Drept Civil Succesiuni Si Testamente

Prof. univ. dr. DAN CHIRICĂ

DREPT CIVIL. SUCCESIUNI ŞI TESTAMENTE

SYLLABUS

1

TITLUL I

DESPRE SUCCESIUNI ÎN GENERAL Capitolul I INTRODUCERE 1. Precizări terminologice cu privire la cuvântul „succesiune”. Termenul de succesiune desemnează într-o primă accepţiune un mod specific de dobândire sau de transmitere a proprietăţii pentru cauză de moarte (mortis causa), şi anume succesiunea legală (ab intestat), alături de acesta art. 644 C. civ. enumerând şi legatul, care este tot un mod de dobândire (transmitere) a proprietăţii pentru cauză de moarte (mortis causa), dar care are la bază voinţa celui decedat, iar nu legea cum se întâmplă în cazul moştenirii ab intestat. Obiect al transmisiunii succesorale poate să îl constituie fie întregul patrimoniu al defunctului (transmisiune universală), fie o cotă parte din acest patrimoniu (transmisiune cu titlu universal), fie un bun sau altul – individual determinat sau de gen - din acest patrimoniu (transmisiune cu titlu particular). Aşadar, spre deosebire de actele juridice între vii care nu pot fi decât cu titlu particular, patrimoniul unei persoane în viaţă fiind incesibil ca atare, obiectul transmisiunii succesorale poate fi şi un patrimoniu în întregul său sau o cotă parte din acesta, adică un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu conţinut patrimonial care a aparţinut unei persoane fizice decedate. 2. Felurile succesiunii (în înţelesul de dobândire sau transmitere a proprietăţii). Potrivit art. 650 C. civ., „succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voinţa omului, prin testament”. De aici rezultă că succesiunea poate fi legală sau testamentară. Alături de acestea, Codul civil a reglementat (art. 821, 933, şi 934) şi succesiunea contractuală. 1°) Succesiunea legală. În cazul în care o persoană decedează fără a lăsa un testament prin care să dispună de bunurile sale după moarte, patrimoniul succesoral se va transmite rudelor defunctului, soţului supravieţuitor sau statului, conform regulilor stabilite de lege. Regulile succesiunii legale se aplică şi atunci când cel decedat dispune valabil prin testament doar de o

2

parte din bunurile sale, iar pentru restul nu, aceste din urmă bunuri deferindu-se conform legii. Succesiunea legală se mai numeşte şi succesiune ab intestat (fără testament). Alături de succesiunea legală de drept comun există şi o succesiune legală extraordinară sau anomală (anormală), adică în afara regulilor (a-nomos). Succesiunea anomală, denumire care provine din vechiul drept francez, constituie o derogare de la principiul caracterului unitar al devoluţiunii succesorale şi desemnează o devoluţiune întemeiată pe natura sau provenienţa bunurilor succesorale , fără a ţine seama de regulile moştenirii legale ordinare. Succesiuni anomale există şi la ora actuală în dreptul nostru, acestea urmând a fi analizate ca excepţii de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale. 2°) Succesiunea testamentară este cea care se deferă în virtutea voinţei lui de cujus, manifestată pe timpul cât acesta a fost în viaţă prin una din formele de testamente prevăzute de lege. 3°) Succesiunea contractuală. Numită şi instituire contractuală, este „actul prin care instituantul dispune, pentru timpul când nu va mai fi (s. a..), de tot sau o parte din bunurile sale în favoarea instituitului care acceptă”. Cu alte cuvinte, este vorba de instituirea (desemnarea) unei persoane ca succesor al dispunătorului printr-un contract de donaţie, adică printr-un act juridic bilateral între vii, iar nu prin testament (act juridic unilateral). Instituirea contractuală este un act hibrid, în sensul că se face printr-un contract (act juridic între vii), care, în principiu, nu poate fi revocat unilateral, ci numai prin acordul ambelor părţi, dar care, asemenea testamentului, conţine liberalităţi pentru cauză de moarte, neconferind instituitului nici un drept actual asupra bunurilor dispunătorului, ci numai un drept eventual asupra bunurilor pe care instituantul le va lăsa la data decesului său.

Capitolul II CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII SUCCESORALE Transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc patrimoniul unei persoane fizice decedate la moştenitorii acesteia, adică transmisiunea succesorală, este una specifică, distinctă

3

de transmisiunea prin acte juridice între vii. Ea se caracterizează prin faptul că este o transmisiune mortis cauza (a), prin faptul că este universală (b) şi prin faptul că este unitară (c). a). Transmisiunea succesorală este o transmisiune mortis causa Art. 651 C. civ. prevede că „succesiunile se deschid prin moarte”. Faptul morţii unei persoane fizice determină dispariţia ca subiect de drept, dar nu şi a patrimoniului acesteia. Patrimoniul succesoral se transmite la moştenitorii care acceptă moştenirea chiar de la data şi ca urmare a decesului lui de cujus (art. 688 C. civ.), iar nu de la data acceptării. Transmisiunea succesorală poate opera doar cu privire la patrimoniul persoanelor fizice, iar nu şi al persoanelor juridice. În cazul desfiinţării (încetării) unei persoane juridice (cazurile de desfiinţare fiind diferite de la o categorie de persoane juridice la alta) patrimoniul acestora se transmite la alte persoane (fizice sau juridice) prin diverse acte juridice (administrative sau civile), altele decât succesiunea. b) Caracterul universal al transmisiunii succesorale Decesul unei persoane fizice face ca, urmând anumite reguli (ale succesiunii legale, testamentare sau contractuale) patrimoniul lui de cujus să se transmită de la acesta la succesorii săi cu vocaţie universală (la întregul patrimoniu) sau cu titlu universal (la o cotă parte ideală din patrimoniu). Patrimoniul unei persoane fizice constituie însă o universalitate de drept cuprinzând ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut patrimonial ale acelei persoane, prin opoziţie cu universalităţile de fapt care nu constituie decât grupe distincte de bunuri în cadrul aceluiaşi patrimoniu (cum ar fi cazul unui fond de comerţ sau cazul unui portofoliu de valori mobiliare). Orice moştenire conferă cuiva (moştenitorilor legali, legatarilor universali sau cu titlu universal, ori , în cazul moştenirilor vacante, statului) vocaţie la întregul patrimoniu succesoral (cuprinzând deopotrivă elementele de activ şi de pasiv) sau la cote-părţi ideale din acesta, chiar dacă întregul activ este consumat prin donaţii sau legate particulare, adică prin acte de transmisiune individuale. În acest sens, transmisiunea succesorală are un caracter universal. c) Transmisiunea succesorală are un caracter unitar Regula. În dreptul modern, pe a cărui linie se înscrie şi Codul civil român, transmisiunea succesorală are, în principiu, un caracter unitar. Aceasta înseamnă că devoluţiunea moştenirii se

4

face nu după provenienţa sau natura bunurilor care compun masa succesorală, ci după regulile moştenirii legale, testamentare sau contractuale. Excepţii de la regulă. Succesiunile anomale. Caracterul unitar al transmisiunii succesorale cunoaşte însă şi anumite excepţii. Mai exact, există situaţii în care anumite bunuri se transmit pe cale succesorală după alte reguli decât cele obişnuite, fiind aşadar vorba de succesiuni anomale. Este cazul bunurilor la care se referă art.5 din Legea nr. 3l9/1944 privitoare la dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor (1°), al succesiunilor cu elemente de extraneitate (2°), al dreptului de locaţiune transmis în caz de deces al titularului în temeiul art.27 din Legea nr. 114/1996 a locuinţei (3°) şi al bunurilor reprezentând amintiri de familie (4°).

Capitolul III DESCHIDEREA MOŞTENIRII

Studierea deschiderii succesiunii implică implică analiza cauzei (1), a datei (2) şi a locului deschiderii moştenirii (3). 1. Cauza deschiderii moştenirii. Prin deschiderea moştenirii se înţelege faptul care dă naştere transmisiunii succesorale. Acest fapt este moartea persoanei fizice, art. 651 C. civ. precizând că „succesiunile se deschid prin moarte”. Deschiderea moştenirii nu se confundă cu deschiderea procedurii succesorale notariale reglementate de Legea nr. 36/1995 privitoare la notarii publici şi activitatea notarială. Deschiderea moştenirii este declanşată de faptul juridic al morţii unei persoane fizice, în timp ce deschiderea procedurii succesorale notariale se face la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului sau a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu (art. 68 alin.1 din Legea nr. 36/1995). 2. Data deschiderii moştenirii. Stabilirea momentului deschiderii moştenirii este important întrucât:

5

-în raport cu această dată se determină persoanele care au vocaţie la moştenire (în temeiul legii, al testamentului sau al contractului), capacitatea succesorală a acestora, precum şi drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii; -aceasta este data până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la moştenire; -aceasta este data de la care începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de art. 700 C. civ. pentru acceptarea moştenirii; -în raport cu această dată se stabileşte compunerea masei succesorale; -în cazul în care există mai mulţi moştenitori, aceasta este data de la care se naşte starea de indiviziune între moştenitori şi în raport cu care se va produce efectul declarativ al partajului la ieşirea din indiviziune; -în cazul succesiunii în timp a unor legi succesorale diferite, legea aplicabilă succesiunii este cea în vigoare la data deschiderii acesteia. Se impune însă precizarea că actele ulterioare succesiunii, dar referitoare la aceasta, cum este cazul acceptării sau renunţării la succesiune, vor fi supuse legii în vigoare la data săvârşirii lor în temeiul principiului aplicării imediate a legii noi. Prezumţia legală a momentului morţii în cazul comorienţilor. Există situaţii în care două sau mai multe persoane care au vocaţie reciprocă (de exemplu, tată şi fiu) sau unilaterală (de exemplu, un frate care are descendenţi şi un frate care nu are, caz în care fratele care are descendenţi are vocaţie legală la moştenirea fratelui său în timp ce acesta nu are vocaţie la moştenirea lui legală) de a se moşteni decedează în aceeaşi împrejurare (incendiu, cutremur, atentat, accident rutier etc.) fără a se putea stabili momentul decesului fiecăreia dintre acestea. Având în vedere dificultăţile practice de soluţionare a unei asemenea situaţii, art.21 din Decretul nr. 31/1954 stabileşte că „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare , fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia ,ele sunt socotite că au murit deodată”. Aceste persoane poartă denumirea de comorienţi, legea prezumând că au decedat în acelaşi moment. 3. Locul deschiderii moştenirii. Importanţa practică. Locul deschiderii moştenirii constituie criteriul unic de determinare a competenţei teritoriale a unor organe cu atribuţii în materie succesorală. Astfel, în funcţie de locul deschiderii moştenirii se determină:

6

a) secretarul consiliului local competent să ceară deschiderea procedurii succesorale notariale în cazul în care în masa succesorală lăsată de defunct se află bunuri imobile şi, dacă este cazul, să ceară luarea unor măsuri de conservare (art.68 alin. 1 şi art. 70 din Legea nr. 36/1995); b) notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială (art. 10 lit.a din Legea nr. 36/1995); c) instanţa judecătorească competentă să judece acţiunile privitoare la moştenire, indiferent dacă moştenirea conţine sau nu bunuri imobile situate în circumscripţia altei instanţe. Locul deschiderii moştenirii este cel de la ultimul domiciliu al defunctului. Prin urmare, locul deschiderii moştenirii nu se confundă cu locul decesului lui de cujus, acesta putând deceda într-un loc în care se află doar întâmplător şi care nu are nici o legătură cu viaţa, activitatea şi bunurile sale. Conform dispoziţiilor art. 13 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”. În cazul celor declaraţi morţi judecătoreşte, locul deschiderii succesiunii este acela al domiciliului celui dispărut la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a morţii prezumate.

Capitolul IV CONDIŢIILE CERUTE DE LEGE PENTRU A PUTEA MOŞTENI

Conform Codului civil, pentru a putea moşteni o persoană trebuie să întrunească două condiţii: una pozitivă, aceea de a „exista” la data deschiderii moştenirii, adică de a avea capacitate succesorală (Secţiunea I), şi una negativă, aceea de a nu fi nedemnă (Secţiunea II). La aceste condiţii expres cerute de lege, doctrina a mai adăugat una, şi anume aceea a existenţei vocaţiei (chemării) la moştenire (Secţiunea III).

7

Capacitatea succesorală şi vocaţia la moştenire sunt condiţii care trebuie să fie întrunite atât în cazul moştenirii legale, cât şi a celor testamentară şi contractuală, în timp ce condiţia inexistenţei nedemnităţii este specifică doar moştenirii legale. Nedemnitatea succesorală are însă un corespondent specific celorlalte două forme de moştenire, şi anume revocarea judecătorească pentru ingratitudine (art. 831 şi 930 C. civ.). I. CAPACITATEA SUCCESORALĂ. Orice persoană care există la momentul deschiderii moştenirii are capacitatea de a moşteni, deci de a dobândi succesiunea, iar orice persoană care nu există la data deschiderii moştenirii nu are capacitatea de a moşteni. Această cerinţă este o ilustrare a concepţiei potrivit căreia nu poate exista nici un moment un patrimoniu fără titular, specifică şi dreptului român. § 1. Persoanele care au capacitate succesorală Au capacitate succesorală următoarele categorii de persoane: persoanele fizice în viaţă la data deschiderii moştenirii (a); persoanele dispărute (b); copilul conceput dar nenăscut la data deschiderii succesiunii (c); persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii (d). § 2. Persoanele care nu au capacitate succesorală Nu au capacitate succesorală persoanele fizice care nu sunt în viaţă şi persoanele juridice care nu sunt în fiinţă la deschiderii data succesiunii (a), precum şi comorienţii (b). Problema comorienţilor necesită o abordare atentă. Între persoanele care au vocaţie succesorală una faţă de alta este important care dintre acestea a supravieţuit celeilalte întrucât, aşa cum am văzut, capacitate succesorală au doar persoanele în viaţă la data deschiderii moştenirii, iar nu şi cele predecedate. De exemplu, în cazul a doi fraţi, A şi B care sunt căsătoriţi, dacă A decedează mai întâi, moştenirea sa este culeasă de soţia sa şi de fratele său B, iar dacă B decedează şi el ulterior, patrimoniul succesoral, incluzând şi cota-parte ce i-a revenit din moştenirea lui A, va reveni soţiei sale, iar dacă ordinea deceselor este inversă (B decedează mai întâi şi A ulterior), patrimoniul lui A, incluzând şi cota-parte din moştenirea lui B, va reveni soţiei sale.

8

Cronologia deceselor este aşadar decisivă pentru stabilirea capacităţii succesorale şi, implicit, în ultimă instanţă, a beneficiarilor patrimoniului succesoral. Există însă situaţii în care persoane fizice care au vocaţie succesorală una faţă de alta decedează într-o împrejurare în care nu se poate proba în nici un fel care dintre ele a supravieţuit celeilalte, cum ar fi: un accident aviatic, auto sau feroviar, un cutremur, inundaţii, prăbuşirea unei clădiri, naufragiu etc. Pentru a tranşa într-un fel problema, art. 21 din Decretul nr. 31/1954 prevede că „în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”. Persoanele decedate în asemenea împrejurări poartă denumirea de comorienţi. Consecinţa practică imediată a aplicării prezumţiei morţii concomitente în cazul comorienţilor este aceea că aceştia nu se pot moşteni, căci nesupravieţuind unul altuia, sunt lipsiţi de capacitate succesorală. Pe cale de consecinţă, fiecare va fi moştenit de ceilalţi succesibili ai săi. De exemplu, dacă doi fraţi căsătoriţi, A şi B, sunt comorienţi, fiecare va fi moştenit de soţia sa, niciunul dintre ei neavând capacitatea succesorală de a-l moşteni pe celălalt.

II. MOŞTENITORUL SĂ NU FIE NEDEMN. Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală constă în decăderea unui succesibil din dreptul de a moşteni o persoană decedată datorită săvârşirii unor fapte grave - anume prevăzute de lege - faţă de defunct sau memoria acestuia, cu toate că are capacitate succesorală şi vocaţie efectivă la moştenirea defunctului. Ea operează doar în cazul succesiunii legale şi înlătură pe cel vinovat de la moştenire în totalitate, chiar dacă este moştenitor rezervatar. Nedemnitatea nu funcţionează nici în cazul moştenirii testamentare, nici în cazul instituirii contractuale. Nedemnitatea este o pedeapsă civilă, datorită faptului că îl afectează doar pe cel vinovat, nu şi pe succesorii acestuia care pot veni la moştenire în nume propriu. Deşi produce efecte identice cu exheredarea, adică îndepărtarea de la succesiune, nedemnitatea nu se confundă cu aceasta întrucât în timp ce prima este opera voinţei lui de cujus, putând fi revocată până la data decesului de cel care a dispus-o, cea de a doua este opera voinţei legii şi nu poate fi înlăturată, chiar dacă înainte de a deceda defunctul l-a „iertat” pe nedemn.

9

§ 1. Cauzele de nedemnitate. Art. 655 C. civ. prevede în mod expres şi limitativ următoarele cauze de nedemnitate: atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea (a); acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea (b); nedenunţarea omorului căruia i-a căzut victimă cel despre a cărui moştenire este vorba (c). § 2. Modul în care operează nedemnitatea. Decăderea de plin drept a nedemnului din dreptul de a-l moşteni pe defunct. La ora actuală este unanim admis că nedemnitatea operează de plin drept, fără a fi necesară aplicarea (pronunţarea) ei de instanţa de judecată. Evident că în cazul în care între nedemn şi persoanele interesate să invoce nedemnitatea se iveşte un litigiu în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor care atrag această pedeapsă civilă, soluţionarea acestuia va fi de competenţa instanţelor judecătoreşti, dar dacă se constată îndeplinirea condiţiilor cerute de lege instanţa nu pronunţă sau aplică nedemnitatea, ci doar constată survenirea acesteia, neavând nici o putere de apreciere. Cu alte cuvinte, o asemenea hotărâre judecătorească nu poate avea decât un caracter declarativ, iar nu constitutiv. Fiind declarativă, hotărârea de declarare a nedemnităţii, pe de o parte, poate fi pronunţată după moartea nedemnului, iar pe de altă parte produce efecte retroactive, de la data morţii lui de cujus. Nedemnitatea nu poate fi „iertată” sau „confirmată”, astfel încât dacă cei îndreptăţiţi nu o invocă, trebuie invocată din oficiu de instanţă sau de notarul public în faţa căruia se dezbate succesiunea. Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată, categorie care include: comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cu nedemnul, care vor beneficia de dreptul de acrescământ; moştenitorii subsecvenţi, care culeg moştenirea în locul nedemnului decăzut din dreptul de a moşteni; donatarii sau legatarii care vor păstra în întregime liberalităţile primite, fiind puşi la adăpost de acţiunea în reducţiune a rezervatarului nedemn; creditorii celor de mai sus acţionând pe cale oblică (art. 974 C. civ.); instanţa de judecată sau notarul public din oficiu; chiar şi nedemnul. § 3. Efectele nedemnităţii Nedemnitatea produce efecte specifice în raport cu nedemnul (a), în raport cu descendenţii nedemnului (b) şi în raport cu terţii

10

Excluderea de la moştenirea defunctului. Efectul principal al nedemnităţii este excluderea nedemnului de la dreptul de a moşteni pe defunct. Este vorba de decăderea din dreptul de moştenire legală (ab intestat), nu şi din dreptul de moştenire testamentară sau contractuală, care, fiind liberalităţi, nu pot fi desfiinţate decât pentru ingratitudine în temeiul dispoziţiilor art. 831 şi 930 C. civ, sancţiune care nu operează de drept, ci numai la cerere (art. 832 C. civ.). Înlăturarea nedemnului de la moştenire este completă, el neputând culege nici rezerva succesorală. Pedeapsa civilă a nedemnităţii produce efecte relative, în sensul că nedemnul este exclus numai de la moştenirea celui faţă de care s-a făcut vinovat de faptele prevăzute de lege, nu şi de la moştenirea altor rude care l-au moştenit pe de cujus, în patrimoniul cărora poate regăsi, eventual, elemente ale patrimoniului celui faţă de care a fost nedemn. De asemenea, nedemnul exclus de la moştenirea unei persoane poate reprezenta pe de cujus, venind în locul şi gradul acestuia la moştenirea unui ascendent sau colateral privilegiat în grad de rudenie mai îndepărtat. De exemplu, fiul poate urca în locul şi gradul tatălui său faţă de care este nedemn pentru a-l moşteni pe bunicul său. Explicaţia rezidă în faptul că, în acest caz, nedemnul nu exercită drepturi succesorale proprii faţă de cel în raport cu care este nedemn, ci drepturi ale acestuia faţă de succesiunea unui terţ. Restituirea bunurilor succesorale. Dacă între momentul deschiderii succesiunii şi momentul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru survenirea nedemnităţii ori momentul constatării acesteia nedemnul intră în posesia bunurilor succesorale, acesta are obligaţia de a restitui bunurilor respective celor îndreptăţiţi (nedemnul este un deţinător fără titlu al bunurilor succesorale). Restituirea se va face în natură, afară de cazul în care bunurile succesorale au fost înstrăinate unor terţi care nu pot fi obligaţi la restituire către moştenitorii de drept (este vorba de dobânditorii de bună-credinţă ai bunurilor mobile sau de dobânditorii de bunuri imobile care se pot prevala de principiul error communis facit jus) sau de cazul pieirii acelor bunuri, când restituirea se va face prin echivalent.

III. VOCAŢIA (CHEMAREA) LA MOŞTENIRE. Vocaţia succesorală sau chemarea la moştenire este conferită fie prin voinţa legii, fie prin voinţa lui de cujus exprimată prin testament sau donaţie de bunuri viitoare (instituire contractuală). Determinarea persoanelor cu

11

vocaţie la moştenirea unei persoane decedate poartă denumirea de devoluţiune succesorală. După cum devoluţiunea se face prin lege, prin testament sau prin contract, aceasta poate fi legală, testamentară sau convenţională.

TITLUL II

DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII Capitolul I REGULILE GENERALE APLICABILE DEVOLUŢIUNII LEGALE A MOŞTENIRII Devoluţiunea legală a moştenirii se face, în principiu, atunci când defunctul nu a dispus de bunurile sale prin testament sau atunci când, deşi a dispus prin testament, acesta este lipsit de efecte întrucât este nevalabil sau caduc. De aceea, ea se mai numeşte şi moştenire ab intestat (fără testament). Dreptul nostru admite coexistenţa moştenirii legale şi testamentare cu privire la una şi aceeaşi moştenire. Aşa, de exemplu, în cazul în care există moştenitori rezervatari, dispunătorul nu poate face liberalităţi (donaţii şi legate) decât în limitele cotităţii disponibile a moştenirii, rezerva fiind deferită rezervatarilor în virtutea legii. De asemenea, în cazul în care o persoană a dispus prin testament numai de o parte din patrimoniul său, restul patrimoniului succesoral va fi deferit celor în drept conform regulilor moştenirii legale. Studierea devoluţiunii legale a moştenirii necesită analizarea criteriului şi sferei persoanelor din rândul cărora vor fi desemnaţi moştenitorii (I), a principiilor generale de stabilire a persoanelor chemate efectiv la moştenire şi a excepţiilor de la acestea(II) , precum şi a reprezentării succesorale (III). I. CRITERIUL ŞI SFERA PERSOANELOR DIN RÂNDUL CĂRORA VOR FI DESEMNAŢI MOŞTENITORII. Pentru a se evita fărâmiţarea excesivă a succesiunilor, legea a

12

stabilit o anumită ordine de preferinţă în care rudele defunctului sunt chemate la moştenirea legală a acestuia. Potrivit dispoziţiilor art. 669-676 C. civ., rudele defunctului sunt ierarhizate în patru clase de moştenitori, fiind chemate la moştenire în această ordine: -clasa I – clasa descendenţilor în linie dreaptă, este alcătuită din copiii, nepoţii, strănepoţii etc. defunctului, fără limită de grad; -clasa II – clasa ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi, cuprinde părinţii defunctului, fraţii şi surorile defunctului, precum şi pe descendenţii fraţilor şi surorilor până la gradul al patrulea inclusiv; -clasa III – clasa ascendenţilor ordinari, include pe bunicii, străbunicii, stră-străbunicii etc. defunctului, fără limită de grad; -clasa IV – clasa colateralilor ordinari, cuprinde rudele în linie colaterală ale defunctului până la gradul patru inclusiv, altele decât cele din clasa a doua, şi anume: unchii, mătuşile (fraţii şi surorile părinţilor), verii primari (copiii unchilor şi mătuşilor), fraţii şi surorile bunicilor defunctului. Conform dispoziţiilor Legii nr.319/1944, soţul supravieţuitor al defunctului este chemat la moştenire în concurs cu fiecare clasă de moştenitori. Chemarea rudelor şi a soţului supravieţuitor în această ordine la moştenire se explică atât prin afecţiunea prezumată a defunctului faţă de aceştia, cât şi prin ideea existenţei unei obligaţii morale şi sociale a defunctului faţă de cei apropiaţi. În cazul în care nu există moştenitori în grad succesibil în nici una din cele patru clase şi nu există nici soţ supravieţuitor, iar defunctul nu a dispus în mod valabil de bunurile sale nici prin testament, moştenirea este vacantă şi se cuvine statului în temeiul puterii sale suverane (art. 680 C. civ.). II. PRINCIPIILE GENERALE DE STABILIRE A PERSOANELOR CHEMATE EFECTIV LA MOŞTENIRE ŞI EXCEPŢIILE DE LA ACESTEA. Principiile de stabilire a persoanelor

chemate efectiv la moştenire sunt următoarele: principiul priorităţii clasei de moştenitori în ordinea stabilită de lege între moştenitorii făcând parte din clase diferite (a); principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă (b) şi principiul împărţirii moştenirii în părţi egale (pe capete) între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad (c).

13

a) Principiul priorităţii clasei de moştenitori în ordinea stabilită de lege între moştenitorii din clase diferite. Codul civil a împărţit rudele defunctului în patru clase de moştenitori, chemândule la moştenire în ordinea acestora. Astfel, dacă există moştenitori în clasa întâi care nu au renunţat la moştenire şi care nu sunt nedemni, aceştia înlătură de la succesiune pe moştenitorii din clasele subsecvente. Moştenitorii din clasa a doua vin la succesiune doar dacă nu există moştenitori din clasa întâi sau dacă aceştia sunt renunţători sau nedemni, cei din clasa a treia doar dacă nu sunt moştenitori din primele două clase şi aşa mai departe. Când există moştenitori cu vocaţie succesorală din clase diferite, pentru chemarea efectivă la moştenire esenţial este criteriul ordinului clasei, iar nu acela al gradului de rudenie cu defunctul. Aşa, de exemplu, nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul doi, moştenitor făcând parte din clasa întâi, înlătură de la moştenire pe tatăl defunctului, moştenitor din clasa a doua, deşi acesta din urmă este rudă de gradul întâi. Prin derogare de la această regulă, conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 319/1944, soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu fiecare clasă de moştenitori. El nici nu înlătură, dar nici nu este înlăturat de la moştenire de nici o clasă de moştenitori. b). Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între moştenitorii din aceeaşi clasă. Principiul priorităţii clasei de moştenitori este completat de principiul proximităţii gradului de rudenie, conform căruia, în cadrul aceleiaşi clase, rudele în grad mai apropiat cu defunctul înlătură rudele în grad mai îndepărtat. Aşa, de exemplu, fiul defunctului şi nepotul de fiu al defunctului sunt ambii moştenitori din clasa întâi, dar la moştenirea legală a acestuia nu vor veni amândoi, ci doar fiul defunctului, rudă de gradul întâi, care înlătură de la moştenire pe nepotul de fiu al defunctului, rudă de gradul doi. Tot astfel, unchiul defunctului, frate al unuia dintre părinţii acestuia, rudă de gradul trei, înlătură de la moştenire pe vărul primar al defunctului, rudă de gradul patru, deşi ambii fac parte din clasa a patra de moştenitori. Principiul proximităţii gradului de rudenie cu defunctul între rudele din aceeaşi clasă de moştenitori cunoaşte două excepţii: - în clasa a doua de moştenitori, conform dispoziţiilor art. 671 şi 673 C. civ., părinţii defunctului, rude de gradul întâi, vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, care pot fi rude de gradul doi (fraţii defunctului), trei (nepoţii de frate ai defunctului) sau patru (strănepoţii de frate ai defunctului);

14

- reprezentarea succesorală, care permite unei rude în grad mai îndepărtat cu defunctul să urce în locul şi gradul unui ascendent predecedat să moştenească în locul acestuia, constituie şi ea o excepţie de la regula mai sus menţionată1. c). Principiul împărţirii moştenirii în părţi egale (pe capete) între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad. În cazul în care la moştenire vin mai mulţi moştenitori din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie cu defunctul, moştenirea se împarte pe capete, adică în atâtea părţi egale câţi moştenitori sunt (art. 669, 670, 674 şi 675 C. civ.). De exemplu, dacă la moştenire vin trei fii ai defunctului, aceştia vor împărţi moştenirea în trei părţi egale, iar dacă vin doi fraţi ai defunctului aceştia vor primi fiecare câte o jumătate din moştenire. De la acest principiu există o excepţie, şi anume, cazul în care la moştenirea defunctului sunt chemaţi fraţi şi surori care nu au aceeaşi părinţi, situaţie în care împărţirea moştenirii se va face pe linii, fraţii consangvini (care au comun doar tatăl, mamele fiind diferite) şi uterini (care au comună doar mama, taţii fiind diferiţi) culegând moştenirea fratelui lor decedat doar pe linia (jumătatea) părintelui comun (paternă sau maternă, după caz), pe care o împart între ei în părţi egale, în funcţie de numărul fraţilor rămaşi în viaţă în fiecare din aceste linii, numai fraţii buni cu defunctul (care au aceeaşi părinţi) culegând moştenirea atât pe linie paternă, cât şi maternă, deci mai mult decât fiecare frate consagvin sau uterin în parte (art.674 C. civ.). Secţiunea III REPREZENTAREA SUCCESORALĂ

1. Noţiune. Reprezentarea succesorală este instituţia care permite anumitor moştenitori legali (descendenţilor în linie dreaptă şi descendenţilor fraţilor şi surorilor defunctului) să urce în locul şi gradul unui ascendent decedat anterior deschiderii succesiunii, pentru a culege în locul acestuia partea ce i s-ar fi cuvenit din moştenire dacă ar fi fost în viaţă. Ascendentul predecedat se numeşte reprezentat, iar moştenitorul care vine la moştenire prin reprezentare – reprezentant.

15

2. Fundamentul reprezentării se regăseşte, pe de o parte, în ideea de a sustrage devoluţiunea succesorală hazardului unei cronologii accidentale a deceselor, contrare celei fireşti (copiii care decedează înaintea părinţilor), iar pe de altă parte în asigurarea respectului egalităţii tulpinilor, pornind de la ideea că afecţiunea lui de cujus faţă de succesorii săi ca şi sentimentul de datorie faţă de familie nu se apreciază individual (pentru fiecare succesor în parte), ci faţă de tulpina pe care fiecare dintre aceştia o formează împreună cu descendenţii lor. 3. Domeniul reprezentării. Potrivit Codului civil român, reprezentarea succesorală este permisă numai (a) în cazul descendenţilor în linie dreaptă ai defunctului (art. 665) şi (b) în cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi (art. 666 C. civ.). Problema reprezentării succesorale nu se poate pune, aşadar, în cazul ascendenţilor privilegiaţi, a ascendenţilor ordinari, a colateralilor ordinari şi nici a soţului supravieţuitor. a). Reprezentarea în cazul descendenţilor în linie dreaptă. Potrivit dispoziţiilor art. 665 alin. l C. civ., „reprezentarea se întinde nemărginit în linie directă descendentă”. Aceasta înseamnă că, în linie directă descendentă, reprezentarea operează indiferent de gradul de rudenie al reprezentantului cu defunctul. Astfel, un nepot de fiu, rudă de gradul doi cu defunctul poate moşteni partea părintelui său predecedat, fiu al defunctului, în concurs cu unchiul său (fiul defunctului) rămas în viaţă. De asemenea, un strănepot de fiu, rudă de gradul trei cu defunctul, poate moşteni pe străbunicul său alături de un fiu al defunctului rămas în viaţă, dacă pe tulpina pe care o reprezintă sunt întrunite condiţiile reprezentării din grad în grad între el şi bunicul său pe care îl reprezintă la moştenirea străbunicului său.Tot astfel, un străstrănepot poate moşteni prin reprezentare pe stră-străbunicul său şi aşa mai departe. Pentru a opera reprezentarea în asemenea cazuri este însă necesar ca în fiecare grad intermediar prin care trebuie să treacă reprezentantul pentru a ajunge în locul şi gradul reprezentatului să fie întrunite condiţiile cerute de lege, reprezentarea neputând opera per saltum sau omisso medio. Dacă însăşi raţiunea de a fi a reprezentării este aceea de a păstra egalitatea între tulpini, rezultă că aceasta nu poate opera decât dacă există mai multe tulpini, iar nu şi în cazul în care există una singură.

16

b). Reprezentarea în cazul descendenţilor colateralilor privilegiaţi. Potrivit dispoziţiilor art. 666 C. civ., „în linie colaterală, reprezentarea este admisă în privinţa copiilor şi descendenţilor fraţilor sau surorilor defunctului, vie ei la succesiunea sa în concurs cu unchi sau mătuşă, întâmple-se ca toţi fraţii şi surorile defunctului, fiind morţi mai dinainte, succesiunea să se găsească trecută la descendenţii lor, în grade egale sau neegale”. Aşadar, pentru descendenţii fraţilor şi surorilor defunctului până la gradul patru inclusiv (nepoţi şi strănepoţi) reprezentarea operează în condiţii similare celor ale descendenţilor defunctului. Reprezentarea în linie colaterală produce efecte atât în cazul descendenţilor fraţilor şi surorilor buni (bune) – care au comuni ambii părinţi -, cât şi în cazul celor consângeni sau uterini – care au comun cu defunctul doar un singur părinte, fie tatăl, fie mama -, cu precizarea că reprezentanţii acestora din urmă nu pot moşteni mai mult decât poate moşteni reprezentatul în locul şi gradul căruia vin la moştenire, adică fie numai în linie maternă, fie numai în linie paternă.

4. Condiţiile reprezentării. Reprezentarea necesită întrunirea anumitor condiţii atât în persoana reprezentatului (a), cât şi în persoana reprezentantului. a). Condiţiile cerute în persoana reprezentatului. Reprezentatul, pe de o parte, trebuie să fie predecedat lui de cujus (1°), iar pe de altă parte să fi avut chemare efectivă la moştenire dacă ar fi fost în viaţă (2°). 1°. Reprezentatul să fie predecedat lui de cujus. Reprezentarea presupune întotdeauna ca reprezentatul să fi decedat înaintea deschiderii succesiunii, căci, aşa cum prevede art. 668 alin.1 C. civ., „nu se reprezintă decât persoanele moarte”. Aceasta înseamnă că persoanele care renunţă la moştenire sau care, în viaţă fiind, sunt nedemne faţă de defunct nu pot fi reprezentate (art. 658 şi 698 fraza I C. civ.). În schimb, descendenţii renunţătorilor sau nedemnilor pot moşteni în nume propriu, dacă nu există moştenitori în rang preferabil. De pildă, dacă defunctul D lasă la moartea sa doi fii, A şi B, ambii renunţători, iar A are doi fii, A1 şi A2, iar B un fiu, B1, cei trei nepoţi ai defunctului, A1, A2 şi B1, vor veni la moştenirea bunicului lor în nume propriu, fiecăruia revenindu-i câte 1/3 din succesiune Întrucât persoanele dispărute sunt socotite în viaţă atâta timp cât nu a intervenit o hotărâre judecătorească definitivă declarativă de

17

moarte (art. 19 din Decretul nr. 31/1954), acestea nu pot fi reprezentate. După declararea judecătorească a morţii, în funcţie de data stabilită ca fiind cea a decesului, se va admite sau nu reprezentarea, conform regulilor de drept comun. În cazul comorienţilor, se prezumă că aceştia au decedat în acelaşi moment, orice „stabilire” a unei ordini a deceselor fiind nu numai arbitrară, ci chiar contrară atât reglementării legale în materie, cât şi definiţiei instituţiei. Nici unul dintre comorienţi nu poate veni la moştenirea celuilalt, nici în nume propriu, nici prin reprezentare, întrucât moştenirea fiecăruia se va deferi propriilor moştenitori, ca şi când celălalt nu ar fi existat. 2°. Reprezentatul să fi avut chemare efectivă la moştenirea lui de cujus dacă ar fi fost în viaţă Pentru ca reprezentarea să-şi poată produce efectele este necesar ca reprezentatul să fi avut aptitudinea de a-l fi moştenit efectiv pe de cujus dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Astfel, nedemnul, chiar predecedat lui de cujus, nu poate fi reprezentat de descendenţii săi. De asemenea, ţinând seama de faptul că moştenitorul care renunţă la moştenire „este considerat că nu a fost niciodată erede” (art. 696 C. civ.), „eredele renunţător nu poate fi reprezentat niciodată” (art. 698 fraza I C. civ.). Moştenitorii legali nerezervatari, cum este cazul fraţilor şi surorilor defunctului, care au fost exheredaţi total nu pot fi reprezentaţi de descendenţii lor întrucât ca urmare a exheredării au fost lipsiţi de aptitudinea de a-l moşteni pe defunct. b). Condiţiile cerute în persoana reprezentantului. Venind la moştenirea lui de cujus, reprezentantul urcă prin voinţa legii în locul reprezentatului, dar moşteneşte pentru sine, iar nu pentru reprezentat. De aici decurge consecinţa că, pe de o parte, reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l putea moşteni pe defunct (1°), dar nu şi pentru a-l moşteni pe reprezentat (2°). 1°. Reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea de a-l moşteni pe defunct. În acest sens, reprezentantul trebuie să fie în viaţă sau cel puţin conceput la data deschiderii moştenirii, să nu fie renunţător sau nedemn faţă de de cujus şi să aibă vocaţie proprie la moştenirea celui decedat. Această cerinţă se explică prin faptul că reprezentantul care moşteneşte prin reprezentarea unui ascendent predecedat culege succesiunea lui de cujus ca pe un drept propriu,

18

iar nu ca pe unul care ar fi aparţinut reprezentatului şi i-ar fi fost transmis lui de către acesta pe cale succesorală. 2°. Aptitudinea reprezentantului de a culege moştenirea celui reprezentat este indiferentă. Cu alte cuvinte, reprezentantul poate veni la moştenire prin reprezentare chiar dacă este nedemn faţă de reprezentat sau dacă a renunţat la moştenirea acestuia. De asemenea, exheredarea reprezentantului nerezervatar de către reprezentat, adică îndepărtarea sa de la moştenirea reprezentatului prin voinţa acestuia din urmă, nu afectează nici ea reprezentarea. Doctrina explică aceasta prin faptul că reprezentantul dobândeşte drepturi succesorale direct de la defunct prin efectul legii (reprezentării), iar nu de la reprezentat; drepturile succesorale ale reprezentantului nu tranzitează nici un moment patrimoniul reprezentatului înainte de a ajunge la reprezentant.

5. Efectele reprezentării. Reprezentarea succesorală produce efecte constând în plasarea reprezentantului în locul reprezentatului (A) şi împărţirea succesiunii pe tulpini (B). În cazul în care sunt întrunite condiţiile cerute de lege, reprezentarea operează de drept (C). A. Plasarea reprezentantului în locul reprezentatului Ca efect al reprezentării, reprezentantul va fi plasat în locul reprezentatului, culegând partea ce ar fi revenit acestuia din moştenire dacă ar fi fost în viaţă. Reprezentarea permite aşadar reprezentantului să se prevaleze de rangul celui reprezentat, moştenind ceea ce i-ar fi revenit acestuia din moştenire dacă ar fi fost în viaţă, însă pentru sine, iar nu pentru reprezentat. B. Împărţirea moştenirii pe tulpini Există un efect principal al împărţirii moştenirii pe tulpini (a) şi unele efecte secundare ale aceleiaşi împărţiri (b). i. Efectul principal al împărţirii moştenirii pe tulpini. Moştenirea se va împărţi în atâtea părţi câţi copii (descendenţi de rangul întâi) sau fraţi şi surori a avut defunctul, care vin efectiv la moştenire sau care, fiind predecedaţi, sunt reprezentaţi de descendenţii lor, iar nu pe capete,

19

indiferent dacă moştenitorii care culeg succesiunea sunt în grade diferite sau egale de rudenie cu defunctul. Împărţirea pe tulpini a moştenirii are drept consecinţă fie derogarea de la principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă,fie derogarea de la principiul împărţirii pe capete (în părţi egale) a moştenirii între succesorii făcând parte din aceeaşi clasă şi având acelaşi grad de rudenie, fie de la ambele principii în acelaşi timp. În interiorul fiecărei tulpini partajul părţii ce revine acesteia se va face pe capete (în funcţie de numărul moştenitorilor făcând parte din aceasta), afară de cazul în care unul dintre descendenţii tulpinii celui reprezentat ar fi la rândul său predecedat. În acest din urmă caz, dacă sunt întrunite condiţiile reprezentării, se va proceda la un nouă împărţire pe tulpini între ramurile (sub-tulpinile) tulpinii respective. ii. Efectele secundare ale împărţirii moştenirii pe tulpini. Împărţirea pe tulpini a moştenirii are şi unele efecte secundare, cum sunt: - în caz de renunţare la moştenire a unuia dintre reprezentanţi, partea acestuia din moştenire (atât activ, cât şi pasiv) va reveni moştenitorilor care fac parte din aceeaşi tulpină cu acesta, iar nu tuturor moştenitorilor; - în cazul în care există obligaţia de raport, reprezentantul ţinut la aceasta trebuie să raporteze nu numai donaţiile pe cere le-a primit el de la defunct fără scutire de raport, ci şi donaţiile nescutite de raport pe care le-a primit reprezentatul de la defunct; - calculul rezervei descendenţilor defunctului (fraţii şi surorile defunctului precum şi descendenţii acestora nu sunt moştenitori rezervatari) se va face în funcţie de numărul tulpinilor, iar nu în funcţie de numărul lor. C. Reprezentarea operează de drept Conform dispoziţiilor art. 686 C. civ., „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine”. Prin urmare, orice succesibil este liber să accepte sau nu o moştenire, după cum crede de cuviinţă. Odată însă acceptată moştenirea, reprezentarea succesorală operează de drept, adică în temeiul legii, fără a fi necesară vreo manifestare de voinţă din partea reprezentantului. Reprezentarea succesorală operează doar în cadrul moştenirii legale, nu şi a celei testamentare sau a celei convenţionale.

20

Capitolul II APLICAREA PRINCIPIILOR DEVOLUŢIUNII LEGALE ÎN CAZUL CELOR PATRU CLASE DE MOŞTENITORI LEGALI

I. CLASA ÎNTÂI DE MOŞTENITORI – A DESCENDENŢILOR

1. Componenţă. Primele rude ale defunctului chemate de lege la moştenire sunt descendenţii acestuia (art. 669 C. civ.). În această categorie intră copiii (fiii şi fiicele) defunctului şi urmaşii acestora la infinit, indiferent dacă s-au născut din căsătorie sau dinafara căsătoriei. De asemenea, în clasa descendenţilor sunt incluşi şi copiii adoptaţi de defunct. 2. Înlăturarea de la moştenire a celorlalte clase. Potrivit principiului priorităţii clasei de moştenitori (supra nr. 46), descendenţii fiind incluşi în clasa întâi de moştenitori înlătură de la moştenire pe moştenitorii din clasele subsecvente. Soţul supravieţuitor, care nu face parte din nici o clasă de moştenitori, vine la moştenire în concurs cu fiecare dintre acestea, inclusiv cu 3. clasa întâi, având drepturi succesorale proprii (art. 1 lit.a din Legea nr. 319/1944). 3. Repartizarea moştenirii între descendenţi. Descendenţii sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradului de rudenie cu defunctul, astfel încât descendenţii în grad mai apropiat înlătură de la moştenire pe descendenţii în grad mai îndepărtat. De exemplu, fiul defunctului, rudă de gradul întâi, înlătură de la moştenire pe nepotul acestuia, rudă de gradul doi. Descendenţii de acelaşi grad chemaţi la moştenire în nume propriu împart moştenirea pe capete, adică în părţi egale. Atunci când sunt întrunite condiţiile reprezentării succesorale, moştenirea se împarte pe tulpini, astfel încât, prin derogare de la regulile menţionate mai sus, pe de o parte, pot veni la moştenire descendenţi de grade diferite de rudenie cu defunctul, iar pe de altă parte este posibil ca descendenţi rude de acelaşi grad cu defunctul să primească din moştenire cote diferite, iar nu egale. 4. Descendenţii în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului. Dacă descenenţii vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor, cota de moştenire legală revenind acestuia se va

21

calcula în raport cu întreaga moştenire, iar restul se va împărţi între descendenţi conform regulilor menţionate mai sus. 5. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al descendenţilor. Descendenţii defunctului sunt moştenitori rezervatari, ceea ce înseamnă că defunctul nu poate dispune prin liberalităţi (donaţii şi legate) decât în limitele cotităţii disponibile a moştenirii, rezerva revenindu-le de drept (art. 841 şi 842 C. civ.). De asemenea, descendenţii defunctului sunt moştenitori sezinari, ceea ce înseamnă că au dreptul de a intra în stăpânirea moştenirii fără a fi necesare îndeplinirea unor verificări sau formalităţi prealabile (art. 653 alin.1 C. civ.). În cazul în care la moştenire vin doi sau mai mulţi descendenţi ai defunctului, ori unul sau mai mulţi descendenţi şi soţul supravieţuitor al defunctului, între aceştia funcţionează obligaţia de raport, adică de a aduce la masa succesorală pentru a fi împărţite între ei donaţiile primite direct sau indirect de la defunct, afară de cazul în care donaţia s-a făcut cu scutire de raport (art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944). II. CLASA A DOUA DE MOŞTENITORI – A ASCENDENŢILOR ŞI COLATERALILOR PRIVILEGIAŢI

1. Componenţă. Această clasă de moştenitori este una mixtă, care cuprinde pe părinţii, pe fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul patru inclusiv. Ea se numeşte clasa ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi întrucât aceştia sunt preferaţi altor ascendenţi şi colaterali ai defunctului, numiţi ordinari, care fac parte din clasele subsecvente de moştenitori. 2. Ascendenţii privilegiaţi. Părinţii defunctului. Părinţii defunctului sunt chemaţi la moştenirea acestuia indiferent de faptul dacă de cujus s-a născut din căsătorie sau dinafara căsătoriei. De asemenea, categoria ascendenţilor privilegiaţi include şi pe adoptatorii defunctului, indiferent dacă adopţia este cu efecte depline sau cu efecte restrânse. Întrucât în cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu părinţii săi fireşti, rezultă că la moştenirea sa au vocaţie legală atât adoptatorul, cât şi părinţii fireşti.

22

3. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii privilegiaţi, ca şi colateralii privilegiaţi împreună cu care alcătuiesc clasa a doua de moştenitori, sunt chemaţi la succesiune doar în lipsa moştenitorilor din clasa întâi (a descendenţilor) sau în cazul în care aceştia sunt renunţători sau nedemni. Repartizarea moştenirii. Repartizarea moştenirii se face diferit, după cum ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire (a), împreună cu colateralii privilegiaţi (b) sau în concurs cu soţul supravieţuitor al defunctului (c). 1°) Ascendenţii privilegiaţi vin singuri la moştenire. În acest caz, conform principiului egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi acelaşi grad de rudenie cu defunctul, dacă la succesiune sunt chemaţi ambii părinţi, moştenirea se va împărţi în părţi egale (pe capete) între aceştia (art. 670 alin. 2 C. civ.), iar dacă este chemat un singur părinte, moştenirea va reveni în întregime acestuia. Dacă defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, la moştenirea sa vin atât părinţii buni, cât şi cei adoptivi. Atunci când la moştenire vin atât mama bună şi mama adoptivă, cât şi tatăl bun şi tatăl adoptiv, moştenirea se va împărţi între cei patru părinţi conform regulilor de mai sus. 2°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi. În cazul în care defunctul lasă atât ascendenţi privilegiaţi, cât şi colaterali privilegiaţi, succesori care formează împreună clasa a doua de moştenitori, succesiunea se împarte diferit, după cum la moştenire vine unul sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi. Astfel, atunci când la moştenire vine un singur părinte, acesta va primi 1/4 din moştenire, restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiaţi, indiferent de numărul acestora, care o vor împărţi între ei în părţi egale sau pe tulpini, iar dacă la moştenire vin tatăl şi mama defunctului, aceştia vor primi 1/2 din moştenire, împărţind-o între ei în părţi egale (pe capete), restul de 1/2 revenind colateralilor privilegiaţi, care o vor împărţi între ei în părţi egale sau pe tulpini (art.671 şi 673 C. civ.). 3°) Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor. În acest caz, cota legală a soţului supravieţuitor (art. 1 lit.b şi c din Legea nr. 319/1944) se va deduce din întreaga moştenire, iar cu privire la restul rămas după această operaţiune se vor aplica regulile menţionate mai sus la literele a şi b.

23

4. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire legală al ascendenţilor privilegiaţi. În cazul ascendenţilor privilegiaţi nu se poate pune problema reprezentării succesorale, motiv pentru care aceştia nu pot veni la moştenire decât în nume propriu. De asemenea, ascendenţii privilegiaţi nu au obligaţia de a raporta donaţiile primite de la defunct în timpul vieţii acestuia. În schimb, asemenea descendenţilor defunctului, ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari şi sezinari. 5. Colateralii privilegiaţi. Fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora. În categoria colateralilor privilegiaţi se includ fraţii şi surorile defunctului, precum şi descendenţii acestora până la gradul patru de rudenie cu defunctul inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii de frate (soră). Este indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie sau dinafara căsătoriei. Sunt colaterali privilegiaţi atât fraţii buni (născuţi din aceeaşi părinţi), cât şi fraţii consângeni (consangvini) (care au acelaşi tată, dar mame diferite) şi uterini (care au aceeaşi mamă, dar taţi diferiţi). În schimb, nu intră în această categorie fraţii vitregi, ai căror părinţi sunt căsătoriţi, dar care nu au nici un părinte comun. Rudenia colateralilor privilegiaţi poate rezulta şi din adopţia cu efecte depline, cum se întâmplă, de pildă, în cazul în care un copil este adoptat de o familie (soţ şi soţie) care copii fireşti sau alţi adoptaţi cu efecte depline. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul devine rudă cu adoptatorul, dar nu şi cu rudele acestuia, astfel încât moştenirea în linie colaterală a celui adoptat este exclusă faţă de colateralii privilegiaţi ai adoptatorului, rămânând însă posibilă faţă de rudele sale fireşti, cu care păstrează legăturile de rudenie. 6. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ca şi ascendenţii privilegiaţi, împreună cu care alcătuiesc clasa a doua de moştenitori, colateralii privilegiaţi sunt chemaţi la moştenirea legală a defunctului dacă nu există moştenitori din clasa întâi sau dacă aceştia sunt renunţători sau nedemni. Dacă vin la moştenire, colateralii privilegiaţi înlătură de la moştenirea legală a defunctului pe succesorii din clasele subsecvente (art. 672 C. civ.). 7. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din aceeaşi părinţi. În acest caz, trebuie făcută distincţie între situaţia în care moştenirea se împarte doar între

24

colateralii privilegiaţi (a), situaţia în care moştenirea se împarte între aceştia şi ascendenţii privilegiaţi (b) şi situaţia în care vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor (c). 1°) Colateralii privilegiaţi vin singuri la moştenire. Colateralii privilegiaţi care vin singuri la moştenirea defunctului împart între ei succesiunea în părţi egale (pe capete), dacă vin la moştenire în nume propriu, sau pe tulpini (subtulpini), dacă vin la moştenire prin reprezentare. 2°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire împreună cu ascendenţii privilegiaţi. Colateralilor privilegiaţi le revine din moştenire o cotă de 3/4, atunci când vin la succesiune în concurs cu un singur ascendent privilegiat, sau o cotă de 1/2, atunci când vin la moştenire în concurs cu doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi (art. 672 şi 673 C. civ.). 3°) Colateralii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu soţul supravieţuitor. În acest caz, ca şi în cazul ascendenţilor privilegiaţi, cota soţului supravieţuitor (art.1 lit.b şi c din Legea nr. 319/1944) se va deduce din întreaga moştenire, iar restul se va împărţi conform regulilor menţionate mai sus. 8. Repartizarea moştenirii între colateralii privilegiaţi care provin din părinţi diferiţi. Împărţirea pe linii a moştenirii. Conform dispoziţiilor art.674 C. civ., în cazul în care la moştenire vin fraţi şi surori din părinţi diferiţi, moştenirea se împarte pe două linii, maternă şi paternă. Fraţii uterini vor moşteni numai pe linie maternă, iar fraţii consângeni vor moşteni numai pe linie paternă. Fraţii buni vor moşteni în ambele linii. Împărţirea pe linii a moştenirii operează numai în cazul în care la moştenire vin efectiv fraţi şi surori din categorii diferite (uterini cu consângeni; consângeni cu fraţi buni; uterini cu consângeni şi fraţi buni; sau uterini cu fraţi buni), iar nu şi atunci când la moştenire vin fraţi din aceeaşi categorie (toţi uterini sau toţi consângeni), caz în care moştenirea se va repartiza după regulile menţionatemai sus . De asemenea, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 672, 673 şi 674 C. civ., împărţirea pe linii a moştenirii se realizează nu numai atunci când vin la moştenire fraţii şi surorile defunctului în nume propriu, ci şi atunci când succesiunea revine descendenţilor acestora, atât în nume propriu cât şi prin reprezentare.

25

9. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al colateralilor privilegiaţi Colateralii privilegiaţi pot fi reprezentaţi la moştenire de descendenţii lor. Ei nu sunt rezervatari, nu beneficiază de sezină şi nu datorează raportul donaţiilor. III. CLASA A TREIA DE MOŞTENITORI – A ASCENDENŢILOR ORDINARI 1. Componenţă. Această clasă include pe ceilalţi ascendenţi ai defunctului, alţii decât părinţii, care fac parte din clasa ascendenţilor privilegiaţi. Ea cuprinde aşadar pe bunicii, străbunicii, stră-străbunicii defunctului etc. la infinit. 2. Cazul în care sunt chemaţi la moştenire. Ascendenţii ordinari vin la moştenire doar în cazul în care nu există moştenitori din primele două clase sau atunci când există asemenea moştenitori, dar aceştia sunt renunţători sau nedemni. 3. Repartizarea moştenirii între ascendenţii ordinari. Între ascendenţii ordinari moştenirea se împarte conform principiilor proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete între rudele de acelaşi grad. Astfel, de exemplu, dacă defunctul lasă la moartea sa doi bunici şi un străbunic, moştenirea va reveni celor doi bunici, rude de gradul doi cu defunctul, care o vor împărţi între ei în părţi egale, străbunicul defunctului, rudă de gradul trei, fiind înlăturat de la moştenire. Dacă la moştenirea defunctului vine şi soţul supravieţuitor, acesta va primi cota prevăzută la art. 1 lit.d din Legea 319/1943 raportată la întreaga moştenire, restul împărţindu-se între ascendenţii ordinari conform regulilor de mai sus. 4. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire legală al ascendenţilor ordinari. Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, reprezentarea succesorală fiind exclusă în cazul lor. Ei nu sunt moştenitori rezervatari şi nu au obligaţia de raport al donaţiilor. În schimb, întrucât ascendenţii ordinari sunt rude în linie directă cu defunctul, sunt moştenitori sezinari. IV. CLASA A PATRA DE MOŞTENITORI – A COLATERALILOR ORDINARI

26

1. Componenţă. Această clasă cuprinde pe unchii, mătuşile, verii primari, precum şi pe fraţii şi surorile bunicilor defunctului. În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul nu poate moşteni în linie colaterală pe rudele defunctului întrucât nu devine rudă decât cu adoptatorul, iar nu şi cu rudele acestuia; păstrează în schimb legăturile de rudenie cu rudele sale fireşti pe care le poate moşteni în linie colaterală. În linie colaterală, aşa cum am văzut, moştenirea este posibilă până la gradul patru de rudenie inclusiv. 2. Cazul în care vin la moştenire. Colateralii ordinari vin la moştenire doar dacă nu sunt moştenitori în primele trei clase sau dacă există asemenea moştenitori, dar aceştia sunt renunţători sau nedemni. 3. Repartizarea moştenirii între colateralii ordinari. Între colateralii ordinari moştenirea se împarte conform principiilor proximităţii gradului de rudenie şi al împărţirii pe capete între rudele de acelaşi grad. Astfel, de exemplu, dacă la moartea lui de cujus rămân în viaţă doi unchi, trei veri primari şi un frate al bunicului său, moştenirea va reveni celor doi unchi, rude de gradul trei cu defunctul, care o vor împărţi în părţi egale între ei, cei trei veri primari şi fratele bunicului fiind înlăturaţi de la moştenire întrucât sunt rude de gradul patru cu defunctul. Este de menţionat faptul că în cazul colateralilor ordinari nu operează împărţirea pe linii a moştenirii, aşa cum se întâmplă în cazul fraţilor şi surorilor defunctului care provin din părinţi diferiţi. Dacă la moştenire colateralii ordinari vin în concurs cu soţul supravieţuitor, acesta din urmă va primi din moştenire cota prevăzută la art. 1 lit.d din Legea nr. 319/1944, restul împărţindu-se între colateralii ordinari conform regulilor de mai sus. 4. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari. Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu, iar nu şi prin reprezentare. Ei nu sunt nici moştenitori rezervatari, nici sezinari şi nu datorează nici raportul donaţiilor.

Capitolul III

27

DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR ÎN CADRUL MOŞTENIRII LEGALE

1. Condiţiile cerute de lege soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni. Ca orice succesor, pentru a putea moşteni, soţul supravieţuitor trebuie să întrunească condiţiile generale cerute de lege pentru a putea moşteni. De asemenea, el trebuie să aibă calitatea de soţ al defunctului la data deschiderii succesiunii. În caz de divorţ, căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea de divorţ va rămâne irevocabilă (art. 39 alin.1 C. fam.). Până la această dată căsătoria este în fiinţă, astfel încât dacă, de pildă, unul dintre soţi decedează după pronunţarea divorţului în primă instanţă, celălalt soţ îl moşteneşte, căsătoria nefiind încă desfăcută în sensul dispoziţiilor legale mai sus citate. Legea nr. 319/1944 conferă soţului supravieţuitor: drepturi de moştenire proprii în concurs cu fiecare clasă de moştenitori (§ 1); un drept special de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă (§ 2); un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (§ 3). 2. Drepturile de moştenire proprii ale soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă de moştenitori. Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori, dar el are drepturi succesorale proprii în concurs cu fiecare dintre acestea. Potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944, soţului supravieţuitor îi revine: a) în concurs cu descendenţii defunctului, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul şi de numărul acestora, 1/4 din moştenire; b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi ai defunctului, atunci când vin împreună la moştenire, indiferent de numărul acestora, 1/3 din moştenire; c) în concurs fie doar cu părinţii defunctului sau unul dintre aceştia, fie doar cu fraţii sau surorile defunctului ori descendenţii acestora, indiferent de numărul lor, 1/2 din moştenire; d) în concurs cu ascendenţii ordinari (moştenitorii din clasa a treia) sau cu colateralii ordinari (moştenitorii din clasa a patra), în ambele cazuri, indiferent de numărul acestora, 3/4 din moştenire; e) în ipoteza în care nu există moştenitori legali în nici una din cele patru clase şi nu există nici moştenitori testamentari, soţul supravieţuitor va culege întreaga moştenire.

28

În caz de bigamie, cota-parte calculată conform regulilor de mai sus va fi împărţită între soţii supravieţuitori de bună-credinţă, nefiind de conceput ca fiecare dintre aceştia să beneficieze integral de cota cuvenită soţului supravieţuitor. 3. Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale. Datorită faptului că Legea nr. 319/1944 a conferit soţului supravieţuitor drepturi succesorale proprii, fără a modifica dispoziţiile Codului civil care reglementează drepturile sccesorale ale celorlalţi moştenitori legali, s-a ajuns la concluzia că atunci când soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori se va proceda mai întâi la stabilirea cotei soţului supravieţuitor raportat la întreaga moştenire, după care partea de moştenire rămasă se va împărţi între ceilalţi moştenitori conform cotelor de moştenire prevăzute de lege. Astfel, de exemplu, dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu doi copii ai defunctului, se procedează mai întâi la stabilirea dreptului soţului supravieţuitor în raport cu întreaga moştenire, adică 1/4 din moştenire, după care partea rămasă, adică 3/4 din moştenire, se împarte în două părţi egale între copii defunctului, fiecare primind câte 3/8 din moştenire. Cu alte cuvinte, cota succesorală cuvenită soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă de moştenitori comprimă (restrânge) drepturile succesorale ale celorlalţi moştenitori legali. 4. Caracterele juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor. Soţul supravieţuitor poate veni la moştenirea defunctului numai în nume propriu, iar nu şi prin reprezentare. El este moştenitor rezervatar (art. 2 din Legea nr. 319/1944) şi datorează raportul donaţiilor primite de la defunct în cazul în care vine la moştenire împreună cu descendenţii defunctului (art. 3 din Legea nr. 319/1944). Soţul supravieţuitor nu este moştenitor sezinar. 5. Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă. Din dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 319/1944 rezultă că atunci când vine la moştenire în concurs cu alţi succesori decât descendenţii defunctului, „soţul supravieţuitor va moşteni, în afară de partea sa succesorală, mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă”. Raţiunea acestui text este aceea de a nu permite modificarea condiţiilor de viaţă ale soţului supravieţuitor fără o temeinică justificare.

29

În cazul în care la succesiune vin descendenţii defunctului, dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor nu mai subzistă, toate bunurile succesorale, chiar şi cele la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944, incluzându-se în masa succesorală, care se va împărţi conform regulilor prezentate mai sus între soţul supravieţuitor şi descendenţii defunctului. A. Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice. În această categorie nu sunt incluse toate bunurile mobile succesorale, ci numai acelea care prin natura şi afectaţiunea lor au fost destinate folosinţei în gospodăria casnică. Astfel, intră în această categorie obiectele de menaj, maşinile de gătit, frigiderele, aspiratoarele, maşinile de spălat rufe, bibliotecile, birourile, aparatele de radio şi televiziune, aparatele de fotografiat, precum şi orice alte asemenea bunuri, ţinând seama de condiţiile şi nivelul de trai al soţilor. Nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 319/1944 bunurile care se exclud prin natura lor, cum este cazul: autoturismelor, motocicletelor sau instrumentelor muzicale; al operelor de artă; al bunurilor care au servit la exercitarea profesiei sau meseriei defunctului; ori al animalelor de muncă şi de producţie şi a uneltelor de muncă din gospodăria ţărănească. De asemenea, se exclud şi bunurile care, deşi prin natura lor intră în categoria menţionată, nu au fost destinate utilizării în gospodăria casnică, ci altor scopuri, cum ar fi acela al achiziţionării în scop de investiţie. Dacă bunurile sunt din categoria celor proprii soţului decedat, se impune ca acestea să fi fost aduse în gospodăria comună a soţilor şi folosite ca atare de aceştia. Bunurile la care face referire art. 5 din Legea nr. 319/1944 se cuvin soţului supravieţuitor independent de orice element cantitativ (întinderea valorii lor în raport cu masa succesorală sau numărul lor). Mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice se cuvin soţului supravieţuitor numai în măsura în care defunctul nu a dispus de acestea în mod expres prin legate. Donaţiile făcute în favoarea terţilor de defunct în timpul vieţii cu privire la mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice din categoria bunurilor sale proprii sunt în principiu valabile, soţul supravieţuitor neputând ataca aceste acte decât în situaţia în care depăşesc valoric limitele cotităţii disponibile, caz în care poate cere reducţiunea acestora. Concepţia asupra naturii juridice a dreptului special la moştenire a soţului supravieţuitor a evoluat în timp. În prezent, dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor este considerat a fi un drept de moştenire legală cu destinaţie specială.

30

B. Darurile de nuntă. Darurile de nuntă sunt donaţiile făcute soţilor cu ocazia celebrării căsătoriei. Regimul juridic al darurilor de nuntă este identic cu acela al mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice pe care l-am înfăţişat mai sus. 6. Dreptul temporar de abitaţie asupra casei de locuit. Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 319/1944 prevede că „soţul supravieţuitor care nu are o locuinţă proprie, va avea până la executarea ieşirii din indiviziune şi în orice caz, cel puţin timp de un an de la încetarea din viaţă a soţului său, în afară de dreptul de moştenire potrivit dispoziţiilor de mai sus, un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din succesiune”. Acest drept de abitaţie, în principiu, are natură identică cu abitaţia de drept comun reglementată de art. 565-575 C. civ. Este vorba aşadar de un drept real asupra lucrului altuia, constând în dreptul de a utiliza (locui) exclusiv în interes propriu casa care face parte din masa succesorală, iar nu de un simplu drept de creanţă (locaţiune). Prin excepţie de la abitaţia de drept comun, soţul supravieţuitor este scutit de obligaţia de a da cauţiunea prevăzută la art. 566 C. civ. (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). De asemenea, prin excepţie de la dispoziţiile art. 572 C. civ., care permit titularului abitaţiei de drept comun asupra unei case de locuit să închirieze „partea casei ce nu locuieşte”, soţul supravieţuitor nu poate ceda sau închiria în nici un fel locuinţa care constituie obiectul dreptului său de abitaţie (art. 4 alin.2 din Legea nr. 319/1944). Spre deosebire de dreptul special de moştenire conferit soţului supravieţuitor de art. 5 din Legea nr. 319/1944, care revine acestuia numai dacă vine la succesiune în concurs cu alţi moştenitori decât descendenţii defunctului, dreptul de abitaţie asupra casei de locuit nu este astfel condiţionat, funcţionând chiar şi în concurs cu descendenţii defunctului. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor prezintă următoarele caractere juridice: 1°) este un drept care izvorăşte direct din lege, ceea ce înseamnă că pentru a fi obţinut de soţul supravieţuitor nu trebuie decât să fie invocat de acesta; 2°) este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra locuinţei. Acest drept poartă în principiu asupra locuinţei însăşi şi asupra tuturor accesoriilor şi dependinţelor acesteia;

31

3°) este un drept temporar, care durează până la data ieşirii din indiviziune, dar nu mai puţin de un an de la data deschiderii moştenirii; 4°) este un drept real strict personal, care nu poate profita decât soţului supravieţuitor şi, eventual, copiilor minori ai acestuia care locuiesc împreună cu el, indiferent dacă sunt născuţi din căsătoria cu defunctul sau dintr-o altă căsătorie. De aici decurge şi caracterul inalienabil şi insesizabil al acestui drept.

Capitolul IV DREPTUL STATULUI ASUPRA MOŞTENIRILOR VACANTE 1. Noţiune. Potrivit dispoziţiilor art. 680 C. civ., „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. Conform acestui text de lege, statul culege moştenirile rămase în desherenţă, adică fără succesori care să le poată culege, întrucât la data deschiderii moştenirii fie nu există nici un succesor legal sau testamentar în viaţă, fie succesorii legali în viaţă la data deschiderii succesiunii sunt cu toţii nerezervatari şi au fost exheredaţi total de defunct, fie succesorii legali sau testamentari în viaţă renunţă la moştenire sau sunt nedemni cu toţii. În fine, moştenirea este vacantă chiar şi în situaţia în care există legate cu titlu universal care acoperă întreaga moştenire sau particulare care consumă tot emolumentul moştenirii, dat fiind că predarea acestora, dacă nu există moştenitori legali sau testamentari cu vocaţie la întreaga moştenire, nu poate fi cerută decât statului ca ultim succesor cu vocaţie la întregul patrimoniu succesoral (art. 680, 891 şi 902 C. civ.). 2. Fundamentul vocaţiei succesorale a statului. Controversă. Asupra fundamentului vocaţiei succesorale a statului la moştenirile vacante se confruntă două teorii: teoria dreptului legal de moştenire (a) şi teoria dreptului de suveranitate (b). 1°) Teoria dreptului legal de moştenire. Conform acestei teorii, statul este un succesor ca oricare altul, culegând succesiunile vacante cu titlu de moştenitor (iure hereditatis). Instanţa

32

supremă s-a pronunţat în acest sens, statuând că „în cazul succesiunii vacante statul are calitatea de moştenitor potrivit art. 652 C. civ.”. 2°) Teoria dreptului de suveranitate. După această teorie, statul culege moştenirile vacante nu în calitate de moştenitor, ci de putere suverană ţinută în exercitarea funcţiilor sale de poliţie statală la prevenirea riscurilor de dezordine pe care le-ar crea existenţa unor bunuri fără stăpân ce ar tenta pe mulţi pentru a le dobândi prin ocupaţiune în mod prioritar. Interesul practic al opţiunii între una sau alta din cele două teorii se evidenţiază din punctul de vedere al exheredării tuturor moştenitorilor (1°), din punctul de vedere al revocării renunţării la moştenire a unui succesor al defunctului (2°) şi din punctul de vedere al rezolvării conflictelor de legi în cazul decesului unui cetăţean al unui stat care lasă bunuri mobile pe teritoriul altui stat (3°).

TITLUL III

DEVOLUŢIUNEA TESTAMENTARĂ A MOŞTENIRII

Moştenirea legală şi moştenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând coexista. Voinţa defunctului de a deroga de la regulile moştenirii legale se concretizează în testament Voinţa testatorului nu poate fi discreţionară, fapt ce implică analizarea limitelor dreptului de a dispune mortis causa de bunurile succesorale. Capitolul I. TESTAMENTUL - PREZENTARE GENERALĂ CARACTERELE JURIDICE ALE TESTAMENTULUI

Testamentul este definit de art. 802 C. civ. ca fiind „un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau o parte din avutul său”.

33

Testamentul este un act unilateral şi personal (a), un act solemn (b), un act de dispoziţie cu titlu gratuit (c), un act mortis causa (d) şi un act revocabil (e). a) Un act unilateral şi personal. Testamentul este un act juridic unilateral întrucât ia naştere exclusiv din voinţa testatorului. În acelaşi timp, el este şi un act eminamente personal, neputând fi realizat decât de testator, iar nu şi prin mandatar. Donaţia şi testamentul sunt singurele acte juridice prin care se pot face acte de dispoziţie cu titlu gratuit (art. 800 C. civ.). Spre deosebire de donaţie, care este un contract ce ia naştere din acordul de voinţe dintre donator şi donatar, testamentul ia naştere dintr-o manifestare unilaterală de voinţă. Aceasta nu înseamnă însă că legatarul (beneficiarul testamentului) este obligat să primească ceea ce i-a lăsat defunctul. Legatarul are dreptul (potestativ) de a opta fie pentru acceptarea, fie pentru repudierea legatului (infra nr. 485 şi următ.). În caz de acceptare a legatului, transmisiunea drepturilor de la testator la legatar se va face în temeiul testamentului (voinţei testatorului) cu efecte de la data deschiderii moştenirii, iar nu ca urmare a unui acord de voinţe între testator şi legatar, cu efecte de la data realizării acestuia. b) Un act solemn. Testamentul este un act solemn întrucât manifestarea de voinţă a testatorului trebuie să îmbrace ad validitatem una din formele anume prevăzute de lege. Spre deosebire de contracte, guvernate de regula consensualismului, actele juridice unilaterale (cum este şi cazul testamentului) sunt acte solemne. Aceasta se explică prin faptul că în timp ce joncţiunea voinţelor (consensul) în materie contractuală devine un fapt social exterior fiecăruia dintre contractanţi, punând, eventual, doar probleme de probaţiune, în cazul testamentului, singură voinţa dispunătorului este în joc şi nimeni altcineva nu intervine pentru a-i constata existenţa şi conţinutul, astfel încât se impune exprimarea acesteia într-un tipar (formă) anume care să se detaşeze de gândirea care i-a dat naştere, devenind astfel un fapt social generator de consecinţe juridice susceptibil de a fi probat. În sine, solemnitatea este şi un mijloc de protecţie a consimţământului celui care se obligă, determinându-l să reflecteze şi să-şi clarifice intenţiile înaintea exprimării voinţei. c) Un act de dispoziţie cu titlu gratuit. Testamentul este un act juridic de esenţa căruia sunt actele de dispoziţie cu titlu gratuit mortis causa, adică legatele. Ca acte de dispoziţie cu titlu

34

gratuit, legatele presupun atât un element material (economic), adică o diminuare a patrimoniului dispunătorului şi o îmbogăţire a patrimoniului legatarului, cât şi un element moral (intenţional), constând în intenţia de a gratifica (animus testandi). d) Un act mortis causa. Potrivit dispoziţiilor art. 802 C. civ., testamentul este un act prin care „testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă”. Cu alte cuvinte, este vorba de un act conceput să producă efecte doar la decesul autorului său. De aceea, pe timpul vieţii testatorului, legatarii nu pot invoca nici un drept asupra bunurilor dispunătorului, nefiind în drept să facă nici măcar acte de conservare. e) Un act revocabil. Revocabilitatea este de esenţa testamentului. Prin aceasta testamentul se deosebeşte de donaţie, care este un act irevocabil (art.801 C. civ.). Fiind un act mortis causa, testamentul poate fi revocat oricând de testator până la data decesului său, în tot sau în parte, în una din formele prevăzute de lege .Revocabilitatea testamentului este de ordine publică, astfel încât testatorul nu poate renunţa la ea printr-o manifestare de voinţă în acest sens. Dreptul testatorului de a-şi revoca dispoziţiile testamentare anterioare este discreţionar, astfel încât nu se poate pune problema exercitării sale abuzive.

Capitolul II. PROHIBIŢIA SUBSTITUŢIILOR FIDEICOMISARE 1. Noţiune. Substituţia fideicomisară constă în „orice dispoziţie prin care autorul unei liberalităţi însărcinează persoana gratificată de a conserva întreaga sa viaţă bunurile donate sau legate pentru a le transmite la moartea sa unei alte persoane desemnate de dispunător”. Art. 803 C. civ. prohibeşte în mod expres orice asemenea substituţii. Persoana care face liberalitatea, aşa cum am văzut, poate dispune atât prin acte între vii (donaţie), cât şi prin acte mortis causa (legate). Primul gratificat se numeşte instituit sau grevat, iar cel de al doilea substituit. Ceea ce caracterizează substituţia fideicomisară testamentară este aşadar o maniferstare de voinţă care care se referă la o dublă dispoziţie cu privire la acelaşi obiect, implicând indisponibilizarea obiectului legatului în patrimoniul instituitului pe tot parcursul vieţii acestuia. Cu alte cuvinte, în acest caz, „dispunătorul

35

organizează două succesiuni: a sa proprie şi, trecând peste capul gratificatului, aceea a gratificatului însuşi”. Plecând de la această caracteristică, putem uşor diferenţia substituţia fideicomisară de substituţia vulgară. Substituţia vulgară (obişnuită) constă într-o singură liberalitate făcută în favoarea a doi gratificaţi, dintre care unul principal, chemat în primul rând să culeagă liberalitatea, iar celălalt subsidiar, chemat să culeagă liberalitatea doar dacă gratificatul principal nu vrea (fiind renunţător) sau nu poate (fiind predecedat) primi acea liberalitate. În acest caz nu este vorba decât de un mod particular de determinare a celui gratificat căruia dispunătorul îi transmite direct liberalitatea. Substituţia vulgară este recunoscută de lege ca valabilă (art.804 C. civ.). Prohibirea substituţiilor fideicomisare are la bază nu numai considerente de ordin politic (suprimarea puterii nobiliare) şi juridic (incapacitatea persoanelor viitoare de a primi cu titlu gratuit), cât, mai ales, de ordin economic, ţinând de promovarea creditului şi a liberei circulaţii a bunurilor, incompatibile cu inalienabilitatea pe care o implică substituţiile fideicomisare. 2. Elementele constitutive. Pentru a recunoaşte o substituţie fideicomisară prohibită de lege este necesară întrunirea cumulativă a trei condiţii: existenţa a două liberalităţi succesive (§ 1); obligarea primului gratificat (instituitului) la conservarea şi transmiterea obiectul legatului celui de al doilea gratificat (substituitului) (§ 2); reportarea transmiterii legatului către substituit la momentul şi ca urmare a decesului instituitului (§ 3). 3. Situaţii asemănătoare care nu întrunesc cerinţele primei condiţii a) Legatul alternativ sau dublu condiţional. Legatul alternativ sau dublu condiţional constă în instituirea de către testator a două persoane ca legatari sub una şi aceeaşi condiţie, dar pentru un legatar acea condiţie este rezolutorie, iar pentru celălalt suspensivă. De pildă, testatorul lasă întreaga sa avere lui A, iar în cazul în care acesta va deceda înaintea împlinirii vârstei majoratului averea să revină lui B. În acest caz, decesul lui A înaintea vârstei majoratului constituie condiţia rezolutorile sub care acesta primeşte legatul, dar şi condiţia suspensivă sub care B poate deveni beneficiarul legatului în cazul în care s-ar îndeplini. Mecanismul juridic al realizării condiţiei (efectul retroactiv) face ca în cazul examinat să nu existe două transmisiuni succesive, ci doar una singură: atunci când condiţia nu

36

se îndeplineşte, legatarul sub condiţie rezolutorie îşi vede dreptul consolidat definitiv, cu efecte de la data deschiderii moştenirii, în timp ce legatarul sub condiţie suspensivă este pentru totdeauna în situaţia unui străin de moştenire, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor. b). Fiducia. În accepţiunea sa generală, fiducia poate fi definită ca „actul juridic prin care o persoană, fiduciarul, dobândeşte de la o altă persoană, fiduciant, un drept patrimonial, dar cu obligaţii care îi limitează exerciţiul, printre care figurează în general aceea de a transfera acest drept, la termenul fixat, fie fiduciantului, fie unui terţ beneficiar”. Fiducia-liberalitate nu se confundă cu substituţia fideicomisară întrucât fiduciarul, spre deosebire de instituit, nu este un gratificat (beneficiar al liberalităţii), ci doar un simplu „intermediar de transmitere”, căci deşi i se transmite proprietatea bunurilor, aceasta nu se realizează cu o intenţie de liberalitate, ci doar în scopul administrării în interesul gratificatului care le va primi ulterior ca adevăratul şi singurul beneficiar al legatului. 4. Validitatea legatelor de residuo sau de eo quod supererit (fideicomisul fără inalienabilitate). Legatul de residuo (al rămăşiţei sau a ceea ce va rămâne) este „dispoziţia testamentară prin care un testator lasă bunuri unui prim legatar în ideea ca la decesul acestuia ceea ce va rămâne din aceste bunuri, numit reziduu, să fie cules de un terţ beneficiar ales de testator”. Astfel concepută, această operaţiune se aseamănă cu substituţia prohibită de lege prin faptul că în privinţa reziduu-ului, dacă rămâne unul, există dublă transmisiune succesivă, dar se deosebeşte fundamental de aceasta prin faptul că nu există pentru primul legatar obligaţia de a conserva obiectul legatului primit de la testator, acesta având libertatea de a dispune de bunurile primite. Transmisiunea legatului de residuo se realizează sub dubla condiţie ca la data decesului primului legatar să fi rămas în patrimoniul acestuia bunuri primite de la testator şi ca cel de al doilea legatar să-i supravieţuiască. 5. Sancţiunea încălcării prohibiţiei substituţiilor fideicomisare. Din dispoziţiile art. 803 C. civ. rezultă că substituţia fideicomisară este nulă absolut atât în privinţa instituitului, cât şi în privinţa substituitului. Prin urmare, sancţiunea afectează întreaga operaţiune, iar nu doar cea de a doua liberalitate (cea făcută în favoarea substituitului). Nulitatea care se aplică este

37

absolută întrucât dispoziţiile art. 803 C. civ., referindu-se la organizarea generală a succesiunilor, sunt de ordine publică.

Capitolul II. CONDIŢIILE DE FOND ALE TESTAMENTULUI

1. Consimţământul. Consimţământul este o noţiune prin care se înţelege fie o „manifestare de voinţă juridică a unei persoane în vederea formării unui act juridic”, fie un „acord de voinţă între două sau mai multe persoane care încheie un contract sau un alt act juridic bilateral (sau multilateral)”. În cazul testamentului, care este un act juridic unilateral exprimând voinţa testatorului (supra nr.130), trebuie să luăm în considerare prima accepţiune a noţiunii. Consimţământul nu produce efecte decât dacă există, adică dacă nu este afectat de o tulburare mentală din partea dispunătorului (a) şi dacă este neviciat, adică neafectat de vicii de consimţământ (b). a). Existenţa consimţământului: neafectarea lui de o tulburare mentală din partea dispunătorului În timp ce capacitatea este o stare de drept (reglementată ca atare de lege), discernământul este o stare de fapt (care trebuie dovedită de la caz la caz). De aceea, actele juridice (inclusiv testamentul) încheiate de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, dar care se dovedeşte că a lucrat fără discernământ, nu pot fi sancţionate pentru incapacitate aceasta neputând rezulta decât din lege, iar legea neprevăzând-o în cazul examinat -, ci doar pentru încălcarea principiului necesităţii unei voinţe conştiente la încheierea valabilă a unui act juridic. În ceea ce priveşte sintagma „incapacitate naturală”, aceasta ar trebui evitată întrucât induce în eroare; incapacitatea nu poate fi decât legală, iar regimul sancţionatoriu al acesteia este, aşa cum am văzut, cel puţin în parte, diferit de acela al incapacităţilor propriu-zise. Lipsa discernământului testatorului care are capacitate deplină de exerciţiu la momentul întocmirii actului de dispoziţie, nefiind pus sub interdicţie, a fost concentrată în doctrina noastră clasică în sintagma „insanitate de spirit”, după modelul francez. Esenţial pentru a

38

putea vorbi de insanitate de spirit este faptul ca la momentul întocmirii testamentului dispunătorul să fie într-o situaţie de „tulburare mentală care să fie suficient de gravă pentru a-l priva pe cel atins de facultăţile sale de discernământ”. Ceea ce caracterizează insanitatea de spirit este nu numai faptul că că alterează consimţământul, cum se întâmplă în cazul viciilor de consimţământ, ci faptul că, lipsindu-l de lumina raţiunii, practic, îl face să lipsească. Poate fi vorba nu numai de o alterare durabilă a facultăţilor mentale, ci şi de una temporară şi pasageră, iar cauza acestora este indiferentă, putându-se datora unei stări congenitale, maladii, consumului de alcool sau de droguri, furiei, geloziei etc.. Chiar prin ipoteză testatorul fiind prezumat a avea discernământ (fiind vorba de o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină), proba insanităţii de spirit trebuie făcută de cel care alegă nevalabilitatea testamentului. Insanitatea de spirit fiind un fapt, poate fi doveditătă prin orice mijloc de probă: martori, prezumţii, expertize, înscrisuri etc. Deşi se recunoaşte că insanitatea de spirit echivalează cu lipsa consimţământului, ceea ce într-o logică foarte riguroasă ar trebui să atragă nulitatea absolută a testamentului, soluţia care s-a impus în final este aceea a nulităţii relative, specifică nulităţilor de protecţie. b). Consimţământul trebuie să fie neviciat. În cazul în care consimţământul a fost viciat, acesta există, dar este distorsionat. Sancţiunea este nulitatea relativă, care poate fi invocată de orice persoană interesată în condiţiile dreptului comun. Testamentul anulabil poate fi confirmat de cei care pot invoca sancţiunea. Dreptul la acţiunea în anulare se naşte la data deschiderii moştenirii. Acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ nu este compatibilă cu acţiunea în anulare pentru insanitate de spirit deoarece se întemeiază pe cauze care se exclud reciproc. Aceasta înseamnă că anularea testamentului nu poate fi cerută pe cele două considerente simultan, ci doar, eventual, printr-un petit alternativ. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 953 C. civ., viciile de consimţământ sunt: eroarea (A), dolul (B) şi violenţa (C). Probleme speciale ridică eroarea asupra cauzei testamentului (i) şi captaţia şi sugestia ca forme speciale ale dolului în materie de liberalităţi. (ii). (i) Eroarea asupra cauzei testamentului. În materie de liberalităţi este esenţială intenţia de a gratifica a dispunătorului. Această intenţie are însă la bază întotdeauna un anume motiv subiectiv al dispunătorului. Eroarea testatorului asupra motivului impulsiv (cauzei) atrage

39

anularea testamentului. Eroarea asupra cauzei testamentului poate să se confunde cu eroarea asupra calităţilor legatarului (testatorul a crezut că legatarul este copilul său, dar în realitate nu este), dar poate fi şi independentă de aceasta, cum se întâmplă, de pildă, când testatorul dispune în credinţa greşită că nu are moştenitori legali sau se înşeală asupra regimului juridic al rezervei succesorale etc. (ii) Captaţia şi sugestia – forme specifice ale dolului în materie testamentară. În materie de testamente, se consideră prin tradiţie că dolul se înfăţişează sub formele specifice ale captaţiei şi sugestiei, prin care dispunătorului „i se poate sau inspira ura faţă de moştenitorii săi naturali sau insufla în profitul cuiva o afecţiune fondată pe cauze artificiale”. Teoretic, „sugestia constă în folosirea influenţei cuiva asupra gândirii altei persoane pentru a-i inspira decizii pe care nu le-ar fi luat singură”, iar captaţia „este faptul de a acapara bunăvoinţa unei persoane pentru a obţine de la aceasta avantaje a căror cauză unică constă în ataşamentul pe care a urmărit să-l inspire acesteia”. 2. Capacitatea Nimeni nu poate renunţa în tot sau în parte la capacitatea de a dispune prin liberalităţi. În acest sens, în practică s-a decis că este ilicită convenţia prin care o persoană s-a obligat să nu dispună prin testament de bunurile sale. Capacitatea (incapacitatea) poate fi de folosinţă - care constă în aptitudinea (inaptitudinea) conferită de lege unei persoane de a dispune prin liberalităţi, ori de a dobândi şi poseda drepturi şi de a fi titular ale acestora - sau de exerciţiu - care constă în aptitudinea (inaptitudinea) de a exercita personal drepturile care fac parte din conţinutul capacităţii de folosinţă. Incapacitatea de folosinţă limitează (din diferite raţiuni) sfera drepturilor unor persoane, în timp ce incapacitatea de exerciţiu nu îngrădeşte posibilitatea de a dobândi un drept sau altul, ci doar exercitarea acestora, în sensul că actele juridice care implică administrarea sau dispoziţia asupra bunurilor celui lipsit de capacitate de exerciţiu pot fi încheiate fie de acesta asistat de reprezentantul său legal, fie numai de reprezentantul său legal, cu sau fără autorizare prealabilă din partea unor organe de specialitate.

40

Din punctul de vedere al aplicabilităţii lor în raport cu orice alte persoane sau numai în raport cu o categorie anume de persoane, incapacităţile pot fi absolute (cele din prima categorie) sau relative (cele din cea de a doua categorie). Din punctul de vedere al dispoziţiilor testamentare, prezintă însă importanţă analizarea incapacităţilor de a dispune prin testament (§ 1) şi a incapacităţilor de a primi prin testament (§ 2). În acelaşi context se impune şi prezentarea problemelor legate de simulaţia în vederea ocolirii incapacităţilor prevăzute de lege (§ 3). Incapacităţile de a dispune prin testament se împart în (I) incapacităţi absolute (în această categorie se includ (a) incapacitatea minorilor şi (b) incapacitatea interzişilor judecătoreşti) şi (II) incapacităţi relative (incapacitatea minorilor între 16-18 ani de a dispune în favoarea tutorilor lor). Incapacităţile de a primi prin testament pot fi (I) de folosinţă sau (II) de exerciţiu. Incapacităţile de folosinţă se împart în incapacităţi absolute (a) şi incapacităţi relative (b). Incapacităţile absolute se referă la incapacitatea persoanelor viitoare (1°), incapacitatea persoanelor incerte (2°) şi la incapacitatea străinilor şi apatrizilor de a dobândi prin legate particulare terenuri în România (3°). În acest cadru se impune şi analizarea principiului specialităţii persoanei juridice (4°). Incapacităţi relative: din dispoziţiile art. 809 C. civ. rezultă incapacitatea tutorelui de a primi legate de la pupilul său atâta timp cât socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi primite (1°). La rândul său, art. 810 alin. 1 c. civ. prevede că medicii şi farmaciştii nu pot primi legate de la persoanele pe care le-au îngrijit în ultima boală de care acestea au decedat, dacă liberalitatea a fost făcută în cursul acelei boli (2°). De asemenea, preoţii nu pot primi legate de la cei pe care i-au asistat religios în cursul ultimei boli (art. 810 alin. 3 C. civ.) (3°), iar ofiţerii de marină de la călătorii aflaţi la bordul navelor în cursul călătoriilor maritime (art. 883 C. civ.) (4°). Incapacităţi de exerciţiu: acceptarea legatelor este un drept care nu poate fi exercitat decât în condiţiile prevăzute de lege (art. 687 C. civ.). Incapacităţile de exerciţiu referitoare la acest drept trebuie să fie diferenţiate după cum este vorba de minori (a), interzişi judecătoreşti (b) sau unele persoane juridice (c).

41

Simulaţia în vederea ocolirii incapacităţilor legale. Conform art. 812 C. civ. „dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele… făcute în numele unor persoane interpuse. Sunt reputate ca persoane interpuse tatăl şi mama, copiii şi descendenţii şi soţul persoanei incapabile”. Textul în discuţie sancţionează interpunerea de persoane, noţiune care trebuie diferenţiată de aceea de legat cu sarcini. În timp ce interpunerea de persoane presupune cu necesitate o simulaţie, adică crearea unei aparenţe în sensul că beneficiarul liberalităţii este o anumită persoană, dar beneficiarul real este o altă persoană care este ocultată, legatul cu sarcini exclude ideea simulaţiei, implicând doar obligarea unei persoane gratificate printr-o liberalitate de a transmite în tot sau în parte emolumentul acelei liberalităţi unui terţ beneficiar al sarcinii. Sancţiunea simulaţiei prin interpunere de persoane în domeniul analizat este nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, dispoziţia testamentară nulă absolut neputând fi confirmată de moştenitorii defunctului. 3. Obiectul. Testamentul are ca obiect fie subrogarea legatarului în poziţia de titular al întregului patrimoniu sau cote parţi din patrimoniul defunctului (cazul legatului universal sau cu titlu universal), fie transferul unor anumite drepturi reale sau de creanţă din patrimoniul dispunătorului în cel al legatarului (cazul legatului particular). Ca orice act juridic, pentru a fi valabil, testamentul trebuie să aibă un obiect determinat (sau determinabil), licit şi posibil. Legatul lucrului altuia reclamă o analiză specială. Din dispoziţiile art. 906 şi 907 C. civ. rezultă că legiuitorul român a preferat soluţia dreptului roman, conform căreia legatul lucrului altuia este valabil în cazul în care testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză, ştiind că bunul nu-i aparţine, prezumându-se că dispunătorul a dorit ca moştenitorii săi să achiziţioneze acel bun şi să-l transmită legatarului, iar în cazul în care testatorul a dispus de bun crezând că este al său, legatul nu este valabil întrucât dispunătorul s-a aflat în eroare. Pentru a fi vorba de legatul lucrului altuia este necesar ca obiectul acestuia să îl constituie un bun individual determinat, iar momentul care se are în vedere este acela al deschiderii moştenirii, iar nu cel al actului de dispoziţie. În cazul legatului având ca obiect o anumită cantitate de bunuri de gen, este vorba de un drept de creanţă asupra moştenirii, iar nu

42

despre un drept de proprietate care trebuie să se regăsească în masa succesorală la data decesului testatorului, cel ţinut la executarea legatului fiind obligat să procure bunuri de natura celor care formează obiectul liberalităţii de o calitate medie şi să le predea legatarului (art. 908 C. civ.). Moştenitorul ţinut la executarea legatului având ca obiect lucrul altuia se poate elibera valabil de obligaţia care îi revine fie prin procurarea bunului lăsat de dispunător legatarului, fie prin plata echivalentului acestuia calculată în raport cu data deschiderii moştenirii (art. 906 C. civ). Legatul făcut de testator din eroare, crezând că lucrul cu privire la care a dispus îi aparţine, viciază consimţământul acestuia, fiind anulabil. Sarcinile şi condiţiile transmisiunii impun şi ele o analiză atentă în legătură cu sarcinile şi condiţiile imposibile, ilicite sau imorale stipulate de testator (B) şi cu revizuirea sarcinilor şi condiţiilor (C). 4. Cauza. În cazul testamentului, act cu titlu gratuit, cauza este reprezentată de motivul impulsiv şi determinant pentru dispunător de a face liberalitatea, care, prin reprezentarea mentală a unui scop anume, diferă de la caz la caz. Astfel înţeleasă, cauza nu se confundă cu intenţia de a gratifica, aceasta din urmă fiind abstractă, comună tuturor liberalităţilor, constituind doar un element de diferenţiere între actele cu titlu gratuit şi actele cu titlu oneros, iar nu unul care să permită controlul legalităţii şi moralităţii motivelor concrete care au determinat liberalitatea într-un caz sau altul. Cauza testamentului, asemenea cauzei tuturor actelor juridice, intră sub cenzura instanţelor de judecată. Ea nu trebuie să fie expresă, fiind prezumată valabilă până la proba contrară (art. 967 C. civ.). Atunci când se pune problema inexistenţei, a falsităţii, a caracterului ilicit sau imoral al cauzei, proba poate fi făcută prin orice mijloc de dovadă, indiferent dacă rezultă din indicii intrinseci (cuprinse în) sau extrinseci (exterioare) testamentului. Sancţiunea inexistenţei cauzei, cauzei false, cauzei ilicite sau imorale este nulitatea absolută a testamentului sau caducitatea dacă survine ulterior testamentului valabil încheiat. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, iar testamentul nul nu poate fi confirmat în condiţiile prevăzute la art.1167 alin.3 C. civ.

43

Capitolul IV CONDIŢIILE DE FORMĂ

I. RAŢIUNILE FORMALISMULUI. Testamentul este un act solemn, adică un act care impune

ad validitatem îndeplinirea unor condiţii de formă. În cazul acestui act nu este aşadar suficient doar simplul consimţământ al testatorului, aşa cum se întâmplă în cazul actelor consensuale, ci este necesar ca acesta să îmbrace una din formele anume prevăzute de lege. În materie de liberalităţi, forma necesitând prin ea însăşi o anumită concentrare şi reflecţie din partea dispunătorului, are menirea de a proteja patrimoniul familial, atragându-i atenţia dispunătorului asupra actului pe care îl îndeplineşte. În plus, îndeplinirea ei asigură manifestarea liberă a voinţei de a gratifica precum şi conservarea acesteia (prin încrisul testamentar) aşa cum a fost exprimată de autorul său până la decesul lui. II. REGULILE COMUNE TUTUROR TESTAMENTELOR

Toate testamentele impun exigenţa unui înscris (i), iar testamentele conjunctive sunt interzise (ii). i). Exigenţa unui înscris. Prohibirea testamentelor verbale. Art. 800 C. civ. prevede că „nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii sau prin testament”. Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ., „un testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic sau în formă mistică”. Toate aceste forme de testament sunt scrise. Exigenţa formei scrise decurge, pe de o parte, din necesitatea de a-l pune pe dispunător în situaţia de a-şi preciza mai bine voinţa, iar pe de altă parte, din dorinţa legiuitorului de a feri succesiunile testamentare de inconvenientele interpretării voinţei dispunătorului după declaraţiile subiective ale martorilor sau ale instanţelor de judecată. Forma scrisă, fiind cerută ad solemnitatem, nu poate fi substituită printr-un echipolent, în materie testamentară dispunătorul putând alege liber doar între formele de testamente prevăzute de lege, dar nu şi una echivalentă de manifestare a voinţei sale.

44

Practica demonstrează că există situaţii în care testamentul făcut de defunct este pierdut sau distrus (după data decesului dispunătorului). Într-o asemenea situaţie, practica judiciară şi doctrina fac aplicarea dispoziţiilor art. 1198 pct. 4 C. civ., conform căruia, în cazul în care instrumentul probator al unui act juridic a dispărut datorită unui caz de forţă majoră sau caz fortuit, dovada se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi prezumţii. Cel care se pretinde legatar trebuie să dovedească: faptul că testamentul a existat şi că acesta a fost valabil; faptul că a dispărut sau că a pierit independent de voinţa testatorului; conţinutul testamentului. Dacă se dovedeşte că testamentul a a fost distrus prin dol sau fraudă de către un erede sau un terţ, sarcina probei se răstoarnă, aceştia din urmă fiind ţinuţi să dovedească ei că testamentul nu conţinea dispoziţia invocată de legatar. ii). Prohibiţia testamentului conjunctiv. Art. 857 C. civ. prohibeşte testamentul conjunctiv, adică acela prin care două sau mai multe persoane testează „prin acelaşi act una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”. Raţiunile care i-au ghidat pe redactorii Codului la prohibirea testamentului conjunctiv au constat în faptul că „trebuia evitat de a face să renască soluţiile divergente jurisprudenţiale asupra chestiunii de a şti dacă, după decesul unuia dintre testatori, testamentul putea fi sau nu revocat de supravieţuitor. A permite să fie revocat, înseamnă a viola încrederea reciprocă; a-l declara irevocabil, înseamnă a schimba natura testamentului, care în acest caz nu mai este un adevărat act de ultimă voinţă. Trebuia să se interzică o formă incompatibilă fie cu buna-credinţă, fie cu natura testamentelor”. Caracterul revocabil al testamentului fiind în afara oricărei discuţii, rezultă că ceea ce se urmăreşte prin prohibiţia testamentului conjunctiv este aşadar „de a împiedica faptul ca buna-credinţă a unuia dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la celălalt, fără ca el să ştie”. În materie de testamente forma fiind cerută ad validitatem, ca element constitutiv al actului, lipsa acesteia este sancţionată cu nulitatea absolută (art. 886 C. civ.). Testatorul nu poate în nici un fel să suplinească această lipsă prin voinţa sa altfel decât prin refacerea testamentului conform cerinţelor de formă impuse de lege. Testamentul nul pentru lipsa formalităţilor cerute pentru valabilitatea unui anumit fel de testament poate fi valabil dacă întruneşte condiţiile de validitate ale unui alt testament, cum este, de exemplu, cazul unui testament mistic nul pentru

45

neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru valabilitatea acestuia, dar care, prin ipoteză, ar întruni condiţiile de validitate ale testamentului olograf, fiind scris, datat şi semnat de testator cu mâna lui. Doctrina şi jurisprudenţa au extins dispoziţiile art. 1167 alin. 3 C. civ. - referitoare la donaţii - şi la testamente, considerând că ratificarea sau confirmarea unui testament nul pentru lipsa formei, după deschiderea moştenirii, echivalează cu renunţarea moştenitorilor la dreptul de a opune legatarilor acel viciu de formă. Confirmarea poate fi expresă dar şi tacită, rezultând implicit din executarea testamentului. III. DIFERITELE FELURI DE TESTAMENTE . Conform dispoziţiilor art. 858 C. civ.,

testamentul poate fi olograf (§ 1), făcut prin act autentic (§ 2) sau în formă mistică (§ 3). Pe lângă aceste forme obişnuite de testament, există şi anumite testamente privilegiate (§ 4). Reglementată printr-o convenţie internaţionale, există şi o formă de testament internaţional (§ 5). § 1. Testamentul olograf. Testamentul olograf este testamentul scris în întregime, datat şi semnat de testator cu mâna lui (art. 859 C. civ.). Neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele referitoare la forma testamentului olograf (cerute ad validitatem) atrage nulitatea absolută a acestuia. Această formă de testament prezintă unele avantaje cum ar fi cel al gratuităţii, al simplicităţii şi al păstrării secretului aspra existenţei şi conţinutului său. De asemenea, poate fi revocat oricând, fie prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială făcută în mod voluntar de testator. Are şi unele dezavantajele cum ar fi faptul că poate fi uşor pierdut sau sustras ori că poate fi defăimat ca fals, caz în care beneficiarul testamentului trebuie să facă dovada că provine de la de cujus. Conform textului de lege menţionat, testamentul olograf trebuie să întrunească anumite cerinţe referitor la scriere (A), dată (B) şi semnătură (C). Nerespectarea acestor forme atrage sacţiunea nulităţii. În acest context, se impune şi analizarea formalităţii instituite de art. 892 C. civ., precum şi a forţei probante a testamentului olograf. A. Scrierea trebuie să fie manuscrisă. Dacă se contestă scrierea, se va proceda la verificarea de scripte (art. 177-184 C. pr. civ.). În caz de dubiu asupra apartenenţei scrierii, testamentul nu

46

este valabil.Testamentul poate fi scris cu orice instrument (toc, stilou, pix, pensulă, cretă, diamant, cuţit, deget etc.), cu orice substanţă care lasă urme (cerneală, pastă, vopsea, cărbune, sânge etc.), pe orice fel de suport (hârtie, pânză, lemn, piatră, perete, sticlă etc.) şi în orice limbă cunoscută de testator, chiar dacă este o limbă moartă. Ca scriere poate fi folosită atât scrierea obişnuită, cu caractere de mână sau de tipar, cât şi stenografia, ideogramele sau cifrele. Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate cu condiţia ca între acestea să existe o legătură intelectuală. Testamentul dactilografiat nu întruneşte condiţiile legii, deoarece, oricine ar acţiona tastele, o asemenea scriere rămâne impersonală, adică identică sau nediferenţiată. B. Data este elementul care situează în timp momentul întocmirii testamentului. Ea permite, în primul rând, stabilirea faptului dacă la data testamentului dispunătorul avea sau nu capacitatea de a testa. În al doilea rând, în cazul existenţei unor testamente cu dispoziţii contrare sau incompatibile, data permite stabilirea testamentului care va fi luat în considerare, testamentul mai recent revocând implicit testamnetele anterioare (art. 921 C. civ.). De asemenea, atunci când este cazul, data mai poate contribui fie la interpretarea testamentului, dispoziţiile ambigue fiind mai uşor de clarificat dacă sunt raportate la data redactării lor, fie la stabilirea unor eventuale manevre de captaţie sau sugestie exercitate asupra testatorului. În principiu, lipsa datei, ca şi datarea incompletă (care menţionează numai anul, fără lună şi zi, ori anul şi luna, fără zi) atrag nulitatea absolută a testamentului. Rigoarea acestor principii este atenuată în cazul în care este posibilă reconstituirea datei (a) şi în cazul în care se dovedeşte că data este indiferentă (b). În acest context se impune şi analizarea datei inexacte sau false (c). C. Semnătura. În cazul actelor sub semnătură privată obişnuite, semnătura are rolul de a permite identificarea autorului actului. Pe lângă aceasta, semnătura mai are şi rolul – primordial în cazul testamentului – de a face proba angajamentului propriu-zis, adică a faptului că actul respectiv nu este doar un simplu proiect nedefinitiv. Se admite că semnătura poate fi atât cea obişnuită testatorului, cât şi una aparte, cuprinzând fie atât numele şi prenumele, fie doar prenumele sau o poreclă, fie chiar iniţialele numelui şi prenumelui. Imporant este doar

47

faptul ca semnătura să poată fi atribuită testatorului şi să nu lase nici un dubiu asupra asumării dispoziţiilor testamentare. Sancţiunea nerespectării condiţiilor referitoare la scriere, dată şi semnătură sunt sancţionate cu nulitatea absolută a testamentului. § 2. Testamentul autentic. Conform dispoziţiilor art. 860 C. civ., testamentul autentic este acela care este adeverit de autoritatea anume investită în acest scop. Testamentul autentic este avantajos pentru testator din mai multe puncte de vedere. Astfel, el se bucură de forţa probantă a oricărui înscris autentic, limitând foare mult posibilităţile de a fi contestat. Apoi, conservarea unui exemplar al testamentului la biroul notarului care l-a instrumentat face ca pierderea, distrugera sau ascunderea lui să nu creeze nici un fel de probleme pentru legatari, care, în caz de nevoie, vor putea solicita un duplicat al testamentului. De asemenea, testatorul poate beneficia de sfaturile şi îndrumările notarului care instrumentează testamentul, sporind în acest fel securitatea dispoziţiilor testamentare. În sfârşit, poate fi utilizat de persoanle care nu ştiu sau nu pot să scrie. Dezavantajele testamentului autentic se rezumă la faptul că: este mai costisitor; poate ajunge mai uşor la cunoştinţa unor persoane fără ca testatorul să dorească acest lucru datorită unei indiscreţii a notarului (deşi acesta are obligaţia de a păstra secretul profesional); necesită un oarecare efort pentru îndeplinirea formalităţilor. Formalităţile de autentificare. Conform dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, testamentul autentic se instrumentează de către un singur notar, testatorul putând însă solicita în temeiul dispoziţiilor art 63 din aceeaşi lege ca la semnarea testamentului să fie prezenţi şi martori. Deşi conform dispoziţiilor art. 58 alin.2 din Legea nr. 36/1995 la autentificarea unui act, în principiu, părţile pot fi reprezentate prin mandatar cu procură specială autentică, acest lucru nu este posibil în cazul testamentului, care nu poate fi semnat de testator decât personal. Forţa probantă a testamentului autentic. Testamentul autentic are aceeaşi forţă probantă ca orice alt act notarial. Aşadar, în privinţa menţiunilor făcute de notar pe baza propriilor sale constatări în temeiul atribuţiilor sale specifice (locul întocmirii testamentului,

48

data acestuia, identitatea testatorului, voinţa declarată a acestuia etc.), testamentul autentic face credinţă până la înscrierea în fals. În privinţa declaraţiilor făcute de testator (de exemplu, faptul că nu ştie să scrie) sau a afirmaţiilor făcute de notar în afara atribuţiilor sale legale şi a posibilităţilor sale concrete de verificare (cum ar fi menţiunea faptului că testatorul este în deplinătatea facultăţilor mentale), testamentul autentic face credinţă doar până la proba contrară.

§ 3. Testamentul mistic este un testament secret (denumire sub care mai este cunoscut în literatura de specialitate). Este vorba de testamentul care este scris de testator sau de o altă persoană la cererea şi după voinţa testatorului, semnat de testator şi secretizat prin sigilarea lui înaintea sau chiar cu ocazia prezentării lui autorităţii publice competente pentru a lua declaraţia testatorului că este al său şi a întocmi un proces.verbal în acest sens (art. 864 C. civ.). Foarte puţin folosit în practică, această formă testamentară este totuşi utilă prin faptul că poate fi întrebuinţată de persoanele care se află în imposibilitate fizică de a scrie (din cauza bolii, infirmităţii etc.) ele însele testamentul şi din acest motiv nu pot testa în formă olografă, legea permiţând ca testamentul să fie scris de altă persoană, chiar şi dactilografiat, cerându-se însă în toate cazurile să poată semna actul (art. 864 alin. 1 C. civ.) Potrivit art. 865 C. civ., „acei care nu ştiu sau nu pot citi sau scrie nu pot face testament în formă mistică”. De aici rezultă că, sub sancţiunea nevalabilităţii testamentului, nu pot testa în această formă persoanele care nu pot citi testamentul, pentru a-i verifica direct conţinutul, fie întrucât nu ştiu deloc să citească, fie întrucât nu cunosc limba în care acesta a fost scris, fie întrucât sunt lipsite de vedere. Testamentul mistic se realizează în două faze, şi anume faza redactării (1°) şi faza prezentării la notar pentru realizarea suprascrierii (2°). § 4. Testamentele privilegiate. Pentru anumite situaţii neobişnuite, ieşite din tiparele vieţii curente, când testatorul nu poate recurge la testamentul autentic obişnuit, legea (art. 868 – 884) prevede posibilitatea de a dispune prin anumite forme simplificate de testamente autentice, numite din această cauză testamente privilegiate.

49

Forme astăzi desuete, testamentele privilegiate se referă la: testamentul militarilor (a), testamentul făcut în timp de boală contagioasă (b) şi testamentul făcut pe mare (maritim) (c). Pe lângă reglementările specifice fiecăruia dintre ele, testamentele privilegiate au şi unele reguli comune (d).

SUBTITLUL II

PRINCIPALELE DISPOZIŢII TESTAMENTARE Principalele dispoziţii testamentare sunt cele referitoare la legate (Capitolul I), exheredări (Capitolul II) şi la execuţiunea testamentară (Capitolul III). Capitolul I. LEGATELE Dispoziţiile testamentare referitoare la patrimoniul succesoral (ca întreg, ca o cotă-parte din întreg sau ca dispoziţie referitoare la cutare sau cutare bun) se realizează prin intermediul legatelor. I. OBIECTUL LEGATELOR După obiectul lor, legatele pot fi universale (§ 1), cu titlu universal (§ 2) sau particulare (§ 3). § 1. Legatul universal Elementul definitoriu – conferirea vocaţiei eventuale la întregul patrimoniu succesoral. Emolumentul (folosul efectiv) al unora sau chiar al tuturor bunurilor care fac parte din masa succesorală poate reveni unor alte persoane decât legatarul universal, cum se întâmplă atunci când există: moştenitori rezervatari care culeg rezerva succesorală, legatarului universal revenindu-i doar cotitatea disponibilă a moştenirii; legatari particulari instituiţi individual

50

pentru unele sau chiar pentru toate bunurile succesorale (pentru fiecare în parte); ori atunci când activul succesoral este consumat în tot sau în parte pentru plata pasivului succesoral la care legatarul universal este ţinut conform dispoziţiilor art. 893 C. civ. În toate aceste cazuri însă, ineficacitatea titlurilor celor care beneficiază într-o măsură sau alta de emolumentul bunurilor succesorale (cum ar fi, de pildă, renunţarea la moştenire ori prescripţia deptului de opţiune succesorală a rezervatarilor, ineficacitatea unuia sau altuia dintre legatele particulare, prescripţia dreptului la acţiune pentru plata unei datorii succesorale etc.) va profita legatarilor universali în virtutea vocaţiei lor la întregul patrimoniu succesoral. Prin urmare, se poate conchide că legatul universal conferă doar o vocaţie eventuală la culegera întregii moşteniri, iar nu una efectivă. Formule de desemnare a legatarilor universali. În practica judiciară şi în doctrină, sunt considerate universale: -legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile, căci, potrivit art. 461 C. civ., „toate bunurile sunt mobile sau imobile”, ceea ce înseamnă că vocaţia pe care o conferă este la toate bunurile defunctului, succesiunea neputând cuprinde alte bunuri. Este considerat sinonim termenul de legat al „întregii averi”. -legatul nudei proprietăţi a tuturor bunurilor succesorale, deoarece nudul proprietar are vocaţia nu numai de a dobândi la stingerea uzufructului (art. 557 C. civ.) elementele care i-au dezmemembrat proprietatea (usus şi fructus), aceasta devenind astfel deplină, dar şi dreptul de a dobândi, chiar şi pe timpul dreptului de uzufruct, nuda proprietate a bunurilor care, eventual, reintră în masa succesorală (cum ar fi, de exemplu, cazul revocării unui legat pentru ingratitudine); -legatul cotităţii disponibile a moştenirii, întrucât dă dreptul legatarului să culeagă întreaga moştenire lăsată de defunct dacă nu există rezervatari sau dacă aceştia renunţă la moştenire ori şi-au primit de la defunct în timpul vieţii acestuia donaţii nescutite de raport care acoperă rezerva succesorală; -legatul stipulat cu privire la surplusul (prisosul) sau a restul bunurilor rămase după plata legatelor particulare sau cu titlu universal este un legat universal întrucât, pe de o parte, dacă legatarii particulari sau cu titlu universal renunţă la legate sau acestea sunt ineficace, bunurile respective sau cota-parte de moştenire vor reveni legatarului surplusului, iar pe de altă

51

parte, patrimoniul dispunătorului poate primi bunuri după data testamentului, toate acestea revenind, de asemenea, legatarului surplusului, dacă primele legate sunt particulare, sau în cotă-parte, dacă primele legate sunt cu titlu universal. § 2. Legatul cu titlu universal Art. 894 alin.1 C. civ. prevede că legatul cu titlu universal „poate avea de obiect o fracţiune a moştenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele, sau o fracţiune din mobile sau imobile”. Având în vedere că această enumerare este limitativă (art. 894 alin.2 C. civ. precizând că „orice alt legat este singular”), rezultă că sunt cu titlu universal cinci categorii de legate: -legatul unei fracţiuni din moştenire (din întreg sau din cotitatea disponibilă, în dreptul nostru fiind considerat ca atare şi legatul întregii moşteniri făcute de minorul între 16-18 ani, care, conform dispoziţiilor art. 807 C. civ., nu poate dispune prin legat decât de jumătate din ceea ce ar putea dispune ca major); -legatul tuturor bunurilor imobile; -legatul tuturor bunurilor mobile; -legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile; -legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile. Problema naturii juridice a legatului uzufructului întregii moşteniri sau al unei fracţiuni din moştenire. Art. 805 C. civ. prevede posibilitatea ca prin testament nuda proprietate să fie lăsată unei persoane, iar uzufructul unei alte persoane. Dacă o astfel de dispoziţie testamentară priveşte întregul patrimoniu succesoral sau o cotă-parte din acesta (sau se referă la toate imobilele sau toate mobilele succesorale ori o cotă parte din acestea), problema care se pune este aceea a naturii juridice a legatului de uzufruct, legatul nudei proprietăţi fiind, indiscutabil, fie universal, fie cu titlu universal, după caz. Rezolvarea acestei probleme a cunocut o evoluţie în timp. Casaţia franceză a ajuns printr-o decizie de referinţă la concluzia că atât legatul uzufructului întregii moşteniri, cât şi legatul uzufructului unei cote-părţi din moştenire sunt legate cu titlu universal, soluţie împărtăşită de doctrina franceză contemporană fără rezerve.

52

§ 3. Legatul particular Legatul particular sau cu titlu particular (singular) este o „categorie reziduală”, pe care legea nu o defineşte pozitiv, spunând că este acel legat care nu este nici universal (art. 888 C. civ.), nici cu titlu universal (art. 894 C. civ. după ce defineşte la alin.1 acest din urmă legat, precizeazând la alin. 2 că „orice alt legat este singular”). Sunt particulare nu numai legatele care se referă la unul sau mai multe bunuri determinate (casa mea de vacanţă, cele două tablouri de Grigorescu etc.), ci, aşa cum am văzut mai sus, şi cele referitoare la imobilele sau mobilele situate într-un anumit loc (toate imobilele din România, tot mobilierul din casă), legatele al căror obiect este determinat prin natura economică a bunurilor (toate imobilele rurale, toate cărţile din bibliotecă), ca şi legatele referitoare la ansambluri de bunuri desemnate global, chiar dacă este vorba de universalităţi de fapt (fond de comerţ, succesiune nelichidată culeasă de testator, cota-parte din bunurile comune revenind soţului testator), deşi raţional ar fi fost ca aceste legate să fie cu titlu universal. § 4. Pluralitatea de legate Testatorul poate constitui mai multe legate de aceeaşi natură sau de naturi diferite, prin acelaşi testament sau prin testamente succesive, care, în măsura în care nu sunt contrarii sau incompatibile punând probleme de revocare, necesită o analiză a efectelor pe care le produc. Din această perspectivă, se distinge, pe de o parte, situaţia în care coexistă legatele constituite în favoarea unor persoane diferite (A), iar pe de altă parte, situaţia în care legatele se constituie în favoarea aceleiaşi persoane, fiind vorba de un cumul de legate (B). II. DESEMNAREA BENEFICIARILOR LEGATELOR

Desemnarea legatarului trebuie făcută de testator (a), fie direct, fie indirect (b). De aceea, în principiu, este nul atât legatul făcut de testator cu împuternicirea unei alte persoane de a alege pe legatar, denumit legat cu facultate de alegere (1°), cât şi legatul secret, prin care bunurile

53

legate sunt remise de testator unei persoane de încredere căreia îi comunică verbal legatarul pentru a fi remise acestuia (2°). Desemnarea legatarului poate fi directă, caz în care, fără a se cere o formulă anume, se face referire la numele (denumirea) sau porecla celui gratificat, ori la o anumită calitate a celui gratificat (profesie – dacă într-un anumit teritoriu este exercitată doar de o singură persoană: notar, învăţător, fierar etc. -, cel care l-a îngrijit pe dispunător în cursul unei boli de care acesta a suferit, rudă). Legatarul poate fi însă desemnat şi indirect, când gratificatul nu este identificat prin nume (denumirea) sau calităţile sale, ci este identificat fie doar implicit, prin deducţie din celelalte dispoziţii testamentare, fie prin indicarea mijlocului care duce la identificare sa. III. INEFICACITATEA LEGATELOR

Urmează să analizăm cauzele de ineficacitate care se referă la revocarea prin voinţa testatorului (§ 1), revocarea prin hotărâre judecătorească (§ 2) şi la caducitate (§ 3). § 1. Revocarea prin voinţa testatorului. Testamentul fiind un act unilateral de ultimă voinţă al dispunătorului, este revocabil prin definiţie (art.802 C. civ.). Revocarea poate fi făcută oricând de testator până la momentul decesului, fără a fi necesar să justifice aceasta în vreun fel. Testatorul nu poate renunţa la acest drept nici direct, nici indirect. Revocarea prin voinţa testatorului poate fi expresă (A) sau tacită (B). Asupra ei testatorul poate reveni prin retractarea revocării (C). Revocarea legatelor este expresă atunci când rezultă dintr-o declaraţie formală ulterioară a tesatorului în acest sens. Potrivit dispoziţiilor art. 920 C. civ., revocarea expresă nu se poate face decât fie printr-un testament posterior, fie printr-un act autentic. Revocarea expresă este aşadar un act solemn, iar nu consensual. Din dispoziţiile Codului civil rezultă că în privinţa revocării legatelor s-a adoptat o concepţie suplă, lipsită de rigiditate, alături de revocarea expresă permiţându-se şi revocarea tacită în cazul redactării unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu cel dintâi (art. 921 C. civ.) (a) şi în cazul înstrăinării obiectului legatului de către testator înaintea deschiderii

54

moştenirii (art. 923 C. civ.) (b). La aceste două cazuri de revocare tacită prevăzute de Cod, practica judiciară şi doctrina au adăugat un al treilea, şi anume acela al distrugerii voluntare a testamentului de către testator (c). Revocarea unui testament sau a unei simple dispoziţii testamentare, indiferent dacă a fost expresă sau tacită, fiind o dispoziţie de ultimă voinţă de natură testamentară, poate fi la rândul ei revocată sau retractată, cum se spune în literatura de specalitate pentru a marca exact faptul că este vorba de o revocare a revocării legatelor. Retractarea poate fi expresă sau tacită. Ca şi revocarea expresă, retractarea expresă a revocării testamentului nu se poate face decât prin act autentic distinct sau printr-un testament posterior (art. 920 C. civ.). Retractarea tacită nu este posibilă în cazul revocării prin înstrăinarea lucrului legat sau prin distrugerea testamentului, ci doar în cazul unei revocări exprese ori al uneia tacite pentru incompatibilitate. Ea poate rezulta fie din distrugerea voluntară de către testator a actului de revocare expresă, fie din redactarea unui nou testament care conţine dispoziţii incompatibile cu actul sau testamentul revocatoriu. Retractarea revocării face în principiu să renască testamentul anterior. § 2. Revocarea prin hotărâre judecătorească. Există situaţii asupra cărora, prin natura lucrurilor, testatorul nu poate avea nici un control. Este cazul legatelor cu sarcini, a căror îndeplinire nu se poate verifica decât după data decesului testatorului, precum şi cazul neîndeplinirii de către legatar a obligaţiei de recunoştinţă faţă de testator prin săvârşirea unor fapte de ingratitudine la adresa acestuia, obligaţie a cărei îndeplinire nu se poate, de asemenea, verifica în întregime decât după decesul testatorului. Pentru asemenea situaţii Codul civil reglementează ceea ce doctrina numeşte „revocarea judecătorească a legatelor pentru cauze legale”. Într-adevăr, din dispoziţiile art. 930 şi 931 C. civ., combinat cu dispoziţiile art. 830 şi 831 pct. 1 şi 2, rezultă că, la cererea moştenitorilor interesaţi, revocarea judecătorească a legatelor poate surveni pentru neîndeplinirea sarcinilor (A) şi pentru ingratitudine (B). Această enumerare este limitativă. § 3. Caducitatea.

55

Ceea ce au în comun nulitatea, revocarea şi caducitatea este faptul că toate duc la ineficacitatea (lipsirea de efecte a legatelor). Motivele şi condiţiile ineficacităţii diferă însă de la una la alta. Nulitatea sancţionează nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de validitate (de fond şi de formă) ale legatelor, vizând aşadar formarea valabilă a acestora. La rândul său, revocarea face ca un legat valabil format să fie ulterior lipsit de efecte fie prin voinţa testatorului, fie prin hotărâre judecătorească pentru motive imputabile legatarului. Caducitatea atrage şi ea ineficacitatea legatelor, dar, spre deosebire de nulitate, ea presupune un legat valabil format, iar spre deosebire de revocare, ea se datoreşte fie decesului legatarului înaintea deschiderii succesiunii, fie dispariţiei unui element esenţial al legatului , fie neacceptării unui legat de către beneficiarul acestuia, adică unor elemente ulterioare testamentului independente de voinţa testatorului care atrag ineficacitatea de drept a legatelor. Codul civil aminteşte următoarele cazuri de caducitate: predecesul legatarului (art. 924 C. civ.) (a), pieirea lucrului legat în timpul vieţii testatorului (art. 927 C. civ.) (b), refuzul legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.) (c) şi incapacitatea legatarului survenită înaintea deschiderii moştenirii (art. 928 C. civ.) (d). La aceste cazuri prevăzute de Cod o parte a practicii judiciare şi doctrinei adugă şi caducitatea pentru dispariţia cauzei (e).

IV. DESTINAŢIA BUNURILOR CARE AU FORMAT OBIECTUL LEGATELOR INEFICACE.

Revocarea sau caducitatea legatelor, ca şi nulitatea acestora, atrag un efect negativ: lipsirea de efecte a legatelor. Problema care se pune însă este aceea a efectului pozitiv, adică, în alte cuvinte, cui profită, cine beneficiază de obiectul legatelor ineficace. Dacă dispunătorul a avut prudenţa să prevadă prin testament că în caz de ineficacitate a legatului făcut de el în favoarea lui A, acesta va reveni lui B, este vorba de o substituţie vulgară îngăduită de lege (art. 804 C. civ.), spre deosebire de substituţia fideicomisară care este prohibită. Prin urmare, voinţa defunctului (expresă sau tacită) primează, în sensul că dacă a fost exprimată, de ineficacitatea primului legat profită legatarul desemnat subsecvent de testator. În cazul în care testatorul nu şi-a manifestat voinţa, trebuie făcută distincţie după cum ineficacitatea face să nu mai subziste nici un legat, nici o dispoziţie pentru cauză de moarte,caz în care bunurile vor reveni moştenitorilor legali, profitând acestora, moştenirea fiind în

56

întregime ab intestat, sau afectează numai anumite legate, altele rămânând în vigoare, caz în care bunurile vor reveni, de regulă, celui (celor) obligaţi la plata legatelor ineficace (a) sau, prin excepţie, conform dreptului de acrescământ, colegatarului conjunctiv al cărui legat a rămas în fiinţă (b). 1. Regula – atribuirea bunurilor celor obligaţi la plata legatelor Conform acestui principiu, ineficacitatea legatelor va profita celor obligaţi la plata acestora, cărora legatul sau legatele le-ar fi restrâns drepturile dacă ar fi fost valabile, adică, după caz, moştenitorilor legali, legatarilor universali, cu titlu universal sau chiar particulari. Situaţiile pot fi foarte diferite. De exemplu: în cazul ineficacităţii unui legat universal, vor profita moştenitorii legali ţinuţi la plata acestuia; în cazul ineficacităţii unui legat cu titlu universal, dacă nu există moştenitori legali, va profita legatarul universal care ar fi fost ţinut la plată; sau, în cazul ineficacităţii unui legat particular, un alt legatar particular obligat, prin ipoteză, de testator la plata acestuia etc. 2. Excepţia – legatele conjunctive şi dreptul de acrescământ Prin voinţa testatorului obiectul unui legat particular - indiferent dacă se referă la un bun corporal sau incorporal, mobil sau imobil, individual determinat sau de gen – poate fi lăsat la doi sau mai mulţi legatari cu vocaţia fiecăruia la întreg, situaţie în care ineficacitatea unuia sau altuia din aceste legate va profita colegatarului sau colegatarilor ale căror legate au rămas eficace, prin excepţie de la regula potrivit căreia ineficacitatea legatelor profită celor ţinuţi la plata acestora. Acest legat poartă denumirea de legat conjunctiv, iar dreptul colegatarilor de a beneficia de ineficacitatea legatului unuia sau altuia dintre ei – drept de acrescământ. Dreptul de acrescământ este aşadar o excepţie de la regula potrivit căreia legatele ineficace profită celor ţinuţi la plata acestora şi funcţionează doar în cazul legatelor conjunctive. De aceea, în mod impropriu noţiunea este utilizată şi în contextul moştenirii legale în cazul în care un moştenitor renunţă la succesiune, iar de acest lucru profită comoştenitorii în sensul că le sporesc cotele succesorale. În cazul legatului conjunctiv, dacă toţi colegatarii vin la moştenire, împart între ei în părţi egale obiectul legatului, dreptul fiecăruia comprimând drepturile celorlalţi, iar dacă unul sau altul dintre aceste legate este ineficace, partea ce ar fi

57

revenit beneficiarului acelui legat se va împărţi în părţi egale între colegatarii ale căror legate au rămas eficace. Exemplu: imobilul lăsat de dispunător printr-un legat conjunctiv lui A, B şi C va reveni acestora în cote de câte 1/3 fiecare, iar dacă legatul lui A este caduc, imobilul va reveni lui B şi C în cote de câte 1/2 fiecare. Dreptul de acrescământ este obligatoriu, deoarece, pe de o parte, legatul conjunctiv conferă vocaţie la întregul bun, iar pe de altă parte, acceptarea unui legat nu poate fi fracţionată.

Capitolul II. EXHEREDAREA Spre deosebire de nedemnitate, care atrage decăderea în temeiul legii a celui vinovat din dreptul de a moşteni pe defunct, lipsindu-l de titlul care i-ar fi dat aptitudinea să moştenească, chiar dacă este rezervatar, exheredarea nu afectează niciodată titlul de moştenire, chiar dacă este vorba de un moştenitor nerezervatar, ci doar emolumentul. În cazul moştenitorilor rezervatari acest lucru este evident, ei moştenind (ca moştenitori legali) rezerva, exheredarea având efecte cel mult în limitele cotităţii disponibile. Faptul că şi moştenitorii nerezervatari păstrează anumite prerogative care decurg din titlul lor de moştenitori, chiar dacă pot fi complet lipsiţi prin exheredare de emolumentul moştenirii, este demonstrat de faptul că aceştia, de pildă, pot cere o copie a inventarului moştenirii, pot lua măsuri conservatorii cu privire la bunurile succesiunii, fac predarea legatelor, ori pot cere anularea testamentului, revocarea judecătorească a legatelor sau constatarea caducităţii acestora. În limitele dispoziţiilor legale imperative (rezervei), exheredarea este un drept discreţionar al testatorului, nesusceptibil de cenzură prin intermediul justiţiei pe calea acţiunii care sancţionează abuzul de drept. Din punctul de vedere al întinderii sale, exheredarea poate fi totală sau parţială, şi aceasta dintr-un dublu unghi: anume, pe de o parte, al persoanelor, ea poate viza toţi moştenitorii defunctului sau numai pe unii dintre aceştia, iar pe de altă parte al bunurilor, ea poate viza întreg patrimoniul succesoral (afară de cazul existenţei unuia sau mai multor rezervatari), o cotă-parte din aceasta sau unul sau mai multe bunuri din succesiune.

58

După cum loveşte pe moştenitori fără a se lua în considerare comportamentul acestora ulterior deschiderii moştenirii sau, dimpotrivă, cu titlu de sancţiune pentru cazul în care ar refuza executarea unei anume dispoziţii testamentare, exheredarea poate fi fermă (I) sau cu titlu de clauză penală (II). I. Exheredarea fermă produce efecte de la data deschiderii moştenirii, nedepinzând în nici un fel de conduita moştenitorilor ulterioară deschiderii moştenirii. Îndepărtarea de la moştenire se prezintă însă diferit, după cum testatorul a instituit (§ 1) sau nu a instituit legatari (§ 2). II. Exheredarea condiţională inserată în testament cu titlu de clauză penală. Practica judiciară şi doctrina admit în principiu valabilitatea clauzelor testamentare prin care dispunătorul prevede exheredarea moştenitorilor săi ab intestat, în tot sau în parte (a cotităţii disponibile), după cum este vorba de moştenitori nerezervatari sau rezervatari, dacă aceştia încalcă ultimele sale dorinţe exprimate în cuprinsul testamentului. Exheredarea apare în acest caz ca o sancţiune a neexecutării testamentului conform voinţei defunctului, de unde noţiunea de „clauză penală” utilizată în acest context. De această dată, exheredarea nu mai este fermă (eficientă de la data deschiderii moştenirii), ci condiţională, depinzând de conduita moştenitorilor legali ulterior deschiderii moştenirii; dacă aceştia nu respectă dispoziţiile testamentare, operează cu efecte retroactive de la data deschiderii moştenirii, pe de o parte, exheredarea, iar pe de altă parte, instituirea expresă sau implicită a legatarului (legatarilor) beneficiar(i) al(i) exheredării. Clauza poate viza un moştenitor anume, izolat, sau o dispoziţie testamentară, implicând pe toţi moştenitorii care au legătură cu aceasta. Valabilă în principiu, clauza penală de exheredare nu poate impune însă moştenitorilor decât executarea acelor dispoziţii testamentare care nu contravin ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.

Capitolul III. EXECUŢIUNEA TESTAMENTARĂ Executorul testamentar este persoana desemnată prin testament pentru a-l reprezenta post-mortem pe testator, asigurând aducerea la îndeplinire a ultimelor dorinţe ale acestuia

59

manifestate cu respectarea formelor şi condiţiilor de fond testamentare. În mod obişnuit, aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor testamentare este asigurată de erezii defunctului şi legatarii universali. Facultativ, când crede de cuviinţă, testatorul poate însă desemna în acest scop una sau mai multe persoane (art. 910 C. civ.) în care are încredere, fie că este vorba de unul sau altul dintre succesorii săi legali sau testamentari, fie de persoane străine de moştenire. Executorul testamentar exercită anumite puteri, dar nu pentru sine ci pentru altul. De aceea, în mod obişnuit se recunoaşte execuţiunii testamentare natura juridică a unui mandat. Executorul testamentar este mandatarul defunctului, iar nu al moştenitorilor legali sau testamentari, aducând la îndeplinire voinţa acestuia. Ca şi mandatul de drept comun, execuţiunea testamentară: -este intuitu personae, ceea ce înseamnă că în cazul în care este refuzată de cel desemnat sau acesta decedează înaintea deschiderii moştenirii, survine caducitatea, iar dacă executorul decedează după deschiderea moştenirii, dar înaintea îndeplinirii misiunii, puterile acestuia nu trec la moştenitorii săi (art. 917 C. civ.); -este în principiu gratuită, executorul având dreptul doar la rambursarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea misiunii sale, sarcină ce revine succesiunii (art. 919 C. civ.). Prin excepţie, executorul poate fi gratificat pentru serviciile făcute cu un legat remuneratoriu de valoare modică, numit „diamant” sau „legatul diamantului”; -pune în sarcina executorului obligaţia de a da socoteală de gestiunea sa (art. 916 alin. 5 C. civ.). Execuţiunea testamentară este însă un mandat aparte, care prezintă unele caractere diferite de ale mandatului comun, care îi conferă un specific inconfundabil. Astfel: -executorul testamentar este desemnat printr-un act unilateral, fiind „numit” de testator în una din formele testamentare (art. 910 C. civ.), iar nu printr-un contract. -mandatul obişnuit se referă în principiu la încheierea de acte juridice, în timp ce execuţiunea testamentară poate include sau să aibă exclusiv ca obiect îndeplinirea unor acte materiale, cum ar fi distrugerea unor documente ale defunctului; -mandatul obişnuit încetează în principiu prin moartea mandantului (art. 1552 pct. 3 C. civ.), în timp ce execuţiunea testamentară începe să producă efecte la data decesului testatorului, fiind un act juridic mortis causa;

60

-mandatul obişnuit poate fi revocat oricând de mandant (art. 1553 C. civ.), în timp ce execuţiunea testamentară este irevocabilă după data deschiderii moştenirii, succesorii defunctului neputând revoca unilateral mandatul încredinţat de defunct executorului testamentar, având doar dreptul de a cere în justiţie destituirea acestuia dacă a comis fapte culpabile în executarea misiunii sale; -în timp ce mandatar convenţional poate fi desemnată şi o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, executor testamentar nu poatde e fi decât o persoană cu capacitate exerciţiu deplină (art. 913 şi 915 C. civ.), care se apreciază în raport cu data deschiderii moştenirii, iar nu cu data testamentului. În cazul pluralităţii de executori, fiecare dintre aceştia are puteri depline şi poate îndeplini ca şi când ar fi singur orice act specific execuţiunii testamentare (art. 918 alin. 1 C. civ.), afară de cazul în care testatorul a prevăzut altfel, fie dispunând să lucreze împreună, fie atribuind fiecăruia o gestiune anume. Puterile conferite diferă după cum execuţiunea testamentară este fără sezină (a) sau cu sezină (b). Rolul executorului testamentar fără sezină (fără dreptul de a prelua bunurile succesorale) este redus, rezumându-se doar la supravegherea şi cotrolul executării dispoziţiilor testamentare de către cei ţinuţi la aceasta (moştenitorii legali sau legatari). El poate iniţia măsuri conservatorii pentru evitarea delapidării sau deturnării bunurilor succesorale. În lipsa sumelor pentru plata legatelor, poate cere vânzarea bunurilor mobile succesorale (art. 916 alin. 3 C. civ.). Executorul testamentar nu poate primi decât sezina bunurilor mobile, nu şi a celor imobile şi nici a fructelor sau veniturilor acestor bunuri. Sezina poate fi conferită executorului pentru o durată de timp care nu poate depăşi un an (art. 911 C. civ.). Cele două sezine (a executorului testamentar şi a moştenitorilor) nu se exclud, ci coexistă, cea a executorului testamentar restrângând puterea moştenitorilor „printr-un soi de vase comunicante”.

61

Titlul IV

INSTITUIREA CONTRACTUALĂ

1. Noţiune. Instituirea contractuală, denumită şi donaţie de bunuri viitoare, este „o liberalitate prin care o persoană, instituantul, dispune cu titlu gratuit în beneficiul altei persoane, instituitul, care acceptă, fie de toate sau o parte din bunurile care vor compune succesiunea sa, sau de cutare sau cutarebun determinat care se va putea găsi în aceasta”. Este vorba aşadar de un act prin care se instituie moştenitori (legatari) universali, cu titlu universal sau particulari, ca în cazul moştenirii testamentare, dar nu prin testament, care este un act juridic unilateral, aşa cum se face în mod obişnuit, ci printr-un contract (act de formaţie bilaterală). Sintagma „donaţie de bunuri viitoare” vrea să pună în evidenţă faptul că donatarul nu va beneficia de liberalitate decât la o dată viitoare, aceea a morţii donatorului, iar nu în prezent. Caracterul de excepţie al instituirii contractuale rezultă din faptul că, potrivit legii, nu poate fi făcută decât fie prin contractul de căsătorie (art. 933-935 C. civ., abrogate prin Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice; art. 1080-1091 C. civ. francez, în vigoare şi astăzi), fie doar între soţi, în timpul căsătoriei, prin convenţie separată de cea matrimonială iniţială. Pentru a stabili regimul juridic al instituirii contractuale trebuie stabilit însă care dintre aceste trăsături sunt dominante: cele care aparţin donaţiei sau cele care aparţin testamentului? Răspunsul este că în cazul instituirii contractuale făcute prin contract matrimonial predomină caracteristicile donaţiei, aceasta fiind irevocabilă, în timp ce în cazul celei făcute în timpul căsătoriei predomină caracteristicile testamentului, aceasta fiind revocabilă ad nutum (art. 937 alin. 1 C. civ.). Efectele instituirii contractuale trebuie diferenţiate după cum ne referim la situaţia dinaintea decesului instituantului (a) sau după decesul acestuia (b).

62

Titlul V LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE MORTIS CAUSA

Persoana fizică are puterea de a dispune de bunurile sale mortis causa, derogând de la regulile supletive ale moştenirii legale. Această putere însă nu este discreţionară, având anumite limite. Limitele menţionate se referă, pe de o parte, la prohibirea pactelor asupra succesiunilor viitoare (Cpitolul I), iar pe de alt ă parte la rezerva ereditară (Capitolul II).

Capitolul I PROHIBIREA PACTELOR ASUPRA SUCCESIUNILOR VIITOARE

Alineatul 2 al art. 965 C. civ. face precizarea că „nu se poate face renunţarea la o succesiune ce nu este deschisă, nici (nu) se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune”. Prin excepţie aşadar, succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul unei vânzări şi nici al vreunei alt act juridic Principiul prohibiţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare a fost justificat în timp de patru raţiuni. În primul rând, considerentul de ordin moral că pactul ar naşte dorinţa morţii (votum mortis) celui care lasă moştenirea. În al doilea rând, considerentul că ar încălca regulile moştenirii legale şi mai ales principiul egalităţii succesorale. În al treilea rând, necesitatea de a proteja moştenitorii contra abuzului de influenţă sau leziunii. În al patrulea rând, argumentul că libertatea de a testa nu poate fi alienată prin acte între vii, căci încheind un contract cu privire la succesiune, cel despre a cărui moştenire este vorba nu ar mai putea reveni unilateral asupra acestuia, ci numai cu acordul cocontractantului.

63

Deşi denumirea de „pact” ar putea conduce la concluzia că este vorba doar de convenţii (acte juridice bi- sau multilaterale), noţiunea este utilizată în înţelesul ei mai larg, incluzând nu numai convenţiile (cu titlu gratuit sau oneros), cum ar fi donaţia sau vânzarea, ci şi actele unilaterale, cum este renunţarea la moştenire (art. 965 alin. 2 C. civ. prevede expres că „nu se poate face renunţare la o succesiune nedeschisă”). Interdicţia se referă la pactele încheiate cu privire la elementele unei succesiuni nedeschise, adică asupra patrimoniului unei persoane care este încă în viaţă. Pactul poate avea ca obiect fie întreaga universalitate succesorală, fie o cotă-parte din aceasta, fie un anume bun. Este indiferent dacă afectează sau nu rezerva succesorală. Având în vedere libertatea deplină a lui de cujus de a lăsa la data morţii sale ceea ce îi va plăcea, putând dobândi, înstrăina sau conserva ceea ce va dori, rezultă că succesiunea viitoare se distinge prin caracteristica esenţialmente eventuală sau virtuală a drepturilor pe care le conferă. Cu alte cuvinte, pactul asupra succesiunilor viitoare se poate recunoaşte prin faptul că nu conferă creditorului pe timpul vieţii celui despre a cărui moştenire este vorba decât o simplă expectativă (speranţă), iar nu un drept actual cert, chiar afectat de modalităţi. Din formularea imperativă a textului art.965 alin.2 C. civ. („nu se poate face…”), rezultă neîndoielnic faptul că sancţiunea atrasă de nerespectarea prohibiţiei este nulitatea absolută a pactului. Prin excepţie de la regula interdicţiei pactelor asupra succesiunilor viitoare, Codul civil conţine câteva excepţii, al căror câmp ar putea fi lărgit în viitor, sub presiunea necesităţilor vieţii practice. Constituie astfel de excepţii: - instituirea contractuală, atât cea făcută prin contractul de căsătorie (art. 933 C. civ.), cât şi cea făcută în timpul căsătoriei, care fiind revocabilă ad nutum (art. 937 alin.1 C. civ.),chiar dacă nu este prevăzută de lege, nu contravine principiilor art. 965 alin. 2 C. civ. (supra nr. 368); - donaţia-partaj, îngăduită de art. 795 C. civ.,prin care ascendenţii pot împărţi încă din timpul vieţii cu titlu de drepturi succesorale între descendenţii lor bunurile pe care le deţin la momentul actului, chiar dacă atribuie drepturi actuale descendenţilor.donatari, constituie totuşi un pact succesoral asupra unei succesiuni viitoare prin faptul că implică renunţarea descendenţilor-donatari de a cere raportul succesoral;

64

- clauzele societare în societăţile civile sau de persoane prin care e stipulează continuarea societăţii cu asociaţii rămaşi în viaţă sau cu moştenitorii acestora (art.1526 C. civ.). Prin acest pact se reglementează în avans soarta drepturilor în societate ale asociatului predecedat; - renunţarea anticipată la dreptul de a cere reducţiunea unei liberalităţi consimţite de de cujus.

Capitolul II REZERVA SUCCESORALĂ

1. Principiul libertăţii de a dispune de propriile bunuri şi limitarea acesteia prin dispoziţiile legale referitoare la rezervă. Din dispoziţiile art. 475 şi 480 C. civ. rezultă principiul potrivit căruia proprietarul poate dispune liber de bunurile sale, dar că această libertate nu este nelimitată, putând fi îngrădită prin dispoziţii legale în anumite cazuri, din anumite raţiuni. Printre dispoziţiile legale care limitează dreptul de a dispune de propriile bunuri se enumeră şi cele referitoare la rezervă. Codul civil şi legislaţia adiacentă nu se referă decât indirect la rezervă, prevăzând că în cazul în care cel despre a cărui moştenire este vorba lasă în viaţă rude apropiate (descendeţi sau părinţi) ori soţ supravieţuitor, nu poate dispune prin acte juridice cu titlu gratuit între vii (donaţii) sau mortis causa (legate) decât în limitele unei anumite cote-părţi din patrimoniul său (art. 841 şi 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 319/1944). Partea din patrimoniul succesoral de care de cujus poate dispune neîngrădit se numeşte cotitate disponibilă, iar partea de care, implicit, rezultă că nu poate dispune şi care revine în temeiul legii rudelor sale cele mai apropiate şi soţului supravieţuitor se numeşte rezervă. Rezerva şi cotitatea disponibilă se exprimă ambele prin fracţiuni din unitatea care este patrimoniul defunctului. Proporţia cotitate disponibilă – rezervă avută în vedere este cea care se raportează la patrimoniul dispunătorului de la data deschiderii moştenirii, iar nu de la data actului de

65

dispoziţie. De aceea, nu se poate vorbi pe timpul vieţii celui despre a cărui moştenie este vorba de o indisponibilizare sau, cu atât mai puţin, de o inalienabilitate sau insesizabilitate a a cotei părţi reprezentând rezerva. Faptul că o moştenire are sau nu o parte rezervată se stabileşte şi în funcţie de elemente cu totul străine voinţei dispunătorului, cum ar fi, de pildă, elementul obiectiv că a lăsat succesibili rezervatari. Iar, în plus, rezervatarii fiind liberi să renunţe la moştenire, pot deveni străini de moştenire prin voinţa lor (art. 696 C. civ.), nefiind luaţi în calcul la stabilirea rezervei. Regulile referitoare la rezerva succesorală impun ca o parte a moştenirii – rezerva – să se defere după normele moştenirii legale şi doar cealaltă parte a moştenirii – cotitatea disponibilă – după voinţa defunctului, conform normelor moştenirii testamentare. Rezerva protejează pe rezervatari nu numai contra liberalităţilor făcute terţilor străini de moştenire, dar şi contra celor făcute în favoarea unuia sau altuia dintre aceştia peste limitele cotităţii disponibile, păstrând un anumit echlibru între ei. Principiul este că nu se pot face liberalităţi (donaţii şi legate) în favoarea rudelor sau soţului supravieţuitor decât în limitele în care pot fi făcute şi terţilor, adică în limitele cotităţii disponibile. Rezervatarii gratificaţi pot cumula rezerva şi cotitatea disponibilă. I. CARACTERELE GENERALE ALE REZERVEI

Rezerva succesorală se caracterizează prin faptul că reprezintă o parte a succesiunii (pars hereditatis) (a), are un caracter de ordine publică (b), este colectivă (c) şi este datorată în natură (d). II. MOŞTENITORII REZERVATARI Din dispoziţiile art. 841, 843 C. civ. şi art. 2 din Legea nr. 319/1944 rezultă că moştenitorii rezervatari sunt doar descendenţii (§ 1), ascendenţii privilegiaţi (§ 2) şi soţul supravieţuitor ai defunctului (§ 3) § 1. Descendenţii. Potrivit art. 841 C. civ., în cazul în care la moştenire vin copii ai defunctului, cotitatea disponibilă a moştenirii nu poate depăşi: -1/2 din moştenire, dacă lasă un copil; -1/3 din moştenire, dacă lasă doi copii; -1/4 din moştenire, dacă lasă trei sau mai mulţi copii.

66

Implicit, rezultă că rezerva va fi de: 1/2 din moştenire pentru un copil, 2/3 din moştenire pentru doi copii şi 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi copii. Aşa cum precizează art. 842 C. civ., prin „copii” se înţeleg descendenţii de orice grad ai defunctului (fii, nepoţi, strănepoţi etc.) care, conform regulilor devoluţiunii legale, vin la moştenire. Dacă unul dintre copiii defunctului este predecedat, având la rândul său copii, în viaţă la deschiderea moştenirii, iar la moştenire vin şi unul sau mai mulţi copii ai defunctului care i-au supravieţuit, calculul se va face în funcţie de numărul tulpinilor, întrucât sunt întrunite condiţiile reprezentării succesorale. De exemplu, dacă la moştenire vine un fiu al defunctului şi doi nepoţi, copii ai unui fiu predecedat, cotitatea desponibilă a moştenirii nu poate depăşi 1/3 din masa succesorală. Calculul se va face tot pe tulpini chiar şi în cazul în care nu sunt întrunite condiţiile reprezentării succesorale, cum se întâmplă, de pildă, atunci când defunctul a avut un fiu, acesta este predecedat, iar la moştenire vin în nume propriu cei trei copii ai acestuia (cotitatea disponibilă va trebui să se înscrie în limita a 1/2, iar nu de 1/4 din moştenire). § 2. Ascendenţii privilegiaţi. Conform art. 843 C. civ., cotitatea disponibilă a moştenirii nu poate trece peste !/2 din moştenire dacă cel decedat lasă în viaţă ambii părinţi sau peste 3/4 din moştenire dacă lasă în viaţă un singur părinte, în mod corelativ, rezerva fiind de 1/2 sau 1/4 din moştenire. Dacă părinţii defunctului vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, care nu sunt rezervatari, aceştia din urmă pot fi exherdaţi prin liberalităţi în întregime de cel despre a cărui moştenire este vorba, părinţii fiind însă rezervatari sunt în drept să pretindă reducţiunea liberalităţilor care le încalcă rezerva. În măsura în care, prin voinţa dispunătorului, liberalităţile nu consumă cotitatea disponibilă în întregime, colateralii privilegiaţi au dreptul la diferenţa până la limita maximă a cotităţii disponibile, fără însă a putea cere părinţilor vreo restrângere a rezervei, aceasta cuvenindu-li-se în întregime. § 3. Soţul supravieţuitor. Din dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 319/1944, rezultă că, în cazul în care defunctul lasă un soţ supravieţuitor, liberalităţile făcute de soţul predecedat nu pot depăşi

67

jumătate din cotele de moştenire legală prevăzute la art.1 din aceeaşi lege în favoarea soţului supravieţuitor. Se deduce deci că rezerva soţului supravieţuitor va fi de: -1/8 din moştenire în concurs cu descendenţii (jumătate din cota legală de 1/4); -1/6 din moştenire în concurs cu ascendenţii şi colateralii privilegiaţi, dacă aceştia vin împreună la moştenire (jumătate din cota legală de 1/3); -1/4 din moştenire în concurs fie cu ascendenţii privilegiaţi, fie cu colateralii privilegiaţi (jumătate din cota legală de 1/2); -3/8 din moştenire în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a treia de moştenitori) sau cu colateralii ordinari (clasa a patra de moştenitori) (jumătate din cota legală de 3/4); -1/2 din moştenire când există donaţii care se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii şi liberalităţi testamentare (legate) (jumătate din întreaga moştenire, care ar fi revenit soţului supravieţuitor în lipsă de moştenitori legali).

Problema imputării rezervelor când la moştenire vin alţi rezervatari împreună cu soţul supravieţuitor necesită o analiză specială. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului (art. 939 C. civ.). În cazul în care soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu copii ai defunctului dintr-o căsătorie anterioară, acesta nu poate beneficia de liberalităţile făcute de soţul decedat decât în limita unei cotităţi disponibile speciale, care poate fi mai mică sau cel mult egală cu cea ordinară, limita aceste cotităţi speciale fiind partea copilului care a luat cel mai puţin din moştenire, dar fără a putea depăşi valoric a patra parte din moştenire. III. CALCULUL REZERVEI ŞI AL COTITĂŢII DISPONIBILE Masa de calcul şi operaţiunile pentru stabilirea acesteia. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 849 C. civ., întregul la care se raportează rezerva şi cotitatea disponibilă a moştenirii nu se confundă cu bunurile pe care le lasă de cujus la data deschiderii moştenirii, căci rezerva protejează pe cei în drept nu numai contra legatelor făcute de defunct, ci şi împotriva donaţiilor făcute de acesta în timpul vieţii, fiind şi acestea luate în calcul la stabilirea întregului în

68

discuţie. Cu alte cuvinte, se poate spune că masa de calcul (sistemul de referinţă) pentru determinarea rezervei şi a cotităţii disponibile a moştenirii este patrimoniul pe care de cujus lar fi lăsat dacă nu ar fi făcut donaţii, adică un patrimoniu reconstituit fictiv (contabil, prin calcul pe hârtie). Masa de calcul a rezervei şi a cotităţii disponibile este o noţiune mai extinsă, care nu se confundă nici cu noţiunea de masă succesorală, ce cuprinde doar bunurile defunctului care se deferă prin succesiune, iar nu şi donaţiile făcute de acesta în timpul vieţii, decât dacă sunt supuse reducţiunii în favoarea rezervatarilor, nici cu noţiunea de masă partajabilă, ce nu cuprinde decât bunurile succesorale care se deferă universal sau cu titlu universal, iar nu şi cele deferite cu titlu particular (legatele particulare). Pentru determinarea masei de calcul, art. 849 C. civ stabileşte o suită de trei operaţiuni: stabilirea activului brut prin determinarea bunurilor lăsate de defunct la data decesului şi a valorii acestora (§ 1); stabilirea activului net prin scăderea pasivului succesoral din activul brut (§ 2); reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii (§ 3). Regulile stabilite de art. 849 C. civ. pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile sunt de ordine publică, astfel încât nu se poate deroga de la acestea în nici un fel prin înţelegeri contractuale. Prezumţia instituită de art. 845 C. civ. Art. 845 C. civ. prezumă că înstrăinările făcute în favoarea unui succesibil în linie dreaptă de de cujus în timpul vieţii sub forma unor acte cu titlu oneros cu păstrarea dreptului de uzufruct sau contra unei rente viagere sunt donaţii preciputare care trebuie reunite valoric pentru calcul la activul net al succesiunii, imputarea lor făcându-se în primul rând pe cotitatea disponibilă a moştenirii, iar pentru diferenţă, dacă există, asupra părţii de rezervă cuvenite celui gratificat. Pentru ca prezumţia prevăzută la art. 845 C. civ. să-şi producă efectele trebuie să fie întrunite următoarelecondiţii: -actul de înstrăinare trebuie să prezinte aparenţa unui act cu titlu oneros. -actul să fie consimţit în favoarea unuia dintre succesibilii rezervatari în linie directă ai înstrăinătorului. -înstrăinătorul să-şi fi rezervat dreptul de uzufruct sau să fi stipulat în contrapartidă o rentă viageră.

69

IV. IMPUTAREA LIBERALITĂŢILOR Aşa cum am văzut, când există moştenitori rezervatari acceptanţi, masa de calcul se împarte în rezerva globală şi în cotitatea disponibilă a moştenirii. Simpla cunoaştere a cuantumului rezervei şi a cotităţii disponibile a moştenirii nu sunt suficiente, fiind necesară determinarea sectorului (rezervei sau cotităţii disponibile) asupra căreia trebuie imputate (calculate) liberalităţile făcute de defunct, căci dacă imputarea se face asupra rezervei, cotitatea disponibilă rămâne deschisă altor liberalităţi, iar dacă se face asupra cotităţii disponibile, aceasta se restrânge prin liberalităţile succesive până la epuizarea ei, liberalităţile ulterioare rămânând fără efecte. În cazul donaţiilor şi legatelor făcute în favoarea terţilor străini de moştenire sau a moştenitorilor nerezervatari, imputarea (calculul) liberalităţilor se va face într-o anumită ordine, inversă celei a reducţiunii acestora, întotdeauna din cotitatea disponibilă a moştenirii pentru a se determina dacă se înscriu în limitele acesteia, caz în care rămân eficiente, sau nu, caz în care vor fi supuse reducţiunii, aceşti gratificaţi neavând nici un drept asupra rezervei. Moştenitorul rezervatar beneficiar al unei donaţii nescutite de raport poate renunţa la calitatea de moştenitor legal (şi rezervatar), păstrând donaţia, fără a mai fi obligat la raport, aceasta imputându-se asupra cotităţii disponibile a moştenirii, ca şi cum donatarul ar fi un terţ gratificat străin de moştenire, iar donaţia preciputară (art. 752 C. civ.). Dacă însă cei gratificaţi sunt moştenitorii acceptanţi rezervatari ai defunctului, reunind în persoana lor atât caliatea de rezervatari cât şi de gratificaţi, se pune problema dacă liberalităţile primite de aceştia se impută mai întâi asupra rezervei şi excedentul, dacă există, asupra cotităţii disponibile a moştenirii sau invers, aceştia având vocaţie eventuală atât la rezerva, cât şi la cotitatea disponibilă a moştenirii? Răspunsul depinde de faptul dacă liberalitatea este preciputară (scutită de raport) (§ 1) sau nepreciputară (nescutită de raport) (§ 2). Liberalităţile preciputare sunt donaţiile scutite de raport prin voinţa dispunătorului ori prin natura lor (cazul donaţiilor făcute părinţilor, care nu au obligaţia legală de raport, şi al donaţiilor prezumate prevăzute la art. 845 C. civ.) şi legatele, afară de cele pentru care testatorul a prevăzut că sunt imputabile asupra rezervei. Fiind vorba de liberalităţi făcute de dispunător în ideea de a-l avantaja pe beneficiar, peste limitele rezervei legale, acestea se

70

impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii dacă au o valoare mai mică sau cel mult egală aceleia a părţii disponibile. Imputarea acestor liberalităţi asupra disponibilului se va face în ordinea inversă a reducţiunii lor (donaţiile mai vechi vor prima asupra celor mai recente, orice donaţie primând asupra legatelor – art. 850 C. civ.). În schimb, prin natura lor, liberalităţile nescutite de raport (nepreciputare), nu sunt definitive, adică făcute de dispunător în ideea de a-l gratifica pe beneficiar peste partea sa ereditară (rezervă), ci reprezintă doar un avans în contul viitoarei moşteniri, o atribuire anticipată de drepturi în contul moştenirii legale, care trebuie să fie adusă (raportată) la masa de bunuri ce urmează a fi împărţită între rezervatarii îndreptăţiţi la raport (descendenţii şi soţul supravieţuitor), raportul asigurând egalitatea între aceştia. Fiind un avans în contul moştenirii, fără intenţia de avantajare a donatarului în detrimentul celorlalţi rezervatari, principiul este că donaţile raportabile se impută asupra rezervei celui gratificat, iar nu asupra cotităţii disponibile a moştenirii. Din perspectiva imputării liberalităţilor, trebuie făcută însă distincţie între situaţia în care donaţia se înscrie în limitele rezervei celui gratificat şi situaţia când depăşeşte aceste limite. Dat fiind că imputarea liberalităţilor raportabile se face asupra rezervei celui gratificat, dacă donaţia raportabilă se înscrie în limitele rezervei, aceasta nu afectează în nici un fel cotitatea disponibilă a moştenirii care rămâne liberă pentru liberalităţile ulterioare făcute de defunct. Depăşirea limitelor rezervei celui gratificat printr-o donaţie raportabilă are consecinţe doar în cazul în care de cujus a făcut şi liberalităţi preciputare, care fac să existe o cotitate disponibilă, ele imputându-se asupra acesteia. Între comoştenitorii rezervatari ţinuţi la raport care vin singuri la moştenire, oricare ar fi valoarea donaţiei, raportul face ca aceştia să împartă succeiunea conform cotelor de moştenire legală, problema imputării donaţiei nepunându-se întrucât nu există parte rezervată a moştenirii şi nici cotitate.disponibilă. Atunci când există nu numai moştenitori rezervatari ţinuţi la raport, ci şi gratificaţi cu liberalităţi preciputare (fie că este vorba de terţi străini de moştenire, fie de erezi ai defunctului, rezervatari sau nerezervatari), donaţia raportabilă se impută mai întâi asupra rezervei celui gratificat, iar dacă aceasta nu este suficientă întrucât liberalitatea o depăşeşte în valoare, diferenţa se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii.

71

Donaţia astfel imputată fiind în acelaţi timp şi raportabilă, se va aduce în întregime la masa partajabilă, inclusiv partea care se impută asupra cotităţii disponibile, împărţindu-se între rezervatrii îndreptăţiţi la raport conform cotelor de moştenire legală. V. REDUCŢIUNEA LIBERALITĂŢILOR EXCESIVE Reducţiunea nu operează de drept, ea trebuie cerută de către rezervatarii în interesul cărora a fost reglementată rezerva (art. 848 C. civ.). Reducţiunea poate fi realizată pe cale convenţională (A) pe cale de excepţie (B) şi pe cale de acţiune (C). Acţiunea în reducţiune decurge pentru rezervatari dintr-un drept propriu – deptul la rezervă, şi nu dintr-un drept transmis lor pe cale succesorală, ceea ce face ca titularului acesteia să nu-i poată fi opuse excepţiile care i-ar fi putut fi opuse defunctului (de exemplu, copii defunctului pot ataca o vânzare a defunctului care ascunde o donaţie, fără ca dobânditorul să le poată opune excepţia de garanţie pentru evicţiune). Este vorba de o acţiune personală, iar nu reală. Ca atare, este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de trei ani, care începe să curgă de la data deschiderii moştenirii. Din caracterul personal decurge şi caracterul divizibil al acţiunii în reducţiune. Rezervatarii pot acţiona în comun solicitând reîntregirea rezervei globale, dar dacă dintr-un motiv sau altul acţiunea nu este introdusă decât de unul (unii) dintre rezervatari, reducţiunea nu va opera decât pentru partea de rezervă a reclamantului, iar nu pentru rezerva globală. Acţiunea în reducţiune fiind personală, rezervatarii pot renunţa la aceasta. Admiterea acţiunii în reducţiune are ca efect desfiinţarea în tot sau în parte a liberalităţii care încalcă rezerva succesorală. În dreptul nostru, pornind de la principiul potrivit căruia rezerva trebuie asigurată moştenitorilor în natură, regula este aceea a reducţiunii în natură, adică prin reintegrarea obiectului legatelor sau donaţiilor în rezerva succesorală (1°) şi doar excepţia cea a reducţiunii prin echivalent, prin compensarea valorică a obiectului liberalităţii reduse, rezerva reconstituindu-se prin plata unei sume de bani (2°). Reducţiunea prin echivalent, în dreptul nostru, se face prin excepţie în următoarele cazuri: -dacă donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului supravieţuitor cu scutire de raport, iar succesiunea conţine bunuri de aceeaşi natură.

72

-dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar obiectul donaţiei este un imobil şi partea supusă reducţiunii (care excede cotitatea disponibilă) este mai mică de jumătate din valoarea acestui bun. -dacă donatarul a înstrăinat înaintea deschiderii moştenirii bunul care a format obiectul donaţiei reductibile. -dacă bunul donat a pierit din culpa donatarului, acesta este obligat să suporte reducţiunea prin echivalent bănesc, după valoarea pe care bunul pierit ar fi avut-o la data deschiderii moştenirii; -dacă obiectul donaţiei l-a constituit o cantitate de bunuri fungibile, prin analogie cu cazul uzufructul unor asemenea bunuri reglementat de art. 526 C. civ., reducţiunea se va face prin restituirea unei cantităţi similare de bunuri. Ordinea reducţiunii liberalităţilor este guvernată de trei reguli care rezultă din dispoziţiile art. 850 şi 852 C. civ: legatele se reduc înaintea donaţiilor (a); legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional (b); şi donaţiile se reduc în ordinea inversă a datei lor (c). Pe lângă donaţiile şi legatele obişnuite, există însă şi liberalităţi hibride, care au caracteristici aparţinând atât donaţiilor cât şi legatelor (d). a). Regula reducţiunii legatelor înaintea donaţiilor este imperativă, dispunătorul nefiind în drept să stipuleze contrariul. b). Regula reducţiunii proporţionale a legatelor este supletivă, întemeindu-se pe voinţa prezumată a testatorului, poate fi înlăturată printr-o dispoziţie prin care se prevede o anumită ordine de reducţiune. c). Potrivit art.850 alin. 2 C. civ., „reducţiunea va începe de la cea din urmă donaţiune, după săvârşirea acesteia se va trece îndată la cea a doua după dânsa, şi aşa pe rând până la cea mai veche donaţiune”. Aşadar, spre deosebire de legate, donaţiile se reduc în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai recentă, după care se trece la următoarea şi aşa mai departe până când se va reconstitui rezerva. Dacă mai multe donaţii au fost făcute la aceeaşi dată, ele se vor reduce în mod proporţional. Importanţa datei în cazul donaţiilor este evidentă atunci când se pune problema ordinii reducţiunii acestora.

73

În cazul donaţiilor indirecte sau deghizate încheiate prin acte sub semnătură privată, data menţionată în act nu face credinţă decât între părţi, nu şi în privinţa terţilor, în rândul cărora se enumeră ceilalţi donatari gratificaţi de defunct, precum şi rezervatarii (care apărânduşi un drept dobândit direct de la lege, iar nu de la defunct, nu sunt avânzi-cauză ai acestuia în privinţa donaţiilor care le încalcă rezerva, ci terţi). Faţă de aceşti terţi data actului nu este opozabilă decât dacă a devenit certă în condiţiile art. 1182 C. civ. (prin prezentarea la o instituţie publică, înscrierea în registrul anume destinat, decesul uneia din părţile contractante sau prin menţionarea într-un act făcut de un funcţionar public). Referitor la donaţiile realizate sub forma darului manual, contrar susţinerilor unor autori, potrivit cărora dispoţiile art. 1182 C. civ. nu le sunt aplicabile întrucât ar fi excluse prin natura lor, proba datei acestora putându-se face prin orice mijloc de probă chiar şi de către donatar, s-a ajuns totuşi la concluzia că dobândesc dată certă prin decesul donatorului şi că sunt reductibile înaintea celorlalte donaţii, dar după legate, întrucât dispunătorul s-a desesizat de obiectul lor încă din tumpul vieţii. Dacă donatarul a cărui liberalitate trebuie redusă întrucât încalcă rezerva este insolvabil, problema care se pune este dacă riscul acestei insolvabilităţi este suportat de rezervatari, care sar vedea puşi în situaţia să suporte această pierdere, sau de către donatarul a cărui liberalitate ar urma la rând în ordinea reducţiunii donaţiilor în ordinea inversă a datei acestora, începând cu cea mai recentă. În general, se admite soluţia potrivit căreia insolvabilitatea este suportată de donatarul anterior, dar nu fără oarecare rezerve care decurg din faptul că, pe de o parte, soluţia nu este întrutotul consonantă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor, donatorul putându-şi revoca indirect o donaţie anterioară prin gratificarea unui insolvabil, iar pe de altă parte că jurisprudenţa care este citată de toţi autorii în sensul soluţiei menţionate se referă în realitate la un caz cu totul special, acela în care donatarul a cărei liberalitate era supusă reducţiunii era necunoscut. Dispoziţiile legale referitoare la ordinea reducţiunii donaţiilor sunt de ordine publică, astfel încât donatorul nu poate deroga prin voinţa sa de la acestea prevăzând o altă ordine de reducţiune. Această regulă decurge din principiul irevocabilităţii donaţiilor care nu poate fi eludat de dispunător, excepţie făcând donaţiile între soţi.

74

Conform prevederilor art. 844 C. civ., „dacă dispoziţia prin acte între vii sau prin testament, constituie un uzufruct sau o rendită viageră, a cărei valoare trece peste cantitatea disponibilă, erezii rezervatari au facultatea de a executa aceste dispoziţii sau de a abandona proprietatea cantităţii disponibile”. Cu alte cuvinte, în cazul în care liberalităţile excesive nu au ca obiect deplina proprietate, ci fie doar uzufructul, adică un dezmembrământ al proprietăţii, fie plata unei rente viagere, rezervatarii au opţiunea între acceptarea executării liberalităţii conform voinţei defunctului, mulţumindu-se cu restul drepturilor succesorale până la stingerea dreptului viager al celui gratificat, sau abandonarea cotităţii disponibile a moştenirii în deplină proprietate în favoarea beneficiarilor acelor liberalităţi, obţinând la rândul lor în deplină proprietate rezerva succesorală, fără a mai fi obligaţi să suporte uzufructul sau plata rentei viagere.

Titlul VI

DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ

I.

TITULARII DREPTULUI DE OPŢIUNE. Dreptul de opţiune aparţine tuturor

succesibililor, indiferent dacă titlul lor de moştenire este legea, testamentul sau contractul, ori dacă vocaţia lor este universală, cu titlu uniersal sau particulară. Dintre moştenitorii acceptanţi, în final, vor fi chemaţi efectiv la moştenire cei indicaţi de regulile aplicabile devoluţiunii legale, testamentare sau contractuale a moştenirii. Pentru minorii sub 14 ani şi pentru interzişi dreptul de opţiune succesorală se exercită de părinţi sau tutori (art. 105 alin.1, art. 124 alin. 1 şi art. 147 C. fam), în timp ce minorii între 14-18 ani îşi exercită singuri acest drept, cu încuviinţarea părinţilor sau tutorilor (art. 105 alin. 2 şi art. 124 alin. 2 C. fam). Fiind un act de dispoziţie, opţiunea succesorală necesită şi încuviinţarea autorităţii tutelare (art. 129 alin. 2 şi art. 105 alin. 3 C. fam.). Oricum, minorii şi interzişii sunt protejaţi şi prin faptul că în cazul lor acceptarea moştenirii nu poate fi făcută decât sub beneficiu de inventar (art. 19 din decretul nr. 32/1954), 75

afară de cazul acceptării forţate a moştenirii care este pură şi simplă, pentru aceasta cerându-lise însă capacitate delictuală. Se admite unanim că în ceea ce-i priveşte pe creditorii succesiunii, aceştia nu pot opta pe cale oblică în locul şi în numele succesibililor, motivul fiind că atâta timp cât nu au optat, aceştia din urmă sunt străini de moştenire, creditorii având însă dreptul de a urmări în anumite condiţii plata creanţelor lor, determinându-i pe succesibili să opteze (art. 706-711 C. civ.) (infra nr. 500). În schimb, în ceea ce-i priveşte pe creditorii succesibililor, fără îndoială că opţiunea succesorală este un drept cu conţinut patrimonial, numai că dat fiind caracterul său potestativ, nu poate fi exercitat pe cale oblică, cu atât mai mult cu cât opţiunea succesorală are un pronunţat carcter personal, numai cel în drept să opteze putând aprecia dacă este sau nu cazul să accepte sau nu o moştenire. II. CARACTERE JURIDICE Opţiunea se caracterizează prin faptul că este liberă (§ 1), pură şi simplă (§ 2), indivizibilă (§ 3), irevocabilă (§ 4) şi retroactivă (§ 5). Ipoteza ascunderii sau dosirii unor bunuri succesorale de către unii succesibili (art. 703 şi 712 C. civ.) necesită o analiză aparte. Ascunderea sau dosirea este sancţionată pe de o parte prin atribuirea forţată a calităţii de acceptant pur şi simplu (1°), iar pe de altă parte prin pierderea drepturilor sale asupra bunurilor ascunse sau dosite (2°). Acestea nu operează de drept, ci doar la cererea celor interesaţi. III. INEFICACITATEA OPŢIUNII SUCCESORALE Opţiunea succesorală este ineficace în cazul în care este făcută înaintea deschiderii moştenirii (§ 1), când consimţământul pe care îl conţine este viciat (§ 2), precum şi în caz de leziune (§ 3). Pe lângă aceste situaţii, care, după caz, atrag nulitatea absolută sau relativă, se impune şi prezentarea fraudei (§ 4), care atrage inopozabilitatea opţiunii. Opţiunea succesorală poate fie făcută în mod fraudulos, fie contra intereselor creditorilor succesibilului, caz în care poate fi revocată pe cale pauliană – art. 969 C . civ. – (A), fie contra moştenitorilor succesibilului, caz în care poate fi declarată inopozabilă în temeiul principiului fraus omnia corrumpit (B).

76

IV. TERMENNUL DE OPŢIUNE Îndată ce succesiunea s-a deschis, creditorii succesorali pot cere executarea creanţelor succesibililor defunctului. Aceştia, în principiu, nu pot fi însă obligaţi la plată decât dacă acceptă moştenirea. Pentru a opta în cunoştinţă de cauză au însă nevoie de timp. De aceea, art. 706 C. civ. conferă succesibililor posibilitatea de a cere suspendarea urmăririi până la întocmirea inventarului bunurilor succesorale, pentru aceasta având la dispoziţie un termen de 3 luni de la data deschiderii moştenirii, iar de la data întocmirii inventarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la data deschiderii moştenirii, pentru deliberare asupra opţiunii succesorale, au la dispoziţie un termen de 40 de zile. În interiorul termenelor pentru facerea inventarului şi pentru deliberare, erezii nu pot fi obligaţi să opteze într-un fel sau altul şi nici nu pot fi obligaţi la plata creanţelor succesorale (art. 708 C. civ.). Este vorba aşadar de o excepţie dilatorie. Conform dispoziţiilor art. 700 alin. 1 C. civ. (aşa cum a fost modificat prin Decretul nr. 73/1954), „dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii”. V. FORMELE OPŢIUNII 1. Acceptarea pură şi simplă Din dispoziţiile art. 689 C. civ. rezultă că acceptarea pură şi simplă a moştenirii este actul juridic prin care succesibilul chemat la moştenirea celui decedat îşi însuşeşte, dacă vrea, calitatea de erede pe care o are încă de la data deschiderii moştenirii, consolidând astfel transmisiunea succesorală care a operat la acest moment prin simplul fapt al decesului, dobândind drepturile succesorale (activul succesiunii) odată cu obligaţia de plată a datoriilor succesorale (pasivul succesiunii) chiar şi peste limitele activului succesoral dacă acesta se dovedeşte insuficient (ultra vires hereditatis). Acceptarea pură şi simplă a moştenirii este irevocabilă, afară de cazul în care succesibilul şi-a manifestat voinţa sub imperiul unui viciu de consimţământ. acceptarea pură şi simplă a moştenirii poate fi expresă (§ 1) sau tacită (§ 2).

77

Art. 689 fraza a II-a C. civ. dispune că acceptarea este expresă „când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat”. Conform dispoziţiilor art. 689 fraza a II-a C. civ., acceptarea „este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia de acceptare”. Rezultă aşadar că acceptarea moştenirii poate fi nu numai expresă, ci şi implicită, dedusă din îndeplinirea de către succesibil a unor acte juridice şi materiale din care rezultă voinţa sa de a a accepta moştenirea pur şi simplu. Actele de acceptare trebuie să fie neechivoce în sensul însuşirii calităţii de moştenitor, cele echivoce (care dau naştere la interpretări diferite) nu pot fi luate în considerare ca atare. Actele a căror îndeplinire implică în genere acceptarea tacită sunt: actele de dispoziţie juridică asupra bunurilor succesorale (a), actele de dispoziţie juridică asupra drepturilor succesorale (b), actele de dispoziţie materială asupra bunurilor succesorale (c), actele de administrare definitivă şi de folosinţă (d) şi actele care au ca finalitate atribuirea în tot sau în parte a succesiunii (e). Actele conservatorii, a căror îndeplinire nu implică acceptarea tacită se caracterizează, pe de o parte, prin urgenţa lor, iar pe de altă parte prin faptul că sunt utile tuturor, asigurînd conservarea, adică păstarea intactă a patrimoniului succesoral. Actele de administrare provizorie sunt reclamate şi ele de situaţii de urgenţă, neangajându-l pe succesibilul care le face ca moştenitor al defunctului. 2. Acceptarea sub beneficiu de inventar Aceasta permite succesibilului care o adoptă să dobândească moştenirea punându-se la adăpost de pericolul obligării sale la plata pasivului succesoral cu bunurile sale personale, dincolo de limitele activului succesoral, aşa cum se întâmplă în cazul acceptării pure şi simple a moştenirii. Este vorba aşadar de o acceptare, deci de o însuşire a calităţii de moştenitor, dar care nu obligă pe acceptant decât intra vires successionis. Datorită consecinţelor sale asupra creditorilor succesiunii (al căror gaj general se restrânge doar la bunurile succesorale), aceştia trebuie, pe de o parte, să fie informaţi asupra

78

acestei opţiuni, de unde necesitatea unei declaraţii exprese a succesibilului beneficiar, iar pe de altă parte protejaţi, de unde necesitatea întocmirii unui inventar, a unui act oficial care să determine consistenţa patrimoniului succesoral. Spre deosebire de acceptarea pură şi simplă a moştenirii, care poate fi şi tacită, acceptarea sub beneficiu de inventar nu poate fi decât expresă, necesitând îndeplinirea unor formalităţi ad solemnitatem. Acceptarea sub beneficiu de inventar este la libera apreciere a succesibililor, afară de cazul minorilor şi interzişilor judecătoreşti (art. 19 din Decretul nr. 31/1954), precum şi al moştenitorilor succesibilului decedat înaintea exercitării opţiunii succesorale între care există neînţelegeri asupra opţiunii succesorale ce trebuie adoptată, care nu pot accepta moştenirea decât sub beneficiu de inventar (art. 693 C. civ.). Acceptarea sub beneficiu de inventar nu este o acceptare sub condiţia rămânerii unui aciv după plata pasivului, ci una pură şi simplă, definitivă. După acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar, succesibilul nu mai poate renunţa la moştenire, ci doar la beneficiu, devenind acceptant pur şi simplu. Dacă formele certe de lege sunt îndeplinite, beneficiul de inventar, pe de o parte, face s ă opereze o separaţie de patrimonii între cel succesoral şi cel al acceptantului în această formă (A), iar pe de altă parte, duce la limitarea puterilor acceptantului beneficiar asupra activului moştenirii (B). Oricând acceptantul are facultatea de a abandona succesiunea (C). Avându-se însă în vedere faptul că, de regulă, acceptarea sub beneficiu de inventar se face în cazul moştenirilor a căror solvabilitate este dubioasă, obligaţia succesorului acceptant de plată a pasivului succesoral fiind limitat doar la valoarea activului şi la bunurile succesorale, în ideea protejării intereselor creditorilor succesorali şi a legatarilor, care îşi văd astfel limitat gajul general, prin lege (art. 714-723 C. civ.) s-au instituit anumite obligaţii în sarcina moştenitorului beneficiar. Potrivit dispoziţiilor art. 714 alin. 1 C. civ., „eredele beneficir administrează bunurile succesiunii”, dar face aceasta în calitatea sa de proprietar al moştenirii, iar nu de mandatar al creditorilor succesiunii, aică de administrator al bunurilor altuia.Potrivit dispoziţiilor art. 717 C. civ.şi art. 669-671 C. pr. civ., acceptantul beneficiar nu poate înstrăina imobilele succesorale decât cu autorizarea justiţiei şi numai prin licitaţie publică, asigurându-se astfel garanţia unui preţ loial stabilit.

79

În ceea ce priveşte bunurile mobile, acestea pot fi înstrăinate fără autorizarea justiţiei, dar numai prin licitaţie publică (art. 716 alin. 1 C. civ.). Se exceptează totuşi înstrăinarea fructelor şi produselor perisabile, care pot fi înstrăinate fără licitaţie. Succesibilul care acceptă moştenirea sub beneficu de inventar nu mai poate opta pentru renunţarea la moştenire, dar poate renunţa expres sau tacit la beneficiul de inventar. Este vorba de un avantaj, iar renunţarea la un avantaj este unanim admisă. Pentru aceasta renunţătorul trebuie să fie major, adică să aibă deplină capacitate de exerciţiu. Renunţarea la beneficiul de inventar trebuie să fie neechivocă. Simplul fapt al menţionării într-un act întocmit de acceptant doar a calităţii sale de moştenitor fără precizarea că este „acceptant beneficiar” sau „acceptant sub beneficiu de inventar” nu echivalează cu o a asemenea renunţare. Decăderea din beneficiul de inventar este prevăzută expres de lege, şi anume, în cazul moştenirorului care ascunde obiecte ale succesiunii sau cu rea-credinţă omite să le treacă în inventar (art. 712 C. civ.), precum şi în cazul înstrăinării bunurilor succesorale fără respectarea formelor cerute de lege (art. 716 şi 717 C. civ.). 3. Renunţarea la moştenire Renunţarea la moştenire este o manifestare de voinţă unilaterală. Ea poate fi tacită (implicită), atunci când succesibilul lasă să treacă termenul de prescripţie prevăzut de lege fără a face acte de acceptare a moştenirii, sau expresă, atunci când rezultă dintr-un act făcut în forma cerută de lege din care rezultă voinţa de a repudia moştenirea. Prin renunţarea la moştenire, succesibilul pierde dreptul la activul succesoral, fiind eliberat totodată şi de obligaţia de plată a pasivului succesoral. Ca şi acceptarea sub beneficiu de inventar, renunţarea la moştenire trebuie făcută cu respectarea unor condiţii de formă. Conform dispoziţiilor art. 76 alin. 4 din Legea nr. 36/1995 şi art. 80 din Regulamentul de aplicare a acesteia, renunţarea la moştenire se face printr-o declaraţie făcută în faţa notarului public şi înscrierea acesteia în registrul special ţinut de notarul public desemnat din circumscripţia judecătoriei unde defunctul şi-a avut ultimul domiciliu. Potrivit dispoziţiilor art. 696 c. civ., „eredele ce renunţă este considerat că nu a fost niciodată erede”, adică străin de moştenire cu efecte retroactive, de la data deschiderii

80

moştenirii. Pe cale de consecinţă, pe de o parte, acesta este lipsit de orice drept asupra activului moştenirii, iar pe de altă parte este degrevat de orice obligaţie de plată a datoriilor succesorale. Partea de moştenire care ar fi revenit renunţătorului dacă ar fi acceptat moştenirea revine comoştenitorilor sau moştenitorilor subsecvenţi, după caz, care au acceptat moştenirea (art. 697 C. civ.). Aceştia sunt avânzi-cauză ai defunctului, iar nu ai renunţătorului. Renunţătorul nu poate fi reprezentat de descendenţii săi, aceştia putând veni la moştenire doar în nume propriu atunci când sunt întrunite condiţiile cerute de lege (art. 698 C. civ.). Obligaţia de raport a donaţiilor nu mai subzistă pentru renunţător, acesta putând păstra obligaţliberalităţile primite în limitele cotităţii disponibile a moştenirii (art. 752 C. civ.). Spre deosebire de acceptarea moştenirii care este întotdeauna irevocabilă, renunţarea la moştenire poate fi retractată (revocată) în anumiete condiţii (art. 701 C. civ.). Raţinea este aceea de a evita ca succesiunea să rămână vacantă. Din dispoziţiile art. 701 C. civ. rezultă că retractarea renunţării poate surveni numai dacă: 1°) nu s-a împlinit în raport cu renunţătorul termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ.; 2°) succesiunea nu a fost acceptată de alţi moştenitori. Retractarea nu poate opera dacă moştenirea a fost acceptată de alţi succesibili, înainte sau după renunţarea la moştenire, fiind indiferent dacă această acceptare a fost expresă sau tacită, dacă emană de la un coerede sau de la un moştenitor subsecvent, oricare ar fi rangul în care acesta vine la moştenire (imediat după renţător sau în alt grad), ori dacă aparţine unui moştenitor legal sau testamentar.

Titlul VII

TRANSMISIUNEA ACTIVULUI ŞI PASIVULUI MOŞTENIRII

81

Capitolul I. OBIECTUL TRANSMISIUNII SUCCESORALE

Transmisiunea succesorală se diferenţiază de transmisiunile prin acte între vii prin faptul că, spre deosebire de acestea, are ca obiect nu doar un drept anume, ci universalitatea patrimoniului defunctului sau o cotă-parte din aceasta (în cazul transmisiunilor cu titlu universal). Dacă prin acte între vii patrimoniul persoanei fizice, care este un ansamblu de drepturi şi obligaţii, nu poate fi înstrăinat nici în tot, nici în parte, acest lucru este posibil doar în cazul decesului persoanei fizice titulare. În dreptul nostru, ca şi în dreptul francez, transmisiunea succesorală operează de plin drept de la data deschiderii moştenirii, chiar fără ca succesorii să ştie, ca o consecinţă a principiului că un patrimoniu nu poate rămâne fără titular nici un moment. Succesibilii chemaţi la moştenire şi consideraţi moştenitori de la data deschiderii acesteia, au însă dreptul de a renunţa la acest drept, neputând fi obligaţi să moştenească dacă nu doresc. Consideraţi continuatori ai persoanei defunctului, reprezentanţi ai acestuia, iar nu doar simpli avânzi-cauză, succesorii universali sau cu titlu universal nu sunt doar simpli succesori la bunuri sau lichidatori ai patrimoniului succesoral, ci titulari ai drepturilor şi obligaţi personal pentru datoriile succesorale, chiar dacă prin aceptarea sub beneficiu de inventar pot să limiteze obligaţiile de plată a datoriilor intra vires hereditatis. În principiu, drepturile personale nepatrimoniale aparţinând defunctului nu sunt transmisibile pe cale succeorală, putând fi însă ocrotite şi după decesul titularului în condiţiile prevăzute de art. 56 din Decretul nr. 31/1954. Dreptul de a acţiona pentru respectul vieţii private se stinge la decesul persoanei vizate, singura titulară a acestui drept, fiind netransmisibil la succesori, dar aceştia din urmă pot acţiona în nume propriu pentru atingerea adusă propriilor sentimente, de o manieră certă şi caracterizată, dacă atingerea adusă vieţii private a autorului lor le aduce un prejudiciu person. Patrimoniul succesoral cuprinde, pe de o parte, drepturile, adică activul succesoral, iar pe de altă parte, obligaţiile, adică pasivul succesoral. Activul moştenirii cuprinde toate drepturile reale şi de creanţă care nu se sting prin moartea titularului lor, şi anume: dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile;

82

drepturile reale derivate din dreptul de propreitate, cum ar fi cel de superficie sau de servitute; drepturile reale acesorii (ipotecă, gaj); dreptul real de folosinţă sau de accesiune; drepturile de creanţă, cum ar fi, de pildă, de a încasa preţul unui lucru vândut de de cujus, de a încasa o chirie scadentă, de a obţine restituirea unui împrumut fcut de de cujus etc.; drepturile patrimoniale de autor; dreptul de a exercita acţiunile patrimoniale care s-au născut în patrimoniul defunctului, cum este acţiunea în anulare pentru vicii de consimţământ ori acţiunea în daune contra unui terţ care a împiedicat pe de cujus să încheie un anumit contract în timpul vieţii. Pasivul succesoral cuprinde în primul rând datoriile succesiunii, cuprinzând obligaţiile născute în timpul vieţii lui de cujus care îl ţin pe acesta la plată la data deschiderii moştenirii, indiferent dacă izvorul acestora este contractual (ex.:obligaţia dea plăti preţul unui lucru cumpărat; de a restitui un bun aflat în depozit; de a plăti o chirie etc.), delictual (ex. :obligaţia de a despăgubi pe un terţ pentru prejudiciul cauzat de defunct printr-o faptă ilicită), quasidelictual sau quasicontractual (ex.:obligaţia de a plăti cheltuielile necesare şi utile făcute de un terţ ca gestor de afaceri al defunctului). Obligaţiile intuitu personae, chiar dacă ar avea un conţinut patrimonial, nu se transmit pe cale succesorală deoarece prin decesul debitorului se sting. Spre deosebire de datoriile succesiunii, care constituie pasivul moştenirii stricto sensu întrucât sunt obligaţii care îl ţineau pe defunct la data decesului, sarcinile moştenirii sunt obligaţii care se nasc după data deschiderii moştenirii, dar care decurg din faptul decesului lui de cujus. Fiind urmarea directă a morţii lui de cujus, aceste obligaţii sunt asimilate în principiu datoriilor propriu-zise ale succesiunii, urmând regimul juridic al acestora, cu toate că se nasc după deschiderea moştenirii şi că nu l-au ţinut nici un moment direct pe defunct. În această categorie se includ cheltuielile legate de înmormântarea defunctului (este vorba atât de înmormântarea porpriu-zisă, cât şi de slujbele religioase de pomenire ulterioare acesteia), în măsura în care nu sunt excesive în raport cu starea materială a celui decedat, precum şi cheltuielile de sigilare, de inventariere, taxele succesorale, de lichidare şi partaj ale moştenirii.

83

Capitolul II. TRANSMISIUNEA ACTIVULUI MOŞTENIRII

1. Principiul dobândirii imediate la data deschiderii succesiunii. Transmisiunea succesorală este una aparte întrucât nu are ca oiect un bun sau altul, ci un patrimoniu. Drepturile făcând parte din activul succesoral sunt dobândite de succesori imediat şi de plin drept de la data deschiderii moştenirii, oricare ar fi natura acestora, şi indiferent dacă succesiunea este legală, testamentară sau convenţională. Calitatea de subiect activ al drepturilor succesorale, indiferent dacă este vorba de drepturi reale sau de creanţă, se transmite de la de cujus la moştenitorii săi fără ca aceştia din urmă să trebuiască să facă ceva, iar uneori chiar fără ca să ştie. 2. Sezina şi dobândirea de drept a posesiunii moştenirii de către moştenitorii sezinari Art. 653 C. civ. prevede că „descendenţii şi ascendenţii au de drept posesiunea moştenirii din momentul morţii defunctului” şi că „ceilalţi moştenitori intră în posesiunea moştenirii cu permisiunea justiţiei”.Este vorba, în esenţă, de puterea conferită de lege unor moştenitori legali de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului, de a intra de plano, de la deschiderea succesiunii, fără vreo verificare prealabilă, în stăpânirea tuturor bunurilor succesorale, chiar dacă nu au dreptul la acestea, precum şi de a administra bunurile succesorale. Explicaţia acestei soluţii legislative constă în faptul că, având în vedere diversele interese particulare în prezenţă, Codul civil permite exerciţiul imediat al drepturilor succesorale acelor moştenitori care au un titlu prezumat valabil şi prezentând o aparenţă suficiant de sigură. Conform dispoziţiilor art. 653 alin. 1 C. civ., moştenitorii sezinari sunt doar descendenţii şi ascendenţii, adică rudele în linie dreaptă ale defunctului. Sezinei i se recunoaşte caracterul de ordine publică, în sensul că de cujus nici nu poate priva de sezină pe succesorii cărora legea le-o acordă, nici nu poate acorda sezina altor persoane decât cele prevăzute de lege, nici nu poate modifica atribuţiile conferite de lege sezinarilor.

84

Caracterul individual. Sezina este individuală, iar nu colectivă, ceea ce înseamnă că nu este conferită tuturor moştenitorilor sezinari în acelaşi timp, indiferent de ordinea chemării lor la moştenire, ci, dimpotrivă, conform ordinii în care sunt chemaţi de lege la moştenire. Totuşi, dacă succesorul chemat în primul rând la moştenire rămâne inactiv, moştenitorii subsecvenţi pot să preia posesia moştenirii şi să exercite acţiunile referitoare la aceasta, soluţie care se justifică prin caracterul virtual al sezinei, decurgând din raţiuni practice de conservare a drepturilor succeorale, moştenitorii subsecvenţi putând accepta succesiunea condiţinat (virtual) de renunţarea celor chemaţi în rang preferat. Caracterul succesiv. În cazul renunţării la moştenire a succesorului în rang preferat, sezina trece la următorul chemat de lege la moştenire, sens în care se spune că este succesivă. Caracterul indivizibil. Dacă moştenirea este deferită mai multor moştenitori legali de acelaşi rang (de pildă, celor trei copii ai defunctului), sezina aparţine tuturor acestora. În caz de dezacord între comoştenitori în legătură cu exercitarea sezinei, diferendul ar putea fi rezolvat prin numirea de către instanţa judecătorească a unui administrator provizoriu însărcinat cu gestiunea masei succesorale până la partaj. Indivizibilitatea sezinei permite comoştenitorului diligent, de pildă, să exercite singur acţiunea în revendicare a unui bun succesoral pentru reconstituirea integralităţii masei partajabile. De asemenea, în aceleaşi condiţii, permite exercitarea acţiunii în nulitatea unui act juridic încheiat de defunct sau a acţiunii pentru încasarea unei creanţe succesorale. Efectele sezinei. Sezina conferă celor în drept următoarele puteri: de a verifica titlurile moştenitorilor nesezinari (a), de a prelua şi administra bunurilor succesorale (b) şi de a reprezenta interesele succesiunii atât activ, exercitând acţiunile în justiţie, cât şi pasiv, ca pârât în acţiunile intentate de terţi (c). 3. Trimiterea în posesie a moştenitorilor nesezinari Pentru a se bucura pe deplin de drepturile succesorale, moştenitorii legali nesezinari trebuie să fie trimişi în posesie (A), în timp ce în cazul legatarilor, indiferent de natura legatului, aceasta se realizează prin predarea legatelor (B). Afară de rudele în line dreaptă ale defunctului, toţi ceilalţi moştenitori legali (colateralii, soţul supravieţuitor şi statul)

85

dobândesc sezina numai după trimiterea lor în posesie (art. 653 alin. 2 C. civ.), adică după îndeplinirea unei proceduri de verificare a vocaţiei la moştenire. În principiu, procedura de trimitere în posesie este graţioasă (necontencioasă), iar în prezent se realizează de notarul public de la locul deschiderii moştenirii. Trimiterea în posesie se realizează prin eliberarea certificatului de moştenitor sau de vacanţă succesorală (art. 83 şi 85 din Legea nr. 36/1995). Predarea legatelor. Legatarii nefiind incluşi de lege (art. 653 alin. 1 C. civ.) în categoria moştenitorilor sezinari, trebuie să fie trimişi în posesie, lucru care se realizează în forma specifică a predării legatelor (art. 889, 891, 895 şi 899 alin. 2 C. civ.). Predarea trebuie cerută de legatari celor ţinuţi la plata acestora (infra nr.589-591), regulă care este de ordine publică întrucât protejează interesele moştenitorilor legali, testatorul neputând dispensa prin voinţa sa pe legatari de necesitatea de a o formula. i. Predarea legatelor universale. Potrivit art. 899 C. civ., când testatorul are moştenitori rezervatari, predarea legatelor universale va fi cerută acestora. Descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi fiind moştenitori sezinari, sunt ţinuţi la predarea legatelor chiar de la data deschiderii moştenirii. În schimb, soţul supravieţuitor, care este moştenitor rezervatar, dar nu şi sezinar, nu este ţinut la predare decât după data trimiterii sale în posesie. Dacă nu există moştenitori rezervatari, conform dispoziţiilor art. 891 C. civ. – modificat implicit prin Legea nr. 36/1995 -, predarea se va cere notarului public competent să îndeplinească procedura succesorală notarială, care, atunci când testamentul este autentic, va cita doar pe legatar, iar atunci când testamentul este olograf sau mistic, va cita şi pe moştenitorii legali nerezervatari exheredaţi prin instituirea legatului (art. 75 alin. 2 din Legea nr. 36/1995). Dacă între legatarul universal şi moştenitorii exheredaţi există neînţelegeri, cererea va fi soluţionată de instanţa de judecată. ii. Predarea legatelor cu titlu universal: -dacă există numai moştenitori rezervatari, care în dreptul nostru sunt şi sezinari, predarea legatelor se va solicita acestora începând din momentul deschiderii moştenirii; -dacă există moştenitori legali nerezervatari care vin la moştenire, predarea se va cere acestora după punerea lor în posesie;

86

-dacă există moştenitori rezervatari şi un legatar universal nepus în posesie, predarea se va cere rezervatarilor, căci, în acest caz, numai aceştia au sezina moştenirii; -dacă există moştenitori legali şi un legatar universal pus în posesie, predarea se va cere acestuia din urmă întrucât legatul cu titlu universal nu se poate executa decât din cotitatea disponibilă a moştenirii; -dacă nu există nici moştenitori legali rezervatari, nici nerezervatari şi nici legatari universali, predarea legatului cu titlu universal se va cere curatorului numit de notarul public să administreze succesiunea vacantă. iii. Predarea legatelor particulare. În principiu, predarea legatelor particulare se face conform regulilor predării legatelor cu titlu universal, în plus, putând fi cerută şi legatarului cu titlu universal trimis în posesie sau legatarului particular obligat la plata unui alt legat particular, după predarea legatului său. Executorul testamentar chiar cu sezină nu are dreptul de a face predarea legatelor particulare, ci doar plata acestora. Prin excepţie, beneficiarul unui legat particular este scutit de a cere predarea legatului în cazuri cu sunt acela de liberare a legatarului de o datorie către defunct sau al detentorului precar (depozitar) al unui bun succesoral desemnat ca legatar.

Capitolul III. TRANSMITEREA PASIVULUI MOŞTENIRII

1. Plata pasivului revine moştenitorilor universali sau cu titlu universal. Din dispoziţiile art. 774, 775, 777, 793, 896 şi 902 C. civ. rezultă că, în principiu, la plata pasivului succesoral sunt ţinuţi moştenitorii universali sau cu titlu universal (moştenitorii legali, legatarii universali, legatarii cu titlu universal, instituiţii contractuali universali sau cu titlu universal).

87

Soluţia se justifică prin faptul că aceştia au vocaţie nu la un bun sau altul din succesiune, ci chiar la patrimoniul defunctului, care este nu un ansamblu de drepturi şi de obligaţii. 2. Situţia legatarilor şi instituiţilor contractuali particulari. Legatarii particulari şi instituiţii contractuali particulari nu sunt ţinuţi la plata pasivului succesoral (art. 775 şi 909 C. civ.), fiind simpli succesori la bunuri. Prin excepţie, legatarul sau instituitul contractual particular pot fi ţinuţi la plata unor elemente ale pasivului succesoral prin voinţa defunctului, cum este, de pildă, cazul obligării lor la plata unei datorii a defunctului cu titlu de sarcină a liberalităţii, ori cazul gratificării lor cu obligarea la plata unui alt legat cu titlu de sarcină a liberaltăţii ce le-a fost făcută. De asemenea, legatarul unui bun individual determinat poate fi obligat să suporte cu titlu de transmisiune accesorie o obligaţie asumată de defunct faţă de un terţ, cum este cazul transmiterii proprietăţii unui imobil închiriat de de cujus unui terţ, legatarul fiind obligat să respecte locaţiunea.

I. PRINCIPIUL DIVIZIUNII DE DREPT A OBLIGAŢIEI DE PLATĂ A PASIVULUI SUCCESOAL ŞI EXCEPŢIILE DE LA ACESTA

Regula diviziunii de drept a obligaţiei de plată a pasivului succesoral În cazul în care la succesiune vin mai mulţi succesori ţinuţi la plata pasivului succesoral problema care se pune este dacă fiecare dintre aceştia poate fi urmărit de creditori pentru plata întregului pasiv sau doar pentru partea ce îi revine din moştenire. Principiul consacrat de Cod este acela că pasivul succesiunii se divide de drept din momentul deschiderii succesiunii, moştenitorii (legali, testamentari sau instituiţi contractual) fiind ţinuţi la plată în proporţie cu partea ce le revine din moştenire (art. 777, 893, 896, 902 şi 1060). Chiar dacă unele texte vorbesc de obligaţia moştenitorilor la plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii fiecare „în proporţie cu ce ia” (art. 774 C. civ.) sau cu „emolumentul său” (art. 775 C. civ.), aceasta este doar o simplă scăpare de limbaj, în realitate, întinderea obligaţiei la plata

88

pasivului nu se raportează în nici un fel la folosul efectiv, ci la cota parte din moştenire la care au vocaţie succesorală. De pildă, un legatar cu titlu universal al cotei de 1/2 din moştenire obligat prin testament la plata unor legate particulare care diminuează la jumătate valoarea părţii ce îi revine efectiv din moştenire, va fi ţinut la plata a 1/2 din datoriile şi sarcinile moştenirii, iar nu doar la 1/4 cât a cules efectiv din moştenire. Aşadar, dacă la moştenire vin mai mulţi succesori ţinuţi la plata pasivului, creditorii, pe de o parte, vor trebui să urmărească pe fiecare pentru o cotă-parte din pasiv corespunzătoare părţii ce îi revine din moştenire (ex.: dacă la moştenire vin trei copii, fiecare va fi urmărit pentru 1/3 din pasiv), iar pe de altă parte, vor suporta riscul insolvabilităţii unora sau altora dintre aceştia dacă sunt acceptanţi pur şi simplu, chiar dacă succesiunea este solvabilă, afară de cazul în care au cerut separaţia de patrimonii. II. CONTRIBUŢIA LA PLATA PASIVULUI

1. Principiul contribuţiei proporţionale la plata pasivului şi excepţiile de la acesta. Contribuţia la plata efectivă a pasivului succesoral, ca şi obligaţia la plata pasivului, trebuie să fie în principiu proporţională cu partea succesorală ce revine fiecărui moştenitor. Excepţiile de la regula contribuţiei proporţionale la plata pasivului pot rezulta fie din voinţa defunctului exprimată printr-un testament, fie din voinţa succesorilor care se înţeleg între ei. În aceste cazuri, aşa cum am văzut, obligaţia de plată nedivizată a pasivului (sau în alte proprorţii decât cea pe criteriul părţii ce revine fiecărui succesor din moştenire) nu poate fi impusă creditorilor succesiunii, care pot urmări pe fieare moştenitor pentru partea ce-i revine, dar poate fi impusă între succesori. Aşadar, şi în această situaţie, dacă creditorii au urmărit pe moştenitori proporţional cu partea ce revine fiecăruia din moştenire, contribuţia efectivă a fiecăruia se va fixa în final conform voinţei testatorului sau a succesorilor, după caz, prin recursuri între ei. În sfârşit, nu este exclus ca un succesor să plătească spontan datorii succesorale în proporţie mai mare decât este obligat, caz în care are dreptul la un recurs contra celorlalţi pentru plata părţii contributive a fiecăruia. Regimul juridic al acestor recursuri între succesori diferă după cum solvens-ul a fost ţinut (obligat) sau nu la plată.

89

III. LICHIDAREA PASIVULUI SUCCESORAL 1 . Principiul lichidării neorganizate a pasivului

Referitor la lichidarea pasivului succesoral, două sunt sistemele care pot fi concepute: 1°) Sistemul germanic de lichidare organizată a succesiunii. În acest sistem, patrimoniul succesoral rămâne distinct de patrimoniul personal al succesorilor până la lichidarea pasivului, iar ceea ce se transmite la succesori este doar activul net al moştenirii (dacă rămâne), creditorii succesorali obţinând plata creanţelor lor doar prin valorificarea bunurilor lăsate de defunct. În plus, lichidarea patrimoniului succesoral se face printr-o procedură colectivă şi egalitară, la care participă toţi creditorii succesorali, iar dacă patrimoniul succesoral nu este suficient pentru plata pasivului, fiecare dintre aceştia va suporta în mod proporţional cu creanţa sa această pierdere. Orice concurs între creditorii succesorali şi creditorii personali ai succesorilor este exclus în acest sistem. 2°) Sistemul francez de lichidare neorganizată, care este şi sistemul Codului civil român. Conform acestui sistem, patrimoniul succesoral nu-şi păstrează individualitatea, confundându-se din momentul deschiderii succesiunii cu patrimoniul personal al succesorilor. Succesorii fiind consideraţi continuatori ai persoanei defunctului, creditorii succesorali devin creditori ai succesorilor, având dreptul de a-şi realiza creanţele ultra vires hereditatis. La rîndul lor, creditorii personali ai succesorilor pot urmări indistinct nu numai bunurile din patrimoniul propriu al debitorilor lor, ci şi pe cele care au intrat în acest patrimoniu prin succesiune, practic, cele două patrimonii devenind unul singur.Moştenitorii succed în acest sistem la activul brut, fiecare primind alături de cota-parte cuvenită din activul moştenirii şi cota-parte corespunzătoare din pasiv. Lichidarea creanţelor succesorale nu este organizată în nici un fel, fiecare creditor urmărind individual plata creanţei sale. Plata creanţelor se face în ordinea urmăririi lor silite sau după voinţa succesorilor. În caz de insolvabilitate a debitorului, creditorii plătiţi mai întâi rămân bine plătiţi în dauna celorlalţi. Se naşte astfel riscul ca insolvabilitatea succesorilor să se repercuteze asupra creditorilor succesiunii, care se pot vedea concuraţi de creditorii personali ai succesorilor la urmărirea bunurilor succesorale. De aceea, dar şi pentru a se asigura o contrapondere la posibilitatea pe care succesorii o au de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar ferindu-

90

şi patrimoniul propriu de riscul urmăririi de către creditorii succesorali, legea a pus la dispoziţia acestora din urmă posibilitatea de a cere separaţia patrimoniului succesoral de patrimoniile personale ale sucesorilor. De asemenea, pentru a se elimina riscul fraudării legatarilor particulari, ale căror legate au ca obiect bunuri fungibile, prin risipirea lor de către succesori prin folosirea în interes propriu a principiului lichidării neorganizate a pasivului succesoral, legea a pus la dispozţia acestor legatari o ipotecă asupra imobilelor succesorale pentru garantarea plăţii legatelor. 2. Separaţia de patrimonii la cererea creditorilor succesorali. Interesul separaţiei patrimoniului succesoral de acela al moştenitorului defunctului apare când moştenirea este solvabilă, iar moştenitorul insolvabil, caz în care creditorii personali ai acestuia ar putea prejudicia creditorii succesorali prin urmărirea bunurilor lăsate de defunct, care, prin confuziunea patrimoniului succesoral cu cel personal al moştenitorului acceptant pur şi simplu, garantează şi plata acestora. Reglementată exclusiv în interesul creditorilor succesorali, separaţia de patrimonii este un beneficiu, un privilegiu care conferă acestora dreptul de a avea prioritate la urmărirea bunurilor succesorale, înlăturând concurenţa creditorilor moştenitorului, dar cu păstrarea dreptului de a urmări bunurile personale ale moştenitorului. Deşi denumită „separaţie de patrimonii”, instituţia analizată, spre deosebire de beneficiul de inventar, nu realizează o reală izolare a patrimoniului succesoral de acela al moştenitorului, primul destinat doar creditorilor succesorali, iar cel de al doilea doar creditorilor moştenitorului. Dimpotrivă, pe de o parte, moştenitorul nu-şi pierde prerogativele sale asupra bunurilor succesorale, iar pe de altă parte, nu numai că creditorii succesiunii pot urmări bunurile din patrimoniul personal al moştenitorului fără nici o restricţie, ci chiar şi creditorii moştenitorului pot urmări bunurile succesorale, dar numai dacă după îndestularea creditorilor succesorali mai rămân bunuri din moştenirea lăsată de defunct. Este vorba în esenţă de un privilegiu, care introduce o cauză de preferinţă în favoarea anumitor creditori (creditorii succesorali) asupra anumitor bunuri (bunurile succesorale), în dauna altor creditori (creditorii moştenitorului).

91

Separaţia nu poate fi înţeleasă pe deplin fără analizarea efectelor sale în raport cu moştenitorul defuctului (a), în raport cu ceilalţi creditori (b) şi în raport cu teţii subdobânditori ai bunurilor succesorael în privinţa cărora s-a invocat privilegiul (c).

IV. PETIŢIA DE EREDITATE

Petiţia de ereditate poate fi definită ca fiind acţiunea prin care un moştenitor având vocaţie legală sau testamentară universală sau cu titlu universal solicită să i se recunoască această calitate în scopul de a dobândi bunurile succesorale deţinute de un terţ care pretinde a fi el adevăratul moştenitor universal sau cu titlu universal al defunctului. Disputa părţilor are aşadar ca obiect specific calitatea de moştenitor universal sau cu titlu universal a defunctului, predarea bunurilor succesorale fiind doar miza acestei dispute. Prin obiectul său, petiţia de ereditate se diferenţiază de acţiunea în revendicare, care se referă la simpla dispută asupra proprietăţii unui bun individual determinat, cum este cazul când moştenitorului legal al defunctului i se refuză predarea unui bun sub cuvânt că nu a aparţinut defunctului, ci terţului care îl deţine în prezent. Ceea ce este specific revendicării este faptul că „cele două părţi se pretind proprietare ale aceluiaşi bun, nu moştenitoare ale aceluiaşi autor”. Acţiunea este reală întrucât disputa poartă asupra vocaţiei succesorale a părţilor litigante, având drept consecinţă esenţială transmiterea proprietăţii patrioniului succesoral, admiterea ei răsfrângându-se şi asupra terţilor. Dacă se acceptă caracterul real al acţiunii în petiţie de ereditate, problema care se pune este ce drept real apără aceasta, ştiut fiind că singur dreptul de proprietate este imprescriptibil, pe când celelalte drepturi reale sunt supuse prescripţiei de 30 de ani (art. 21 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, combinat cu dispoziţiile art. 1890 C. civ.), nicidecum de 3 ani, care se aplică doar drepturilor personale. Răspunsul nu poate fi decât unul – dreptul de proprietate asupra universalităţii succesorale. Or, dacă este aşa, acţiunea în petiţie de ereditate este imprescriptibilă.

92

Dacă acţiunea în petiţie de ereditate este admisă, recunoaşterea titlului de moştenitor al reclamantului produce efecte de la data deschiderii moştenirii. În această situaţie, se impune analizarea, pe de o parte, a efectelor în raporturile dintre reclamant şi pârât (A), iar pe de altă parte a raporturilor dintre reclamant şi terţi (B). Ca urmare a admiterii petiţiei de ereditate, reclamantul are dreptul la restituirea tuturor bunurilor succesorale dacă se află într-o situaţie în care dreptul său primează pe acela al pârâtului (de pildă, este beneficiarul unui legat universal, iar pârâtul este un frate al defunctului, moştenitor nerezervatar, exheredat prin instituirea legatarului), iar dacă este doar comoştenitor împrună cu pârâtul (de pildă, şi-a dovedit filiaţia din afara căsătoriei faţă de defunct, iar pârâtul este fiul legitim al lui de cujus) între ei se va naşte starea de indiviziune succesorală care se tranşează prin partaj. În situaţia în care pârâtul trebuie să restituie bunurile succesorale pe care le deţine, se va face deosebire după cum acesta este de bună sau de rea-credinţă (a cunoscut sau nu că reclamantul este adevăratul moştenitor). Pârâtul de bună-credinţă trebuie să restituie bunurile succesorale în starea lor actuală sau, dacă le-a înstrăinat cu titlu oneros, trebuie să restituie preţul încasat. Dacă unul sau altul din bunurile succesorale a pierit fortuit, obligaţia de restituire se stinge. Pârâtul va răspunde însă pentru deteriorările suferite de bunurile succesorale din culpa sa. Fructele bunurilor succesorale revin pârâtului până la data cererii de restituire, iar după aceasta reclamantului. Pârâtul de rea-credinţă, căruia îi este asimilat şi moştenitorul nesezinar care nu a fost trimis în posesie, trebuie să restituie bunurile succesorale în starea în care le-a primit, iar dacă acest lucru nu este posibil întrucât le-a înstrăinat sau au pierit fortuit, va restitui reclamantului valoarea lor actuală. Fructele bunurilor succesorale revin reclamantului de la data deschiderii moştenirii. Dacă pârâtul moştenitor aparent a încheiat în intervalul de timp de la data deschiderii moştenirii şi până la introducerea acţiunii în petiţie de ereditate acte juridice de dispoziţie cu privire la bunurile succesorale, problema care se pune este ce soartă vor avea acestea. Din acest punct de vedere, dacă s-ar urma cu rigoare principiul nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drpturi decât are el însuşi), actele

93

încheiate de proprietarul aparent ar trebui să rămână fără efecte, iar terţii subdobânditori obligaţi la restituire în favoarea reclamantului din petiţia de ereditate. Aplicarea strictă a acestui principiu ar duce însă la consecinţe inacceptabile, astfel încât însuşi legiuitorul a temperat aplicarea sa în unele situaţii (a), iar în altele practica judiciară şi doctrina prin intermediul preincipiului error communis facit jus (b).

Titlul VII PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ ŞI DOVADA DREPTURILOR SUCCESORALE PRIN CERTIFICATUL DE MOŞTENITOR

Procedura succesorală notarială este o procedură graţioasă, necontencioasă. Ea nu este obligatorie, dar parcurgerea acesteia este utilă întrucât asigură succesorilor obţinerea certificatului de moştenitor, act care face dovada calităţii lor, a drepturilor ce le revin şi a conţinutului patrimoniului succesoral. În caz de litigiu, moştenitorii se pot adresa direct instanţei de judecată pentru rezolvarea conflictelor dintre ei ori dintre ei şi terţi. Reglementarea acestei prceduri se regăseşte în dispoziţiile Legii nr. 36/1995 privitoare la notarii publici şi activitatea notarială, precum şi ale Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, adoptat prin Ordinul nr. 710/C al ministrului justiţiei. Aşa cum precizează art. 76 alin.1 din Legea nr. 36/1995, „în cadrul procedurii succesorale, notarul public stabileşte calitatea moştenitorilor şi legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum şi compunerea masei succesorale”. Transmisiunea succesiunii de la defunct la moştenitorii săi nu este condiţionată în nici un fel de îndeplinirea procedurii succesorale notariale.

94

În conformitate cu dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 36/1995, competenţa teritorială de rezolvare a procedurii succesorale notariale revine notarului public mai întâi sesizat din circumscripţia teritorială a judecătoriei de la locul ultimului domiciliu al defunctului. În cazul persoanelor care nu au avut ultimul domiciliu în ţară, competenţa revine notarului public din circumscripţia judecătoriei locului din ţară în care defunctul a avut bunurile cele mai importante ca valoare. Notarul public sesizat are obligaţia de a-şi verifica în prealabil competenţa teritorială, iar dacă va constata necompetenţa sa, se va desesiza fără citarea părţilor, trimiţând dosarul notarului competent. Potrivit art. 68 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, procedura succesorală notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate (care are vocaţie succesorală concretă), a procurorului, precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, atunci când în succesiune se află bunuri imobile. Potrivit dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 36/1995, după ce constată că este legal sesizat şi înregistrează cererea de deschiderea a procedurii succesorale, notarul public dispune citarea moştenitorilor legali care au vocaţie la moştenire, a legatarilor şi a executorilor testamentari, dacă este cazul. Erorile materiale cuprinse în încheierea finală, precum şi eventualele omisiuni vor putea fi îndreptate pe baza unei încheieri, la cererea moştenitorilor, făcându-se menţiune despre aceasta în încheierea finală şi pe toate exemplarele cerificatului de moştenitor, dacă acesta a fost eliberat între timp. Eliberarea certifcatului de moştenitor. Potrivit art. 83 din Legea nr. 36/1995, pe baza încheierii finale, în termen de 20 de zile de la data acesteia, se va elibera certificatul de moştenitor, care va cuprinde constatările făcute de notar referitor la compunerea masei succesorale, numărul şi calitatea moştenitorilor, precum şi la cotele ce revin moştenitorilor universali sau cu titlu universal, ori la bunurile ce revin legatarilor particulari. Câte un exemplar al certificatului de moştenitor se va elibera fiecărui succesor, după achitarea taxelor notariale şi a onorariului cuvenit notarului public. Dacă prin testament s-a instituit un executor testamentar, se va elibera în condiţiile menţionate mai sus un certificat constatator al acestei calităţi (art. 83 alin.3 din Legea nr. 36/1995).

95

Când nu se face dovada existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori când determinarea acestora ar presupune operaţiuni de durată, la cererea moştenitorilor, se poate emite un certificat de calitate de moştenitor (art. 84 din Legea nr. 36/1995). Certificatul de moştenitor constituie un mijloc de dovadă care atestă calitatea de moştenitor, cota-parte sau bunul (în cazul legatelor particulare) ce revine fiecărui moştenitor, precum şi componenţa masei succesorale. Odată acceptată succesiunea în termenul prevăzut de lege, certificatul de moştenitor, care este un act constatator (probator), poate fi eliberat oricând, titlul translativ de proprietate mortis causa constituindu-l, după caz, moştenirea legală, testamentară sau convenţională, cu efecte de la data deschiderii moştenirii, iar nu instrumentul care probează acest lucru (certificatul de moştenitor). Este motivul pentru care certificatul de moştenitor nu poate fi invocat ca just titlu pentru uzucapiunea de scurtă durată.

Titlul IX PLURALITATEA DE MOŞTENITORI

I. INDIVIZIUNEA SUCCESORALĂ

Când moştenirea se deferă la doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie la întreg sau la cote-părţi din aceasta între ei se naşte starea de indiviziune. Ea se caracterizează prin faptul că fiecare dintre moştenitori, conform vocaţiei sale, are dreptul la o cotă-parte ideală (matematică) din moştenire (1/2, 1/3, 1/4 etc.), iar nu la anumite bunuri din aceasta. Caracterul neorganizat şi temporar. Potrivit concepţiei care stă la baza Codului civil, indiviziunea este o situaţie juridică neorganizată, adică nereglementată de lege. Spre deosebire de dreptul german, care conferă gestiunea indiviziunii unui organ independent de titularii drepturilor indivize, în sistemul francez (care ste şi cel al Codului civil român), caracterul neorganizat al indiviziunii face ca cel mai neînsemnat act de administrare în privinţa bunului

96

sau patrimoniului indiviz să nu poată fi adoptat decât cu acordul tuturor coindivizarilor, conform regulii unanimităţii. În această concepţie, starea de indiviziune este una neconvenabilă şi deci doar temporară, oricare coindivizar putând solicita oricând partajul (art. 728 alin. 1 C. civ.), în final, după partaj, starea de indiviziune este înlăturată chiar şi pentru trecut, moştenitorii cărora li sau atribuit individual bunurile succesorale fiind consideraţi proprietari de la data deschiderii moştenirii (art. 786 C. civ.). Subrogaţia reală. Bunurile care compun patrimoniul lăsat de defunct la data deschiderii moştenirii pot fi înlocuite pe parcursul indiviziunii cu alte bunuri, fie prin vânzarea lor contra unui preţ, fie prin schimb, fie prin plata unei indemnizaţii de asigurare în cazul distrugerii unui bun asigurat etc. În toate aceste situaţii, în temeiul principiului subrogaţiei reale, bunul care înlocuieşte pe cel succesoral va avea situaţia juridică a acestuia, fiind supus la partaj aceloraşi reguli. Fructele şi veniturile bunurilor succesorale sporesc masa indiviză. Este de principiu că toate fructele şi veniturile bunurilor succesorale sporesc masa indiviză (fructus augent hereditatem), cuvenindu-se coindivizarilor conform cotelor ce le revin fiecăruia din moştenire. Se exceptează de la regulă cazul în care între coindivizari se realizează un partaj de folosinţă (provizoriu), situaţie în care fiecare va beneficia pentru sine de fructele bunurilor succesorale din lotul său. Convenţia părţilor (art. 969 C. civ.) derogă în acest caz de la regula supletivă fructus augent hereditatem. Sporirea sau scăderea valorii bunurilor succesorale profită sau, după caz, afectează indiviziunea. Între deschiderea moştenirii şi partajul succesoral, bunurile făcând parte din indiviziunea succesorală pot cunoaşte variaţii de valoare în plus (prin sporirea valorii lor) sau în minus (prin scăderea valorii lor). Ca efect al principiului potrivit căruia bunurile succesorale se împart după valoarea lor de la data partajului, sporirea sau scăderea valorii bunurilor succesorale profită sau, dimpotrivă, afectează, indiviziunea, fiecare coidivizar suportându-le în raport cu cota-parte ce îi revine din moştenire.

97

Codul nostru civil nu conţine norme în privinţa regimului juridic al bunurilor succesorale pe timpul indiviziunii. Practica judiciară şi doctrina au construit acest regim pornind de la regulile de drept comun. Pentru conturarea acestui regim este necesar de analizat exercitarea atributelor dreptului de proprietate –uzul, folosinţa şi dispoziţia (§ 1), iar apoi regula unanimităţii şi a excepţiilor de la aceasta în privinţa actelor juridice încheiate de coindivizari cu terţii (§ 2). Oricare coindivizar poate cere oricând partajul. Concepută de legiuitor ca o satare provizorie, indiviziunea succesorală încetează prin partaj. Este vorba despre un drept discreţionar care exclude ideea de exercitare abuzivă, oricare ar fi motivele care îl animă pe reclamant. Coindivizarii pot avea în anumite circumstanţe interesul de a menţine starea de indiviziune. Legea le permite să realizeze acest lucru prin convenţii care îi obligă la aceasta, dar pe perioade care nu pot depăşi cinci ani (art. 728 alin. 2 C. civ.). Acordul între coindivzari trebuie să fie unanim.

II. RAPORTUL LIBERALITĂŢILOR

Liberalităţile făcute de defunct prin acte între vii (donaţii) sau prin acte juridice mortis causa (legate) se impută asupra cotităţii disponibile a moştenirii, iar când depăşesc limitele acesteia sunt supuse reducţiunii. Defunctul poate gratifica prin liberalităţi orice persoană, inclusiv pe moştenitorii săi legali rezervatari. Prin aceasta dispunătorul îşi poate manifesta preferinţa faţă de unul sau altul dintre rezervatari, care pe lângă rezerva legală poate beneficia de liberalităţi în limitele cotităţii disponibile a moştenirii. Din dispoziţiile art. 738 şi 751 C. civ., precum şi ale art. 3 din Legea nr. 319/1944, rezultă că în cazul în care la moştenire vin doi sau mai mulţi descendenţi ai defunctului ori soţul supravieţuitor împreună cu unul sau mai mulţi descendenţi, iar unul sau mai mulţi dintre aceşti moştenitori au fost gratificaţi de defunct cu donaţii, cel (cei) gratificat (ţi) va (vor) fi obligat (ţi) să raporteze la masa succesorală donaţia primită, dacă donatorul nu a dispus altfel.

98

Raportul este instituţia în virtutea căreia un moştenitor este obligat să readucă (reîntoarcă) la masa succesorală, în natură sau prin echivalent, donaţia primită pentru ca astfel reconstituită masa succesorală să fie împărţită conform cotelor de moştenire legală între moştenitorii obligaţi la raport. Prin reintegrarea donaţiilor nescutite de raport în masa succesorală se asigură descendenţilor şi soţului supravieţuitor egalitatea de tratament, în sensul că fiecare va moşteni conform vocaţiei sale legale (care poate fi egală, când este vorba de descendenţi, sau inegală, când este vorba de soţul supravieţuitor), fără favorizarea unora în dauna altora (aşa cum se întâmplă în cazul liberalităţilor preciputare, nescutite de raport). Raportul donaţiilor nu se confundă cu reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net al moştenirii a valorii donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii, raportul privind doar anumite donaţii, în timp ce reunirea fictivă toate donaţiile făcute de defunct. Reunirea fictivă este o operaţiune de stabilire a masei de calcul (elementul de referinţă pentru stabilirea rezervei şi a cotităţii disponibile), în timp ce raportul liberalităţilor este o opreaţiune ulterioară celei de reunire fictivă (pentru calcul) a donaţiilor, care are menirea de a stabili componenţa părţii din masa de împărţit care se deferă potrivit regulilor moştenirii ab intestat între descendenţii celui decedat şi soţul supravieţuitor al acestuia. Una şi aceeaşi donaţie, dacă este raportabilă, este supusă mai întâi reunirii pentru calcul la activul net al moştenirii, după care, prin raport, este efectiv inclusă - în natură sau prin echivalent – în partea de moştenire care se deferă conform regulilor moştenirii legale, fiind un instrument de stabilire a masei partajabile. De asemenea, raportul donaţiilor nu se confundă cu reducţiunea liberalităţilor excesive, pe de o parte, întrucât raportul poate fi înlăturat prin voinţa dispunătorului, în timp ce reducţiunea nu, iar pe de altă parte întrucât raportul, produce efecte de drept între moştenitorii care au acceptat succesiunea, în timp ce reducţiunea produce efecte numai dacă este cerută, privind măsuri care trebuie dispuse de instanţă. Liberalităţile raportabile. Întemeiat pe voinţa prezumată a defunctului, obiectul raportului îl constituie toate donaţiile primite de la defunct de cel ţinut la raport, indiferent dacă au fost directe sau indirecte (art. 751 C. civ.).

99

În afara donaţiilor exceptate de la raport prin voinţa dispunătorului, care produc efecte în limitele cotităţii disponibile, pentru rest fiind supuse reducţiunii, sau prin voinţa donatarului, care renunţând la moştenire este considerat străin de aceasta, caz în care donaţia se va imputa asupra cotităţii disponibile, fiind supusă reducţiunii dacă trece peeste limitele acesteia (art. 752 C. civ.), există donaţii exceptate de la raport prin voinţa legii. Este vorba de dispensele de raport prevăzute la art. 759 şi 762 C. civ. Persoanele ţinute la raport. Din dispoziţiile art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944, rezultă că obligaţia de raport revine descendenţilor şi soţul supravieţuitor atunci când cumulează calitatea de moştenitor legal (A) cu aceea de beneficiar al unei donaţii nescutite de raport (nepreciputare) (B). Raportul liberalităţilor nu se poate face decât în cazul moştenirii ab intestat, nu şi a celei testamentare, care se întemeiază pe voinţa defunctului. Raportul nu este datorat decât de moştenitorii legali acceptanţi, nu şi de către cei care renunţă la moştenire, devenind străini de aceasta. În cazul în care sunt întrnite condiţiile reprezentării, reprezentantul trebuie să raporteze donaţiile primite de reprezentat, chiar dacă a renunţat la succesiunea acestuia (art. 755 fraza a II-a C. civ.). Două sunt modalităţile în care poate fi executat raportul donaţiilor: în natură sau prin echivalent valoric sau luare mai puţin (art. 764 C. civ.). Raportul în natură presupune reunirea la masa partajabilă chiar a bunului care a fost donat, acesta putând fi atribuit la partaj oricărui coindivizar (inclusiv celui căruia i-a fost donat, dar de astă dată cu titlu de partaj), pe când raportul prin echivalent sau luare mai puţin presupune păstrarea de către cel gratificat în natură a bunului donat, la partaj, pentru restabilirea egalităţii, fie permiţându-se celorlalţi coindivizari să preia fiecare din masa partajabilă o cantitate de bunuri similare, restul împărţindu-se conform cotelor legale (raportul prin preluare) (art. 739 C. civ.), fie imputând valoarea donaţiei primite asupra părţii celui ţinut la raport, acesta primind în completare restul rămas după ce comoştenitorii primesc fiecare din masa partajabilă bunuri până la concurenţa cotelor ce le revin din moştenire (raportul prin imputaţie). Raportul prin luare mai puţin este posibil doar în cazul în care cota-parte din moştenire revenind celui ţinut la raport este mai mare decât valoarea donaţiei, iar moştenirea solvabilă. În

100

caz contrar, donatarul trebuind să indemnizeze pe comoştenitorii săi cu echivalentul valoric al diferenţei dintre valoarea donaţiei şi cota ce-i revine din moştenire, va prefera de cele mai multe ori să renunţe la moştenire păstrând donaţia în întregime (cu condiţia să nu depăşească limitele cotităţii disponibile). Teoretic însă (şi chiar practic, atunci când acceptarea moştenirii este forţată) raportul prin echivalent valoric efectiv este posibil, donatarul fiind obligat să verse o sumă echivalentă donaţiei primite. Concepţia Codului civil. Potrivit Codului civil, pornind de la concepţia (astăzi depăşită) conform căreia imobilele sunt bunuri mai valoroase decât cele mobile reprezentând bunurile de familie prin excelenţă, regula este că raportul acestora se face în natură (art. 765 alin. 1 C. civ.) (§. 1). Pentru bunurile mobile, conform concepţiei că acestea sunt mai puţin valoroase (res mobilis, res vilis) şi că în masa partajabilă se pot regăsi întotdeauna bunuri similare pentru a fi atribuite moştenitorilor negratificaţi de defunct prin donaţii, regula stabilită de Codul civil este aceea a raportului prin luare mai puţin (art. 772 alin.1 fraza I) (§ 2). Raportul este o operaţiune preparatorie specifică partajului, care nu interesează nimic altceva decât „compunerea masei partajabile”, neavând nici un rost după efectuarea acestuia. Fără îndoială, descoperirea unei donaţii raportabile ulterior partajului poate justifica un partaj suplimentar, dar aceasta nu însemană nicidecum că raportul poate exista independent de partaj. Înainte de partaj constatarea raportului poate avea raţiune numai în cazul când este vorba de un bun raportabil în natură, care, devenind ope legis indiviz la data deschiderii moştenirii, îndreptăţeşte pe coerezii donatarului să invoce drepturile ce le revin asupra bunului aflat în indiviziune. Cât priveşte raportul prin luare mai puţin, este o operaţiune care nu poate fi separată în nici un fel de partaj, numai cu prilejul acestuia putând avea loc, după caz, „imputaţia” sau „preluarea” care îi sunt specifice.

101

III. RAPORTUL DATORIILOR

În esenţă, raportul datoriilor este o operaţiune tehnică de partaj (ceea ce presupune cu necesitate existenţa unei indiviziuni sau, altfel spus, a unui patrimoniu aparţinând mai multor proprietari) prin care moştenitorul care are o datorie (obligaţie personală) către defunct ori faţă de succesiune preia în lotul său la partaj bunuri mai puţine decât cota-parte ce-i revine din moştenire, corespunzător valorii datoriei. Este vorba aşadar de un raport prin luare mai puţin (prin imputaţie sau prin preluare). Fără a fi o plată propriu-zisă, raportul datoriilor este un mijloc de stingere a obligaţiei de plată pe care coindivivizarul debitor o are faţă de succesiune. Avantajul constă în faptul că se simplifică operaţiunile, căci în loc ca debitorul să facă plata către succesiune, iar apoi să i se atribuie cota-parte de bunuri cuvenită, se atribuie direct în lotul coindivizarului-debitor creanţa, iar acesta devenind creditor şi debitor al aceleiaşi creanţe, datoria se stinge prin confuziune. De asemenea, se asigură egaliatea efectivă la partaj întrucât se evită ca riscul insolvabilităţii debitorului să fie suportat de un alt coindivizar care ar primi creanţa în lotul său la partaj. Datoriile supuse raportului. Sunt supuse raportului orice datorii care sunt în fiinţă la data deschiderii moştenirii (nestinse prin plată, prescripţie extinctivă, compensaţie, dare în plată etc.), având legătură cu indiviziunea succesorală şi care sunt certe şi lichide (chiar şi neexigibile). Persoanele ţinute la raportul datoriilor. Spre deosebire de raportul donaţiilor, care se întemeiază pe ideea de avans prezumat în contul moştenirii legale, opereând numai între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor care vin la moştenirea legală a acestuia, raportul datoriilor având o finalitate mai largă, constând în asigurarea egalităţii între copartajanţi, indiferent care este izvorul indiviziunii, operează indiferent de titlul de moştenire al debitorului (legal, testamentar, instituit contractual). Prin urmare, la raportul datoriilor pot fi ţinuţi nu numai descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor, cum se întâmplă la raportul donaţiilor, ci toţi moştenitorii legali ai defunctului, precum şi legatarii universali, cu titlu universal sau instituiţii contractuali.

102

IV. PARTAJUL

Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin transformarea drepturilor la cote-părţi abstracte de proprietate din moştenire în drepturi de proprietate individuale asupra bunurilor făcând parte din masa partajabilă, prin atribuirea efectivă a acestora moştenitorilor defunctului. El poate fi solicitat oricând de oricare dintre coindivizari, cu excepţia cazului când între coindivizari există o înţelegere de suspendare temporară a dreptului de a cere partajul. Partajul definitiv sau de proprietate se deosebeşte de partajul de folosinţă sau provizoriu care se referă doar la posesia şi folosinţa bunurilor succesorale pe timpul stării de indiviziune, fiecare copărtaş folosind individual bunurile ce i-au fost atribuite, având dreptul la fructele şi veniturile produse de acestea, fără obligaţia de a da socoteală celorlalţi coindivizari. Spre deosebire de partajul definitiv, care produce efecte retroactive de la data deschiderii succesiunii, partajul de folosinţă nu produce efecte decât de la data realizării sale prin bună înţelegere sau pe cale judecătorească. Partajul poate fi total, în privinţa întregului patrimoniu succesoral şi în privinţa tuturor coindivizarilor, dar poate fi şi parţial, fie doar în privinţa unor anumite bunuri, restul rămânând în indiviziune, fie doar în privinţa unuia sau unora dintre coindivizari, restul rămânând în indiviziune. Partajul poate fi realizat amiabil (§ 1) sau pe cale judecătorească (§ 2). Opoziţia la partaj – mijloc specific de apărare a intereselor creditorilor coindivizarilor. Prin înţelegerea coindivizarilor se poate ajunge foarte uşor ca partajul să fie făcut în frauda creditorilor lor, cum ar fi, de pildă, prin atribuirea unor bunuri insesizabile sau uşor de ascuns în lotul unuia dintre ei care este insolvabil, prin atribuirea imobilului ipotecat de unul dintre ei în timpul indiviziunii unui alt coindivizar făcând ca ipoteca să se rezoluţioneze retroactiv etc. Dreptul comun oferă creditorilor fraudaţi prin încheiera unor acte juridice de către debitorul lor posibilitatea de a reacţiona pe cale acţiunii pauliene (art. 974 C. civ.).

103

În cazul partajului însă, act deosebit de complex, legiuitorul nu s-a putut limita doar la o asemenea reacţie post factum, ci, în ideea de a preveni asemenea fraude, dar şi de a preveni ineficacitatea partajului, a conferit creditorilor coindivizarilor posibilitatea de a interveni înainte, participând chiar la realizarea partajului, pe calea opoziţiei la partaj. Opoziţia la partaj dă dreptul opozanţilor doar de a participa la operaţiunile de partaj, acesta neputându-se realiza fără prezenţa (supravegherea ) lor, nicidecum de a se opune în vreun fel la partaj. În lipsa opoziţiei, creditorii „nu pot să atace o împărţeală săvârşită, afară numai de s-a făcut în lipsă-le şi fără să se ţină seama de opoziţia lor” (art. 785 C. civ.). Aşadar, în cazul partajului, acţiunea pauliană este restricţionată sau, mai exact, în principiu exclusă, art. 976 C. civ. făcând trimitere expresă pentru cazul fraudării creditorilor coindivizarilor la dispoziţiile art. 785 C. civ. mai sus menţionate, prin derogare de la regula posibilităţii atacării actelor făcute de debitor în frauda creditorului său prevătută la art. 974 C. civ. Opoziţia poate fi făcută atât în cazul partajului amiabil, cât şi în cazul partajului judiciar. Două sunt efectele opoziţiei: -coindivizarii trebuie să convoace pe creditorii opozanţi să asiste la partaj. Prin aceasta creditorii vegheză la corectitudinea operaţiunilor de partaj, mai ales a compunerii masei partajabile, a evaluării bunurilor şi a formării şi atribuirii loturilor. Opozanţii nu pot impune însă o formă de partaj sau alta coindivizarilor, nici ca partajul să se facă aşa cum doresc ei. Pot cere însă, de pildă, ca în lotul debitorului lor să nu se regăsească doar bunuri insesizabile. Dacă prin nesocotirea opoziţiei coindivizarii fac partajul fără să convoace pe opozanţi, frauda este prezumată irefragabil, partajul fiind anulabil dacă se dovedeşte că a fost prejudiciabil pentru opozanţi. -indisponibilizarea drepturilor succesorale ale debitorului. Coindivizarul al cărui creditor a făcut opoziţie nu mai poate să-şi înstrăineze drepturile succesorale după facerea opoziţiei, căci dacă ar putea să facă acest lucru l-ar priva pe creditor de gajul său. În lipsa opoziţiei, creditorii nu pot exercita acţiunea pauliană, chiar dacă partajul s-a făcut în frauda lor.

104

Caracterul declarativ al partajului. Art. 786 C. civ. consacră regula caracterului declarativ al partajului, ceea ce înseamnă că, în scopul asigurării egalităţii coindivizarilor, fiecare dintre aceştia suportă doar consecinţele propriilor sale acte făcute în timpul stării de indiviziune asupra bunurilor succesorale, nu şi ale actelor făcute de ceilalţi coindivizari. Caracterul declarativ al partajului face ca efectele sale să urce până la data deschiderii moştenirii, ceea ce înseamnă că retroactivează. Între declarativitate şi retroactivitate există aşadar o legătură. Aceasta nu este însă indisolubilă. În timp ce declarativitatea ţine de natura partajului, neputând fi înlăturată, retroactivitatea nu ţine de aceasta, astfel încât poate ceda fie în privinţa actelor de administrare sau de dispoziţie îndeplinite de coindivizari în timpul indiviziunii cu respecatrea regulii unanimităţii, care, fiind legal îndeplinite, trebuie respectate de coindivizarul atributar, fie în faţa convenţei părţilor Efectul principal al partajului este că fiecare coindivizar este proprietar al bunurilor succesorale atribuite de la data deschiderii moştenirii, succedându-l direct pe defunct, ceilalţi coindivizari fiind consideraţi că nu au avut nici un drept asupra acelor bunuri. Drepturile constituite în favoarea terţilor prin acte de administrare şi de dispoziţie făcute de coindivizarii neatributari pe timpul indiviziunii se rezoluţionează. Actele de administrare şi de dispoziţie făcute de un condivizar în condiţiile de mai sus sunt aşadar valabile, dar afectate de condiţia rezolutorie ca la partaj bunul în privinţa căruia au fost făcute să cadă în lotul altui coindivizar. Garanţiile partajului. Art. 787 alin. 1 C. civ. statuează: „coerezii sunt datori garanţi unul către altul numai despre tulburările şi evicţiunile ce proced dintr-o cauză anterioară împărţelii”. Textul pune aşadar în sarcina coindivizarilor o obligaţie mutuală de garanţie pentru menţinerea echilibrului între aceştia în privinţa valorii loturilor primite şi după data partajului, astfel încât dacă unul dintre ei suferă pierderi datorită unei cauze anterioare partajului, aceasta nu va fi suportată doar de cel căruia i s-a repartizat bunul, ci de către toţi, în proporţie cu partea ce le revine din moştenire.

105

V. PARTAJUL DE ASCENDENT

Partajul de ascendent este actul prin care tatăl sau mama ori alt ascendent face în avans, în timpul vieţii, repartizarea bunurilor sale între copiii sau descendenţii lui (art. 794 C. civ.). Partajul de ascendent se poate realiza atât prin donaţie (donaţie-partaj), adică printr-un contract, act juridic între vii de formaţie bilaterală, cât şi prin testament (testament-partaj), adică printrun act juridic unilateral mortis causa (art. 795 alin. 1 C. civ.). În ambele sale forme, partajul de ascenedent este un act mixt, care combină regulile partajului cu cele ale donaţiei sau testamentului. Dacă ambele forme au în comun efectul de a atribui individual comoştenitorilor bunurile dispunătorului asemenea unui partaj la data decesului acestuia, ele diferă însă esenţial prin faptul că în timp ce donaţia-partaj, fiind un contract, pe de o parte, se poate realiza numai cu acordul donatarului, iar pe de altă parte, nu poate fi revocată unilateral de donator, testamentul-partaj este un act de formaţie unilaterală esenţialmente revocabil. Spre deosebire de partajul obişnuit, care se realizează fie prin acordul coindivizarilior, fie prin hotărâre judecătorească, partajul de ascendent se realizează sub autoritatea şi cu voinţa ascendenţilor despre a căror moştenire este vorba. I. DONAŢIA-PARTAJ Donaţia-partaj este un contract (act juridic între vii) prin care un ascendent dispune irevocabil cu titlu gratuit în timpul vieţii de toate sau o parte din bunurile sale prezente în favoarea tuturor copiilor sau descendenţilor săi în considerarea drepturilor succesorale ale acestora, realizând un partaj anticipat între aceştia. Cu alte cuvinte, este vorba de un act care în formă este o donaţie (art. 795 alin. 1 C. civ.), dar care nu comportă doar o simplă liberalitate, ci mai cu seamă elemente de anticipaţie succesorală care îşi vor produce toate efectele la data decesului dispunătorului. Persoanele care pot face o donaţie-partaj. Pot face donaţii-partaj doar „tatăl, mama şi ceilalţi ascendenţi” (art. 794 C. civ.), nu şi alte persoane cum ar fi descendenţii sau colateralii. Este indiferent dacă legătura de rudenie este legitimă (din căsătorie), nelegitimă (dinafara căsătoriei) sau din adopţie.

106

Persoanele care pot beneficia de donaţia-partaj. Beneficiari ai donaţiei-partaj nu pot fi decât copiii sau ceilalţi descendenţi ai dispunătorului (art. 794 C. civ.), indiferent dacă rudenia rezultă din căsătorie, dianfara căsătoriei sau din adopţie. Destinată să înlocuiască partajul care ar fi trebuit făcut după decesul ascendentului, donaţia-partaj trebuie să se refere chiar la cei care au dreptul de a participa la partajul pe care îl înlocuieşte, motiv pentru care actul prin care ascendentul împarte bunurile sale între fiii săi şi copiii acestora fără a fi întrunite condiţiile reprezentării nu este decât o donaţie ordinară. Donaţia-partaj care nu cuprinde pe toţi descendenţii cu vocaţie utilă la moştenire la momentul deschiderii acesteia este nulă (art. 797 alin. 1 C. civ.). Bunurile prezente. Donaţia-partaj poate avea ca obiect doar bunurile asupra cărora ascendentul dispunător este unic proprietar la momentul încheierii actului, iar nu şi bunurile viitoare (art. 795 alin. 2 C. civ.). Această dispoziţie legală se explică prin incompatibilitatea care există între caracterul irevocabil al oricărei donaţii, deci şi a donaţiei-partaj, şi bunurile viitoare întrucât nu depinde decât de voinţa donatorului să manevreze de o asemenea manieră încât să nu dobândească aceste bunuri şi în acest fel să revoce donaţia. Împărţeala poate avea ca obiect toate bunurile dispunătorului sau doar o parte. În acest din urmă caz, bunurile neincluse în actul de partaj se vor transmite în indiviziune la moştenitori urmând a fi împărţite între aceştia potrivit regulilor dreptului comun (art. 796 C. civ.). II. TESTAMENTUL-PARTAJ Spre deosebire de donaţia-partaj, testamentul-partaj este un act juridic unilateral mortis causa, revocabil, prin care un ascendent face între copiii săi distribuirea şi partajul bunurilor pe care le va lăsa la moartea sa. Testamentul-partaj se aseamănă cu testamentul obişnuit până la identificare în privinţa formelor şi condiţiilor de capacitate ale dispunătorului, dar se deosebeşte de acesta în privinţa conţinutului său întrucât menirea lui principală nu este de a institui legatari, adică de a gratifica preciputar anumite persoane, ci de a repartiza bunurile ascendentului între descendenţii săi care vin la moştenire în temeiul vocaţei lor legale, iar nu testamentare.

107

Efectele testamentului-partaj. Fiind un act mortis causa, partajul de ascendent realizat prin testament nu produce efecte decât la data deschiderii moştenirii, până la acest moment putând oricând fi revocat sau modificat de dispunător. După decesul testatorului, descendenţii defunctului culeg fiecare individual lotul său cu titlu de moştenire legală şi nu de legat. În privinţa moştenirii care formează obiectul testamentului-partaj, descendenţii nu pot face un act de renunţare sub cuvânt că renunţă la testament şi, pretinzând că acceptă moştenirea legală, să ceară o altă împărţire; ori acceptă moştenirea şi se supun voinţei defunctului în privinţa partajului, vocaţia lor la bunurile care compun loturile formate de defunct fiind legală, ori renunţă la moştenire şi nu primesc nimic din aceasta.

108

109