un astfel de obiectiv poate fi suficient, dar într-o campanie de comunicare politică această limitare ar fi dezastruoasă. Ea s-a dovedit perdantă chiar şi în cazul campaniilor electorale, considerate mai “conjuncturale” şi efemere (7. În viziunea noastră, dihotomia ideologic-psihologic este o moştenire hegeliană (Hegel vorbea de raportul “spirit obiectiv”-“spirit subiectiv”), iar la rigoare – o moştenire creştină (dihotomia spirit–suflet). De altfel, tot o moştenire hegeliană, de tip speculativ, considerăm că este şi dihotomia conştiinţă socială – existenţă socială, preluată de marxismul oficializat din scrierile de tinereţe ale lui Marx şi Engels (în special, Ideologia germană - 1845), când aceştia încă nu se eliberaseră de moda intelectuală a epocii, hegelianismul. Un punct de vedere mai profitabil din punct de vedere ştiinţific este cel al lui Lucien Goldmann, care vorbeşte de “conştiinţă reală” şi ”conştiinţa posibilă” (14, pp. 39-47). După opinia noastră, între cele două niveluri există mult mai multă continuitate decât discontinuitate, continuitatea realizându-se prin intermediul referenţialelor culturale (15, cap. V, § 2). De asemenea, considerăm că prin nivelul său “psihologic”, conştiinţa socială devine parte integrantă a existenţei sociale. De altfel, aşa cum am mai spus, opoziţia “conştiinţă socială – existenţă socială” reprezintă o reminiscenţă de limbaj hegeliană, speculativă şi neproductivă. Epigonii lui Marx au transformat-o, însă, în motiv teoretic care a susţinut numeroase “teorii ad-hoc” (K. Popper), tocmai bune pentru justificarea pe cale “ştiinţifică” a insucceselor endemice ale

16

socialismului real (de pildă, teza ceauşistă a “rămânerii în urmă a conştiinţei sociale faţă de existenţa socială”, care este o inepţie din punct de vedere analitic). O panoramă a cercetărilor de psihosociologie referitoare la raportul dintre ideologic şi psihologic ne oferă JeanPierre Deconchy (16), care trasează “jaloane pentru o definiţie psiho-socială a ideologiei (idem, pp. 235-249).

Între “ideologie” şi “psihologie socială” există următoarele raporturi(8  fenomenele psihosociale sunt obiect de analiză şi generalizare pentru diferitele forme ale ideologiei;  ideologia are o influenţă reglatoare asupra psihologiei sociale, de la simpla direcţionare (“manipulare”) la îndoctrinare;  psihologia socială nu este un receptor pasiv; ea selectează presiunile din partea ideologiei, prin cei doi “mediatori”, care filtrează şi chiar transformă elementele de ideologie(9;  ideologia nu poate pătrunde în comportamentul oamenilor dacă nu devine psihologie; bătălia forţelor politice pentru cucerirea societăţii civile se dă pe această baricadă(10. Conform unor importanţi autori români cum sunt Mihai Ralea şi Traian Herseni (17, p. 93), conştiinţa socială cuprinde: - conştiinţa general-umană (conştiinţa existenţei ca “om”, a apartenenţei la genul uman); - conştiinţa sexuală (conştiinţa apartenenţei la unul dintre sexe); - conştiinţa generaţională (infantilă, juvenilă, adultă, senilă); - conştiinţa familială (maternă, paternă, filială, comunitară); - conştiinţa teritorială (rurală, urbană, regională, provincială, centrală); - conştiinţa cetăţenească; - conştiinţa profesională; - conştiinţa de clasă (cel mai greu de realizat în planul psihologic, datorită caracterului non-empiric al atributelor clasiale); - conştiinţa comunitară (locală, regională, naţională etc., cu derivatele lor deformate, cum ar fi etnocentrismul şi xenofobia). c) Definiţia sintetică şi definiţia analitică a psihologiei sociale. Fiind un fenomen de viaţă concretă, parte a existenţei sociale, psihologia socială reprezintă latura activă (operaţională) a ideologiei. Deşi întregul social este un sistem guvernat de legi obiective, funcţionarea lui angajează psihologia socială. De aici marea importanţă practică a studierii sale teoretice – iar în măsura în care se poate, ştiinţifice. În concluzie, obiectul de studiu al psihologiei sociale poate fi definit: 1) sintetic şi 2) analitic (cf. 6). 1) Definiţia sintetică. Psihologia socială se ocupă cu studiul particularităţilor psihice ale omului ca fiinţă socio-culturală şi ale conduitei sale în cadrul grupurilor din care face parte, precum şi cu studiul particularităţilor psihologiei de grup, colective şi de masă aşa cum se manifestă ele în activităţile oamenilor, în conduitele şi trăirile lor comune, în comunicarea dintre ei. 2) Definiţia analitică. În obiectul psihologiei sociale pot fi incluse următoarele probleme: trăsăturile psihice ale omului în calitatea lui de exponent al unei anumite epoci, orânduiri, clase, naţiuni, profesii, vârste, sex; particularităţile manifestării componentelor psihologiei individuale în colectiv şi în masa de oameni; particularităţile psihologiei structurale ale diferitelor grupuri sociale; procedee de comunicare şi de interinfluenţare psihosocială a indivizilor în grup şi a grupurilor între ele; particularităţile mecanismului psihologic al reflectării mediului social şi al 17 influenţării lui de către grupuri şi mase de oameni;

-

legile conduitei de grup şi ale conduitei colective; legile formării şi evoluţiei psihologiei diferitelor grupuri şi straturi sociale.

18

2. RAMURILE PSIHOLOGIEI SOCIALE Dacă - aşa cum am arătat în primul capitol al cursului - nimic nu există în societate care să nu aibă componente şi implicaţii psihologice, va trebui să admitem că în sectoarele vieţii sociale vom găsi un ansamblu de fenomene psiho-sociale care le asigură funcţionarea. Astfel, sistemul psihologiei sociale (ca ştiinţă) poate fi divizat în discipline de ramură, după criteriul tipului de relaţii sociale pe care fenomenele psihice studiate le reflectă. Iată tabloul acestor corespondenţe propus de psihlogul Pantelimon Golu (6):

Relaţii materiale

- de producţie - de schimb - de consum - ale vieţii cotidiene - interpersonale psiho-sociale - de grup - colective

Relaţii spirituale ideologice

- politice - juridice - filosofice - etice - pedagogice - estetice - religioase - ştiinţifice

Psihologia socială a vieţii materiale (industrială, agrară, comercială, cotidiană)

Psihologia socială generală Psihologia socială a politicii Psihologia socială juridică Psihologia socială filosofică Psihologia socială a moralei Psihologia educaţiei Psihologia socială a artei Psihologia socială a religiei Psihologia socială a ştiinţei

Împreună cu psihologia generală, aceste “psihologii de ramură” formează SISTEMUL PSIHOLGIEI SOCIALE ca disciplină de cunoaştere (ca ştiinţă).

Comentariu Din schema de mai sus rezultă că se poate vorbi de existenţa unui nivel psihosocial al conştiinţei sociale. Asupra lui îşi exercită influenţa nu numai relaţiile sociale (obiective, materiale), ci şi relaţiile ideologice (subiective, spirituale). De aceea se poate vorbi de o latură ideologică a psihologiei sociale (impregnarea psihologiei oamenilor cu idei politice, juridice, filozofice, etice, religioase etc.). Aceste relaţii nu sunt, însă, pur spirituale, nu sunt simple fapte de conştiinţă, ci se împletesc nemijlocit cu activităţile materiale care asigură producerea schimbulului şi a comunicării. Cercetarea legilor care guvernează aceste tipuri de relaţii, indiferent de sectorul de activitate în care se manifestă, este de competenţa psihologiei sociale generale. Fenomenele ideologice nu pot fi nici separate, nici suprapuse fenomenelor psihosociale. Ele sunt impregnate de psihologia oamenilor, de aceea se poate vorbi de o “latură psihosocială a conştiinţei ideologice” (6). Ea este studiată de o serie de ramuri ale psihologiei sociale.

19

Pentru a ne familiariza cu problematica pe care o vom aborda în continuare, să trecem în revistă problematica fiecărei ramuri, conform clasificării propuse de Pantelimon Golu în lucrarea citată.  Psihologia socială a vieţii politice(11 studiază: - manifestările psihice legate de activitatea politică, - caracteristicile conduitei oamenilor în situaţii politice, - legile condiţionării sociale a atitudinii politice a maselor, - locul şi rolul organizaţiilor politice în modelarea psihologiei sociale şi a concepţiei despre lume a oamenilor, - participarea oamenilor la viaţa politică, la conducerea statului, precum şi aspectele psihologiei ale “jocului democratic”, - formarea opiniei publice la diferite segmente ale populaţiei, - influenţa îndoctrinării politice a maselor asupra structurii şi dinamicii vieţii sociale. Psihologia socială juridică se ocupă de studierea următoarelor aspecte psihologice implicate în raportul dintre legislaţie şi conduita oamenilor: - conştientizarea şi internalizarea normelor social-juridice, - cauzele şi consecinţele psihice ale abaterii de la norme, - căile redresării conduitelor psihice ale abaterii de la norme, - căile redresării conduitelor anomice, infracţionale, - problemele delincvenţei juvenile. 

Psihologia socială a moralei studiază rădăcinile socio-psihologice ale normelor etice şi ale comportamentelor morale: - baza psihologică a atitudinilor morale fundamentale, - baza psihologică a influenţării morale a oamenilor, - aspectele psihologice ale confruntării dintre sistemele de valori morale. 





Psihologia socială a educaţiei studiază fenomenele ce se petrec în: - microgrupuri şcolare , - relaţii interpersonale dintre elevi şi profesori, elevi şi conducătorii şcolii, - munca instructiv-educativă, - grupurile educaţionale şcolare şi extraşcolare (rolul liderului, influenţa grupurilor asupra persoanei etc.).

educaţională a

Psihologia socială a artei studiază problemele psihologice ale: - genezei atitudinii estetice faţă de realitate, - influenţei factorilor social-istorici asupra creaţiei artistice şi asupra receptării operei de artă, - formării preferinţelor estetice şi a gustului pentru frumos, - mecanismului transpunerii valorilor estetice în conduita reală a indivizilor şi grupurilor umane.

Psihologia socială a ştiinţei cercetează: - rădăcinile social-psihologice ale ştiinţei, - influenţa atmosferei social-psihologice asupra stilului gândirii ştiinţifice şi asupra caracterului cercetării, - semnificaţia psihosocială a răspândirii cunoştiinţelor ştiinţifice în rândurile maselor.  Psihologia socială a filosofiei studiază: - originea social-psihologică a unor teme filosofice sau chiar a unor probleme (vezi, de pildă, aşa-numita “problemă fundamentală a filosofiei”, pe care Engels(12 o origina în trăirile sufleteşti ale omului primitiv, legate îndeosebi de experienţa visului); - influenţa unor particularităţi psiho-sociale (de ordin clasial, naţional etc.) asupra gândirii filosofice. 20 



Psihologia socială a religiei încearcă să cotribuie la: - elucidarea mecanismului influenţelor religioase asupra conştiinţei omului, - înţelegerea mecanismului de convertire religioasă, - conduitele de grup şi de masă în cotextul fenomenului religios (ritualuri, acţiuni protestatare, războaie religioase).



Psihologia socială industrială se ocupă de studierea: - relaţiilor interpersonale (“om-om”) din întreprinderea industrială, - relaţiile pe “axul vertical” al organizării întreprinderii, care include probleme de organizare; decizie; comunicare; circulaţiaţa informaţiei; cooperarea între niveluri; selecţia şi promovarea cadrelor; - relaţiile de pe “axul orizontal” al întreprinderii, incluzând probleme cum sunt: relaţii interpersonale din cadrul echipei; relaţii psihologice dintre echipe, ateliere, sectoare, secţii, birouri; relaţiile cu alte întreprinderi; relaţii cu consumatorii; - problemele social-psihologice ale colectivului de producţie; - premisele unei bune structurări a colectivului; - condiţiile unei distribuţii eficace a funcţiilor şi rolurilor între membrii colectivului; - conturarea celui mai eficient stil de conducere.



Psihologia socială agrară studiează: - efectele psihosociale ale mutaţiilor ce au loc în agricultură, - implicaţiile psihologice ale relaţiei sat-oraş, - consecinţele calificării (recalificării) forţei de muncă.



Psihologia socială comercială cercetează: - momentele psihologice ale interacţiunii vânzător-cumpărător, - particularităţile şi preferinţele publicului consumator, - probleme ale acţiunii de prezentare şi desfacere, - influenţa tradiţiei asupra conduitei consumatorilor.



Psihologia socială a vieţii cotidiene se ocupă de probleme ale modului de trai : - sistemul deservirii şi autoservirii comunale cotidiene, - relaţiile de familie, de rudenie, de vecinătate, de petrecere a timpului şi de organizare a spaţiului, - probleme psihosociale ale timpului liber (psihologia loisir-ului).

21

NOTE 1. Deşi mulţi autori nu mai sunt dispuşi s-o spună, trebuie să afirmăm răspicat că fără teoria marxiană despre esenţa umană (ca ansamblu al relaţiilor sociale), despre natura societăţii (ca domeniu guvernat de legi obiective care pot fi cunoscute) şi despre relaţia individ-societate (înţeleasă ca o unitate indestructibilă), psihologia socială nu ar fi depăşit paradigmele reducţioniste. Nu se poate contesta meritul lui Marx de a fi înţeles pentru prima dată “excentrarea” esenţei umane în raport cu “individul izolat”. Este drept, nici paradigma lui Marx, pe care am numi-o clasială, nu este lipsită de reducţionism: el nu vede alt orizont de viaţă susceptibil de a participa la naşterea pshismului individual decât clasa socială, pe care o absolutizează în calitate de “creuzet” al individualităţii. De aici, şi speranţa lui legată de dispariţia claselor, ca o condiţie pentru dezalienarea completă a individului şi transformarea acestuia într-o "personalitate multilateral dezvoltată" şi într-un “individ istoric-mondial”, adică într-un “om uman”. Astăzi ştim că acelaşi rol de "creuzet" poate fi atribuit genului, grupurilor marginale sau minorităţilor (este exact ceea ce fac teoriile postmoderne ale identităţii). În paradigma lui Marx, Lenin a încercat să împingă preocupările, nici astăzi finalizate, spre înţelegerea mecanismelor de fuziune a ideologicului cu psihologicul (a “teoriei” cu conduita “reală”). La Lenin, reducţionismul clasial se adânceşte, căci el a absolutizat lupta de clasă în analiza raporturilor dintre aceste "mari grupuri sociale": dacă la Marx clasele fundamentale ale unei orânduiri formau o "unitate a contrariilor" mediată de alte grupuri, Lenin pierde din vedere ideea de "unitate", exacerbând-o pe aceea de "luptă". Totodată, el nu înţelege rolul de mediator al altor clase şi pături sociale, pe care nu le poate concepe decât ca aliaţi ai uneia dintre clasele fundamentale (de pildă, ţărănimea aliat al clasei muncitoare, iar chiaburimea - aliat al burgheziei). Pe acest drum, Lenin ajunge în mod fatal la teoria sa despre "dictatura proletariatului" şi la programul politic de desfiinţarea a chiaburimii - model preluat şi de comuniştii români după instalarea lor la putere, când au trecut la “cooperativizarea agriculturii (1948-1962)). 2. Este vorba de a gândi esenţa umană în aceeaşi termeni în care fizicienii contemporani (post-relativişti) concep esenţa unei entităţi fizice: ea nu se află în interiorul acesteia, ci în relaţia ei cu altă entitate. Ne aflăm în faţa unei schimbări de paradigmă, în care entitatea centrală a universului de cunoscut nu mai este obiectul, ci relaţia. Nu se mai pune problema de a “desface” obiectul în părţi componente, da a face lista acestora, de a le ierarhiza şi – în cel mai bun caz – de a stabili relaţiile dintre părţi; sarcina subiectului cunoscător este de a contextualiza obiectul, de a-l înţelege în intercaţiunile sale complexe cu alte obiecte, cu sistemul căruia îi aparţine, pentr ca – pe această bază – săi înţelegem şi alcătuirea internă. Astăzi, cercetătorii din ştiinţele naturii vorbesc despre abordarea “ecologică” sau “organizaţională” a oricărei entităţi. Insistăm asupra “infrastrucuturii epistemologice” a psihologiei sociale tocmai fiindcă acest principiu teoreticometodologic vine adeseori împotriva “evidenţelor” simţului comun. În multe sectoare ale acestuia, esenţa umană este considerată inerentă individului izolat – fie în varianta dură a biologismului (“conţinutul” personalităţii este predeterminat de codul genetic), fie în varianta mai slabă a psihologismului (este recunoscută o anumită “influenţă a mediului”, dar aceasta este raportată la un “individ pre-existent”, care este dotat cu toate datele esenţiale înainte de a intra în câmpul relaţiilor sociale). Vom vedea, cu altă ocazie, că această concepţie nu este străină de poziţia pe care adepţii ei o au în ansamblul relaţiilor sociale, de statutul lor socio-profesional sau de prestigiu: cei cu un statut înalt vor fi tentaţi să-şi explice situaţia lor socială prin propriile “calităţi personale”, diminuând la maxim aportul condiţiilor sociale; dimpotrivă, cei cu poziţii sociale marginale îşi vor explica “soarta” prin condiţiile sociale “vitrege”, alunecând, de această dată, în eroarea polară – sociologismul. [Aceste probleme vor face obiectul unei teme de seminar]. 3. Nu vom face aici inventarul abordărilor relaţioniste ale universului uman, dar celor interesaţi până la capăt de "ultima frontieră" a antropologiei filosofice le recomandăm meditaţiile filosofului român Vasile Tonoiu pe marginea "antropologiei relaţionale" propuse de Francis Jacques, în Diférence et subjectivité. Antropologie d'un point de vu relationnel (1982), în studiul Omul dialogal (5, cap. 10, pp. 294-355). 4. Într-o perspectivă actualizată nu trebuie trecut cu vederea factorul aleator (“întâmplarea”), care nu poate fi codificat ştiinţific şi care este foarte rar conştientizat de către subiect. Profesorii lui Bethoven i-au pus în vedere, de mai multe ori, să renunţe la muzică, fiindcă nu are nici o şansă. Walt Disney a fost concediat de la trei firme de producţii animate, pe motiv că nu are talent şi imaginaţie. Profesorii lui Thomas Edison, inventatorul becului electric, l-au propus pentru exmatriculare, considerându-l “un cretin incapabil să reţină şi să raţioneze”. Până la vârsta de patru ani, pe Albert Einstein familia îl considera debil mintal, iar profesorii l-au lăsat repetent din cauza matematicii. La vârsta de 14 ani, Michel Jordan, celebrul baschetbalist din NBA, a fost dat afară din echipa de baschet a clasei, iar profesorul de sport scria în fişa psihologică a acestuia: “un tăntălău fără pic de talent”. În toate aceste cazuri, ne putem întreba: ce a fost determinant în evoluţia persoanei, mediul socio-cultural, care le-a stimulat aptitudinile native, sau întâmplarea? Bineînţeles că nu întâmplarea: persoanele nominalizate mai sus nu au beneficiat de ceea ce numim "întâlnire astrală", adică de apariţia unui "om providenţial" în "locul potrivit" şi la "momentul potrivit" (adică în acel punct al biografiei în care o astfel de întâlnire poate declanşa "reacţii în lanţ", un 22

şir de consecinţe benefice asupra evoluţiei individuale). Dimpotrivă, oamenii întâlniţi de aceste persoane le-au excomunicat din domeniul în care se vor afirma ca personalităţi (ca inovatori, care au contribuit la dezvoltarea domeniilor respective). Pe de altă parte, istoria individului este întotdeauna afectată - influenţată sau chiar determinată - de o mulţime de factori întâmplători. Aceştia pot fi vizibili pentru subiect sau pentru observatorii din jurul său, prin urmare fiind conştientizaţi; limbajul comun i-a codificat în expresii precum "noroc", "şansa vieţii", "ultimul tren" etc. Dar ei pot fi şi invizibili, deci neconştientizaţi, tocmai datorită caracterului discret al acţiunii lor asupra istoriei individuale; numim aceşti factori întâmplători "componenta infinitezimală" a biografiei. Probabil că factorii "invizibili" reprezintă majoritatea zdrobitoare a factorilor aleatori, care acţionează discret dar continuu, aproape cotidian. Considerăm că tocmai absenţa conştientizării lor stă la baza erorii biologiste proprii simţului comun: explicaţia succeselor şi eşecurilor în socializare, a performanţelor şi contraperformanţelor în activitate prin apelul la bagajul ereditar al individului. În viziunea noastră, patrimoniul genetic considerat izolat, fetişizat, scos din context societal, nu poate fi luat ca factor explicativ în sine: în ecuaţia personalităţii, el nu reprezintă o variabilă independentă. Astfel, contrapunerea lui "mediului social" este eronată, iar vechea dilemă "Mediul sau ereditatea?" este o falsă problemă (de altfel, ea nici nu este o problemă decidabilă: nu se poate imagina o soluţie bazată pe date experimentale - altfel spus, nu poate fi imaginat un "experiment crucial" care să decidă odată pentru totdeauna în favoarea "mediului" sau a "eredităţii"). De aceea, un răspuns la această dilemă nu poate fi decât unul speculativ. Dacă lucrurile stau aşa cum credem noi, atunci cum se explică eroarea biologistă? Ca mai toate iluziile ideologice, ea are la bază un mecanism epistemic, deci suportă o explicaţie epistemologică. În relaţia "mediu" versus "ereditate", singurul factor vizibi este primul (unele dimensiuni ale acestui concept, denumite "condiţii de viaţă", sunt chiar cuantificabile). Cel de-al doilea factor, fiind invizibil, este doar presupus; în plan epistemic, el funcţionează ca un fel de "cutie neagră", în care sunt aruncaţi toţi factorii invizibili, neconştientizaţi, pe care îi subtituie, oferindu-se astfel o "explicaţie" aparent raţională şi satisfăcătoare pentru gândirea necritică. Aşadar, tot ceea ce nu putem explica punem pe seama "eredităţii". Dacă fiul unui mare compozitor va deveni tot compozitor, vom spune "A moştenit talentul tatălui!"; dacă dimpotrivă, el nu ajunge compozitor, vom spune "Nu a moştenit talentul tatălui!". Ultima afirmaţie este cu atât mai convingătoare cu cât cel de-al doilea factor al diadei, "mediul", e considerat favorabil pentru a deveni compozitor. În paradigma noatră teoretică, ambele afirmaţii sunt hazardate, pentru că nu pot fi testate. Nu vom şti niciodată dacă tânărul compozitor a devenit ceea ce este doar pentru că şi-a moştenit tatăl (rolul "eredităţii") sau doar pentru că a copilărit într-un mediu muzical (rolul "mediului") ori, dimpotrivă, pentru că un anumit eveniment infinitezmal al vieţii sale i-a direcţionat evoluţia spre valorificarea zestrei ereditare. După cum nu putem şti dacă tânărul care a ajuns inginer electronist nu a devenit compozitor pentru că nu şi-a moştenit tatăl sau, dimpotrivă, pentru că un eveniment infinitezmal i-a blocat posibilitatea de a valorifica zestrea ereditară – şi asta, în ciuda "condiţiilor de mediu" favorabile. Teza noastră este că în "condiţiile de mediu" intră întotdeauna şi componenta infinetizamlă a unei biografii; aceasta nu ţine nici de "ereditate", nici de "noroc", dar ţine de aleator. Avem convingerea că ea poate ţine şi de comunicarea eficientă. Iată de ce am insistat atât de mult asupra componentei infinitezilale: conştientizarea ei ne poate ajuta decisiv în reducerea aleatorului, mai ales atunci când răspundem de socializarea unor semeni ai noştri. Când Victor Hugo îl mântuieşte pe Jean Valjean (victimă a "mediului social"), o face prin intermediul unui factor aleator: întâlnirea ocnaşului evadat cu episcopul din Digne, preotul Myriel. În momentul în care acesta decide să nul dea pe mâna poliţiei, Jean Valjan devine pentru tot restul vieţii o fiinţă morală. Întregul proiect de emanipare umană al iluminismului, bazat pe credinţa în "perfectibilitatea morală a individului", a vizat, de fapt, generalizarea factorilor aleatori benefici, în detrimentul celor malefici. Sesizând că nu poate exista pentru fiecare Jean Valjean câte un preot Myriel, care să mai şi apară "la momentul potrivit", marxismul a propus o schimbare globală şi radicală a relaţiilor sociale, prin care trebuie să înţelegem atât "mediul" cât şi "individul", în dubla lui calitate de generator şi de produs al mediului social. Principalul argument al lui Marx era că iluminismul împărţise societatea în două părţi educaţi şi educatori - şi uitase un fapt crucial: "educatorul însuşi trebuie să fie educat". Cine s-o facă? În concluzie, "Coincidenţa dintre schimbarea împrejurărilor şi schimbarea activităţii omeneşti poate fi privită şi înţeleasă în mod raţional numai ca practică revoluţionară" ("Teza a 3-a despre Feuerbach", 4, p. 373-374). Astăzi ştim că o comunicare eficientă şi etică, aşa cum o gândeşte, de pildă, Habermas când construieşte conceptul de competenţă comunicativă, poate înlocui în mare parte "practica revoluţionară" a lui Marx. O acţiune comunicativă luată sub control (profesionalizată) poate conduce la emanciparea concomitentă a educatului şi educatorului. Pentru cititorul atent este evident impactul acestui principiu asupra comunicării educaţionale (în familie, în şcoală, în biserică sau în cadrul emisiunilor de televiziune, care au devenit o instanţă de socializare atât de puternică încât concurează de la egal la egal familia şi şcoala, fiind pe cale să câştige partida). Ca părinte sau ca profesor, a da vina pe "ereditate", pe "condiţiile de mediu" sau pe "ghinion" reprezintă o formă de iresponsabilitate. Vom da un singur exemplu de "iresponsabilitate în masă". Aproape toate ziarele centrale din 19 iulie 2002 au relatat despre contestarea repartizării în licee şi şcoli profesionale a absolvenţilor clasei a VIII-a din şcolile bucureştene. Era vorba de sute de persoane, elevi şi părinţi, care dădeau vina pe operatorii care introduseseră datele în calculator sau chiar pe... calculator. Cu excepţia câtorva situaţii (după verificările din prima zi, doar opt cazuri), vina repartiţiilor aberante era împărţită între părinţi şi profesorii-diriginţi: nici unii nici alţii nu îşi făcuseră datoria 23

elementară de a supraveghea completarea fişelor de admitere de către elevi - nişte adolescenţi abia ieşiţi din pubertate, care se confruntau pentru prima dată în viaţă cu formularistica instituţională. Intervievată de reporterul cotidianului Azi, şefa Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti declara: "Dacă operatorul a fost neatent, părintele avea obligaţia să-şi verifice fişa şi să facă, dacă era necesar, corectura de rigoare" ("Elevii şi părinţii sunt nemulţumiţi de 'decizia' calculatorului", în Azi, 19 iulie 2002, p. 5). Dacă trecem peste faptul că inspectoarea-şefă a uitat să spună că aceeaşi obligaţie le revenea şi profesorilor diriginţi, trebuie să acceptăm că ea avea dreptate. Epilog: pe 27 iulie, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a organizat o nouă repartizare computerizată pentru candidaţii respinşi la prima sesiune din cauza completării greşite sau neinspirate a fişelor de admitere. Era vorba de 4.563 de elevi în întreaga ţară! (conf. Jurnalul Naţional din 22 iulie 2002, p. 2). Lipsa de responsabilitate personală a unor educatori (părinţi, profesori sau preoţi) reprezintă un ingredient masiv al socializării în societatea românească. Absentând când este nevoie de ei, tăcând atunci când trebuie să vorbească, făcând ceea ce nu trebuie să facă, astfel de educatori apar în scenă când este prea târziu, spun lucruri aberante şi fac gesturi disperate, care contravin şi normelor morale, şi legilor, şi regulilor de comportament socialmente acceptate. Părinţii vor încerca să pună "pile", profesorii se vor lăsa mituiţi în diverse feluri sau îi vor lăsa pe elevi să copieze la examenele de absolvire ş.a.m.d. Astfel, iresponsabilitatea personală se reproduce în timp şi se multiplică în spaţiu, devinind un fenomen social. Cu alte cuvinte, mii şi mii de educatori se erijează în factori infinitezimali malefici pentru viaţa celor de care răspund. Cum îşi reduc ei disonanţa cognitivă - altfel spus, cum îşi salvează stima de sine? Prin apelul la scenarii oculte, la "ghinion", la "ereditate" sau la "mediu" (părinţii vor înţelege prin "mediu" şcoala, iar profesorii - mediul familial). În primul paragraf al Capitolului VI, dedicat re-socializării în România postcomunistă, vom vedea că o comunicare etică şi eficientă, subordonată exigenţelor deontologice şi de excelenţă ale Relaţiilor Publice, poate face minuni. Cu o singură condiţie: exercitarea şi dezvoltarea la scară socială a responsabilităţii, înţeleasă ca atitudine morală ce se manifestă pe trei niveluri ale existenţei umane: acţiunea, comunicarea şi gândirea. Individul moral şi totodată eficient (rar avis în actualul nostru peisaj socio-cultural) nu poate fi decât cel care se întreabă în permanenţă: "Ce şi cum fac?", "Ce şi cum comunic?", "Ce şi cum gândesc?". El este acea persoană preocupată deopotrivă de devenirea celuilalt şi de propria devenire. Să fie clar: nu propunem aici o abordare moralizatoare a responsabilităţii, căci nu ne amăgim cu iluzia că discursul moral poate responsabiliza pe cineva. Ştim că un orizont de viaţă nu poate fi schimbat din afara lui; în ultimă instanţă, "toate uşile se deschid pe dinăuntru". Când facem apel la responsabilizarea indivizilor prin intermediul comunicării ne referim la finalitatea intrinsecă a oricărui management performant - în cazul de faţă, la produsul firesc şi necesar al managemntului comunicării sociale. În viziunea filosofului Francis Jacques, realizarea competenţei comunicative încorporează o exigenţă deopotrivă etică şi teoretică; exerciţiul acestei competenţe condiţionează "funcţia simbolică şi cunoaşterea în progresul său" şi presupune, în acelaşi timp, activarea "responsabilităţii noastre esenţiale" (apud 6, p. 320). Unul dintre cei mai importanţi psihiatri contemporani, în acelaşi timp moştenitor şi dizident al psihanalizei freudiene, Viktor Frankl, vede în responsabilitate nu doar o valoare morală printre alte valori morale, ci "esenţa existenţei" (7, pp. 131-134). Interesantă este metoda propusă de Frankl, întemeietorul logoterapiei, pentru responsabilizarea pacienţilor săi: "Trăieşte ca şi când ai trăi pentru a doua oară şi ai grijă să nu mai faci geşelile pe care le-ai făcut în prima viaţă" (idem, p.132). Absenţa responsabilităţii este una dintre sursele dereglărilor psihice, iar accesul la responsabilitate presupune o dublă de-centrare: decentrarea individului faţă de sine însuşi (a ţine cont de consecinţele propriilor acte asupra celorlalţi) şi decentrarea faţă de hic et nunc (a ţine cont de consecinţele în altă parte ale actelor de aici, precum şi de consecinţele în viitor ale actelor de acum). Celebrul psiholog american Gordon W. Allport considera cartea din 1946 a lui Frankl "o introducere în cea mai semnificativă mişcare psihologică a zilelor noastre". 5. În discuţia actuală despre “schimbarea mentalităţii” românilor există tendinţa de a se aluneca în iluminism (Discursul Raţional!), tocmai datorită eludării acestor mediatori. Prea mulţi “specialişti” îşi închipuie că un popor poate fi educat prin intermediul Discursului (moralizator, critic şi autocritic sau raţional). Eludarea mediatorilor duce, pe de altă parte, la psihologizare (reducerea problemei la psihologia individuală), de unde şi o serie de paradoxuri de genul “românii sunt nişte oameni extraordinari, dar societatea românească nu funcţionează” (când valorizăm “românul” pozitiv, facem aprecieri în câmpul psihologiei individuale sau, cel mult, al psihologiei grupului mic; când apreciem conduitele sociale ale românilor – corupţia, politicianismul etc. - sau funcţionarea instituţiilor, ne situăm în planul psihologiei grupurilor mari şi al fenomenelor de masă (de pildă, al culturii), unde rolul mediatorilor este mult mai important. 6. Termenul de ideologie a cunoscut atâtea definiţii şi utilizări, încât este necesară de fiecare dată precizarea sensului în care este folosit. La sfârşitul secolului XVII, Destutt de Tracy, Cabanis, Daunou se ocupau de studiul ideilor şi al originii lor. Pentru inventatorul termenului, ideologia era ştiinţa formării ideilor (Destutt de Tracy, Élements d’idéologie, 1801). În ceea ce priveşte cariera accepţiunii negative, tonul a fost dat de Napoleon, care îi numea pe gânditorii speculativi şi neproductivi cu un termen generic şi, totodată, peiorativ: ideologi. La Marx (Ideologia germană, 1845), ideologia este definită ca falsă conştiinţă, în sensul că “în întreaga ideologie oamenii şi relaţiile dintre ei apar cu capul în jos, ca într-o camera obscura”; el explică procesul prin 24

condiţiile de viaţă concret-istorice: “acest fenomen decurge în aceeaşi măsură din procesul istoric al vieţii lor, ca şi răsturnarea obiectelor pe retină din procesul nemijlocit al vieţii lor” (10 p. 22). Viziunea lui Marx este preluată de Louis Althusser (“Marxism şi umanism”, 1963), pentru care “Ideologia este (...) expresia raportului oamenilor faţă de ‘lumea’ lor, adică unitatea (...) raportului lor real şi a raportului lor imaginar faţă de condiţiile reale de existenţă. În ideologie raportul real este inclus în mod inevitabil în raportul imaginar: raport care exprimă mai curând o voinţă (...), chiar o speranţă sau o nostalgie, decât descrie o realitate” (11, pp. 59-60). Aşadar, în ideologie oamenii nu ar exprima raporturile reale cu condiţiile lor de existenţă, ci modul în care trăiesc aceste raporturi; spre deosebire de ştiinţă, care descrie şi explică raporturi reale, ideologia exprimă raporturi trăite (aici trebuie precizat că Althusser operează cu antinomia cunoaştere-trăire: fiind raţională, cunoaşterea poate fi obiectivă, în timp ce trăirea este întotdeauna subiectivă). Acelaşi aspect, iraţional şi fără funcţie cognitivă, este considerat esenţial şi de sociologi eminenţi care s-au ocupat de fenomen (Talcot Parsons, Raymond Aron, Edward Shils). Ei văd în ideologie o formă de “religie seculară”: un amestec de fapte şi observaţii selecţionate în numele unei “cauze” şi de judecăţi pasionale cu manifestări de fanatism, aflate la antipodul lucidităţii şi cunoaşterii obiective. Tot în direcţia explicării prin iraţional se plasează şi modelul semiotic al mecanismelor de formare a ideologiilor propus de Umberto Eco (12, pp. 366-378). În prezentul capitol, termenul de ideologie este folosit în sesnsul său cel mai larg, cel de “ansamblu de idei şi credinţe, valori şi simboluri, concepte şi coduri, stiluri mentale şi cognitive, reprezentări şi ritualuri prin intermediul căruia membrii unei comunităţi percep lumea şi prelucrează informaţia, se recunosc între ei şi se mobilizează în vederea acţiunii”. Totodată, împărtăşim distincţia lui Karl Manheim între “ideologiile particulare” (specifice anumitor grupuri şi referitoare la un anumit domeniu al realităţii) şi “ideologiile totale” (specifice unei culturi şi referitoare la lumea în ansamblu - Weltanschauungen). 7. Vezi, de pildă, campania de imagine realizată, în vara anului 2000, de Saacthi & Saatchi Adverttising, pentru candidatul PNŢCD la funcţia de Primar General al Capitalei, Cătălin Chiriţă. Concepută ca o campanie de publicitate, ea a promovat “produsul Cătălin Chiriţă” ca pe orice alt produs lansat pe piaţă (de pildă, un detergent). Când a trebuit să apară în dezbaterile televizate alături de contracandidaţii săi, “detergentul” a început să vorbească; din acest moment, candidatul a început să scadă în sondajele preelectorale progresiv şi ireversibil, până în ziua primului tur de scrutin. Chiriţă nu a intrat în turul al II-lea. Cei care îşi închipuie că o campanie electorală (specie a comunicării politice) se poate duce exact ca o campanie publicitară ignoră diferenţa dintre nivelul “psihologic” şi cel “ideologic” al conştiinţei sociale. 8. Gradul de apropiere dintre psihologic şi ideologic poate fi analizat şi evaluat teoretic, fiind de mare importanţă teoretic-explicativă şi chiar predictivă (de pildă, raportul dintre morala capitalistă şi etica protestantă). Dar pentru această analiză este mult mai indicat cuplul noţional “conştiinţă reală” – “conştiinţă posibilă” (L. Goldmann) sau cel folosit de Pierre Janet şi Jean Piaget: ”valori de finalitate” şi “valori de randament” (la care ne vom referi pe larg în capitolul VII, paragraful 2). 9. Un exemplu de produs prin transformare este folclorul politic (cunoscutele “bancuri politice”); în planul conştiinţei estetice, exemplul cel mai elocvent este kitsch-ul. 10. A se vedea conceptul absurd de maturizare ideologică a maselor, folosit de aparatele de propagandă comuniste, care este tributar unei viziuni liniare asupra faptelor de conştiinţă. El implica presupoziţia că asimilarea unei noi ideologii - în speţă, a celei comuniste - ar fi doar un proces de creştere, de evoluţie cantitativă. Este aceeaşi presupoziţie care i-a făcut pe Enciclopedişti să creadă că simpla acumulare de cunoştinţe ştiinţifice va determina o trecere în masă de la religiozitate la ateism (această iluzie iluministă a fost preluată şi de ideologia oficială a regimurilor comuniste, care se declarau adversare ale ideologiei burgheze!). Din punct de vedere epistemologic, este vorba de o presupozuiţie constitutivă paradigmei clasice a modernităţii (raţionalităţii liniare). La nivelul simţului comun o întâlnim, de pildă, atunci când un părinte este convins că urmaşii lui au alte preferinţe, alte obiective, aspiraţii şi idealuri pentru că nu au suficientă “experienţă de viaţă”. Un astfel de om crede că simpla acumulare de cunoştinţe îi va face pe copiii lui să simtă şi să gândească “normal”, adică la fel ca el (“O să vă vină vouă mintea la cap!”). 11. Preocupările de psihologie politică au început cu Aristotel, care a încercat o tratare psihologică a organizării politice a societăţii. Lucrările lui Hobbes, Spinoza, Lock sau Rousseau consacrate teoriei contractului social conţin multe elemente de psihosociologie a vieţii politice. În secolul XIX a predominat abordarea conceptuală a acesteia; abia în secolul XX apar primele cercetări concrete – în special în domeniul opiniei publice şi în selectarea şi pregătirea oamenilor politici. În zilele noastre, aportul psihologiei sociale constă şi în cunoaşterea particularităţilor psihice naţionale, foarte importantă în relaţiile politice dintre state. 12. Iată cum explica Engels geneza psiho-socială a “problemei fundamentale a filosofiei” – problema raportului dintre gândire şi existenţă: “Din timpurile cele mai îndepărtate, când oamenii, care nu ştiau încă nimic despre structura propriului lor corp, au ajuns, sub impresia viselor, la reprezentarea că gândirea şi simţirea nu sunt o activitate a trupului lor, ci a unui

25

suflet deosebit de el, care sălăşuieşte în acest trup şi îl părăseşte la moarte; încă din acele timpuri ei au fost nevoiţi să se întrebe care este raportul dintre acest suflet şi lumea exterioară (18, p. 342).

26

TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Septimiu Chelcea, Un secol de psihosociologie, ed.a II-a, Editura INI, Bucureşti, 1999 2. Ana Tucicov-Bogdan, Psihologia socială (Note de curs), Societatea Ateneul Român, Universitatea Ecologică Bucureşti, 2000 3. G.W.F. Hegel, Fenomenologia spiritului, trad. Virgil Bogdan, Editura Academiei, Bucureşti, 1965 4. Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, vol. II, ed. a III-a, Editura Politică, Bucureşti, 1967 5. Vasile Tonoiu, Omul dialogal, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995 6. Pantelimon Golu, Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974 7. Viktor E. Frankl, Man's Search for Meaning, Washington Square Press, 1985 8. Otto Klineberg, Psychologie sociale, PUF, Paris, 1963 9. M. Sherif, The Psychology of Social Norms, New York, 1936 10. Karl Marx, Friedrich Engels, Ideologia germană, E.S.L.P., Bucureşti, 1956 11. Louis Althusser, Citindu-l pe Marx, Editura Politică, Bucureşti, 1970 12. Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 13. M. Zilling, “Eisstelung und Aussage”, în “Zeitschrift fűr Philosophie”, 1928 14. Lucien Goldmann, Sociologia literaturii, Editura Politică, Bucureşti, 1972 15. Dumitru Borţun, Semiotică. Limbaj şi comunicare, curs, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy”, SNSPA, Bucureşti, 2001 16. Jean-Pierre Deconchy, Psychologie sociale. Croyances et ideologies, Meridiens Klincksieck, Paris, 1989 17. Mihai Ralea, Traian Herseni, Introducere în psihologia socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996 18. Friedrich Engels, “Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane”, în Karl Marx, Friedrch Engels, Opere alese în două volume, vol. II, Editura Politică, Bucureşti, 1967.

27

CAPITOLUL III STUDIUL ŞTIINŢIFIC AL PERSOANEI; NEVOILE ŞI ASPIRAŢIILE

1. Persoana - un sistem deschis şi dinamic; statutul şi rolul persoanei 2. Nevoile şi aspiraţiile ca motivaţii ale conduitei şi activităţii

1. PERSOANA - UN SISTEM DESCHIS ŞI DINAMIC; STATUTUL ŞI ROLUL Psihologia socială îşi începe acţiunea de cunoaştere şi intervenţie de la nivelul particularsocial, iar nu de la cel general-uman. Ca orice ştiinţă, ea trebuie să se ridice de la particular la general; este raţiunea pentru care punctul ei de pornire e persoana, pentru că la acest nivel al existenţei începe să se manifeste viaţa psihică întru-un mod particular, concret şi sintetic. Dar ca orice ştiinţă care se doreşte aplicativă, psihologia socială nu-şi poate permite să rămână la abstracţii (acestea nu pot fi aplicate în realitate în mod nemijlocit, oricât de corect ar fi construite din punct de vedere analitic). Adevărul abstract va trebui tradus în adevăruri concrete, aplicabile. Iar această aplicare a cunoştinţelor vizează, până la urmă, tot persoana. Iată, deci, că persoana reprezintă atât punctul de plecare cât şi punctul de sosire al cercetărilor de psihosociologie; de aceea, conceptul de “persoană” reprezintă o categorie centrală a psihologiei sociale, în ciuda faptului că ea nu se ocupă doar de psihologia individului uman. 1.1. Conceptul de “persoană” Termenul de persoană vine din latina clasică, unde “persona” însemna : masca pe care o îmbrăca actorul (în sens de aparenţă exterioară); rolul interpretat de actor (în sensul de manifestare pentru alţii); actorul care juca un rol (în sensul de agent, de purtător al convenţiei); personaj cu valoare socială – economică, politică, juridică etc. (în sensul de îndeplinire a unor atribuţii pe care individul le primeşte prin convenţie socială). Deşi în aparenţă aceste accepţii originare fac abstracţie de “conţinutul intern” propriu fiecărui individ, ele sunt compatibile cu actuala paradigmă a psihologiei sociale, deoarece atrag atenţia asupra laturii exterioare, observabile, socializate a personalităţii. Ele ne sugerează că încă de la început, psihologia socială a intuit un adevăr la care s-a ajuns cu greu pe cale experimentală: unitatea esenţială între “interior” şi “exterior”, inexistenţa unei “personalităţi-în-sine”, abstrasă din contextul relaţional şi indiferentă la influenţele sociale. Altfel spus, influenţa factorilor sociali asupra comportamentului persoanei nu reprezintă o acţiune exterioară şi ulterioară constituirii persoanei; ea reprezintă un factor constitutiv al personalităţii. 28

Dar înainte de a vedea în ce constă această “influenţă”, să vedem ce se poate înţelege prin persoană ca sistem dinamic, ca organizare a subsistemelor psihofiziologice care, în cazul unui anumit individ, îi permite dar îi şi limitează adaptarea la mediu. De unde vine originalitatea ireductibilă a acestei adaptări? Psihologul american Gordon Allport (1, pg. 48) înţelege prin conceptul de “persoană” următoarele:  ansamblul dispoziţiilor înnăscute sau dobândite de individ ;  organizarea ierarhică a dispoziţiilor individuale ;  organizarea structural-funcţională a dispoziţiilor ;  organizarea adaptată a acestora, rezultată în urma interacţiunilor cu mediul social (care se caracterizează prin unicitate şi irepetabilitate). După cum se poate vedea, Allport are o viziune funcţionalistă (antiesnţialistă) asupra însuşirilor personale; acestea nu sunt considerate a fi a priori în raport cu relaţiile sociale ale individului. Dar dacă acceptăm caracterul constitutiv al factorului “social”, aceasta nu înseamnă să negăm un fapt elementar: independenţa relativă a proceselor psihice (dată de constantele percepţiei, gândirii, afectivităţii), independenţă ce face ca persoana să nu se adapteze “la nesfârşit” la situaţiile stimulative, ci să le şi selecteze, să le evite sau să le producă – altfel spus, să se adapteze activ, punându-şi “amprenta” sa inconfundabilă asupra mediului social, participând la producerea acestuia . Componenta psihică a persoanei poate fi sistematizată astfel :  latura intelectuală (totalitatea proceselor cognitive);  latura dinamico-energetică (temperament, afectivitate, motivaţie);  latura proiectivă (aspiraţii, scopuri, idealuri) ;  latura relaţională (trăsăturile de caracter);  latura instrumentală (deprinderi, priceperi, capacităţi, aptitudini). Definitoriu pentru persoană nu este atât cantitatea componentelor psihice, cât gradul de armonizare şi integrare a acestora, adică sinteza lor. Pierre Janet scria, la timpul său, că ”persoana” se circumscrie unor noţiuni foarte generale: unitate, individualitate, distincţie (2, p.6). Unificarea şi distincţia sunt tendinţe spontane (idem, p.9), încastrate în psihismul primar, în timp ce individualitatea este stimulată (sau nu) de factorii socioculturali (1. Persoana funcţionează ca un ansamblu de condiţii interne (stări, însuşiri, atitudini, montaje, predispoziţii) ale reflectării psihice şi ale conduitei omului. Efectul psihologic al acestora (imaginea, atitudinea, reacţia) este mediat şi condiţionat de particularităţile persoanei, care se prezintă ca o “prismă” cu multiple faţete: gradul de “prezenţă” în situaţie; starea de oboseală / de odihnă; starea de boală / de sănătate; istoria dezvoltării individuale. Particularităţile menţionate mai sus formează un “filtru” pentru condiţionările exterioare individului; datorită acestui “filtru”, ele se manifestă într-o “ecuaţie” unică, irepetabilă de la un individ la altul. Pe de altă parte, combinarea lor limitează individualizarea, care nu ajunge niciodată atât de departe încât între doi indivizi umani să nu existe nici o asemănare; ea creează “spaţiul de joc” pentru afirmarea “spontaneităţii” persoanei în determinarea conduitei sale. Altfel spus, nu vom întâlni niciodată o spontaneitate absolută, o conduită total nedeterminată şi nepredictibilă. Apare, astfel, posibilitatea cunoaşterii şi anticipării comportamentului indivizilor în împrejurări determinate. Conceptul de “persoană” ne permite să prevedem ce va face cineva într-o situaţie dată. 1.2. Influenţa factorilor socioculturali asupra comportamentului psihic al persoanei Problemele pe care trebuie să ni le punem, din punctul de vedere al psihologiei sociale, sunt următoarele: Cum se îmbină psihologicul cu socialul în comportamentul oamenilor? Cum devin particularităţile psihice şi psihofiziologice ale persoanei suport al rolurilor ei sociale? Cum se manifestă interacţiunea dintre acestea? 29

Pentru a răspunde la aceste întrebări va trebui să luăm în considerare următoarele date obiective ale persoanei: i ) persoana este omul ca individ social; i) persoana este subiect al acţiunii; iii) persoana nu este un sistem închis, suficient sieşi, ci un subsistem deschis la alte subsisteme, precum şi la macro-sistemul integrator. i) Ca purtător al anumitor roluri, funcţii şi relaţii, omul este şi obiect şi subiect al procesului istoric; în această dublă calitate, el este produsul epocii, al ţării, al evenimentelor contemporane, care conturează evoluţia istorică a societăţii, precum şi un produs al biografiei lui (al propriei sale istorii). De aceea, studiul persoanei trebuie să abordeze condiţiile sociale ale devenirii ei: epoca, ţara, organizarea socială, clasa, grupul de muncă, colaboratorii şi adversarii, familia (de provenienţă şi de apartenenţă) etc. etc. Toate aceste condiţii constituie, prin intersectarea lor, ceea ce B.G. Ananiev a numit generic “situaţii sociale ale dezvoltării persoanei” (3, cap.VII). În tentativa noastră de a determina “spaţiul de joc” al dezvoltării personalităţii, care în urmă cu două decenii era redus de marxismul oficializat la apartenenţa de clasă, mediul de provenienţă (rural/urban), ocupaţie, nivel de instruire, vârstă şi sex, am elaborat un concept similar: orizontul de viaţă (4). Pe măsura dezvoltării persoanei, creşte gradul ei de activism şi de “subiectivitate”, ceea ce se exprimă în conturarea poziţiilor proprii ale persoanei în interiorul unui statut social dat (2. Aceste poziţii se construiesc în forma unui sistem ierarhic de relaţii sociale, privilegii, orientări, scopuri şi valori care condiţionează prestigiul, reputaţia şi popularitatea persoanei. Prin aceasta, persoana îşi depăşeşte propriul ei cadru individual şi devine un puternic “centru emiţător” de influenţe psihosociale, provocând adesea efecte comportamentale neaşteptate(3. ii) Omul nu înseamnă doar relaţii şi poziţii sociale, ci şi o totalitate de activităţi. Ele este nu doar persoană, ci şi subiect. Coincidenţa dintre “persoană” şi “subiect” este o coincidenţă fericită, însă mai rară decât contradicţia dintre ele şi se exprimă în exterior prin dăruirea socială a persoanei (principalul indicator fiind abnegaţia, în sensul antic al termenului).

Cercetările experimentale arată că atunci când coincidenţa nu are loc, efectele psihosociale sunt nefaste: destrămarea structurii persoanei, dedublarea acesteia (cazul fiind un fenomen de masă în regimul totalitar din România) sau polarizarea funcţiilor în direcţia “persoane-lideri” / “subiecţi-lideri” (grupuri scindate pe axa funcţional-oficial)(4. iii) Omul nu este un sistem izolat, ci unul care se integrează cu alte sisteme: relaţii interpersonale, grupuri, colective. Fiecare dintre aceste sisteme repartizează funcţii şi roluri fiecărui membru. Prin intermediul acestor micromedii, persoana interacţionează cu macromediul social. Modul în care persoana inteacţionează cu aceste micromedii şi cu macromediul determină formarea modului de viaţă al individului. El poate fi mai mult sau mai puţin uniform în cadrul unui “orizont de viaţă” (sau “situaţie socială” – după Ananiev), în funcţie de aportul original al individului. Modul de viaţă poate deveni în asemenea grad “a doua natură” a omului, încât individul poate să lupte pentru păstrarea lui la fel de acerb ca pentru supravieţuire. Se cunosc numeroase cazuri în care indivizii au preferat să moară decât să-şi schimbe modul de viaţă (de exemplu, epidemia de sinucideri în rândurile oamenilor de afaceri şi ale acţionarilor la declanşarea crizei din 1929-1933). În marea majoritate a cazurilor, persoana este un sistem mobil, ale cărui graniţe sunt relative: ele se lărgesc sau se restrâng pe axa microsocial-macrosocial; se mută în funcţie de schimbarea grupului şi a rolului. Întotdeauna există pericolul ca individul să nu poată trece uşor şi/sau complet dintr-un rol în altul (de exemplu, trecerea de la rolul de “studentă” la cel de “mamă”); acest lucru are ca efect ratarea unui comportament pentru care persoana are, totuşi, dispoziţiile necesare. După cum vom vedea în punctul 2 al acestei teme, prin intermediul prescripţiilor, sancţiunilor şi întăririlor sale, grupul creează persoanei anumite aşteptări pe linie de rol, din care decurge conduita concretă a persoanei sub forma îndeplinirii funcţiilor sociale ce i-au fost atribuite (a “rolului”). 30

1.3. Statutul şi rolul Una dintre concluziile abordării problematicii de până acum este că analiza psihologică a persoanei trebuie completată (însoţită) de o analiză psihosocială, pentru a vedea modul în care diferite forme sociologice (mijloace de comunicare în masă, ideologii sau tipuri de cultură) sunt mediate de orientările, etaloanele şi stereotipurile persoanei, precum şi modul în care o serie de fenomene psihosociale (imitaţia, sugestia, conformismul) acţionează asupra persoanei. Analiza psihosocială caută corelatele socioculturale ale diferitelor procese psihice, iar cursul nostru dă prioritate punctului de vedere situaţional (analizei concrete a relaţiei dintre persoană şi situaţie). In cadrul acestui curs se va pune accent pe motivaţii, obişnuinţe, raportarea indivizilor la valorile sociale; aceste aspecte de dinamică comportamentală, generate de raportul persoană– situaţie, îşi găsesc expresia în două categorii fundamentale ale psihologiei sociale: “statutul” şi “rolul” persoanei. 1.3.1. Noţiunea de “statut” Ea exprimă faptul că în cadrul grupurilor şi colectivităţilor, comportamentul persoanelor se diferenţiază potrivit poziţiilor, funcţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale. Statutul constă într-o colecţie de reguli şi obligaţii - desemnate, de regulă, prin termeni ca “mamă”, “profesor”, “medic” etc. El exprimă o poziţie de bază a persoanei în structura socială – poziţie ce poate fi raportată la un rang mai înalt sau mai scăzut. Conform unei definiţii clasice, statutul reprezintă: “ansamblul de comportamente la care cineva se poate aştepta în mod legitim din partea altora” (Stoetzel – 6, cap. XII). Astfel, statutul de “profesor” desemnează totalitatea comportamentelor pe care cel ce ocupă această funcţie este îndreptăţit să le aştepte de la elevi, de la părinţii acestora, de la inspectori, de la alţi profesori – deci de la persoanele în raport cu care se defineşte (ibidem)(5. Grupul social se prezintă ca un ansamblu de status-uri. Fiecare individ ocupă, în orice societate, cel puţin un statut - şi aceasta, de-a lungul întregii sale vieţi (de la statutul de “sugar” la statutul de “muribund”). Majoritatea indivizilor ocupă, concomitent, mai multe poziţii. Nimeni nu poate ocupa, însă, toate poziţiile recunoscute într-un grup. Contribuţia fiecărui statut la atingerea scopurilor de grup constitiue funcţia statutului; ea este dată prin normă de grup. În contexte sociale diferite avem de-a face cu funcţii diferite ale aceluiaşi statut (de pildă, statutul de “copil” sau cel de “femeie” diferă în diferite culturi şi/sau în diferite epoci). Status-urile pot fi prescrise sau câştigate; în societăţile închise predomină cele prescrise (şi invers, în societăţile deschise, de tip modern, mobilitatea socială şi ideologia meritismului permit individului să-şi schimbe statutul de mai multe ori în timpul vieţii). Primele se numesc “societăţi de status”; în cadrul acestora, individul are un control slab asupra distribuirii status-urilor . Un bun exemplu este România în perioada 1947-1989, care era organizată de comunişti după principiile unei societăţi închise. În aproape toate domeniile esenţiale ale vieţii sociale, partidul unic controla distribuirea status-urilor, inclusiv a celor profesionale(6. 1.3.2. Noţiunea de “rol” Din orice statut rezultă relaţii de reciprocitate şi de complementaritate (statutul de “părinte“ îl presupune pe cel de “fiu”, cel de “soţ” - pe cel de “soţie” etc.). Acest lucru se exprimă în noţiunea de “rol” (un fel de revers al statutului): “ansamblu comportamentelor pe care alţii le aşteaptă în mod legitim de la noi” (Stoetzel - ibidem). Se poate vorbi de un rol general şi de roluri particulare. Rolul de “mamă” este în primul rând cel de a oferi asistenţă copilului (îngrijire, protecţie, învăţare), dar el presupune şi roluri specifice (în raport cu copiii vecinilor, colegii copilului, învăţătorul, medicul pediatru). Rolurile pot fi 31

ideale sau reale. Afecţiunea, ajutorul sau fidelitatea sexuală exprimă rolul ideal de “membru al cuplului conjugal “, dar conduita concretă se poate îndepărta mai mult sau mai puţin de rolul ideal; ea constituie rolul real. O îndepărtare prea mare (până la contradicţie) reprezintă o sursă de conflict. Când rolul real nu contravine celui ideal, ci, dimpotrivă, îi corespunde aproape perfect, persoana devine personaj(7. Rolurile mai pot fi prescrise, interzise sau emergente. Cele prescrise sunt date prin norma socială a grupului şi constau în acţiunile considerate esenţiale pentru rol, ca decurgând în mod necesar din statut. Cele interzise sunt formate din acţiuni considerate în contradicţie cu statutul, iar cele emergente sunt la latitudinea individului şi ţin de competenţa sa creativă. A asigura copiilor hrană suficientă

+100%

A-i învăţa pe copii să fie cinstiţi

A citi poveşti copiilor

A minţi copiii

+70% +50% 5% 0 -50% (Comportamentele de mamă după T.M. Newcomb - 7, p. 404)

A tortura fizic copiii

-100%

Conform autorului citat (7), dacă vrem să departajăm ceea ce este prescris şi ceea ce nu este prescris într-un rol dintr-o societate dată, trebuie să obţinem pe un eşantion reprezentativ următoarele informaţii: - o listă amplă de comportamente care pot intra în prescripţia de rol (listă elaborată în urma unei pre-anchete); - proporţia persoanelor interesate care consideră fiecare comportament ca obligatoriu sau doar permis (criteriul consacrat este ponderea de cel puţin 50%). Prescripţia rolului va cuprinde toate comportamentele considerate de cel puţin 50% din persoanele interesate ca fiind cerute de la toţi oamenii care îndeplinesc rolul respectiv. Se face, apoi, lista comportamentelor cerute, a celor permise şi a celor interzise. În zona “comportamentelor cerute” se conturează rolul prescris; în zona “comportamentelor permise” se conturează rolul emergent; în zona “comportamentelor interzise” – rolul interzis. Toate cele trei roluri sunt importante, iar cunoaşterea lor este esenţială în activitatea creatorilor de imagine (de pildă, în campania de imagine a unui candidat la o funcţie politică sau administrativă). După cum am văzut în paragraful 1.3.1, statutul reprezintă poziţia socială a persoanei, iar rolul – îndeplinirea statutului. După Ralph Linton (8, pp. 110-115), rolul reprezintă aspectul dinamic al statutului. Dar el nu decurge doar din statut, ci depinde şi de calităţile psihice ale persoanei. Astfel, rolul apare ca o sinteză între statutul şi comportamentul persoanei, fiind o verigă între social şi psihologic. 1.3.3. Relaţia statut-rol-comportament Persoana nu este doar un ansamblu de relaţii sociale, ci şi un subiect activ, care transformă aceste relaţii. Individul se adaptează la prescripţiile rolului într-un mod propriu, realizând un compromis între ceea ce-şi doreşte şi ceea ce este posibil. În general, comportamentul unei persoane se subsumează prescripţiilor, ea fiind constrânsă la aceasta de sancţiunile cuprinse în alte status-uri, corelate cu statutul său. Nu vom întâlni nici un individ care să-şi determine rolul în proporţie de 100% conform dorinţelor personale, după cum nu vom găsi nici o conformare de 100% la prescripţiile ce decurg dintr-un statut (vezi figura de mai jos, în care zona haşurată reprezintă spaţiul în care evoluează orice individ normal, săgeata roşie indicîmd sensul evoluţiei în timp a acestuia). 32

Zero

nale

100%

100%

Dorinţe persoPrescripţii de statut

Zero

O persoană poate îndeplini de-a lungul vieţii multe roluri, dar cu un succes mai mare sau mai mic. Una dintre cauzele eşecului este, cum am mai spus, incapacitatea de a trece la timp dintr-un rol în altul. O altă cauză este apartenenţa simultană la grupuri cu prescripţii diferite (familia, grupul de joacă sau grupul şcolar – la copilul mic; familia şi grupul de vârstă – la adolescent). De regulă, plasticitatea psihică a persoanei îl salvează pe individ, ajutându-l să evite comportamentul deviant. De asemenea, atunci când diferenţele sunt mici sau în curs de micşorare, individul are tendinţa de a se conforma prescripţiilor de statut din fiecare grup în parte. Schimbarea status-ului antrenează schimbări în comportament. Un statut ce prescrie mai multă responsabilitate va duce la responsabilizarea individului (mai ales la copii!). Esenţial în această dinamică a rolurilor este nivelul de aspiraţii.

33

2. NEVOILE ŞI ASPIRAŢIILE CA MOTIVAŢII ALE CONDUITEI ŞI ACTIVITĂŢII 2.1. Nevoile; piramida lui Maslow Una dintre cele mai cunoscute metode de clasificare a motivării este Ierarhia lui Maslow. Abraham Maslow propune o ierarhie de cinci nivele de nevoi (9): 1. Nevoile fiziologice stau la baza “piramidei lui Maslow” şi sunt direct legate de supravieţuirea individului sau a speciei. Foamea, setea, oboseala (nevoia de odihnă) şi sexul se încadrează în categoria acestor nevoi primordiale. Se poate observa cu uşurinţă, faptul că diferite bunuri de larg consum pot satisface anumite nevoi din această categorie (pâinea, răcoritoarele, energizantele sexuale etc.). 2. Nevoia de securitate şi, în general, nevoia de a fi protejat împotriva diferitelor pericole care pot ameninţa individul reprezintă nivelul următor al piramidei. Produse cum ar fi ale şi închizători cât mai sofisticate, centuri de siguranţă, alarme, asigurări, precum şi serviciile de pază şi protecţie pot satisface la un anumit nivel, nevoia de securitate sau siguranţă. 3. Nevoia de apartenenţă corespunde nevoii individului de a se simţi acceptat şi iubit de familia sa sau de grupul pe care îl frecventează. Exemple în acest sens pot fi: înscrierea într-un un club, într-o asociaţie, într-un partid. Practic, această nevoie are la bază nevoia de comunicare a individului la un anumit standard, conform unor interese comune de asociere. 4. Nevoia de stimă se situează la un nivel superior faţă de categoriile de nevoi prezentate. Pornind de la dorinţa de a fi acceptat, individul doreşte ceva mai mult - să fie stimat, să i se recunoască valoarea pe care el crede că o are. Este vorba de stima pe care trebuie să o simtă faţă de propria persoană şi de stima de care trebuie să se bucure din partea celor din jurul său. Există situaţii când o “autoapreciere” exagerată poate degenera în snobism şi într-o preocupare exagerată a individului de a-şi interpreta rolul social. 5. Nevoia de autorealizare reprezintă conform teoriei lui Maslow, vârful aspiraţiilor umane, exprimând valorificarea şi concretizarea potenţialului individului; este vorba de aşa-zisa “împlinire în sine”. Nevoile identificate de Maslow sunt ierarhizate pe baza modelului piramidal, astfel încât nevoile de ordin inferior să poată fi satisfăcute înaintea celor superioare. Concluzii importante pentru specialiştii în marketing şi comunicare, rezultate din teoria lui Maslow: 1. Cunoaşterea nevoilor nesatisfãcute poate reprezenta un mijloc pentru identificarea motivelor care determinã acţiunile oamenilor şi ceea ce îi intereseazã în situaţia prezentă, adică motivele cumpărării; 2. Odatã satisfãcute, nevoile îşi pierd rolul de a motiva indivizii; apare fenomenul de „saturaţie a nevoilor”; 3. Nevoile de ordin superior sunt tot mai puţin limitate; practic, nevoia de autorealizare este nelimitată (a se vedea marii creatori din toate domeniile, care au murit “pe baricade”; pe acest nivel al piramidei, nimeni nu-şi spune “Gata, îmi ajunge. Mă simt împlinit”).

34

Piramida nevoilor a lui Maslow Percepţia este procesul de selecţie, organizare şi interpretare a informaţiei primită din mediul înconjurător, informaţie ce are un anume înţeles pentru noi. Înţelegând cum publicul ţintă îşi selectează şi organizează informaţia, acest lucru se poate folosi în vederea elaborării unei cât mai bune strategii de comunicare. Doi oameni pot fi expuşi aceluiaşi mesaj, în aceleaşi condiţii, şi pot avea totuşi perspective diferite. Acest lucru se întâmplă fiindcă fiecare are alte nevoi şi o cu totul altă experienţă ce stau la baza perceperii mesajului. Răspunsul imediat pe care un om îl are la vederea unui afiş, unei reclame, a unui ambalaj, sau chia numai la vederea numelui mărcii poartă numele de senzaţie. Senzaţia poate fii influenţată de organele senzoriale, dar şi de intensitatea stimulilor. Unul dintre scopurile unei strategii de comunicare este acela de a atrage atenţia asupra mesajului. Asta înseamnă că se poate creea un mesaj în aşa fel încât să se maximizeze experienţa senzorială a consumatorului. În calitate de consumatori folosim, însă, diferite metode de a ne proteja şi de a simplifica uriaşa cantitate de informaţii care ne asaltează. Filtrăm informaţia si o selectăm doar pe aceea care ne interesează sau care este apropiată nevoilor noastre, ignorând restul informaţiei. Acest proces poartă numele de atenţie selectivă. Deoarece consumatorii caută selectiv informaţia, publicitarii trebuie să facă în aşa fel încât să capteze atenţia. Un alt proces de protejare împotriva cantităţii mari de informaţie este cel de percepţie selectivă. Interpretarea informaţiei este modelată de ceea ce deja ştim sau am avut deja de a face; informaţia este modificată în funcţie de cunoştiinţele, experienţa şi aşteptările deja prezente. Ne mai amintim deasemenea doar acele fragmente de informaţie pe care vrem să ni le amintim. Acest proces poartă numele de memorie selectivă. Toate aceste procese sunt importante pentru oamenii de publicitate în creearea mesajului, pentru ca mesajul să fie interpretat aşa cum s-a 35 intenţionat de la bun început.

Învăţarea este procesul prin care oamenii acumulează cunoştiinţe, experimentând rezultatul, într-o permanentă schimbare de comportament. Aplicat comportamentului consumatorului, învăţarea este procesul prin care consumatorii acumulează cunştiinţe şi experienţe care le afectează comportamentul de consumatori-cumpărători. Nu este greu de imaginat publicitatea ca un mecanism de învăţare-se încearcă să se înveţe consumatorii asupra produselor/serviciilor, a modalităţii de achiziţionare, dar şi de întrebuinţare. O dată ce informaţia a fost interpretată şi stocată în memorie, ea este folosită apoi în luarea deciziilor. Una dintre cele mai importante modalităţi prin care cunoştiinţele sunt acumulate, stoacate şi mai apoi relaţionate este formarea atitudinilor. Atitudinea este o structură alcătuită din trei componente, ce înglobează sentimentele, cunoştiinţele, acţiunea consumatorului. Atitudinile sunt de obicei stabile, constituind un adevărat barometru al comportamentului consumatorilor. Atitudinile sunt importante pentru marketing, în măsura în care oamenii le folosesc pentru a evalua alternativele într-o situaţie de alegere. Caracterul evaluativ al atitudinilor este scopul a priori vizat de către campaniile de comunicare. Publicitarii încearcă adesea să creeze sau să amplifice emoţiile consumatorilor prin mesajele ce au rolul de a influenţa atitudinile. În timpul conceperii campaniei de comunicare, publicitarii măsoară atitudinea faţă de produsul/serviciul ce se doreşte promovat pentru a determina cum anume să fie creat mesajul. Schimbarea atitudinală este adesea scopul publicităţii şi marketingului, atunci când este evident că această schimbare de atitudine va duce şi la o schimbare în comportamentul consumatorului. Atitutidinile sunt printre cele mai dificile lucruri pe care o campanie de comunicare trebuie să le schimbe. Motivul este acela că atitudinile sunt alcătuite din sentimente, cunoştiinţe şi experienţe care la rândul lor sunt dificil de schimbat. Noi sentimente, cunoştiinţe şi experienţe trebuiesc să se nască pentru ca atitudinile să se schimbe. Stilul de viaţă este un concept ce a evoluat din studiul sociologic al valorilor şi personalităţii şi reprezintă modul în care oamenii trăiesc şi cheltuiesc. Cunoaşterea stilului de viaţă oferă informaţii precise oamenilor de publicitate asupra publicului ţintă, ajutând la creearea unei cât mai bune campanii de comunicare. 2.2. Aspiraţiile; sursele nivelului de aspiraţii Caracterul deschis al sistemului care este persoana se exprimă prin existenţa dorinţelor, speranţelor, aşteptărilor, aspiraţiilor, scopurilor şi idealurilor spre care aceasta tinde. A te adresa acestor “vectori” ai motivaţiei reprezintă condiţia sine qua non a unei comunicări eficace (în publicitatea comercială sau în campaniile electorale exact acest lucru se face – mai mult sau mai puţin profesionist). Ei formează latura proiectivă a conştiinţei umane(1 şi exprimă specificul motivaţional al conduitei omului (stimularea ei din perspectiva viitorului, reprodusă în plan mintal prin imaginea anticipativă). Formulându-şi ipoteze şi scopuri, persoana se deplasează comportamental de la un obiectiv la altul, de la un nivel de activitate la altul, de la un “partener” la altul, de la un grup la alt grup. Astfel, ea se înconjoară de un veritabil câmp de interacţiune prin care mecanismele proiective reglează contactele cu alte persoane, făcând posibilă comunicarea, compararea şi cunoaşterea interpersonală. Aspiraţiile şi aşteptările sunt implicate peste tot unde este vorba de viitorul profesional al individului, de “mişcarea” sa în sistemul sarcinilor, funcţiilor şi poziţiilor sociale – altfel spus, în desfăşurarea biografiei sale ocupaţionale, morale şi sociale. În literatura de specialitate, latura proiectivă a persoanei este exprimată prin termenul nivel de aspiraţii, lansat de “şcoala dinamistă” a lui Kurt Lewin. Nivelul de aspiraţii se alimentează din trei surse principale: 1) interacţiunea subiect-sarcină; 2) interacţiunea persoană-semeni; 3) normele grupului. 36

2.1.1. Interacţiunea subiect-sarcină Kurt Lewin (10, p.137) alege exemplul unei persoane care, trăgând la o ţintă al cărei centru are valoarea de 10 puncte, realizează 6 puncte. La încercarea următoare se decide să realizeze 8 puncte şi realizează 5 puncte; este dezamăgită, dar pentru următoarea încercare se decide să realizeze din nou 6 puncte. După Lewin, într-o asemenea secvenţă distingem şase elemente: 1 - performanţa anterioară; 2 - punerea în funcţiune a nivelului de aspiraţii; 3 - executarea acţiunii şi obţinerea noii performanţe; 4 - reacţia la nivelul de realizare; 5 - sentimentul de succes/eşec; 6 - abandonarea acţiunii sau continuarea ei pe un nou nivel de aspiraţii. În legătură cu punctele 2 şi 3 se ridică următoarele întrebări: Ce anume determină nivelul de aspiraţii? Care sunt reacţiile la realizarea/nerealizarea lui? Kurt Lewin identifică următorii factori: scopul acţiunii, scopul ideal, diferenţa internă şi nivelul de încredere. Scopul unei acţiuni este doar o parte din scopul total al individului. Acest scop total poate include scopuri himerice, o dorinţă ceva mai realistă, un nivel pe care persoana îl consideră de atins în momentul imediat următor şi, în sfârşit, nivelul cel mai coborât (în condiţii potrivnice). Scopul unei acţiuni se apropie sau se depărtează de scopul ideal. Aceasta este diferenţa internă. Mai există şi diferenţa de scop sperată: diferenţa dintre nivelul scopului şi nivelul performanţei sperate (3). “Diferenţa de scop sperată” depinde de gradul subiectiv de probabilitate, evaluat de subiect. Expresia probabilităţii subiective este nivelul de încredere. Nivelul noii performanţe (punctul 3 din secvenţa Lewin) reprezintă “scorul reuşitei”. Diferenţa dintre nivelul de aspiraţii şi scorul reuşitei (în exemplul nostru, 5 puncte) constituie diferenţa de reuşită; ea poate fi pozitivă sau negativă (de unde satisfacţii nesperate de genul “mi-a pus Dumnezeu mâna pe cap” sau, dimpotrivă insatisfacţii nesperate, echivalate de subiect cu “ghinionul”) (2. Sensul şi mărimea diferenţei de reuşită determină decisiv reacţia la diferenţă (la noua performanţă). Este evident că o mare diferenţă pozitivă va implica perseverarea în acţiune de pe un nivel superior de aspiraţii, realizându-se aşa numita “autonomie funcţională a motivaţiei”. În concluzie, persoana funcţionează ca un sistem reglat din punct de vedere motivaţional, printr-un mecanism de feed-back pozitiv (Prigogine), care o împinge în direcţia dezvoltării nivelului de aspiraţii. În societăţile moderne (deschise), acest mecanism psihosocial este una dintre principalele cauze ale dinamicii sociale. Totodată, el poate avea efecte perverse, printre care “maxima incompetenţă” (Peter). 2.1.2. Interacţiunea persoană-semeni Aceasta este cea de-a doua sursă din care se alimentează nivelul de aspiraţii. Pentru majoritatea indivizilor, aspiraţiile sunt determinate în bună măsură de performanţele altor indivizi. Aceşti indivizi pot aparţine aceluiaşi grup sau unor grupuri concurente - egale, inferioare sau superioare ca statut social. În general, individul tinde să se identifice cu grupul său: nivelul mediu de reuşită al grupului devine normă a sa, prin care-şi defineşte statutul. Cercetările experimentale au impus următoarele concluzii : - subiecţii care au reuşite superioare mediei grupului îşi asumă niveluri de aspiraţii inferioare posibilităţilor lor; - subiecţii care au reuşite inferioare mediei au un “scor de diferenţă” pozitiv, iar cei ce se apropie de media grupului au un scor uşor pozitiv; - nivelul de aspiraţii creşte când subiectul se compară cu un grup inferior care are performanţe mai bune (studentul care se compară cu elevii mai performanţi ca el); - nivelul de aspiraţii scade când subiectul se compară cu un grup superior care are performanţe mai slabe (elevul care se compară cu studenţii mai puţin performanţi decât el). 37

2.1.3. Normele grupului După cum se ştie, normele sunt determinate cultural. Ele afectează profund aspiraţiile indivizilor. Indivizii consideră, de obicei, că nu este de dorit să te situezi nici sub norma de grup, dar nici deasupra normei. Ei tind mai degrabă spre un optimum decât spre un maximum. Un factor important în orientarea subiectului spre sarcini tot mai diferite îl constituie dorinţa de a depăşi actuala “zonă accesibilă” de activitate; totalitatea regiunilor de activitate accesibile se numeşte, în psihologia socială, spaţiul liberei mişcări (în limbajul filozofiei sociale, se poate spune “orizont de viaţă”). Lărgirea acestui “spaţiu social” este un factor stimulator pentru evoluţia persoanei în sistemul status-urilor şi rolurilor sociale. Ea explică multe dintre fenomenele de “ecologie socială” (trecerea dintr-un grup profesional în altul, din rural în urban, din oraşe mici în oraşe mari, din ţări subdezvoltate în ţări dezvoltate, din societăţi închise în societăţi deschise). Aşa cum conformarea la normele de grup explică reproducerea pe scară largă a grupurilor, a status-urilor şi rolurilor (vezi reproducerea profesională în cadrul unei familii), tendinţa de depăşire a normelor, de lărgire a “spaţiului liberei mişcări” este o explicaţie a dinamicii sociale, a circulaţiei indivizilor între sectoarele şi nivelurile unei societăţi. Diferenţa dintre cele două atitudini se explică şi prin factori de personalitate (ambiţia, prudenţa, curajul de a face faţă realităţilor potrivnice), dar ea se datorează în ultimă instanţă situaţiilor sociale şi normelor de grup, care sădesc în persoană o anumită atitudine faţă de norme. Aici apare un cerc vicios: atitudinea faţă de normele grupului este determinată, cel mai adesea, de... normele grupului (cazul elevului mic în clasa şcolară, a adolescentului în grupul de prieteni, a membrului unei organizaţii în organizaţia sa). Altfel spus, dacă normele grupului sancţionează non-conformismul şi premiază conformismul, atitudinea cea mai răspândită la nivelul grupului respectiv va fi conformarea la norme). Un mecanism eficace în “ruperea” cercului vicios este cel al grupului de referinţă, pe care îl vom discuta în capitolul IV (§1). Acest cerc vicios a fost sesizat de mult în sociologie şi în psihologia socială. De pildă, cercetările sociologice realizate în Franţa anilor ’70 au arătat că subreprezentarea fiilor de muncitori în rândul studenţilor (sub 1%) se explica nu numai prin condiţiile economice inferioare ale acestei clase sociale, ci şi prin nivelul de aspiraţii al majorităţii familiilor de muncitori (urmarea unei facultăţi de către copii nu reprezenta o aspiraţie). Faptul că nici fiii de muncitori nu-şi doreau să urmeze o facultate se explică prin caracterul circular al relaţiei dintre normele de grup şi atitudinea faţă de aceste norme; rezultatul, în acest caz: reproducerea socială a nivelului de aspiraţii În altă ordine de idei, biografia unui individ este guvernată de o serie de alte mecanisme psiho-sociale – unele mai cunoscute, altele mai puţin cunoascute. Butada conform căreia “în traista fiecărui soldat zace un baston de mareşal” este mai degrabă literară decât ştiinţifică; cercetările efectuate de şcoala lui George Buridieu pe tema biografiei şi a destinului personal dovedesc că de-a lungul vieţii, un individ se poate deplasa “în sus” faţă de poziţia iniţială (statutul familiei de provenienţă), dar în marea majoritate a cazurilor această ascensiune este limitată (cu cât individul urcă mai “sus”, cu atât el urcă mai greu, până când ascensiunea se blochează); cazurile de cariere strălucitoare, gen Napoleon Bonaparte, se explică fie prin situaţia social-istorică excepţională (război, revoluţie etc.), fie prin traseul atipic parcurs de un individ (în răspăr cu normele sociale ale evoluţiei pe scara socială). Aşa se explică, în ultimă analiză, caracterul relativ “ordonat” al dinamicii sociale, echilibrul ce există între conservare şi schimbare, între stabilitate şi dinamică socială. Tocmai această “ordine” relativă a evoluţiei sistemelor sociale face posibilă cunoaşterea lor ştiinţifică.

38

NOTE 1. Pierre Janet le numeşte “noţiuni generale” pentru că le atribuie o universalitate şi o primordialitate similare cu ale categoriilor a priori din filosofia kantiană. Într-o astfel de viziune, trebuinţa psihică de unitate explică legea disonanţei cognitive, nu este rezultatul acţiunii acesteia. Ea poate explica, de asemenea, alte trebuinţe secundare, cum ar fi nevoia de “tablou unitar al lumii”, din care derivă multe dintre manifestările ideologice. În mod similar, trebuinţa de distincţie explică o lungă serie de manifestări psiho-sociale (de la dorinţa primitivului de a se împodobi, până la faptul că pacientul unui spital din zilele noastre preferă să îmbrace pijamaua personală, adusă de-acasă). În ceea ce priveşte trebuinţa de individualitate, manifestarea ei depinde de tipul de cultură: există culturi în care această nevoie este inhibată în favoarea “personalităţii colective”, iar originalitatea individului este sancţionată negativ în numele tradiţiei (“societăţile închise” descrise de K. Popper), după cum există culturi în care indivduaţia este stimulată prin sancţiuni pozitive, iar originalitatea devine o condiţie a succesului social (în epoca Renaşterii, la Florenţa erau pedepsiţi indivizii care se îmbrăcau identic, tocmai pentru a se stimula originalitatea vestimentară şi, pe această cale, imaginaţia şi creativitatea). 2. Din această cauză se poate vorbi de produşi pasivi şi produşi activi ai situaţiilor sociale. Toţi oamenii pot fi consideraţi nişte “produşi” ai condiţiilor de viaţă, dar unii sunt mai activi decât alţii (de pildă, “filistinul”, aşa cum ni l-au descris Fichte, Nietzsche sau Marx, este unul dintre cele mai notorii tipuri de produs-pasiv-al-mediuluisocial, contribuind prin conformismul său psihologic la reproducerea şi conservarea mediului social al cărui produs este; la polul opus, “vizionarul”, “martirul”, iar în epoca modernă “pionierul”, “reformatorul” şi “revoluţionarul” reprezintă prototipuri ale produsului-activ, care îşi pune amprenta pe mediul social care l-a produs şi, prin aceasta, pe propria lui devenire). Această dialectică a pasivismului şi activismului în relaţia dintre individ şi mediul social ar trebui să devină un motiv de meditaţie mai aprofundată într-o perioadă ca a noastră, numită “de tranziţie”. Prea mulţi oameni invocă aşa-zisele “condiţiile de pe vremea comunismului” pentru a-şi justifica laşităţi, comodităţi, abdicări sau doar absenţa din situaţiile trăite; o astfel de justificare nu face decât să le reproducă abdicările de dinainte de 1989, să le re-atesteze laşitatea sau comoditatea, contribuind la o nouă absenţă din situaţie – de această dată, din “tranziţie”. Este evident că supralicitarea determinării individului de către mediul social duce la o viziune fatalistă asupra dezvoltării personalităţii, pe când supralicitarea determinării mediului de către individ duce la o viziune voluntaristă. Înţelegerea corectă a libertăţii presupune evitarea celor două viziuni polare, iar psihologia socială oferă instrumentele intelectuale necesare pentru evitarea celor două erori. 3. Se ştie că în declanşarea revoltei populare de la Timişoara, care a fost uvertura revoluţiei române din 1989, un rol decisiv l-a avut pastorul reformat Laszlo Tökes, devenit în câteva zile un centru de iradiere, o adevărată “instituţie”. Acest lucru nu se poate spune despre o serie de persoane considerate în 1989 “dizidenţi” şi nici despre unele grupuri cum au fost “Grupul celor şase” sau grupurile “Trocadero” şi “ADIRI”, unele fiind instituţionalizate abia după revoluţie, sub forma unor organizaţii civile. Din păcate pentru evoluţia post-decembristă a societăţii româneşti, în ţara noastră astfel de "persoane-instituţie” au fost extrem de puţine în timpul regimului totalitatr. Absenţa unor Andrei Zaharov, Vaslav Havel, Adam Michnik sau Lech Valensa s-a făcut resimţită în întregul deceniu al 10-lea românesc. În schimb, strategiile auto-justificării au creat aşa-numitul “Complex Solejeniţân”, de care suferă aproape toţi intelectualii noştri; aproape toţi consideră că, într-o formă sau alta, au “rezistat” la presiunile deformatoare ale mediului social, că s-au comportat activ în raport cu acesta. 4. Din punctul de vedere al temei discutate aici, fenomenul “Piaţa Universităţii”, a fost o tentativă a oamenilor de a se manifesta nu numai ca “persoană”, ci şi ca “subiect”. După etapa “eroică” a revoluţiei, când mulţi bucureşteni au fost sau doar s-au simţit subiecţi, a urmat o perioadă de re-cădere a acestora în condiţia de persoană (sau de “simplu cetăţean”, după expresdia lansată de presă); evoluţia evenimentelor îi trimisese înapoi, în faţa televizorului. De altfel, încercarea disperată a “revoluţionarilor veniţi din stradă” de a prelungi “zilele glorioase” a început să se manifeste încă de la începutul anului 1990, când noua putere începuse să se instituţionalizeze, iar mecanismele deciziei se formalizau de la o zi la alta. Este celebru cazul grupului de tineri înarmaţi care s-au baricadat în sediul fostului Comitet Central al PCR, pe care îl ocupaseră pe 22 decembrie. Întrebaţi de un reporter de televiziune de ce nu pleacă acasă, unul dintre ei a răspuns: “Acasă ce să facem? Să ne întoarcem la viaţa de dinainte?”. Pentru a înţelge mai bine de ce tinerii revoluţionari români nu doreau în ruptul capului să se întoarcă la “viaţa de dinainte”, să urmărim consideraţiile lui Erich Fromm (5, p. 482-483) cu privire la situaţiile de excepţie, cum sunt războaiele şi revoluţiile, când sunt favorizate impulsuri umane profunde, precum altruismul şi solidaritatea, impulsuri înăbuşite de egoismul şi spiritul de competiţie din “vremurile normale”. Fromm se referă aici la război: “Dacă ţinem seama de faptul că viaţa omului de rând este plicticoasă, monotonă şi lipsită de aventură, zelul de a merge la război se poate interpreta ca o dorinţă de a pune capăt rutinei plicticoase a vieţii cotidiene şi de a se lansa 39

într-o aventură, singura, de fapt, la care omul de rând poate spera să aibă parte în această viaţă. (.....) În timp de război, omul se regăseşte ca om şi are o şansă să se distingă, indiferent de privilegiile pe care statutul său social i le conferă ca cetăţean”. Când foloseşte sintagma “omul se regăseşte ca om”, autorul se exprimă în limbaj marxian (limbajul tânărului Marx), care era, la rândul lui, un ecou al celui hegelian (suficient de abstract pentru a nu avea corespondenţe în limbajul ştiinţific). În termeni psihologici este vorba de faptul că în condiţiile decrise, omul se regăseşte ca subiect. Care ar fi condiţiile pentru ca o societate “normală” să încurajeze în masă manifestarea persoanei ca subiect? Ne-o spune tot Erich Fromm: să ofere “elemente de aventură, de solidaritate, de egalitate şi de idealism care se pot găsi în război” (ibidem). În cele aproape trei decenii care s-au scurs de la publicarea studiului “Anatomia distructivităţii umane” (1973), societăţile moderne au găsit o serie de soluţii sau au inventat o serie de pseudo-soluţii. Acestea vor face obiectul unei dezbateri de seminar. 5. Statutul prescrie cu precizie comportamentul social al individului şi comportamentul altora faţă de el. Este o sursă de satisfacţie şi un sistem protector pentru individ, permiţându-i să avanseze cu încredere în viaţă. Stabilitatea lui face posibilă previzibilitatea experienţei personale. 6. De pildă, înscrierea la doctorat era condiţionată de recomandarea din partea comitetelor judeţene de partid, iar păstrarea statutului de “profesor de filosofie şi ştiinţe sociale” a fost condiţionată, după 1974, de intrarea în rândurile membrilor de partid. 7. În anii ’80 devenise legendar locotenentul Ciobanu din cadrul Inspectoratului Judeţean Vaslui al Ministerului de Interne, Direcţia Circulaţie. Nu numai că el aplica legea şi regulamentele fără nici o abatere, indiferent de statutul social al contravenienţilor, dar într-o zi, aflându-se la volan, Ciobanu s-a amendat pe sine însuşi, constatând că, din neatenţie, circula pe sens interzis. Această persoană a deveni “personaj” tocmai pentru că rolul real se apropia, aproape până la identificare, de rolul ideal. Când cineva acceptă în mod conştient condiţia de “personaj”, îşi asumă un risc, căci este greu de spus ce anume primează în astfel de situaţii: avantajele sau dezavantajele? În mod cert, “personajele” sunt condamnate la singurătate. 8. Rolul laturii proiective a conştiinţei în geneza vieţii sociale, deci în antropogeneză, este analizat cu o profunzime excepţională de Jűrgen Habermas în studiul “Probleme de legitimare în capitalismul târziu” ( 10, p. 230 şi urm.), precum şi în “Preliminarii la o teorie a competenţei comunicative” (idem, p. 190 şi urm.). 9. Există situaţii obiective în care nivelul de aspiraţii este depăşit în mod spectaculos de scorul reuşitei. Efectul este destructurarea persoanei. Acest mecanism explică o multitudine de comportamente observabile în societatea românească de după 1989, atât în lumea afacerilor, cât şi în viaţa politică sau în sfera administraţiei publice. Comportamentele considerate atât de frecvent ca “aberante” nu trebuie judecate doar după canoanele normalităţii, căci ele nu sunt produsul unor situaţii de viaţă “normale”; persoanele respective au fost, pur şi simplu, destructurate sub impactul “diferenţei de reuşită” foarte mari: un scor al reuşitei situat mult peste nivelul de aspiraţii (existent, de pildă, la mijlocul lunii decembrie 1989). În aceeaşi ordine de idei putem lua în discuţie cazul celor care câştigă, peste noapte, o sumă de bani nesperat de mare, cu mult peste gradul subiectiv de probabilitate (sau nivelul de încredere, în termenii lui Lewin). În aceste cazuri este vorba de o imensă “diferenţă de scor sperată”, căci nici un jucător la loterie nu joacă fără să aibă o speranţă, oricât de mică ar fi ea... Când această diferenţă este mult prea mare, efectul ei asupre persoanei şi biografiei sale este acelaşi: destructurarea.

40

TRIMITERI BIBLIOGRAFICE

1. G.W.Allport, Personality. A Psychological interpretation, New York, 1937 2. Pierre Janet, L’ évolution psychologique de la personalitaté, Paris 1929 3. B.G. Ananiev, Celovek kak predmet poznania, Izd. Leningradskogo Universitet,1968 4. Dumitru Borţun, “Omogenizarea socială şi înflorirea personalităţii”, în “Revista de filosofie”, nr. 5/1980 5. Erich Fromm, Texte alese, trad. Nicolae Frigioiu, Editura Politică, Bucureşti, 1983 6. J. Stoetzel, La Psychologic sociale, Flamarion, Paris, 1963 7. T.M. Newcomb, Manual de psychologie sociale, PUF, Paris, 1970 8. Ralph Linton, Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968 9. Niţă, Aurel, Ştiinţe economice. Marketing şi management, Editura SNSPA, 2001 10. Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura Politică, 1983 11. K. Lewin, Psychologie dynamique, Paris, PUF, 1967 12. Pantelimon Golu, Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974

41

CAPITOLUL IV STUDIUL RELAŢIILOR INTERPERSONALE; COMUNICAREA

1. Relaţiile interpersonale; moduri de interacţiune interpersonală 2. Comunicarea – formă a interacţiunii interpersonale

1. RELAŢIILE INTERPERSONALE; MODURI DE INTERACŢIUNE INTERPERSONALĂ

1.1. Definirea şi caracterizarea actului interpersonal Din analiza întreprinsă în capitolul II al acestui curs s-a putut desprinde concluzia că în abordarea ştiinţifică a persoanei este la fel de eronată sociologizarea omului (căci persoana nu poate fi dizolvată în reţeaua status-urilor, rolurilor şi relaţiilor sociale) ca şi psihologizarea omului (pentru că persoana nu poate fi redusă la un ansamblu de procese, însuşiri şi stări psihice interne). Abordarea persoanei se poate face atât din perspectivă “substanţialistă” (Ce este omul?, ”Care sunt componentele sale structurale?”), cât şi din perspectivă “relaţionistă” (“Cum se comportă omul în raport cu situaţiile sociale în care este plasat?“). Cercetarea din cea de-a doua perspectivă implică urmărirea ei din punctul de vedere al unei interacţiuni: - acţiunea persoanei asupra altora, - influenţa inversă pe care ea o suportă din partea acestora. Interacţiunea nu trebuie privită ca o reciprocitate statică, ci ca una dinamică, ce implică ideea de ”feed-back”, de “cuplaj retroactiv”, sau de “retroacţiune”. Ceea ce au comun toate formele de interacţiune observabile este suita de comportamente a două sau mai multe persoane. În procesul interacţiunii, fiecare individ se adaptează la celălalt; se produce o ajustare a comportamentelor ambilor indivizi. Adaptarea poate merge de la simpla remarcare a celorlalţi şi perceperea comportamentului lor, până la înalta sincronizare (un cuplu de dansatori profesionişti sau o echipă sportivă). Reciprocitatea adaptării provine din faptul că: pe de o parte, fiecare acţionează, percepe şi este perceput simultan, iar pe de altă parte, că fiecare se adaptează la un lucru la care el însuşi a contribuit. În procesul interacţiunii, individul se îndreaptă spre altul înarmat cu un ansamblu de ipoteze cu privire la felul în care îl evaluează celălalt. Asemenea ipoteze reprezintă variabile intermediare între comportamentul real al lui B faţă de A şi adaptarea lui A la acest comportament(1. Interacţiunea implică, în fond, confruntarea a trei categorii de elemente: 1. particularităţile psihice individuale (trebuinţe, motive, preferinţe); 2. ceilalţi indivizi (cu atitudinile lor individuale şi de grup, cum sunt percepute de subiect); 42 3. situaţia în care indivizii interacţionează.

Astfel, interacţiunea apare ca un liant între psihologia persoanei, particularităţile psihice de grup şi situaţia socială. Din această structură internă a interacţiunii interpersonale rezultă următoarele caracteristici ale acesteia:  Se deosebeşte de relaţia om-obiecte fizice. Obiectul suportă pasiv influenţa omului şi este neutru faţă de ea. Această reacţie este unilaterală, asimetrică şi noncomplementară. Obiectul nu “aşteaptă” anumite comportamente din partea subiectului; în consecinţă, informaţia inversă obţinută de subiect din partea obiectului este “pură”, necontaminată.  Se deosebeşte de relaţia om-animal. Deşi este interpsihologică, această relaţie rămâne asimetrică. Pentru animal, ea rămâne limitată la nivel perceptiv şi direct-comportamental; osmoza psihică “om-animal” este fie total exclusă, fie superficială (animalul nu-şi formulează ipoteze şi nu-şi planifică niciodată comportamentele)(2.  Se deosebeşte de relaţia om-om care nu este interpersonală: medic - pacient leşinat, om care doarme - om treaz, mamă - copil mic (la limită, relaţia om viu - om mort) sau relaţia omom mediată până la abstractizare: producător-consumator, guvernant-guvernat, comandant de armată - soldat, director-muncitor). Având în vedere aceste caracteristici (definite negativ), relaţia interpersonală poate fi definită ca o “uniune psihică, conştientă, directă, bazată pe o legătură inversă complexă – uniune ce cuprinde minimum două persoane” (9, pag.131). Actul interpersonal(3 nu se reduce la dimensiunea atracţie-repulsie afectivă. Întotdeauna, el reprezintă o ţesătură de percepţii, acte simpatetice şi acte de comunicare. 1.2. Moduri de interacţiune interpersonală în viaţa socială După cum am văzut în paragraful 1 al capitolului precedent, esenţa relaţiilor interpersonale o constituie interacţiunea (faptul, banal la prima vedere, că fiecare dintre subiecţii relaţiei îl stimulează pe celălalt şi îi răspunde). În literatura de specialitate, interacţiunea a fost tratată mult timp ca un fenomen legat exclusiv de grupurile mari şi de fenomenele sociale, făcându-se - mai mult sau mai puţin - abstracţie de aportul individual al persoanei. Dar interacţiunea trebuie privită şi ca funcţie a participării indivizilor la viaţa grupului (mic sau mare); de aceea, ea trebuie inclusă printre mecanismele psiho-sociale generatoare de motivaţie. Astfel, orice tip de interacţiune – de pildă, competiţia – poate fi tratat pe de o parte doar ca un proces social vag, iar pe de altă parte, ca o formă specifică de interacţiune între doi indivizi, de manifestare a unuia în raport cu celălalt, precum şi în raport cu grupul de apartenenţă. Competiţia, de pildă, poate fi înţeleasă şi ca funcţie a însuşirilor psihice individuale, dar şi ca o relaţie dintre două tipuri de personalitate. De asemenea, ea este o realitate de grup care poate avea efecte diferite, chiar diametral opuse, asupra unor personalităţi diferite(4. 1.2.1. Sociabilitatea-baza interacţiunii psiho-sociale Suportul interacţiunii psiho-sociale este o trebuinţă umană universală, considerată de specialişti inerentă naturii umane: sociabilitatea. Aceasta se traduce prin faptul că pentru a-şi trăi viaţa în mod normal şi pentru a-şi asigura integritatea psihică, omul are nevoie de relaţii cu alţi oameni. Când această nevoie nu este satisfăcută, individul uman resimte disconfort psihic şi anxietate. Conform teoriei lui Shultz (apud 3, Partea I, cap.I), această nevoie fundamentală se concretizează în următoarele trebuinţe: i – trebuinţă de incluziune, ii – trebuinţă de control, iii – trebuinţă de afecţiune. 43

i. Trebuinţa de incluziune este primordială, făcându-şi apariţia încă din prima perioadă de viaţă (copilul mic): apetitul de comunicare şi contact, efortul de a atrage atenţia, dorinţa de a fi îngrijit, teama de a fi uitat sau neglijat. Cel care a fost abandonat în copilărie (sau a crezut că i se întâmplă acest lucru) devine un adult frustrat, a cărui personalitate va fi puternic marcată de acest episod biografic. ii. Nevoia de control este nevoia individului de a-şi exercita autoritatea asupra celorlalţi sau de a fi dirijat de alţii. Această trebuinţă apare în a doua copilărie (3-7ani) şi se continuă la adult, unde-şi găseşte satisfacerea prin intermediul ierarhiilor de statut. iii. Nevoia de afecţiune este nevoia de a dărui afecţiune şi de a primi răspuns afectiv. Apare din prima copilărie şi se instalează pentru toată viaţa, fiind dozată de caracteristicile psihice individuale. Această nevoie se satisface cu predilecţie în relaţiile diatice, dar nu numai; un obstacol în satisfacerea ei deplină este caracterul său de reciprocitate, care, deşi este o condiţie obligatorie, se realizează mai rar decât ne-am dori. Atunci când se realizează, ea permite înflorirea unor relaţii considerate de mulţi gânditori drept expresii supreme ale umanizării: de la prietenie, aşa cum o descrie Platon în celebrul său dialog Lysis (13, pp. 213-234), până la dragoste, aşa cum o înţelege, de pildă, Erich Fromm(5. Într-o lucrare devenită celebră (Our inner conflicts, New York, Norton, 1945), psihiatria Karen Horney (14, pp. 42-81) distingea la pacienţii săi trei tendinţe de manifestare a sociabilităţii, a căror cunoaştere este utilă pentru psihologia comunicării sociale: a) căutarea celorlalţi, b) mersul împotriva celorlalţi şi c) fuga de ceilalţi. a) Indivizii din prima categorie au o puternică trebuinţă de afecţiune, de aprobare, de a-şi găsi un partener (prieten/prietenă, amant/amantă, soţ/soţie) capabil să le satisfacă această nevoie. Ei simt nevoia să fie căutaţi, doriţi, iubiţi, stimaţi, să se simtă acceptaţi, apropiaţi, apreciaţi, să fie necesari şi chiar indispensabili celorlalţi; la limită, ei simt nevoia de a fi protejaţi şi chiar conduşi. b) Indivizii din a doua categorie sunt duri şi agresivi; ei resimt lumea ca pe o arenă în care vor supravieţui numai cei dotaţi; de aici, trebuinţa lor primordială de a-i domina şi a-i folosi pe ceilalţi. Ei simt nevoia de a fi cei mai buni, de a reuşi în toate, de a se bucura de prestigiu – indiferent de mijloacele şi costurile pe care le implică realizarea acestor obiective. c) Indivizii “detaşaţi” au trebuinţa internă de a stabili o distanţă emoţională între ei şi ceilalţi. Autonomia şi retragerea satisfac nevoia lor de independenţă (să nu fie influenţaţi, constrânşi, obligaţi, implicaţi emoţional). Nu suportă conformarea la normele de comportament acceptate. Detestând lupta de tip competitiv, nu urmăresc să se distingă, de aceea nici nu fac eforturi în această direcţie. Pentru astfel de oameni, “l′ infern c′ est l′ autres” (J.-P. Sartre)(6. Fie că se manifestă în formă sincretică (la copil), fie că se manifestă în formă diferenţiată, evoluată până la nivelul fixării ei în status-uri şi roluri stabile, sociabilitatea exprimă o caracteristică esenţială a omului; în lumea de azi, care a devenit un “mitwelt” (Heidegger), “une monde avec autrui”, ea a devenit o condiţie obligatorie a existenţei cotidiene - şi chiar o dominantă a acesteia; sociabilitatea este atât de puternică, încât poate duce la alienare în aceeaşi măsură ca şi absenţa ei(7. Izolarea totală de contacte umane actuale a devenit, în zilele noastre, un fenomen foarte rar (eventual, o practică pustnicii). Izolarea voluntară nu înseamnă, însă şi o izolare totală. Celebra analiză pe care o făcea Hegel în Fenomenologia spiritului experienţelor denumite “robinsonade” tocmai acest lucru îl demonstra: Robinson Crusoe nu era, pe insula lui, absolut singur, ci împreună cu o întreagă civilizaţie: aceea în care fusese socializat. Izolarea forţată de împrejurări duce la nebunie sau la sinucidere. Atunci când este cauzată de o boală psihică sau mentală, izolarea întăreşte şi agravează boala, instaurându-se un feed-back pozitiv, adică un “cerc vicios” pe care terapeuţii încearcă să-l “rupă” prin diferite metode de resocializare (de pildă, cea a grupului de discuţii). 44

1.2.2. Nivelurile macrosocial şi microsocial al relaţiilor interumane La nivel macrosocial, interinfluenţarea şi apropierea dintre oameni au loc în cadrul maselor, al marilor colectivităţi (inclusiv popoare). În acest caz, cercetarea culturii materiale şi spirituale a acestora este suficientă pentru a explica diferenţele dintre ele. Dar la acest nivel, sociabilitatea este mai mult extensivă, desemnând o manieră de a fi împreună, “une maniere d′etre ensemble” (Gurwitch), de a trăi în legături colective - mai mult sau mai puţin abstracte - , de la distanţă. În acest caz, conştiinţa comună este slabă, superficială şi instabilă; “noi” înseamnă mai mult “noica-număr”, o relaţionare în care persoana se manifestă superficial (“le-moi-numero”). Sociabilitatea şi interacţiunea se bazează mai ales pe similitudinea unor situaţii sau evenimente exterioare. La nivel microsocial, sociabilitatea şi interacţiunea se manifestă în grupuri restrânse –“communion”, cum le numesc unii psihosociologi francezi (15, cap.II). Mentalitatea comunională înseamnă câteva lucruri elementare pentru societăţile care au prezervat-o, dar care în societăţile post-comuniste, unde regimurile totalitare au distrus-o, par astăzi nişte utopii: - indivizii îşi asumă aceeaşi sarcină şi acelaşi proiect; - partenerii caută să se dăruiască fără rezerve, fără ca prin aceasta să-şi înstrăineze ceva din personalitatea lor; - interacţiunea este pronunţat intensivă (“le-moi-intime”), ducând la relaţii intime şi stabile (prietenie, dragoste); - individul se poate manifesta mult mai intens şi mai profund ca persoană. În psihologia comunicării sociale este foarte importantă cunoaşterea regulilor psiho-sociale ce guvernează comportamentele la cele două niveluri Există multe organizaţii civice (ale societăţii civile) sau politice care corespund nivelului microsocial. Dar în societăţile moderne, ele au un impact redus asupra vieţii politice; pentru a-şi mări impactul, multe se transformă în partide (de exemplu, organizaţiile ecologiste din unele ţări occidentale). O întrebare primordială pentru domeniul comunicării politice este: Cărui nivel de sociabilitate îi aparţine un partid politic? Experienţa arată că în cazurile cele mai fericite, doar conducerea acestora poate deveni o “comuniune”, restul partidului funcţionând după regulile nivelului macrosocial. Este raţiunea pentru care în lumea contemporană, multe partide au renunţat la aplicarea criteriului cantitativ în ceea ce priveşte membrii, conturându-se cunoscutele sfere de “apartenenţă”: membri, simpatizanţi, alegători. Politica acestor partide şi a organelor lor de presă este puternic diferenţiată în funcţie de aceste sfere; de aici, importanţa excepţională pe care au dobândit-o sondajele de opinie publică şi valoarea pragmatică a cercetărilor orientate spre “publicuri-ţintă”. Fără un control eficace exercitat între cele două niveluri ale partidului (macro şi micro), riscul ruperii lui şi chiar al dispariţiei sale este foarte mare. Aşa s-a întâmplat cu Partidul Democrat-Creştin din Italia, care la sfărşitul anilor ’70 ajunsese un “mamut” al cărui “cap” nu mai putea transmite semnale “trupului”; aşa se explică neantizarea peste noapte a Partidului Comunist Român, partid în care legile nivelului microsocial nu mai funcţionau nici măcar în interiorul Comitetului Politic Executiv, considerat în toate partidele comuniste aflate la putere nucleul dur al Comitetului Central şi pe care Kolakowsky l-a numit “partidul interior”; interacţiunile de tip comunional fusesră confiscate de “cuplul conducător”, care prin acest demers a finalizat procesul de confiscare a partidului şi a oricărei vieţi de partid; cei doi conducători au dus “partidul” cu ei, în mormânt. Actuala criză a Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat din România se datorează tot unei fracturi fără leac între nivelul microsocial şi cel macrosocial ale partidului. Pentru psihologia comunicării politice este importantă tratarea sociabilităţii şi a interacţiunii pe axa formal/informal (sau, altfel spus, pe axa social/psihologic). În acest sens, J.L.Moreno arată că a descrie comportamentul psihologic al unei colectivităţi luate în ansamblu este imposibil, deoarece procesul psihologic total se divizează în numeroase procese particulare şi 45

individuale (vezi 16, pp.145-172, unde este prezentat celebrul studiu pe 600 de fete dintr-o colonie de reeducare). După Moreno, singurul lucru pe care îl putem face este să ţinem evidenţa combinaţiilor posibile (“diade”, “triunghiuri”, “pătrate”, “cercuri”) şi să comparăm structura informală cu aceea care este de dorit. 1.2.3. Interacţiunile psihologice simetrice Acest tip de interacţiune presupune ca persoanele aflate în acest raport să se situeze una faţă de alta pe aceeaşi poziţie şi să-şi răspundă tot timpul prin atitudini şi conduite similare, fiecare contribuind activ la menţinerea simetriei. Principalele forme de manifestare sunt: i) competiţia, ii) cooperarea şi iii) conflictul. i. Competiţia reprezintă rivalitatea reciprocă pentru atingerea unui scop indivizibil. Contrar unor teorii biologiste, ea nu exprimă porniri native ale fiinţei umane, fiind determinată de cultură, tradiţii şi învăţarea socială. Cercetările etnologice (M. Mead, G. Murphy ş.a.) arată că în unele culturi, competiţia este stimulată şi chiar idealizată, în altele este doar acceptată, iar în altele este prohibită prin norme sociale sau lipseşte cu desăvârşire. În cultura contemporană de tip european, ea apare la copii de la vârsta de 4-5 ani, bazându-se pe modelele oferite de familie, grup de joacă sau şcoală (cu aportul consistent al cadrelor didactice). Experimentele dovedesc că intensificarea competiţiei peste un prag critic duce la sporirea “producţiei” şi la scăderea “calităţii”. Condiţiile favorabile unei competiţii puternice sunt: a) rivalii sunt aproape egali; b) competitorii sunt familiarizaţi cu sarcina. Cercetările au pus în evidenţă efecte negative: creşterea frustării şi creşterea anxietăţii. Pentru Karen Horney, competiţia este un centru constant de conflicte nevrotice. Unii autori (cu formaţie intelectuală de sorginte protestantă) au propus înlocuirea competiţieicu-alţii prin competiţia-cu-sine-însuşi; alţi autori, inspiraţi de ideologia comunistă, au propus înlocuirea competiţiei cu… cooperarea! ii. Cooperarea reprezintă coordonarea eforturilor spre atingerea unui scop comun, care nu poate fi atins pe calea eforturilor strict individuale. La copii, conduita de cooperare apare în jurul vârstei de 3 ani. O serie de studii (G.Murphy ş.a.) au pus în evidenţă avantajele cooperării în raport cu efortul individual şi cu competiţia (a se vedea, de pildă, cunoscutul experiment numit “dilema prizonierului”). Adevărul care s-a impus în frontul desfăşurat al cercetărilor de psihologie socială este că nu se poate stabili, in abstracto o ierarhie a acestor forme de interacţiune simetrică. În majoritatea cazurilor, unul sau altul dintre cele două tipuri este superior în funcţie de situaţie (de obiectiv). Cele mai multe atitudini sociale sunt o combinaţie între competiţie şi cooperare (de exemplu, activitatea unei comisii sau a unui juriu). Dacă una dintre ele încetează să dea rezultate, indivizii optează pentru cealaltă formă de interacţiune. Ponderea celor două forme diferă în funcţie de nivelul interacţiunii (micro sau macro); în societăţile “normale”, la nivelul microsocial domină competiţia, iar la nivelul macrosocial - cooperarea. iii. Conflictul este o opoziţie raportată la o ţintă indivizibilă legată de prestigiu sau de o recompensă. El este mai degrabă intermitent decât permanent şi poate izbucni în anumite momente ale interacţiunii stabile. Unii autori (Park şi Burgess) consideră că de regulă, un conflict se naşte din competiţie, dar el poate să apară ori de câte ori un sentiment individual, puternic motivat, este frustrat de către partener. Conflictul este interacţiunea cea mai puternic simetrică(8, căci presupune un răspuns de aceeaşi intensitate (simţul comun a spus-o demult: “Ca să iasă cu bătaie, este nevoie de doi nebuni!”).

46

1.2.4. Interacţiunile psihosociale bazate pe modificarea de esenţă a relaţiilor Interacţiunea interpersonală poate fi privită nu numai ca act, ci şi ca relaţie. Aceasta ia naştere prin cumularea şi condensarea interacţiunii, rezultând configuraţii relaţionale stabile, în cadrul cărora psihologiile individuale suportă transformări esenţiale. Transformările pot fi de mai multe feluri, dar toate fac trecerea spre psihologia şi conduita de grup. i. Acomodarea reprezintă creşterea adaptării (ajustării) mutuale. Unii autori văd în acomodare un compromis pentru suspendarea conflictului (suspendare care este adesea temporară). Totuşi, esenţa acomodării stă în aceea că, în procesul interacţiunii, se trece de la obiceiuri, atitudini, valori şi interese deosebite – la acceptarea şi respectarea unor standarde comune (între părinţi şi copii, între soţi, între prieteni, între membrii unei echipe de lucru, între sindicat şi patronat, între societatea civilă şi regimul politic). La limită, acomodarea poate deveni asimilare. ii. Asimilarea este produsul cel mai înalt al interacţiunii sociale (cf. Park şi Burgess). Ea este un proces de interpenetrare şi fuziune în care persoanele (grupurile) capătă memoria, sentimentele şi atitudinile altor persoane (grupuri), pătrunzându-se de experienţa şi istoria acestora, încorporându-le în propria lor viaţă spirituală (soţii în căsnicii îndelungate şi fericite, asimilarea unor minorităţi de către majoritate, a “veneticului” de către comunitate, a imigrantului de către patria adoptivă etc.). iii. Alienarea este procesul opus asimilării; indivizii (grupurile) evoluează spre o interacţiune dezarmonică. Ea presupune “dezvoltarea separată” (apartheid-ul, “viaţa separată” a soţilor etc.). Se rezolvă numai prin conflict (război civil, divorţ etc.). iv. Stratificarea este procesul prin care persoanele/grupurile ajung să dobândească diferite status-uri (ranguri) în interiorul grupului/societăţii.

47

2. COMUNICAREA – FORMĂ A INTERACŢIUNII INTERPERSONALE Relaţia interpersonală este un proces mediat de comunicare. Comunicarea este principala formă de manifestare a interacţiunii psihosociale, deoarece toate efectele relaţiilor interpersonale (perceptive, simpatetice sau funcţionale) sunt vehiculate prin comunicare. Elementul primordial al mesajului este atragerea atenţiei receptorului asupra unui lucru oarecare – mai precis, asupra obiectului de referinţă şi asupra caracteristicilor lui. 2.1. Componentele comunicării interpersonale Principala proprietate formală a mesajului este caracterul simbolic. Condiţia obligatorie a succesului acţiunii de codificare/decodificare este corespondenţa directă a celor două sisteme de simboluri, după cum se poate vedea în figura de mai jos (apud 9):

Cunoaşterea de către emiţător a proprietăţilor obiectului de referinţă

Cunoaşterea proprietăţilor aceluiaşi obiect

Cunoaşterea de către receptor a proprietăţilor obiectului de referinţă

Utilizarea unui cod mutual acceptat Codarea mesajului

COMUNICAREA

Decodarea mesajului

Din punct de vedere psihologic, mesajele se disting, în primul rând, după criteriul informaţie/incertitudine. A reduce incertitudinea înseamnă a reduce numărul de posibilităţi conţinute în mesaj (numărul obiectelor de referinţă posibile şi numărul de caracteristici posibile). Nu toate interacţiunile interpersonale se bazează pe transmiterea unui mesaj codat şi transmis anume către receptor (comunicare intenţională); există, deci, şi comunicare nonintenţională. Sunt cazuri în care recepţionarea mesajului se face doar prin perceperea celuilalt (caz în care avem comunicare non-verbală şi non-intenţională). Acest fel de comunicare nu implică în mod necesar producerea unui comportament de răspuns, şi nici utilizarea premeditată a simbolurilor. Precizia cu care sunt primite mesajele comunicate indirect (nonintenţional) se datorează unui proces de învăţare socială. În interiorul grupului se formează anumite norme cognitive, sub influenţa cărora indivizii învaţă că anumite evenimente sunt indici ai anumitor stări de lucruri. Se naşte o “semantică” comună, care constă în ansamblul semnificaţiilor asemănătoare pe care emiţătorul şi receptorul le atribuie diferitelor simboluri (cuvinte, gesturi etc.). Codul comun permite ca masajul să fie transmis/ receptat cu o anumită certitudine că este transmis/receptat cu exactitate. Transferul de semnificaţie între doi indivizi depinde de gradul de asemănare dintre structurile cognitive ale acestora. Cu cât asemănarea este mai mare, cu atât transferul de semnificaţie va fi mai rapid, mai complet şi mai exact(9. 48

2.1.1. Fenomenele psihologice care însoţesc comunicarea Comunicarea este însoţită întotdeauna de o serie de fenomene psihologice pe care nu le putem evita, dar le putem cunoaşte şi controla. Luarea sub control a acestora este una dintre dimensiunile cele mai importante ale competenţei comunicaţionale şi o premisă necesară pentru ridicarea performanţei comunicaţionale. Le vom aborda, în continuare, atât din punctul de vedere al emiţătorului, cât şi din punctul de vedere al receptorului. i - În ceea ce priveşte emiţătorul: → motivaţia transmiterii mesajului: a - utilitatea pentru emiţător; b - utilitatea pentru receptor. În afara relaţiilor de cooperare, utilitatea pentru receptor apare ca o utopie din punct de vedere psihologic: “Căţi oameni sunt cu adevărat interesaţi ca altul să primească o semnificaţie utilă dacă el nu se află într-o relaţie de colaborare cu emiţătorul?”. Ea nu mai apare ca o utopie decă ţinem cont de regula psihologică a egalizării informaţiei, care este o sursă de satisfacţii şi de confort psihic. De altfel, ea stă la baza uneia dintre interacţiunile cu cel mai bogat conţinut psihologic, care este prietenia, aşa cum sesiza foarte bine Constantin Noica (11). → motivaţia alegerii receptorului pentru un anumit mesaj: a - dacă receptorul este predestinat, apare problema alegerii mesajului; b - dacă mesajul este predestinat, apare problema alegerii receptorului(10. Situaţiile de tipul (a) apar de fiecare dată când vrem cu tot dinadinsul să abordăm o persoană, dar nu ştim cum (nu ştim ce mesaj ar face-o abordabilă). Situaţiile de tipul (b) se regăsesc ori de câte ori suntem în posesia unui mesaj care ni se pare important sau deosebit de interesant şi nu ştim cui să-l transmitem; aici intervine regula egalizării informaţiei, ca sursă de satisfacţii. De la această regulă fac excepţie următoarele cazuri: - emisia involuntară de mesaj; - emisia repetitivă (copiii care-şi vorbesc lor înşişi); - emisia de mesaj înşelător (în situaţiile competitive)(11. ii - În ceea ce priveşte receptorul: → sarcina receptorului este de a organiza activitatea de receptare şi înţelegere a masajului: a - activitatea lui se întrepătrunde cu cea a emiţătorului într-o ordine cronologică inversă (pentru el, recepţionarea mesajului nu este punctul final, ci începutul proceselor psihice organizate în jurul motivaţiei sale); b - informaţia este selectată şi asociată cu stocul de informaţie preexistent; c - el întâmpină mesajul în mod activ, producând ”reacţii de orientare” în raport cu elementele de surpriză ale mesajului; Alegerea pe care o face receptorul este influenţată de: - conţinutul mesajului, despre care receptorul îşi poate pune mai multe întrebări, legitime din punct de vedere psihologic: - “De ce am fost ales tocmai eu pentru a recepta mesajul”? - “De ce mi s-a dat cutare sau cutare răspuns” ? - “Ce motive l-au determinat pe emiţător să-şi formuleze mesajul”? - “Cât de adevărat este mesajul”? 49

Aceste întrebări arată că recepţionarea mesajului este o chestiune de alegere a unei variante din mai multe posibile şi de amplificare a informaţiei (de reducere a incertitudinii). - atitudinea lui faţă de obiectul de referinţă, caz în care există trei situaţii: 1 - informaţia întăreşte atitudinea anterioară, situaţie în care ea va fi încorporată firesc, ceea ce duce la menţinerea echilibrului; 2 - informaţia pune în pericol fondul de informaţii preexistent, ceea ce implică re-organizarea acestuia - situaţie în care informaţia fie este respinsă, fie este încorporată; 3 - informaţia nu are nici un raport cu informaţiile anterioare, situaţie în care încorporarea depinde în mare măsură de structura şi expresivitatea mesajului(12. - atitudinea lui faţă de emiţător, caz în care există tot trei situaţii: 1 - emiţătorul este considerat demn de încredere, situaţie în care informaţia va fi încorporată, chiar şi cu preţul schimbării atitudinii anterioare; 2 - emiţătorul nu este considerat un informator demn de informaţia pe care o transmite, situaţie în care informaţia va fi respinsă; 3 - emiţătorul este greu de apreciat, situaţie în care informaţia va fi verificată pe alte căi sau va fi integrată/respinsă tacit, în timp, funcţie de atitudinea anterioară faţă de obiectul de referinţă şi funcţie de alte informaţii receptate ulterior(13. În actul interpersonal, rolurile de emiţător şi receptor sunt complementare şi interşanjabile. Ambele roluri se concretizează în forme de comportament motivate psihologic. Prelungită în timp, comunicarea duce la uniformizarea cognitivă, atitudinală şi comportamentală; indivizii se vor influenţa in direcţia menţinerii uniformităţii. 2.1.2. Formele comunicării Clasificarea fenomenelor de comunicare se poate face după mai multe criterii: i. după criteriul numărului persoanelor implicate: a - comunicare în masă (transmiterea mesajelor la mai multe persoane deodată); b - comunicare interpersonală (transmiterea mesajelor de la o persoană la alta, în cadrul unei relaţii primare); c – comunicarea intrapersonală (deliberarea interioară). ii. după criteriul instrumentului cu care se codifică informaţia şi se transmite mesajul: a - comunicarea verbală; b - comunicarea non-verbală; c – comunicarea para-verbală. a. Comunicarea verbală (sau “lingvistică”) se realizează prin intermediul limbilor naturale, care constituie cel mai complex limbaj, deoarece ele îndeplinesc toate funcţiile posibile ale acestuia: cognitivă, comunicativă, reprezentativă, expresivă, persuasivă, reglatorie, ludică şi dialectică. Din punct de vedere psiho-social, limbajul verbal reprezintă o activitate instituţionalizată, care comportă: - forme stabile şi recunoscute (proclamaţia, discursul, coversaţia etc.); - ocazii corespunzătoare formelor evocate mai sus; - distribuţia rolurilor în comunicare (în funcţie de importanţa status-ului); - situaţii tematice (abordarea anumitor teme se reglează prin jocul obligaţiilor, tabuurilor şi convenienţelor).

50

Prin intermediul limbajului verbal, persoana atrage atenţia asupra sa, se impune, influenţează şi primeşte influenţe. Interinfluenţarea variază după gradul de intensitate. Sub acest raport, se pot distinge (cf. 9): a’ Comunicarea verbală simplă: transmiterea anumitor informaţii în vederea coordonării conduitei unui individ (sau grup) cu conduita altor indivizi (grupuri), precum şi cu acţiunea unor factori sociali externi. Comunicarea simplă nu are ca finalitate o influenţă importantă asupra psihicului şi conduitei partenerului, cum ar fi modificarea orientărilor, percepţiilor sau deprinderilor de gândire). Exemple: “Şase”!; “De săptămâna viitoare, pe ecrane va rula filmul “Trahir”; “Bursele se vor plăti începând din ziua x, între orele y-z”. a’’ Convingerea: o formă care implică restructurări de montaj psihic: informaţia transmisă determină apariţia unui nou sistem de principii şi orientări al receptorului sau le influenţează esenţial pe cele anterioare. Convingerea se formează pe două căi: - calea demonstraţiei logice, care presupune atitudinea conştientă a receptorului; - calea exemplificării, care poate fi abstractă sau concretă (semi-intuitivă); cea abstractă presupune şi ea atitudinea conştientă. a’’’ Sugestia: o formă care presupune şi ea restructurări de montaj psihic, dar care se bazează pe receptarea necritică a mesajului şi implică incapacitatea receptorului de a controla conştient fluxul informaţiei primite. Sugestia poate cunoaşte mai multe variante: - încrederea nelimitată în sursa informaţiei, - aşa-numita “hipnoză în masă”, - mecanismele psihologice proiective (de la proiecţia de tip narcisist, în care eu-l receptorului "colorează" mesajul, până la schema raportării la “grupurile de referinţă”, asupra căreia vom zăbovi în capitolul V, paragraful 1). Sugestia utilizează cu precădere funcţiile expresivă şi persuasivă ale limbajului, din care cauză comunicarea devine un schimb de informaţie emoţională. Spre deosebire de a’ şi a’’, unde avem de-a face cu o retroacţiune dezvoltată (a’ – schimb reciproc de informaţii; a’’ – dezbaterea, disputa, lupta de opinii), în cazul lui a’’’ avem o retroacţiune rudimentară, mesajul impunându-se de pe poziţii “autoritare”. b. Comunicarea non-verbală (sau “prelingvistică) foloseşte ca instrumente aparenţa fizică, mimica sau gestul, care nuanţează mesajul, ajută emiţătorul să se exprime: - aparenţa fizică (îmbrăcăminte, aspect fizic etc.) transmite mesaje adevărate sau înşelătoare cu privire la statutul emiţătorului; - gestul indică natura psihofiziologică, socială şi culturală a persoanei–emiţător, fiind o cale de cunoaştere a intenţiilor acesteia; - mimica explicitează intenţia şi nuanţează mesajul verbal (atunci când nu-l înlocuieşte cu altul). Cele trei instrumente comunică mesajele pe calea percepţiei interpersonale. Comunicarea devine percepţie, iar percepţia devine comunicare. Această formă de comunicare depinde foarte mult de ceea ce psihologii numesc “relaţii perceptive”. c. Comunicarea para-verbală (sau “paralingvistică), în care mesajul nu se transmite prin intermediul cuvintelor, dar nici nu s-ar putea transmite în absenţa vorbirii. După unii autori (vezi, de pildă, 12, p. 77), “subsistemul paraverbal” este format din următoarele elemente: - intonaţia; - volumul vocii; - intensitatea vocii; - ritmul vorbirii; - tonalitatea; - folosirea pauzelor; - dicţia şi accentul; - timbrul vocii. 51

Comentariu Cu excepţia unor domenii de activitate strict determinate (teatru, cinematografie, televiziune sau publicitate), comunicarea paraverbală este neglijată în mod sistematic, astfel că instrumentele ei nu sunt luate sub control. Pentru creatorii de imagine, "şlefuirea" acestor instrumente reprezintă un obiectiv profesional de maximă importanţă, care ar trebui să se regăsească în planul de învăţământ al oricărei facultăţi de profil. În ţările cu o cultură a comunicării dezvoltată, instrumentele comunicării nonverbale şi ale celei paraverbale sunt exersate încă de pe băncile şcolii – fie sub forma disciplinelor de învăţământ, fie sub forma unor activităţi facultative (cum sunt, de pildă, festivităţile, spectacolele dedicate unui eveniment sau cercurile de artă dramatică). În Statele Unite ale Americii, trupele de teatru pot fi întâlnite în mai toate şcolile, colegiile şi facultăţile; ele sunt nelipsite în instituţiile de învăţământ care pregătesc specialişti în comunicare.

52

NOTE 1. Să ne gândim la doi indivizi care se simt atraşi unul de celălalt, la jocul fascinant al ipotezelor şi al ajustărilor de comportament în funcţie de răspunsul celuilalt; cu toţii avem amintiri din perioada pre-adoloscenţei şi adolescenţei: cât de chinuitoare era îndoiala cu privire la ipotezele cu privire la celălalt, mai ales la modul în care ne evaluaează! 2. În legătură cu această relaţie asimetrică şi noncomplementară, marele pedagog polonez Komensky, întemeietorul sistemului şcolar modern, sesiza cu umor că singura fiinţă indiferentă la statutul social al prinţilor este calul; dacă nu şti să călăreşti, el te aruncă din şea, indiferent cine eşti. De aceea, conchidea Komensky, singurul meşteşug pe care un prinţ este obligat să-l înveţe cu adevărat este arta călăriei. 3. În ultimele lucrări de psihologie socială, actul interpersonal este distins de relaţia interpersonală. Actul nu poate fi surprins decât observaţional; în relaţie sunt cuprinse şi trecutul şi viitorul interacţiunii. Testele sociometrice surprind relaţiile, iar nu actele. 4. Liberalismul radical este o filosofie socială falsă din mai multe motive. Unul dintre ele este că acest “liberalism utopic” face abstracţie de diversitatea concretă a tipurilor de personalitate: unele sunt apte pentru competiţia economică, altele nu (fără ca prin aceasta să poată fi considerate inferioare din punct de vedere social); efectele competiţiei pot fi pozitive sau negative asupra persoanei - în funcţie de tipul de personalitate. Aşadar, efectele economiei de piaţă nereglementate nu au o legătură directă cu justiţia socială aşa cum pretind doctrinele cunoscute sun numele generic de “conservatorism liberal” (L. Von Mises, Fr. Hayek) sau “libertarianism”. A accepta ca ierarhia socială să fie dictată exclusiv de legile economiei de piaţă este, în fond, şi o formă de antiumanism, care intră, mai devreme sau mai târziu, în contradicţie cu filosofia democraţiei. De altfel, în nici o ţară a capitalismului dezvoltat nu a fost aplicat vreodată "liberalismul pur"; o economie performantă şi o democraţie satisfăcătoare nu pot merge împreună în absenţa unui vast sistem de protecţie socială, prin care sunt redistribuite şansele de realizare umană (de auto-actualizare a personalităţii) pentru toate tipurile de personalitate. 5. În celebrul său studiu din 1955, “Societate alienată şi societate sănătoasă” (5, pp. 45-206), Erich Fromm inventariază căile prin care omul poate ajunge la comuniune: prin supunere (faţă de o altă persoană, faţă de un grup, faţă de o instituţie sau faţă de Dumnezeu), prin dominaţie (unirea cu lumea prin exercitarea puterii asupra ei, moment în care ceilalţi sunt percepuţi de subiect ca parte a lui însuşi) şi prin dragoste. Numitorul comun al primelor două căi, spune Fromm, constă în existenţa relaţiilor simbolice, precum şi în faptul că cele două părţi îşi pierd deopotrivă integritatea şi libertatea. Spre deosebire de supunere şi de dominaţie, dragostea răspunde nevoii de comuniune repectând întru totul şi integritatea, şi individualitatea persoanei. Iată cum descrie Erich Fromm dragostea, ca formă supremă de socializare a fiinţei umane, în care socializarea nu se opune individuaţiei, ci dimpotrivă, o presupune şi o potenţează: “Dragostea este unirea cu cineva sau cu ceva din afară, unire capabilă, însă, să păstreze integritatea şi independenţa fiinţei iubitoare. Este o experienţă de participare şi de comuniune care permite dezvoltarea activităţilor personale. Nu-i nevoie câtuşi de puţin de iluzii: nu-i necesară idealizarea celuilalt, nici idealizarea propriei persoane, deoarece realitatea activă a participaţiei şi a dragostei duce la transcenderea existenţei individuale, făcând în acelaşi timp ca omul să se simtă posesorul forţelor active care constituie actul de a iubi. Ceea ce interesează este calitatea dragostei, şi nu obiectul ei. Dragostea este interioară solidarităţii umane, sentimentului erotic care leagă bărbatul şi femeia, gingăşiei materne pentru copil şi, de asemenea, interesului pe care şi-l poartă omul sieşi ca fiinţă umană. Dragostea există în experienţa mistică a contopirii. Prin actul dragostei eu sunt una cu Totul, fără a înceta să fiu eu însumi, unic, izolat, limitat, muritor. De fapt, chiar în afara acestei polarităţi între separaţie şi contopire, dragostea se naşte şi re-naşte” (idem, p. 62-63). Am acordat mai mult spaţiu acestei concepţii despre dragoste datorită valenţelor ei comunicaţionale. Este evident că în momentul “sfânt” al contopirii a două eu-ri, fără ca acest lucru să însemne pierderea unuia în celălalt, devine posibilă comunicarea totală, comunicarea deplină, în toate formele inventariate în paragraful anterior (lingvistică, paralingvistică şi non-lingvistică). Conform dialecticii "închidere/deschidere" teoretizate de Constantin Noica, în momentele de graţie ale comuniunii eu-rile se deschid şi se îmbogăţesc, fiecare ajungând să-l conţină pe celălalt, dar fără a-l anihila, fără a-l neantiza. Nu este vorba de acel extratererstru dintr-o cunoscută poezie a lui Nichita Stănescu, în care “De atâta dragoste pentru libelulă / Extraterestrul s-a transformat în libelul”, ci dimpotrivă, de o mişcare ascendentă pe scara umanizării. Concepţia lui Fromm continuă mai degrabă teoria lui Max Sheller, care considera că dragostea înseamnă “sesizarea valorii celuilalt şi dorinţa ca ea să se realizeze”; aceeaşi pozţionare a dragostei, în registrul axiologic, o găsim şi la eseistul român Alexandru Paleologu, atunci când scrie: “Fără filosofie, dragostea rămâne o chestiune de narcisism şi secreţie”. O astfel de imagine a dragostei poate funcţiona, din punct de vedere psihologic, ca model ideal pentru situaţiile de comunicare eficace, în care producţia de sens şi transferul de semnificaţii nu sunt perturbate de factori psihologici parazitari.

53

6. După Horney, când un individ îşi priveşte vecinul, el îşi poate pune trei categorii de întrebări, în funcţie de categoria din care face parte: a) “Oare îi plac?”; b) “Care este, oare, forţa acestui adversar?” sau “Ar putea să-mi fie util?”; c) “Acest om mă va deranja sau mă va lăsa în pace?”. Este cert că în realitatea socială aceste categorii nu se vor întâlni în stare “pură”. Dar combinaţia dintre ele poate să aibă ca rezultat dominaţia unuia sau altuia dintre tipurile descrise de Horney. Totodată, este posibil ca un individ să treacă, pe parcursul vieţii, de la o dominantă la alta (marile vedete ale vieţii politice, ale celei sportive sau ale spectacolului trec adeseori de la (a) la (c) sau de la (b) la (a). În acest caz, decisiv este rolul factorilor sociali (între care mass-media au un rol hotărâtor). 7. Sociabilitatea nu reprezintă doar o condiţie a echilibrului psihic, ci şi una a cunoaşterii lumii. Fără aportul Celuilalt, însăşi perceperea realităţii înconjurătoare este grav afectată. 8. Un alt exemplu de interacţiune în care simetria se impune ca o condiţie de existenţă este respectul. Când cineva reproşează lipsa de respect al altora pentru propria persoană sau se consideră neînţeles şi nedreptăţit, ar trebui să ia în considerare acest aspect. Situaţia descrisă mai sus este valabilă în orice interacţiune, între orice subiecţi, nu numai în interacţiunile interpersonale (de pildă, în cele dintre formaţiunile politice, unde se întâmplă adesea ca o formaţiune să acuze alte formaţiuni de lipsă de respect – îndeosebi în campaniile elctorale, dar nu numai). La polul opus, ca exemple de interacţiuni asimetrice pot fi date constrângerea, sugestia şi imitaţia. Dacă vrem să folosim aceste tipuri de intercaţiune în comunicarea socială, va trebui să ţinem cont de caracterul lor asimetric. 9. O analiză detaliată a condiţiilor cognitive, lingvistice şi culturale favorabile comunicării se poate găsi în cursul nostru, Semiotică. Limbaj şi comunicare (10). 10. În campaniile electorale apare şi o a treia situaţie – combinaţia dintre situaţiile (a) şi (b): este predestinat atât receptorul (un anumit segment al electoratului – să spunem, “nehotărâţii”), cât şi mesajul (unul dintre punctele obligatorii ale programului electoral, care fie că ţin de identitatea ideologică a formaţiunii politice respective, fie că rezultă din agenda publică sau chiar din Citizen Agenda, unde exprimă o prioritate reală şi presantă a populaţiei). Într-o astfel de situaţie apare problema alegerii formei, căci conţinutul mesajului este prestabilit. Distincţia conţinut-formă operează şi în publicitatea comercială, unde sunt prestabilite atât receptorul (publiculţintă reieşit din studiul comportamentelor de consum), cât şi mesajul (propunerea produsului X sau a serviciului Y). Adecvarea formei în acelaşi timp la conţinutul mesajului şi la receptorul acestuia este una dintre cele mai dificile sarcini a creatorilor din industria publicităţii. 11. Aici nu avem de-a face totdeauna cu excepţii de la regulă; uneori este vorba tocmai de specularea regulii “egalizării informaţiei”, deoarece emiţătorul mizează pe iluzia receptorului că între el şi emiţător informaţia s-ar fi egalizat. 12. Este vorba de acea situaţie în care un mesaj îi descoperă receptorului o problematică (o “lume”) a cărei existenţă nici n-o bănuia, situaţie în care se petrece aşa-zisa “revelaţie” sau “trezirea intelectuală” de care vorbea Gaston Bachelard, foarte frecventă în sistemele educaţionale instituţionalizate (învăţământ etc.). Pentru mass-media, aceasta este situaţia cea mai dificilă: mesajul va trebui să aibă o expresivitate aparte şi să cuprindă “elemente pregătitoare”. 13. De regulă, informaţia aflată în suspans “gestează” o perioadă de timp, dar receptorul, fără să-şi dea seama, devine mai receptiv faţă de informaţiile care se leagă de cea iniţială. În plan subiectiv el are senzaţia că în ultimul timp “se vorbeşte tot mai mult” despre “acest lucru”, despre care înainte nu vorbea nimeni. Când are loc o asemenea impresie, aceasta este un semn că, până la urmă, informaţia care a “gestat” va fi asimilată.

54

TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Pantelimon Golu, Psihologie socială, Editura Diddactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974 2. Jean Maisonneuve, La psychologie sociale, Paris, PUF, 1974 3. Platon, Opere, vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 4. Erich Fromm, Texte alese (selecţia textelor: Ileana Răceanu şi Nicolae Frigioiu; traducere din limbile franceză şi engleză: Nicolae Frigioiu), Editura politică, Bucureşti, 1983 5. Karen Horney, Conflictele noastre interioare, Editura IRI, Bucureşti, 1998 6. J. L. Moreno, Fondements de la Sociometrie, PUF, 1979, pag.145-172, unde este prezentat celebrul studiu pe o colonie de fete (500-600 fete trimise la reeducare). 7. Constantin Noica, “Interpretare la Lysis”, în Platon, Opere, vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, pp. 165-212 8. Petru Andrei, Alexandrescu Florin, Personalitate şi comunicare. Tactici de influenţă interpersobnală, Editura Licorna, Bucureşti, 1999

55

56

CAPITOLUL V COMUNICAREA INTERUMANĂ, INTRAORGANIZAŢIONALĂ ŞI INTERORGANIZAŢIONALĂ

1. Competenţa comunicaţională 2. Comportamentul nonverbal

1. COMPETENŢA COMUNICAŢIONALĂ 1.1. Scopurile comunicării şi tipuri de comunicare Este o naivitate să credem că singurul scop al comunicării dintre oameni ar fi transmiterea de informaţii. Orice act de comunicare are mai multe scopuri, chiar dacă ele nu sunt conştientizate întotdeauna de cel care comunică; de fapt, lipsa de conştientizare a acestora este una dintre cauzele comunicării ineficiente. Scopurile comunicării sunt: - să fim receptaţi (văzuţi, auziţi, citiţi); - să fim înţeleşi (mesajul nostru să fie decodofocat corect); - să fim acceptaţi (mesajul nostru să nu fie respins); - să provocăm o reacţie (o schimbare de percepţie, de gândire, de interpretare, de atitudine sau de comportament). Psihologia comunicării, o disciplină relativ nouă dar cu multe rezultate experimentale notabile, ne atrage atenţia că, în mod implicit, oamenii urmăresc şi alte scopuri atunci când comunică: de pildă, să-şi afirme statutul de prestigiu sau să se impună în faţa altei persoane, să-şi re-confirme statutul în cadrul grupului, să primească răspuns afectiv, să scape de plictiseală sau să fugă de singurătate etc.; există şi oameni cărora pur şi simplu le place să se audă vorbind. În toate aceste cazuri este vorba de satisfacerea unor nevoi sufleteşti profund umane, pe care nu avem dreptul să le combatem sau să le dispreţuim, dar pe care trebuie să le cunoaştem, căci altminteri nu vom înţelege reacţiile semenilor noştri sau le vom înţelege greşit. Deşi scopurile pot fi aceleaşi, comunicarea se manifestă într-o mare varietate de forme. În funcţie de criteriul de clasificare, în literatura de specialitate au fost definite mai multe tipuri de comunicare:

- comunicarea intraindividuală (comunicarea cu sine), comunicarea interindividuală, comunicarea intragrupală şi intergrupală (respectiv, comunicarea intraorganizaţională şi interorganizaţională) şi comunicarea în masă; - comunicarea verbală (lingvistică), comunicarea non-verbală (pre-lingvistică) şi comunicarea paraverbală (sau paralingvistică: cea realizată prin ritmul vorbirii, timbrul şi tonul vocii sau prin alte elemente non-verbale, dar care se manifestă numai cu ocazia comunicării verbale); - comunicarea informală şi comunicarea formală (instituţională); - comunicarea privată (confidenţială) şi comunicarea publică. Din păcate, ni se întâmplă adeseori să amestecăm aceste forme, să le folosim inadecvat, fără a le adapta la situaţia în care comunicăm. Astfel, într-o cumunicare intraindividuală folosim adeseori un ton şi un vocabular potrivite mai degrabă comunicării în masă; alteori, nu ne controlăm comunicarea non-verbală sau pe cea paralingvistică, devalorizând mesajul transmis prin intermediul cuvintelor (un “Vă rog frumos!” spus pe un anumit ton are cu totul alt sens decât lasă să se înţeleagă cuvintele din această expresie); în multe situaţii se întâmplă că, deşi suntem în timpul serviciului şi ne exercităm atribuţiile de funcţionar public, adoptăm un vocabular, un ton sau o mimică adecvate comunicării private. Toate acestea nu fac decât să ne ştirbescă prestigiul profesional, să degradeze relaţia cu publicul şi, pe termen mediu şi lung, să deterioreze imaginea publică a instituţiei pe care o reprezentăm. Concluzie

În esenţă, concluzia care se desprinde din cele spuse mai sus este că prin comportamentul nostru comunicaţional trebuie să respectăm un precept pe care poporul nostru l-a codificat demult, sub forma zicalei: “Ţine-ţi rangul!”. Pentru a reuşi “să ne ţinem rangul” de funcţionari ai unei mari organizaţii trebuie să conştientizăm, însă, acele obstacole în calea comunicării care ne amăresc zilele şi care face ca munca noastră să fie mai puţin eficientă decât ar putea fi.

1.2. Obstacole în calea comunicării şi căi de depăşire a acestora Scopurile actului de comunicare (tratae în paragraful 6.2.1.) pot fi ratate de multe ori; în acest caz suntem tentaţi să dăm vina pe interlocutor, atribuindu-i în totalitate răspunderea eşecului (fie că “e tare de cap”, fie că “este rău intenţionat”, fie că “nu are pregătirea necesară”). Mai rar ne punem întrebarea “Unde am greşit?”, ca o primă condiţie pentru a ne ameliora performanţele comunicaţionale. Cel mai profitabil pentru noi ar fi să plecăm de la premisa “Celălalt nu are nici o vină”. Dar pentru a ne îmbunătăţi performanţele comunicaţionale este necesar să cunoaştem obstacolele care stau, de obicei, în calea unei comunicări depline (inventariate în continuare după Nicki Stanton, Comunicarea, SC „Ştiinţă şi Tehnică” SA,1995). 1.2.1. Diferenţele de percepţie Modul în care privim lumea este determinat cultural, fiind influenţat în mare măsură de experienţele noastre anterioare, precum şi de limba în care gândim. De aceea, persoane (grupuri) de diferite vârste, naţionalităţi, religii, ocupaţii, statusuri sociale etc. percep lucrurile şi situaţiile în moduri diferite. Percepţia nu e niciodată “inocentă”, neutră, independentă de sistemul de referinţă în care ne situăm.

58

De aceea, întotdeauna trebuie să fim atenţi la persoana din faţa noastră şi să intuim, cu puţin efort de imaginaţie, care este refernţialul său cultural, cum ne vede pe noi sau cum percepe faptele abordate, problema aflată în discuţie. Vom avea adesea surpriza să constatăm că percepţia individului din faţa noastră diferă mult de percepţia noastră, iar informaţiile pe care i le transmitem ori nu au nici un sens pentru el, ori vor fi “traduse” de acesta în sistemul lui de referinţă. Dacă nu ştim să ne explicăm ce se întâmplă, vom avea parte de o “ruptură de comunicare”, iar dacă nu ne vom stăpâni nervii, vom avea parte de un “incident”. Evitaţi-l! 1.2.2. Lipsa de interes De multe ori este vorba, pur şi simplu, de lipsa de interes pentru mesajul transmis. În mod normal, orice om este interesat mai mult de problemele proprii decât de ale altora sau de ale instituţiei în care lucrează. Acest lucru este deseori reproşat funcţionarilor publici; pot ei, oare, să facă abstracţie de propriile necazuri, propriile frustrări, propriile umilinţe suferite de pe urma propriilor şefi? Uneori, lipsa de interes este justificată, caz în care interlocutorul încearcă să acţioneze mesajul în aşa fel înmcât el să corespundă nevoilor şi interesului receptorului. Din păcate, practica instituţională din organizaţiile noastre ne spune că de cele mai multe ori acest lucru se întâmplă unilateral, adică numai din partea cetăţeanului către funcţionar, nu şi invers. “Micile atenţii” nu sunt decât stratageme ale “petiţionarului” de a capta interesul funcţionarului din spatele ghişeului (“atenţiile” mai mari sunt destinate celor din spatele birourilor!). 1.2.3. Dificultăţile de exprimare Principala formă de manifestare a incompetenţei comunicaţionale este dificultatea de a-ţi găsi tonul şi cuvintele potrivite. Această dificultate se regăseşte şi în comunicarea publică, atunci când un funcţionar foloseşte un ton inadevat funcţiei sale sau cuvinte al căror sens corect scapă interlocutorului. Lipsa de încredere în sine poate determina dificultăţi în comunicare; ele nu mai ţin, însă, de de comptenţa comunicaţională, ci de alte aspecte ale personalităţii, care “trag în jos” performanţa comunicaţională. Ambele obstacole pot fi depăşite printr-o pregătire de natură psihologică, ceea ce nu a intrat încă în programele de perfecţionare a funcţionarilor din organizaţii. 1.2.4. Emoţiile incontrolabile Emotivitatea necontrolată a emiţătorilor sau a receptorilor poate fi o barieră care să ducă la blocarea aproape totală a comunicării. Când emotivitatea este de un anumit fel (“negativă”), comunicarea poate fi înlocuită cu un conflict deschis. Evitarea acestui obstacol constă, pur şi simplu, în evitarea comunicării atunci când intervin emoţii puternice, care nu pot fi controlate. Ele pot schimba complet sensul mesajului. Dacă un partener al organizaţiei noastre sau un simplu cetăţean ne agresează, ne jigneşte sau ne umilşte, este bine să întrerupem comunicarea; altefl, riscăm să răspundem “cu aceeaşi monedă”, ceea ce va duce negreşit la escaladarea conflictului. Să ne aducam din nou aminte de o zicală populară foarte înţeleaptă:”Ca să iasă cu bătaie, trebuie să existe cel puţin doi nebuni”. Totuşi, lipsa totală de emotivitate nu este bună. Dacă ea este evidentă la emiţător, receptorul va fi mai puţin interesat de o persoană care vorbeşte fără emoţie, considerând-o plictisitoare. Şi invers, dacă emotivitatea lipseşte total la receptor, mesajul îşi pierde mult din forţa potenţială de impact. 59

De reţinut: emoţia controlată poate fi un catalizator al comunicării!

1.2.5. Tipul de personalitate De multe ori, percepţia ne este afectată de personalitatea celui cu care comunicăm; şi invers: comportamentul nostru comunicaţional îl influenţează pe interlocutor. Dacă între cele două personalităţi există o inadvertenţă (structurală sau doar conjuncturală), şansele unei comunicări reuşite scad foarte mult. Pentru că este mai greu de schimbat personalitatea “celuilalt”, e preferabil să încercăm să ne-o schimbăm pe-a noastră, să inducem modificări în propriul nostru comportament. Să aplicăm dictonul: “Cel mai deştept cedează!”. “Ciocnirea personalităţilor” este unul dintre cele mai frecvente obstacole în calea comunicării - inclusiv în spaţiul public, unde se poate vorbi de “personalitatea” unui grup, a unei instituţii sau a unui partid politic. O serie de persoane s-au desprins din unele partide, au fost excluse din altele sau au provocat crize politice majore datorită inadecvării personalităţii lor cu “personalitatea” partidelor respectie, inadecvare care a fost sursa unor crize de comunicare ireversibile (care au fost depistate prea târziu pentru a mai putea fi tratate). În România, “personalitatea” unor organizaţii, cultura lor managerială şi practicile comunicaţionale sunt moştenite de la regimul anterior. Iată de ce mulţi funcţionari din organizaţiile care s-au privatizat sau dintre cei intraţi recent în corporaţii multinaţionale au serioase probleme de adaptare; ei au de ales între două variante: ori se adaptează, ori vor deveni o permanentă sursă de conflict. Cât despre schimbarea generală a “personalităţii” organizaţiilor, acest proces este mai de durată şi face obiectul reformei acestui subsistem societal. 1.3. Competenţa comunicaţională Abilitatea de a fi un bun comunicator presupune respectarea unui mare număr de competenţe:  aspectul: grija în alegerea şi portul îmbrăcăminţii indică atenţia pe care o acorzi celor cu care te întalneşti;  vocabularul: ales cu grijă, el este primordial în transmiterea mesajului dorit;  discursul: respectarea legilor nescrise ale discursului (inclusiv ale conversaţiei) ne ajută să fim mai credibili şi ami eficienţi în activitatea de comunicare;  kinetica: ansamblul gesturilor care însoţesc comunicarea verbală, şi care reprezintă aproximativ 55% din mesajul transmis (expresia feţei, poziţia corpului, gesturile, manifestările afective, modul de mişcare a corpului etc.), procentajul putând ajunge în unele situaţii până la 90%1;  paralimbajul: reprezentat în principal de intonaţie şi de inflexiunile vocii, are o pondere de 38 % în transmiterea mesajului;  proxemica: reprezintă un mod de comunicare prin intermediul relaţiilor spaţiale (distanţa intimă, distanţa personală, cea socială şi cea publică)2. 1.3.1. Competenţa discursivă 1

Pe la mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, cercetătorii A. Mehrabian şi M. Weiner au realizat un studiu în urma căruia au stabilit procentajul ponderii comunicării verbale, non-verbale şi paraverbale în transmiterea mesajelor. 2 Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Ed. Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice “David Ogilvy”, SNSPA, Bucureşti, 2001, pp. 91-99

60

Competenţa comunicaţională înseamnă „să ştii să foloseşti limba în mod adecvat, în numeroase situaţii diferite” (Hymes). Altfel spus, ea este capacitatea de a comunica eficient în orice situaţie (sau, cel puţin, în cât mai multe situaţii diferite). Această competenţă are un caracter implicit; ea se dobândeşte în şi prin interacţiuni. Competenţa comunicaţională a unui individ presupune mai multe competenţe: competenţa lingvistică; competenţa pragmatică; competenţă discursivă. a) Competenţa lingvistică este „aptitudinea pe care o au vorbitorii unei limbi de a produce şi înţelege un număr nelimitat de fraze diferite” (Chomski). b) Competenţa discursivă desemnează “aptitudinea pe care trebuie să o aibă un subiect pentru a produce enunţuri adecvate unei formări discursive determinate” (D. Maingueneau); de exemplu, aptitudinea unui politician liberal de a produce enunţuri liberale. Această competenţă este fundamental interdiscursivă: a enunţa în interiorul unei formaţiuni discursive înseamnă, de asemenea, a şti cum să te poziţionezi în raport cu alte formaţiuni discursive concurente. c) Competenţa pragmatică înseamnă stăpânirea regulilor ce permit unui subiect să interpreteze un enunţ prin raportare le un context particular. Acestei competenţe i se subordonează legile discursului. Dacă primele două competenţe se obţin prin studiu îndelungat şi sistematic, fiind tributare formaţiei profesionale, cea de-a treia, competenţa pragmatică, poate fi educată la orice vârstă, indiferent de formaţia profesională a subiectului. Educarea ei presupune asimilarea unor cunoştinţe şi exersarea unor comportamente programate pe baza acestor cunoştinţe. De fapt, competenţa pragmatică presupune cunoaşterea şi respectarea unor reguli, gestionarea problemelor legate de “accesul la cuvânt”; • să ştii despre ce să vorbeşti într-o anumită situaţie; • să realizezi sincronizarea mimicii cu propriile spuse sau cu cele ale partenerului; • să menajezi imaginea celuilalt; • să stăpâneşti comportamentul cerut de genul de discurs abordat. Competenţei comunicaţionale îi este caracteristic faptul că se modifică în continuu, pe baza urma experienţei acumulate. De altfel, un individ dispune de competenţe pragmatice diverse, pe care le actualizează alternativ, când se află în interacţiune cu reprezentanţi ai unor comunităţi diferite. 1.3.2. Legile discursului Legile discursului sunt acele reguli ale “schimbului verbal”, variabile din punct de vedere cultural, pe care fiecare dintre parteneri le respectă şi, în acelaşi timp, presupune că sunt respectate de către intelocutor. Legile discursului se clasifică după două criterii: criteriul lingvistic şi criteriul codurilor de comportament. După criteriul lingvistic există următoarele legi: a) legea informativităţii (a nu vorbi pentru a nu spune nimic, a nu spune ceea ce interlocutorul ştie deja etc.); b) legea exhaustivităţii (a furniza volumul maxim de informaţie pertinentă susceptibilă de a interesa pe interlocutor la un moment dat); c) legea modalităţii (a fi clar şi concis în formulări). După criteriul codurilor de comportament reglate social există un ansamblu de norme variabile în timp şi spaţiu. Aceste norme sunt, în general, cele care reglează comportamentul agresiv faţă de imaginea/face pozitivă sau negativă a partenerului: - norme care reglează comportamentul locutorului faţă de partenerul său (a nu fi agresiv, ironic, a nu exagera cu lauda, a nu monopoliza discuţia etc.);

61

- norme care reglează imaginea proprie a locutorului (a nu fi exagerat de respectuos sau, invers, extrem de pretenţios etc.). Aceste legi se circumscriu, în linii generale, domeniului numit de Grice “maxime conversaţionale”. 1.3.3. Maximele conversaţionale Maximele conversaţionale au fost deduse de H. P. Grice din două principii fundamentale ale interacţiunii verbale: principiul cooperării şi principiul politeţii. Principiul cooperării: “Contribuţia ta, în cadrul în care ea are loc, să fie aşa cum se cere de către scopul convenit sau direcţia discuţiei la care participi, la momentul la care are loc”. Principiul politeţii cere evitarea actelor ameninţătoare pentru imagine (Face Threatening Acts - FTA ), în primul rând menajarea imaginii interlocutorului. „Maximele lui Grice” decurg din principiului cooperării şi descriu mijloacele raţionale care asigură eficienţa conversaţiei. a) Maxima cantităţii: reglementează cantitatea de informaţie furnizată de fiecare participant la un schimb verbal. Aceasta trebuie să se încadreze strict în limitele impuse de obiectivele schimbului respectiv (să nu fie nici insuficientă, nici excesivă) Maxima cantităţii poate fi definită astfel: 1. intervenţia ta să fie atât de informativă pe cât necesară; 2. nu face intervenţia ta mai informativă decât este nevoie. Căi prin care această maximă este încălcată: - lipsa “informativităţii” (“clişee politice, redundanţă”); - repetarea conceptelor cu sfere referenţiale de aplicare identice (vorbitorul să fie scurt); - enumerarea tuturor membrilor unei totalităţi şi, în acelaşi timp, numirea întregului - prepunerea adjectivelor, ordinea neemfatică; - folosirea excesivă a unor cuvinte-cheie aparţinând unei anumite ideologii. b) Maxima calităţii: cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este adevărat. Aceasta exclude furnizarea unor informaţii false sau pentru care emiţătorul nu are dovezi adecvate. Maxima cantităţii poate fi definită astfel: Încearcă să faci astfel încât contribuţia ta să fie una adevărată (din perspectiva comunicării optime), adică: 1) să nu spui ceea ce crezi că este fals; 2) să nu spui ceva despre care nu ai suficiente date (adecvate). c) Maxima relevanţei cere ca orice intervenţie într-un schimb verbal să se coreleze cu celelalte şi să fie strict legată de tema în discuţie. Maxima relevanţei este adesea încălcată prin adăugarea unor propoziţii generalizatoare, inutile, la ceea ce ar trebui să fie doar o indicaţie specifică.

62

d) Maxima manierei se referă la modul în care trebuie formulate intervenţiile în cadrul unui schimb verbal, reclamând claritate (manifestată prin evitarea obscurităţii expresiei, a ambiguităţii şi a prolixităţii), precum şi structurarea logică a enunţurilor. Aceste reguli sunt maximaliste (după cum ne spune şi denumirea lor). Este greu să le respectăm pe toate simultan, în orice situaţie de comunicare. Dar ele trebuie să funcţioneze ca repere ideale pentru orice persoană care vrea să păşească în lumea comunicării civilizate. 2. COMPORTAMENTUL NONVERBAL 2.1. Gestualitatea 2.1.1. Comportament si gestualitate Gestul este o practica sociala. Gesturile sunt la fel de elocvente ca frazele si discursurile, iar “erorile” gestuale au consecinte interpersonale la fel de grave ca erorile lingvistice, pentru ca gestualitatea configureaza identitatea individului, optimizand sau distorsionand comunicarea. Gestualitatea (componenta a capitalului simbolic) exprima o apartenenta sociala, o identitate de grup actualizata prin comportamente permise (norme, coduri, eticheta) si comportamente interzise (tabuuri-gesturi obscene, gesturi dispretuitoare ce transgreseaza principiul universal al cooperarii si al politetii). Toate culturile poseda un sistem important de comunicare gestuala . Cand un american vrea sa exprime ideea ca o situatie, persoana este OK va desena un cerc compus din degetul mare si aratator; acelasi gest in Japonia desemneaza banii(monezile sunt si ele rotunde), iar in Franta “zero” sau “lipsa de valoare”. In Malta acelasi gest semnaleaza homosexualitatea, iar in Grecia si Sardinia reprezinta un comentariu obscen sau o insulta. In afara apartenentei nationale, gesturile indica statutul social(gesticulatia unui intelectual va fi diferita de a unui taran) si profilul individului(gesturile ample ii definesc pe detinatorii autoritatii, gesturile reduse pe cei timizi, nesiguri etc.). Gesturile reprezinta cultura incorporata, iar corpul acea a treia instanta(mediatoare) intre cultura si personalitate. Un gest semnifica pe de o parte apartenenta la o anumita categorie sociala(rezultanta a “impregnarii” familiale sau sociale) si pe de alta parte traduce aspiratia de a apartine unei alte categorii-grupului de referinta model Gestualitatea este determinata si reglata de comportamente culturale, cum ar fi variabilele sociologice(varsta, sex, etnie etc.), religia si chiar perceptia timpului. Astfel, in lumea musulmana a saluta sau a oferi un obiect cu mana stanga reprezinta o ofensa grava, mana stanga fiind rezervata igienei intime. 2.1.2. Semnale innascute, genetice, deprinse si specifice unor culturi Numeroase cercetari si discutii au loc pentru a stabili daca semnalele non-verbale sunt innascute, insusite, transferate genetic sau dobandite pe alta cale. S-au adunat dovezi din observarea nevazatorilor si/sau a surzilor, care nu pot deprinde semnalele non-verbale pe cale vizuala sau auditiva, din analiza comportamentului gestic propriu diferitelor culturi, precum si din studierea comportamentului maimutelor-rudele noastre cele mai apropiate din punct de vedere antropologic. Rezultatele acestor cercetari arata ca anumite gesturi apartin fiecareia din aceste categorii. De exemplu, puii celor mai multe primate se nasc cu capacitatea imediata de a suge, semnaland, oarecum, ca ea este innascuta sau genetica. 63

Savantul german Eibl-Eibesfeldt3 a constatat ca expresia zambitoare a copiilor nascuti orbi si surzi este independenta de orice invatare sau copiere, ceea ce inseamna ca este un gest innascut. Studiind expresiile faciale ale unor indivizi din cinci culturi diferite, Ekman 4 si Friesen5 au adus argumente in sprijinul anumitor idei ale lui Darwin despre gesturile innascute. Ei au constatat ca, pentru exprimarea emotiilor, in cadrul fiecarei culturi este folosita aceeasi mimica de baza, ceea ce i-a dus la concluzia ca aceste gesturi sunt, in mod cert, innascute. Atunci cand incrucisam bratele pe piept, care din cele doua brate il asezam deasupra, cel drept sau cel stang? Majoritatea oamenilor nu pot raspunde la aceasta intrebare inainte de a incerca practic acest gest. In timp ce una din miscari o simte confortabila, cealalta I se parecomplet nepotrivita. Este limpede ca aici avem de-a face cu un gest genetic care nu poate fi schimbat. Despre unele gesturi se discuta inca, daca sunt insusite cultural, devenind astfel obisnuinte, sau sunt mostenite. De exemplu, majoritatea barbatilor isi imbraca haina bagand mana dreapta in maneca; or, cele mai multe femei procedeaza invers. Cand un barbat trece pe langa o femeie pe o strada aglomerata, de regula se intoarce cu tot trupul spre ea; femeia, in aceeasi situatie, isi intoarce trupul de la el. Face aceasta instinctiv pentru a-si proteja sanii? Este aceasta o reactie feminina innascuta sau a fost insusita in mod constient, urmand exemplul altor femei? Multe din comportamentele noastre non-verbale de baza le-am deprins, iar intelesul multor miscari si gesturi este determinat cultural. 2.1.3. Influente culturale Fara a crede totul din intuitiile psihologiei poporane, rezultata din sedimentarea observatiilor cotidiene ale oamenilor, cele mai multe informatii ne sunt furnizate de fata , de chipul celuilalt. Nu intamplator, fiziognomistii - Johann Kaspar Lavater si altii - au incercat sa stabileasca o legatura directa intre expresia faciala si caracterul omului. Ochii joaca un rol important in exprimarea emotiilor: exista chiar o supozitie conform careia ochii constituie “oglinda sufletului”. Postura, gesturile, mersul reflecta suficient de adecvat trasaturile de personalitate ale individului. In interpretare trebuie sa tinem seama ca orice comportament expresiv are o determinare culturala, fiind in acelasi timp legat de comportamentul de infruntare, prin care ne adaptam, raspunzand solicitarilor din mediul inconjurator. Specializarea limbajului corporal la om se datoreaza culturii, fiind in prezent extrem de subtil. Nu trebuie sa facem abstractie de factorii care conditioneaza comportamentul expresiv si anume: cultura, trairile emotional , varsta starea de sanatate si conditiile concrete de realizare. Se poate spune ca mersul reprezinta un indicator sigur al tonusului psihofiziologic de ansamblu. Dupa cum s-a demonstrat experimental, fiecare pas este o amprenta; oamenii isi recunosc totdeauna propriul mers mai bine chiar decat recunosc mersul celorlalti. Ca si mersul, gesturile, mai ales gesturile autiste(raspunsuri comportamentale inhibate sau tabu, reduse la o stare reziduala), ne ofera informatii pretioase despre persoanele cu care intram in relatie. Miscarile corporale se supun unor ritmuri specifice fiecarei culturi. Cand interlocutorii apartin unor culturi diferite, pot aparea dificultati de comunicare datorate 3

Eibl-Eibesfeldt, I., Ethology:The Biology of Behavior, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1970; EiblEibesfeldt, I., Love and Hate: The Natural History of Behavior Patterns, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1971 4

Ekman, P., Darwin and Facial Expression, Academic Press, New York, 1973

Ekman, P., Friesen, W. and Ellsworth, P. Emotion in the Human Face, Pergamon Press, New York, 1972; 5

Ekman, P. and Friesen, W., Unmasking the Face, Prentice-Hall, London, 1975

64

specificului sincronizarii. De la o cultura la alta, exista sincronizari caracteristice: populatia de culoare , cand vorbeste priveste interlocutorul si isi muta privirea de la aceste cand il asculta. Populatia alba procedeaza exact invers: priveste interlocutorul cand il asculta si de regula, ocoleste cu privirea cand ii raspunde.

2.1.4. Gesturi de baza si originea lor Majoritatea gesturilor de baza ale comunicarii sunt aceleasi in intreaga lume. Cand oamenii sunt fericiti, zambesc; cand sunt tristi sau suparati, incrunta sau devin posaci. A incuviinta dand din cap inseamna, aproape in mod universal, “da” sau o aprobare. Este una din formele inclinarii capului si pare a fi un gest innascut, utilizat si de oamenii nevazatori si surzi. Clatinatul capului intr-o parte si alta pentru a indica un “nu” sau o negare este, de asemenea, universal si se prea poate sa fie un gest deprins imediat dupa nastere. Cand sugarul se satura de lapte incepe sa-si clatine capul la stanga si la dreapta pentru a indeparta sanii mamei. Cand copilasul a mancat deja suficient, intoarce capul intr-o parte si alta pentru a-si impiedica parintii sa-I mai dea mancare si, astfel, invata repede sa utilizeze gestul clatinatului capului pentru exprimarea dezaprobarii sau a atitudinii sale negative. Originea evolutiva a unor gesturi poate fi urmarita pana in trecutul nostru animal, primitiv. Scrasnetul dintilor provine din actul atacului si este folosit si astazi de omul modern, sub forma ranjetului sau a altor gesturi ostile, chiar daca acesta nu mai ataca cu dintii. Zambetul a fost initial un gest de avertizare, in timp ce astazi este asociat unor gesturi de exprimare a bucuriei. De asemenea, ridicatul din umeri este, un exemplu de gest universal, care se utilizeaza pentru a semnala ca o persoana nu stie sau nu intelege despre ce se vorbeste. Este un gest compus, alcatuit din trei parti principale: palmele deschise, umerii ridicati si sprancenele inaltate 2.1.5. Grupuri de gesturi; evitarea erorilor de interpretare Pentru a nu se comite erori de interpretare ale limbajului trupului, un anumit gest se izoleaza de alte gesturi sau circumstante. Scarpinatul capului, de exemplu, poate insemna multe: matreata, paduchi, sudoare, incertitudine, memorie proasta sau minciuna, in functie de alte gesturi facute concomitent. De aceea, pentru a le citi corect, gesturile trebuie privite intotdeauna in ansamblul lor. Limbajul trupului, asemenea oricarui limbaj, consta din cuvinte, propozitii si o anumita punctuatie. Fiecare gest este asemenea unui cuvant, iar un cuvant poate avea mai multe intelesuri. Numai analizat intr-o propozitie, alaturi de alte cuvinte, putem intelege pe deplin sensul unui cuvant. Gesturile sosesc grupate in “propozitii” si transmit meincetat adevarul despre sentimentele si atitudinile persoanei in cauza. “Perspicace” este acel om care poate citi “propozitiile” non-verbale si le poate confrunta cu precizie cu propozitiile verbale. 2.1.5.1. Concordanta Este necesar ca semnalele non-verbale ale persoanei cu care suntem in contact sa fie in concordanta cu propozitiile sale verbale. Cercetarea arata ca semnalele non-verbale au o importanta de cinci ori mai mare decat cele verbale, iar cand cele doua sunt in discordanta oamenii se bizuie pe mesajul non-verbal, continutul verbal putand sa nu fie luat in consideratie. Observarea grupurilor de gesturi si a concordantei sau discordantei dintre aspectele verbale si cele non-verbale ale comunicarii reprezinta cheia interpretarii corecte a limbajului trupului. 2.1.5.2. Gesturi de context

65

In afara de observarea grupurilor si a concordantei dintre vorbire si miscarile trupului, toate gesturile vor fi considerate in contextul in care apar. De exemplu, daca cineva sta asezat pe o banca intr-un parc, cu mainile si picioarele tinute strans unele peste altele si cu barbia lasata in jos, intr-o zi friguroasa de iarna, dupa toate probabilitatile el nu a luat aceasta pozitie din defensiva, ci pentru ca ii este frig. Adoptarea acelorasi gesturi in timp ce un altul aflat in fata lui ar incerca sa-i vanda un produs, sau sa-I ofere un serviciu, interpretarea corecta ar fi ca cel in cauza se manifesta in mod negativ sau defensiv fata de situatie. 2.1.5.3. Alti factori care influenteaza interpretarea In cazul in care un om practica o strangere de mana numita “peste mort” probabil va fi acuzat ca are un caracter slab; daca acel om sufera de artrita la maini, cu siguranta ca va intinde mana in maniera “peste mort”, pentru a evita durerea cauzata de o strangere puternica de mana. De asemenea, artistii, muzicienii, chirurgii si toti cei care efectueaza munci delicate cu mainile lor, prefera in general sa nu intinda mana, iar daca totusi sunt obligati sa o faca, vor folosi metoda “pestelui mort” pentru a-si proteja mainile. In situatia cand cineva poarta o haina nepotrivita sau prea stramta, se poate intampla sa nu fie in stare sa faca unele gesturi si aceasta situatie poate afecta utilizarea limbajului trupului . Aceste situatii se refera la o mica parte dintre oameni, dar este important de luat in considerare ce anume efecte pot avea unele restrictii fizice sau diferite incapacitati asupra miscarilor noastre. 2.1.6. Puterea palmei Unul din cele mai eficiente semnale non-verbale este transmis de palma omului. Utilizarea corecta a palmei il poate investi pe om cu un anumit grad de autoritate si cu capacitatea de a-I dirija pe altii prin gesturi. Gesturile principale de indrumare ale palmei sunt urmatoarele trei: - palma indreptata in sus - palma indreptata in jos - palma stransa in pumn, cu degetul aratator intins Palma intoarsa in sus este utilizata ca un gest de supunere, neamenintator, evocand gestul cersetorului de pe strada. Palma intoarsa in jos asigura autoritate imediata. Daca persoana solicitata sa execute ceva este de acelasi rang cu noi, ea poate refuza cererea noastra transmisa cu palma intoarsa in jos, mai degraba ar satisface dorinta noastra daca am utiliza pozitia palmei in sus. Daca e vorba de un subaltern, gestul palmei intoarse in jos este corespunzator, intrucat avem autoritatea de a-l utiliza. Palma inchisa cu degetul aratator intins devine o bata simbolica, cu care vorbitorul il ameninta pe ascultator pentru a-l supune. Degetul aratator intins este unul din cele mai iritante gesturi care pot fi utilizate in timpul conversatiei, mai ales daca vorbitorul, concomitent, bate si ritmul cuvintelor sale. 2.1.7. Dominare si supunere in strangerile de mana Presupunem ca doi indivizi se intalnesc pentru prima data si se saluta cu obisnuita strangere de mana. In aceasta situatie poate sa fie transmisa una din cele trei atitudini de baza: - dominare: “Acest om vrea sa ma domine. Trebuie sa fiu mai precaut”; - supunerea: “Il pot domina pe acest om. El va face ceea ce doresc eu”; - egalitatea: “Imiplace acest om. Ne vom intelege bine”. Aceste atitudini sunt transmise in mod inconstient. Prin antrenament si prin aplicarea constienta a unor tehnici de strangere a mainii se pot influenta direct rezultatele unei intalniri cu o alta persoana.

66

Intr-o strangere de mana dominarea se face simtita prin intinderea mainii cu palma in jos. Palma nu trebuie sa fie intoarsa complet spre podea, dar fata de palma celuilalt trebuie sa arate in jos, prin aceasta dandu-i de inteles ca dorim sa preluam controlul in cursul intalnirilor viitoare. Tot asa cum cainele isi manifesta supunerea cand se lasa pe spate si isi expune beregata invingatorului, si omul foloseste gestul palmei intoarse in sus pentru a-si arata supunerea fata de celalalt. Intinderea mainii cu palma in sus este opusul strangerii de mana cu sens de dominare. Gesturile care urmeaza dupa strangerea de mana furnizeaza date suplimentare privind aprecierea persoanei in cauza:omul ingaduitor va folosi si alte gesturi de supunere, iar cel inclinat spre dominare va utiliza si miscari mai agresive. Cand doi oameni, ambii cu intentii de dominare, isi strang mainile, are loc o lupta tacita si, desigur, simbolica intre ei, intrucat fiecare incearca sa intoarca palma celuilalt intr-o pozitie de supunere. Rezultatul este o strangere de mana asemanatoare unei menghine, cand cele doua palme raman in pozitie verticala si fiecare din cei doi incearca fata de celalalt un sentiment de respect si consens. Strangerea mainii in maniera “manusa” este denumita uneori si strangerea de mana a politicienilor. Initiatorul acestei tehnici incearca sa creeze impresia ca este un om demn de incredere si onest; efectul va fi insa opus celui scontat, daca tehnica este aplicata unei persoane intalnite pentru prima data. Primitorul va deveni banuitor si precaut in privinta intentiilor initiatorului. “Manusa” se recomanda a fi utilizata numai cu oameni pe care initiatorul ii cunoaste bine. Strangerea brutala a incheieturii degetelor (fig. 30) este specialitatea indivizilor agresivi, scopul principal urmarit fiind tinerea la distanta a celuilalt, in afara zonei intime a initiatorului. Apucarea varfului degetelor seamana cu o impingere inainte a unui brat rigid care si-a pierdut tinta. Cel care o foloseste prinde din greseala degetele celuilalt. Desi gestul initiatorului poate parea primitorului ca fortat si pasionat, in realitate el denota lipsa increderii in sine. Si apucarea varfului degetelor este un gest menit sa tina la o distanta corespunzatoare partea cealalta. Tragerea primitorului in interiorul teritoriului initiatorului poate insemna doua lucruri: in primul rand, ca initiatorul este un tip nedecis, care se simte in siguranta numai inauntrul spatiului sau personal, sau, ca initiatorul apartine unei culturi care impune o zona intima restransa si, deci, comportamentul sau este normal. A da mana cu cineva utilizand ambele maini denota sinceritate, incredere, profunzime a sentimentelor. Mana stanga este utilizata pentru exprimarea plusului de sentimente pe care initiatorul doreste sa le transmita, iar amploarea acestui plus de sentimente este direct legat de drumul parcurs de mana stanga a initiatorului pe bratul drept al primitorului. Prinderea umarului si strangerea bratului superior inseamna intrare in zona intima restransa si poate implica o legatura fizica reala. Ele vor fi utilizate numai intre oameni care, in timpul strangerii de mana, simt ca intre ei exista o puternica legatura emotionala. Daca plusul de sentimente nu este reciproc sau initiatorul nu are motiv temeinic pentru folosirea ambelor maini la strangerea mainii, primitorul va deveni banuitor, neincrezator in privinta intentiilor initiatorului(de exemplu in cazul utilizarii gestului de catre politicieni in raporturile cu alegatorii). 2.1.8. Semnale ale ochilor Din totalitatea informatiilor transmise spre creierul unei persoane, 87 la suta sosesc prin ochi , 9 la suta prin urechi si 4 la suta prin mijlocirea celorlalte organe de simt. In cartea sa intitulata The Tell-Tale Eye (Ochii care tradeaza), E. Hess afirma ca, in intreaga comunicare umana, ochii transmit cele mai fidele si exacte semnale, deoarece ocupa un loc focal pe trup, iar pupilele functioneaza in mod independent.

67

In functie de iluminat, pupilele se dilata si se contracta, tot asa cum atitudinea sau dispozitia unei persoane se schimba din pozitiva in negativa si viceversa. Atunci cand cineva este excitat, pupilele sale se pot dilata pana la de patru ori fata de marimea normala. Dimpotriva, o stare negativa, de suparare, provoaca o contractare a pupilelor, cunoscuta prin denumirea de “ochi mici ca o margica” sau “ochi de sarpe”. Ochii au un mare rol in relatiile dintre sexe. Daca o femeie este indragostita de un barbat, il priveste cu pupilele dilatate, iar barbatul interpreteaza acest semnal corect, fara a sti, de fapt, ce se intampla. Pupilele sugarilor si ale copiilor mici sunt mai mari decat ale adultilor si ele se dilata constant in prezenta adultilor pentru a atrage atentia asupra lor. 2.1.8.1. Tehnici de a privi Privitul ochi in ochi creeaza o baza reala de comunicare cu o alta persoana. Daca cineva minte sau tainuieste anumite informatii, privirea sa se intalneste cu a noastra doar o treime din timpul petrecut impreuna. Daca privirea respectivului o intalneste pe a noastra mai mult de doua treimi din timp, aceasta poate insemna, fie ca ne gaseste foarte interesanti sau atractivi, si in acest caz se uita la noi cu pupilele dilatate, fie ca nutreste fata de noi un sentiment de ostilitate si eventual recurge si la provocari nonverbale, iar in acest caz pupilele se contracta. Pentru a construi relatii bune cu o alta persoana, privirea noastra trebuie sa se intalneasca cu a ei cam 60-70 la suta din timp. Aceasta trezeste simpatia celeilalte persoane fata de noi. Ca o mare parte a limbajului trupului si gesturilor, durata privirii este determinata cultural. Privire oficiala - se foloseste de obicei in discutiile de afaceri sau cu alte ocazii protocolare. Se mentine privirea pe un triunghi imaginar pe fruntea celeilalte persoane. Privirea nu trebuie sa coboare sub nivelul ochilor celeilalte persoane. Privire de anturaj - cand privirea noastra este indreptata sub nivelul ochilor celeilalte persoane. Ochiul interlocutorului priveste tot o zona triunghiulara pe fata caleilalte persoane, dar de data aceasta zona dintre ochi si buze. Privire intima - privirea coboara de la ochi spre barbie si de aici spre alte parti ale trupului. Cand cei doi stau aproape unul de celalalt, triunghiul este situat intre ochi si piept, iar cand stau ceva mai departati, intre ochi si incheietura coapsei. Privire laterala - este folosita pentru exprimarea interesului cat si pentru exprimarea atitudinii de ostilitate. Cand se asociaza cu sprancenele usor ridicate sau cu un zambet, ea comunica interesul pentru cealalta persoana, fiind utilizata frecvent si ca semnal al curtenirii. Daca este insotita de incruntarea sprancenelor, de ridicarea fruntii sau de lasarea in jos a buzelor, inseamna suspiciune, ostilitate sau atitudine critica. 2.1.8.2. Gestul blocarii ochilor Acest gest apare inconstient si reprezinta o incercare din partea celui care il foloseste de a-l scoate pe celalalt din campul sau vizual, fie ca s-a plictisit de el si i-a devenit indiferent, fie ca se considera superior lui. Daca in decursul unei conversatii, omul clipeste in mod normal de 6-8 ori pe minut, in cazul aplicarii gestului blocarii, ochii raman inchisi o secunda sau chiar mai mult, timp in care partenerul este sters din mintea sa . Excluderea totala ar insemna sa mentina ochii inchisi si chiar sa adoarma, dar aceasta se intampla rarin intalnirile directe. Atunci cand o persoana se considera superioara fata de noi, gestul blocarii ochilor este insotit de inclinarea capului pe spate, pentru a ne putea arunca o privire lunga. 68

2.2. Comportamentul nonverbal în spaţiul public 2.2.1. Rolul nonverbalului in formarea impresiilor Principalele modalitati si mecanisme ce intervin in abordarea cognitiva a celorlalti sunt: comunicarea verbala, comunicarea paralingvistica, limbajul nonverbal, atribuirea, combinarea si sinteza informatiilor. Oamenii folosesc toate aceste surse si ajung sa-si formeze impresii despre altii si sa le utilizeze , fenomenul fiind valabil mai cu seama pentru indivizii despre care nu avem deja o imagine si evaluare deci cei de curand intalniti . Relevante sunt semnalele obtinute din cele 4 canale principale: 1. expresia fetei 2. contactul vizual 3. limbajul corpului 4. distanta fizica Expesiile faciale ca manifestari ale emotiilor, traduc, intr-adevar fidel, starile sufletesti . Constatarile mai relevante ale cercetarilor de domeniu sunt: • exista 6 emotii de baza, a caror reprezentare faciala clara apare inca din copilarie : - fericirea (bucuria) - surpriza - supararea (tristetea) - frica (ingrijorarea) - dezgustul - furia • faptul ca exista cateva stari sufletest manifestate facial nu inseamna ca fata umana are doar aceste exprsii ; in ea se pot oglindi concomitent emotii asociate (surpriza si frica, dispretul si supararea) .De asemenea , gradul de intensitate a unei emotii bazale este reflectat diferit, astfel incat fata este capabila de a exprima o varietate imensa de trairi . • expresiile faciale asociate unui anumit tip de emotii sunt universale, avand o baza biologica general umana si manifestandu-se spontan , astfel incat oamenii din arii geografice diferite isi pot citi reciproc starile sufletesti intr-o anumita situatie . • comunicarea non-verbala faciala este mai greu de controlat decat cea verbala . • exista deosebiri marcante interindividuale , in abilitatile de a deduce stari sufletesti din expresiile faciale (in special cele mai difuze sau complexe) . S-au constatat diferente semnificative dupa criterii socio-demografice . • maturizarea sporeste gradul de acuratete al recunoasterii emotiilor . • femeile au abilitati mai pronuntate in descifrarea starilor sufletesti pornind de la expresiile fetei (a limbajului non-verbal , in general). La nivelul reprezentarilor colective , femeile au o mult mai ascutita "intuitie". Ele decodeaza mult mai usor si mai bine conduita si comunicarea non-verbala , citesc cu mai mare acuratete din expresiile fetei, miscarile corpului, si tonul vocii starile sufletest (cum ar fi fericirea, frica, dezgustul, oboseala). Cauzele ar putea fi de ordin biologic - femeile sunt progamate genetic in vederea cresterii copiilor sa aiba asemenea potentialitati mai accentuate - sunt nevoite sa invete si sa practice interpretarea rapida si corecta a semnalelor nonverbale . 69

Contactul vizual are o mare relevanta in cunoasterea celuilalt si interpretarea gandurilor, afectelor si intentiilor sale .Expresia si miscarile ochilor fac parte din expresia fetei luata mai global , la exprimarea tandretei , tristetii , si altor stari sufletesti participand si pozitiile si miscarile oculare .Dintre functiile expresionale ale ochilor decisiva este cea a contactului vizual. Doua ipostaze ale contactului vizual sunt proieminente: a) evitarea privirii in ochii celuilalt : - uitarea in alte parte , ceea ce denota : fie lipsa de interes , fie dezaprobare sau chiar dispret . - lasarea ochilor in jos , ceea ce exprima un semn al vinovatiei , rusinii , sau timiditatii . b) privirea prelungita in ochii altora care in conexiune cu alti indici faciali (in special ai sprancenelor) , poate transpune doua seturi de stari (si intentii) total contrare : - iubire , pretuire , stima , simpatie , atractie , interes , atunci cand privirea este staruitoare dar blanda . - incredere , manie , intentii agresive . Reactiile oculare , in relatiile inter-umane sunt in mare masura involuntare . Controlul este mai pronuntat , cu deosebire in contactul vizual , in a te feri sau a cauta privirea altuia . 2.2.1.1. Limbajul corpului Miscari si configuratii ale anumitor parti ale corpului , cum ar fi "datul din umeri", frecarea mainilor , scarpinatul in cap , sunt semnale ale unei stari de agitatie , de indecizie . Studiile experimentale au constatat o corelatie ridicata intre frecventa atingerii unor parti ale corpului de catre alta (frecarea mainilor mai ales) , si intensitatea excitabilitatii sau nervozitatii. Postura corporala reprezinta postura si miscarile corpului ca intreg , ea dand indicii semnificative despre starile interioare de moment dar si despre moduri de gandire si reactii mai stabile. Despre expresii ca "l-a primit cu bratele deschise" sau "era intr-o postura de invins", s-a dovedit experimental ca au acoperire. In sens larg, miscarile corpului si postura pot fi considerate gesturi. Exista un set de miscari bine definite si intentionate care sunt gesturi emblematice, indicand fara echivoc o anumita stare de spirit si apreciere sau dorinta, unde asemenea gesturi sunt obscene, cum ar fi in cultura noastra prinderea degetului mare intre celelalte doua vecine. Cele mai multe se refera la actiuni specifice normale, frecvente in relatiile umane : se indica cu degetul “stai jos “, “vino incoace”, sau “OK (e bine)”, prin ridicarea mainii si a degetului mare; aratarea propriului obraz, de obicei cu degetul aratator, exprima faptul ca celuilalt ar trebui sa-i fie rusine. Avand o natura intentionala si fiind elaborate social, gesturile emblematice difera foarte mult de la cultura la cultura. Distanta fizica dintre oameni ne spune mult despre gandurile, afectele, intentiile celuilalt. Spatiul personal exprima distanta spatiala pe care in orice imprejurare oamenii cauta sa o mentina fata de semenii lor. Sunt situatii in care ea nu poate fi realizata (aglomeratii pe strada, calatorii in mijloacele de transport, participarea la actiuni publice etc.), dar, de cate ori este posibil, indivizii isi rezerva un spatiu personal. Decisiv pentru marimea spatiului personal este gradul de apropiere psihosociala dintre persoane. Atingerea corporala depinde de o serie de factori dintre care cei mai importanti sunt: - cine este cel care te-a atins: a) apropiat afectiv sau strain b) de acelasi sex sau de sex opus - natura si continutul atingerii:

70

a) rapida sau prelungita b) delicata sau brutala - ce parte a corpului a fost atinsa: fata, mana, umar, picior; - contextul in care s-a petrecut: acasa, la o petrecere etc. In functie de combinatia factorilor precizati mai sus, apropierea spatiala si atingerea pot desemna lucruri diferite precum: interes sexual, afectiune, compasiune si consolare, dominare si manie. Apropierea si atingerea tandra sunt semne ale afectiunii si interesului. ● Oamenii se deosebesc intre ei dupa expresivitatea emotionala adica masura in care isi manifesta starile emotionale prin comportamente nonverbale(paralingvistic, fata, contact vizual, strategia distantei si a atingerii). Exista diferente grupale. Femeile sunt mai expresive decat barbatii. Oamenii ce traiesc in sudul planetei sunt mai directi in exprimarea nonverbala decat cei din tarile nordice, si , de asemenea, cei din “Lumea Noua”(SUA, Canada, Australia, Noua Zeelanda etc.) par a fi mai expresivi facial decat europenii(ex.: Germania si Scotia) ● Expresivitatea emotionala este in stransa conexiune si cu adaptarea psihica si confortul interior 2.2.1.2. Teritorii si zone Multe carti si articole au fost scrise despre marcarea si apararea de catre animale-pasari, pesti si primate- a teritoriilor lor, dar numai in ultimii ani s-a descoperit ca si omul are teritoriul sau. Antropologul american Edward T. Hall6 a studiat printre primii nevoia de spatiu a omului si a creat la inceputul anilor ’60 termenul “proxemics” (din engl. “proximity” = apropiere, vecinatate). Cercetarile sale in acest domeniu au condus la o noua conceptie privind raporturile cu semenii nostri. Toate tarile au un teritoriu marcat de granite clar definite si uneori, protejate de trupe inarmate. De obicei, in teritoriul acestora sunt delimitate teritorii mai mici, sub forma unor state confederale sau judete s.a. In cadrul acestora se afla teritorii si mai mici, printre ele orasele, cu suburbii si numeroase strazi, care reprezinta, uneori, prin ele insele, teritorii inchise pentru cei ce traiesc acolo. Locuitorii fiecarui teritoriu isi manifesta o neclintita fidelitate fata de teritoriile lor si in apararea acestora sunt adesea neinduratori, ajungand chiar la omucidere. Numim teritoriu si suprafata sau locul pe care o persoana il considera ca fiind al sau, ca si cand ar fi o prelungire a trupului sau. Fiecare om are teritoriul sau personal si el cuprinde suprafata din jurul posesiunilor sale, ca de pilda, casa proprie imprejmuita de gard, interiorul masinii sale, dormitorul sau sau scaunul personal, precum si, dupa cum Dr. Hall a descoperit, un anumit spatiu aerian in jurul trupului sau. a) Spatiul personal. Majoritatea animalelor considera ca fiind un spatiu al lor un anumit spatiu aerian din jurul trupului lor. Intinderea lui depinde , in principal, de conditiile mai putin aglomerate in care a crescut animalul. Leul din regiunile indepartate ale Africii poate avea un spatiu aerian teritorial cu o raza de cincizeci de kilometri sau mai mult, in functie de densitatea leilor pe acele suprafete; granitele teritoriului lor sunt marcate prin urina si excrementul acestora. Spre deosebire de ei, un leu crescut in captivitate, impreuna cu alti lei, poate avea un spatiu personal doar de cativa metri, ca rezultat direct al aglomeratiei in care a crescut. 6

Hall, E. T., Silent Language, Doubleday&Co., New York, 1959 Hall, E. T., The Hidden Dimension, Doubleday&Co., New York, 1966

71

Ca si celelalte animale, si omul isi are propria sa “bula de aer” pe care o duce cu sine si a carei marime depinde de densitatea populatiei acelui loc unde a crescut. Prin urmare, distanta zonala personala este determinata cultural. In timp ce unele culturi, ca de pilda cea japoneza, s-au obisnuit cu aglomeratia, altele prefera “spatiile larg deschise” si le place sa mentina distanta. Distanta pe care o persoana o mentine in relatiile sale cu altii este influentata si de statutul ei social. b) Distante zonale. Locuitorii albi, de clasa mijlocie, din suburbiile Australiei, Noii Zeelande, Angliei, Americii de Nord si Canadei sunt inconjurati, in general, de o “bula de aer” de aceeasi intindere. Aceasta poate fi impartita in patru distante zonale distincte. 1. Zona intim a- intre 15 si 46 cm. Dintre toate distantele zonale aceasta este, de departe, cea mai importanta; omul isi apara aceasta zona ca o proprietate a sa. Doar celor apropiati emotional le este permis sa patrunda in ea. Din aceasta categorie fac parte indragostitii, parintii, sotul sau sotia, copiii, prietenii si rudele apropiate. Exista si o sub-zona care se intinde pana la 15 cm de trup, in care se poate intra doar in cursul contactului fizic. Aceasta este zona intima restransa. 2. Zona personala - intre 46 cm si 1,22m. Aceasta este distanta pe care o pastram fata de altii la intalniri oficiale, ceremonii sociale si intalniri prietenesti. 3. Zona social a- intre 1,22m si 3,60m Aceasta distanta o pastram fata de necunoscuti, fata de eventuali instalatori sau tamplari care ne repara ceva in casa, fata de factorul postal, vanzatorii din magazinele din apropiere, fata de toti cei pe care nu-I cunoastem prea bine. 4. Zona publica - peste 3,60m Aceasta este distanta corespunzatoare de fiecare data cand ne adresam unui grup mare de oameni c) Aplicarea practica a distantelor zonale. O alta persoana poate patrunde in zona noastra intima in urmatoarele situatii: 1. intrusul este o ruda sau un prieten apropiat, sau cineva care doreste sa ne faca avansuri sexuale 2. intrusul este o persoana cu intentii ostile, dorind chiar sa ne atace In timp ce noi toleram patrunderea strainilor in zonele noastre personale si sociale, intrarea lor in zona noastra intima determina schimbari fiziologice in insusi trulul nostru. Inima incepe sa bata mai repede, adrenalina se revarsa in curentul sanguin, se pompeaza sange in creier si in muschi, organismul pregatindu-se astfel pentru o posibila situatie de lupta sau de fuga. Acesta inseamna ca daca atingem prietenos cu mana pe cineva pe care abia l-am cunoscut sau il cuprindem pe dupa umeri, putem trezi in el o senzatie negativa, chiar daca respectivul zambeste si aparent se bucura, nevrand sa ne jigneasca. Cu cat intram in relatii mai intime cu altii, cu atat mai mult ni se permite sa patrundem in interiorul zonelor lor. Un nou angajat, de exemplu, va simti, poate, la inceput o raceala din partea celorlalti, desi acestia nu fac altceva decat sa-l mentina la distanta zonei sociale, pana il vor cunoaste mai bine. Dupa ce el va fi mai bine cunoscut, distanta teritoriala fata de el va scadea, pana cand, in cele din urma, I se va permite accesul in zonele lor personale si, in unele cazuri, in zonele lor intime. Face exceptie de la regula distanta/intimitate cazul in care distanta/intimitate cazul in care distanta spatiala este reclamata de pozitia sociala a individului. Aglomaratia la concerte, la cinematograf, in lift, in tren sau autobuz atrage dupa sine, in mod inevitabil, intruziunea in zona intima a altora. Exista o lista intreaga de reguli nescrise pe care oamenii din culturile 72

occidentale le aplica atunci cand infrunta o situatie de aglomeratie(exemplu: lift prea incarcat sau in transportul public). Aceste reguli prevad: 1. Nu ai voie sa vorbesti cu nimeni, nici cu cei pe care ii cunosti; 2. Trebuie sa eviti ca privire ta sa se intalneasca cu privirile altora; 3. Sa pastrezi o expresie indiferenta fara afisarea vreunei emotii; 4. Daca ai o carte sau un ziar, sa creezi impresia ca esti afundat adanc in citirea lor; 5. Cu cat aglomeratia este mai mare, cu atat iti poti permite mai putine miscari ale trupului; 6. In lift sa urmaresti numerele care indica etajele. O multime furioasa sau un grup de protestatari care lupta pentru o cauza comuna reactioneaza altfel decat individul atunci cand i se incalca teritoriul. De fapt, se intampla ceva cu totul diferit. O data cu cresterea densitatii aglomeratiei, fiecare individ va avea un spatiu personal mai mic si atunci apare, la fiecare, o stare de ostilitate, iar o data cu cresterea multimii, aceasta devine tot mai furioasa si amenintatoare, putandu-se declansa o incaierare. In acest moment intervine politia, care va incerca sa disperseze multimea, astfel incat fiecare om sa-si recapete teritoriul personal si sa se calmeze. In zonele aglomerate, desi aveau hrana din abundenta, animale de prada nu existau si nici nu era vorba de vreo infectie, un numar mare de caprioare au decedat. Cercetari in domeniu au aratat ca moartea caprioarelor s-a datorat hiperactivitatii glandelor suprarenale, aparuta in urma stresului cauzat de pierderea de catre fiecare caprioara a teritoriului propriu, o data cu cresterea intregii populatii. Glandele suprarenale au un mare rol in reglarea cresterii, a reproductiei si in capacitatea de aparare a trupului. Astfel este usor de inteles de ce tocmai in locurile cu cea mai mare densitate a populatiei inregistram cel mai mare numar de crime si acte violente. d) Distante zonale la tara si la orase. Marimea spatiului personal solicitat de un individ depinde, in primul rand, de densitatea populatiei acelor locuri unde el a crescut. Cei crescuti pe meleaguri rurale rar populate pretind un spatiu personal mai mare decat cei crescuti in orase dens populate. Daca privim la ce distanta intinde bratul cel care da mana cu cineva, aflam imediat daca provine dintr-un mare oras sau dintr-un colt indepartat de tara. Locuitorii oraselor mari au o “bula de aer” proprie de 46 cm; aceasta este si distanta dintre incheietura mainii si bustul lor atunci cand isi intind mainile. In felul acesta mana sa se intalneste cu mana celuilalt pe un teritoriu neutru. Oamenii crescuti in orasele de provincie, cu o densitate a populatiei mult mai mica, pot avea o “bula de aer” teritoriala de 100cm sau chiar mai mare si, in medie, aceastaeste distanta masurata intre incheietura nainii si trupul lor atunci cand isi dau mana. Oamenii de la tara au tendinta sa stea cu picioarele bine infipte si cu trupul cat mai inclinat inainte pentru a putea intalni mana celuilalt, in timp ce locuitorii unui mare oras fac un pas inainte pentru a-l saluta pe celalalt. Cei crescuti in tinuturi mai indepartate sau rar populate au nevoie de un spatiu personal si mai mare, care poate ajunge pana la 6 metri. Ei prefera sa nu-si dea mana, ci sa se salute cu mana ridicata, stand la oarecare distanta unul de celalalt. 2.2.2. Minciuna si detectarea ei In general falsificarea limbajului trupului nostru nu este posibila, datorita lipsei de concordanta, care probabil apare intre utilizarea principalelor gesturi, a microsemnalelor trupului si cuvintele rostite. Palma deschisa, de exemplu, este asociata cinstei, dar atunci cand escrocul isi tine palmele deschise si zambeste in timp ce spune o minciuna, microgesturile

73

sale il tradeaza. Pupilele sale se contracteaza, una din sprancene se ridica sau coltul gurii se smuceste si aceste semnale contrazic gestulpalmei deschise si zambetul sincer. Prin urmare cel care recepteaza toate aceste semnalee tentat sa nu dea crezare celor auzite.

2.2.2.1. Falsificarea limbajului trupului Se pare ca mintea umana poseda un mecanism de semnalizare a erorii, care indica “avarie” atunci cand primeste o serie de mesaje non-verbale neconcordante. Oricare dintre noi isi poate falsifica limbajul trupului numai pentru o scurta perioada de timp; in cele din urma trupul va emite acele semnale care sunt independente de actiunile constiente. Multi politicieni sunt experti in falsificarea limbajului trupului, folosindu-se de aceasta pentru a face pe alegatori sa dea crezare afirmatiilor lor; despre cel care procedeaza astfel, cu succes, se spune ca are farmec personal, ca este “harismatic”. Fata este folosita mai des decat orice alta parte a trupului pentru a camufla minciuna. Noi utilizam zambetul, incuviintarea din cap si clipitul in incercarea de a masca minciuna, dar, din nefericire pentru noi, semnalele trupului spun adevarul, lipseste deci concordanta dintre gesturile trupului si semnalele noastre faciale. Falsificarea limbajului trupului, pentru o perioada mai lunga de timp, este dificila. Pentru a putea comunica cu altii si elimina gesturile care transmit semnale negative, trebuie sa ne insusim si sa utilizam gesturi deschise, pozitive. 2.2.2.2. Control si noncontrol Exista o corelatie intre continutul spuselor neadevarate si conditia sociala. Oamenii saraci, marginalizati sau chiar exclusi social prin conditia lor obiectiva au tendinta sa minta si sa fure lucruri minore pe cand la cei cu o conditie sociala buna minciuna vizeaza beneficii mari. Daca verbal oamenii reusesc usor sa induca in eroare, comunicarea nonverbala ii poate trada datorita: - gradului diferentiat de noncontrol - scurgerii neintentionate de informatii prin canalele nonverbale implicate - cu cat canalele sunt mai numeroase, sansa depistarii minciunii este mai mare Principalele cai prin care minciuna tradeaza: ● Schimbari rapide ale expresiei fetei pot indica nesinceritatea indivizilor. Prima reactie faciala, spontana si imediata este cea consonanta cu gandurile si emotiile autentice, dar, intentia de a si le ascunde, subiectul in cauza schimba cu mare rapiditate expresia fetei pentru a induce in eroare ● Daca expresiile fetei sunt exagerat de accentuate, un zambet larg, de pilda, sau o mirare prea apasata este posibila intentia de a insela cu privire la adevaratele sentimente ● Contactul vizual- clipitul des din ochi, pupilele dilatate sunt indicii ale minciunii, ca si evitarea privirii directe. Totodata si privirea prea insistenta si prelungita in ochii altuia poate fi semn al nesinceritatii. ● Aspectul paralingvistic: tonul este mai ridicat, se vorbeste mai rar, dar mai putin fluent. Au loc frecvente intreruperi, reluari si repetitii de cuvinte si propozitii. ● Discrepanta expresionala a diferitelor canale. Indivizii care sunt chemati sa spuna adevarul angreneaza mai multe manifestari nonverbale si e greu sa le controleze pe toate Dintre toate canalele nonverbale, paralingvisticul si miscarile corporale sunt cele mai dificil de controlat si, prin urmare, cele mai valide semne ale interpretarii nesinceritatii.

74

Daca oamenii poseda si alte informatii despre cel care incearca sa induca in eroare, detectarea minciunii se face mai usor. Prioritare sunt in acest sens cunoasterea faptului ca cel in cauza are interes sa minta si eventual, care este ratiunea tentativei de inselaciune. Cu cat mincinosul are grija mai mare sa nu fie detectat cu atat se tradeaza mai mult(valabil mai ales pentru cei incepatori in domeniu). 2.2.2.3. Importanta informatiei despre subiect Parerea generala pe care o are cineva despre o persoana, fiecare element informational avand o importanta anume, este data de: ● Sursa emitenta - daca este perceputa de incredere sau admirata importanta acordata este mai pronuntata ● Natura informatiei- o pondere mai mare o au informatiile negative in formarea impresiilor integrale despre ceilalti(Mellers et. Al., 1992) ● Masura in care informatia descrie o trasatura sau un comportament neobisnuit sau extrem: cu cat ceva este mai “exotic”, cu atat va atarna mai greu in imaginea globala ● Prima informatie avuta are o pondere mai mare in evaluare decat cele primite ulterior 2.2.2.4. Inducere in eroare, indoiala, minciuna Recunoasterea gesturilor non-verbale de inducere in eroare este una din cele mai importante manifestari ale spiritului de observatie, o deprindere pe care ne-o putem insusi. Voi preciza in continuare cele mai raspandite simboluri ale inducerii in eroare care care ii pot demasca pe cei in cauza. Miscarile mainii aduse la fata reprezinta forma de baza a gesturilor umane de inducere in eroare. Cu alte cuvinte, atunci cand vedem, rostim sau auzim lucruri neadevarate sau care induc in eroare, adesea incercam sa ne acoperim cu mainile gura, ochii sau urechile. Copiii utilizeaza cu dezinvoltura aceste gesturi evidente de inducere in eroare. Bunaoara daca copilul minte, el isi acopera gura cu mainile, straduindu-se parca sa stopeze iesirea cuvintelor mincinoase. Daca nu doreste sa auda admonestarea parinteasca, el pur si simplu isi astupa urechile. Cand vede ceva la care nu doreste sa se uite, el isi acopera ochii cu mainile sau cu bratul. O data cu inaintarea in varsta, gesturile cu mana adusa la fata devin mai rafinate si mai putin evidente, dar le se produc de fiecare data cand o persoana minte, cand incearca sa ascunda o afirmatie inselatoare sau este martorul unei astfel de afirmatii. Inducerea in eroare poate insemna strecurarea indoielii, a incertitudinii, minciuna sau exagerare. Daca cineva isi duce mana la fata, aceasta nu inseamna intotdeauna ca minte. In orice caz, faptul sugereaza ca respectivul incearca eventual sa ne induca in eroare si observarea altor grupuri de gesturi ne poate confirma banuiala. Este important ca gesturile cu mana la fata sa nu fie interpretate izolat. 2.2.2.5. Gesturi involuntare datorate minciunii a) Acoperirea gurii. Acoperirea gurii face parte din putinele gesturi ale adultilor, care sunt tot atat de evidente ca si gesturile copiilor. Mana acopera gura, degetul mare apasa obrazul, in timp ce creierul trimite subconstient comenzi mainii sa incerce sa opreasca cuvintele mincinoase care se pronunta . Uneori doar cateva degete sau pumnul strans acopera gura, dar intelesul gestului ramane acelasi. Acoperirea gurii nu trebuie confundata cu gesturile de evaluare. Multi oameni incearca sa mascheze gestul de acoperire a gurii, simuland ca tusesc. Daca cineva utilizeaza acest gest in timp ce vorbeste, faptul arata ca respectivul minte. Daca insa el isi acopera gura in timp ce vorbeste altcineva, aceasta inseamna ca, dupa presimtirea sa , acel ins minte.

75

b) Atingerea nasului. Gestul atingerii nasului este, in esenta, o versiune deghizata a gestului de acoperire a gurii. El consta fie din cateva miscari usoare de frecare a dedesubtului nasului, fie dintr-o atingere grabita, aproape imperceptibila a acestuia. Unele femei executa acest gest cu miscari marunte si prudente de mangaiere, pentru a evita sa-si strice fardul. In ceea ce priveste originea gestului de atingere a nasului, potrivit uneia din explicatii, atunci cand ne apare in minte o idee negativa, subconstientul nostru indruma mana sa acopere gura, dar, pentru ca gestul sa nu fie atat de evident, in ultima clipa mana se retrage de pe fata, rezultand o miscare iute de atingere a nasului. Dupa o alta explicatie, din cauza minciunii, terminalele sensibile ale nervilor din nas provoaca senzatia de furnicare si de aceea isi sterge nasul. Dar daca omul are doar o mancarime la nas? Cand au o mancarime la nas, oamenii reactioneaza in mod normal printr-o miscare deliberata de frecare sau scarpinare, deosebita de miscarea usoara de atingere a nasului. Asemanator gestului de acoperire a gurii, si acest gest poate fi utilizat atat de vorbitor, pentru a-si ascunde propria afirmatie inselatoare, cat si de cel care asculta, dar se indoieste de cuvintele vorbitorului. c) Frecarea ochiului. “N-am vazut nimic rau” – spune persoana din figura 56, si acest gest este dirijat de creier pentru a indeparta inducerea in eroare, indoiala sau minciuna pe care le “vede”, sau de a evita sa-l priveasca in fata pe celcaruia ii spune o minciuna. Barbatii de regula isi freaca ochii viguros si daca trag o minciuna zdravana privesc adesea in alta parte, de obicei in jos. Femeile utilizeaza o miscare marunta, tandra de frecare dedesubtul ochilor, pentru ca, probabil, prin educatie, evita miscarile robuste sau nu doresc sa-si strice fardul. Si ele evita privirea celor care le asculta, ridicand ochii spre tavan. „A minti fara rusine” este o expresie raspandita. Ea se refera la un grup de gesturi:masele inclestate si zambet fals, combinate cu gestul frecarii la ochi si privitul in alta parte. Ele sunt utilizate de actorii de cinema pentru a sugera fatarnicia, dar, in viata reala, apar rar. d) Frecarea urechilor. Este o incercare a ascultatorului de a nu auzi raul, incercand sa blocheze cuvintele prin asezarea mainii in jurul sau deasupra urechilor. Este o versiune adulta mai rafinata a gestului copilului care isi astupa cu mainile ambele urechi, pentru a se tine departe de mustrarile parintilor sai. Alte variante ale acestui gest sunt frecarea partii din spate a urechilor, scobirea in urechi(varful degetului este rotit inainte si inapoi in interiorul urechilor), tragerea lobului urechii sau impingerea inainte a intregii urechi pentru a astupa gaura urechii. Acest ultim gest inseamna ca respectivul a ascultat destul si acum ar dori sa vorbeasca. e) Scarpinarea gatului. In acest caz, degetul aratator al mainii cu care scriem scarpina partea de sub ureche sau partea laterala a gatului. In timpul observarii acestui gest am constatat un lucru interesant: scarpinatul se face de aproximativ cinci ori. Rareori acest numar este mai mic sau depaseste aceasta cifra. Gestul semnaleaza indoiala sau incertitudine si este caracteristic oamenilor care spun:” Nu sunt sigur daca voi accepta”. Trebuie in mod deosebit remarcata situatia cand limbajul verbal contrazice acest gest(ex.:cand cineva spune “Eu pot intelege ce simtiti dumneavoastra”). f) Trasul de guler. In urma studierii gesturilor celor care mint, s-a observat ca afirmarea unei minciuni creeaza o senzatie de furnicatura in tesuturile faciale sensibile si in cele ale gatului, senzatie care poate fi anihilata prin frecare sau scarpinat. Aceasta explica de ce recurg unii la gestul trasului de guler atunci cand spun o minciuna si se tem ca vor fi prinsi. De fapt, ca efect al minciunii se aduna o cantitate de transpiratie pe gat, mai ales cand cel in cauza isi da seama ca este suspectat ca minte. Se ajunge la trasul de guler si atunci cand cineva este suparat sau nemultumit si simte ca are nevoie de aer proaspat. g) Degetele in gura. Dupa explicatia data de Morris7 acestui gest, o persoana isi vara degetele in gura atunci cand se afla sub presiune. Este o incercare inconstienta din partea sa 7

Morris, D., with Collet, Marsh and O’Shaughnessy, Gestures, their Origins and Distribution, Cape, London, 1979

76

de a redobandi siguranta sugarului de la pieptul mamei. Copilul mic inlocuieste sanul mamei cu degetul mare si, cand devine adult, isi vara in gura nu numai degetele, dar si altfel de obiecte, ca tigara, pipa, pixul si altele. Pe cand gesturile aducerii mainii la gra implica de cele mai multe ori minciuna ori inselaciunea, gestul introducerii degetului in gura este o manifestare exterioara a unei nevoi interioare de linistire.

77

TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 35-55; 171-191 2. Birkenbihl,Vera F., Semnalele corpului. Cum sa intelegem limbajul corpului, Editura. Gemma Pres, 1999 3.

Boncu, Ştefan, Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 354- 429

4. Caluschi, Cezar, O nouă frontieră: comunicarea directă, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 760 5. Cernat, Vasile, Psihologia stereotipurilor, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 17-49; 211234 6. Cialdini, Robert B., Psihologia persuasiunii, Editura Business Tech International Press, Bucureşti, 2004, pp. 11-34

7.

Chelcea, Septimiu; Chelcea, Adina, Eu, tu, noi. Viaţa psihică - ipoteze, certitudini, Editura Albatros, Bucureşti, 1983 8. Collet, Peter, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor, Editura Trei, 2005, pp. 11-31 9. Cucoş, Constantin, Minciună, contrafacere, simulare. O abordare psihopedagogică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pp. 13-31 şi 60-95 10. Curelaru, Mihai, Reprezentări sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 88-123 11. David, Daniel, Prelucrări inconştiente de informaţie. Contaminarea psihologică în massmedia, practica clinică şi juridică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pp. 28-56; 56-120; 182-197 12. Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Amarcord, Timişoara, 2001 13. Ginger, Serge, Gestalt terapia: arta contactului, Editura Herald, Bucureşti, 2002, pp. 1534; 55-78 14. Hariuc, Constantin, Psihosociologia comunicării, Editura Licorna, Bucureşti, 2002, pp. 107-145

15. Iluţ, Petru, Sinele şi cunoasterea lui. Teme actuale în psihosociologie, Editura Polirom, 2001 16. Jouve, Michèle, Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 15-59; 60-80 şi 92-108 17. Larson, Charles U., Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 167-240; 241-268 18. Lin, Henry B., Ce dezvaluie fata ta. Secretele chineze ale citirii fetelor, Editura Samizdat, 1998 78

19. Lohisse, Jean, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 63-80 şi 103-114; 131-144 şi 145-168 20. Markova, Ivana, Dialogistica şi reprezentările sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 198-208. 21. McNair, Brian, Introducere în comunicarea politică, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 34-70 22. Miège, Bernanrd, Gândirea comunicaţională, Cartea Românească, 1998, pp. 50-69 23. Miège, Bernanrd, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp. 66-100 24. Mucchielli, Alex, Arta de a influenţa, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 11-26; 191-198 25. Mucchielli, Alex, Arta de a comunica, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 75-124; 213-242 26. Mucchielli, Roger, Faţa omului şi caracterul, Editura IRI, Bucureşti, 2000 27. Pâinişoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 13-56; 97-138 28. Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Semiotică, societate, cultură, Institutul European, Iaşi, 1999 29. Ruckle, Horst, Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehnica, Bucureşti, 2001 30. Ruşti, Doina, Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pp. 7-21 şi 71-95 31. Salomé Jaques, Dacă m-aş asculta, m-aş înţelege, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, pp. 9- 54 32. Salma-Cazacu, Tatiana, Startageme comunicaţionale şi manipularea, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp. 7-46 33. Todoran, Dimitrie, Psihologia reclamei, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pp. 29-50; 51-109 34. Vartan, Nicolae Valentin, Imaginea de sine, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 5-30

Aplicaţii în cadrul seminarului 35. Bradbury, Andrew, Ghidul prezentărilor de succes, Ed. a III-a, Editura Rentrop & Straton, Bucureşti, 2008, pp. 9-69 36. Gottesman, Deb; Mauro, Buzz, Cum să vorbeşti în public folosind trucurile actorilor, Editura Antet, 2001, pp. 5-49 37. Hall, Richard, Prezentări de mare succes, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2008, pp. 147186

79

CAPITOLUL VI GRUPURILE ŞI FENOMENELE DE MASĂ

1. Grupurile mici şi conducerea în microgrupuri; particularităţile grupurilor mari 2. Fenomenele de masă şi particularităţile lor psihosociale

1. GRUPURILE MICI ŞI CONDUCEREA ÎN MICROGRUPURI; PARTICULARITĂŢILE GRUPURILOR MARI 1.1. Definirea, caracterizarea şi clasificarea grupurilor mici După cel de-al doilea război mondial, accentul cercetărilor de psihosociologie s-a mutat de la studiul instituţiilor la studiul comportamentului concret. S-a dezvoltat, astfel, funcţia aplicativă a acestei ştiinţe, scăzând interesul pentru generalizările filosofice. Specialiştii din psihosociologie (ca şi cei din sociologie, antropologie sau istorie) s-au orientat tot mai mult spre cercetarea grupurilor sociale mici. Interesul pentru aceste grupuri se justifică atât printro fecunditate sporită a cunoaşterii, cât şi prin îmbogăţirea tehnicilor de măsurare şi cuantificare a fenomenelor de psihologie socială. Unii autori au ajuns chiar să susţină că dacă reuşim să rezolvăm problemele grupului mic, atunci problemele psiho-sociale ridicate de marea societate vor deveni mai uşor de înţeles şi de rezolvat. 1.1.1. Definirea grupului mic Dacă vom corobora cele mai importante definiţii ale grupului mic, elaborate de Klineberg, Sherif, Burges şi Newcomb (1, p.437; 2, p.144; 3, cap.X; 4, p.492), putem inventaria următoarele trăsături specifice ale acestuia:  existenţa a cel puţin doi indivizi;  delimitarea poziţiei în interiorul grupului printr-o reţea de status-uri şi roluri;  îmbinarea şi interacţiunea acestor status-uri şi roluri;  existenţa unui sistem de norme şi valori comune tuturor membrilor. Ca entităţi psiho-sociale, grupurile mici se disting prin caracterul nemijlocit al relaţiilor interpersonale, care dau naştere diverselor structuri sau “reţele de grup”. Astfel, într-un grup pot fi distinse: - structura de rol (configuraţia poziţiilor şi funcţiilor formale şi informale ale membrilor); - structura de comunicare (liniile de comunicare interpersonală); - structura cognitivă (configuraţia percepţiilor interpersonale);

80

- structura ocupaţională (specializarea sarcinilor diferiţilor membri şi a relaţiilor funcţionale dintre ei); - structura de putere (aranjamentul modalităţilor în care se iau deciziile); - structura sociometrică (distribuţia relaţiilor simpatetice, a afinităţilor dintre membri); - structura locomotorie (sistemul de mijloace prin care indivizii se pot deplasa de la o poziţie la alta în cadrul grupului). Cu adevărat interesant pentru specialiştii din domeniul comunicării sociale este modul în care aceste structuri intră în legătură şi se conectează în configuraţii definitorii pentru grup. De pildă, structura de comunicare (care exprimă accesul unor membri la alţi membri) este generatoare de distanţe sau apropieri, de poziţii de popularitate sau de impopularitate, deci de structură de rol. Dar aceasta se bazează fie pe relaţii de subordonare, caracterizate prin bariere statutare între membri, fie pe relaţii de amiciţie şi de fraternitate, deci pe o structură de putere. Modalităţile de combinare a diferitelor structuri nu sunt atât de rigide cum s-ar putea crede; acestea se pot cupla funcţional în momente aparent contradictorii. Altfel, în familie, relaţiile părinţi-copii se pot caracteriza în acelaşi timp prin subordonare (ca în cadrul unui grup militar) dar şi prin puternică atracţie reciprocă sau mare accesibilitate în comunicare (ca în cazul unei secte religioase, de pildă). Deşi se pot combina variat şi atipic, aceste tipuri de structuri interferează, totuşi, după anumite reguli. Astfel, accesul la comunicare se combină cu atracţia pozitivă (şi invers). Distanţa dintre membrii grupului tinde să se reproducă de la un tip de structură la alta: de la structura de rol la cea sociometrică, de la cea de comunicare la cea sociometrică, de la cea ocupaţională la cea de comunicare şi la cea sociometrică. Afirmaţia specialiştilor în Relaţii Publice conform căreia într-o organizaţie sunt mai importante traseele informale ale comunicării interne decât organigrama – oficială! - se bazează pe o realitate psihosociologică. 1.1.2. Particularităţile grupului mic Analiza structurilor grupului mic ne permite înţelegerea proprietăţilor acestuia şi a fundamentului său. Vom prezenta doar câteva aspecte ale acestei chestiuni. Atunci când formează un sistem închegat, grupul mic şi proprietăţile sale se menţin constante, deşi relaţiile de interacţiune dintre membrii săi se pot modifica. PRINCIPIU: Când limitele între care evoluează proprietăţile constante ale grupului (1 sunt depăşite, grupul ori îşi corectează excesele, ori dispare ca grup. La crearea proprietăţilor de grup contribuie decisiv modalităţile de structurare a relaţiilor interpersonale. De pildă, cooperarea dă naştere productivităţii (2; o organizare şi mai bună a răspunsurilor interpersonale generează, în grupurile cooperante, intimitatea. PRINCIPIU: Maniera de organizare şi de utilizare a resurselor de grup determină proprietăţile grupului. Proprietăţile grupului pot fi clasificate astfel:  Proprietăţi principale: mărimea, distribuţia spaţială, conformitatea, consensul, capacitatea de autoorganizare, coeziunea, eficienţa sau productivitatea (3.  Proprietăţile secundare (derivate din primele):

81

- autonomia (gradul în care un grup funcţionează independent de alte grupuri); - controlul (tendinţa grupului de a regla conduita membrilor); - stratificarea (dezvoltarea unei ierarhii a statutelor); - permeabilitatea (masura în care grupul acceptă noi membri); - flexibilitatea (gradul de informalitate şi de libertate în grup); - omogenitatea (gradul de similitudine a caracteristicilor sociale şi psihologice ale grupurilor); - tonul hedonic (gradul în care apartenenţa la grup este însoţită de un sentiment de plăcere); - intimitatea (măsura în care membrii grupului sunt apropiaţi); - forţa (măsura în care grupul are sens pentru membrii grupului); - participarea (măsura în care membrii grupului cheltuiesc timpul şi energia în slujba îndatoririlor şi acţiunilor de grup) - stabilitatea (rezultă din îmbinarea caracteristicilor de mărime, aşezare spaţială, consens, coeziune şi eficienţă). Cele două categorii de proprietăţi formează un sistem unitar de variabile interdependente, în cadrul căruia o componentă este condiţionata de celelalte şi condiţionează, la rândul ei, constituirea şi funcţionarea celorlalte. 1.1.3. Clasificarea grupurilor În ceea ce priveşte clasificarea, unii autori fac distincţia între criteriile organizării psihologice şi criteriile organizării sociale a grupului. 1. Criteriile psihologice: a) fiecare membru, ca şi grupul întreg, trebuie să existe în câmpul psihologic al fiecăruia dintre ceilalţi membri ai grupului; b) diferiţi membri trebuie să se afle în interacţiune dinamică cu ceilalţi. 2. Criteriile sociale: a) produsele culturale (construcţii, îmbrăcăminte, cântece, formule ritualice etc.); b) denumirile şi simbolurile colective; c) sistemele de credinţă colectivă; d) factorii de constrângere. Pentru clasificarea grupurilor mici sunt mai operaţionale criteriile de la (1) decât cele de la (2), care sunt mai aplicabile grupurilor mari (vezi 5, p.368 şi urm.). i. O clasificare bazată pe criteriul relaţiilor interpersonale propune M. H. Krout (6, pp. 226228): a) parazitismul (grup bazat pe relaţii prădalnice, fără comunicare şi fără cooperare, foarte asemănător cu ceata de animale); b) camensemismul (asociaţie fără relaţii contractuale – de exemplu: locuitorii unui hotel, pacienţii unui spital, pasagerii unui avion); c) mutualismul (grup bazat pe relaţii contractuale, cu beneficii mutuale); d) sociabilitatea (grup bazat pe interdependenţă şi intercomunicare între egali – de exemplu: soţii, prietenii, colegii de muncă). Pentru psihosociologia comunicării în grup sunt importante situaţiile (c) şi (d). ii. Grupurile sunt primare şi secundare - după C. H. Cooley (7, cap. III): 1. grupurile primare - familia, grupul de joacă, grupul de vecini - se bazează pe relaţii intime, de tipul face-to-face; 82

2. grupurile secundare au la bază contacte mai impersonale, mai indirecte, mai puţin frecvente şi mai distanţate în spaţiu şi timp (organizaţii politice, statul, naţiunea). Graniţa dintre cele două categorii este greu de stabilit. Clasa de elevi sau grupa de studenţi sunt grupuri primare, în timp ce efectivul şcolii şi, respectiv, al facultăţii sunt grupuri secundare. Ce fel de grup va fi, însă, anul de studii? Unde va fi graniţa în cadrul unei întreprinderi? Secţia de producţie este grup primar sau grup secundar? Pentru a răspunde va trebui să luăm în considerare şi alte criterii. În literatura de specialitate se mai operează frecvent cu următoarele clasificări: iii. Grupurile formale şi informale, după măsura în care se manifestă tendinţa societăţii de a instituţionaliza (formaliza) viaţa de grup, de a-i imprima din exterior o anumită ordine şi anumite canale de comunicare oficială. Gradul de formalizare depinde de mărimea grupului. iv. Grupurile de apartenenţă şi de referinţă (la care individul aspiră sau se raportează). Aspiraţia acţionează ca un puternic factor motivaţional. Raportându-se la grupul său de referinţă, individul intră într-un proces de învăţare, îşi interiorizează normele şi standardele acestui grup. Procesul nu este lipsit de conflicte, de crize şi de eşecuri; ele afectează personalitatea individului şi relaţiile lui cu alte persoane şi cu grupul de apartenenţă (4. v. Grupuri naturale şi artificiale reprezintă categoriile unei alte clasificări a grupurilor mici; cele artificiale se constituite în vederea anumitor experimente sau, de ce nu, chiar experienţe. In psihologia socială se lucrează mult cu grupuri artificiale, în ordine experimentală; în psihoterapie se apelează frcvent la grupuri artificiale, mai ales pe post de “grup-martor”. vi. Grupurile se mai clasifică după următoarele criterii: - caracterul comun al activităţii (grupurile profesionale); - legătura de sânge (familiile, clanurile); - similitudinea unor caracteristici fizice şi psihice (grupurile de vârstă şi cele de sex); - distribuţia spaţială (grupuri de vecini, de consăteni, “găştile de cartier” etc.); - similitudinea intereselor culturale (melomanii, pasionaţii după lectură, pictură, sport etc. sau filateliştii, numismaţii etc.). Din orice categorie ar face parte, orice grup mic este influenţat de caracteristicile profesionale, fizico-psihice, sexuale sau culturale ale indivizilor care îl compun. Ei îşi pun amprenta asupra vieţii de grup, iar unii dintre ei o pot chiar determina. În acest context devine relevantă problematica liderului. 1.2. Problema liderului şi a conducerii în microgrupuri 1.2.1. Noţiunea de lider De regulă, grupul mic se caracterizează prin centrarea eforturilor individuale asupra unei sarcini comune, dar contribuţia membrilor la îndeplinirea acestei sarcini diferă atât cantitativ (ca intensitate), cât şi calitativ (ca natură). Unele contribuţii pot fi mai reduse, altele mai importante, iar unele - chiar indispensabile. Membrii ale căror contribuţii capătă o semnificaţie deosebită pentru grup au şansa să devină lideri. În funcţie de măsura în care sunt percepuţi de ceilalţi ca sursă demnă de încredere, stimă, consideraţie, ei sunt şi recunoscuţi ca lideri. Poziţia de lider nu se alimentează întotdeauna din calităţile intrinseci sau conduitele specifice ale individului. În unele cercetări pe grupuri diferite au fost relevate 79 de trăsături eligibile. Aproape jumătate apărea pe 20 de liste. O singură trăsătură, inteligenţa, figura pe 10 liste. Între aceste liste existau nu numai diferenţe, ci şi contradicţii. Termenii de definire a liderului variază în funcţie de înălţimea treptei ierarhice: la nivelul treptelor superioare prestigiul şi autoritatea depind cu precădere de poziţia funcţiei în ierarhie,

83

iar la nivelul formaţiunilor de muncă autoritatea şi prestigiul depind cu precădere de calităţile individuale ale oamenilor (8, p.212). Poziţia de lider se alimentează mai ales din relaţiile individului considerat cu alţi indivizi; aceasta este expresia unei relaţii de rol, al cărei ţel este facilitarea demersului către scopurile de grup. Una dintre distincţiile primordiale care se fac în literatură este aceea dintre liderul formal (instituţional, oficial) şi liderul informal (neinstituţional, neoficial). Liderul formal ocupă o poziţie ce decurge dintr-o structură socială prestabilită, fixată în organigrama grupului (responsabilul de clasă, directorul de întreprindere, comandantul unei subunităţi militare sau preşedintele unui partid). Autoritatea şi puterea lui rezultă cu precădere din valoarea socială a funcţiei pe care o îndeplineşte, nu din valoarea intrinsecă a persoanei. Liderul informal reprezintă o poziţie câştigată în procesul structurării raporturilor preferenţiale din grup. Dintr-un motiv sau altul, membrii grupului doresc să se asocieze cu o anumită persoană în vederea unei anumite activităţi. Aceasta devine persoană preferată. Cercetările de sociometrie arată că ea poate să ocupe o poziţie centrală din punctul de vedere al influenţei pe care poate să o exercite asupra grupului, graţie căruia liderul informal îl poate eclipsa pe cel formal(5. Este de la sine înţeles că dacă vrem să transmitem un anumit mesaj într-un grup, va trebui să-l direcţionăm mai degrabă spre liderul informal, căci el va juca rolul “comunicatorului mare şi frumos”, funcţionând ca multiplicator al mesajului. După diferiţi autori, trăsăturile considerate decisive pentru ca o persoană să devină lider sunt diferite: - exercită cea mai mare influenţă în grup, - este persoana centrală în grup, datorită atenţiei ce i se dă şi interesului particular ce i se poartă; - se angajează în actele de conducere, datorită unui dinamism excepţional. S-au făcut încercări de sistematizare a funcţiilor unui lider de microgrup. Krech şi Cretchfield (5, pp. 417-422) au întocmit o listă de 14 funcţii, reieşite din studierea rolului corespunzător statutului de lider: executant, planificator, responsabil al disciplinei, expert, reprezentant al grupului în exterio, controlor al relaţiilor interne, administrator de pedepse şi recompense, arbitru, exemplu, simbol al grupului, substituent al responsabilităţii individuale, ideolog, purtător al “imaginii tatălui” şi „ţap ispăşitor”. Alte cercetări, care au întrebuinţat analiza factorială, au dus la decelarea a patru factori ortogonali ai poziţiei de lider: - consideraţie pentru subordonaţi (49,6%), - iniţiativă de structurare (33,3%); - menţine nivelul de performanţă al grupului, - se asigură că rolul său este bine înţeles, - are o atitudine tranşantă, - îi atribui fiecăruia o sarcină; - pretenţios în ceea ce priveşte performanţele (9,8%); - insistă să conducă echipele aflate în întrecere, - încurajează munca suplimentară, - stimulează membrii grupului pentru un efort mai mare; - receptivitate (7%) - este dispus să accepte schimbări în know how, - nu blamează pe membrii care comit erori, - nu face din subordonaţi „ţapi ispăşitori”, - este sensibil la ceea ce se întâmplă în grup (mai ales la conflictele care pot interveni). 84

Un alt autor, J. K. Hemphil (9), a relevat 1790 de trăsături de comportament ale liderului, dintre care 150 au fost selecţionate şi împărţite în 10 categorii. În sinteză, liderul trebuie să îmbine două tipuri de competenţă, pe care cercetarea psihosociologică le-a numit „specialistul tehnic al sarcinii” şi „specialistul problemelor socioafective”. 1.2.2. Stiluri de conducere în activitatea de grup Stilul de conducere al liderului reprezintă o variabilă cu o puternică penetraţie în toate aspectele vieţii de grup. În literatura de specialitate se vorbeşte despre următoarele stiluri de conducere: i. Stilul autoritar: - liderul determină toată politica grupului, - decide tehnicile şi etapele activităţii, - rămâne în afara celor care participă la activitate; i. Stilul democratic: - problemele şi deciziile sunt discutate/luate prin participarea întregului grup, - grupul este încurajat de lider, - perspectivele şi etapele acţiunii sunt schiţate de la început, - liderul sugerează câteva tehnici dinte care grupul poate alege, - membrii sunt liberi să îşi aleagă colaboratorii, - liderul este „obiectiv” sau „realist” în elogii şi critici, - încearcă să apară ca membru al grupului dar fără a depune un volum de muncă prea mare; iii. Stilul laisez-faire: - grupul şi indivizii au toată libertatea de a decide; - liderul nu se amestecă în desfăşurarea activităţii; - el furnizează diverse materiale sau informaţii suplimentare, dar fără să se intereseze de mersul evenimentelor. Desigur, ceea ce avem mai sus nu este decât o tipologie, valabilă doar analitic; în viaţa reală nu vom găsi niciodată tiputile de mai sus în “stare pură”, ci combinaţii în care va prevala unul sau altul dintre tipurile descrise. 1.3. Particularităţile grupurilor mari Pentru psihologia socială, persoana reprezintă o formaţiune elementară, un punct de plecare. Grupul mic este o „celulă” fundamentală deoarece tocmai la nivelul acestuia se petrec acele fenomene specifice de intercomunicare, interacţiune şi interinfluenţă care evidenţiază noi însuşiri şi particularităţi psihice ale persoanei. Atunci când cercetarea psihosocială este orientată asupra „celulei” ca atare, desfăşurându-se până la unitatea ei de bază – relaţia interpersonală - , ne aflăm în domeniul psihologiei sociale a grupului mic. Când ea se centrează pe grupaje de “celule”, desfăşurându-se până la marile colectivităţi, de tipul popoarelor, ne aflăm în domeniul psihologiei sociale a grupurilor mari. 85

Grupul mare este un grup secundar, de mari dimensiuni, în interiorul căruia se amplifică elementele de viaţă formală, instituţionalizată, diminuându-se ponderea comportamentelor psihologice nemijlocite, datorită slăbirii contactelor directe, interpersonale.

Unii autori (vezi, de pildă, 10, pp. 833-876) derivă din criteriul mărimii şi alte criterii: frecvenţa reuniunilor, focalizarea atenţiei, identificarea (înclinaţia individului de a se considera membru al grupului). Când se vorbeşte de grupuri mari, în literatura psihologică şi sociologică se folosesc termenii de „grămadă”, „gloată”, „aglomeraţie”, „mulţime”, insistându-se asupra conotaţiei spontane a acestora. În acest sens este paradigmatică viziunea lui Gustave Le Bon (11): în spatele instituţiilor, artelor sau credinţelor unui popor se află anumite caractere morale şi intelectuale, de care depinde evoluţia sa şi care formează „sufletul rasei” (impus tuturor indivizilor prin ereditate). Dar asocierea unor indivizi în vederea unei acţiuni dă naştere unor caracteristici psihologice noi, care se suprapun celor de rasă, „caracterului naţional”. După Le Bon, mulţimile se caracterizează prin următoarele diferenţe specifice (în raport cu individul izolat): - inferioritate mentală (inconştientul domină conştientul); - omogenitate; - orientare într-un singur sens (prin sugestie şi contagiune); - tendinţa acţională (propensiunea de a transforma imediat ideile în acţiune); - comportament violent (conduită anarhică şi distructivă). Mulţimile nu sunt, însă, grupuri sociale în sensul propriu al cuvântului. Ele sunt stări psihosociale intermediare, pasagere, care îndeplinesc un rol funcţional temporar. Din acest punct de vedere, poporul nu poate fi confundat cu mulţimile (aglomeraţia, gloata, mari ansambluri umane); el este un grup social (6. După modul de formare se disting mai multe feluri de mulţimi (apud 12, p.242): a - mulţimi organizate anticipat (de pildă, cele formate la manifestări publice); b - mulţimi convenţionale (publicul unui spectacol, mulţimea de pe o plajă). c - mulţimi spontane (de exemplu, adunările de „gură-cască”). Mulţimile de tipul (a) au şi lider şi norme, cel de tipul (b) nu au lider, iar cele de tipul (c) nu au nici lider nici reguli. Spre deosebire de mulţimi, grupul social reprezintă o formaţiune psihosocială bine definită, cu o ierarhie unitară şi durabilă de status-uri şi de roluri, structurată în jurul anumitor seturi de norme şi valori (13, p.75).

86

2. FENOMENELE DE MASĂ ŞI PARTICULARITĂŢILE LOR PSIHOSOCIALE La nivelul grupurilor mari, relaţia interumană cea mai proeminentă este comunicarea indirectă, ca modalitate de legătură şi interactiune de la distanţă. Ea se traduce în diverse fenomene şi procese de masă: informaţia colectivă (publică), propaganda, cultura, moda, modelele educaţionale, zvonurile, conştiinţa de grup. 2.1. Opinia publică Influenţa ei asupra vieţii sociale a fost sesizată cu mult înainte de a fi cercetată (încă din antichitate), iar iluminiştii au fetişizat-o. Ea aparţine ambelor niveluri ale conştiinţei sociale (psihologic şi ideologic), formându-se la ambele niveluri, iar unele elemente ale ei reprezintă combinaţii între cele două niveluri. Opinia publică este un fenomen ambivalent: psihologic şi social. Ea suportă influenţa a două categorii de factori: instituţionalizaţi (de exemplu, mass media) şi alţii, mai puţin structuraţi (de pildă, comunicarea interpersonală). Opinia publică este un fenomen contradictoriu, complex, care nu se identifică cu nici unul dintre fenomenele conştiinţei sociale (ideologia, ştiinţa, conştiinţa comună); este un fenomen sincretic (este de toate la un loc, dar nici una separat). Ea este o stare a conştiinţei de masă, în care se formează toate „sectoarele” conştiinţei sociale. Este o expresie mai vie, dar şi mai solubilă, mai elastică, a conştiinţei sociale. Datorită faptului că între conştiinţa socială şi existenţa socială există întotdeauna un grad de corespondenţă subunitar, în faţa cercetătorilor stau două probleme: a - În ce măsură reflectă opinia publică starea de lucruri? b - Care este natura opiniei publice despre un fapt? (care sunt procesele ce o generează?). Opinia publică nu este doar o formă de reflectare a realităţii, ci şi o formă de raportare la acestea. De aceea, cercetarea acesteia ne furnizează:  informaţii despre stări de lucruri pe care nu le putem surprinde direct;  informaţii despre structura mentală şi afectivă a populaţiei investigate (de aceea, opinia publică este şi un indicator al psihologie de grup). Opinia publică nu se formează instantaneu, ci procesual. Young (14, pp.324-335) distinge patru stadii: I - apariţia unei probleme care interesează o parte considerabilă a comunităţii; II - discutarea preliminară, exploratorie, cu expunerea diferitelor faţete ale problemei; III - apropierea de specificul soluţiei problemei, cu acceptarea de către grup a laturilor acesteia şi cu apariţia unor noi manifestări ale conduitei de masă; IV - consensul desfăşurat, din care derivă opinia majorităţii (7. Participarea membrilor colectivităţii la elaborarea opiniei publice variază în funcţie de cadrul sociologic în care se produce aceasta. S-au constatat, astfel, deosebiri între comunităţile de tip tradiţional (număr mai mic de membri, o diferenţiere mai redusă a rolurilor şi ponderea mare a tradiţiei) şi comunităţile de tip industrial (densitate umană mare, specializare puternică a rolurilor, mare mobilitate a relaţiilor dintre membri şi o funcţionalitate ridicată a acestora)(8. După cum remarcă Jean Stoetzel (12, cap. XVIII), în comunitatea modernă individul se află în situaţia că trebuie să opineze. În ceea ce priveşte nivelul teoretic (sistematizat) al formării opiniei publice, un rol esenţial revine informaţiilor colective de ordin politic, juridic, etic, filosofic, propagate prin mass-

87

media. Desigur, mass-media indeplinesc şi alte funcţii: recreerea; psihoterapia; întărirea aparteneţei sociale (15, p.37-42); dar când este vorba despre formarea opiniei publice, esenţială este funcţia informativă (difuzarea ştirilor). Publicarea diverselor ştiri este un proces selectiv, de alegere, ierarhizare, interpretare şi atribuire de semnificaţii apreciative. Acest proces se produce într-un context ideologic, fiind ghidat, volens-nolens, de interese (în cel mai inocent caz, de “interesele de cunoaştere”, în sensul lui Habermas). Informaţia colectivă nu este niciodată receptată de un individ izolat; de aceea, nu provoacă efecte nemijlocite. Informaţia este receptată de individ în cadrul grupului de apartenenţă, unde intră în joc paradigma culturală a grupului, relaţiile interpersonale, fenomenele de autoritate şi influenţă, de imitaţie şi sugestie. În acest context, deosebit de important este rolul liderului de opiniei, căruia îi aparţine iniţiativa în formularea şi/sau transmiterea anumitor enunţuri. Din confruntarea dintre informaţia oficială (formală) şi elementele informale ale psihologiei de grup rezultă efectele comunicării în masă, manifestate după modelul „a twostep-flow of communication” (16). În „primul pas” are loc propagarea mesajului în sens direct, vertical, de la sursă la liderii de opinie. Aceştia sunt „indivizi-relee”, care au dobândit competenţă şi/sau autoritate în diferite domenii şi care au aptitudini de a se face ascultaţi şi urmaţi. În al „doilea pas” are loc propagarea indirectă, orizontală a mesajului, (retransmiterea lui pe canalele comunicării interpersonale, de la liderul de opinie la ceilalţi membri ai grupului. Modelul “two-step” explică faptul că rezultatul final poate fi ori acceptarea mesajului ori o anumită rezistenţă faţă de el. Una dintre legile opiniei publice este că ea se formează numai în legătură cu probleme încă nerezolvate. Un mecanism psihosocial al constituirii opiniei publice este discuţia, convorbirea. Atât participarea indivizilor la elaborarea opiniei publice cât şi probabilitatea modificării opiniei fiecăruia dintre ei depinde de poziţia în contextul relaţiilor interpersonale şi de grup (9, dar şi de ocaziile individului de a conversa cu indivizi care au o opinie contrară. Dacă notăm cu m şi cu n numărul indivizilor care formează majoritatea şi, respectiv, minoritatea, probabilitatea ca un individ al majorităţii să întâlnească un individ cu opinie opusă din minoritate va fi n:(m+n), iar cea ca un individ al minorităţii să întâlnească un individ al majorităţii va fi m : (m+n). Dacă se consideră k un coeficient de proporţionalitate, atunci probabilitatea ca unul sau altul să îşi modifice opinia va fi după cum urmează (cf. 12, idem): - pentru cel din majoritate va fi m (kn) : (m+n); - pentru cel din minoritate va fi n (km) : (m+n). 2.2. Zvonul Ca fenomen psihosocial, zvonul este o informaţie neoficială şi neverificată, a cărei natură şocantă determină răspândirea şi amplificarea ei, având un impact important asupra publicului. Zvonul nu a părăsit scena vieţii comunitare, sociale şi politice odată cu întronarea mass-media pe aceste spaţii. Precursor al mass-media, zvonul este în continuare o prezenţă, o reflectare a imperativului psiho-social de împrăştiere şi împărtăşire a informaţiei. Pe de o parte, acest imperativ psiho-social dă un sens manifestării apartenenţei şi identităţii; pe de altă parte, el minimalizează tensiuni şi incertitudini (18). 2.2.1. Zvonul – precursor al mass-media şi soluţie alternativă Ca fenomen psihosocial, zvonul este o informaţie neoficială şi neverificată, a cărei natură şocantă determină răspândirea şi amplificarea lui, cu un impact important asupra publicului.

88

Dacă zvonul n-ar fi şi altceva decât informaţie neverificată, desigur că activitatea mass-media l-ar fi determinat să dispară, în condiţiile în care mass-media tind să ofere informaţie verificată, verificabilă, credibilă. Media sunt considerate o putere fiindcă vor să convingă. Pentru a se menţine ca putere, pentru a convinge, este vital pentru ele să rămână credibile. Astfel, deşi mass-media reprezintă o soluţie alternativă ce ar trebui să mineze zvonul, în mod paradoxal ele oferă spaţiu pentru zvon şi chiar preiau zvonuri. Pentru divertisment, pentru a se arăta solidare cu audienţa într-un moment de criză, din lipsă de profesionalism, etichetând sau nu zvonul ca zvon, mass-media preiau zvonuri. Media au izvorât din social şi s-au instituţionalizat, păstrând şi elemente de component social. Fiecare component social joacă un dublu rol, de receptor şi emiţător în raport cu un zvon, pe care nu-l pune la îndoială, în legătură cu care nu se pune problema verificării. Aici acţionează fie autoritatea sursei, fie dorinţa subconştientă a redactorului de a crede mesajul, surclasându-i acuitatea critică. Aceste mecanisme psihologice, care fac o persoană mai permeabilă faţă de un anumit mesaj, se circumscriu unor necesităţi şi tendinţe amplu studiate de psihologia socială (10. Media sunt, de asemenea, şi receptor şi emiţător. Ele corespund unui proces social preexistent, fiind un element al procesului de împrăştiere şi împărtăşire de mesaj. Ceea ce ele răspândesc este un mesaj care a depăşit anumite filtre şi care urmăreşte vectorii de forţă ai unor interese, dar în aşa fel încât ele să-şi menţină dublul potenţial: un potenţial de forţe manipulante ale unui public şi un potenţial de forţe opuse unor puteri din şi de stat. Reprezentarea favorită a mass-media despre ele însele este aceea de purtătoare ale stindardului libertăţii cuvântului. Implicit, ele îl poartă şi pe cel al zvonului: uneori – în deplină cunoştinţă de cauză; alteori – seduse de acesta. Poate fi înăbuşit un zvon? Ce mijloace sunt mai eficiente? Cât de eficace sunt dezminţirile? La aceste întrebări trebuie să răspundă orice persoană, grup sau organizaţie când este ţinta unor zvonuri ce riscă să le afecteze reputaţia (credibilitatea). Într-o lucrare dedicată zvonurilor (19), Jean Noël Kapferer prezintă rezultatele mai multor cercetări privind naşterea, proliferarea şi diseminarea acestora într-o comunitate; el propune metode de dezamorsare şi/sau anulare a zvonurilor, de mare interes pentru activitatea de Relaţii Publice. Interesul specialiştilor în comunicare socială pentru naşterea, răspândirea, amplificarea şi dezamorsarea zvonurilor vine din faptul că acestea sunt redutabile arme politice şi economice, participând la lupta pentru putere sau pentru o poziţionare mai bună pe piaţă (11. Efectele sociale ale zvonurilor sunt cu atât mai de temut cu cât, în zilele noastre, la răspândirea lor participă din plin mass-media, angajate, nu o dată, în proliferarea şi amplificarea acestora, dintr-un motiv uşor de înţeles: satisfacerea unei nevoi presante a publicurilor-ţintă (a cititorilor actuali şi potenţiali). În domenii cum sunt cel comercial, financiar şi politic (electoral) se recomandă ca orice acţiune să fie realizată cu bună-credinţă, iar în unele ţări chiar există interdicţii exprese în ceea ce priveşte dezinformarea publicului (de pildă, legi care interzic publicitatea comparativă, considerată ca formă de “concurenţă neloială”). Totuşi, acolo unde interesele economice şi politice sunt foarte mari, zvonul se strecoară în arsenalul strategiilor de Relaţii Publice, iar administrarea zvonurilor ajunge să fie un punct distinct în planurile de comunicare (Communication Plans) (12. Odată mediatizate, zvonurile produc efecte dintre cele mai spectaculoase, cu avantajul că sursa rămâne anonimă: nimeni nu-şi asumă responsabilitatea, dar toţi sunt “la curent”. Mediatizarea lor oferă prilejul dezbaterii unor teme interzise prin tradiţie (mai ales în viaţa politică), dar cu o economie de mijloace pe care nu o poate atinge nici un alt mijloc de comunicare socială: zvonul nu are nevoie nici de dovezi, nici de argumente; în plus, el nu 89

costă nimic (în orice caz, lansarea şi gestionarea lui costă mult mai puţin decât orice campanie de imagine sau de reclamă). Din studiile lui Kapferer şi ale altor specialişti evocaţi de acesta rezultă că nu există reţete infailibile pentru combaterea zvonurilor. El scoate în evidenţă patru metode principale de contracarare, fiecare cu o serie de sub-modele: a) antizvonul, b) dezminţirea, c) schimbarea imaginii zvonului şi d) prevenirea zvonului. a) Antizvonul. Primul model din categoria antizvon este desfiinţarea simbolului incriminat. Aşa a procedat renumita firmă Procter & Gamble despre al cărei simbol, creat în 1882, s-a zvonit că ar fi demonic – ceea ce acuza firma de pactizare cu Satana (ea ar fi vărsat 10% din beneficii unei secte satanice). În 1980, la cinci ani după lansarea zvonului, perioadă în care firma încercase în zadar contracararea acestuia, a fost desfiinţat simbolul. Alt sub-model indicat de Kapferer este tăcerea. Această atitudine faţă de zvon este specifică oamenilor politici care tratează cu dispreţ calomniile ale căror ţintă sunt. Pe termen scurt, tăcerea nu duce la dispariţia de la sine a zvonului (“piaţa” potenţială a zvonurilor este extrem de difuză, ceea ce asigură acestor “produse” o viaţă foarte lungă). O altă tehnică proprie antizvonului este focalizarea eforturilor de contracarare în zonele în care zvonul a fost difuzat mai puternic. Publicitatea este o tehnică al cărei avantaj provine din controlul sporit asupra mesajului transmis, dar ea are şi dezavantaje: pe de-o parte, costurile destul de mari şi, pe de altă parte, riscul de a pune la curent cu zvonul şi pe cei care nu ştiau nimic. b) Dezminţirea. Kapferer face o discuţie aparte în legătură cu dezminţirea – care nu este întotdeauna eficace (de multe ori, ea se întoarce împotriva celui care o redactează). În primul rând, dezminţirea nu reprezintă pentru mass-media o “ştire” (în orice caz, nu este o “ştire puternică”). Chiar dacă este publicată în prima pagină sau este difuzată la o oră de maximă audienţă, dezminţirea reprezintă genul de “eveniment aşteptat”, trecând neobservată. În nici un mijloc de comunicare în masă ea nu va ocupa un spaţiu prea mare, deoarece: fie că respectivul medium nu a colportat zvonul şi nu se simte reponsabil, fie că l-a colportat şi nu are nici un interes să-l dezmintă. De aceea, dezminţirea îşi poate atinge scopul numai dacă ea însăşi reprezintă o informaţie “caldă”, de maximă importanţă (cu o mare “valoare de ştire”). Kapferer consideră că ea reprezintă în general o ştire “rece” deoarece ea dezamorsează imaginarul şi-i invită pe consumatorii de ştiri în banalitatea realităţii: dezminţirea desfiinţează povestea – despre care nu se ştie prea bine dacă este adevărată în întregime, dar care are, când este povestită, un efect dorit de majoritatea oamenilor (declanşează cele mai diverse reacţii, comentarii pasionate şi fabulaţii, iar cel care aduce zvonul devine, pentru moment, comunicator principal, un fel de “lider de opinie”, ceea ce omului simplu i se întâmplă foarte rar). În al doilea rând, aria de acoperire a mass-media este atât de mare, încât aria de difuzare a dezminţirii poate depăşi aria de difuzare a zvonului: zvonul este adus şi la cunoştinţa celor care nu erau la curent. Astfel, dacă trebuie neapărat s-o facem, atunci când redactăm o dezminţire va trebui să nu redăm conţinutul zvonului. Un important avantaj al zvonului în raport cu dezminţirea vine din caracterul repetitiv al acestuia; pentru a ţine pasul cu zvonul, dezminţirea ar trebui şi ea să fie repetată. Dar prin repetare, dezminţirea se învecheşte, în timp ce zvonul se înnoieşte (se îmbogăţeşte, se rafinează, se “precizează”. Pe de altă parte, nici un ziar sau canal de radio ori de televiziune nu va sacrifica din “spaţiu” pentru a difuza o informaţie deja difuzată (dacă, totuşi, ar face acest lucru, ea nu ar avea nici un efect asupra publicului). În alegerea canalului pentru difuzarea unei dezminţiri, opţiunea cea mai păguboasă este cea pentru radio şi televiziune. Şi aceasta, din mai multe motive:

90

– în general, timpul alocat unei astfel de iniţiative este foarte scurt (incomparabil mai scurt dcât timpul pe care zvonul l-a avut la dispoziţie pentru a fi discutat şi re-discutat); – dacă transmiterea mesajului se face în direct, emoţiile vorbitorului pot determina ratarea momentului; – radioul şi televiziunea nu sunt urmărite cu aceeaşi atenţie ca textele de ziar (oricum, oamenii nu acordă nici pe departe mesajului radio-televizat capitalul de concentrare şi interes investit în discutarea unui zvon). Canalul cel mai adecvat pentru transmiterea dezminţirilor este presa scrisă. Cititorul de ziar poate citi şi re-citi în ritmul său, fără a fi împins de la spate de fluxul cuvintelor şi al imaginilor. Pe de altă parte, momentul citirii ziarului este mult mai puternic determinat în programul zilnic şi este mai intim, fiind scutit de intruziunea altora: ziarul este un obiect mai personalizat decât televizorul, care este disputat de mai multe persoane în acelaşi timp. Totuşi, nici presa scrisă nu reprezintă un mijloc infailibil: cititorul poate refuza să citească dezminţirea, mai ales dacă adeziunea sa la zvon este aşa de mare încât îl determină să selecteze mesajele. Din analiza pe care Kapferer o face zvonului rezultă că o simplă dezminţire este nu numai ineficace, dar şi păguboasă: prin distorsionarea mesajului, ea poate deveni un instrument de întărire a zvonului. De aceea, împotriva zvonurilor trebuie iniţiate campanii de dezminţire, care cuprind tot arsenalul de cunoştinţe sociale şi politice, printre care un rol foarte important îl are cunoaşterea particularităţilor mijloacelor de comunicare în masă şi a impactului social al acestora. În consecinţă, fenomenul este tot mai mult studiat de sociologi şi psihologi, politologi şi specialişti în comunicare. c) Schimbarea imaginii zvonului. Cu cât un zvon este mai întemeiat emoţional, cu atât strategia apelului la realitate este mai puţin operantă; faptele reale stârnesc rareori imaginaţia publicului. Una dintre cheile aplanării zvonurilor este reiterată de unul dintre părinţii psihologiei sociale contemporane, Solomon Asch: oamenii nu-şi schimbă modul de percepere a unui obiect; cel care se schimbă este obiectul percepţiei. Altfel spus, schimbarea orientării opiniei publice nu poate fi determinată decât prin schimbarea identităţii zvonului. Ajungem, astfel, la una dintre tehnicile cele mai eficace: reorientarea zvonului (schimbarea “poziţiei” sale şi, prin aceasta, a percepţei sale publice). Noua identitate a zvonului, reclamată cu virulenţă de diverse grupuri şi autentificată de mediile de informare, contribuie la aplanarea acestuia; se poate ajunge până la punctul în care a-i aminti cuiva de subiectul în cauză devine o necuviinţă, iar a recunoaşte că ai crezut în zvon – o ruşine. De exemplu, un zvon negativ despre un om politic poate fi transformat într-un atac “mârşav” la adresa acestuia; “mârşăvia” atacului se întemeiază pe “mârşăvia” adversarilor (pe seama cărora se pune răspândirea zvonului) şi pe alegerea “perversă” a momentului atacului: “Tocmai când dl. X se află într-o situaţie familială atât de nefericită, foştii săi aliaţi politici vor să-i păteze imaginea difuzând informaţii neadevărate!” d) Prevenirea zvonului este o metodă pe care Kapferer o sintetizează în expresia “Mai bine să previi!”. Adesea, principala cauză a zvonurilor este neîncrederea publicului în informaţia oficială; în acest context, cheia combaterii zvonurilor este credibilitatea surselor. O recomandare aparent banală, dar care ridică numeroase probleme practice. Pentru ca o afirmaţie să fie credibilă nu este suficient să fie formulată public; ea trebuie să fie sprijinită prin dovezi de credibilitate (echivalente cu “probele” din instrumentarul juridic sau cu “datele empirice” din cunoaşterea ştiinţifică). Spre deosebire de alte domenii, în comunicarea socială este o “dovadă de credibilitate” chiar emiţătorul: afirmaţia trebuie să aparţină unei instanţe care s-a dovedit, de-a lungul timpului, că spune de fiecare dată adevărul 91

(la nivelul simţului comun, acest lucru se traduce printr-o frază pe care o auzim frecvent: “Mai contează şi cine spune!”). Aplicarea acestui precept este deosebit de dificilă, mai ales în situaţiile de criză, când rămân foarte puţine persoane credibile autorizate să emită informaţie în legătură cu respectiva problemă. În aceste cazuri, este preferabil să nu se transmită nici o informaţie. Discuţia în jurul zvonului ne aminteşte un lucru simplu, dar pe care adesea suntem tentaţi să-l uităm: oamenii nu cred în cunoştinţele lor pentru că ar fi adevărate (omul simplu nici nu are la îndemână mijloacele necesare testării valorii de adevăr a unei cunoştinţe); dimpotrivă, ei consideră adevărate aceste cunoştinţe pentru că, de fapt, cred în ele (13. La nivelul opiniei publice nu funcţionează distincţia epistemologică dintre cunoştinţă şi opinie, care a făcut sarea şi piperul teoriei cunoaşterii de la Platon până la Kant. Opiniile pun în mişcare popoare întregi, dar trebuie să înţelegem că ele se întemeiază pe cuvinte, nu pe “noţiuni”, “judecăţi adevărate” sau “raţionamente corecte din punct de vedere formal”. Teoria zvonurilor demonstrează că toate certitudinile opiniei publice sunt de origine socială: este adevărat ceea ce grupul din care facem parte consideră a fi adevărat. Comunicarea socială se bazează pe încredere, nu pe dovezi. Conceptul central al acestui domeniu este consensul, nu adevărul; ne aflăm pe “nisipuri mişcătoare”, iar nu pe terenul solid al cunoaşterii ştiinţifice. Aceasta nu înseamnă că domeniul comunicării sociale nu poate deveni obiect al cunoaşterii ştiinţifice. Dimpotrivă, el presupune punerea în acţiune a unor paradigme epistemice mult mai rafinate decât cele clasice (cum sunt, de pildă, cele furnizate de fizica pre-relativistă), renunţarea la raţionalitatea liniară, specifică ştiinţei clasice. Mai mult, teoriile care vizează fenomene ale comunicării sociale, cum este şi teoria zvonurilor, tind să ofere elemente pentru o nouă paradigmă a cunoaşterii ştiinţifice şi pentru un nou ideal de ştiinţificitate, care se vor afirma probabil în secolul XXI. Noua paradigmă face posibilă cunoaşterea ştiinţifică şi cercetarea aplicativă a activităţii de Relaţii Publice; dar ea nu o legitimează. După cum vom vedea în continuare, această activitate este legitimată de transformările societăţii contemporane şi de noile nevoi sociale impuse de aceste transformări. 2.2.2. Zvonul ca fenomen de actualitate Zvonul este o prezenţă a culturii populare, a cărei principală trăsătură este oralitatea sa. A vorbi este parte a vieţii de zi cu zi. Aşa cum observă John Fiske (20), a povesti este un mijloc important de a-i face pe ceilalţi prezenţi şi atenţi la existenţa noastră ca indivizi. A povesti este un mod esenţial de reasigurare, mai ales a unor relaţii interpersonale şi a statutului în cadrul grupului de apartenenţă. A vorbi înseamnă a reduce însingurarea, incertitudinea şi a produce înţelesuri în conformitate cu un micro-cod, paralel sau dincolo de ordinea socială, care scapă disciplinei impuse de aceasta. Zvonurile deschid calea pentru subversiuni, inversiuni de date sau de valori, parodii, inoculări de idei, profitându-se de tensiunea unui anumit moment. Astfel, zvonurile pot iradia dinspre microsocial sau pot fi injectate în microsocial. Multe dintre zvonurile injectate în microsocial au viaţă scurtă. Aşa sunt cele despre otrăvirea apei. Au o mare încărcătură emoţională, se propagă rapid şi sunt destinate să provoace panică în situaţii tensionate, cum sunt cele de război, de revoluţie etc. Ele pot fi o armă puternică în mâna forţelor ostile; de aceea, chiar dacă sunt dezminţite relativ rapid în mass-media, reapar în diverse locuri la mare distanţă în timp şi în spaţiu, oferind subiecte de discuţie (14. Situaţiile complicate, grave, sunt propice apariţiei zvonurilor, care vin cu explicaţii simple, indică vinovaţi (reali sau nu), reducând astfel tensiunile. 92

2.2.3. Procesul de distorsiune caracteristic zvonului Acest proces a fost studiat de psihologia socială, delimitându-se trei tendinţe interdependente: a) concentrarea, b) accentuarea şi c) asimilarea. a) Concentrarea este acel proces (realizat de memoria socială) de reducere a textului unui zvon la detalii foarte precise, care nu mai îngăduie distorsiuni ulterioare, care îl fac uşor de reprodus fidel şi, eventual, nu solicită decât memorarea mecanică pentru a fi reţinut. Astfel, fie şi numai dorinţa de conversaţie poate determina o persoană să repete un zvon, pe care procesul de transmitere l-a făcut concis, clar, deci “la îndemână”. Reducţia de detalii nu se face la întâmplare. Amănuntele care sunt deja pline de înţeles sau sunt umplute de înţeles de către cel care vorbeşte, cele care îşi dovedesc utilitatea în structurarea povestirii, cele care pot stârni din partea receptorului o reacţie dorită de vorbitor vor fi păstrate atât timp cât sunt relevante, uneori chiar până la sfârşit. b) Accentuarea se manifestă prin perceperea, reţinerea şi reproducerea selectivă a unui număr limitat de detalii, componente ale unui context mai larg. Reducţia presupune, inevitabil, accentuarea. Vor fi reţinute expresii şi cuvinte frapante, se vor exagera detaliile numerice, iar evenimentele vor tinde să fie plasate la timpul prezent. Detaliile care apar încă de la începutul povestirii au şanse mai mari să fie reţinute decât cele care apar pe parcurs. Mai ales acele detalii care reprezintă simboluri familiare – acestea fiind o “monedă” curentă în comunicarea la nivel microsocial – vor fi recunoscute şi menţinute. Pentru ca un zvon inoculat să circule într-un grup, el trebuie să stârnească interesul, dar să poarte şi anumite însemne familiare grupului respectiv. Altfel, acesta va fi antrenat pe coordonatele de evaziune şi rezistenţă proprii oricărui grup, zvonul fiind fie ignorat, fie restructurat pe cu totul alte baze, încetând să mai servească scopul pentru care a fost lansat. Contrar părerii larg răspândite că zvonul ar porni de la un nucleu şi apoi ar creşte precum un bulgăre de zăpadă, zvonul devine din ce în ce mai concis pe parcursul transmiterii. Ceea ce se amplifică nu este substanţa zvonului, ci forţa de impact a acestuia. Tocmai prin simplitate zvonul acoperă şi face să rezoneze multiple trasee de transmitere, devenind astfel o prezenţă marcantă. c) Asimilarea zvonului este pregătită de reducţie şi accentuare, deci de selectare, dar şi de atracţia pe care o exercită asupra receptorului, adresându-se deprinderilor, intereselor şi sentimentelor acestuia. Uneori, asimilarea are loc datorită simplităţii, coerenţei, logicii cu care este exprimată tema principală – desigur, atunci când aceasta prezintă interes. Detaliile mai ciudate sunt ajustate până când se ajunge la “ceea-ce-ar-trebui-să-fie”. Senzaţionalul este sacrificat în favoarea simplităţii. Coerenţa presupune o bună înşiruire. Detaliile incomplete vor fi completate în raport cu tema principală sau vor fi eliminate dacă nu-şi găsesc locul în configuraţia mentală corespunzătoare temei. Asimilarea este în raport de strictă proporţionalitate cu efortul mic de memorare. Astfel, unele detalii fuzionează. Precizia este sacrificată în favoarea simplităţii. Asimilarea presupune nu doar eliminare de detalii, ci şi ajustare de detalii, după modul de gândire al celui ce transmite. Agentul de transmitere potenţial va percepe şi va reţine detaliile conforme unor automatisme emoţionale şi de gândire. Acest tip de asimilare este cunoscut ca “asimilare prin anticipare” (19). În cazul în care zvonul cuprinde expresii care sunt stereotipii verbale pentru individ în grupul său, simpla prezenţă a acestora poate declanşa asimilarea. Frapante, proiective şi familiare, aceste cuvinte vor constitui un paşaport de circulaţie comunicaţională, datorită căruia zvonul trece de filtrul impus de limbajul şi mentalitea grupului.

93

De obicei, asimilarea de zvonuri este motivată de interes şi de prejudecăţi. De exemplu, interesul unei femei pentru vestimentaţie poate să o determine să asimileze o temă în care sunt câteva detalii interesante din punct de vedere vestimentar, sau chiar să reducă tema la cele câteva detalii care o interesează. De asemenea, prejudecăţile pot duce la deformări sensibile ale temei principale(15. Transmiterea şi menţinerea în circulaţie a unui zvon este în strânsă legătură cu un proces de consolidare a zvonului prin simplificare, concizionare, adaptare la anumite caracteristici şi stereotipii, deci cu un proces de subiectivizare, ce implică oralitatea şi deformarea, caracteristice zvonului. Procesul de structurare subiectivă a informaţiei are loc atunci când un stimul informativ este imprecis, susceptibil de a fi interpretat în moduri diferite şi, totodată, prezintă pentru individ un interes (fie şi numai un interes de implicare, de manifestare a sa ca membru al grupului, prin rostirea zvonului). Procesul este complex. Complexitatea corespunde efortului de transformare a informaţiei incerte în structură simplă şi semnificativă, adaptată intereselor şi experienţei individului, utilă şi actuală pentru acesta. Probabilitatea ca zvonul să se schimbe este cu atât mai mare cu cât persoanele implicate în transmiterea lui sunt mai multe. El încetează să se transforme atunci când atinge concizia unui aforism, pasibil de memorare mecanică. Noutatea informaţiei primite este profund încadrată în dinamica vieţii mentale a individului, astfel încât acesta proiectează în ceea ce transmite propriile deficienţe de memorare, nevoile emoţionale, angoasele, dorinţele, sentimentele de ură. Probabil că fiecare agent de transmisie va proiecta ceva caracteristic. Rezultatul seriei de reproduceri va reprezenta cel mai mic numitor comun al necesităţilor culturale, amplitudinea memoriei, sentimentelor, prejudecăţilor de grup. Zvonul ocupă o poziţie de prim-plan în viaţa de zi cu zi. El este, încă, o soluţie alternativă la mass-media în momentele de incertitudine şi disconfort psihic. Poate fi punct de plecare pentru bârfă şi divertisment, pentru bancuri. Din aceste motive, el este uneori preluat de media, caz în care aspectul de divertisment îl concurează pe cel de informare. Pe latura informaţională, zvonul aduce, prin iluzia de a şti, iluzia de putere. El “deconspiră” o realitate pe care microgrupul n-ar fi trebuit să o ştie, o realitate “furată”, care va oferi deliciul consumării acestuia în cadrul microgrupului (conf. 21). Zvonul poate fi o dovadă a existenţei unui mod de gândire diferit, deci poate fi o reacţie la o anumită temă, acţiune, informaţie, o dovadă a dinamicii sociale în plan comunicaţional (vezi 22). În alte cazuri, el poate însemna îmbrăţişarea unui punct de vedere care doar subliniază ceea ce este larg acceptat. Ca afirmaţie generală se poate spune că zvonul nu poate constitui o bază pentru credinţe şi comportamente; mai degrabă, el este o proiecţie a acestora, unul dintre modurile de speculare a informaţiei în comunicare pentru a se întâmpina şi a se împlini un interes. Opiniile, atitudinile, moda, zvonurile sunt fenomene psihosociale vii, care se situează foarte aproape de conduita reală a oamenilor şi care exercită o puternică funcţie reglatoare asupra comportamentului. Ele se disting printr-o mare “deschidere” faţă de influenţele socioculturale externe. Fiind plastice, prin modificarea lor se poate interveni la nivelul indivizilor şi al colectivităţilor ca subiecţi ai comportamentului de masă. Iată de ce, de-a lungul timpului, aceste fenomene au focalizat interesul forţelor politice, al aparatelor de propagandă ale acestora, dar şi al laboratoarelor strategico-militare sau al marilor corporaţii. În prezent, activitatea de Relaţii Publice nu poate face abstracţie de mecanismele ce guvernează aceste fenomene de masă. De aceea, cercetarea lor devine esenţială în condiţiile democratizării României, atât pentru că prin intermediul lor se poate acţiona în direcţia modernizării conduitelor sociale şi politice, cât şi pentru că procesele de influenţare pot fi mai uşor controlate şi păstrate în limitele impuse de filosofia democraţiei.

94

NOTE

1. Când vorbim de “proprietăţi constante ale unui grup” ne referim la mărime, coeziune, conformism etc. 2. A se vedea experimentele lui M. Deutsch (vezi 8, p. 173) 3. Proprietăţile principale se vor dezbate la seminar. 4. Literatura a propus, de-a lungul timpului, nenumărate personaje a căror dramă îşi are sursa în conflictul dintre presiunile practic-nemijlocite ale grupului de apartenenţă şi reperele axiologice furnizate de grupul de referinţă. În literatura română modernă, unul dintre primii scriitori care au sesizat acest conflict şi l-au exploatat ca sursă a dramatismului este George Mihail-Zamfirescu, în piesa Domnişoara Nastasia (1927). Trăind într-o mahala, Nastasia visează să trăiască în acea parte a oraşului în care “străzile sunt pavate, oamenii merg cu trăsura, iar femeilor li se sărută mâna”. La presiunile familiei, care urmărea să o mărite cu cărciumarul Vulpaşin, un individ grobian dar bogat, un fel de “rege al mahalalei”, Nastasia răspunde cu refuzul absolut: se sinucide. Prin acest act suprem (de libertate, ar spune A. Camus), eroina lui G.M.- Zamfirescu anulează un alt act, care ar fi zădărnicit ireversibil visul său de a trăi “dincolo de Barieră” (cum sună, inspirat, titlul filmului realizat după Domişoara Nastasia). Evocăm acest episod nu datorită valorii sale literare (în Istoria sa, G. Călinescu îl sancţiona astfel: “scriitorul pierde contactul cu pământul şi ne dă o mahala idealizată”, iar “scrierea oboseşte prin lungime şi prin metoda poetică”). Dar din punctul de vedere al raportului grup de apartenenţă-grup de referinţă, G.M.Zamfirescu a intuit corect câteva fenomene psiho-sociale: a) raportarea la grupul de referinţă o fac pe Nastasia să perceapă mai obiectiv propriul său grup, să-i surprindă limitele şi marile hibe în ordine morală (se instituie, astfel, un proces de învăţare socială, un fel de “socializare simulată” sau de “socializare virtuală”, care poate duce la de-centrare şi la progres în obiectivitate); b) raportarea la valorile altui grup decât cel de apartenenţă o fac pe eroină să pară a fi (sau chiar să fie, nu se poate şti niciodată) alt-ceva decât ceilalţi membri ai grupului (decât ceilalţi locuitori ai mahalalei), ceea ce-i atrage pe de o parte veneraţia unora (vezi adulaţia obsedantă a lui Vulpaşin), iar pe de altă parte, aversiunea altora (se instituie, astfel, o dialectică a veneraţiei şi aversiunii care nu ajunge niciodată la o acceptare deplină, dar nici la respingerea totală a individului); c) balansarea persoanei între două lumi – una reală (grupul de apartenenţă) şi alta virtuală (grupul de referinţă) o destructurează din punct de vedere pshic, mărindu-i constant “disonanţa cognitivă” şi conducând-o spre o formă aparte de schizofrenie (orice individ aflat într-o astfel de situaţie este o fiinţă nefericită, şansa lui fiind să părăsească grupul de apartenenţă pe care l-a depăşit în plan ideal; dacă mecanismerle mobilităţii sociale nu-i permit acest lucru, el este condamnat la destructurare psihică, adică la nebunie sau sinucidere); c) un om subjugat total de grupul de referinţă luptă pentru valorile acestuia cu aceeaşi pasiune şi conscvenţă ca ale persoanelor care luptă pentru valorile propriului lor grup (a se vedea riscurile asumate şi sacrificiile personale îndurate de “pro-occidentalii” din societăţile “anti-occidentale”, cum au fost societăţile comuniste sau cum sunt, astăzi, unele societăţi islamice); d) a interzice unei persoane posibilitatea de a se raporta la grupul de referinţă este la fel de distrugător ca şi când i-ai interzice unei persoane “etnocentriste” să împărtăşească valorile grupului de apartenenţă (sinuciderea Nastasiei comunică foarte bine cu sinuciderile în lanţ provocate de crah-ul Bursei din New York în 1929, când numeroşi americani au preferat moartea unei schimbări drastice a “modului de viaţă”); în esenţă, este vorba de faptul că valorile grupului de referinţă participă la construirea identităţii personale într-o măsură comparabilă cu a valorilor grupului de apartenenţă). Este lesne de înţeles că mecanismele descrise mai sus, legate toate de raportarea la grupul de referinţă, pot fi utilizate cu folos în comunicarea socială (de la publicitate până la campaniile de promovare a imaginii de ţară). Este greu de crezut că schimbarea unor stereotipuri mentale şi a unor reprezentări sociale se poate face fără a se apela la mecanismele proiective, printre care şi raportarea la grupul de referinţă (de pildă, raportarea la valorile occidentale). Aceste mecanisme sunt de neocolit şi în comunicarea politică (inclusiv în campaniile electorale). Multe comportamente sociale de după 1989 se explică prin raportarea în masă a indivizilor la alte grupuri decât cele de apartenenţă. Astfel, fenomenul “Piaţa Universităţii” în etapele sale iniţiale, adică înainte de a deveni un “iarmaroc” şi de a atrage grupurile abonate etern la astfel de distracţii populare, s-a bazat pe proiectarea câtorva mii de oameni (în marea lor majoritate absolvenţi ai unor instituţii de învăţămnt superior) în limbajul, valorile şi atitudinea unui grup de intelectuali creatori, care a funcţionat pentru ei ca grup de referinţă. Cine se întâlnea seară de seară cu acest grup “de elită” avea sentimentul că aparţine “elitei”, că el însuşi este – sau ar putea fi – un intelectual creator. Toţi ceilalţi, care nu defilau pe sub “Balconul de la Universitate” şi nu se închinau celor care vorbeau şi cântau în “Balcon”, erau consideraţi în cel mai bun caz plebei sau “cantonaţi în proiect” (adică proşti, conform unei semantici propuse de dl. Gabriel Liiceanu), iar în cel mai rău caz – “marxişti”, “criptocomunişti” sau “securişti”. În lumea protipendadei bucureştene, în special a intelectualilor cu veleităţi elitiste, a funcţionat o veritabilă “spirală a tăcerii”, care i-a excomunicat din “lumea bună” pe toţi cei care n-au participat la acest carnaval politic.

95

Acelaşi mecanism a fost repus în funcţiune de dl. Nicolae Manolescu când a iniţiat, în vara anului 2000, campania de strângere a semnăturilor pentru candidatura premierului Mugur Isărescu la alegerile prezidenţiale; ea a debutat prin întocmirea unui “grup de sprijin” format din “medici, vestiţi, mari profesori, reprezentanţi de seamă ai ştiinţei, culturii, ai artei”, grup “care reprezintă o parte semnificativă a societăţii civile, numerică,, dar mai ales calitativă (subl.ns. – D.B.)”, după cum stătea scris în mesajul premierului din 16.08.2000, care a fost făcut public de dl. Nicolae Manolescu în conferinţa de presă organizată în aceeaşi zi, la Casa Scriitorilor. 5. Acest lucru se întâmplă adesea în sânul partidelor politice. Un exemplu ilustrativ este Partidul Naţional Liberal, în perioada 1998-2000. Deşi liderul formal era dl. Mircea Ionescu Quintus, în această perioadă a început să se impună ca lider informal dl. Valeriu Stoica, prim-vicepreşedintele partidului, care a devenit persoana preferată a majorităţii membrilor conducerii PNL, exercitând o mare influenţă asupra acestora şi eclipsându-l adesea pe liderul formal în planul politicii curente. Sesizând acest nou raport de putere, rezultat din evoluţiile cumulate şi congruente ale mai multor structuri de grup (sau “reţele”), preşedintele PNL a procedat înţelept, devenind principalul “aliat” al subalternului său în bătălia pentru modernizarea partidului. Dl. Mircea Ionescu Quintus a înţeles că “membrii grupului doresc să se asocieze cu o anumită persoană în vederea unei anumite activităţi” şi că persoana respectivă se numea Valeriu Stoica. Acesta devenise liderul informal al “coaliţiei dominante” de la vârful partidului şi, implicit, al partidului. În mod similar s-au petrecut lucrurile şi în Partidul Democrat: încă din 1996, monitorizarea non-stop a emisiunilor informative difuzate de cele mai importante cinci posturi de televiziune, realizată de Data Madia, arăta că Traian Băsescu devenise adevăratul purtător de imagine al partidului pe canalele TV (trebuie precizat că programele informative sunt ele însele purtători de imagine ai posturilor, iar măsurătorile dovedeau că sunt şi emisiunile cu cel mai mare rating). Acest lucru se explica prin faptul că liderul informal nu mai era Petre Roman, ci Traian Băsescu, cel care obţinea tot mai multe sufragii ale grupurilor de interes din sânul Partidului Democrat. Aşadar, în toamna anului 2000, la debutul campaniei electorale, când exclama „Petre, eşti cel mai tare!”, Traian Băsescu preluase deja conducerea informală a partidului. 6. Din această perspectivă, poporul este un grup social mare, care se distinge prin dimensiuni psihologice specifice: limbă, obiceiuri, tradiţii (stabile şi generalizate). Acest lucru a fost sesizat pentru prima dată în a doua jumătate a secolului trecut, de către doi germani, filologul M. Lazarus şi filosoful H. Steinthal (“Idei introductive în psihologia popoarelor”, publicat în numărul I din 1860 al “Revistei de Psihologia popoarelor şi Filologie”). Ei au lansat ideea integrării psihologiei individului în psihologia colectivă a popoarelor, idee preluată de psihologul W. Wundt (Psihologia popoarelor, 1900–1919). Wundt s-a oprit la trei elemente constitutive: miturile, obiceiurile şi limba. Această direcţie de cercetare s-a făcut puternic resimţită în cultura română interbelică (C. Rădulescu-Motru, M. Vulcănescu, C. Noica), cu ecouri până astăzi. După cel ce-al doilea război mondial, preocupările pentru specificul naţional al românilor au fost reluate abia în anii 1972–1973, când s-a realizat prima cercetare concretă, în cadrul unui program de schimburi culturale România–S.U.A. Ea a fost realizată în zona Muscel (staţiile-pilot Câmpulung şi Berevoieşti), de un grup de studenţi ai Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti (I. Bănşoiu, D. Borţun, S. Coposescu, I. Goian, V. Mureşan, Gh. Roşculeţ, G. Stănescu ş.a.), fiind condusă de unul dintre foştii elevi ai lui Dimitrie Gusti, profesorul Vasile V. Caramelea, şi primind un sprijin considerabil din partea conducerii Facultăţii (profesorii Alexandru Valentin – decan şi Tudor Bugnariu – prodecan, ultimul participând nemijlocit la cercetarea de teren). Cercetarea de la începutul anilor ’70 a fost continuată în special de antropologul Gheorghiţă Geană, în cadrul secţiei de Antropologie a Institutului “Victor Babeş”, ajungându-se la un munte de date în vederea redactării “Atlasului axiologic al culturii poporului român”. Aceste date au rămas neprelucrate până în ziua de azi, dintr-o cauză care în România reprezintă numitorul comun al tuturor regimurilor politice: lipsa de fonduri pentru cercetarea fundamentală. Un interesant studiu empiric asupra identităţii naţionale a românilor a fost coordonat, în ani ’80, de psiho-sociologul Septimiu Chelcea. El a identificat autostereotipurile etnice ale românilor – pozitive: ospitalitatea (16,4 %), hărnicia (11,2 %), omenia (10 %) şi negative: necinstea (6,4 %), hoţia (6,2 %), lenea (5,2 %), etc. [procentele exprimă frecvenţa răspunsurilor la nivelul eşantionului naţional]. După cum declară coordonatorul acestei cercetări, numărul total al autostereotipurilor a fost 181: 83 pozitive şi 98 negative (vezi Septimiu Chelcea, “Stereotipurile – marcatori ai identităţii naţionale”, în “Dilema”, nr. 396, 15-21 septembrie 2000, p.6). 7. Multe sondaje de opinie se realizează fără un fundament psihologic solid, deoarece institutele care funcţionează pe baze comerciale acceptă necritic comenzi din partea unor clienţi nerăbdători; aceştia vor să afle care este “opinia publică” referitoare la unele evenimente care încă nu au devenit o “problemă” pentru o parte semnificativă a comunităţii sau care au devenit, dar despre care încă nu s-a fomat acel “consens desfăşurat” de care vorbeşte Young. O altă eroare care se întâlneşte frecvent în practica sondării opiniei publice este testarea acesteia pe grupuri care nu au o legătură organică cu evenimentul de referinţă (pentru care acesta încă nu reprezintă o “problemă” demnă de interes sau pentru care nu va reprezenta niciodată o astfel de problemă). De altfel, cele mai multe sondaje “naţionale” înregistrează cote foarte ridicate de non-răspunsuri. Unii cercetători

96

români sunt surprinşi când aud de sondaje nord-americane realizate pe eşantioane de câteva sute de subiecţi, la o populaţie de peste 200.000.000 de locuitori (în România, un eşantion naţional oscilează în jurul cifrei de 1.200, la o populaţie de zece ori mai mică). Eşantioanele reduse ale unui institut cum este Gallup se explică prin decuparea “populaţiei interesate”, ceea ce în ţara noastră se practică mai puţin (de regulă, în studiile de piaţă). 8. În România, industrializarea din perioada postbelică a “deschis” comunităţile tradiţionale, impunându-se tot mai mult elementele culturii şi psihologiei specifice societăţii deschise. Acest proces a generat şi continuă să genereze confruntări între diferite segmente ale societăţii româneşti, între diferite segmente socio-profesionale şi între generaţii. Confruntările, care pot ajunge până la stadiul de conflict, nu numai că reflectă actualul stadiu de modernizare a României, dar ele afectează puternic procesul de finalizare a modernizării, concretizându-se în lipsa de coerenţă a conduitelor sociale (civice), politice (electorale), sau culturale (ideologice). De aceea, cunoaşterea profundă a formării şi evoluţiei opiniei publice la diferite segmente ale societăţii a devenit o sarcină de mare actualitate. Institutele specializate în sondarea opiniei publice au apărut în România abia după 1989, dar ele nu sunt suficiente pentru efortul de cunoaştere ştiinţifică a fenomenului opiniei publice ca fenomen de masă. Ele oferă doar “fotografii la minut” ale acesteia, iar în cele mai bune cazuri – o simplă descriere a evoluţiei sale (atunci când un institut de sondaje elaborează studii sintetice pe baza rezultatelor obţinute într-o perioadă mai mare de timp); ele nu pot oferi, însă, explicaţii generalizatoare sau prognoze pe termen lung, adică o cunoaştere teoretică. În acest proces cognitiv, un rol deosebit de important îi revine psihologiei sociale ca disciplină, în speţă – institutelor specializate, ca instituţii corespunzătoare acestei forme de cunoaştere. 9. În prelegerea inaugurală rostită la Collčge de France în ziua de 2 decembrie 1970 (cf. L’ordre du discours, Gallimard, 1971), Michel Foucault atrăgea atenţia că “în orice societate, producerea discursului este deopotrivă controlată, selecţionată, organizată şi redistribuită prin intermediul unui anumit număr de proceduri” (8, p.15). Foucault le numeşte “proceduri de excludere” şi analizează opt astfel de proceduri; cea mai evidentă şi mai familiară dintre ele este interdicţia, care se manifestă în trei direcţii: a) nu avem dreptul să spunem totul; b) nu putem vorbi despre orice în orice împrejurare; c) nu oricine poate vorbi despre orice. Ultima direcţie este foarte importantă pentru studiul psiho-social al comunicării, căci ea ne atrage atenţia asupra legăturii dintre statutul unei persoane şi tipul de discurs la care aceasta are acces (pe care îl poate produce în mod legitim). De altfel, tema centrală a prelegerii lui Foucault este existenţa constrângerilor care acţionează asupra discursului: “nu toate zonele discursului sunt la fel de deschise şi penetrabile; unele sunt vădit mai apărate (...), în timp ce altele par a fi deschise tuturor posibilităţilor şi puse la dispoziţia oricărui subiect vorbitor, fără nici o restricţie prealabilă” (idem, p.33). Una dintre cele mai puternice restricţii este selecţia subiecţilor vorbitori. Descriind în Moromeţii “climatul comunicaţional” din Poiana lui Iocan, unde “elita” din Siliştea-Gumeşti se întâlnea ca într-o Agora ancestrală, Marin Preda surprinde cu precizie de chirurg mecanismul de selecţie a vorbitorilor, criteriul principal fiind statutul social al acestora – în principal, statutul lor economic (de pildă, Ţugurlan nu avea “dreptul la cuvânt” fiindcă nu avea “lot”). 10. Vezi, de pildă, Gordon W. Allport, Leo J. Postman, Bazele psihologice ale zvonurilor, New York, Academy of Sciences, Series II, 1945, VIII, pp. 61-81 11. A se vedea, în acest sens, crizele unor bănci, finalizate adesea prin falimentul acestora. Un exemplu de bună gestionare a crizei şi de combatere eficientă a zvonurilor îl reprezintă acţiunea de Relaţii Publice a Băncii Naţionale a României (BNR) din primăvara anului 2000, când a fost evitată criza de credibilitate (în acest caz, criza financiară) a Băncii Comerciale Române (BCR). Acest lucru nu s-a mai întâmplat în cazul Fondului Naţional de Investiţii (FNI), când zvonurile s-au dovedit adevărate. 12. Datorită “setei” cronice de informaţii, specifice acestor domenii, zvonurile sunt preluate de mass-media încă de la naşterea lor. Multe ziare au rubrici permanente în care sunt grupate informaţiile neverificate dar care “circulă”; de pildă, cunoscutul ziar “Wall Street Journal” are o rubrică intitulată “Heard on the Street” (“Auzit pe stradă”). Dar “setea” cea mai mare de informaţii se manifestă în legătură cu viaţa mondenă. Pentru acest domeniu apar publicaţii specializate, iar cotidianele nu ratează ocazia de a publica zvonuri în legătură cu vedetele la modă. La noi, ziarul “Capitala” are o rubrică intitulată “Gura târgului”, în al cărui chapeau se scrie: “Lumea e avidă de noutăţi legate de VIP-uri, de cei pe care-i vede şi-i admiră la televizor în momentele de relaxare. Când află că se căsătoresc, că divorţează, că fac copii sau că li s-a furat maşina, oamenii sunt mulţumiţi că au ştiri calde despre ei. Când n-au, gura lumii îşi face datoria şi mai şi inventează câte ceva. Aşa se nasc zvonurile... Unele se dovedesc a fi chiar adevărate. Altele rămân la faza de ‘se aude că’...” (“ Capitala”, nr.119, 15 septembrie 2000, p.11). Acest “Argument” este o mostră de “ideologie a mass-media”, prin care acestea se legitimează în spaţiul public, indiferent de raţiunile pentru care difuzează un anumit gen de informaţie (în cazul

97

de faţă, intenţia de a spori audienţa, prin specularea uneia dintre cele mai triviale porniri ale naturii umane: curiozitatea maladivă, violarea intimităţii altora – care a devenit, graţie mass-media, un fel de “voyeur-ism mediatic”). 13. Acest raport dintre credinţe şi cunoştinţe rezultă şi din studiile de consum media (preferinţe şi motivaţii) realizate în perioada 1995-2000 de compania de cercetări Data Media srl. Astfel, la întrebarea “De ce preferaţi ştirile difuzate de canalul.....?”, majoritatea subiecţilor răspund: “Sunt mai obiective decât cele de la alte canale” (“obiectivitatea” apare în toate clasamentele pe unul dintre primele patru locuri, indiferent de canalul preferat sau de anul în care s-a realizat studiul). Este evident că preferinţa pentru “Ştirile PRO TV” , pentru “Telejurnalul” de la TV România 1 sau pentru “Observatorul” de la Antena 1 se datorează altor motive, pe care consumatorii de ştiri nu le conştientizează; ştirile care corespund mai mult aşteptărilor acestora sunt considerate de ei ca fiind mai... obiective. 14. În perioade de război, zvonurile pot căpăta o importanţă naţională. De exemplu, în timpul celui de-al doilea război mondial, zvonurile legate de Pearl Harbor au luat o amploare deosebită deoarece îndeplineau cele două condiţii de propagare în legătură cu subiectul zvonului: importanţă şi ambiguitate (vezi, 18). Importanţa decurgea din faptul că urmarea atacurilor îngrozitoare despre care se vorbea ar fi fost mobilizarea, ceea ce ar fi afectat, direct sau indirect, pe aproape toată lumea. Ambiguitatea – din faptul că nimeni nu părea să ştie exact nici amploarea atacului, nici cauzele şi nici consecinţele posibile ale acestuia. După cum relatează Allport şi Postman, (18, VIII, pp. 61-81), zvonurile aveau o amploare atât de mare, încât preşedintele Roosevelt va ţine un discurs radiodifuzat (celebrul discurs din 23 februarie 1942), în care va dezminţi oficial acest curent de opinie. Cu trei zile înainte, un sondaj de opinie efectuat asupra unui eşantion de studenţi arătase că din răspunsurile pe care aceştia le dăduseră la întrebarea “Cum consideraţi pierderile de la Pearl Harbor faţă de cifrele oficiale?”, 68% au fost: “mult mai mari” sau “mai mari” decât în rapoartele oficiale. La două zile după discurs, 44% dintre studenţii chestionaţi asupra aceluiaşi aspect erau încă mult prea marcaţi de evenimente şi zvonuri pentru a găsi discursul prezidenţial liniştitor. Zvonurile care exagerau pierderile navale se “lăfăiau” alături de altele, ostile armatei, aliaţilor, marinei, administraţiei – toate, urmări ale incertitudinii şi fricii. Se vorbea că armata ar lăsa fără carne cartiere întregi, că negrii constituie focarul unor revolte iminente, că ruşii îşi ung armele cu unt american, că evreii s-ar înrola masiv. Analiza făcută de Allport şi Postman asupra unui eşantion de 1.000 de zvonuri culese în 1942, din toate regiunile S.U.A. (vezi ibidem), arată că 66% dintre acestea erau ostile unui grup, 25% vorbeau de cumplite accidente, desigur imaginare, iar 2% reflectau dorinţe (7% n-au putut fi clasificate). 15. Iată un exemplu construit de Allport şi Postman. O temă cum ar fi: “un alb cu briciul în mâna discută cu un negru” va deveni, prin lanţul de transmiteri, deformată de clişeele verbale şi de anticipările convenţionale, ajungându-se la: “un negru cu un brici în mână atacă un alb”. Cercetările de psihosociologie au arătat că, de cele mai multe ori, conformarea la opinia grupului faţă de un alt grup perceput ca “străin” precede ca importanţă sentimentele ostile.

98

TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1.

O. Klinberg, Social Psychology, H. Holt, New York, 1954

2.

M. Sherif şi C. W. Sherif, An outline of social psychology, New York, Harper, 1956

3.

G.W. Bruges, Personality and the social group, University of Chicago Press, 1929

4.

T. M. Newcomb, Social Psychology, New Zork, 1950

5. D. Krech şi R. S. Crutchfield, Theory and Problems of Social Psychology, New York, Mc. Grow-Hill, 1948, p. 368 6. M. H. Krout, Introduction to Social Psychology, New York, Harper, 1942, p. 226-228 7. C. H. Cooley, Social Organization, New York, 1909 8. Pantelimon Golu, Psihologie socială, Editura Diddactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974 9. J. K. Hemphil, Leader Behavior Description, Ohio, State Univers, Columbus,1950 10.

G. Lindzey, Handbook of Social Psychology, 1954

11.

Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Anima, Bucureşti, 1990

12.

Jean Stoetzel, La Psychologie sociale, Flamarion, Paris, 1963

Pantelimon Golu, “De la psihologia individuală la psihologia de grup şi colectivă”, în “Analele Universităţii Bucureşti”, seria Psihologie, Bucureşti, 1969 13. 14.

K. Young, Social Psychology, New York, Appelton-Century-Crofts, 1956

J. Stoetzel, “Fonctions de la presse ŕ coté de l’information”, în “Etudes de Presse”, nr.1/1961 15.

E. Katz, P. F. Lazarfeld, Personal Influence: The Part Played by People in the flow of Mass Communication, Glencoe, The Free Press, 1955 16.

Michel Foucault, Ordinea discursului. Un discurs despre discurs (traducere de Ciprian Tudor), EUROSONG & BOOK, Bucureşti, 1998 17.

Gordon W. Allport, Leo J. Postman, Bazele psihologice ale zvonurilor, New York, Academy of Sciences, Series II, 1945 18. 19.

Jean Noël Kapferer, Zvonurile, Editura Humanitas, 1993

20.

John Fiske, Reading the popular, Boston, UNWIN, HYMAN, 1989

Vincent Lemieux, “Les masses”, “Chaiers Internationaux de Sociologie”, LXXVIII, 1985 21.

22. P. Watier, K. Stebler, “La socialité”, “Chaiers Internationaux de sociologie”, LXXVIII, 1985

99

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

A: AIFTINCĂ, Marin – Babilonul informaţiei. Către o nouă ordine internaţională în domeniul comunicării şi informaţiei, Bucureşti, Ed. Politică, 1987 ALBERONI, Francesco – “Propaganda politica e pubblicitá” – în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco Angeli Editore, 1985 ALBONY, Serge - Eleménts de sociologie et de psychologie sociale, Toulouse, 1976 ALEXANDRESCU, Ion - Persoană, personalitate, personaj (Insul în dinamica devenirii), Editura Junimea, Iaşi, 1988 ALMOND, Gabriel A.; VERBA, Sidney – Cultura civică, Bucureşti, CEU PRESS, Ed. Du Style, 1996 ALLPORT, G.W. - Personality. A.Psychological interpretation, New York, 1937 ALLPORT, Gordon W.; POSTMAN, Leo J. – Psychological foundation of rumours, New York, Academy of Sciences, Series II, 1945, VIII, pp. 61-81 ALTSHULL, Herbert J. – From Milton to McLuhan. The Ideas Behind American Journalism, Johns Hopkins University, Longam, 1990 AMADO, Gilles, GUITTET, Andre - Dinamique des communications dans les groupes, Paris, Armand Colin, 1991 ANANIEV, B.G. - Celovek kak predmet poznania, Izd. Leningradskogo Universitet,1968 ANDREI Petru, ALEXANDRESCU, Florin - Personalitate şi comunicare. Tactici de influenţă interpersobnală, Editura Licorna, Bucureşti, 1999 ANGHELOIU, I.; OANCEA, E. – Informaţie şi semnal, Bucureşti, Ed. Militară, 1966 APPIGNANESI, Richard; GARRAT, Chris – Postmodernism for Beginners, Cambridge, Icon Books, 1995 ARON, Raymond – Istoria şi dialectica violenţei, Bucureşti, Ed. Babel, 1995 B: BALLE, F. – “Médias et politique” – în Traité de science politique, vol. III, Paris, Impr. de France, 1985 BALDELLI, Pio - “Ruolo e forme della controinformazione”, în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco Angeli Editore, 1985 100

BĂDESCU, Ilie - Sincronism european şi cultură critică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984 BÂRLIBA, Maria Cornelia - Paradigmele comunicării, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987 BERGER, Rene - “O nouă dimensiune: difuzarea de masă” – în “Secolul 20”, nr.6/1977 BERNSTEIN, Bazil - Langage et classes sociales, Paris, Editons du Minuit, 1975 BERNSTEIN, Bazil - Studii de sociologie a educaţiei (ediţie îngrijită de Lazăr Vlăsceanu), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 BERTRAND, Jean-Claude - Les “Mass-Média” aux États-Unis, Paris, PUF, 1974 de BLASIS, Jean-Paul - Strategie per la burotica. Transformazioni strutturali e impatto sociale dell'ufficio del futuro, Venezia, SARIN, Marsilio Editori, 1986 BOKELMANN, Frank – Teoria della communicazione di massa, Torino, ERI, 1980. BORŢUN, Dumitru - “Omogenizarea socială şi înflorirea personalităţii”, în “Revista de filosofie”, nr.5/1980 BORŢUN Dumitru, MADAR Nicolae, POENARU Emil, POP Valeria, TATU Cornelia, UNGUREAN Ştefan - Îmbinarea pregătirii de specialitate cu pregătirea politico-ideologică a viitorilor specialişti. Studiu în Universitatea din Braşov, 1985, fondul Catedrei de Ştiinţe socio-umane – Universitatea “Transilvania” din Braşov BORŢUN, Dumitru - Semiotică. Limbaj şi comunicare, Editura SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, SNSPA, Bucureşti, 2001 BORŢUN, Dumitru - Bazele epistemologice ale comunicării, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2002 BOTKIN, James W.; ELMANDJRA, Mahdi; MALIŢA, Mircea – Orizontul fără limite al învăţării. Lichidarea decalajului uman, Bucureşti, Ed. Politică, 1981, pp. 140-143. BOUDON, Raymond - Texte sociologice alese, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990 BOURHIS, Y. Richard, LEYENS Jacques-Philippe (coord.) – Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri – POLIROM, Iaşi, 1997 BRAGA, Giorgio – “La capacita persuasive del messagio” – în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco Angeli Editore, 1985. BRUCAN, Silviu – Pluralism şi conflict social, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1990. BRUGES, G.W. - Personality and the social group, University of Chicago Press, 1929 C: CAILLAVET, Henri - Changer la télévision ou la réalité imaginaire, Flammarion, Paris, 1978 CATHALA, Henri-Pierre - Epoca dezinformării, Bucureşti, Ed. Militară, 1991 CASTELLAN, Yvonne - Initiation a la psychologie sociale, Armand Colin, 1975 CAZENEUVE, Jean - La société de l'ubiquite. Communication et Diffusion, Paris, Denoel / Gouthier, 1972 CAZENEUVE, Jean - L'homme téléspectateur, Paris, Denoel/Gouthier, 1974

101

CÂMPEANU, Pavel - Oamenii şi televiziunea. Privire sociologică asupra telespectatorului, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1979 CESAREO, Giovanni - “Televisione: l'evazione e il rifiuto” – în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco Angeli Editore, 1985 CHARLOT, Monica - La persussion politique, Paris, Armand Colin, 1970 CHELCEA, Septimiu - Experimentul în psihosociologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 CHELCEA, Septimiu - Un secol de psihosociologie, ed.a II-a,Editura INI, Bucureşti, 1999 CIOCÂRLAN, V.C. - Raporturile interpersonale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973 COHEN, Herb - Orice se poate negocia, Bucureşti, Editura Colosseum, 1995 COOLEY, C. H. - Social Organization, New York, 1909 COSMOVICI, Andrei - Psihologie genrală, POLIROM, Iaşi, 1996 COTTERET, Jean-Marie - Gouvernants et gouvernés. La communication politique, Paris, PUF, 1973 CRESPI, Franco - “Televizione e participazione sociale” – în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco Angeli Editore, 1985 CURELARU, Mihai - Reprezentări sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 42-50 D: DAVAL, Roger - Traite de psychologie sociale, Paris, PUF, 1967 DEMICHEL, Francine - La psychoanalise en politique, Paris, Payot, 1969 DOISE, Willem - “Les relations entre les groupes”, în Psychologie sociale, sous la direction de Serge Moscovici, PUF, Paris, 1992 DOISE,Willem, DESCHAMP, Jean-Claude, MUGNY, Gabriel - Psihologie socială experimentală, POLIROM, Iaşi, 1996 DOISE,Willem, MUGNY, Gabriel – Psihologie socială şi dezvoltare cognitivă, POLIROM, Iaşi, 1998 DOMENACH, J.M. - La propagande politique, Paris, PUF, 1969 DRĂGAN, Ioan - Opinia publică, comunicarea de masă şi propaganda în societatea contemporană, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980 DRĂGAN, Ioan - Paradigme ale comunicării de masă, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă, 1996 DRAI, Raphael - “Science politique et psychalanyse” - Traite de science politque, vol.III, Paris, Impr. de France, 1985 E: ECO, Umberto – “La cultura di massa” – în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco Angeli Editore, 1985

102

EDELMAN, Murray – Pièces et règles du jeu politique, Paris, Ed. du Seuil, 1991 ELLUL, Jacques – l’Histoire de la propagande, Paris, PUF, 1967 EMINESCU, Mihai – Opere, vol.I-IV, Ed. Cultura Românească, Bucureşti, 1938 ESCARPIT, Rober – Théorie générale de l'information et de la communication, Paris, Classique Hachette, 1976 F: FABRIS, Giampolo - “I valori della pubblicita” – în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco Angeli Editore, 1985 FICEAC, Bogdan - Tehnici de manipulare, Bucureşti, Ed. Nemira, 1996 FISKE, John - Reading the Popular, Boston, UNWIN, HYMAN, 1989 FLOREA, Georgeta - Ideologie şi cunoaştere, Editura Politică, Bucureşti, 1979 FOFI Goffredo - “Il cinema come industria” – în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco Angeli Editore, 1985 FOUCAULT, Michel - Ordinea discursului.Un discurs despre discurs, EUROSONG & BOOK, Bucureşti, 1998 FRIGIOIU, Nicolae - Industrie culturală şi cultură de masă, Bucureşti, Ed. Politică, 1989 FROMM, Erich - Texte alese (selecţia textelor: Ileana Răceanu şi Nicolae Frigioiu; traducere din limbile franceză şi engleză: Nicolae Frigioiu), Editura politică, Bucureşti, 1983 FULCHIGNONI, Enrico - La civilisation de l'image, Paris, Payot, 1969 G: GERBNER, G. - “Toward a General Model of Communication” – în “Audio Visual Communication Review”, IV, 3 GOLDMANN, Lucien - Sociologia literaturii, Editura Politică, Bucureşti, 1972 GOLU, Pantelimon - „De la psihologia individuală la psihologia de grup şi colectivă”, în „Analele Universităţii Bucureşti”, seria Psihologie, Bucureşti, 1969 GOLU, Pantelimon - Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974 GOLU, Pantelimon - Orientări şi tendinţe în psihologia socială contemporană, Editura Politică, Bucureşti, 1988 GOZMAN V.; ETKIND, A. - De la cultul puterii la puterea oamenilor, Bucureşti, Ed. Anima, 1991 GRISET, Pascal - Les révolutions de la communication. XIX-e et XX-e siècle, Paris, Hachette, 1991 GUREVITCH, M.; MARK, Levy R. - Defining Media Studies, Oxford University Press, 1994 GRAWITZ, Madeleine - “Pshicologie et politique”, în Traite de science politique, vol.III, Paris, Impr. de France, 1985

103

H: HABERMAS, Jürgen - “Probleme de legitimitate în capitalismul târziu” – în Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, 1983 HABERMAS, Jürgen - Sfera publică şi transformarea ei structurală, Ed. Univers, Bucureşti, 1998 HALL, Peter M. - “A Symbolic Interactionist Analysis of Politics” – în “Social Problems”, no. 42 (3-4) University of MISSOURI, Columbia, 1972 HAAS, C.R. - Practique de la publicite, Dunod, Paris, 1973 HEGEL, G.W.F. - Fenomenologia spiritului, trad. Virgil Bogdan, Editura Academiei, Bucureşti, 1965 HEMPHIL, J. K. - Leader Behavior Description, Ohio, State Univers, Columbus,1950 HIDETOSHI, Kato – Les politiques de la communication au Japon, UNESCO, 1978. HORNEY, Karen - Conflictele noastre interioare, Editura IRI, Bucureşti, 1998 I: ILLICH, Ivan D. - Une société sans école, Paris, Editons du Seuil, 1991 J: JANDA, Kenneth; BERRY, Jeffrey M.; GOLDMAN, Jerry - The Challenge of Democracy. Government in America, Boston, Dallas-Geneva, Hougton Mifflin Co., 1989 JANET, Pierre - L’ évolution psychologique de la personalitaté, Paris 1929 K: KAPFERER, Jean Noël - Zvonurile, Humanitas, Bucureşti, 1993 KATZ, E. P., LAZARFELD, F. - Personal Influence: The Part Played by People in the flow of Mass Communication, Glencoe, The Free Press, 1955 KLINEBERG, Otto - Psychologie sociale, PUF, Paris, 1963 KONRAD, G.; SZELENY, I. - La marche au pouvoir des intellectuels. Le cas de pays de l’Est, Paris, Editons du Seuil, 1979 KRECH, D. şi CRUTCHFIELD, R. S. - Theory and Problems of Social Psychology, New York, Mc. Grow-Hill, 1948 KROUT, M. H. - Introduction to Social Psychology, New York, Harper, 1942, p. 226-228

104

L: LACAN, Jacques - De la psychose paranoic dans ses rapportes avec la personalite, Paris, Ed. du Seuil, 1980 LEACH, Edmund - Culture and Communication, Cambridge University Press, 1987 LE BON, Gustav - Psychologe des foules, Paris, 1907LEMIEUX, Vincent – “Les masses” – în “Cahiers Internationaux de Sociologie”, LXXVIII, 1985 LECOQ, Bernard - Les relations publiques. Pourquoi? Comment?, Paris, EME, 1970 LEPĂDATU, Dumitru - Teorii despre înstrăinarea umană, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980 LEPRI, Sergio – Medium e messagio. Il trattamento concettuale e linguistice dell'informazione, Torino, Gutenberg 2000, 1986. LEVINSON, Jay C. - Guerrilla Advertising, Bucureşti, Business Tech International Press, 1996 LEVY, Andre - Psychologie sociale. Textes fondamentaux anglais et americaines, Dunod, Paris, 1968 LEVY-LEBOYER,Claude - Psychologie des organisations, Paris, PUF, 1974 LEWIN, K. - Psychologie dynamique, Paris, PUF, 1967 LIEURY, Alain - Manual de psihologie generală, ANTET, Bucureşti,1996 LIPOVETSKY, Gilles - Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice, Bucureşti, Editura BABEL, 1996 LIZZA, Giuseppe - L'organizazzione telematica della citta. Publica amministrazione, scuola, industria e cultura, Roma, SARIN, 1984 LINDZEY, G. - Handbook of Social Psychology, 1954 LINTON, Ralph - Fundamentul cultural al personalităţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968 LOTREANU, Nicolae - Condiţia umană a politicului, Bucureşti, Editura Politică, 1979 LOUGOVOY, Constantin - L'information et la communication de l'entreprise, Paris, PUF, 1974 M: MAISONNEUVE, Jean - La psychologie sociale, Paris, PUF, 1974 MANNHEIM, Karl – Idéologie et utopie, Paris, Lib. Marcel Rivere et.Cic., 1956 MARKOVA, Ivana, Dialogistica şi reprezentările sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 198-208 MARCUSE, Herbert - “Industrializare şi capitalism în opera lui Max Weber” – în Scrieri filosofice, Bucureşti, Ed. Politică, 1977 MARCUSE, Herbert - “Noi izvoare privind întemeierea materialismului istoric” – în Scrieri filosofice, Bucureşti, Ed. Politică, 1977

105

MARX, Karl - Ideologia germană, Bucureşti, ESLP, 1956 MARX, Karl - “Manuscrise economico-filosofice din 1844” – în Scrieri din tinereţe, Bucureşti, Ed. Politică, 1966 MATEI, N.C. - Psihologia relaţiilor morale interpersonale, Craiova, Scrisul Românesc, 1981 MICHELAT, Guy; SIMON, Michel - “Religion, classe sociale, patrimoine et comportement électoral: l’importance de la dimension symbolique” – explication du vote; un bilan des etudes électorales en France, sous la direction de Daniel Gaxie, Paris, Press de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, 1989 MIHU, Achim - Sociologia americană a grupurilor mici, Bucureşti, Editura Politică, 1970 MIRCEA, Corneliu - Intercomunicare (Eseu de antropologie psihologică), Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979

Editura

MORIN, Edgar - “Cultura de masă” – în Sociologia franceză contemporană, Bucureşti, Ed. Politică, 1971 MOLDOVEANU, Maria, MIRON, Dorina - Psihologia reclamei, Bucureşti, Editura LIBRA, Bucureşti, 1995 MONTMOLLIN, Germain - L'influence sociale. Phenomenes, facteurs et theories, Paris, PUF, 1977 MORENO, J. L. - Fondements de la Sociometrie, PUF, 1979 MOSCOVICI, Serge - L'Age des foules. Un traite historique de psychologie de masses, Bruxelles, 1951 MOSCOVICI, Serge - Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Editura Universităţii “Al.I. Cuza”, Iaşi, 1994 MOSCOVICI, Serge (coord.) - Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, POLIROM, Iaşi, 1998 MOWLANA, Hamid - La circulation internationale de l'information, Paris, UNESCO, 1985 MUCCHIELLI, Alex - Noua psihologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996 N: NAISBITT, John; ABURDINE, Patricia - Anul 2000 – Megatendinţe, Bucureşti, Humanitas, 1993, pp. 140-153 NECULAU, Adrian (coord.) - Psihologie socială. Aspecte contemporane, POLIROM, Iaşi, 1996 NECULAU, Adrian (coord.) - Psihologia câmpului social: reprezentările sociale, ed. a II-a, POLIROM, Societatea ŞTIINŢĂ & TEHNICĂ S.A., Iaşi, 1997 NEWCOMB, T. M. - Social Psychology, New Zork, 1950 NEWCOMB, T.M. - Manual de psychologie sociale, PUF, Paris, 1970 NOICA, Constantin - “Interpretare la Lysis”, în Platon, Opere, vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 106

O: OLSON, M. - Logique de l'action collective, Paris, PUF, 1978 OLTEANU, Ioniţă - Limitele progresului şi progresul limitelor, Bucureşti, Ed. Politică, 1978, pp. 204-241; 305-312 P: PAILLET, Marc - Le journalisme. Fonctions et langages du quatrième pouvoir, Ed. Denoel, 1974 PADIOLEAU, JEAN G. - La formation de la pansée politique: développement longitudinal et déterminants socio-culturels”, Revue franaise de Sociologie, vol. XVII, N ° 3, JullietSeptembre 1976, pp. 451-484 PASTI, Vladimir – România în tranziţie. Căderea în viitor, NEMIRA, Bucureşti, 1995 PASTI, Vladimir, MIROIU, Mihaela, CODIŢĂ, Cornel – România – starea de fapt, vol.ISocietatea, NEMIRA, Bucureşti, 1997 PÂNZARU, Petru – Condiţia umană din perspectiva vieţii cotidiene, Editura Albatros, Bucureşti, 1981 PERCHERON, Annick - “La socialisation politique; defense et illustration”, în Traite de science politique, vol.III, Paris, Impr. de France, 1985

PIAGET, Jean - “Problema mecanismelor comune în ştiinţele despre om”, în volumul Sociologia contemporană. Al VI-lea Congres mondial de sociologie - Evian, Editura Politică, Bucureşti, 1967 PIGEAT, Henri - Saint écran, Paris, Solar Editeur, 1974 PLATON, Opere, vol.II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976 POPPER, Karl R. - Mizeria istoricismului, Bucureşti, CEU Press – Ed. All, 1996 POPPER, Karl R. - Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol. II, Bucureşti, Humanitas, 1993 R: RADU, Nicolae, FURTUNĂ, Carmen, JELEA-VRANCEA, Gabriela, BĂLAN, CarmenCornelia – Prefaceri socio-umane în România secolului XX. De la comunitatea tradiţională la societatea postcomunistă, Editura Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 1996 RALEA, Mihai, HERSENI, Traian - Introducere în psihologia socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996 RAMONET, Ignacio - Tirania comunicării, Ed. Doina, Bucureşti, 2000 REVEL, Jean-Francois - Cunoaşterea inutilă, Bucureşti, Humanitas, 1993 S: SAPIR, Edward - Language, Harcourt, Brewe and Wald, New York, 1921 SČVE, Lucien - Marxismul şi teoria personalităţii, Editura Politică, Bucureşti, 1974

107

SEVERIN, Werner J., TANKARD, James, Jr. - Communication theories: origin, methodes, and uses in the mass media, The University of Texas, Austin, Longam, 1992 SHERIF, M. şi SHERIF, C. W. - An outline of social psychology, New York, Harper, 1956 SHERIF, M. - The Psychology of Social Norms, New York, 1936 SCHULTZ, Don E. - Elementi di strategia publicitaria, Roma, SARIN, 1986 SOROS, George - Pentru o transformare a sistemului sovietic, Bucureşti, Humanitas, 1991 STANTON, Nicki - Comunicarea, Bucurerşti, Societatea “Ştiinţă & Tehnică” SA, 1995 STOETZEL, Jean - “Opinia publică şi informarea colectivă” – în Sociologia franceză contemporană, Bucureşti, Ed. Politică, 1971 STOETZEL, J. - „Fonctions de la presse à coté de l’information”, în „Etudes de Presse”, nr.1/1961 STOETZEL, J. - La Psychologic sociale, Flamarion, Paris, 1963 STOICA, Ion - “Societate şi informaţie”, în rev. “Probleme de informare şi documentare”, vol. XIII, nr. 3/1979 T: TUCICOV-BOGDAN, Ana – Psihologie generală şi psihologie socială, vol.II, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1973 TUGICOV-BOGDAN, ANA (coord.) – Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România, Fundaţia "Armonia", Bucureşti, 1996. TUCICOV-BOGDAN, Ana (coord.) – Familia interetnică în societatea civilă din România, Fundaţia Armonia, Bucureşti, 1998 TURNER, Graeme - Film as Social Practice, London, Routledge, 1993 U: UDROIU, Neagu - Eu comunic, tu comunici, el comunică, Bucureşti, Ed. Politică, 1983 UDROIU, Neagu - Gutenberg sau Marconi?, Bucureşti, Ed. Albatros, 1981 UNGUREANU, Ion - Idealuri sociale şi realităţi naţionale, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988 V: VLĂSCEANU, LAZĂR - “Pentru o teorie a transmiterii mesajului educaţional”, studiu introductiv la Bazil Bernstein, Studii de sociologie a educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 VLĂSCEANU, Mihaela - Conştiinţă şi cauzalitate, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985 VOYENNE, Bernard - L'information aujourd'hui, Paris, Armand Colin, 1979

108

W: WALLERSTEIN, Immanuel - Sistemul mondial modern, vol. II, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1992 WATIER, P., STEBLER, K. - “La socialité”, “Cahiers Internationaux de Sociologie”, LXXVIII, 1985 WEBER, Max - Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Bucureşti, Humanitas, 1993 WIERZBICKI, Piotr - Structura minciunii, Bucureşti, Ed. Nemira, 1996 WOLTON, Dominique - Éloge du grand public. Une théorie critique de la télévision, Paris, Flammarion, 1990 Z: ZAMFIR, Cătălin - Incertitudinea. O perspectivă psihosociologică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974 ZAMFIR, Cătălin - Psihologia organizării şi conducerii, Bucureşti, Editura Politică, 1974 ZILLING, M. - Eisstelung und Hussage, în “Zeitschrift fur Philosophie”, 1928 ZLATE, Mielu, ZLATE, Camelia – Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale, Editura Politică, Bucureşti, 1982 ZLATE, Mielu - Fundamentele psihologiei, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1994 ZORZOLI, G.B. - “La gueriglia semiologica” – în Sociologia delle communicazioni di massa, Milano, Franco Angeli Editore, 1985 Y: YOUNG, K. - Social Psychology, New York, Appelton-Century-Crofts, 1956 Volume colective: * * * - Psihosociologia culturii de masă, Bucureşti, 1968

Bucuresti, Editura Did.actică şi Ped.agogică,

* * * - Opinions et changement d'opinion. Connaissence du probleme. Applications practiques, Paris, ESF, 1969 * * * - Psychologie de la publicite et de la propagande. Connaissance du probleme. Applications practiques, Paris, EME, 1970 *

*

*

- Psihologia socială în România, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970

* * * - Studii de sociologie si psihologie socială (Teorie şi metodă în ştiinţele sociale, vol.IV), Bucureşti, Editura Politică, 1970 * * * - Introduction a la psychologie sociale, vol.I-II, Paris, Libr. Larousse, 19721973 (sous la direction de Serge Moscovici)

109

* *

* - Développement des moyens de communication et nouvelles tendances dans la formation des journalistes, Budapest, Ed., INTERPRESS, 1973 *

*

*

- Psychologie et politique, Paris, Editions du Seuil, 1974

* * * - Psychologie de la relation d'autorite.Connaissance du probleme. Applications practiques, Paris, ESF, 1976

* *

* - Noile mass-media; un studiu în sprijinul planificării educaţiei, Bucureşti, Ed.

Didactică şi Pedagogică, 1979 * * * - Psihologia cooperării şi într-ajutorării umane, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979 * * * - Psihologia socială. Cercetare bibliografică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980

* *

* - Mass-media anni ‘90 (A cura di Giovanni Giovaninni), Torino, Gutenberg 2000,

1981

* * * - Mai multe voci, o singură lume (Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studiul Problemelor Comunicării), Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982

* * * - Capire domani. Stet 1933-1983, Torino, SEAT, 1983 * * * - Il mercato dell'informazione, Roma, SARIN, 1983 * * * - De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă (sub îngrijirea lui Giovanni Giovaninni), Bucureşti, Ed. Tehnică, 1989

* * * - Minciuni mass-media, Bucureşti, Ed. Scripta, 1992 * * * - “Est-il possible gouverner contre mass-média?”, în “Le Debat”, nr. 88, 1996

110