Dreptul De Azil.docx

DREPTUL DE AZIL

Cuprins: 1. 2. 3. 4.

Introducere; Institutia Azilului; Dreptul de Azil in Romania; Dreptul de Azil in Europa;

Palimaru Anca Grupa A4

INTRODUCERE Prin azil intelegem dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea si stabilirea pe teritoriul sau a unor persoane straine,urmarite in tara lor pentru activitati politice,stiintifice,religioase etc.,in scopul mentinerii pacii si securitatii internationale. Dreptul de azil reprezinta o manifestare unilaterala de vointa a statului,care incadrul suveranitatii sale teritoriale poate decide daca acorda sau nu azil politic unei persoane care a cerut azil;(persoana in cauza careia i se acorda,devenind azilant) Cadrul juridic: Dreptul de azil este reglementat prin Declaratia Universala a Drepturilor Omului,dar si prin Declaratia ONU privind azilul teritorial (adoptata de AdunareaGenerala a ONU in 1967) Forme de azil: 

-politic;



-teritorial;



-diplomatic;



-permanent;



-temporar;

Dreptul de azil este un drept suveran al unui stat de a acorda permisiunea de intrare si stabilire pe teritoriul sau unor persoane straine, urmarite in tara lor pentru activitati politice, stiintifice, religioase, ce sunt considerate de acest stat ca fiind contrare ordinii de drept .- Aceasta definitie desemneaza institutia azilului teritorial, echivalent cu refuzul extradarii si care este un drept exlusiv al statului care il acorda (sau nu), si nu al persoanei care il solicita. La baza acordarii azilului teritorial stau ratiuni de ordin umanitar, motiv pentru care acordarea sa nu trebuie considerata ca act inamical fata de statul al carui cetatean este azilantul. Din punct de vedere al individului , dreptul de a solicita azil este considerat ca drept fundamental. O alta contributie notabila in materie o reprezinta Declaratia 2312/1967 a Adunarii Generale a ONU privind azilul teritorial, care prevede ca statele trebuie sa respecte acordarea azilului de catre alte state in virturea suveranitatii lor, inclusiv pentru persoanele care lupta impotriva colonialismului, dar ca nu trebuie acordar celor ce au comis crime contra pacii, crime de razboi sau impotriva umanitatii. Spre deosebire de azilul teritorial, azilul diplomatic consta in primirea si protectia acordata in localurile ambasadelor sau oficiilor consulare dintr-un stat a unor cetateni ai acestui stat, urmariti de propriile autoritati sau a caror viata este in pericol ca umare a unor evenimente interne. Azilul diplomatic nu este recunoscut ca institutie juridica a dreptului international general, fiind insa practicat in calitate de cutuma locala ori pe baza unor instrumente juridice regionale. Azilul politic reprezintă acordarea de către un stat a dreptului de intrare și de ședere pe teritoriul său a unei persoane străine, persecutate în țara sa pentru convingerile politice, respectiv statutul pe care îl poate primi un

cetățean străin care riscă în țara sa un tratament discriminatoriu sau chiar inuman datorat convingerilor politice.

Instituţia azilului

Instituţia azilului este, în general, abordată din două puncte de vedere distincte: al statului care acordă acest statut şi al persoanelor care îl solicită. Din punctul de vedere al statului, acordarea sau refuzul de a acorda azil reprezintă un drept suveran. Statul poate să permită intrarea şi şederea pe teritoriul său a unor străini supuşi persecuţiilor politice în statul ai căror cetăţeni sunt. În acelaşi timp, statul solicitat nu are o obligaţie de a răspunde favorabil la o cerere de azil, care poate fi refuzată. În practică se recunoaşte că aparţine exclusiv statului solicitat dreptul de a aprecia, în fiecare caz în parte, temeinicia cazurilor care motivează o cerere de azil. După acordarea azilului, statul trebuie să se comporte, faţă de străinul căruia i-a acordat acest statut în conformitate cu principiile generale de drept internaţional, cât şi cu convenţiile internaţionale, referitoare la drepturilor străinilor la care este eventual parte. În dreptul internaţional contemporan s-a susţinut că, din punctul de vedere al statului care acordă azil, acest concept include două elemente:  ocrotirea unor străini din raţiuni umanitare, care însă în cazul azilului reprezintă mai mult decât un refugiu temporar;  un anumit grad de protecţie activă, printr-o serie de măsuri care revin autorităţilor cu atribuţii speciale în acest domeniu, vizând asimilarea azilantului în societatea în care a fost primit. Din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului. Acest drept a fost prevăzut în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art.14). Azilanţii se bucură de drepturi şi pot să îşi asume obligaţiile oricărui străin (cetăţean străin sau apatrid), inclusiv în România. Analiza legislaţiei interne a statelor în problemele azilului, tratatelor bilaterale şi regionale, altor acte internaţionale îmi permite a constata următoarele: – fiecare persoană are dreptul de a solicita azil în alte state, salvându-se de persecuţii pe motive politice sau din cauza altor activităţi sociale; statele, în virtutea suveranităţii lor, stabilesc în legislaţia naţională atât principiul, cât şi ordinea de acordare a azilului; – dreptul la azil nu se acordă persoanelor învinuite de comiterea unei crime împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanităţii, precum şi a infracţiunilor penale prevăzute de tratatele internaţionale privind extrădarea; aprecierea temeiurilor de acordare a azilului sau refuzului acordării acestuia îi aparţine statului solicitat; – acordarea azilului presupune autorizarea de intrare şi stabilire în ţară, limitarea expulzării şi interzicerea extrădării; – acţiunea de acordare a azilului reprezintă o manifestare de ordin umanitar şi nu trebuie considerată de alte state drept un act inamical. Dreptul la azil atât în actele internaţionale, cât şi în doctrina de drept internaţional, îmbracă două forme: azilul teritorial şi azilul diplomatic. Azilul acordat pe teritoriul

statului se numeşte teritorial. Azilul acordat în misiunile diplomatice sau în instituţiile consulare străine se numeşte diplomatic. Acesta din urmă a fost practicat,cu caracter excepţional,în ţările din America Latină. În continuare vom aborda azilul politic, enumerând principalele caracteristici: – azilul politic nu este definit nici de normele internaţionale, nici de cele regionale în materie (nici când se tratează problema azilului teritorial nu se realizează definirea acestuia); – noţiunea trebuie căutată în special în normele interne, iar acolo unde nu se regăseşte, trebuie extrasă din situaţiile concrete ce au avut loc, atât în plan internaţional, cât şi naţional; – nu poate fi asimilată statutului de refugiat şi chiar dacă nu există specificări în normele interne, se impune interpretarea normelor constituţionale în materie, în scopul realizării unei diferenţieri clare de termeni ce pot genera confuzii; – inexistenţa normelor interne nu poate împiedica aplicarea ei în situaţiile concrete ce pot apare, datorită prevederilor din normele internaţionale şi din cele constituţionale; – atunci când se operează cu noţiunea azilului politic, trebuie luaţi în considerare şi analizaţi şi ceilalalţi termeni, legaţi în special de instituţia statutului de refugiat, deoarece între cele două noţiuni există foarte multe asemănări şi uneori nici nu pot opera separat; – luarea în considerare a acestei noţiuni, impune stabilirea condiţiilor concrete ce o pot genera, deoarece inexistenţa lor dă naştere unor controverse majore privitoare la acordarea azilului politic şi chiar dau naştere arbitrariului în domeniu; (noile norme în materia străinilor, în curs de elaborare în Olanda, sunt un exemplu asupra modului deficitar în care se interpretează dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat, pentru persoanele care au beneficiat de statutul de refugiat sau al celui de azil, care provin din state în care situaţia care a generat starea de refugiat, a încetat să mai existe); – chiar dacă normele internaţionale în materie nu sunt clare, fapt ce poate fi regăsit atât în normele regionale cât şi în cele interne, acestea conţin totuşi un element de esenţă, consfinţit de toate statele semnatare ale Declaraţiei asupra Azilului Teritorial din 1967 şi anume, acela, care constă, în recunoaşterea expresă a principiului nereturnării; principiu care, aplicat, duce în mod automat la obligaţia ce revine oricărui stat semnatar, de a acorda, până la găsirea unui alt stat de primire, a dreptului de azil; – acest drept, care este de fapt doar unul de protecţie temporară, poate fi definit astfel, deoarece trebuie să implice toate celelalte caracteristici şi elemente de conţinut pe care le are dreptul de azil, în afara celui de şedere permanentă. Noţiunea de azil politic, apreciată ca o instituţie de drept umanitar, nu ar putea opera, fără ca specialiştii în materie să cunoască şi o clarificare a formelor în care acesta se poate materializa, precum şi elementele ce caracterizează conţinutul său juridic. Totodată, trebuie să subliniem că, în procesul cunoaşterii acestei instituţii, se impune aprecierea certă a corelaţiei care trebuie să se nască între această instituţie şi cea de cetăţean, de străin şi de apatrid, dintre noţiunea de azil politic şi cea a extrădării sau a expulzării. În consecinţă, studierea şi clarificarea noţiunii de azil politic ar duce şi la clarificarea celorlalte forme de azil şi, de ce nu, ar realiza o clasificare mai accentuată a acestei instituţii faţă de cea a statutului de refugiat.

Dreptul de Azil in Romania

Autoritatea centrală responsabilă de implementarea politicilor României în domeniul azilului, precum şi de aplicarea dispoziţiilor prezentei legi este Oficiul Naţional pentru Refugiaţi din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor. Aceasta asigură accesul la procedura de azil oricărui cetăţean străin sau apatrid, aflat pe teritoriul României ori la frontieră, din momentul manifestării de voinţă, exprimată în scris sau oral, din care să rezulte că acesta solicită protecţia statului român, cu excepţia situaţiilor prevăzute expres de legea nr. 122/2006. În România procedura de soluţionare a cererilor de azil (procedura ordinară) este structurată în două faze, administrativă şi judecătorească. În faza administrativă sunt analizate în mod individual cererile de azil de către autorităţile administrative, pe baza interviului efectuat cu solicitantul de azil, a documentelor de la dosarul personal şi a informaţiilor din ţara de origine. În faza judecătorească, solicitanţii de azil ale căror cereri au fost respinse pot exercita două căi de atac, situaţia acestora urmând a fi analizată de instanţele de judecată. Autorităţile competente să primească o cerere de azil sunt următoarele: Oficiul Naţional pentru Refugiaţi şi formaţiunile sale teritoriale; structurile Poliţiei de Frontieră Române; structurile Autorităţii pentru Străini; structurile Poliţiei Române; structurile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei. Statutul de refugiat şi protecţia subsidiară se acordă pe o perioadă nedeterminată. Protecţia umanitară temporară se acordă pe o perioadă determinată, care nu poate depăşi 2 ani. Persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie subsidiară poate fi îndepărtată de pe teritoriul României, dacă: există motive temeinice ca persoana în cauză să fie considerată un pericol la adresa securităţii statului român; sau, persoana în cauză, fiind condamnată pentru o infracţiune gravă printr-o hotărâre definitivă, constituie un pericol la adresa ordinii publice din România. Potrivit art. 23, alin. 1 din Legea nr. 122/2006 privind azilul in Romania, statutul de refugiat se recunoaşte, la cerere, cetăţeanului străin care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un anumit grup social, se află în afara ţării de origine şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări, precum şi persoanei fără cetăţenie care, fiind în afara ţării în care îşi avea reşedinţa obişnuită datorită aceloraşi motive menţionate mai sus, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă. Manualul UNHCR (Office of the United Nations High Commissioner for Refugees), cunoscuta ca Agentia ONU pentru refugiati, referitor la Proceduri si criterii de determinare a statutului de refugiat, in paragraful 37 si urmatoarele, mentioneaza: “fraza (in urma unei temeri bine intemeiate de a fi persecutata), este cheia definitiei (n.n. a statutului de refugiat). Notiunea de temere fiind subiectiva, definitia implica prezenta unui element subiectiv la persoana care solicita sa fie recunoscuta ca refugiat. Elementului temere – care este o stare de spirit si o conditie subiectiva – ii este adaugat calificativul “bine intemeiata”. Rezulta ca statutul de refugiat nu este determinat doar de simpla existenta a unei stari de spirit a celui in cauza, ci si de situatia obiectiva pe care se bazeaza aceasta. Termenul “temeri bine intemeiate “contine deci atat un element subiectiv, cat si unul obiectiv, iar pentru determinarea existentei unei temeri bine intemeiate trebuie luate in consideratie ambele elemente”. Interviul pentru determinarea unei forme de protecţie constă într-o audiere a solicitantului de azil de către un funcţionar al Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, anume desemnat de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi. Cererea de azil este soluţionată pe baza documentelor existente la dosarul solicitantului şi a motivelor invocate de solicitant, care sunt analizate în raport cu situaţia concretă din ţara de origine şi cu credibilitatea solicitantului. Funcţionarul emite o hotărâre prin care: recunoaşte statutul de refugiat;

acordă protecţia subsidiară; sau respinge cererea de azil. Împotriva acestei hotărârii, se poate face plângere în termen de 10 zile de la data primirii dovezii de comunicare sau a documentului prin care se constată că solicitantul nu se mai află la ultima reşedinţă declarată. În cazul în care plângerea a fost depusă în termenul legal, solicitantul are dreptul de a rămâne pe teritoriul României pe perioada soluţionării plângerii. Plângerea motivată se depune numai la Oficiul Naţional pentru Refugiaţi sau, după caz, la structura teritorială a acestuia care a emis hotărârea de respingere a cererii de azil şi va fi însoţită de copia de pe hotărârea de respingere a cererii de azil, motivele plângerii şi înscrisurile sau orice alte elemente pe care îşi sprijină plângerea. Plângerea se înaintează de îndată instanţei competente. În etapa judecătorească de solutionare a cererilor de azil, dezbaterile au loc in sedinta secreta, respectandu-se principiului confidenţialităţii. Împotriva hotărârii instanţei, contestatarul sau Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate declara recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Solicitantul de azil are dreptul de a fi asistat de un avocat, atat pe parcursul interviului, cat si in procedura de solutionare pe cale legala (fond, recurs).

Dreptul de Azil in Europa Statele europene au o lungă tradiţie în a oferi un refugiu celor persecutaţi. Protecţia drepturilor fundamentale constituie nucleul identităţii europene. În 1999, statele membre ale Uniunii Europene s-au angajat să creeze un Sistem European Comun de Azil pentru a putea face faţă problemelor de azil din ce în ce mai mari la nivel european. În decursul următorilor ani, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri legislative importante cu scopul de a armoniza sistemele diferite de azil ale statelor membre. Regulamentul Dublin stabileşte care stat membru este responsabil de examinarea unei cereri de azil individuale. Directiva privind Condiţiile de Primire stabileşte condiţiile minime pentru primirea solicitanţilor de azil, inclusiv cazarea, educaţia şi sănătatea acestora. Directiva privind Procedurile de Azil prevede standardele minime pentru procedurile de azil, aducând astfel o contribuţie importantă la dreptul internaţional, întrucât această tematică nu a fost reglementată iniţial, de către Convenţia din 1951. Directiva de Calificare introduce conceptul de protecţie subsidiară, care vine să completeze Convenţia privind Statutul Refugiaţilor din 1951, formă de protecţie care urmează să fie acordată persoanelor ce se confruntă cu riscuri de vătămare gravă. Uniunea Europeană a creat de asemenea un Fond European pentru Refugiaţi, pentru a oferi sprijin financiar statelor membre care să le permită sistemelor lor de azil să lucreze eficient. Eurodac este o bază de date electronică care a fost lansată pentru compararea amprentelor şi pentru a determina dacă un solicitant de azil a depus deja o cerere de azil într-un alt stat membru. Uniunea Europeană are un rol important cu privire la problemele de azil şi de relocare în interiorul şi în afara Uniunii. Legislaţia şi practicile Uniunii Europene influenţează considerabil dezvoltarea mecanismelor de protecţie a refugiaţilor în multe alte ţări. Instituţiile Uniunii, cum ar fi Consiliul European, Comisia Europeană, Parlamentul European şi Curtea Europeană de Justiţie, au puteri legislative, executive şi judiciare în domeniile direct relevante pentru mandatul UNHCR. În ciuda directivelor şi regulamentelor care vizează armonizarea Uniunii Europene, există încă diferenţe semnificative între statele membre, în abordările lor la protecţie, şansele şi ratele de recunoaştere a statutului de refugiat, precum şi condiţiile de primire, cum ar fi asistenţa medicală disponibilă pentru bărbaţi, femei şi copiii care solicită azil. De exemplu, în unele state membre ale UE, accesul la sprijinul material de bază este atât de limitat că mulţi solicitanţi de azil ajung să doarmă pe străzi. Prin urmare, UNHCR urmează îndeaproape legislaţia şi politicile Uniunii Europene în materie de azil şi oferă recomandări şi consiliere pentru instituţiile UE şi cele 27 de state

membre cu privire la o gamă largă de probleme legate de protecţia refugiaţilor, relocarea şi integrarea acestora. Agenţia pentru Refugiaţi emite periodic rapoarte, propuneri şi observaţii cu privire la dreptul de azil şi politica UE.

4.4.Dreptul de azil Prin azil, în dreptul internaţional se înţelege dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în ţara lor pentru activitatea politică, ştiinţifică, religioasă etc. Constituţia română (art.18 alin.2) prevede că dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor internaţionale la care România este parte. ŞTEFAN ŢARCĂ 66 Adunarea Generală a ONU a adoptat o Declaraţie specială asupra dreptului de azil, în 1967, care precizează şi dezvoltă o serie de aspecte legate de dreptul de azil. Astfel orice persoană supusă persecuţiei are dreptul să ceară şi să se bucure de azil în alte ţări, cu excepţia persoanelor urmărite pentru crime de drept comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor ONU. Declaraţia asupra azilului teritorial adoptată de ONU în 1967, prevede că: statele sunt obligate să respecte azilul acordat de un stat; dacă un stat nu poate da azil, alte state trebuie să ia măsuri pentru a uşura greutăţile acelui stat; persoanele care cer azil nu vor fi refuzate la frontieră, dacă au intrat deja pe teritoriul statului unde caută azil şi nu vor fi trimise în alt stat în care există riscul de a fi persecutate; statele să nu permită persoanelor cărora le-a acordat azil să săvârşească acte contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite. Azilul diplomatic constă în acordarea de refugiu în locul unei misiuni diplomatice cetăţenilor statului de sediu persecutaţi pentru activităţi politice. Spre deosebire de azilul teritorial, care constituie o afirmare a suveranităţii statului, dar şi ca o încălcare a suveranităţii statului de reşedinţă de către misiunile diplomatice ori consulare străine, în incinta cărora s-ar acorda azil, întrucât pe această cale se oferă beneficiarului azilului posibilitatea de a se sustrage aplicării legilor statului său naţional ori administrării justiţiei în acest stat. Azilul diplomatic a fost totuşi practicat, cu caracter excepţional, în temeiul unor cutume ori al unor înţelegeri bilaterale informale şi pe bază de reciprocitate, sau chiar al unor convenţii internaţionale, între unele state din America Latină, fiind aşadar un drept de refugiu temporar acordat unor persoane urmărite pentru cauze politice, a căror viaţă este în pericol. 5. Refugiaţii, persoanele strămutate şi persoanele migrante Termenul de „refugiat‖ a apărut în dreptul internaţional după primul război mondial şi definea situaţia unor persoane care, din cauza evenimentelor de război au fost obligate să-şi părăsească ţara şi să rămână pe teritoriul unui stat străin, dar fără să fi pierdut sau renunţat la cetăţenia lor. Persoanele deportate pe teritoriul unor state străine au căpătat denumirea de persoane strămutate. Problema refugiaţilor şi a persoanelor strămutate s-a limitat, după cel de-al doilea război mondial, la repatrierea acestora. În anul 1947 a fost creată pe lângă ONU, Organizaţia internaţională pentru problemele refugiaţilor, care în anii 1949 – 1950 a fost înlocuită cu Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi, înfiinţat ca organ subsidiar al Adunării Generale a O.N.U. Convenţia privind statutul juridic al refugiaţilor, care a intrat în vigoare în 1951 defineşte noţiunea de refugiat şi îl asimilează în esenţă cu străinii, îi acordă o serie de drepturi civile, economice, sociale şi culturale. ŞTEFAN ŢARCĂ 67 Convenţia referitoare la statutul juridic al refugiaţilor, defineşte refugiatul ca fiind persoana care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată, pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţa la un grup social sau opinie politică, se găseşte în afara ţării sale se origine şi nu poate, sau din cauza acestor temeri, nu doreşte să revină în această ţară. În 1967 a fost adoptat un Protocol cu privire la statutul refugiaţilor, iar în baza acestui protocol, statele părţi se angajează să aplice tuturor refugiaţilor ce cad sub incidenţa definiţiei date în convenţie (art.1, A) statutul prevăzut de convenţia din 1951, fără a se mai ţine seama de data limită de 1 ianuarie 1951. Termenul de persoane migrante a apărut şi a luat amploare, mai ales după 1990, când datorită conflictelor armate , lipsurilor

economice, catastrofelor naturale, gravelor şi masivelor încălcări ale drepturilor omului, numeroase persoane au început un aşa numit fenomen migrator. Persoanele menţionate mai sus nu pot fi asociate refugiaţilor în sensul Convenţiei din 1951, pentru că nu avem de-a face cu un factor de persecuţie. Totuşi persoanele migrante au mai fost numiţi refugiaţi de facto sau economici, cei care şi-au părăsit ţara nu pentru că ar persecutaţi ci pentru condiţii de viaţă economică mai bună; sau refugiaţi ecologici, cei care îşi părăsesc ţara ca urmare a unor catastrofe naturale, sau ca urmare a conflictelor armate, dar fără a fi persecutaţi. Aceste persoane nu pot fi protejate de Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951. Persoanele migrante pot fi definite ca fiind acele persoane care au intenţia de a pleca definitiv din statul de origine pentru a se stabili în alt stat şi care părăsesc efectiv teritoriul statului de origine. 5.1. Regimul juridic al refugiaţilor în România Regimul juridic al refugiaţilor în România are la bază prevederile art.18 al Constituţiei României, în virtutea cărora: (1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor garantate de Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte‖. Acest regim rezultă din aplicarea prevederilor Convenţiei privind statutul refugiaţilor din 1951 şi a Protocolului din 1967, la care România a aderat prin Legea nr.46/1991, precum şi din dispoziţiile Ordonanţei de Guvern nr.102/2000, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa nr.13/2002 şi prin Ordonanţa nr.43/2004. Statutul de refugiat reprezintă cea mai înaltă formă de protecţie şi se acordă, la cerere, străinului care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara ţării de origine şi nu poate primi sau, ca urmare a acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări. ŞTEFAN ŢARCĂ 68 Potrivit legii române statutul de refugiat este refuzat străinului aflat într-una din următoarele situaţii: a comis o infracţiune contra păcii şi omenirii ori o infracţiune la care se referă convenţiile internaţionale la care România este parte; a comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României, înainte de a fi admis pe teritoriul acesteia; a comis fapte care sunt contrare scopurilor şi principiilor enunţate în Cartea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Protecţia umanitară condiţionată are în vedere străinii cărora nu li se poate acorda statutul de refugiat dar a căror viaţă ar fi pusă în pericol în cazul returnării în ţările de origine, întrucât fie au săvârşit fapte pentru care riscă o condamnare la pedeapsa cu moartea, cu condiţia ca legea ţării lor să prevadă o asemenea pedeapsă pentru acele fapte şi aceasta să fie aplicabilă, fie riscă să fie supuşi la tortură sau tratamente inumane sau degradante, ori din cauza apartenenţei lor la o categorie defavorizată de persoane, pot fi expuşi unor pericole de natură să le aducă atingere vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii. Protecţia umanitară temporară are în vedere protejarea de consecinţele conflictelor militare a persoanelor deplasate, din rândul populaţiei civile, provenind din zonele de conflict. Protecţia este acordată numai pe durata conflictului şi priveşte numai persoanele deplasate, din rândul populaţiei civile, în urma unor conflicte în care România nu este angajată.

Consideraţii introductive Pentru prima dată dreptul la azil a fost fixat în Constituţia Franţei din anul 1793, în conformitate cu care se acorda „azil străinilor izgoniţi din patria lor pentru cauza libertăţii”. Dezvoltarea de mai departe a acestei instituţii s-a făcut atât prin prevederile dreptului intern al statelor, cât şi în cadrul cooperării internaţionale pe calea încheierii, în principal, a tratatelor bilaterale şi adoptării de declaraţii. Dreptul la azil, de regulă, este fixat în constituţiile statelor.

Dreptul de a solicita azil, ca drept fundamental al omului, e consacrat şi la nivel internaţional. Cu toate că nu există niciun document internațional care să definească conceptul de azil, doctrina a definit azilul.ca fiind o măsură de protecție care se acordă azilantului sau se poate acorda solicitantului de azil în cazul în care, în țara sa de origine este supus la persecuții pentru activități politice, democratice sau umanitare sau, în alți termeni, este urmărit sau persecutat pentru activități desfășurate în favoarea umanității, progresului și păcii. Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi umanitar şi nu poate fi considerat un act inamical faţă de un stat. Reglementarea dreptului de azil urmăreşte asigurarea protecţiei persoanelor care din diverse motive ajung în situaţia de a se stabili pe teritoriul altui stat şi a cărui cetăţenie nu o deţin. Azilul.ca fenomen cunoscut încă din cele mai vechi timpuri are în prezent diferite accepţiuni, cum ar fi aceea de: azil constituţional, convenţional, teritorial, azil diplomatic, maritim, de protecţie subsidiară, de protecţie temporară şi face obiectul unor reglementări precise.